You are on page 1of 16

GAZETA

ARTÃ POLITICÃ
publ ic aț ie t r i me st r ia lă i ndependent ă / publ ic aț ia se d i st r ibu ie g r at u it

DE

nr.5.martie.2014

E CITEȘT AI ȘI DĂ MTE DEPAR

ALEXANDRA HORGHIDAN, Humans, 2014

Artă, cultură și gentrificare
Scena artistică a fost, începând cu anii 70 (în New York), implicată în mod mai mult sau mai puțin inocent în gentrificarea urbană a diverselor cartiere din marile orașe. De obicei, mecanismul era simplu: gentrificarea se produce într-un cartier situat într-o zonă de interes pentru capitalul imobiliar, locuit de grupuri sociale vulnerabile sau pur și simplu indezirabile în logica colonială a pieței imobiliare capitaliste. Unul sau mai multe grupuri de artiști sunt atrase să meargă acolo (chirii ieftine, surse de „inspirație”), sunt lăsate câțiva ani să se acomodeze și încet dar sigur zona devine interesantă pentru clasa de mijloc. Apar galerii ținute de artiști, baruri și cafenele „boeme” și brusc cresc prețurile la imobiliare. Populația inițială nu-și mai permite noile chirii și pleacă.  Acesta e un scenariu din multele prin care arta e implicată în înlesnirea acaparării agresive a spațiului urban de către capital. La nivel internațional, manifestările culturale de anvergură, cum sunt cele sportive, sunt pretexte pentru accelerarea proceselor de gentrificare. Cupa Mondială din Brazilia (2014) este doar un exemplu de acest fel, în care populația săracă din anumite zone de interes imobiliar este evacuată forțat, sub pretextul construcțiilor dedicate evenimentului. În contextul post-socialist românesc, în special în București și Cluj, gentrificarea este deseori însoțită de agresiuni directe prin care se forțează alungarea „indezirabililor” - evacuări forțate sub diverse pretexte, de la retrocedări la schimbări urbanistice. Mediul cultural-artistic din România a avut poziții diverse, destul de ambigue și uneori complice în raport cu aceste procese. Totuși, demersurile culturale și artistice pot reprezenta și strategii de rezistență și sabotaj în privința proceselor de dislocare și gentrificare. Numărul 5 al  Gazetei de Artă Politică investighează câteva dintre aceste scenarii, în special legate de contextul local (românesc), dar și european (Polonia, Portugalia) și internațional (Brazilia). Textele și interviurile sunt structurate pe mai multe direcții: • Teoria criticii gentrificării și a rolului artei în gentrificare. • Relația între artă, cultură și gentrificare în context românesc și european. • Strategii politice de rezistență și sabotaj, uneori cu componente artistice. Puteți citi variantele extinse ale materialelor publicate în acest număr precum și alte texte pe tema Artă & gentrificare pe: artapolitica.ro Tema numărului următor (6) din Gazeta de Artă Politică va fi: Artă, gen și sexualitate.

GAP_nr5.indd 1

3/18/2014 9:53:09 PM

2

Art`, cultur` [i gentrificare

De la producția artistică la piața imobiliară
de SHARON ZUKIN, fragment din Loft Living. Culture and Capital in Urban Change, 1982
Să oferi spațiu pentru artiști într-un oraș e mai complicat decât pare. Deși ideea își are rădăcinile în filantropie – sub forma unei subvenții în natură în loc de bani – ea duce adesea la creșterea valorii proprietăților și devine astfel o trambulină pentru dezvoltarea imobiliară. Acest fenomen nu a rămas specific New York-ului. Până la mijlocul anilor 1960, chiar și elitele locale din zona Centurii Soarelui (Sun Belt), în special din Dallas și Los Angeles, urmăreau să refacă centrele orașelor prin prezența artiștilor. „Centrele civice” de la începutul secolului XX, proiectate și construite de elitele locale de atunci, sugerează un precedent pentru concentrarea facilităților culturale aproape de, dar nu în zona centrală. Construcția recentă (la sfârșitul anilor ’50) a Centrului Lincoln pentru Artele Spectacolului în New York a oferit un alt exemplu important. Deși distrugerea locuințelor din comunități sărace, pentru a face loc centrului, nu putea fi justificată în niciun fel, construcția de infrastructură pentru artă l-a transformat în ceva acceptabil. Mai mult, avantajul pe care concentrarea zonei de artă îl oferă consumatorilor de artă din clasele de mijloc sau din elită face ca prețul locuințelor care se construiesc în apropierea acelei zone să crească. Centrul Lincoln a dovedit că plasarea infrastructurii pentru artă într-o zonă defavorizată poate face minuni pentru dezvoltarea imobiliară. Zece ani mai târziu, mansardele din SoHo au confirmat în mod neașteptat această regulă. Într-o anumită măsură, prezența artiștilor este atractivă din motive pur simbolice. Totuși, istoria piețelor de artă modernă și a susținerii artelor de către stat indică faptul că relevanța simbolică nu este independentă de motive ale puterii. Există, de asemenea, un al treilea factor care explică valoarea prezenței artiștilor pentru orașele contemporane. Este vorba despre rolul crucial pe care îl joacă producția artistică în dezindustrializare. Atât din punct de vedere material, cât și simbolic, mansardele artiștilor constituie un tip special de infrastructură în procesul de tranziție de la o economie urbană industrială la una deindustrializată. Pe de o parte, ele reprezintă un loc în care se desfășoară producția „post-industrială”, iar pe de altă parte, întruchipează schimbarea de orientare dinspre o economie politică industrială către una dominată de sectorul serviciilor. Mansarda artistului își are rolul său într-un oraș global de tip nou: o capitală bancară, financiară și a piețelor de artă. În acest sens, nu e nici o surpriză că centre de producție aflate în declin, precum New York-ul, i-au preamărit pe artiști ca „industrie”. În plus, arta este o industrie în creștere într-o perioadă fără creștere economică. Ea reprezintă un sector în care calitatea contează, nu dimensiunea. Cu toate acestea, pe durata subvenționării infrastructurii pentru artiști au apărut câteva contradicții între intențiile și consecințele susținerii din partea statului. În primul rând, accesul artiștilor la mansarde a fost susținut de două grupuri sociale cu scopuri diferite: pe de o parte, un grup de elită format din mecena moderni și politicieni „de viță nobilă”, interesați să promoveze artiști și să salveze clădiri vechi, pe de altă parte, un grup de proprietari din clasa de mijloc – unii dintre ei artiști – care doreau să-ți protejeze cartierele. Reușita ambelor grupuri avea să ducă la deschiderea zonelor cu clădiri mansardate pentru dezvoltatori imobiliari. În al doilea rând, extinderea locuirii la mansardă printre cei din clasa de mijloc a dus la apariția unui conflict pe piața locuințelor cu mansardă între două tipuri „neproductive” de utilizare a spațiului: infrastructură pentru artă și locuire. Cu timpul, competiția pentru o cantitate limitată de spațiu în clădirile vechi cu mansardă a transformat subvenția pentru artiști în pivotul unei noi piețe. În al treilea rând, cei care s-au mutat în mansarde și și-au creat propriul lor grup social, și-au apărat dreptul de a locui în mansarde, în același timp opunându-se dezvoltării imobiliare. Spre dezamăgirea lor, au aflat că nu le pot avea pe amândouă. Subvenția pentru locuințele artiștilor a creat cererea pe noua piață a mansardelor de locuit. [...]

Subvenția pentru locuințele artiștilor
Deși imboldul pentru subvenționarea locuințelor artiștilor în cartiere cu locuințe mansardate își are rădăcinile în relația artist-mecena upper-class, ideea a devenit populară datorită susținerii active oferite de un grup social middle-class din zona artelor. Acest grup a jucat rolul moașei în succesiunea ciudată de întâmplări care a dus la înființarea cooperativei din Greenwich Street. Originea grupului e relevantă pentru întreaga poveste. La sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60, câteva familii din clasa de mijloc achiziționaseră locuințe în clădirile de secol 19 din cărămidă roșie din West Village, în jurul Greenwich Street. Locuințele rezidențiale pe care acești noi proprietari le renovau cu mândrie mărgineau depozite, tipografii și garaje – infrastructura care, împreună cu casele, creau acel cartier mixt ideal (de locuințe și industrial) pe care Jane Jacobs îl preamărește în cartea ei, The Death and Life of Great American Cities. Este vorba chiar de cartierul în care Jacobs locuia la vremea respectivă. Familiile care îi erau vecine au fost la baza mișcării grassroots pentru conservarea cartierului pe care ea a inspirat-o. E important de menționat faptul că mobilizarea locuitorilor din zonă s-a datorat unui plan al primarului Wagner. Ca susținător al obiectivelor antreprenorilor locali și ale elitelor politice din multe orașe în declin din Nord-Est și Vestul Mijlociu, Wagner voia să declare West Village „zonă defavorizată” ca aceasta să fie eligibilă pentru reconstrucție urbană. O dată ce zonei i s-ar fi recunoscut dreptul la fonduri, municipalitatea putea folosi banii pentru a construi locuințe ieftine pentru comunități sărace în zonă. Închise între docurile abandonate de pe râul Hudson și depozitele de pe străzile Greenwich și Hudson, locuințele săracilor ar fi fost practic invizibile și nici nu ar fi stânjenit terenurile potențial valoroase din Lower Manhattan. Evident, acest plan a declanșat opoziția proprietarilor din clasa de mijloc din West Village. Și-au dat seama că dacă se vor construi locuințe ieftine lângă casele lor, investițiile lor ar urma să fie afectate de scăderea valorii proprietății, iar cartierul lor mixt distrus de rechini imobiliari. Mobilizați de Jane Jacobs, proprietarii din West Village s-au luptat cu primăria, iar când Wagner a candidat pentru un nou mandat în 1961, cu un program social, a trebuit să renunțe la acest punct. Proprietarii de locuințe din West Village păreau să conștientizeze faptul că prezența artiștilor urma să afecteze dezvoltarea imobiliară în oraș. Aceștia au căutat o strategie care să contracareze consecințele spațiale ale tendințelor de pe piața imobiliară. În același timp, însă, își doreau să păstreze caracterul middle-class al cartierului fără să crească sau să scadă valoarea proprietăților. Din ambele perspective, cei din West Village își doreau o strategie prin care să lupte cu forțele pieței. Prezența artiștilor în cartier atât ca producători, cât și ca locatari părea să fie singura soluție care limita pierderile. Inițial, același vis middle-class predomina în eforturile artiștilor din SoHo de a-și asigura dreptul la mansardă. Dar SoHo nu era West Village. Spre deosebire de felia îngustă de teren de-a lungul râului Hudson, SoHo ocupa o bucată substanțială în centrul Manhattan-ului. Zona era de interes pentru marii investitori imobiliari. Existau și prevederile din planurile urbanistice zonale care nu permiteau uzul rezidențial într-o zonă industrială. Astfel, pentru a-și asigura subvenția pentru locuințe, artiștii s-au bazat pe intervenția grupurilor de elită din zona artelor și a politicienilor pe care acestea îi susțineau. „Oamenii cu bani au salvat SoHo”, spune un activist din primul val al Asociației Artiștilor Chiriași din SoHo: „Aveam proprietarii de galerii de partea noastră. Mulți dintre noi lucrau în școli și universități. Vânduserăm lucrări

unor colecționari bogați. Erau mulți artiști cunoscuți în zonă care puteau contacta curatori sau directori de muzee. Alții cunoșteau din întâmplare câte o persoană cu bani care le cumpărase o lucrare, cândva. Am făcut o listă cu toate cunoștințele și ne-am dat seama cât de impresionantă era. De la oameni care n-aveau nicio treabă cu arta până la curatori și negustori internaționali de artă. Am început să-i sunăm și să le spunem: «Avem de-a face cu un fenomen unic în zonă, despre care nimeni nu știe nimic, și o să fie distrus dacă nu facem ceva».” Deși inițial reticenți față de posibilitatea de a face front comun, artiștii din SoHo s-au aliat și cu asociația Prietenii Construcțiilor din Fontă. Organizația era o ramură a Societății Municipale de Artă, alcătuită din pasionați de artă cu mulți bani. Aceștia vehiculaseră încă din anii ’60 ideea declarării unui „Cartier al Fontei” în SoHo pentru a preveni demolarea clădirilor de pe Greene Street. Însă marii dezvoltatori imobiliari îi ținuseră până atunci în șah pe patrimonialiști. După ce artiștii li s-au alăturat și au început să lucreze la cercetarea de arhivă care să le susțină argumentul în favoarea unui cartier istoric, patrimonialiștii au declanșat ofensiva. „Am reușit să-i încurcăm pe dezvoltatori folosind argumentul conservării istorice”, spune un artist-activist. Artiștii din SoHo au învățat și cât de valoroasă era prezența în media, pornind de la articolul „Traiul pe picior mare într-o mansardă” din revista Life din 1970. „Am învățat să ne folosim și de canalele de media străine”, povestește un alt artist. „Apăreau articole despre noi în Franța și Germania. Ambasadele SUA de acolo le trimiteau la Departamentul de Stat, iar Departamentul de Stat le trimitea mai departe la primarul Lindsay.” […] În ciuda anxietății arătate, artiștii din SoHo se bucurau de anumite avantaje politice. „Un lucru mai puțin cunoscut și recunoscut”, spune un activist, „îl reprezintă rolul primarului Lindsay. Era un om cultivat și educat, care înțelegea contribuția artei la viața orașului său. SoHo nu ar fi existat sub administrația Wagner. Consilierii primarului au fost cei care ne-au învățat cum să ne susținem cauza în fața Comisiei de Urbanism.” Deși susținerea inițială pentru artiști venise din zona patronajului cultural, în vederea obținerii sprijinului politic necesar ei s-au bazat pe argumente economice. Consilierii primarului Lindsay „ne-au sfătuit să ne arătăm valoarea în termeni financiari. Unii dintre artiști nu au fost încântați de asta”, spune un alt activist, „însă ceilalți s-au pus pe treabă și au venit cu statistici despre angajări și șomaj în artă – cifre pe care comisia le înțelegea. Când lucram la schimbarea planului urbanistic zonal, niciodată nu discutam din perspectivă estetică. Îi lăsam pe ei să facă asta. Noi ne-am prezentat ca muncitori care au nevoie să lucreze și să locuiască în același loc din rațiuni economice și datorită naturii muncii noastre.” Mai mult, la începutul anilor ’70, arta le oferea o nouă platformă de dezbateri politicienilor care erau sătui să discute despre sărăcia urbană. O sursă de încredere dintre artiștii implicați îmi spune: „O să-ți povestesc o chestie foarte urâtă. La audierea comisiei la care s-a votat declararea SoHo ca district artistic, erau multe alte grupuri care erau audiate în diverse alte spețe. Oameni săraci din South Bronx se plângeau de șobolani, reglementarea proastă a nivelului chiriei și alte lucruri urgente. Comisia a trecut repede peste astea. Nu știau cum să procedeze. Apoi am venit noi la rând. Toate agențiile de presă erau acolo. Luminile s-au aprins și camerele au început să filmeze. Și-atunci toți membrii comisiei au început s-o dea cu importanța artei pentru New York. Aceiași oameni care luptaseră împotriva noastră de la început! A fost dezgustător.” Traducerea și adaptarea din engleză de MARIUS BOGDAN TUDOR
Distribuție: Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alex Potocean, Andrei Șerban Tipar: Fedprint Tipografie Adresa redacției: gazeta@artapolitica.ro Publicație auto-finanțată.

Coordonare nr.5: Mihaela Michailov, Veda Popovici, David Schwartz, Ionuț Sociu, Marius Bogdan Tudor Grafică / Machetare: Mona Petre Identitate vizuală: Cătălin Rulea Desene: Alexandra Horghidan, Laurențiu Ridichie, Arnold Schlachter Colaboratori: Mihai Codreanu, Danilo Cajazeira, Ana Bigotte Vieira și Observatorio XXXX, Cristina Eremia, Rozbrat, Arnold Schlachter, Michelle Teran, Eniko Vincze, Ștefan Voicu, Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire, Ionuț Dulămiță

www.artapolitica.ro ▼

www.artapolitica.ro

GAP_nr5.indd 2

3/18/2014 9:53:10 PM

Art`, cultur` [i gentrificare

3

Livrarea orașului la picioarele capitalului
Gentrificare și (in)ofensivitatea artei în București
de VEDA POPOVICI
Gentrificarea este definită ca dislocarea unor populații sărace din zone urbane prin presiuni economice și sociale exercitate de către o clasă privilegiată în căutare de noi piețe (imobiliare) pentru crearea de plusvaloare1. Astfel, ea reprezintă noua graniță de conflict între clasele sociale, graniţă important de relevat pentru a înţelege mecanismele capitalismului contemporan. Condiția contemporană a capitalismului poate fi privită prin prisma urbanității astfel: diviziunea de clasă exprimată prin acumularea de capital este internă metropolei și îi dă caracterul specific până în cele mai mici detalii2. Din perspectiva condiției urbane, schimbarea față de paradigma fordistă constă în accentuarea dependenței condițiilor materiale ale locuitorilor orașului faţă de fluctuațiile capitalului global. Practic, profitul este extras mai puțin din munca salarială și mai mult din speculația imobiliară. Această situație și-a arătat dimensiunile catastrofice o dată cu criza financiară care a început în 2007, criză declanșată de bula imobiliară. Astfel, dacă urbanitatea exprimă în mod privilegiat transformările capitalismului, gentrificarea este fenomenul ce relevă în mod reprezentativ aceste dinamici. Ea este „tensiunea de suprafață a unui parazit masiv și ascuns”3. Ca orice fenomen politic, și gentrificarea are o geografie specifică. Lansată în centrele modernității occidentale, ea se propagă o dată cu colonizarea și urbanizarea capitalistă a altor spaţii geografice. În Europa de Est, gentrificarea vine la pachet cu importul ethosului capitalist după prăbușirea regimurilor real-comuniste. Anii ’90 și 2000 aparțin global fazei a treia a gentrificării4, caracterizată printr-o implicare mai mare – centrală – a autorităților în complicitate cu corporații transnaționale (agenții imobiliare, de planificare urbanistică, fonduri de proprietate etc.) pentru a crea planuri urbanistice ample, codificate prin termeni cheie ca „regenerare urbană”, „reconversie”, „dezvoltare”, „bunăstare”. capitalismului cognitiv, după cum observă și Florida că ar fi funcția acestei clase. La mijloc este o poziționare și nu o determinare. „Orașul creativ” este orașul ce se lasă definit de această clasă: se transformă conform nevoilor sale, îi adoptă discursul și se mândrește cu acest grup. Desigur, acest „oraș creativ” nu este nimic altceva decât aceeași strategie ideologică, „o himeră în care masca culturii este folosită pentru a acoperi hidra speculației imobiliare concrete”8. Maschează o violență tacită și complexă aplicată celor mai vulnerabile grupuri sociale urbane: cele inutile capitalismului contemporan. Acestea sunt dislocate și marginalizate atât fizic, cât și din mentalul colectiv prin ample procese de gentrificare. Cealaltă față a „orașului creativ” este „orașul revanșist”: structura complexă de represiune a oricărei rezistențe la gentrificare9. Oraşul revanşist îşi arată colţii prin acţiuni abuzive şi violente ale forţelor de ordine dar şi prin, de exemplu, înmulţirea spațiilor păzite de firme private de securitate, care se ocupă de siguranţa gentrificatorilor în faţa unor localnici potenţial furioşi10. împinge în mod intenţional graniţele vieţii convenţionale a clasei de mijloc, în acelaşi timp în care şi reprezintă braţul său avangardist şi de colonizare.”11 În cea de-a doua postură, modul de producţie artistic indică o relaţie specifică cu contextul în care se plasează sau sunt plasaţi artiştii. În căutare de surse de inspiraţie, cartierele „cu probleme” devin locuri pline de senzaţii, locuri ale realului, autentice. Însă la mijloc nu e o citire critică sau măcar fidelă a realităţii sociale, dimpotrivă, e vorba de o obiectificare, exotizare a specificului cultural şi social. Astfel, conflictele sociale existente sunt pacificate, mascate discursiv; de exemplu, sărăcia devine un stil de viaţă. Prin această estetizare, arta aplică mitul său intrinsec al inofensivităţii unui spaţiu ce a acumulat importante conflicte de clasă. Această inofensivitate12 imprimată ideii de artă prin lunga istorie a cultivării aşazisului său caracter nobil şi prin istoria paralelă a negării rolului său în revoluţii politice este o in(ofensivitate), o punere în paranteze a potenţialului său ofensiv faţă de sisteme de opresiune. În contextul gentrificării, arta operează în direcţia in(ofensivizării) în mod dual: exotizează localul şi domesticeşte violenţa intrării investiţiilor.

Artă și in(ofensivitate)
Artiștii au fost identificați încă din anii ’80 ca o avangardă a gentrificării. Eseul canonic al lui Rosalyn Deutsche tematiza caracterul specific al gentrificării în Lower East Side a New York-ului, unde o clasă artistică (formată din artiști, galeriste și critici de artă) se mută în zonă şi creează o nouă scenă artistică. Scena pare subterană și alternativă însă e dominată de piața de artă de la bun început și duce în foarte scurt timp la creșterea prețurilor imobiliare. În aceeaşi linie teoretică, Sharon Zukin introduce conceptul de „mod de producție artistic”5, însemnând felul prin care investitorii se folosesc de cultură pentru a atrage capital într-un mediu urban. Rezultatul este că industria culturii maschează „delapidarea urbană în ultra chic”, iar artiștii devin „brațul colonizator al gentrificării”6. Richard Florida, o voce populară a neo-liberalismului, creează conceptul de clasă creativă, un nou grup social format din artiști, persoane creative și care lucrează în domeniul artei și culturii, mici antreprenori ce adoptă o estetică alternativă și tehnologii avansate7. Conceptul, folosit la scară largă de autorități și urbanologi, este esențial înțelegerii specificului valului al treilea al gentrificării. Însă mai degrabă decât a fi descriptiv sau critic, el este ideologic: cheamă la identificare. Cu alte cuvinte, creativ ești dacă te definești astfel și în felul acesta te plasezi în avangarda
1 Considerăm teoria critică în privinţa gentrificării, incluzând autori ca: Neil Smith, Rosalyn Deutsch, David Ley, David Harvey, Matteo Pasquinelli. 2 Vezi, de exemplu, Matteo Pasquinelli, „Creative Sabotage Art in the Factory of Culture: Art , Gentrification and the Metropolis”, în Pasquinelli, Animal Spirits: A Bestiary of the Commons, (Rotterdam: NAi Publishers / Institute of Network Cultures, 2008. 3 Pasquinelli, M., op. cit., p. 136. 4 Smith, Neil, „Gentrification generalized: from local anomaly to urban ‘regeneration’ as global urban strategy” în Fisher, M. S. and Downey, G., (ed.) Frontiers of capital: ethnographic reflections on the new economy. Durham: Duke University Press, 2006, pp. 191–208. 5 Zukin, Sharon, Loft living: culture and capital in urban change. New York: Johns Hopkins University Press, 1982 6 Smith, Neil, The new urban frontier: gentrification and the revanchist city. London: Routledge, 1996. 7 Florida, Richard, Cities and the Creative Class, Routledge, 2004.

Grafitti de la Train Delivery, Gara de Nord.

Însă mai important aici este felul specific al relaţiei dintre artă şi gentrificare. Relația trebuie văzută mai ales în termeni de interpelare, cooptare și manipulare. Nu ne poate ajuta o perspectivă moralistă, în care artiștii devin vârful de lance al unui front malefic, aceasta ducându-ne către sentimente inutile de victimizare sau autoflagelare. Mai degrabă relevant este a înțelege: a) modul prin care ideologia neoliberală – prin expresia sa discursivă – interpelează sfera culturală mai largă (i) și scena artistică mai restrânsă, care se identifică ca fiind alternativă sau de avangardă (ii); b) ce din devenirile moderne ale artei și grupului social asociat ei le predispun la cooptare; c) ce din înțelegerea contemporană a rolului artei și artistei invizibilizează manipularea sa de către interesele capitalului. Considerăm artista ca aflându-se constant într-o tensiune a complicităţii şi rezistenţei, având posibilitatea, în general, de a se poziţiona. Pe urmele lui Bourdieu, David Ley rezumă această contradicţie astfel: „Stilul de viaţă artistic (...)
8 Pasquinelli, M., op.cit. 9 Smith, N., op.cit. 10 Un exemplu notoriu este arestarea lui Andrej Holm, academic berlinez, în iulie 2007, pentru cercetarea sa în privinţa gentrificării. Vezi articolul lui Kate Connolly, „Protests over terror arrest of German academic”, în The Guardian, 21 august 2007, http://www.theguardian.com/world/2007/ aug/21/highereducation.internationaleducationnews

Livrarea orașului la picioarele capitalului
Contextul românesc cunoaşte mai ales valul al treilea al gentrificării, vizibil în București, cu precădere în Centrul Vechi. Aici însă ne vom concentra pe un fenomen mai puţin amplu, dar pe care îl considerăm reprezentativ pentru ce se anunţă a fi un viitor proces al cooptării active şi constante a scenei de artă la interesele capitalului imobiliar: Train şi Rahova Delivery. Cele două episoade ale francizei Street Delivery sunt un potenţial şablon sau eşantion de testare a unor gentrificări. Artiştii, folosindu-se de capitalul lor social și simbolic şi de capacitatea de a traduce și a livra pentru clasa de mijloc fenomenele culturale ale unor clase neprivilegiate, sunt primii ce pot indica investitorilor și clasei de mijloc că zone precum Gara de Nord sau Rahova au un ceva aparte ce poate fi, cu minime intervenții, convertit în capital. Cartierul Gării de Nord, un cartier eterogen, cu fenomene sociale complexe ce produc (și) opresiune de clasă (sărăcie, trafic de persoane, trafic de droguri, o comunitate largă de persoane fără adăpost etc.) este deja de mulți ani un spaţiu
11 David Ley, „Artists, Aestheticisation and the Field of Gentrification” în Urban Studies, 2003 40, p. 2533. 12 Am mai scris despre artă şi inofensivitate aici: „So you think you’re political?! Seven notes on the harmlessness of art”, http://art-leaks.org/ artleaks-gazette/

www.artapolitica.ro

GAP_nr5.indd 3

3/18/2014 9:53:12 PM

4
al tensiunilor sociale și politice paradigmatice pentru București. Un exemplu elocvent ar fi dezbaterile din jurul rezistenței la proiectul urban al tronsonului Berzei-Buzești, însă ce informează situația de acum este proximitatea cu cartierul Pieței Victoriei. Zonă istorică a clasei de mijloc, Piața Victoriei este atât un centru politic (prin clădirea Guvernului), cât și un centru economic (marile bănci își au sediile aici). Controversatul proiect Berzei-Buzești, (și) un proiect de gentrificare, este o ocazie ideală de a dărâma câteva zeci de case asociate sărăciei și provincialismului13, de a „curăţa” zona. Strada Buzeşti era, înainte de conversie, expresia cea mai ilustrativă a tensiunilor sociale din cartier: la un capăt, clădiri de birouri tip vapor făceau loc unor case mărunte, inclusiv o autogară internațională, loc de pornire al unei părţi a forței de muncă ieftină a Occidentului și, la celălalt capăt, Hala Matache, inima cartierului. După conversie, strada devine antecamera procesului de gentrificare, al avansării încete dar sigure a clădirilor vapor către cartierul Gării de Nord. În acest context, în 2013, franciza cărtureșciană Street Delivery se extinde și la alte spații: festivalul Train Delivery, „despre oameni creativi care reinventează Gara de Nord”14, loc, nu-i aşa, complicat, „de unde mulți și-au început povestea de dragoste sau dispreț cu Bucureștiul”. Dragostea şi simetricul dispreţ obiectifică fenomenele locale, festivalul neimplicând comunitatea locală în nici un fel. Desigur, dacă nu punem la socoteală trei evenimente: un „workshop” organizat de Poliția Română15, un atelier adresat copiilor ținut de Direcția Generală de Asistență Socială și o discuție cu Grupul Arhitecților Voluntari despre „Soluția Alternativă la Diametrala Berzei-Buzești”, una din expresiile de vârf ale discursului patrimonialist asupra zonei. Din program nu au lipsit cele tipice „clasei creative”, cum ar fi ateliere de bricolaj, standuri cu mărfuri „creative” sau discuții și prezentări despre patrimoniu. Acestea din urmă constituie un tip de evenimente ce are rolul de a contagia prin estetica optimistă și inofensivitatea tipică celălalt tip, reprezentat de cele trei evenimente foarte problematice de mai sus. Caracterul profund politic al acestora este mascat de boemia și avangardismul celorlalte. „Workshop”-ul cu Poliția Română – despre „cum să te ferești de șuți și să fii în siguranță oriunde te-ai duce” – stabilește clar poziția festivalului. „Șuții” sau hoții reprezintă simbolic populația zonei: una sărăcă, dominată de criminalitate. Clasa de mijloc, în frunte cu avangarda sa „creativă”, denumită simplu „cetățenii”, va învăţa cum să își păzească posesiile o dată ce se aventurează în zonă. Evenimentul nu este altceva decât o expresie prospectivă a oraşului revanşist, semnalul dat localnicilor find clar: avem poliţia alături. Această complicitate este indicată şi de fraza ce descrie accesul la evenimente: „intrarea e gratuită și neîngrădită pentru toți cei care își iubesc orașul”. Deci intrarea nu este liberă pentru oricine, ci doar pentru cei care își iubesc orașul, ce evident exclude „şuţii”. O altă componentă importantă a discursului promovat de Train Delivery este dorința de apartenență la ideea de Europa, festivalul promovând „redevenirea” Gării de Nord ca „spațiu civilizator”, obiectiv atins prin „modalități creative simple”. Publicul este chemat și în calitatea de „cetățeni” ce vor, în mod ideal, „să își reaproprieze gara ca pe un bun cultural în care se simt bine”, semnalizând „startul construcției unei identități culturale actuale, prin care își reafirmă spiritul european”. Acest scop este de altfel în acord cu ambițiile președintelui Consiliului de Administrație CFR: „vrem să readucem [Gara de Nord] acolo unde îi e locul: un spațiu de tradiție al Bucureștiului, alături de Arcul de Triumf, Ateneul Român, Parcul Cișmigiu, Calea Victoriei sau Bulevardul Kiseleff.”16
13 Populațiile din această zonă, ca în altele din spațiile urbane, au fost atrase/aduse în perioada regimurilor Dej și Ceaușescu pentru a egaliza social și etnic zone urbane dominate de un ethos al clasei de mijloc și de o diversitate etnică. Astăzi, aceste populații au devenit, în logica capitalismului post-fordist, pur și simplu inutile. Se poate face în acest sens o analogie cu observațiile lui Rosalyn Deutsche vis-a-vis de populațiile dislocate din Lower East Side, New York: „Imigranţii primiţi în această ţară de la mijlocul secolului XIX până aproape de Primul Război Mondial aparţin unei forţe de muncă dislocate – fluide – ce urmăreşte capitalul (...) Locuitorii de azi ai zonei nu au un rol echivalent în economia de azi,” în Deutsche, R. and Ryan, C. G. „The fine art of gentrification”. October 31, 1984 , p. 100. 14 Festivalul de două zile a fost creat printr-un parteneriat între un agent antreprenorial-social (Fundația Cărturești), o companie de stat (Căile Ferate Române), o giga-corporație multnațională (Sony) și o structură de finanțare publică a culturii independente (AFCN). Combinația este ca un exemplu de manual al hegemoniei neo-liberale asupra înțelegeri urbanității. Toate citatele sunt luate din descrierea evenimentului, disponibilă aici: https://www.facebook.com/events/499291786811949/ 15 Eveniment ce părea a fi în totală armonie cu un altul, o expoziție de fotografii de la „protestele anti-guvernamentale” din Turcia. 16 Declarație dată într-un interviu pentru Vice, accesibil la adresa: http:// www.vice.com/ro/read/train-delivery

Art`, cultur` [i gentrificare Train Delivery este o prospectare a posibilităților de creare a unei plusvalori. În timp ce clădirile vapor avansează simbolic în partea de sud a cartierului, festivalul aduce pionierii artistici ai gentrificării în nord, sărind deja peste zona Halei Matache și a străzii Gării de Nord. Departe de a arăta cu degetul, această analiză critică urmăreşte relevarea mecanismelor de cooptare prin care artiştii sunt chemaţi a servi intereselor capitalului imobiliar. Street Delivery stabileşte un canon şi din perspectiva amuzată a potrivirii numelui – delivery. Livrarea cartierului intereselor capitalului imobiliar se produce după traducerea lui prin exotizare şi pacificare. Câteva luni mai târziu de la evenimentele de la Train Delivery, are loc Rahova Delivery. Festivalul transformă strada Sabinelor din Cartierul Rahova într-o „o platformă culturală și o rețea civică prin care bucureștenii vor întâlni una dintre cele mai intense și vulnerabile comunități ale orașului”17. Un proiect sensibil diferit față de omonimul de la gară, Rahova Delivery are ca scop sensibilizarea „fetelor și băieților de centru” cu privire la situația complexă a comunității de pe Sabinelor. Aceasta se confruntă de ani buni cu evacuări forțate în masă cauzate de un proces acut de gentrificare a zonei. Deși este încă „marca Street Delivery”, acest festival se află într-o situație ambivalentă. Pe de o parte, creează acea identitate de loc tipică unei acțiuni de gentrificare - „o adevărată Havana de București” -, exotizând astfel realitățile locale și mascând printr-o expresie culturală conflictele sociale. Pe de altă parte, festivalul e creat prin implicarea activă a comunității locale, „aspect care rezolvă una dintre marile probleme ale proiectelor de intervenție culturală în zonele vulnerabile: participarea reală a membrilor comunității beneficiare.” Această poziție critică față de analoagele livrări este dublată de precauția față de mitul veșnicelor bune intenții – al inofensivității – scenei culturale reprezentate aici de avangarda „creativă”: implicarea lor este descrisă ca un „proces prin care aceștia își vor adapta discursurile la nevoile și posibilitatea de implicare a comunității din Rahova-Uranus”. Întreaga relație dintre acest grup privilegiat și comunitatea locală nu este luat ca fiind automat unul de consens, tensiunile fiind subtil indicate. Astfel, în timp ce Train Delivery își educă publicul privilegiat cum să se ferească de hoți cu ajutorul Poliției Române și se străduiește să integreze Gara de Nord unui univers „civilizat” și „european”, Rahova Delivery este asumat departe de centru, într-o „Havana” mentală și unde autoritățile sunt criticate. Deşi Rahova Delivery se înscrie în colonizarea urbană operată de franciza Street Delivery, strategia sa subtextuală ar putea fi una de deturnare a capitalului cultural și financiar al Street Delivery către vizibilizarea unei lupte anti-gentrificare. Dată fiind însă ambivalența discursului, eficiența unei asemenea strategii se poate vedea doar în timp. Cu alte cuvinte, dacă, de exemplu, publicul din centru va veni și la acțiuni de protest sau va ști să identifice un proces de gentrificare și să se plaseze în opoziție.

(in)Ofensivitatea scenelor de artă
Dinamicile capitalului în oraş nu sunt doar succese ale puterii. Un important punct de fugă, în care codificarea capitalistă a spaţiului urban se află încă în căutarea discursul potrivit, este MNAC Anexa sau cele două spaţii de producţie şi expunere de artă contemporană Salonul de Proiecte şi Platforma. Clădirea industrială ce le găzduieşte se află la graniţa dintre deja gentrificatul Centru Vechi şi fostul cartier evreiesc, conţinând, în mare parte, case decăzute şi o populaţie precară economic. Plasată practic în inima oraşului, Anexa este într-o situație ideală pentru a deveni o avangardă a gentrificării. Cu toate acestea, acest lucru nu se întâmplă. De ce? Motivele sunt multiple şi includ şi stagnarea temporară (?) a pieţei imobiliare. Ce este important însă în contextul de aici este lipsa de atractivitate a discursurilor celor două spaţii într-un orizont neo-liberal. Asociate mai degrabă scenei alternative, angajate politic și social, cele două inițiative au o practică aflată în spaţiul liminal dintre dependența de sectorul public (MNAC) și dependența de sectorul privat (sponsori, galerii comerciale). Deşi temporară, această situaţie a incompatibilităţii cu logica capitalului local are un potenţial al rezistenței. O previziune realistă este una în care zona va suferi un proces de gentrificare. Este la latitudinea comunităţii artistice din jurul spaţiilor a transforma condiţiile curente
17 Toate citatele sunt luate din descrierea evenimentului disponibilă pe pagina facebook Rahova Delivery: https://www.facebook.com/ events/1389722057930370/

Peronul 14 al Gării de Nord București, după Train Delivery.

– ignorarea lor de către capital - într-o strategie de sabotaj creativ,18 punând piedici procesului gentrificator. Tendințele multiple ale funcției artei în contextul urban de azi, tendințe articulate în jurul condițiilor materiale, arată că arta, tocmai pentru că este importantă pentru transformările capitalismului de azi, trebuie să devină un sit al rezistenței și al reacției în fața proceselor antisociale. Aflată într-o dialectică complexă a inofensivității și ofensivității, artista este chemată să se plaseze în mod asumat într-o tendință sau alta. Caracterul inofensiv al artei în sensul inocenței sale politice este un mit extrem de util avansării în putere a claselor privilegiate şi prin ele a capitalismului însuși. În schimb, ofensivitatea sa, oricât s-ar încerca convingerea inexistenței sale – fie într-o logică cinică, a lui orice-faci-participi-la-opresiune, fie într-o logică conservatoare, a artei pentru artă – este reală.

18 Ideea de sabotaj creativ, informată de o genealogie a sabotajului ca strategie de rezistenţă în contextul mişcării autonomiste italiene (vezi ideea de sabotaj la Antonio Negri), este adusă în contextul dezbaterii despre gentrificare de Matteo Pasquinelli. Vezi op.cit. Un exemplu bun în acest sens de sabotaj creativ, spune el, este intervenirea asupra cotei de piaţă a unei proprietăţi: urâţind casa, preţul scade şi procesul de gentrificare este cel puţin încetinit.

www.artapolitica.ro

GAP_nr5.indd 4

3/18/2014 9:53:13 PM

Art`, cultur` [i gentrificare

5

Spațiul creativ este noul tău loc de muncă! Gentrificare, artă și muncitori culturali
de ȘTEFAN VOICU
În dezbaterile legate de artă și gentrificare, adesea, se pleacă de la premiza că simpla prezență a artiștilor și a artei într-o zonă urbană cu potențial pe piața imobiliară, afectează prețul de vânzare sau de închiriere al unui imobil și/sau a terenului pe care acesta se află. De fapt, această cauzalitate e reducționistă și de cele mai multe ori fortuită. Mai mult, rareori este o strategie a investitorilor imobiliari. În România, mă refer la București în mod special, fiindcă este zona cu care sunt cel mai familiar, conexiunile, mai mult sau mai puțin legale, dintre investitori și membri ai administrațiilor municipale nu necesită o astfel de strategie. O discuție despre artă și gentrificare în România este relativ speculativă și, în cazul în care are loc, ar trebui să se concentreze pe ierarhiile din industria creativă și pe aportul muncitorilor culturali la modul de organizare a muncii post-fordiste. Aceștia produc spații creative de muncă, în zone urbane cu potențial imobiliar, contribuind astfel la înlăturarea comunităților “indigene” și la relocarea în zone centrale a funcționarilor din industria serviciilor. Muncitorii culturali sunt accidental mediatorii schimbării, însă, când procesul de gentrificare se pune în mișcare, sunt obligați să se solidarizeze cu una dintre părți. Lucrarea de referință pentru acest subiect rămâne Loft Living. Culture and Capital in Urban Change, publicată de Sharon Zukin pe la începutul anilor 1980.1 Teza ei discută apariția pe piața imobiliară din New York a unor hale industriale transformate în apartamente de locuit pentru clasa de mijloc și rolul artei și a artiștilor în acest proces. Deși Zukin vorbește despre o modificare semnificativă a economiei politice mondiale și despre transformări asociate în modul de organizare a producției capitaliste, argumentele sale au fost reduse de multe ori la o simplă formulă: activitate artistică + zonă industrială decrepită = gentrificare. O lectură mai atentă scoate în evidență accentul pe care Zukin îl pune pe transformările și expansiunea clasei de mijloc, a stilului de viață și a muncii noii mici burghezii. Gentrificarea prin intermediul activităților artistice nu ar fi avut loc fără aceste transformări. În București, procesul de gentrificare are o dinamică aparte datorită poziției sale în economia politică globală. Liviu Chelcea publică în 2000 o cercetare despre gentrificarea unei zone urbane centrale din București, în care argumenta că „un accent deosebit trebuie pus pe rolul și transformările drepturilor de proprietate”.2 În articolul respectiv el descrie acest proces ca pe un proces de acumulare primitivă, adică un mod de a obține profituri fără investiții sau cu investiții minore. Chelcea descria astfel această acumulare de capital: „[...] un grup dinamic de agenți imobiliari și de persoane particulare își însușește diferența dintre valoarea de piață a proprietăților amplasate central și valoarea la care au fost vândute sau alocate de către stat. Aceștia caută prin modalități foarte insistente să influențeze administrația municipală, dar și pe foștii chiriași transformați în proprietari (mai ales pe cei săraci) să le vândă astfel de case. Aceste transferuri informale și neprocedurale ale drepturilor de proprietate sunt parte integrantă a reconfigurării sistemului de clasă și a noii acumulări de bogăție.”3 Asemănările dintre gentrificarea descrisă de Zukin și cea descrisă de Chelcea constau în transformările structurii claselor sociale. Dacă între anii 1960-1990 clasa de mijloc a New Yorkului se mărea prin îmburghezirea unor artiști care deveneau modele de muncă pentru recalificarea claselor dirigente în perioada dezindustrializării, între anii 1990-2000 Bucureștiul a fost lovit de o neoliberalizare forțată a economiei. Aceasta nu a produs o clasă de mijloc pe modelul muncii artistice, ci mai degrabă o clasă de mijloc bazată pe vechiul model al negustorului. Acest lucru nu înseamnă că în România postcomunistă nu se poate observa și emergența unei clase creative. Dar aceasta nu adoptă modelul de muncă al artistului autohton, ci mai degrabă
1 Zukin, Sharon, Loft Living. Culture and Capital in Urban Change, Baltimore & London: The Johns Hopkins University Press, 1982. 2 Chelcea, Liviu, Grupuri marginale în zone centrale: gentrificare, drepturi de proprietate și acumulare primitivă post-socialistă în București, Sociologie Româneasca 3-4, 2000, p.51. 3 Chelcea, L., op.cit., p.63.

commons.wikipedia.org, Zona Lipscani în proces de gentrificare. modelul de muncă al clasei mijlocii occidentale. Această clasă locală apare o dată cu intensificarea activităților editoriale, înmulțirea trusturilor media, a studiourilor de arhitectură sau a agențiilor de publicitate, a galeriilor și spațiilor de artă contemporană. Aceste spații creative au venit în întâmpinarea nevoilor propagandistice ale noii economii de piață și deci, implicit, a „culturalizării” claselor muncitoare, cât și în întâmpinarea nevoilor de recalificare profesională a fostei clase dirigente. Prin culturalizare mă refer la faptul că noua economie se bazează pe acumularea de capital din producția, schimbul și consumul de cultură și deci, muncitorii trebuie să fie învățați să opereze cu mijloacele de producție culturale și trebuie să-și dorească să consume marfă culturală. Investitorii, clasa creativă și muncitorii culturali sunt, grosso modo, categoriile sociale active în ierarhizarea industriei creative. Dacă se dorește o discuție despre artă și gentrificare în București, această discuție trebuie precedată de o dezbatere legată de ierarhiile din industria creativă. Modelul organizării muncii în această industrie este, așa cum am menționat anterior, cel al artistului, un model sintetizat de Pascal Gielen astfel: „[...] cineva care lucrează pe baza unui contract temporar sau chiar fără contract, cum se întâmplă deseori în lumea artei - într-un mediu heirupist, în cadrul unui proiect ce implică un program flexibil, muncă de noapte și un entuziasm creativ de nestăvilit. Pe scurt, implică o etică a muncii în care munca este mereu ceva plăcut - sau ar trebui să fie -, în care dinamismul crește datorită tinerelor talente, în care angajamentul cântărește mai mult decât banii.”4 Normalizarea acestui model în ultimii ani a condus la articularea unei mișcării sociale eclectice care contestă precaritea pe care această organizare a muncii inevitabil o produce.5 Această precaritate s-a pus în discuție și în industria creativă din România, în mod special în rândul muncitorilor din artă. Dar aceștia au preluat o problemă ce se regăsește și în vocile globale contestatare ale precarizării: ignorarea ierarhiilor în industrie și/sau o confuzie între categorii profesionale și clasă în lumea artei. O astfel de clarificare e necesară dacă se dorește o întelegere mai exactă a agenților gentrificatori și a inițiativelor de solidarizare cu categoriile defavorizate evacuate. Muncitorii culturali sunt cei care produc efectiv și produc și prin consum, material și imaterial, spațiile creative, dar nu sunt și cei care controlează și posedă aceste spații, acest drept
4 Gielen, Pascal, The Murmuring of the Artistic Multitude. Global Art, Memory and Post-Fordism, Amsterdam: Valiz, 2009, p.53. 5 Standing, Guy, The Precariat. The New Dangerous Class, Bloomsbury Academic, 2011.

revenindu-le investitorilor și clasei creative. Cazul cel mai la îndemână este cel al centrului istoric al Bucureștiului. În urma unui recensământ din 2010 al imobilelor din această zonă și a funcționalități lor, Alexandra Sipetan a observat cum zona devine o zonă de consum pentru clasa de mijloc.6 Cu câțiva ani în urmă, zona Lipscani era într-o stare decrepită, fiind folosită de categorii marginale ca spațiu de locuit și de muncitori culturali pentru spații creative. În urmă cu doar câțiva ani, străzile zonei erau relativ părăsite, iar punctele de atracție erau cluburi precum CoolCat, ClubA, FireClub, Niște Domni și Fii, terasa Argentin, skate shop-ul H20, Atelier 35 și un autoturism Dacia 1310 părăsit, care căpătase statut de monument. O corelație între aceste prime spații creative ale clasei creative și ale muncitorilor culturali de după 1989 în zonă și prezenta aglomerație, străduțele burgului pe timpul verii fiind aproape impracticabile datorită teraselor si circulației pietonale intense, este hazardată. În lipsa unei cercetări în amănunt, ipoteza cea mai plauzibilă a cauzei gentrificării constă în aplicarea unor strategii urbane postindustriale occidentale de dezvoltare, intensificate sau inițiate de către administrația primarului Sorin Oprescu. Dacă în centrul istoric, gentrificarea nu a fost aproape deloc contestată de către muncitorii culturali, în cazul Rahova Uranus procesul a generat probabil cea mai importantă luptă de clasă publică între muncitorii culturali, clasa creativă și investitori.7 La fel, nu este foarte clar în ce măsură activitatea artistică din zonă este cauză a gentrificării sau, aici în mod deosebit, contestare a procesului. Problema cea mai mare rămâne însă specularea de către clasa creativă a confuziilor analitice privind clasele în rândul industriei creative, și în mod special în rândul lumii artei, unde, printre altele, producerea unor dihotomii de clasă bazate pe categoriile profesionale curator și artist, finanțări statale și private, piață și non-profit, național și internațional, precum și reproducerea înțelegerii decontextualizate a termenului de artist independent8, sabotează tentativele de emancipare și de sindicalizare a muncii culturale. Generațiilor de tineri postcomuniști le este sistematic ascuns faptul că spațiul creativ nu este un loc de relaxare, împlinire personală și/sau depășire a condiției de clasă a părinților, ci noul lor loc de muncă. Proletari din toate țările, uniți-vă!
6 Sipetan, Alexandra, Gentrificarea Lipscaniului în cifre, 2010, http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=955. 7 „Cu cât oamenii din cartier trăiesc în suspans, cu atât se emancipează”, Andra Matzal, Antropolog în Rahova-Uranus, interviu cu Chloé Salembier, 2013, http://totb.ro/antropolog-in-rahova-uranus-cu-cat-oamenii-dincartier-traiesc-in-suspans-cu-atat-se-emancipeaza/. 8 Pavel, Sebastian-Raul și George Robescu, Ce este un artist independent, Dilema Veche, nr. 465, 2013.

www.artapolitica.ro

GAP_nr5.indd 5

3/18/2014 9:53:14 PM

6

Art`, cultur` [i gentrificare

Evacuați, artiști și agenți ai gentrificării: Proiectele din Rahova-Uranus
de DAVID SCHWARTZ
Inițiativa Ofensiva Generozității a fost demarată de artiștii Maria Drăghici (artist vizual) și Bogdan Georgescu (regizor de teatru), în anul 2006. Primele proiecte ale O.G. au avut loc în zona Rahova-Uranus-Sabinelor din București, ca răspuns la un apel la proiecte al C.I.A.C. (Centrul Internațional de Artă Contemporană) pentru proiecte în zonă motivat, oficial, de mutarea sediului organizației în proximitate. Partenerul și cofinanțatorul concursului, care va deveni pentru următorii ani partener important al proiectelor O.G. în zonă a fost D.C. Communication, companie de P.R. și comunicare, cu evidente interese antreprenoriale în zonă. În perioada 2006-2007 am lucrat și eu, ca parte din O.G., în zona Rahova-Uranus, participând la spectacole de teatru comunitar, dezbateri publice, anchete sociologice, acțiuni de protest public și medierea relațiilor dintre locuitori și autorități, pe probleme punctuale, de la evacuări la lipsa actelor și obținerea ajutoarelor sociale. investițiile pe care oamenii le-au făcut în modificarea și consolidarea clădirilor, despre momentele fundamentale de viață trăite în aceste locuințe. După 1989, și mai ales după prima lege a caselor naționalizate apărută în 1995, situația în zonă a devenit tot mai complicată. Unii chiriași au apucat să își cumpere apartamentele, acum revendicate, alții au rămas să locuiască cu chirie și să se judece cu noii proprietari, alte case au fost ocupate „ilegal” de familii fără locuință, de cele mai multe ori cu acordul tacit al primăriei de sector. Începând cu anii 2000 a devenit evident potențialul economic și strategic al zonei respective și au intrat în joc investitori străini, mari companii și firme de avocatură. înlesnirii procesului de gentrificare. După schema devenită deja clasică în vestul euro-atlantic, artiștii au fost chemați să „lucreze cu comunitatea”, comunitatea urma să fie relativ „educată” (unde educată se poate citi ca îmblânzită), zona devenind frecventabilă pentru clasa de mijloc, ceea ce deschide posibilitatea dezvoltării diverselor afaceri. Mai mult, agenții gentrificării bifează și componenta de responsabilitate socială, ba chiar, atingând culmea cinismului, își trec în propriul portofoliu, ca fiind ale lor aceste „activități sociale și comunitare”1. Astfel, echipa de artiști care a lucrat în zonă s-a trezit prinsă la mijloc între demersul de emancipare socială și de încurajare a luptei locuitorilor din cartier împotriva agenților gentrificării și legătura la început destul de strânsă cu agenții respectivi (D.C. Communication, Headvertising, C.I.A.C. – finanțat la momentul respectiv de aceleași instituții, E-Uranus, au apărut constant ca parteneri în proiectele O.G. din anii 2006-2007, și au contribuit cu echipament tehnic, cu asigurarea spațiului de lucru pentru ateliere etc.). Impactul dublu contradictoriu apare inclusiv la nivelul activităților artistice desfășurate. Pe de-o parte, se presupune că spectacolele de teatru despre problemele locuitorilor și concertele cu copiii din zonă, toate articulând un puternic mesaj politic, anti-evacuări și anti-gentrificare, propagă și fac vizibile problemele și strategiile de luptă ale comunității Rahova-Uranus. Pe de altă parte, prezența în cartier a tot mai multe persoane din middle-class și din mediul artistic, face ca locul să devină mai „frecventabil”, ceea ce reprezintă un evident atu pentru operatorii de business, care poate accelera procesul de „curățare” a cartierului. Construirea unui centru comunitar cu activități permanente (LaBomba) nu a făcut decât să potențeze această situație, cu rezultatele deja cunoscute – centrul comunitar a dispărut, fiind practic evacuat de aceiași agenți care vor profita de capitalul de imagine creat zonei de activitățile centrului.
1 Acesta a fost cazul patronului D.C. Communication, despre care s-a auzit în cartier că ar fi prezentat la conferințe de arhitectură din Marea Britanie proiectele Ofensivei Generozității ca fiind proiectele de integrare socială ale companiei sale de arhitectură.

Aproprierea spațiului și luptele de poziționare
Atât dinamica evoluției urbanistice din zonă, cât și relațiile locuitori-artiști-agenți ai business-ului au fost structurate de procesul de gentrificare. Pe de-o parte, demararea acestui proces, sub pretextul convenabil al retrocedărilor, generează de fapt excluderea locuitorilor „indezirabili”, operată pe criterii etnice, de clasă și statut social, în beneficiul deținătorilor de capital. Pe de altă parte, însăși intrarea cartierului Rahova-Uranus în circuitul artistic bucureștean și prezența artiștilor în zonă a fost integrată în planul de gentrificare al companiilor Headvertising și D.C. Communication, care urmăresc „îmblânzirea” unei zone cu reputație „proastă”, în folosul atragerii mediului de afaceri. Astfel, atât firma de avocatură Cherecheș&Cherecheș, care se află în spatele majorității proceselor de retrocedare, cât și companiile Headvertising, D.C. Communication, cu spațiile aferente, The Ark sau E-Uranus, au același interes comun: obținerea de capital financiar și de imagine prin atragerea capitalului privat într-o zonă foarte propice pentru aceste activități (aflată în proximitatea centrului Bucureștiului, cu patrimoniu imobiliar important). Tocmai aici intervine problema cea mai mare, aceea a aproprierii și folosirii proiectelor artistice „pentru comunitate”, care ar fi trebuit să fie „împotriva gentrificării”, exact în scopul

Cartierul Rahova-Uranus Context geografic, istoric, social
Perimetrul Rahova-Uranus-Sabinelor, este populat de clădiri vechi, majoritatea din secolul XIX, începutul secolului XX și perioada interbelică. Zona este situată în apropierea Casei Poporului (Palatul Parlamentului) și a centrului civic, într-o zonă cu potențial de dezvoltare important, mai ales la nivelul boom-ului imobiliar și antreprenorial din perioada 2005-2007. Majoritatea imobilelor din zonă au fost naționalizate în urma decretelor din anii 1948-1951. În locul foștilor proprietari din perioada interbelică, descendenți ai familiilor boierești și membri ai burgheziei bogate (directori de spitale etc.), au fost mutate, în perioada socialistă, în regim de locuință cu chirie, numeroase familii sărace, multe din zonele rurale sau din comunități de romi. Dincolo de episoadele uneori tragice (sinuciderea directorului de spital căruia i-au fost confiscate toate proprietățile) ale naționalizării bruște a locuințelor din zonă, istoriile personale ale celor mai în vârstă povestesc despre vecinătate, despre solidaritate, despre experiențele comunitare comune, despre

„Comunitatea exista și înainte de apariția artiștilor”
Interviu cu CRISTINA EREMIA
Cristina Eremia este membră a comunității din Rahova-Uranus-Sabinelor și lideră a unui grup de locuitori aflați în stare de iminentă evacuare din case naționalizate retrocedate, care luptă de peste 7 ani, cu mijloace artistice, civice și politice, pentru a-și proteja dreptul la locuință. În perioada 2009-2011 a fost gazda și coinițiatoarea Centrului Comunitar LaBomba. În cadrul acestui interviu, discutăm despre perspectiva comunității asupra proiectelor și activităților artistice în zonă, despre relația cu artiștii, cu autoritățile și despre problemele locative și metode de luptă. Aș vrea să pornim de la experiența proiectului artistic din Rahova-Uranus. Ce a însemnat pentru tine faptul că au venit niște artiști să lucreze aici, faptul că ați lucrat cu ei atâta timp? La început nu știam ce vreți și cine sunteți. Am văzut o echipă de tineri care au luat copiii și au făcut tot felul de jocuri, din astea de care făceam și eu când eram mică... Prima dată, am bănuit că sunt tineri, studenți, mi se părea că îmbrăcămintea lor e mai ciudată ca a noastră, a oamenilor de rând – pantaloni cu fustă, ochelari, rucsac în spate, coafura – mi se păreau diferiți față de noi. Pentru că la început nu am fost întrebați noi, ca părinți, dacă pot să se joace cu ei, mi s-a părut cam dubios. Îmi amintesc că prima dată când am interacționat, a fost când fi-miu a lipsit din fața blocului, avea 6 ani atunci, și s-a dus și el cu grupul respectiv, fără să mă întrebe. Și am constatat că nu mai era în fața casei. Era la berăria Becker Brau, în curte, se jucau acolo. Când m-a văzut că vin după el, fi-miu s-a înroșit așa la față, s-a speriat, dar eu eram mai speriată, pentru că nu îl găseam, am crezut că mi-au furat copilul (râde). Și îmi aduc
www.artapolitica.ro

aminte așa: că era Maria (Drăghici), Bogdan (Georgescu), tu, erați mai mulți, și m-am luat de ei, de Maria, sau cine mi-a apărut în cale, că nu este normal lucrul ăsta, și i-am întrebat ce fac aici. Ei mi-au zis că sunt un grup de studenți, că au venit în zonă, parcă, m-au mai liniștit stând de vorbă. Apoi, au făcut un atelier aici la E-Uranus, vizavi de noi. Și au venit să mă întrebe dacă îl las pe Claudiu, băiatul meu, iar eu le-am zis că da, dar cu condiția să vin și eu să văd ce fac. Cred că le-a părut bine că a venit un părinte să se intereseze ce fac cu copiii. Și am văzut că desenau, lucrau, și atunci am zis: băi, ăștia chiar fac ceva mișto pentru copii, chiar mi s-a părut interesant pentru preocupările copiilor noștri din comunitate. Pe parcurs, eu am început să mă împrietenesc cu ei, participând efectiv. De fapt, comunitatea exista și înainte de de apariția artiștilor. Existau mereu diverse evenimente la care o mare parte din membrii comunității participau. În acea perioadă, eu si sotul meu aveam discoteca „La Bomba”, unde o mare parte a membrilor comunității veneau și se distrau. De asemeni, întotdeauna când aceștia ne solicitau sprijinul pentru a se desfășura evenimente personale (zile onomastice, nunți, botezuri, parastase) în incinta discotecii, aveau acordul nostru, fapt ce a presupus apropierea relațiilor dintre noi. Relațiile erau deja bine conturate, eu fiind în relații de prietenie cu toate mamele din această comunitate, cu care mă întâlneam în cursul săptămânii în incinta discotecii, ascultând muzică și bând cafele, stând la taclale. Deci tot timpul eram împreună. Eu când aveam treabă, în timpul săptămânii, nu foloseam spațiul mare, discoteca din spate, ci doar buticul din față. Iar în spate îl luam pe fi-miu și îi adunam și pe ceilalți copii din cartier, ca să se joace. Și îi țineam

să se joace acolo, ca să fie supravegheat tot timpul, asta era ideea pentru mine. Și atunci, când am văzut ce fac oamenii ăștia, artiștii, mi s-a părut mișto pentru că știu că aici în comunitate sunt multe familii care nu au posibilitatea să își ducă copiii la anumite cursuri. Pentru că aveam spațiul liber, și pentru că era deschis, aveam lumina asigurată, tot, am hotărât și am zis: băi, hai să facă aici atelierele cu copiii din comunitate, inclusiv cu copilul meu. De la cine a venit propunerea să se facă atelierele la LaBomba? De la mine, convingându-l pe soțul meu. Eu am insistat deoarece mi s-a parut interesant și mi-a plăcut să mă implic în activitățile lor. Și atunci el a zis, „bine dragă, dacă așa simți tu...”. Bine, i s-a părut ceva mișto, că doar nu voia ca nevastă-sa să facă un bordel. Și așa am ajuns să facem atelierele acolo.

Vreau ca prin aceste activități să scoatem în evidență falsurile avocaților
Și cum a apărut Centrul Comunitar LaBomba1? Păi, de fapt, mie cel mai mișto mi s-a părut când a fost primul spectacol al copiilor, aici la grădina Uranus, concertul din 2007. Și atunci a fost ceva de genul, uite, a ieșit bine cu muzica, la co1 Centru de Educație și Artă Activă, înființat în 2009 de comunitatea din Rahova-Uranus, împreună cu artistele Maria Drăghici și Irina Gâdiuță, ale cărui activități se desfășurau în spațiul comercial al familiei Eremia. Centrul a activat până la evacuarea spațiului LaBomba, pe baza legii retrocedărilor, în anul 2011.

GAP_nr5.indd 6

3/18/2014 9:53:14 PM

Art`, cultur` [i gentrificare

7
am auzit de la un antropolog care a venit în zonă că „uite ce zice Doru Frollu, se laudă cu ce lucrează el cu comunitatea”. Și mi-a zis că, prima dată când a venit aici, l-a întrebat: „Dar cum sunt oamenii de aici?”. Și Frollu ar fi zis: „Eh, sunt niște țigani”. Așa am început să înțeleg niște lucruri, să înțeleg și eu lumea lor, că eu poate îl vedem pe Doru Frollu ăla drăguț, care a venit să dea niște pizza la copii. Și atunci eu am înțeles cu cine am de-a face. Sunt convinsă că așa a fost.

Lupta cu autoritățile trebuie să continue
Crezi că proiectele artistice au ajutat lupta voastră împotriva evacuărilor? Eu cred că toate activitățile artistice au avut o influență foarte mare. Am convingerea că prin aceste activități oamenii din cartier au înțeles că în fapt copiii lor au aptitudini, că sunt la fel ca toți ceilalți copii și că pot deveni ceva în viață dacă se vor ocupa mai mult de ei. Totodată, au reușit să înțeleagă că au anumite drepturi despre care nu aveau cunoștință. Ăsta a fost primul pas. Apoi, cu ajutorul artiștilor, comunitatea a înțeles ce înseamnă să fim cu adevărat solidari, să protestăm prin mijloace artistice, să concepem și să confecționam bannere cu mesaje de protest, să ne organizăm în vederea unui miting la primăria de sector în care să ne cerem drepturile. Tot împreună cu artiștii, situația disperată a evacuaților a fost făcută cunoscută prin intermediul jurnaliștilor și reporterilor TV. În final, prin masa de dialog organizată cu primarul sectorului 5 și prin mitingul organizat, s-a atenționat autoritatea locală despre pericolul evacuărilor care poate deveni un fenomen. Care sunt perspectivele de viitor, cum crezi tu că va continua lupta sau ce soluții vezi în continuare? Mai crezi în faptul că partea artistică poate să ajute? Pentru că speranța nu moare niciodată, cu toate că nu am motive să fiu optimistă, sunt convinsă că lupta cu autoritățile trebuie să continue. Nici unul dintre noi nu poate să renunțe la această luptă pentru că, de fapt, noi toți nu luptăm numai pentru drepturile noastre, ci în primul rând avem în vedere viitorul copiilor noștri. Am convingerea că cel puțin comunitatea noastră a înțeles importanța de a fi împreună, solidari, la viitoarele mișcări de protest. Nu cred că autoritățile sunt sensibile la protestul mesajului artistic, ei nu pot înțelege decât sub presiunea străzii! Numai atunci când vom fi suficient de mulți, autoritățile vor fi mai receptive și vor accepta dialogul (așa cum s-a întâmplat în cazul evacuării lui Cami). Interviu realizat de DAVID SCHWARTZ

Construiește-ți comunitatea!, proiect Ofensiva Generozității, 2007. pii le place, și a zis Maria Drăghici: „băi, ce bine ar fi să putem face atelierele astea tot timpul”. Și atunci am zis: „păi haideți la noi”. Și a mers treaba cu muzica, s-au făcut în continuare spectacolele cu copiii. Și s-a făcut și prima carte – albumul Ofensiva Generozității. Eu cred că într-o comunitate este necesar să existe omul de bază al comunității. Peste tot sunt astfel de oameni, că se mai zice: „vai, dar în alte părți nu există oameni ca la voi în comunitate”. Și eu zic: „ba există, dar nu i-ați căutat!” Dar este nevoie de omul de bază care să-ți adune oamenii. Dar eu, de-a lungul acestei experiențe [de 7 ani de colaborare cu artiști], am înțeles că până la urmă este și o afacere. Eu nu îi zic proiect, eu de proiect am auzit la voi. Și noi, având problemele noastre, cu evacuările, cu casa pe care o putem pierde, cu Cherecheș2, am zis că pe mine nu mă interesează nimic, eu fac ce vreți, sunt prezentă tot timpul, îi iau pe copii, îi duc unde e nevoie, mă ocup de tot. Numai că ce vreau eu? Vreau ca prin oamenii pe care îi aduceți, sau prin activități, să scoatem în evidență falsurile avocaților, să scoatem în evidență problemele, cum rămân oamenii în stradă! Asta mă interesa pe mine! Adică, chiar dacă tu luai 2 lei și făceai proiectele, pe mine nu mă interesa! Pentru că nu trebuie să fii atât de tâmpit încât să nu-ți dai seama că omul ăla [artistul] nu poate să vină la infinit fără să aibă bani de bilet de tramvai, bani de o țigară și așa mai departe. Adică mie mi se părea normal să ia și artiștii niște bani pentru munca lor. În același timp, o bună parte dintre proiectele de aici s-au desfășurat fără bani, artiștii au lucrat ca voluntari. Da, eu sunt convinsă că da. Și oricum, când au fost bani, au fost sume mici, eu consider că nu s-a îmbogățit nimeni. Părerea mea este că pe ei, [artiștii care au lucrat], i-a interesat mai mult artistic, meseria, decât scoaterea în evidență a ceea ce facem. Uite, eu îți spun un lucru: eu în orice mă implic îmi place să pun suflet, că altfel consider că nu iese bine! Mai ales când lucrez cu oamenii! Cum sunt și cei de aici, deși pe unii îmi venea să îi strâng de gât uneori. Dar uite cum m-am simțit eu de fiecare dată când m-am dus cu copiii undeva, dintre care doar unul e al meu, eu aveam tot timpul emoții pentru fiecare copil! Într-o activitate de 7 ani de zile, stând într-o comunitate, cu bune, cu rele, cu sărăcia, eu zic că nu ai cum să rămâi indiferent, când petreci atâta timp cu oamenii. Eu cred că, uneori, o parte dintre artiștii care au participat la aceste activități au dovedit în mod inexplicabil indiferență și lipsă de solidaritate. Uite, de exemplu, la evacuarea lui Cami3, cum s-a putut să nu fie prezenți acolo? Știm că nu aveau cu ce să ne ajute, doar ca sprijin moral, dar oricum. Eu am motive să cred că a fost interesul lor personal pen2 Cherecheș & Cherecheș, firmă de avocatură care a cumpărat de la urmașii foștilor proprietari de case naționalizate retrocedate, dreptul de proprietate asupra mai multor imobile în perimetrul Rahova-UranusSabinelor. Firma este acuzată de mai mulți locatari din zonă că ar fi falsificat o serie de acte pentru a obține dreptul de proprietate asupra clădirilor respective. 3 Una dintre familiile din comunitate, evacuată de pe strada Sabinelor, pe baza legii retrocedărilor, în martie 2013.

tru că eu nu i-am văzut acolo! În această situație ne-am simțit abandonați. Am fost foarte dezamagită. Faptul moral de a-i fi văzut acolo era ceva fenomenal – uite câți oameni sunt alături de noi. Culmea e că au fost oameni pe care nu îi cunoșteam, și tocmai unii care au lucrat șapte ani de zile cu noi nu au venit. Dar când au apărut neînțelegerile între voi și artiști? Eu nu le-aș numi neînțelegeri. Eu cred că unii dintre organizatorii artiștilor au evitat să comunice cu mine (și cu altcineva din comunitate) deschis și transparent, în raport cu intențiile lor, noi fiind tratați ca material de lucru, fără să țină cont și de părerea noastră. De exemplu, la a doua carte, pe care au scos-o în 2009, nu au invitat pe nimeni din comunitate. Noi nici nu am știut de lansare, deși noi apărem în toată cartea. Dar, apropo poate de experiențe pozitive, cum a fost lucrul la piesa de teatru Fără Sprijin4, în care ați jucat? Eu eram așa de furioasă atunci, era imediat după evacuarea LaBomba. Deși nu simțeam durerea pe care o simți când ești dat afară din locuință, eram oricum foarte nervoasă. Și Bogdan [Georgescu] a zis: „uite, nu vă promite nimeni case, eu nu am cum să vă dau case, dar eu ca regizor pot să lucrez cu voi, să facem piesa asta, să o jucăm, și să spuneți oamenilor povestea voastră!”. Și mi-a plăcut chestia asta, că de la început știam fiecare ce rol avem și la ce să ne așteptăm. Pentru noi are importanță mare să știe și oamenii ce se întâmplă! Și cred în continuare asta! Fără piesa de teatru, nu ar fi auzit nimeni de evacuarea LaBomba. Ca să revenim puțin la situația din zonă, care a fost relația voastră, a celor din comunitate, cu E-Uranus, cu The Ark, în contextul în care pe de-o parte ei au ajutat la anumite proiecte, dar pe de altă parte tot ei sunt fix cei care ar avea interes să dispară comunitatea de aici? Despre Doru Frollu [patronul de la The Ark] aș putea să spun că relațiile dintre noi, comunitatea Rahova-Uranus și domnia sa (includ și The Ark aici) sunt minunate, dar lipsesc cu desăvârșire. Eu personal l-am cunoscut prima dată, cred că în 2008, prin intermediul Mariei Drăghici. Domnia sa a fost prezent la câteva evenimente ce au avut loc la centrul nostru comunitar, invitat de Maria, dar și la alte evenimente organizate la MNAC sau la Eden. Știu că în incinta spațiului The Ark sunt organizate diferite evenimente. Niciodată eu și comunitatea din zonă nu am fost invitați la aceste evenimente și știu că în mod permanent suntem evitați. Nici cu florarii din zonă nu este în relații de cooperare. Am constatat că la toate evenimentele organizate la The Ark au invitați de o anumită categorie socială, lucru care este ușor de remarcat când te uiți la autoturismele de lux care sunt parcate în dreptul imobilelor noastre. În schimb,
4 Spectacol realizat de Irina Gâdiuță și Bogdan Georgescu, în care trei locuitoare din comunitate – Cristina Eremia, Gabriela Dumitru, Cornelia (Cami) Ioniță - își performează propriile istorii personale. Premiera a avut loc în ianuarie 2012, la Teatrul LUNI de la Green Hours.

www.artapolitica.ro

GAP_nr5.indd 7

3/18/2014 9:53:16 PM

8

Art`, cultur` [i gentrificare

Păzirea ruinelor
Familia Iakab trăiește în București fără să aibă siguranța unei locuințe. Membrii familiei ocupă clădiri abandonate pentru a se adăposti, migrând periodic deoarece sunt alungați fie de proprietari, fie de persoane autorizate de proprietari sau de alte persoane fără adăpost care se află în concurență cu ei. În iulie 2012, familia a fost nevoită să părăsească un spațiu ocupat în urma presiunilor făcute de un grup de tineri care doreau să modifice acea locație cu acordul proprietarului într-un spațiu cultural. Este vorba de clădirea Carol 53. La vremea aceea am realizat un interviu cu numeroasa familie Iakab pe care îl republicăm aici împreună cu concluziile la care am ajuns atunci. Un al doilea interviu, realizat recent, documentează situația actuală a familiei. Am încercat să identificăm care a fost traseul lor în tot acest timp și să scoatem în evidență procesul de gentrificare din perspectiva celor precari.

Un articol în două episoade despre gentrificare și anti-squatting

I. Carol 53: anti-squatting și gentrificare
de MIHAI CODREANU, ARNOLD SCHLACHTER și VEDA POPOVICI „Carol 53” a fost prezentată pe 25 iulie, la evenimentul „Dimensiunea creativă a spaţiilor abandonate” din cadrul proiectului CRIM Café, ca fiind o casă ocupată, un squat. Ocupanţii, majoritatea studenţi la arhitectură, şi-au început prezentarea menţionând acordul proprietarului şi „sprijinul domnului arhitect Sturdza”, motivul iniţiativei lor fiind „salvarea unei clădiri de patrimoniu”. În scurt timp, a devenit clar că salvarea despre care vorbeau, era salvarea unei case din mâinile unor persoane descrise de ei ca fiind „ţigani care fură fierul din casă ca să facă bani”. În felul acesta, ocupanţii au ajuns să diferenţieze între un squatting negativ şi un squatting pozitiv. Squatting-ul pozitiv, în termenii lor, este unul care „respectă” proprietatea, ocupanţii făcând, eventual, eforturi pentru a păstra şi a consolida construcţia. În schimb, squatting-ul negativ, ar fi cel în care ocupanţii distrug şi consumă proprietatea. Diferența dintre cele două abordări stă într-o perspectivă încărcată de prejudecăți etnocentrice – dacă nu de-a dreptul rasiste – în care proprietatea este pusă înaintea oamenilor. Cele două tipuri de squatting au fost elaborate de către tinerii ocupanţi deşi organizatorii dezbaterii îşi propuseseră să discute squatting-ul ca formă de locuire şi de luptă socială. De asemenea, discursul lor nu dezvăluia nicio intenţie politică explicită iar acest lucru este suspect în contextul discutării squatting-ului, fenomen ce nu poate fi desprins de un anumit cadru social-politic. După cum au subliniat şi reacţiile consternate ale publicului de la CRIM Café, ceea ce a fost prezentat ca squat este de fapt un anti-squat şi o încercare de gentrificare urbană. Am căutat persoanele care folosiseră iniţial clădirea de pe Carol 53. I-am simţit precauţi pe cei pe care i-am întâlnit, oarecum într-o poziție defensivă şi suspicioşi. Nu deţin o locuinţă, trăiesc în clădiri abandonate şi le este teamă să nu fie evacuaţi. Este vorba de familia Iakab formată din treisprezece persoane. După evacuare s-au mutat într-o groapă, în zona Vasile Pârvan. Ne-au rugat să nu dăm mai multe date despre adresa lor, deoarece se tem să nu fie evacuaţi şi de aici. Trăiesc în nişte barăci improvizate. Au acceptat să ne acorde un interviu pe care îl redăm mai jos. M.C.: Ce ştiaţi despre clădirea de pe Carol 53? Mariţa Iakab: Ştiam că e goală de 7 sau 8 ani. După revoluţie jumate din ea era casă de revoluţionari şi cealaltă jumătate erau birouri. Nu ştiam cine e proprietar. M.C.: De ce aţi intrat în clădire? M.I.: N-aveam unde să stăm. Acolo unde stăteam eu şi Silvia, pe Banu Manta, s-a demolat să facă firmă.(...) A.S.: Cum a fost în clădire? M.I.: Bine! Am stat acolo sus toţi, cam patru zile, până a venit arhitectul, un moş cam pe la 50 de ani, cu ochelari, apoi ne-am mutat la subsol. Era cu Mihai, un băiat tânăr, înalt. Ăsta era cu proprietarul. Au intrat cu cheia. Noi am zis că sunt proprietari dacă au intrat cu cheia. Când a venit arhitectul ni s-a luat curentul şi noi am scobit acolo ca să luăm curent. Sorin Murariu: Ne-au zis să facem curăţenie sus, în mansardă şi am muncit cam patru zile. Înţelegerea era că puteam să stăm acolo. Apoi le-am zis că nu ne convine să muncim gratis, că eu
www.artapolitica.ro

ARNOLD SCHLACHTER, Groapa de lângă Biserica Cuibul cu Barză, 2014. pot să muncesc în altă parte şi pierd bani. Trebuie să mănânc. A zis să mergem pe încredere. Ne-a promis că ne lasă să stăm, că ne ţine dacă tragem tare. Am muncit mult, venea după noi să ne zorească. Dar trei zile am muncit gratis, doar pe promisiunea că ne ţine, altfel ne dădea afară. Fără ustensile, fără mănuşi, nimic. Şi erau şobolani mari. Te muşcau de picioare dacă nu erai atent. M.C.: Unde aţi făcut curăţenie? S.M.: La mansardă şi la etajul 1. A.S.: Şi la subsol? S. M.: Nu. La subsol, nu. A.S.: Dar v-au dat banii pe muncă? S.M.: Da, ne-a dat 50 de lei de fiecare ins. Trei inşi – 150 de lei. Când au venit persoane la care să închirieze, noi am protestat, că noi făceam curăţenie. După asta a zis că ne dă bani. Ne sporea mereu, trăgea de noi: „Dă acolo, dă acolo!”. Apoi, a mai adus o lopată, o roabă şi ne zicea că dacă dispare ceva, plătim. Nu dormeam noaptea de frică să nu vină hoţii. Zicea că ne dă pe mâna poliţiei dacă dispare ceva, că avea datele noastre. Apoi, au venit cam zece băieţi tineri, studenţi, care au muncit: Matei, Dorel şi alţii. Matei e student arhitect. El a făcut un proiect, să vadă alţii ce au făcut ei şi să nu plătească chirie. M.C.: Studenţii au muncit şi ei? S.M.: Au muncit şi ei. La sfârşit au făcut poze. A.S.: Cât aţi stat cu studenţii? S.M.: O lună, cam aşa. Cât au stat acolo au pus apă dar s-a stricat. Înainte cu o săptămână să ne dea afară au adus şi un W.C. ecologic. Apoi, Gabi, şeful de şantier, a zis că a venit proprietarul din străinătate, că ne mai dă o săptămână. Matei a zis că nu mai putem să stăm, că a venit proprietarul din străinătate acum două săptămâni şi că ne poate face rău cu poliţia.(...) S.M.: Acum două zile m-am întâlnit cu arhitectul bătrân pe stradă, întâmplător şi i-am zis că ne-a dat afară. Mi-a zis: „Nu mă interesează, dom’le!”. ***
31 iulie 2012.

squatting-ul ar însemna afirmarea unei poziţii pro-capitaliste, ce consideră proprietatea un principiu valoros al societăţii. Ar presupune neapărat şi acţionarea împotriva unei situaţii reale de squatting având ca motivaţie statutul sacrosanct al proprietăţii. O asemenea acţiune ar putea veni din partea autorităţilor, proprietarului „de drept” sau pur şi simplu din partea cetăţenilor. Însă squatting-ul şi deci şi anti-squatting-ul nu înseamnă doar asta. Fenomenul desemnează şi ocuparea unei clădiri de către persoane fără drepturi asupra respectivei proprietăţi, cu scopul simplu al locuirii, fără să presupună o poziţie anticapitalistă asumată. Acţiunea este rezultatul unei situaţii social-politice radicale în care persoanele implicate sunt marginalii procesului istoric de distribuire a proprietăţii, cei rămaşi (aproape) în afara logicii economice a acumulării capitalului. Este şi situaţia majorităţii squat-urilor din Europa. Si este şi situaţia cvasi-tuturor squat-urilor din România. În aceste condiţii, anti-squatting-ul presupune şi un atac explicit împotriva unei asemenea categorii marginale. Despre squatting-ul, nu cultural sau creativ, ci din necesitatea de a se adăposti, a vorbit la întâlnirea de pe 25 iulie şi Ionuţ Jugureanu de la Fundaţia „Parada”1. Eliminarea ocupării aşa-zis abuzive a unor proprietăţi de către persoane fără adăpost este de mult o problemă a primăriei, ţinută, însă, în culise. Dreptul fundamental la adăpost, poate cel mai puţin respectat dintre toate, a lipsit, însă, cu desăvârşire de pe agenda candidaţilor la alegerile locale de anul acesta. Spaţiile verzi, clădirile interbelice sau şoselele ce ar fluidiza traficul sunt toate probleme mult mai importante decât viaţa, demnitatea şi drepturile unor oameni. Situaţia se reflectă şi în agenda „societăţii civile”, cu excepţia unor ONG-uri ca „Parada” sau „Samusocial”, iar problema lipsei de adăpost pare cu totul secundară faţă de „adevărata” problemă a Bucureştiului: distrugerea patrimoniului imobiliar. Episodul de pe Carol 53 arată foarte limpede cum cele două probleme au un potenţial opoziţional foarte puternic. Grupul de studenţi a „ocupat” imobilul cu acordul proprietarului, la rândul său un arhitect important şi cu sprijinul unui grup larg de interese imobiliare provenind din rândul mediului de arhitecţi şi arhitecte. În spatele „inocentului” scop de a conserva şi restaura o casă frumoasă şi nu în ultimul rând
1 Fundaţia „Parada” este o organizaţie non-guvernamentală, apolitică, non-profit, al cărei scop este sprijinirea copiilor,tinerilor şi familiilor fără adăpost, prin intermediul unor servicii integrate de asistenţă socială, educativ-formative şi de integrare socio-profesională.

Dacă prin squatting înţelegem ocuparea unei clădiri de către persoane care nu au drepturi de proprietate asupra sa, cu scopul afirmării unei poziţii radicale anti-capitaliste, de critică a proprietăţii, cum am defini anti-squatting-ul? Anti-

GAP_nr5.indd 8

3/18/2014 9:53:16 PM

Art`, cultur` [i gentrificare din dorinţa de a fi „ca la Berlin” a unor tineri „cool” şi de a avea „în sfârşit, şi noi un squat!” se află intenţia de a „curăţa” cartierul de „mizerie” şi de a repune pe piaţa imobiliară proprietatea, de data asta însă, cu un preţ corespunzător. Piaţa imobiliară fiind sensibilă la istoricul clădirii, va fi mult mai avantajos dacă istoricul unui squat adevărat este înlocuit cu istoricul unui „centru cultural independent”. În mod aparent paradoxal, interesele de ascensiune socială şi de acumulare financiară a unei elite intelectuale coincid cu dorinţa şi nevoia unui grup de tineri educaţi, rebeli şi cu ambiţii anti-sistem. De fapt, cele două grupuri sunt unul şi acelaşi, separate de câţiva ani şi de nevoia suplimentară a celor din urmă de ascensiune socială pe baza estetizării politicii, a producerii unui „coolness” rebel. Singurul proces social sub care poate fi referit acest episod nu este squatting-ul ci gentrificarea. Şi arta (sau cultura) joacă un rol foarte important în procesele de continuă marginalizare a populaţiilor „indezirabile. Este foarte important, însă, să vedem în acest eveniment nu un episod izolat, ci ca un simptom al unui conflict de clasă determinat de condiţia contemporană a capitalismului, conflict prezent peste tot în România. Astfel, prioritizarea chestiunii patrimoniului în disputele publice legate de urbanism înseamnă recuperarea unei istorii ce legitimează statutul privilegiat al unei clase de mijloc educate, ce se vrea subiectivitatea centrală a capitalismului târziu. Subclasa creativă este considerată în această dinamică avangarda expansiunii şi consolidării autorităţii acestei subiectivităţi. Desigur că această dinamică nu se desfăşoară pur şi simplu ci întotdeauna pe seama unei alte clase, lipsite de privilegii și deci prin oprimarea unor grupuri marginalizate social-economic, de cele mai multe ori după criterii de etnie. Iar în cazul de faţă, grupul se numeşte familia Iakab. Articolul a apărut original în Anarhia (publicație trimestrială independentă), #2, august 2012. A.S.: Acolo v-a ameninţat poliţia, după ce nişte vecini s-au plâns că faceţi foc. Şi de acolo unde v-aţi dus? Marița Iakab: La subsol pe Mircea Vulcănescu numărul 2. E în parcul de la intersecţia Vulcănescu cu Griviţei, la gaura de veceu (o toaletă publică care nu mai e funcțională, n.r.). Era deschis, am făcut curăţenie că era foarte murdar, vecinii au văzut copiii, li s-a făcut milă, au zis să-i dăm afară, că vin cu protecţia copilului. Apoi a venit poliţia comunitară de la sectorul 1, ne-au zăpăcit trei-patru zile și ne-au ameninţat cu protecţia copilului. Asta era în iunie. Noi am plecat şi la subsol au pus gratii, dar au venit alţii. M.C.: În apropierea zonei mai sunt nişte case pe strada Popa Tatu... D.M.: Pe Tatu sunt proprietari răi, e periculos, te scot de acolo cu bătaie... A.S.: Şi unde v-aţi dus? M.I. Am căutat prin parcuri, e un parc la Moşilor în spate, suntem mai obişnuiţi cu zona aia. Acolo am stat vara. Toamna am venit aici în zona Armenească. Știe și proprietarul. Stăm la demisol, păzim casa şi avem grijă de ea. A.S.: Câţi staţi aici? D.M.: Suntem patru familii, nouă adulţi şi cinci copii de la patru ani în jos. A.S.: Cum aţi găsit vila asta? M.I: Am căutat şi am găsit-o în martie, dar ne era frică. După parc era nevoie să stăm aici. Am stat o săptămână în septembrie. Erau buruieni cât casa, erau oţetari şi i-am tăiat. Proprietarul a zis să facem curăţenie şi să stăm liniştiţi. A oferit casa şi are acum curent şi apă - ne-am tras noi. Până în martie ne-a promis. Iar băieţii de la Carol 53 (Casa Carol 53 se află situată în apropiere, n.r.) ne-au dat lopeţi, mături și cu vorbe, sfaturi. Cu gardul - o parte era rupt - ne-au ajutat, au sudat. Un ajutor cât de mic contează... M.C.: Şi cu proprietarul cum vă înţelegeţi? D.M.: Proprietarul mai vine pe aici. El ştie câte familii stau. Şi ne-a spus să-l sunăm dacă ne deranjează cineva. Ne-a zis: cât putem vă ţinem, cât nu putem, nu. Şi acum mai are vizitatori (n.r. vila este de închiriat). Totul era în paragină, mizerie multă în curte, în casă, erau cioburi, mulţi saci. M.C.: V-a ajutat primăria în vreun fel? D.M.: Ajutor de la primărie? Nu ne-a ajutat deloc. Fără adresă fixă nu te ia în seamă. Pe buletinul provizoriu scrie „fără locuinţă”. Ne-a ajutat primăria din sectorul 1, care ne-a dat 3 luni ajutor social cât am stat acolo, în subsol. Două persoane, un milion două sute. A.S.: Vizavi e o biserică. Ei v-au ajutat? D.M.: Am cerut apă de la cișmeaua din curte. Şi ne-au zis că ei au de plătit facturile şi n-am primit nimic. M.C.: Cum e cu casele goale prin Bucureşti? S-a schimbat ceva în ultima vreme? M.I.: Cu casele abuzive nu mai ai şanse; cum te vede, te dă afară. A.S.: Mai sunt şi alte locuri unde puteţi sta? M.I.: La Mama şi Copilul de la Arcul de Triumf (Centrul Maternal Sf. Ecaterina, n.r.) te primeşte șase luni, dar pe bărbaţi nu. Și după șase luni ce faci...? E un adăpost la Bucureştii Noi, înspre Mogoşoaia. Acolo stai cu 100 de oameni, nu le suporţi mirosul, eşti cu copilul care umblă. Nu ai cum! Îţi zic: era mai bine cu Ceauşescu. Ceauşescu în două zile îţi dădea casă şi muncă. Din ’91 s-a început cu casele abuzive. Prima oară am stat la Matache. Erau case goale că a fugit lumea în Germania, Italia, iar bătrânii care au rămas au murit. Alţii şi-au vândut casele... astea-s casele abuzive. Acu’ trei ani mai găseai, dar acum vin străini, cumpără tot, din martie vor să închidă casele abuzive. De anu’ trecut, din noiembrie, dacă nu ai grijă de casă ţi-o ia. Ca alea toate pe Covaci. Ce nu e al tău... sunt clanuri care pun mâna pe astea cu agenţii imobiliare. O ia şi o dă la altcineva... M.C.: Care e situația cu locuinţele sociale? Sorin Murariu: Acolo cu câteva mii de euro, cu şpagă îţi dă casă. Te ţine lună de lună cu actele. Începe cu 700 şi ajunge la 10.000 de euro şi îţi dă casă. După revoluţie ce-au făcut primarii? Le-au dat repede pe şpagă şi le-au rămas lor (celor care locuiau acolo, n.r.) ghetourile din Ferentari, Zăbrăuţi... M.C.: Mulţumim pentru interviu.
27.februarie.2014

9
ARNOLD SCHLACHTER, Clădirea Carol53, 2014.

ARNOLD SCHLACHTER, Intrare subsol, la intersecția străzii Vulcănescu cu Calea Griviței, 2014.

II. Păzirea ruinei

de MIHAI CODREANU și ARNOLD SCHLACHTER Pe 27 februarie 2014 am revăzut familia Iakab și am vorbit cu Marița Iakab, Sorin Murariu și Dorin Mincu. Ne-au primit la ei acasă. M.C.: În vara lui 2012 aţi fost alungaţi de la Carol 53, unde aţi stat câteva săptămâni. Cum a fost acolo şi unde v-aţi dus apoi? Dorin Mincu: Îţi spun cum a fost cu Carol 53: unul a luat proiectul, altul a făcut manevră vorbind cu proprietarul şi neau dat afară. Patru dintre băieţi ne-au ajutat cu baraca, cu medicamente. De acolo ne-am dus la groapă (în spatele blocurilor din intersecţia străzii Berzei cu Ştirbei, lângă biserica „Cuibul cu barză”, zona Vasile Pârvan, n.r.), unde am stat până în 15 martie (2013, n.r.).

Aceeaşi funcţie o au şi tinerii de la Carol 53. Și unii și alții sunt concurenţi pe piaţa de muncă. La Carol 53 familia Iakab a scos șine de metal din structura de rezistență a clădirii şi astfel a pierdut, şi-a făcut prost „jobul” şi a fost dată afară. Diferența dintre cele două grupuri este că unii pot alege această ocupație, ceilalți nu deoarece luptă pentru supraviețuire, pentru nevoi imediate. Putem spune că la periferia globală clasa de mijloc, proprietară a unor case precum Carol 53 şi vila din Armenească trebuie să fie frustrată: nu are suficient capital local pentru a porni exploatarea proprietăţii prin chirii regulate. Astfel dezvoltă o auto-reprezentare ca victimă, dar nu a capitalului global, ci a celor săraci aflați în aceeași periferie. Cel puțin pentru o vreme, se pare că această clasă de mijloc nu va primi capital din centrul global, fiindcă are nevoie de dihotomia centru-periferie și va continua astfel să o mențină.2 Elitelor din periferie, centrul global le explică acest proces arătând cu degetul tot către margine, responzabilizând-o pentru propria-i nefericire: nu se poate avea încredere într-o economie cu productivitate scăzută dominată de așa zisa corupție. Clasa de mijloc din periferie, în loc să se solidarizeze cu cei neprivilegiați și să lupte pentru dreptate socială şi abolirea inegalităților, preferă să nutrească o dorință de a deveni ca exploatatorii din centru. Soluția satisfacerii acest deziderat îl vede în politicile neoliberale. Astfel se creează o situaţie în care oameni (ca familia Iakab, dar şi tinerii arhitecţi) au un job, dar nu au nici o siguranţă juridică ori socială. După cum spuneam, unii au de ales, ceilalți nu. Tinerii de la Carol 53 ar dori să se solidarizeze cu familia Iakab, așa cum reiese cel puțin la nivel declarativ sau din gesturi caritabile, însă, în realitate, resping solidarizarea politică cu clasele mai precare dintr-un sentimentalism mic burghez3. Noi vrem eradicarea paradigmei centru-periferie și democrație adevărată prin auto-organizare și auto-gestionare locală. Toţi avem dreptul la locuinţă!4
2 Compania de rating Standard&Poors a confirmat în 2013 statutul de „nerecomandat pentru investiţii pe termen lung” pentru România. 3 Este simptomatic în acest sens, faptul că de curând, Carol 53 se descrie ca fiind „artgallery”. 4 Gruparea „Frontul comun pentru dreptul la locuire” luptă pentru această cauză. Vezi: http://fcdl.ro/despre-noi/

ARNOLD SCHLACHTER, Parcul de la Moșilor, unde a locuit familia Jakab în 2013, 2014.

Familia Iakab are o sarcină: păzeşte o ruină. Este o ocupație fără remunerație, fără contract, doar cu o recompensă.

www.artapolitica.ro

GAP_nr5.indd 9

3/18/2014 9:53:18 PM

10

Art`, cultur` [i gentrificare

„Am pus împreună bazele unui concept de activism artistic”
Interviu cu ENIKŐ VINCZE
În decembrie 2010, 76 de familii de pe strada Coastei (cea mai mare majoritate familii rome) din Cluj-Napoca au fost mutate lângă rampa de gunoi de la Pata Rât, în apropierea altor comunități ghetoizate: comunitatea din Dallas, rampă și comunitatea de pe strada Cantonului. La scurt timp, casele de pe strada Coastei au fost dărâmate în așa fel încât să fie ștearsă orice urmă a existenței lor. La sfârșitul lui mai 2011, în apropierea caselor rase de buldozăre, a fost sfințită piatra de temelie pentru ridicarea unui campus teologic. În timp ce preoții oficiau slujba de sfințire, locuitorii evacuați forțat lângă rampa de gunoi protestau la câțiva metri, înconjurați de body-guarzi, în acordurile incantațiilor religioase. Terenul de pe strada Coastei – situat într-o zonă cu potențial economic imens pentru interesele strategiilor de profit urban maximizat – a fost dat de către primăria Cluj-Napoca în folosință gratuită Arhiescopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului și Clujului. Pe 6 decembrie 2013 a fost inaugurat campusul teologic aparținând Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității Babeș-Bolyai care a costat circa 30 de milioane de lei. Pe 30 decembrie 2013, Curtea de apel Cluj-Napoca a decis ca Primăria Cluj-Napoca „să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral creat reclamanților prin evacuare și mutare în locuințele modulare din zona Pata-Rât și pentru condițiile de trai din aceste locuințe astfel: câte 2.000 Euro pentru fiecare reclamant”. Despre abuzurile statului represiv și acțiunile militante de desegregare puteți citi în interviul cu Enikő Vincze, activistă și autorare a unor studii consistente despre fenomenul ghetoizării de la Pata Rât și alte zone din România. V-ați implicat extrem de activ în protestele împotriva mutării familiilor care locuiau pe strada Coastei la groapa de gunoi de la Pata Rât. Puteți să-mi vorbiți puțin despre istoria acestor proteste și despre relevanța lor politică? Personal, am învățat să articulez în practică critica sistemului represiv față de oamenii sărăciți de către el însuși, prin protestele cu care ne-am împotrivit în orașul Cluj evacuărilor forțate. Am militat pentru drepturi locative și pentru desegregare. Doresc să accentuez: participarea mea la acest proces a devenit posibilă în compania Cristinei Raț și a lui Adi Dohotaru. Primul protest – Sunt rom și vreau să trăiesc în demnitate1 – a venit, din păcate, după evacuarea forțată din decembrie 2010, în ianuarie 2011, și a atras atenția asupra celor întâmplate, prin accentul pus pe lezarea demnității umane, în urma relocării în preajma rampei de gunoi și a demolării cu buldozere a locuințelor de pe strada Coastei. Apoi, în decembrie 2011 am mobilizat solidarități în jurul Marșului pentru dreptate socială2, care a implicat multă lume din Clujul academic și civic: cred că atunci am făcut un pas important spre tematizarea evacuării forțate a familiilor de romi de pe strada Coastei, ca parte integrantă a unei problematici sociale mai largi, și anume a nedreptăților sociale create de societatea noastră de azi. A doua comemorare a evacuării – Romii alungați la margini – Și noi aparținem orașului3 –, prin protestul din fața primăriei, organizat împreună cu Amnesty International și European Roma Rights Center – a preluat simbolic, prin imaginile proiectate pe clădire, puterea administrativă timp de 10 minute, în favoarea zonei Pata Rât. Linda Greta din comunitatea Coastei, care anul acesta a primit premiul „Galei Femeilor Rome” pentru activism civic, s-a implicat puternic (și) atunci în organizarea și derularea acțiunilor. Cu ocazia a trei ani de la evacuări ne-am retras în spațiul caselor modulare, trimițând mesajul „SOS! Scoateți-ne din Pata Rât”, care, datorită imaginii capturate printr-o dronă, a putut să se fixeze în imaginarul orașului. În perioadele dintre aceste proteste, am participat la articularea și facilitarea câtorva acțiuni
1 http://www.youtube.com/watch?v=yx3UOQkskgg&feature=youtu.be 2 http://www.desire-ro.eu/?attachment_id=291 3 http://www.youtube.com/watch?v=2kWwVhJdZSs&feature=youtu.be

din primăvara lui 2010. Aceste anunțuri, respectiv deciziile aferente ale Consiliului Local, nu au fost niciodată explicite, nici atunci când solicitam informații și, înainte de toate, oprirea acestui plan prin petiții și sesizări trimise la diverse forumuri de către Fundația Desire și Asociația Amare Prhala. Am semnalat de pe atunci: o eventuală relocare dintr-o altă zonă (chiar centrală) a Clujului în Pata Rât – care se adaugă la cazurile de relocări făcute pe strada Cantonului din mai multe părți ale orașului, cu începere din 2002, sau un pic mai târziu chiar pe rampă – înseamnă segregare prin ghetoizare făcută prin măsuri administrative. Caracterul rasializat al excluziunii constă, pe de o parte, în faptul că marea majoritate a persoanelor care trăiesc în Pata Rât și/sau au fost mutate în Pata Rât sunt de etnie romă (o etnie care, în peisajul multicultural românesc, este rasializată, adică percepută prin culoarea pielii sau prin caracteristici comportamentale presupus

protestataro-culturale, derulate cu ocazia unor evenimente internaționalizate, cum ar fi ziua mediului (în care am manifestat împotriva rasismului de mediu4 sau ziua locuirii, cu ocazia căreia am pus problema condițiilor locative inumane ale familiilor majoritar rome din Pata Rât, în termenii drepturilor universale legate de locuire5). M-am implicat și în alte tipuri de manifestări stradale care au avut caracter protestatar, precum: Și eu sunt gunoier (prin care am accentuat că munca precară, desfășurată fără nicio protecție și în condiții care periclitează nu doar sănătatea, ci și viața muncitorilor de pe rampă, a fost și continuă să fie o muncă utilă pentru oraș deoarece ea a asigurat colectarea selectivă a deșeurilor din Cluj timp de mai multe decenii și că acum, în preajma închiderii rampei de gunoi, acești muncitori exploatați la diverse nivele își revendică dreptul la muncă decentă). Am participat la performance-ul Munca nu e un lux, e un drept!, cu ocazia căruia am făcut conexiunea între ideile artistico-activiste ale lui Adi Dohotaru și articArhiva gLOC, Protest: Sunt rom și vreau să trăiesc în demnitate! ularea inițiativei unor persoane evacuate de pe strada Coastei (și în mod special a lui Florin Stancu), de a lansa o unitate de economie socială care solicită sprijinul autorităților locale pentru a crea locuri de muncă pentru membrii comunității, pentru a genera venituri din care ei pot organiza activități comunitare, și pentru a presta servicii utile locuitorilor din Cluj. Toate aceste proteste laolaltă, și modul în care ele au construit mesajele, au urmărit, și cred că au reușit, să transforme o problemă neglijată/uitată de autoritățile locale (situația comunităților marginalizate din Pata Rât și contribuția directă a primăriei la crearea acestei situații) într-o problemă care azi nu se mai poate exclude de pe agenda publică. Desigur, nu am descoperit primii „problema Pata Rât” – au existat și continuă să existe diverse eforturi punctuale, umanitare sau de altă natură, care nu doar o sesizează, ci și încearcă să facă lucruri prin care să îmbunătățească viața oamenilor care trăiesc acolo. Față de aceste inițiative, semnificația acțiunilor noastre protestatare a fost că ele au politizat o temă (excluziunea socio-teritorială justificată prin rasism) care, în măsura în care se punea în viața publică înainte ca noi să ne fi implicat, se punea în limbajul criminalizării și blamării celor excluși în raport cu excluziunea lor. Politizarea Pata Rât (ca simbol al excluziunii caracterizate de „fiziologice”); iar pe de altă parte, înseamnă că discursul jus- cumularea dezavantajelor materiale multiple cu stigmatizarea tificator al relocării familiilor în cauză în Pata Rât face apel la culturală) înseamnă pentru mine responsabilizarea diverselor idei rasiste despre de ce și cum anume „merită romii să fie toți forme ale puterii politico-administrative și revendicarea unor mutați într-un mediu care este mediul lor natural” (adică me- programe de dezvoltare incluzive, care sunt în măsură să rediul poluat, izolat și stigmatizat al rampei de gunoi). Efectul balanseze inegalitățile produse de economia de piață și să eliacestui proces de ghetoizare pe termen foarte lung (din anii mine rasismul instituțional pe care aceasta se bazează. 1970 încoace) a fost faptul că în Dallas și pe rampă s-a născut deja a treia, dacă nu a patra generație de locatari care se autoCare sunt efectele ghetoizării și rasializării excluziunii percepe prin acest spațiu și prin activitățile accesibile în acest sociale în cazul concret de la Pata Rât și cum definiți „proispațiu. Un efect pe termen mediu (din anii 2000 încoace) a ectul de segregare” care s-a produs odată cu dislocarea? fost crearea (cu contribuția tacită sau explicită a primăriei și Primăria a anunțat intențiile sale de a muta familiile rome a poliției) a unei colonii pe strada Cantonului, marcate azi de din Coastei și/sau de pe strada Cantonului6 în Pata Rât încă rețele multiple de exploatare, de sentimentul de neputință în http://www.desire-ro.eu/wp-content/uploads/performance_ziua-mediceea ce privește ieșirea din acest cadru, și fragmentată prin 4 ului-cluj-5-iun-2013.mpeg luptele dintre așa-zișii „lideri comunitari” care demobilizează 5 http://gloc2011.files.wordpress.com/2011/10/whd5.jpg alte inițiative de auto-organizare. Un efect pe termen scurt (cu 6 Chiar dacă strada Cantonului este efectiv în zona Pata Rât, colonia de pe începere din decembrie 2010) al ghetoizării, din punctul de această stradă a fost nominalizată în declarațiile respective, în cazul lor mutarea vedere al familiilor evacuate de pe strada Coastei, a fost o pre- însemnând eventuala relocare în casele modulare construite de primărie la 800 carizare a condițiilor de trai, inclusiv creșterea nesiguranței și metri de rampa de gunoi și circa 300 de metri de depozitul de deșeuri chimicale a reducerii accesibilității bunurilor și oportunităților pe care a Fabricii Terapia. Dincolo de caracterul impropriu al mediului, din punctul de vedere al condițiilor locative de pe Cantonului (lipsă de acces la apă și în mare le poate oferi orașul Cluj locuitorilor săi, dar și o desconsid- măsură și la curent) mutarea în casele modulare ar fi putut însemna o oarecare erare totală a eforturilor de integrare ale acestor familii. Dar îmbunătățire. Dar încă de pe atunci, oamenii de pe Cantonului și-au exprimat efectul a constat și în apariția riscului de resemnare în fața și ei dezacordul, spunând că și-ar dori o altă soluție, nu aceasta care (re)produce evenimentelor fatale trăite, marcate prin evacuarea de dis-de- ghetoizarea lor și îi și duc mai aproape de rampă. În mod pervers însă, în loc să gândească o (altă) soluție pentru ei, sau și mai mult, o soluție locativă pentru dimineață, în semi-întuneric, în compania buldozerelor, sau familiile din Dallas și din improvizațiile de pe rampă care până una alta, fiind trezirea în camere neîncălzite la minus douăzeci de grade, din constrânși material, optează pentru rămânerea în zonă, primăria a decis să mute care priveliștea cea mai apropiată era depozitul de deșeuri chi- aici comunitatea Coastei, integrată deja în oraș, extinzând și cronicizând astfel
efectele ghetoizării.

www.artapolitica.ro

GAP_nr5.indd 10

3/18/2014 9:53:19 PM

Art`, cultur` [i gentrificare micale al fabricii Terapia și un pic mai în depărtare era rampa de gunoi fumegândă datorită elementelor toxice cumulate decenii de-a rândul. Din fericire, și sper că la acest lucru am contribuit și noi prin acțiunile noastre de solidaritate și sprijin, cei mai noi locatari ai zonei Pata Rât încă pot să creadă că pot să facă o diferență și că lupta lor pentru reîntoarcerea în oraș are sens. flictual în orașul Cluj, față de primărie, sau față de unii colegi ai mei de la Universitatea Babeș-Bolyai, sau față de mulți alții. Dar, împreună cu câțiva prieteni, mi-am asumat acest rol de bad guy și acțiunile voluntare aferente. Îmi permit să observ – fără nici un reproș, căci sigur este nevoie de buna muncă bine plătită a multora pentru ca schimbarea efectivă să se întâmple în direcția desegregării Pata Rât – că, într-un fel, prin acțiunile noastre, am făcut loc pentru alte și noi persoane care încep să devină active, fiind „oamenii curați și albi” care intră în joc în perioada proiectelor finanțate. Dar probabil (și) acest rol ține de valențele activismului politic, care nu este îndrăgit de foarte mulți, și de care, tocmai și din acest motiv, este nevoie în continuare atât pe plan local, cât și în întreaga țară, până când politica și politicile drepturilor social-economice vor intra pe făgașul normal al vieții publice românești.

11
va exprima solidaritatea cu cei defavorizați și va conștientiza probleme generale cum sunt dreptul la oraș și respect, și nevoia participării la luarea deciziilor publice. Expozițiile artistice cuplate cu dezbateri publice, campaniile de facebook, de video advocacy și de flyere, completate de evenimente de artă participativă stradală, acțiunile de artă comunitară îmbinate cu forurile sociale, formarea jurnaliștilor în drepturile omului și combaterea rasismului, valorificate în campanii mediatice, atelierele de capacitare comunitară pentru persoanele din Pata Rât, împreună cu acțiunile de dezvoltare a organizației grassroots de romi vor implica direct 780 de cetățeni, dintre care 450 de etnie romă, iar 4000 de persoane vor putea beneficia de activitățile de informare”. Printre cele mai importante momente ale acestei campanii ar fi fost: conceperea și derularea unei expoziții în spațiul tranzit.ro/cluj privind dreptatea socială, realizată de mai mulți actori (precum menționam Credeți că inițiativele artistice pot influența în vreun fel mai sus); precum și implicarea într-un proces de creație atât viața de zi cu zi a celor care trăiesc la Pata Rât, cât și artistică în spațiul public, facilitat de artiștii colaboratori ai percepția generală asupra lor? Fundației Desire, a persoanelor care ar urma să fie mutate din Activitatea artistică cu cel mai mare impact politic, fiind Pata Rât în zone integrate și mixte ale orașului, precum și a veconectată la vizita de lucru pe care am organizat-o în Pata Rât cinilor mai vechi ai zonelor respective. Acesta a fost unul dinîn iunie 2011, la care au participat reprezentanți ai Comisiei tre cele trei proiecte refuzate pe care l-am elaborat și depus la Europene, UNDP, OSI/MtM, Amnesty International, ERRC gestionarii fondurilor norvegiene în iulie și august 20139. Nu și ai mai multor organizații din România, a fost setul de ma- reușesc să explic altfel acest eșec triplu, decât prin conotațiile teriale pregătit pentru această ocazie de către Școala Populară (negative pentru mulți actori politici și civici) ale activismului de Artă Contemporană, în particular de grupul de studenți politic de stânga care se leagă de numele meu sau de numele Fundației Desire - care apărem în sesizarea de discriminare făcută către CNCD, Arhiva gLOC, Protest. în mărturii la tribunal la judecarea cazului Coastei împotriva primăriei, ca organizatori ai manifestărilor stradale, pe scrisorile și recomandările trimise către primărie, guvern și ministere specifice în ceea ce privește evacuările forțate, incluziunea socială, drepturile locative, dezvoltare incluzivă și coezivă, susținând antirasismul și critica măsurilor neoliberale.

Cei care „merită” dezavantajul de a fi mutați lângă rampa de gunoi
Ce v-a deranjat cel mai mult la reacțiile reprezentanților primăriei și la reacțiile Bisericii Ortodoxe Române? Modul în care au încercat să justifice evacuarea forțată, precum și relocarea în zona Pata Rât și felul în care au divizat cetățenii Clujului între cei care „merită” dezavantajul de a fi mutați lângă rampa de gunoi (un spațiu stigmatizat și deumanizant) și cei care merită privilegiul de a-și duce viața în spații adecvate. Pe atunci s-au rostit următoarele afirmații: „Evacuarea de pe strada Coastei s-a făcut datorită faptului că modul de trăi a iscat extrem de multe controverse pentru locuitorii din zonă şi pentru firmele din zonă, şi pentru tot ce însemna oraşul. Ulterior, ei au fost mutaţi într-o zonă din Pata Rât” (primarul Sorin Apostu). „Campusul răspunde cerinţelor vremurilor noastre. Oraşul Cluj merită să aibă un asemenea campus teologic, pentru că cele două şcoli de teologie

Este dificil de crezut că o deghetoizare fără relocare ar fi posibilă
Cum analizați, din punct de vedere antropologic și politic, intervențiile artistice într-un perimetru ghetoizat? Care sunt punctele fragile și pericolele acestor tipuri de intervenții din perspectiva dumneavoastră și cum credeți că pot funcționa? Foarte pe scurt, despre puncte fragile și pericole: cei care propun astfel de intervenții, trebuie să țină cont de faptul că persoanele din zone ghetoizate se confruntă cu probleme și deprivări materiale acute, și poate să pară absurd pentru ele să se implice în astfel de proiecte, mai ales pe termen lung, dacă acestea nu aduc rezultate palpabile în viața lor și dacă nu se leagă de materialitatea excluziunii. Este important, cred, ca participarea oamenilor la astfel de programe să fie retribuită, mai ales, desigur, dacă artiștii și alte persoane implicate din partea unor organizații neguvernamentale sunt plătite pentru munca lor. Pe de altă parte, astfel de inițiative ar trebui să se bazeze pe negocieri sincere și bazate pe încredere între cele două părți, inclusiv între viziunea artistică și mesajele pe care oamenii vizați vor să le transmită. Oricum ar fi, cei din urmă nu pot fi considerați și portretizați ca obiecte ale creației artistice, ci ca participanți ai procesului de creație, obiectul fiind însuși relația croită între diverși participanți care construiesc ceva împreună. Și, la fel de important, creațiile și procesele de creație să nu conducă la reiterarea sau reificarea ghetoizării. De altfel, aceasta este o dilemă mai generală: cum intervii în situații ghetoizate urmărind obiectivul de-ghetoizării în timp ce, pe parcurs, până una alta, trebuie să îmbunătățești condițiile de trai din ghetou? În cazul Pata Râtului, lucrurile sunt și mai complicate. Sunt cazuri de ghetoizare care pot fi eventual gestionate prin mecanisme și procese care nu necesită relocarea spațială a celor care locuiesc în acea zonă. Dar zona Pata Rât nu pare a avea potențialul resemnificării spațiului (nici cultural, nici economic, nici imobiliar vorbind). Deci, în acest caz, este dificil de crezut că o de-ghetoizare fără relocare ar fi posibilă, cu toate că toată lumea știe că relocarea a circa 1500 de persoane în zone integrate, chiar și în teorie, este mai mult decât dificilă. Interviu realizat de MIHAELA MICHAILOV
9 http://www.desire-ro.eu/?p=701

actualmente funcţionează într-un spaţiu neadecvat, studenţii sunt înghesuiţi într-o clădire mică” (mitropolitul Andrei Andreicuţ). Când am aflat despre decizia primăriei din mai 2011 de a da în folosință gratuită, după graba evacuării în condiții severe de iarnă, terenul de pe Coastei pentru Arhiescopia ortodoxă, am participat fizic și vocal la ședința Consiliului Local, încercând să boicotăm decizia, sau cel puțin să reamintim consilierilor istoria acelei locații. Fără izbândă, desigur. Cu o lună mai târziu, cu ocazia depunerii pietrei de temelie a clădirii noului campus de teologie ortodoxă care încorporează și o biserică, am protestat în liniște, dar cu mesaje scrise, la acest ritual ipocrit, și din motivul că se vorbea acolo despre misiunea creștină a bisericii care tocmai se pregătea să își ridice un loc sfânt pe un loc din care au fost alungate circa 300 de persoane, trimise în iadul de pe lângă rampa de gunoi. Jandarmii îmbrăcați în negru ne-au despărțit pe noi, neinvitații pătați ai acestui eveniment public, de masa sacră de politicieni, fețe bisericești și alții. Acest scenariu s-a repetat oarecum în decembrie 2013, când premierul Ponta a participat la inaugurarea clădirii finalizate și când, alături de protestatarii împotriva proiectului Gold Roșia Montana și împotriva exploatării gazelor de șist, am dat voce și nedreptăților comise față de romii marginalizați prin evacuările forțate din Cluj și din întreaga țară7. Într-un fel, în această poveste, personal, și eu am dobândit reputația omului negru, rău și con7 https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1438890726339029&set=a.1 438890716339030.1073741835.1382709645290471&type=1&theater

coordonați de Attila Tordai, Szilárd Miklós și Dénes Miklósi8. Atunci am pus împreună bazele unui concept de activism artistic, articulat pe cazul segregării din Pata Rât, incluzând elemente de campanie pentru desegregare prin mijloace culturale. Acesta viza facilitarea unei schimbări sociale (atât în sensul condițiilor de trai, cât și în sensul modelelor de conviețuire între diverse grupuri etno-sociale și poziționării lor în oraș) prin creații artistice bazate pe colaborarea între persoanele/ comunitățile afectate, artiști, cercetători și activiști. De atunci am avut mai multe încercări, din păcate toate eșuate, de a face rost de fonduri în vederea implementării unui program mai amplu, de trei ani, cu multiple implicații (atât de capacitare comunitară, cât și de impactare a opiniei publice clujene în ceea ce privește „romii din Pata Rât” și apartenența lor la oraș). Ultima încercare de acest fel a fost propunerea de proiect elaborată pentru prima rundă de competiții a Fondului ONG în România, pe care l-am intitulat Implicare pentru dreptate socială și respect, în care Fundației Desire, Fundației tranzit.ro/cluj și Asociației Comunitare a Romilor din Coastei i s-a alăturat și Fundația AltArt. Din rezumatul proiectului: „Prin acest proiect, Fundația Desire pentru Deschidere și Reflecție Socială demonstrează că autoritățile publice au nevoie de ONG-uri ca de niște parteneri critici în demersul transformării Clujului într-un oraș incluziv, și că romii marginalizați pot conta pe ele în efortul lor de a-și face auzită vocea în spațiile publice. Populația mainstream își
8 http://www.protokoll.ro/, http://www.protokoll.ro/street/patarat.html

www.artapolitica.ro

GAP_nr5.indd 11

3/18/2014 9:53:19 PM

12

Art`, cultur` [i gentrificare

„Poznan – To Nie Firma”
de MICHELLE TERAN și ROZBRAT

Un proiect artistic anti-gentrificare
transmise publicului cu potențialul traducerii în angajament politic. Documentarea acestui proces a fost prezentată într-o instalație la Muzeul Național de Artă. Am adăugat texte despre gentrificare și lipsa locuințelor sociale în Polonia. Berlin, 2010.

Politica marginalizării (fragment) - ROZBRAT
Cetățenii care se află pe lunga listă de așteptare pentru a primi locuințe sociale sunt tratați de către autorități ca o problemă ce trebuie rezolvată în modul cel mai simplu și cu costuri cât mai mici. În acest sens, construcția unor locuințe-container este în desfășurare la periferiile multor orașe din Polonia. Ocupanții acestor așezări sunt lăsați în continuare să se descurce singuri. Marginalizarea nu este o stare de fapt, ci un proces care se agravează prin politica marginalizării. Cartierul Păduri, terasamente de cale ferată, gropi de gunoi, cimitire de mașini. Oamenii sunt tratați ca gunoaiele. Sunt dați afară din centrul orașului pentru a nu-i bruia estetica cu statutul lor de clasă inferioară. Accesul îngreunat la servicii publice (spitale, școli, locuri de muncă), instituții culturale și magazine, oportunități reduse pentru a găsi un loc de muncă în oraș (drumul spre centru durează mai mult, transportul public costă mai mult și e nevoie de mai mult timp pentru treburi casnice ș îngrijirea copiilor) – toți acești factori influențează marginalizarea progresivă a oamenilor trimiși la periferie.(…) Canalele de media, care prezintă locuințele-container ca pe un mod ideal de a rezolva problema chiriașilor „dificili” (în mare parte, cei care nu mai sunt în stare să plătească chiriile mărite în locuințele de stat „reabilitate”) și a „degenerării sociale”, nu fac decât să producă acceptarea generală a discriminării. De fapt, locuințele-container nu sunt repartizate doar alcoolicilor sau familiilor disfuncționale (nu mai vorbesc de cât de ușor folosesc autoritățile aceste categorizări), dar și celor care sunt pe lista de așteptare pentru locuințe sociale. Componența socială a acestor așezări include și femei singure, copii și pensionari. Noua politică de locuire este o politică a marginalizării. Peisajul într-un lagăr de internare Containerele – adăposturi din tablă – sunt teoretic construite să reproducă un apartament. Conform reglementărilor din construcții, „orice clădire rezidențială trebuie să aibă o fundație și un acoperiș”. Însă containerelor le lipsește fundația și sunt construite din aceleași materiale ca și containerele pentru muncitori. Conform legilor de protecția muncii, nu trebuie să rămâi în ele mai mult de câteva ore pe zi. Folosirea lor ca adăpost pe termen lung duce la deteriorarea sănătății, motiv pentru care legile prevăd doar folosirea lor temporară.(…) Supravegherea Cei din împrejurimi au o părere predominant negativă despre noii lor vecini. Sunt adesea văzuți ca niște sălbatici, iar oamenii nu vor să locuiască în apropierea lor. Containerele neocupate sunt adesea vandalizate. Sentimentul de lagăr este întărit de camerele de supraveghere și de garduri, ca într-un ghetou. Autoritățile plănuiesc să controleze așezările în acest fel. La ce va duce acest sistem de control social? Traducerea și adaptarea din engleză: VEDA POPOVICI și MARIUS BOGDAN TUDOR.

ROZBRAT, Zona de containere de la marginea orașului Poznan, 2010.

Contextul
Rozbrat este un colectiv politic ce ocupă un squat de aproximativ 20 de ani în Poznan, Polonia. Spre sfârșitul anilor 2000, politicile urbane ale autorităților iau o turnură vizibil violentă. Procese de gentrificare se accelerează în mai multe cartiere ale orașului, inclusiv în cartierul unde este plasat squat-ul. Membrii colectivului încep să se organizeze pentru a rezista evacuării, și în acest proces cercetează multiplele fețe ale gentrificării în Poznan, cum ar fi fenomenul așezămintelor de containere pentru populațiile indezirabile și incompatibile cu noile politici sociale și estetice ale orașului. Pe 8 martie 2010, în urma unui protest organizat de Rozbrat în fața Centrului Internațional de Târguri Poznan, prin care se denunțau politicile imobiliare ale orașului ce pun profitul în fața intereselor sociale, mai multe persoane au fost reținute de poliție și incriminate pentru acțiune. În scurt timp, au fost eliberate. În acest context are loc întâlnirea câteva luni mai târziu dintre artista media Michelle Teran și colectivul Rozbrat, la o bienală de artă. Bienala Mediations este unul din acele evenimente considerate de autoritățile din Poznan utile pentru o campanie de promovare a orașului ca o vibrantă metropolă a culturii și sportului. Devine tot mai clar că genul acesta de evenimente este instrumentalizat pentru a alcătui un brand și o imagine ale orașului ce servesc intereselor imobiliare private. În felul acesta, cultura devine doar un element în cadrul unei strategii politice și economice. Surse: indymedia.nl, rozbrat.org

Michelle Teran – declarație de artistă
Procesul transformării în brand a unor termeni ca „Biennale” sau „Capitală Culturală Europeană” promovează o anumită legitimitate evenimentelor culturale locale în încercarea de a le face atrăgătoare pentru sponsorizarea corporatistă (și pentru dezvoltarea urbană), legându-le de interese economice și politice. Arta și cultura fac parte din amplele condiții politice și economice ce modelează viața cotidiană a oricărui oraș. Artiștii invitați la asemenea bienale și capitale sunt implicați în aceste structuri. Ca atare, aceste spații aprobate oficial și dedicate artei oferă un context propice pentru ca artiștii să interogheze condițiile ce definesc felul în care munca lor este produsă și expusă.
www.artapolitica.ro

Propria-mi muncă interoghează relațiile suprapuse ce creează spațiu social atât în sensul real, cât și în cel virtual. Pentru a genera o reflecție critică asupra complicatelor condiții ale spațiului social și ale producției artistice, voi oferi vizibilitate la două curente creative ce nu sunt aprobate de către oraș: Rozbrat, un squat și spațiu autonom vechi de 16 ani dedicat unor activități politice, sociale și culturale diverse, aflat în acest moment într-o poziție precară, fiind amenințați cu închiderea, și „Poznan: To nie Firma!” (Poznan: nu e o firmă!), o contra-campanie la campania oficială a orașului - „Poznan: Miasto know-how” (Poznan: orașul know-how-ului) - ce devenise vizibilă în iunie, 2010. Ambele joacă un rol esențial atât în crearea de narațiuni alternative la felul în care spațiile urbane ar trebui să fie construite și folosite, cât și în privința drepturilor cetățenilor de a decide asupra vieții orașului. Rozbrat este momentan amenințată cu închiderea din cauza unui plan de dezvoltare urbană în cartierul Solacz, unde se află squat-ul: harta oficială a planului desemnează întregul cartier, inclusiv locația unui spațiu cultural vibrant, un wasteland. La o dezbatere publică, fascinată de această contradicție, i-am abordat pe cei de la Rozbrat cu propunerea de a face vizibile problemele lor în contextul Bienalei Mediations. Au acceptat cu condiția să adresăm „problemele sociale și politice care îi preocupă și care există în oraș”. Au propus un plan pentru o acțiune politică de protest la adresa așezărilor de containere industriale construite de oraș pentru a strămuta populații foarte sărace departe de centru și deci pentru a le ascunde. Ideea era de a instala un container în centrul orașului în timpul primei săptămâni din bienală. Containerul ar fi funcționat ca un loc nedeghizat pentru informare și dezbatere publică. Propunerea a fost respinsă de oraș din cauza reglementărilor pentru paviment. O altă propunere a fost de a folosi spațiul expozițional din primăria orașului, însă a fost respinsă pentru că „exprima o critică asupra orașului”. O a treia sugestie a fost de a plasa containerul în fața spitalului de pe strada Orzeskowa, idee respinsă de Rozbrat din cauza spațiului obscur și nepotrivit pentru o dezbatere publică. Propunerea mea finală a fost de a face o contribuție financiară de 750 de euro, jumătate din comisionul meu de artistă pentru a sprijini activitățile Rozbrat, care nu aveau loc neapărat în timpul Bienalei Mediations. Colaborarea mea cu Rozbrat și ralierea la campania „Poznan: To nie Firma!” se înscriu într-o lungă tradiție a abordărilor intervenționiste care transformă spațiile de artă aprobate oficial într-o arenă unde ideile pot fi cu adevărat

MICHELLE TERAN, Contra-Campania “Poznan: To nie firma!”(stenciluri prin oraș) și campania “Poznan: The City of Know-how”, 2010

GAP_nr5.indd 12

3/18/2014 9:53:20 PM

Art`, cultur` [i gentrificare

13

DESBARATO

Despre „Mega-gentrificare” în Lisabona
Textul este un extras dintr-o prezentare dată de ANA BIGOTTE VIEIRA și comentată de SANDRA LANG la festivalul Spielart Wake Up, München, noiembrie 2013.
sau au nevoie urgentă de bani lichizi și își vând bunurile (adesea terenuri sau locuințe) la prețuri foarte scăzute. După cum poate observa și cel mai distrat turist, Portugalia pare de vânzare. Nu există stradă pe care să nu vezi panouri cu Vende-se (De vânzare), Aluga-se, Trespassa-se (De închiriat), sau Liquidação Total (Lichidare de stoc), ca și cum criza ar fi motivul perfect pentru a vinde totul ao desbarato (pe nimic). Se pune lacătul, iar viitorul arată ca în seria Frontiers a Isabellei Brison. REMAX, ERA, Century 21 și chiar luxoasa Sothebys (cu o prezență minimă în țară înainte de criză) apar la fiecare fereastră și își flutură propunerile tentante atât pentru potențialii clienți fericiți, cât și pentru viitorii vânzători disperați. În cazul Lisabonei, totul se petrece foarte repede, într-o manieră aproape opacă și de cele mai multe ori e foarte greu să îți dai seama ce exact se întâmplă până când chiar te trezești în fața realității. Câteva fenomene se intersectează: de la reproiectarea unor cartiere întregi (cazul Intendente) la numirea unei firme semi-private de management cultural (Martim Moniz) pentru administrarea unei piețe publice, până la brutala vânzare a unor zone întregi din centru către corporații transnaționale sau intensificarea activității terminalului de croaziere al Lisabonei din mijlocul zonei centrale (alături de construirea unui terminal nou) și de inundarea sa zilnică cu cantități masive de turiști, miza pare a fi atât o gentrificare tradițională, cât și un experiment de Mega-gentrificare. Eseul lui Brian Holmes din 2009, There Goes the Neighborhood (Uite cum se duce cartierul de râpă), vorbește despre viața complexă a orașelor și despre felul în care fenomenul gentrificării modifică relația dintre democrație și demografie în întreaga lume. Holmes propune termenul Mega-gentrificare pentru a scoate în evidență relațiile dintre agențiile globale de rating (Fitch, Moody’s sau Standard & Poor’s), cartiere „rebranduite” (cartierul modei, cartierul design-ului, cartierul muzeelor) și soarta orașelor. Centrul Lisabonei, așa-numitul Baixa Pombalina, trece printr-o transformare radicală care este strâns legată de succesul turistic al orașului. În acest context, se explică construcția a peste 30 de hoteluri și cosmetizarea zonei pentru turiști, nu reconstrucția ei pentru locuitori. Clădiri întregi sunt transformate în fațade bidimensionale precis finisate în care se poate intra și simți parfumul a mii de paturi portugheze proaspăt făcute și chiar gusta mici prăjituri portugheze făcute de muncitori portughezi poligloți cu o înaltă calificare.

Acțiunea
Timp de două săptămâni, oamenii implicați în acest proiect vor încerca să acopere un cartier întreg cu postere (vezi imaginile de mai jos) despre gentrificare, speculă, evacuări și turism de masă. Acest proiect grafic de anvergură este o reacție la recentele evacuări din cartier, precum și la închiderea unor magazine vechi de aproape o sută de ani. Nu există nicio informație oficială despre ce se va întâmpla cu zona centrală: câte hoteluri se vor construi, unde și de către cine, câte magazine vor fi forțate să se închidă și în ce condiții, ce alte magazine vor rămâne (poate doar Starbucks sau H&M). Din această cauză, Desbarato înseamnă în primul rând cercetare, încercarea de a înțelege ce se întâmplă. Începând cu schițarea unei hărți a gentrificării Lisabonei, a generat o serie de dezbateri și evenimente artistice și politice. Acțiunea a durat doar o noapte pentru că în dimineața următoare fondul imobiliar ce deține clădirile a îndepărtat complet posterele. Un reportaj foto al acțiunii a fost publicat pe Stress. FM, devenind foarte popular pe rețelele sociale. Două luni mai târziu, un grup de persoane – ce au fost implicate în Desbarato – formează Observatorio XXXX. Anunțul primei acțiuni a grupului, „Numărând Stelele” îl redăm mai jos. În acest moment, grupul își pregătește următoarea acțiune - „Madam Palmeira, citiri de DesbaraTarot”, sau „Tarot pentru Lisabona”.

Transições Urbanas/STRESSFM, Documentarea intervenției stradale DESBARATO, 2013. Desbarato [însemnând vânzarea pe aproape nimic] a fost o intervenție urbană colectivă pornită de mine, Sandra Lang și graficianul Marco Balesteros (toți facem parte din proiectul editorial și performativ Jeux Sans Frontières de la Trienala de Arhitectură din Lisabona) și graficiana Isabel Lucena, împreună cu un grup de persoane printre care: António Guterres (Urban Transitions/StressFm), Patrícia Almeida și David Guéniot de la colectivul editorial Ghost, Fernanda Eugénio (And_Lab), Sofia Neuparth și Ana Estevens (cemcentro em movmento) și Silvia Pinto Coelho (salganhada / Rossio acampada Arts and Culture Group) alături de alți colaboratori/complici care mai târziu vor deveni grupul principal al Observatorio XXXX – Transformări ale orașului Lisabona. Concepută ca cercetare-acțiune, Desbarato are ca scop investigarea și aducerea la cunoștința publicului a procesului de gentrificare prin care trece Lisabona de câțiva ani – în special după intervenția Troikăi (FMI, Banca Centrală Europeană și Comisia Europeană) din 2011. Memorandumul Troika avea doar șapte puncte și unul dintre acestea (punctul 6, „Piața locativă”) impunea schimbări majore în reglementările de porprietate imobiliară și chirii. După cum se știe, speculația imobiliară a fost unul din motivele principale ale crizei economice și, cel puțin în cazul Portugaliei (așa-numitul „elev bun al Troikăi”), unul din rezultatele politicii de austeritate a fost transferul masiv de infrastructură și terenuri către capitalul global (reprezentat de bănci și fonduri de investiții). Ca elev ascultător al austerității, Portugalia își vinde aproape pe degeaba servicii publice prin privatizare, iar cei care au rămas fără slujbe nu-și permit să plătească impozite

Observatorio XXXX – Transformări ale orașului Lisabona prezintă:
Numărând Stelele: câte hoteluri sunt în centrul Lisabonei? Observatorio propune o plimbare investigativă prin centrul Lisabonei. Direct de pe stradă, vom încerca să înțelegem împreună ce se întâmplă în zona Baixa din Lisabona. Luând ca punct de plecare o riguroasă numărare a hotelurilor care există deja în cartier, le vom număra și pe cele ce vor veni. Dată fiind lipsa de informație despre oraș și percepând bruschețea schimbărilor ce au loc, propunem un act de cercetare-acțiune: produce cunoaștere despre ce se întâmplă (cartografiind) și în același timp afirmăm nevoia de producere de cunoaștere despre orașele în care trăim.
22 februarie 2014

Punct de întâlnire: Statuia Praça da Figueira’s Echipa Observatorio

Traducerea și adaptarea: MARIUS BOGDAN TUDOR

ISABEL LUCENA și MARCO BALESTEROS , Postere de la acțiunea Desbarato, 2013

www.artapolitica.ro

GAP_nr5.indd 13

3/18/2014 9:53:48 PM

14

Art`, cultur` [i gentrificare

„74 de comunități urmează să fie evacuate din cauza Cupei Mondiale”
Interviu cu DANILO CAJAZEIRA Pregătirea mega-evenimentelor sportive este deseori însoțită de procesul de gentrificare pe care îl înlesnește construcția infrastructurii. Brazilia este un caz ultra-reprezentativ pentru acest tip de probleme, în contextul în care, în următorii doi ani, va organiza două mega-evenimente – Cupa Mondială de Fotbal din 2014 și Olimpiada de Vară din 2016 (la Rio de Janeiro). Începând cu anul 2013, s-au intensificat mișcările sociale de protest și rezistență împotriva abuzurilor și nedreptăților inerente pregătirii și desfășurării evenimentelor. Am stat de vorbă cu Danilo Cajazeira, profesor de geografie, fotbalist amator și activist, membru al Comitetului Popular al Cupei din São Paulo1. Cum s-au dezvoltat mișcările de rezistență și cum ai ajuns să faci parte din Comitetul Popular al Cupei? În ultimii opt ani, am jucat fotbal la mai multe echipe de anarhiști sau punk-iști care evoluează în ligile de amatori ale campionatului statal. São Paulo are o scenă de fotbal amator foarte specială, pentru că orașul, care este foarte mare, a fost construit pe malurile mai multor râuri care în ultimii ani au fost transformate în canale. Până la procesul de industrializare și de gentrificare, în anumite cartiere erau foarte multe terenuri de fotbal amator pe malurile acestor râuri. În ultima vreme, fotbalul se joacă mult mai mult pe terenuri private, ale școlilor sau ale diferitor clădiri, pe terenuri artificiale, unde chiria este foarte scumpă. Terenurile de pe malurile apelor care încă mai există reprezintă niște locuri foarte importante pentru diverse comunități, în care oamenii pot să se întâlnească, să petreacă, să consume droguri, să joace fotbal. Aceste terenuri au un rol comunitar foarte important și sunt pe cale de dispariție. O altă problemă prezentă în toată țara, dar agravată în orașul nostru, constă în faptul că sunt mult mai multe clădiri goale decât oameni care au nevoie de locuințe. Printr-un simplu exercițiu matematic am putea oferi locuințe tuturor. Iar São Paulo are cel mai mare număr de favele din toată Brazilia. Astfel că mișcările de ocupare a locuințelor au devenit foarte puternice. Aceste mișcări de luptă pentru locuințe, care s-au coagulat în anul 2011, s-au raliat la mișcarea din întreaga Brazilie a Comitetelor Populare ale Cupei. Această mișcare se ocupă cu cercetarea și lupta împotriva felului în care marile proiecte de urbanizare îi afectează pe locuitorii orașului, și ei s-au ocupat în special de cercetarea și acționarea împotriva proiectelor Cupei Mondiale. Una dintre echipele de fotbal la care joc este parte din acest Comitet, deci și eu sunt parte din această mișcare de peste un an și jumătate. Poți să îmi spui mai multe despre forma de organizare și acțiunile Comitetului Popular al Cupei din São Paulo? Acest Comitet este format dintr-o rețea de mișcări și grupuri, de la grupuri anarhiste, la mișcări ale unor partide politice și la mișcări civice și sociale. Dar comitetul în sine funcționează după principii autonome și nu este legat de nicio instituție sau partid anume. În cursul ultimului an, am organizat mai multe proteste mari, unul cu ocazia tragerii la sorți a grupelor Campionatului Mondial, altele cu ocazia Cupei Confederațiilor2. Am organizat, de asemenea, multe dezbateri în zone sărace, în universități și școli, în cadrul unor mișcări sociale, unde am explicat care sunt efectele Cupei Mondiale asupra locuitorilor orașului. Am organizat prima ediție a Cupei Rebele a Mișcărilor Sociale – a fost o competiție de fotbal pe care am ținut-o pe terenul viran unde municipalitatea a dărâmat vechea autogară pentru a construi o discotecă, parte din procesul de gentrificare a centrului orașului. Ei încearcă să gentrifice centrul orașului de peste 20 de ani, dar nu reușesc pentru că mișcările de rezistență sunt foarte puternice – São Paulo este probabil singurul mare oraș din țările relativ bogate unde centrul nu a fost încă gentrificat. Deci am organizat această cupă, au participat 32 de echipe, au avut loc discuții, meciuri. De asemenea, noi participăm și la alte proteste ale partenerilor
1 Comites Populares de la Copa – comitete populare care s-au format în toate orașele braziliene gazde ale Cupei Mondiale din 2014, ca mișcări de presiune pentru respectarea drepturilor locuitorilor, încălcate de acțiunile și proiectele de gentrificare legate de Cupă. 2 Cupă a câștigătoarelor tuturor campionatelor continentale ale echipelor naționale, desfășurată în iunie 2013 în Brazilia. Cu ocazia evenimentului respectiv au început primele proteste publice de amploare împotriva Cupei Mondiale din 2014.

noștri din coaliție. De exemplu, de 8 martie, am participat la protestele pentru drepturile femeilor, unde am cerut în mod specific respectarea drepturilor femeilor în contextul Cupei Mondiale. În Brazilia a crescut traficul de femei, inclusiv de minore, în orașele în care vor avea loc meciuri. Sunt probleme specifice care nu țin cont deloc de drepturile femeilor. Acestea sunt fenomene care au avut loc și în alte țări care au organizat campionate mondiale, nu sunt neapărat ceva nou. Deci, cererile noastre, încă din 2011, au fost pentru programe eficiente și coerente ale guvernului pentru evitarea acestor probleme. Și nu s-a întâmplat absolut nimic. Legat de problema locuințelor, în São Paulo există 74 de comunități care trăiesc în apropierea stadioanelor și au fost sau urmează să fie evacuate din cauza Cupei Mondiale. Guvernul spune că doar șase familii au fost evacuate pentru a renova stadionul. Dar noi știm că sunt mult mai multe comunități afectate, din cauza gentrificării cartierelor din zona de Est a orașului, zona tradițional săracă, unde, începând din 2007, când Brazilia a devenit oficial țară-gazdă, acest proces s-a accelerat. De exemplu, noi, împreună cu un grup de arhitecți, am ajutat o comunitate care se află la doar 800 de metri de stadion, am gândit și propus un plan alternativ de evacuare a locului, pe care l-am predat la primărie. Și cum au reacționat autoritățile? Nu am primit niciun răspuns de la ei. Abia anul ăsta, după toate protestele și după ce Cupa Mondială a devenit o țintă, guvernul a început să se prefacă că discută cu mișcările de rezistență. Din 2012, după încercări repetate de a comunica cu guvernul, 12 Comitete populare din cele 12 orașegazdă am dat o declarație comună că refuzăm să mai negociem. Acestea sunt cerințele noastre, iar guvernul are două opțiuni: să ne îndeplinească cerințele sau să se confrunte cu noi pe stradă. Nu mai negociem. Cerințele noastre sunt foarte limpezi și direct legate de Cupa Mondială. Solicităm: oferirea de locuințe celor care au fost evacuați; dacă alți oameni sunt evacuați, cerem ca evacuarea să se facă „cheie la cheie” – în momentul în care persoana predă cheia casei care va fi demolată, să primească în schimb cheia noii locuințe. Iar această nouă locuință trebuie să se afle în același perimetru cu cea veche, pentru că acești oameni au o viață în aceste cartiere, unii trăiesc acolo de peste 20 de ani, deci nu poți să îi muți cu forța din cartierele lor și să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic. De asemenea, cerem anularea legii care a permis FIFA3 să facă toate aceste mizerii pe teritoriul nostru, printre care incriminarea oricărei mișcări sociale de protest sau construirea unei „zone exclusive” de doi kilometri în jurul stadioanelor, unde nu vor avea acces decât posesorii de bilete, sponsorii și partenerii oficiali. Cerem să fie respectat dreptul vânzătorilor stradali de a vinde lucruri în apropierea stadioanelor, în aceleași spații cu Coca Cola, Hyundai și ceilalți sponsori. Cerem programe eficiente de stopare a traficului de femei și copii din cauza Cupei. Deci, toate cerințele noastre se leagă de lucruri care se întâmplă și care pot fi oprite. Și sunt cerințe care vin la capătul a trei ani de discuții, lupte și prezență pe străzi.

a tuturor Comitetelor se leagă de desființarea poliției militare. Avem o poliție militară care se luptă cu civilii. Dacă poliția militară se luptă cu populația înseamnă că statul este în război cu proprii cetățeni. Noi cerem desființarea acestei poliții, care este aceeași de pe vremea dictaturii, este o poliție care omoară oameni în fiecare zi! Între 2006 și 2010, poliția din São Paulo a omorât mai mulți oameni decât toată poliția din Statele Unite! Și vorbim despre Statele Unite, un loc în care poliția este foarte violentă. Iar acestea sunt cifrele oficiale, cifrele pe care le-a publicat chiar guvernul, cifrele pe care nu le pot ascunde. Dar să revenim la gentrificare... Da, voiam să te întreb, pentru că am citit că mai mulți reprezentanți ai Comitetelor declarau că evacuările sunt principala problemă legată de Cupă, și este o problemă care se leagă direct de procesul de gentrificare. Tu ce părere ai? Da, cred că au dreptate. Noi estimăm că 250 de mii de oameni vor fi evacuați, sau au fost deja, ca urmare a proiectelor legate de Cupă. Din nou, nu avem cifre oficiale, pentru că guvernul nu le face publice. În São Paulo, cu siguranță, aceasta este problema principală. În unele cartiere sărace din Est, procesul de gentrificare nu este nou, sunt zone strategice care pot deveni foarte valoroase în viitor, în care statul construiește șosele, se construiesc centre comerciale etc. Dar stadionul este acum un pretext foarte bun pentru stat să dea afară oamenii săraci și să demoleze favelele, accelerând procesul de gentrificare. Micii comercianți din zonă se plâng deja că în perioada de construcție a stadionului vânzările au scăzut foarte mult, din cauza lucrărilor, și, pe lângă asta, guvernul a construit un centru comercial chiar în interiorul stadionului. Oamenii pierd bani. Aceste acțiuni sunt culmea cinismului. Vânzătorii stradali rămân acolo sperând că în timpul Cupei vor vinde foarte mult turiștilor. Mulți dintre ei nu știu că le va fi interzis să intre în „zona exclusivă”. Practic, acestor oameni le va fi interzis pur și simplu să muncească. Din 2009, când a început construcția stadionului, prețurile locuințelor din zonă au crescut de trei sau patru ori. Deci, practic, ei folosesc pretextul Cupei Mondiale pentru a accelera procesul de gentrificare și excludere. Exact. În centru, unde sunt mulți oameni fără adăpost și mulți consumatori de droguri, poliția încearcă acum să se folosească de pretextul Cupei pentru a scăpa de acești oameni. Pentru că, știi, vor fi turiști în centru, care vor să vadă centrul istoric, și desigur acești oameni nu sunt „atractivi”. Poliția a început să aresteze oameni la întâmplare, să îi hărțuiască, dar oamenii nu au unde să se ducă, poliția vine și îi bate, iar ei se mută la o stradă mai încolo.

Acest model dement promovat de FIFA se apropie de sfârșit
În ce măsură oameni din clasele sărace, afectați direct de Cupă, sunt implicați în acțiunile voastre, ale Comitetelor? Sunt deciziile luate împreună cu oamenii din comunități? Da, foarte mulți oameni afectați direct sunt implicați activ. În São Paulo, Asociația Vânzătorilor Stradali este parte din Comitete, sunt implicate patru mișcări pentru drepturile locuințelor, dintre care una care se ocupă special de cartierele sărace din Est. Iar pe 1 mai vom organiza, la Belo Horizone (alt oraș-gazdă al Cupei), prima întâlnire a oamenilor afectați direct de mega-evenimente și megaconstrucții. Vor fi trei zile de întâlniri cu participanți din toată Brazilia, afectați nu doar de evenimentele sportive, dar și de construcția de hidrocentrale, care afectează comunități indigene. Această întâlnire face parte dintr-un proces foarte important la care lucrăm, acela de a reface în mințile oamenilor legătura dintre problemele comunităților rurale și cele ale locuitorilor de la oraș. Oamenii trebuie să înțeleagă că lupta este una singură, lupta împotriva unui singur lucru, care este capitalismul. Este imposibil să câștigăm bătălia pentru locuințe fără să oprim mega-construcțiile de pe câmpurile de la țară. Cred că cel mai important lucru pe care îl construim cu Comitetele este ideea că „moștenirea” pe care o va lăsa Cupa săracilor va fi uniunea și solidarizarea între mișcările sociale. Dacă putem vorbi de niște urmări ale Cupei, sperăm să fie astea – oamenii pe străzi, mai uniți în lupte. Asta nu e o

Statul este în război cu proprii cetățeni
Spui că ați încetat să mai negociați cu guvernul. Dar ei până acum au răspuns în vreun fel la cererile voastre? În niciun fel. La început ne-au ignorat total, abia de anul trecut au început să ne cheme pe la diferite întâlniri, dar unde nu venea persoana din guvern care era de fapt responsabilă. Doar se prefac că discută cu noi. De exemplu, în cazul comunității aflate la distanță de 800 de metri de stadion și care a fost evacuată, au spus că e imposibil să îi relocheze în aceeași zonă, pentru că nu există spații. Iar noi am făcut o cercetare și am găsit OPT spații goale, complet goale, mai mari decât spațiul în care locuiau acești oameni. Noi am construit și tot planul alternativ de relocare în aceeași zonă, și ei nu ne-au răspuns absolut nimic la aceste presiuni. Și nu știm niciodată când va urma o evacuare! Primim telefoane în mijlocul nopții de la oameni care urmează să fie dați afară. Oamenii încearcă să opună rezistență, dar nu poți rezista în fața unei poliții care se comportă ca pe vremea dictaturii – omoară și torturează oameni. O altă cerință
3 Federația Internațională de Fotbal Asociație, organizatoarea Cupei Mondiale.

www.artapolitica.ro

GAP_nr5.indd 14

3/18/2014 9:53:48 PM

Art`, cultur` [i gentrificare realizare concretă, e mai degrabă o dorință, dar și un proces care are loc chiar acum în Brazilia, cu adunările populare, care se desfășoară pe străzile multor orașe, după protestele din 2013. Este un proces despre care nu știm cum se va finaliza. Inegalitatea în Brazilia este îngrozitor de mare. De-asta dacă guvernul le oferă oamenilor celor mai săraci oricât de puțin, orice, ei s-ar putea să înceteze să mai lupte. E firesc, pentru că toată viața s-au zbătut și nu au avut nimic. Este urgența de a obține lucrurile cât mai repede. Și într-adevăr, cum îi poți spune unui om care nu are casă să nu accepte casa de la stat, pentru că poate peste 20 de ani, o să obținem case pentru toată lumea? Perfect de acord. Asta aduce în discuție o altă întrebare, care se leagă direct de Cupă: care crezi că este părerea majorității brazilienilor, a celor săraci, despre Cupa Mondială, mai ales a celor care nu sunt afectați direct de evacuări? În contextul în care știm cu toții cât de important este fotbalul pentru brazilieni, mie mi se pare o culme maximă a cinismului faptul că această dragoste pentru fotbal este folosită de fapt în interesele deținătorilor de capital și pentru sărăcirea majorității oamenilor... Eu cred că acum deja oamenii au început să înțeleagă că ei nu vor participa în niciun fel la această Cupă. Anul trecut, la o emisiune TV foarte populară, prezentatorul a făcut un sondaj în direct pornind de la întrebarea: susțineți protestele de pe străzi? El se aștepta ca oamenii să spună că nu, dar 80% dintre oameni au răspuns că susțin protestele. Atunci, el a schimbat întrebarea și a întrebat dacă oamenii susțin protestele violente. Și din nou, oamenii au votat în proporție de 64% că le susțin. Un alt sondaj despre Cupa Mondială arăta că, în 2008, 79% dintre brazilieni susțineau organizarea Cupei, în 2013, 65%, iar în februarie anul ăsta, doar 52% dintre brazilieni mai susțin Cupa Mondială. Mulți dintre cei care credeau că măcar vor merge la meciuri realizează acum că nu vor reuși nici să cumpere bilete. Și înțeleg că toți banii cheltuiți s-ar putea investi în alte lucruri. Crezi că există un impact al protestelor contra Cupei la nivel internațional? Cred că o realizare foarte importantă de până acum este că, în urma protestelor din Brazilia, trei țări europene, Elveția, Austria și Suedia, care se pregăteau să depună candidaturi pentru a găzdui Jocuri Olimpice, și-au consultat cetățenii dacă doresc ca orașele lor să organizeze aceste jocuri. În toate cele trei țări, cetățenii au spus că nu doresc ca jocurile să aibă loc în orașele lor. Pentru noi asta e o mare victorie, pentru oamenii din Brazilia înseamnă foarte mult să audă că în Suedia, una dintre țările cu cel mai ridicat nivel de trai din lume, cetățenii spun guvernului că nu vor Jocuri Olimpice, ci vor ca banii respectivi să fie folosiți pentru educație și sănătate. Imaginează-ți ce înseamnă asta pentru brazilieni – dacă suedezii au nevoie de lucrurile astea, îți dai seama câtă nevoie avem noi. Cred că aceasta este o victorie a globalizării luptei. Cred că acest model dement promovat de FIFA și de Comitetele Olimpice se apropie de sfârșit, cel puțin în țări în care democrația este ceva mai aproape de realitate. De-asta următoarele Cupe Mondiale vor avea loc în Rusia și în Qatar. Aș mai vrea să te întreb care este părerea ta despre Romario4 și criticile lui legate de Cupă. Din ce am citit, este unul dintre puținii politicieni care critică direct Cupa. Discursul lui Romario pare puțin confuzant. Pentru că el nu a fost de stânga până acum, nici partidul din care face el parte nu este un partid de stânga, dar, ca fost sportiv, cred că știe mai bine decât alții despre mafia din fotbal și din jurul FIFA. De asemenea, la nivel personal, are un fiu cu dizabilități, este în general mai empatic față de problemele sociale. Într-adevăr, el a avut niște discursuri foarte bune împotriva Cupei. Spre deosebire de alți foști fotbaliști, precum Ronaldo sau Pele, care au declarat că „nu poți face o cupă mondială cu spitale” sau că „Cupa Mondială nu e un moment pentru proteste pe stradă, ci ar trebui să fie un moment de sărbătoare”. Romario a vorbit foarte ferm împotrivă, deci cred că este o voce interesantă, mai ales că are priză la oamenii obișnuiți.

15

LAURENȚIU RIDICHIE, Fără titlu, 2014

Sunt aproape sigur că Brazilia va câștiga cupa, prin orice mijloace posibile
Acum aș vrea să te întreb care ar fi pașii următori pentru voi și cum crezi că vor evolua lucrurile în următoarele luni. Cred că vom vedea o intensificare a protestelor. Acum intrăm într-o perioadă cu multe proteste. Pe 31 martie se
4 Romario de Souza Faria, unul dintre cei mai importanți fotbaliști din istoria Braziliei, golgheterul echipei care a câștigat Cupa Mondială în 1994, provenit dintr-o familie săracă, din favele. După ce s-a retras din activitate, a intrat în politică, ca membru al Partidului Socialist Brazilian.

comemorează 50 de ani de la începutul dictaturii, de la lovitura de stat din 1964. Este o coincidență nefericită, dar am început să lucrăm deja la materiale care compară situația de atunci cu situația politică actuală legată de Cupă, arătând asemănarea între legile anti-proteste și anti-democratice. Apoi, în aprilie, vom avea atât marșul mișcărilor pentru locuințe, cât și marșul populațiilor indigene, pentru că Brazilia a fost „inventată” de portughezi în aprilie. La sfârșitul lui aprilie va exista un marș foarte mare, care este anual, pentru legalizarea marijuanei. Apoi, vom avea protestele noastre mari pe 15 mai. Aici, în São Paulo, avem o responsabilitate foarte mare, pentru că primul meci al Cupei se va juca aici, așa că noi vom da tonul protestelor. Mă aștept la proteste foarte mari și la represiune foarte puternică. Pentru că situația actualei conduceri politice depinde de rezultatele Cupei. Uite, eu sunt aproape sigur că Brazilia va câștiga Cupa, prin orice mijloace posibile. Pentru că în octombrie sunt alegeri. Gândește-te că deja guvernul se confruntă cu protestele din

partea populației, imaginează-ți ce se întâmplă dacă va mai fi și echipa națională eliminată. O ultimă întrebare, inclusiv ca o curiozitate personală: te vei uita la meciurile Cupei Mondiale? Probabil că da, adică eu ador fotbalul. Sigur că fotbalul modern e un rahat, iar echipa Braziliei este cam din 1994 departe de țară. După anul respectiv, echipa națională a Braziliei a fost formată tot mai mult din jucători plecați de tineri în Europa, a jucat tot mai multe meciuri prin alte părți, deci s-a îndepărtat foarte mult de realitatea braziliană. De-asta eu nici nu țin cu Brazilia, țin mai degrabă cu echipa Uruguayului, care e mult mai apropiată de cetățeni. Dar sigur că o să mă uit la meciuri. Sigur, în timpul meciurilor Braziliei o să fiu pe străzi la proteste, și dacă nu voi fi arestat, o să mă uit la celelalte meciuri. Interviu și traducerea din limba engleză: DAVID SCHWARTZ
www.artapolitica.ro

GAP_nr5.indd 15

3/18/2014 9:53:53 PM

Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire
Manifest

16

Art`, cultur` [i gentrificare

Cutia cu resurse
Anonymous, The Occupation of art and gentrification, 1989, disponibil la http://theanarchistlibrary.org/library/ anonymous-the-occupation-of-art-and-gentrification Liviu Chelcea, Grupuri marginale în zone centrale: gentrificare, drepturi de proprietate și acumulare primitivă post-socialistă în București, Sociologie Românească, 3-4, 2000 Mark Davidson, Gentrification as Global Habitat: a Process of Class Formation or Corporate Creation?, Royal Geographical Society, 2007 Rosalyn Deutsch, Cara Gendel Ryan, „The Fine Art of Gentrification”, October: 31:91-111, 1984 Maria Drăghici, Inițiativa Ofenstiva Generozității 20062008, Editura Vellant, 2008 Richard Florida, Cities and the Creative Class, Routledge, 2004 David Harvey, The art of rent: globalization and the commodification of culture, Spaces of Capital, New York: Routledge, 2001, pp. 394-411 David Ley, Artists, „Aestheticisation and the Field of Gentrification, Urban Studies”, 40: 2527-44, 2003 Vanessa Matthews, „Aestheticizing Space: Art, Gentrification and the City”, Geography Compass 4/6, 2000 Matteo Pasquinelli, „Creative Sabotage in the Factory of Cukture> Art, Gentrificatiobn and the Metropolis”, Animal Spirits: A Bestiary of the Commons, Rotterdam: NAi Publishers / Institute of Network Cultures, 2008, 127-154 Gerald Raunig, Inverted Towers. Strategies for a Reappropriation of Urban Space, disponibil la http://eipcp.net/ transversal/1202/raunig/en, 2003 Martha Rosler, The Artistic Mode of Revolution: From Gentrification to Occupation, e-flux journal, #33, 03/2012 Samuel Show, Daniel Munroe Sullivan, „White Night”: Gentrification, Racial Exclusion and Perception and Participation in the Arts, City & Community 10: 3 septembrie 2011, American Sociological Association

Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire turor primăriilor de sector. 3. Asigurarea de locuințe decente permanente pentru per(FCDL) este o inițiativă a oamenilor al căror soanele fără adăpost. drept la locuire este pus în pericol sau încălcat.
Inițiat de un grup de persoane evacuate și amenințate cu evacuarea din București, alături de rude ale acestora, prieteni, activiști, artiști, ong-iști, FCDL se constituie ca o platformă de activism locativ la nivel național. Ne adresăm în primul rând evacuaților, dar și oamenilor de rând neafectați de evacuări care susțin dreptul la o locuință decentă; organizațiilor civice, grupurilor politice independente, dar și mass-mediei, decidenților politici, autorităților locale și centrale. Oameni din medii variate, răspândiți la țară sau oraș, sunt afectați constant de încălcarea dreptului fundamental la locuire. Fie că este o companie de dezvoltare imobiliară ce pătrunde în cartier pentru a crește prețurile caselor si chiriilor, fie că este o primărie ce nu acordă sprijinul cuvenit unor familii vulnerabile, fie că este un consiliu local ce decide izolarea unei comunități pe baza etniei, vedem peste tot cazuri de abuz și opresiune desfășurate în numele profitului și al puterii. Credem că o schimbare reală poate veni doar prin solidaritate și auto-organizare. De aceea FCDL este o inițiativă ce are două scopuri principale: I) înlesnirea organizării oamenilor în fața încălcării drepturilor lor locative și II) aducerea pe agenda publică a mass-mediei și a autorităților a acestei probleme. 1. Identificarea unor soluții legale pentru asigurarea cu locuință a tuturor chiriașilor din fostele case naționalizate aflați în pericol de evacuare. Nici o persoană nu trebuie sa ajungă în stradă! 2. Publicarea listelor actualizate de priorități pentru acordarea de locuințe pentru evacuați pe paginile web ale tuwww.artapolitica.ro

Neil Smith, The New Urban Frontier: Gentrification and the Revanchist City, New York: Routledge, 1996 Sharon Zukin, Loft Living. Culture and Capital in Urban Change, Baltimore and London: The Johns Hopkins University Press, 1982 www.comitepopularsp.wordpress.com www.fcdl.ro www.ofensivagenerozitatii.wordpress.com www.sectorulcultural.info/gloc/ http://thepeanutbox.tumbler.com Preafericiții de la groapa de gunoi. Film de Mădălina Dan, Mihaela Michailov, Mihai Mihalcea, Katia Pascariu, Tania Cucoreanu, 2011, http://veiozaarte.ro/video/documentare/ prea-fericitii-din-groapa-de-gunoi-2.html Ofensiva nemulțumirii. Film al Asociației Komunitas, 2006, http://asociatia-komunitas.ro/resurse/materiale-video.html

4. Justiția locativă ca prioritate a politicilor bugetare locale cât și a politicilor publice. Solicităm creșterea bugetelor pentru Fondul Locativ de Stat în vederea construirii și/sau achiziționării de locuințe atât pentru evacuați, cât și pentru persoanele al căror venit nu le permite cumpărarea sau închirierea unei case în actualele condiții economice. În prezent, ca urmare a dereglementărilor și anulării drepturilor sociale din ultimii 20 de ani, problemele locative sunt regula și nu excepția! De aceea principiul cazurilor sociale și politica locuințelor sociale nu sunt o soluție suficientă pentru nevoile de bază ale majorității populației. 5. Reglementarea prețurilor chiriilor pentru locuințele private, în raport cu nivelul de trai al populației. 6. Introducerea în Constituție a dreptului la locuință. Să adune la un loc oamenii cu probleme locative din toate sectoarele Bucureștiului dar și din orașe diferite din România, în scopul apărării colective organizate a drepturilor acestora. Să inițieze dezbateri publice privind consecințele sociale ale legii retrocedărilor. Să contribuie prin acțiuni în stradă, intervenții în massmedia, studii de caz, teorie critică, la combaterea ideilor și stereotipurilor consacrate privind oamenii sărăci fără locuință și cei care nu pot să-și permită una (că nu vor sa muncească, că așteaptă sa li se dea, că sunt moștenirea vechiului regim, etc.) Să stabilească și să întrețină legături cu grupuri de activism locativ din Europa de Est prin schimb de experiență și cunoaștere cu acestea.

FCDL își propune pentru început:

În fața autorităților, noi revendicăm:

www.fcdl.ro

Februarie 2014

GAP_nr5.indd 16

3/18/2014 9:53:53 PM