CORINA ADRIANA DUMITRESCU

FILOSOFIA DREPTULUI
-Manual de studiu individual-

CORINA ADRIANA DUMITRESCU

FILOSOFIA DREPTULUI
-Manual de studiu individual-

1

Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Editurii Pro Universitaria Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CUPRINS
Idei filosofice despre stat şi drept în antichitate, în Evul 6 I. Obiectul, problematica ŞI METODA filosofiei dreptului 7 A. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA FILOSOFIEI DREPTULUI 7 1. Specificul filosofiei ca reflecţie asupra lumii ca totalitate. Problematica şi domeniile filosofiei. 7 2. Obiectul filosofiei dreptului 8 3. Raporturile filosofiei dreptului cu alte ştiinţe 8 4. Conceptul de metodă. 9 5. Metoda în filosofie şi ştiinţă. 9 6. Cadrul metodologic al filosofiei dreptului. 10 II. TEORIA FIINŢEI ŞI FIINŢA DREPTULUI 12 1. Fundamentele teoriei fiinţei 12 2. Fiinţa dreptului 15 3. Determinism şi libertate în teoria dreptului 15 4. Libertatea şi conceptul dreptului 19 III. Filosofia dreptului ca filosofie practică. Normă, valoare şi acţiune juridică 21 1. Acţiunea ca obiect de drept 21 2. Normă şi acţiune juridică 21 3. Valoare, normă şi acţiune juridică 22 IV. Morala şi Filosofia dreptului 23 V. Idei filosofice despre stat şi drept în antichitate, în evul mediu şi renaştere. Umanismul ca izvor al teoriei dreptului. 26 1. Omul antichităţii şi “drepturile” sale 26 2. Idei filosofice despre drept în Grecia antică.28 3. Evul mediu intre “dreptul omului” şi “dreptul divin” 31 4. Renaşterea – zorii afirmării concepţiilor moderne ale Filosofiei dreptului 34 VI. FILOSOFIA CLASICĂ A DREPTULUI 36 2

VII. Curente contemporane în domeniul filosofiei dreptului. BIBLIOGRAFIE 42 TEMATICA 43 PENTRU EXAMEN LA FILOSOFIA DREPTULUI 43

40

OBIECTIVELE CURSULUI: • • • Cunoaşterea de către studenţi a bazelor filosofice ale dreptului şi a primelor principii cere guvernează activitatea juridică Înarmarea studenţilor înţelesul filosofic al noţiunilor de maximă generalitate pe care se bazeazi studiul dreptului. Cunoaşterea de către studenţi a patrimoniului naţional şi universal al reflecţiilor generale, esenţiale asupra dreptului.

METODA DE EVALUARE: Examen final sub formă scrisă.

STRUCTURA CURSULUI: . Unitartea de învăţare I: dreptului. Unitatea de învăţare II: Teoria fiinţei şi fiinţa dreptului. Abordarea sistematică a filosofiei dreptului. Obiectul, problematica şi metoda filosofiei

Unitatea de învăţare III: Filosofia practică, axiologia şi teoria valorii în domeniul dreptului. Unitatea de învăţare IV: Morala şi filosofia dreptului Unitatea de învăţare V: Evul Mediu şi Renaştere. Umanismul ca izvor al teoriei dreptului Unitatea de învăţare VI: Filosofia clasică a dreptului Unitatea de învăţare VII: Curente contemporane în domeniul filosofiei dreptului. Abordarea istorică a filosofiei dreptului. Idei filosofice despre stat şi drept în antichitate, în

3

Este o reflecţie asupra experienţelor reale ale conştiinţei umane. căutare a sensului acestor 4 experienţe şi a unităţii spiritului uman. în “Logica”. originare. Obiectul. de ordinul esenţei. necondiţionate. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA FILOSOFIEI DREPTULUI 1. la nivel filosofic: Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? . Filosofia este o manifestare specializată a spiritului uman.I. prin care se legitimează tot ce este sau poate să fie. teze şi principii despre lume ca totalitate. al primelor principii care stau la baza alcătuirii lumii. Specificul filosofiei ca reflecţie asupra lumii ca totalitate. Este un ansamblu coerent de enunţuri formulate prin categorii. Problematica şi domeniile filosofiei. a realităţilor ultime. Este studiul universalului. problematica ŞI METODA filosofiei dreptului A. folosind patru întrebări fundamentale care preocupă omul. Este cunoaştere a temeiului existenţelor. Problematica filosofiei este sugestiv prezentată de Immanuel Kant.

Prima fixează noţiunea ca atare (dreptul). Acelaşi autor evidenţiază cele trei direcţii de cercetare proprii filosofiei dreptului: logică. Cosmovici). ideile lui Giorgio del Vecchio: “Filosofia dreptului este disciplina care defineşte dreptul în universalitatea sa logică. conceptul dreptului şi realizarea acestuia” (Hegel). Reţinem. A doua cercetează originea şi evoluţia dreptului. în timp ce a treia fixează idealul de justiţie. prin compararea kantiană a “ceea ce este” (SEIN) cu “ceea ce trebuie să fie” (SOLLEN). ca obiect al oricărei cercetări ulterioare.M.2. . cercetează “rostul omenesc al dreptului” (P. pentru profunzimea definirii. studiază “ideea dreptului. fenomenologică şi deontologică. Filosofia dreptului studiază “conceptul universal al dreptului” (Giorgio del Vecchio). Obiectul filosofiei dreptului Obiectul Filosofiei dreptului se determină pornind de la identificarea acestei ramuri a filosofiei în cadrul Filosofiei practice. cercetează originile şi caracterele generale ale dezvoltării sale interne şi îl preţuieşte după idealul de justiţie afirmat de raţiunea 5 pură” .

Metoda în filosofie şi ştiinţă. odos – cale) “Complexul de reguli cărora gândirea trebuie să li se conformeze în procesul ei de cunoaştere”. Filosofia politică studiază dreptul sub trei aspecte esenţiale. Didier Julia formulează următoarea definiţie: “ansamblu de procedee care conduc spiritul la un mod de a proceda determinat”. Deducţia porneşte de la o presupoziţie asupra întregului (generalul) şi concluzionează. 5. aspectul fenomenologic. al idealităţii dreptului. consacrate în istoria cunoaşterii: inducţie-deducţie şi analiză-sinteză. astfel. de la obiect la concept. : meta – spre. de la specie la gen. METODA ÎN FILOSOFIA ŞI ŞTIINŢA DREPTULUI 4. asupra părţilor (particularul). În filosofie. al originii şi evoluţiei dreptului şi aspectul deontologic. Teoria cunoaşterii ştiinţifice (epistemologia) pune în evidenţă două perechi metodologice fundamentale. cu certitudine. esenţiale şi comune ale părţilor. cu o anumită probabilitate. structurat pe baza metodelor fundamentale de mai sus reprezintă o achiziţie cu caracter de instrument permanent al cunoaşterii. interdependente: aspectul logic. aşa cum este el conceput de către sistemul instituţional al unei organizări statale determinate şi pe baza unei doctrine juridice asumate. Dacă în domeniul ştiinţelor empirice un ansamblu metodologic. conceptual. II. Sinteza presupune recompunerea obiectului cercetării prin evidenţierea însuşirilor generale. Conceptul de metodă. ştiinţa dreptului este teoria dreptului pozitiv. prin metodă se înţelege calea de urmat pentru a ajunge la un rezultat. metoda este dependentă de doi 6 . în filosofie accesul la metodă este mult mai complicat. Generic. Analiza presupune descompunerea obiectului cercetării în părţi componente şi dezvăluirea însuşirilor acestora. Prima pereche evidenţiază direcţia cunoaşterii în relaţia generalparticular. calea de urmat pentru a ajunge la adevăr (gr. Se trece. Inducţia porneşte de la aspecte particulare observate (particularul)şi concluzionează asupra întregului (generalul). subiectiv. Cea de-a doua pereche evidenţiază aspectele calitative ale cunoaşterii.umane şi a colectivităţilor sociale. de la fenomen la esenţă. Rene Descartes apreciază că metoda este un ansamblu de “reguli sigure şi uşoare graţie cărora cine le va fi observat cu exactitate nu va lua niciodată ceva fals ca adevărat şi va ajunge. În cunoaştere. cruţându-şi puterile minţii şi mărindu-şi progresiv ştiinţa. la cunoaşterea adevărată a tuturor acelora de care va fi capabil”.

prin metoda transcendentală de factură religioasă. cum ar fi cele propuse de Fr. în opoziţie cu cel obiectiv. pentru ca imaginea obţinută să fie obiectivă. Hermeneutica. Platon evidenţiază rolul legilor în cetate cu ajutorul dialogului (dialogul “Legile”). Kant. proprie filosofiei. Toma d’Aquino. dreptul. Toma d’Aquino. Hegel ş. limitele şi caracterul dialectic al cunoaşterii. 7 în timp ce Filosofia vieţii. însă. în timp ce Kant foloseşte aceeaşi metodă. coborând transcendenţa din cer. Existenţialismul şi Filosofia post-modernă a omului. este asumarea unor metode consacrate istoric. valoarea cunoştinţelor deja dobândite. îndeosebi Analiza logică a limbajului au făcut posibilă dezvăluirea valenţelor conceptuale ale noţiunii dreptului. Socrate a reuşit să insufle atenienilor sentimentul dreptului prin punerea acestora în situaţia de a descoperi singuri (maieutica) ce este drept şi nedrept. pentru ca ideile noastre să fie clare şi distincte. De o importanţă majoră. astfel. Cadrul metodologic al filosofiei dreptului. evoluţia Filosofiei dreptului nu ar fi fost posibilă fără inovaţiile metodologice ale lui Socrate. precum şi curentele ce i-au urmat. Logicismul filosofic. care încearcă să contureze o metodologie deschisă. Având. sau de R. deşi o metodă târzie a filosofiei. în spiritul uman şi conturând. căruia îi sunt proprii anumite disponibilităţi de cercetare. Aşa cum observă numeroşi autori de Filosofia dreptului. aceste cupluri metodologice au un impact diferit asupra cunoaşterii. deducţia. un obiect distinct de cercetare. cum ar fi: specificitatea diferitelor orizonturi de realitate. îndeosebi în cercetarea esenţei şi cauzalităţii unor . în timp ce în cea fenomenologică domină inducţia.importantă la îmbogăţirea tezaurului metodologic o are F. exacerbând tema unicităţii fiinţei umane şi a totalităţii ca trăsătură a existenţei. Ca ramură a filosofiei. pe măsură ce pătrundem în intimitatea obiectului cercetat. dar de factură laică. În perspectivă istorică. precum şi cea totalizatoare. Bacon (debarasarea de idoli). în conturarea filosofiei dreptului. Spre această viziune metodologică se îndreaptă perspectiva interdisciplinară în cercetarea ştiinţifică. de asemenea. au deschis calea unei adevărate filosofii a “Drepturilor omului”. 6. cea mai vehiculată temă contemporană de Filosofie politică şi juridică. În cercetarea logică a dreptului domină deducţia. Filosofia dreptului este mai sensibilă la un anumit univers metodologic şi mai opacă la altele. ideea de drept subiectiv.a. Platon. Gonseth. operantă iniţial mai ales în istorie şi antropologie. gradul de precizie cerut de obiectivele cercetării. Filosofia dreptului se supune exigenţelor metodologice ale acesteia. care să răspundă unor comandamente majore ale cercetării. În cercetarea idealului dreptului domină. împreună cu întreaga filosofie medievală descoperă esenţa divină a dreptului. Totodată. Descartes (îndoiala metodică). obiectul acesteia este sensibil mai ales la cuplurile metodologice inducţie-deducţie şi analiză-sinteză. aduce cu sine importante avantaje pentru Filosofia dreptului.

nefiind cuprinsă de nici . logos= ştiinţă. Fundamentele teoriei fiinţei Logic. Julia). de multe ori. sau teoria fiinţei (existenţei) (ontos=fiinţă. Fiinţa (existenţa) este obiectul de studiu al ontologiei. teorie) este “scopul suprem al oricărei filosofii” (D. cu însăşi filosofia.II. 1. ontologia. existenţa le cuprinde pe toate celelalte. în structura ierarhică a noţiunilor. TEORIA FIINŢEI ŞI FIINŢA DREPTULUI Identificată. Ca gen. existenţa este categoria de maximă generalitate. Aceasta este o categorie de maximă generalitate prin 8 care reflecţia specific umană cuprinde absolutul ca totalitate.

spaţiul este simetric. fiind în acelaşi timp determinaţii absolute ale fiinţei şi relative ale formelor sale de manifestare. continue şi discontinue. i) Unitatea lumii. de structură. b. • filosofiile materialiste vorbesc de unitatea materială a lumii. 9 . logic. la ideile lui Platon. independent de conştiinţă. iar timpul este asimetric. Există doar diferenţe de interpretare a acesteia. • Infinitate potenţială: infinitatea posibilităţilor de schimbare.fenomenelor realităţii. admiterea infinităţii ca lipsă a limitelor cantitative şi calitative. ca nedeterminare. nedeterminată (materia aristotelică). uman. a.. s-a pornit de la numărul pitagoreic. social. Drumul materialismului a trecut de la substanţa perceptibilă. de relaţii. de faptul că factorul unificator este de natură materială. ca diversitate. juridic etc.) la substanţa imperceptibilă. Şi în acest caz. finite şi infinite. determinată (apă. Moduri ale infinităţii: • Infinitate actuală: diversitatea infinită a modurilor de manifestare şi de existenţă. • Infinitate reală: ca depăşire la infinit calitativă şi cantitativă în acelaşi timp. considerând că factorul unificator este de natură spirituală. Nu există contradicţii majore în filosofie în legătură cu afirmarea sau negarea unităţii. Ea este afirmată fără rezerve. de legi etc. aer. Unitatea lumii este înţeleasă ca unitate de compoziţie. • Filosofiile idealiste vorbesc de unitatea ideală a lumii. iar aceasta determină. unitare şi diverse. la un moment dat. ii)Infinitatea lumii. timpul este ireversibil. • Unitatea indestructibilă dintre spaţiu şi timp. infinitatea finităţilor. biologic. de depăşire a cantităţilor finite. ele depind în natura şi modul lor de manifestare de aspectele pe care le caracterizează: există spaţiu şi timp fizic. Existenţa este concepută ca un continuum spaţio-temporal. c) Cantitatea şi calitatea fiinţării se exprimă prin unitatea şi infinitatea lumii. foc etc. spaţiale şi temporale. monadele lui Leibnitz şi s-a ajuns la ideea absolută a lui Hegel. Proprietăţile spaţiului şi timpului: • proprietăţi comune: fiind categorii ale intelectului. Unitatea presupune unicitate. • proprietăţi distinctive: spaţiul este reversibil. adică a aspectelor particulare. au un caracter contradictoriu. astronomic.

repetabilă pentru aceeaşi relaţie cauză-efect. participă. în timp ce filosofii preocupaţi de om privilegiază întâmplarea. În principiu. Nietzsche. a. necesar. Fiinţa dreptului 10 . probabilitate Posibilitatea exprimă totalitatea stărilor viitoare generabile. Există. de aici. stări. general. iii) Posibilitate. fenomene. În aceasta. Probabilitatea exprimă gradul trecerii posibilităţii în realitate. acţiuni. în baza unor legi. ca act neprodus. realitate. Laplace. Popper ) Există filosofi care absolutizează întâmplarea (indeterminism: D. condiţii favorabile şi nefavorabile producerii unui efect prestabilit. Condiţionarea este influenţa produsă de fenomene care fără a fi generatoare ale efectului. dar în stare a se produce. filosofii creştini. Cauzalitate şi condiţionare. Pe baza relaţiei dintre categoriile corelative ale determinismului se formulează categoria filosofică de lege: un raport obiectiv. în aceleaşi condiţii. Cauzalitatea este raportul dintre cauză şi efect. potenţa. filosofii naturii privilegiază necesitatea. Ea reprezintă. Sunt raporturi de determinare ce se presupun şi se opun reciproc. Realitatea este actul propriu-zis.: proprietate a generării de a fi inevitabilă. dintr-o stare prezentă. 2. Se înţelege. potrivit lui Aristotel. stabil şi repetabil între obiecte. fiecare din termeni este în acelaşi timp cauză şi efect. favorabil sau nefavorabil la generarea acestora. Hume. cu ajutorul căruia noi punem ordine în lume. potrivit căreia ordinea este un dat al conştiinţei noastre. Heisenberg) Există filosofi care armonizează necesitatea şi întâmplarea. cauza precede şi generează efectul. că între posibilitate şi realitate există o unitate contradictorie: ele se presupun. Întâmplare: proprietate a fenomenelor de a se produce fără nici o cauză. starea de fapt produsă din posibilitate. Un caz particular al relaţiei cauză-efect este corelaţia. se opun şi se generează reciproc. ii) Necesitate şi întâmplare.independent de conştiinţă şi concepţia spiritualistă. considerând fenomenele ca produse ale unităţii dintre necesar şi întâmplător. prin urmare. Există filosofi care absolutizează necesitatea şi o extind asupra omului şi societăţii(determinismul mecanicist. fizicalist sau religios: anticii. Necesitatea. mărimea şansei posibilităţii de a deveni realitate.

că nu există fenomene inexplicabile. administrative sau tehnice şi alta este să considerăm această ştiinţă ca produs al experienţei şi imaginaţiei. potrivit unei legi universale de libertate (Kant). ci doar fenomene care aşteaptă explicare. anterioară logic oricărei manifestări particulare.teorie juridică validă fără să facă apel la problematica ontologiei juridice. Aici se înscriu preocupările Filosofiei dreptului de a defini şi caracteriza diferitele viziuni generale asupra dreptului. astfel: “coordonarea obiectivă a acţiunilor posibile între mai multe subiecte. modul de exprimare a determinismului juridic. a diferenţei dintre cauze şi condiţii reprezintă achiziţii de mare valoare ştiinţifică pentru domeniul dreptului. B. îndeosebi cea care se ocupă de teoria generală a statului şi dreptului. Determinism şi libertate în teoria dreptului Categoriile determinismului au o importanţă majoră pentru dreptului. Natura fiinţării dreptului. dintre 11 . Autorul defineşte dreptul. • viziunea care introduce drept criteriu de definire criteriul juridicităţii şi care interpretează dreptul ca “formă logică universală” (G. din care enumerăm pe cele mai frecvente: • viziunea care introduce drept criteriu idealul dreptului: “Dreptul este complexul condiţiilor prin care arbitrul fiecăruia poate să coexiste cu arbitrul tuturor celorlalţi. Aceeaşi valoare o are înţelegerea relaţiei dintre factorii necesari şi nonnecesari. norma. cunoaşterea mecanismului cauzalităţii. Una este să considerăm dreptul ca un ansamblu de prescripţii teoretice. dreptul ca relaţie între unitate şi diversitate. statul şi constituţia etc.Teorii ale fiinţei dreptului. dreptatea şi nedreptatea. del Vecchio). • viziunea care sintetizează elemewntele comune ale sistemelor juridice ale tuturor popoarelor: “Omnes populi. partium communi omnium hominum is reutuntur” (Aristotel). qui legibus et moribus reguntur. legea. Literatura juridică. Asemenea tematizări îşi găsesc modele de rezolvare în şi prin ontologia filosofică. modalitatea existenţei lui în spaţiu şi timp. partim suo proprio. îndeosebi sub forma relaţiilor dintre dreptul natural şi dreptul pozitiv sunt teme majore care pot constitui substanţa unei ontologii juridice. conform unui principiu etic care le determină. debutează cu tematizări de genul: natura dreptului. Conştientizarea faptului că orice fenomen are o cauză. excluzând împiedicarea lor"” 3.

în îndelungata sa istorie. învingători şi învinşi. oricât ar fi de firească recunoaşterea dreptului său la existenţă. asemenea curente de gândire au apropiat mai mult sau mai puţin. în viaţa social-politică a unui concept al drepturilor omului şi impunerea lui ca instanţă de apreciere a democratismului vieţii interne şi internaţionale este rezultatul unui proces îndelungat de decantare a valorilor politice. ucigaşi şi victime. Adesea contradictorii. ca instanţă mediatoare între libertatea conţinută în natura generică a fiinţei umane şi constrângerea impusa de funcţionalitatea sistemului social. în consecinţă. Aspra dihotomiei conceptuale “drept natural” . de multe ori. ideea individualizării în contextul general al filosofiei dreptului. de modul în care se soluţionează disputa teoretică. să conştientizeze prin mijloace specifice ariei lor de preocupări ideea că omul este îndreptăţit.“drept pozitiv” (jus naturale – jus civile) gândirea filosofică a exprimat numeroase puncte de vedere. între altele. juridice şi morale promovate în diferite etape istorice de curente de gândire filosofică. să se bucure în viaţă de anumite drepturi. Indiferent. cu deplin temei. sau au îndepărtat de membrii societăţii adevărurile fundamentale ale existenţei lor. Instituirea. prin însăşi natura sa. “Dreptul natural” este înţeles de către partizanii săi ca fiind dreptul 12 . însă. Acestei polarizări continue a speciei umane i s-au opus de-a lungul istoriei marile spirite ale culturii universale care au încercat şi au reuşit. de înţelegerea şi definirea cărora depinde. omenirea nu a încetat. cu alte cuvinte. între “dreptul natural” şi “dreptul pozitiv”. să producă stăpâni şi sclavi. imperii şi colonii. Conceptul “drepturilor omului”. b) Dreptul natural şi dreptul pozitiv.cultură filosofică a determinismului. Oricât ar fi de evidentă unicitatea fiinţei umane. politică şi juridică de o mare diversitate. Conceptul drepturilor omului s-a impus. a noţiunilor de “drept natural” şi “drept pozitiv”. adesea ireconciliabile. ca mijloc de protecţie a fiinţei umane faţă de subiectivitatea producătorilor de norme juridice. şi abordarea conceptelor de ”just” şi “drept”. s-a statornicit. asupritori şi asupriţi.

adoptată de Adunarea Generală a O. Conceptul are cel puţin două conotaţii distincte. declaraţia consideră că “este esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii…”. cu referire la relaţia drept natural . consideră că “recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile. pe de altă parte. cât şi la cel pozitiv. vom reuşi să identificăm natura dreptului ca fiind conceptul care defineşte ansamblul drepturilor şi libertăţilor pe care oamenii le au “întrucât sunt fiinţe umane. Urmărind logica internă a discursului teoretico-filosofic al partizanilor “dreptului natural”. conceptul exprimă esenţa “naturală”. Mill – înseamnă a avea ceva a cărui posesie societatea trebuie să ţi-o protejeze”. Cel mai cuprinzător şi mai actual document oficial cu privire la drepturile omului.S. Însăşi preocuparea de a da dreptului codificări imperative în raport cu una sau mai multe instituţii politice distincte si de a obţine acceptul şi garanţia juridică a acestora. 13 . la 10 decembrie 1948. obiectivă a atributelor fiinţei umane inocente în conţinutul său. “A avea un drept – spune J.N.constatăm că el face permanent apel. pune în evidenţă caracterul lui normativ. raportând aceste elemente definitorii ale dreptului natural la dreptul pozitiv.drept pozitiv: pe de o parte. conceptul dezvoltă un limbaj “în mod inevitabil normativ”. adesea conceptul fiind considerat ca forma modernă de expresie a “dreptului natural” (Adrian Miroiu). “Declaraţia universală a drepturilor omului”.U. dreptăţii şi păcii în lume”. atât la dreptul natural. şi nu în virtutea unui sistem particular de legi sub a cărui jurisdicţie se găsesc”. Totodată. constituie fundamentul libertăţii.

fie că a fost vorba de totalitarismul mascat cum a fost cazul “dictaturii proletariatului”. fapt pentru care supunerea necondiţionată devine obişnuinţă iar pretenţia asupra unor drepturi. în toate aceste cazuri. Şansa eliberării lui în interiorul sistemului devine din ce în ce mai mică. Fie că a fost vorba de totalitarism făţiş. grafice. menite să asigure protecţia autorităţii şi dreptul nelimitat al acestuia de a-şi impune voinţa. procentaje. prezidenţiale sau religioase. Impunerea lor ca bariere în faţa 14 . Omul ajunge la o totală lipsă a conştiinţei drepturilor sale. drepturile omului au fost sacrificate pe altarul “raţiunii de stat” sau al “raţiunii divine”. Întoarcerea la teoria “dreptului natural” şi afirmarea internaţională a “drepturilor omului” ca mijloc de presiune asupra statelor totalitare şi ca suport de iluminare a popoarelor asuprite reprezintă în lumea contemporană o soluţie pe deplin legitimă. judecăţi globalizatoare. monarhice. în dispreţul vieţii şi libertăţii cetăţeanului. astfel încât până şi cultura şi mentalităţile poartă pecetea turmei. omul devenind entitate impersonală.opresive. complot politic. înghiţită în statistici. în cazul dictaturilor militare. În statele totalitare se ajunge la un adevărat blocaj al raţiunii individuale libere. autoritariste.

În acest sens. Din 15 perspectiva filosofiei libertăţii. J. sub condiţionarea necesităţii. ca pretenţii faţă de care sistemele social – politice şi juridice trebui să se recunoască obligate. conceptul dreptului realizează o extensie în raport cu cel al libertăţii.întrebuinţarea liberă a liberului tău arbitru să poată coexista cu libertatea tuturor. sub condiţionarea libertăţii. Pentru J. se acceptă libertatea. justiţia nu limitează aria conceptului. nu se preocupă doar de afirmarea constrângerii şi a necesităţii. conform unei legi universale”. Rousseau “libertatea fără justiţie este o adevărată contradicţie. Raportându-se la sisteme social politice distincte şi mai ales fiind ecoul nevoii exprese de a opune libertatea afirmării dreptului. oricum am face. Libertatea şi dreptul se exprimă unilateral. totul e stingheritor în acţiunea unei voinţe dezordonate”. se acceptă necesitatea. din perspectiva dreptului. ca imperative. astfel încât acestuia i se subordonează determinări care conceptual ies din sfera . “fiecare om este liber să facă ce vrea. Pentru Spencer. căci. numai să nu ofenseze libertatea egală a celuilalt”.

Aceasta cuprinde. valoare şi acţiune juridică 16 Una dintre întrebările fundamentale ale filosofiei. Normă. este “Ce trebuie să fac?”. III. denumit Filosofie practică. în viziune kantiană. Etica şi Filosofia dreptului. Prin urmare. aşa cum am văzut. . Filosofia dreptului ca filosofie practică. Acestei întrebări îi răspunde. potrivit unor autori de epistemologie filosofică.segmente şi dusă la explicaţiile ei ultime. un domeniu distinct al filosofiei. această ramură a filosofiei este cel mai bun sfetnic al omului de ştiinţă juridică autentic.

întrucât separă ceea ce este în sfera dreptului de ceea ce nu-i aparţine. Orice normă are o structură logică standard: ea cuprinde subiectul normei. Dintre ele. Pentru exemplificare. normă şi acţiune juridică Statutul normelor juridice în interiorul universului existenţei umane este bine . generalitatea. Aceste caracteristici se adresează unor componente ale normei. conţinutul. Valoare. împrejurarea şi sancţiunea. imperativitatea şi coercibilitatea. 17 Bilateralitatea se referă la agentul normei. Cu toate acestea. să reţinem faptul că norma juridică are caracteristici precum bilateralitatea. generalitatea se referă la sfera de aplicare. agentul emitent. în timp ce coercibilitatea se referă la sancţiunea normei juridice. sfera de aplicare. 3. imperativitatea se referă la conţinutul normei. şi modul indiferent are rolul său. doar una scoate acţiunea din sfera de interes a dreptului: indiferentul.este faptul că orice acţiune este interpretată în raport cu aceste patru modalităţi deontice. Celelalte modalităţi sunt mijloace esenţiale de codificare a normativităţii juridice. Toate aceste componente au determinări specifice în domeniul dreptului. Ele sunt studiate în cadrul teoriei generale a dreptului şi nu fac obiectul Filosofiei dreptului.

ca fundament şi motivaţie. “actul . Nimic nu poate fi invocat în sfera dreptului. Aşa cum precizează Immanuel Kant. în condiţiile în care orice inventar de drepturi şi libertăţi umane este. factorul dinamizator al energiilor intelectuale şi politice puse în slujba promovării valorilor juridice ca valori universale. ca valoare morală supremă. În concepţia lui Lalande. spre deosebire de legile naturii se numesc morale” 18 O primă determinare a raporturilor dintre morală şi drept este aceea a modului în care morala participă la geneza acestuia.Abordarea din perspectivă morală a Filosofiei dreptului este o necesitate fundamentală. “legile libertăţii. fără să poarte girul moralităţii. Morala este pentru drept instanţa care porunceşte constituirea şi afirmarea lui. în acelaşi timp un inventar subordonat binelui.

pe de altă parte. sub imperiul datoriei morale. etc. Putem. a independenţei. cel puţin în viziunea kantiană. de altfel. între aceste două sisteme există o coerenţă necesară. având cel puţin în statele comuniste influenţe majore asupra sistemelor de drept interne.. de asemenea. putem defini această instanţă deontologică.U. 19 . iar în Franţa. cu necesitate. în proporţie majoritară. “în fiecare sistem etic.A. unei ordini juridice îi corespunde o anumită ordine morală. dar care. În plan internaţional. Dacă. Atât în cazul Declaraţiei S.A. precum şi o serie de protocoale adiţionale destinate reglementării. cum sunt dreptul la viaţă.. asemenea instrumente sunt. Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din Franţa) conţin cu preponderenţă drepturi şi libertăţi inexistente anterior în constituţii şi legi. Sigura instanţă la care se poate face apel legitim. ele justifică moral refuzul de a se supune autorităţii guvernanţilor în cazul neacceptării lor şi chiar înlăturarea prin forţă a guvernărilor considerate. moralitatea. este instanţa morală. radicalitatea drepturilor proclamate impunea. Declaraţia a produs instrumente juridice de mare importanţă cum au fost “Pactul internaţional cu privire la drepturile economice. libertatea cuvântului. ceea ce. în S. iar întrucât ea se raportează la autorităţi determinate şi la acte de dispoziţie în relaţiile interumane. apoi. ci şi de autorităţi pretins democratice. apreciem că ele angajează. după dobândirea. duc o politică internă şi internaţională de încălcare permanentă a unor drepturi şi libertăţi fundamentale. în fapt. în fapt s-a şi realizat. afirmăm o datorie morală nouă. imorale. după victoria Revoluţiei de la 1789. a credinţei. Este cunoscut faptul că normele morale şi juridice cuprinse în “drepturile omului” au fost şi sunt acceptate şi recunoscute oficial nu numai de către autorităţile naţionale sau internaţionale efectiv angajate în respectarea lor. astfel. sociale şi culturale” şi “Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice”.U. prin luptă. greu de aplicat. Împotriva autorităţii politice oprimante nu există instrumente juridice punitive. aprecia că Declaraţia universală a drepturilor omului de la 1948 a pus bazele unui nou sistem de drept internaţional. Aşa cum subliniază Giorgio del Vecchio. în condiţiile suveranităţii şi neamestecului în treburile interne ca principii de bază ale relaţiilor internaţionale. din partea guvernanţilor existenţi. prin însuşi faptul că noi afirmăm acea datorie. un nou sistem juridic. în spiritul “drepturilor omului” a tratamentului oamenilor în condiţii de război. Pe de o parte ele pretind acceptarea lor. cât şi în cel al Declaraţiei franceze. afirmăm tot în ipoteză şi un nou drept”. în contradicţie cu sistemul etic stabilit.produs schimbări sociale majore (Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii.

Tocmai de aceea. condiţia omului în lume şi în mediul sau social şi cultural sunt nesemnificative ca durată. etc. pe bază de documente indubitabile. Omul antichităţii şi “drepturile” sale 20 . efort a cărui finalitate este condiţionată de stăpânirea şi acceptarea în comunitatea cercetătorilor a unor sisteme de tehnici şi metode care să acopere umbrele. indiscutabil finalitatea acţiunilor fiind rolul măsurii în care au fost combinate observaţia dezinteresată cu informaţia autentică. cu limitele inerente momentului istoric al comunităţilor umane. cu mentalităţile. intr-un efort de tip hermeneutic. cu mai mult sau mai puţin succes. ABORDAREA ISTORICĂ A FILOSOFIEI DREPTULUI Specia umană are o istorie îndelungată măsurată în milioane de ani. cunoscute în istoriografie ca aparţinând preistoriei sau istoriei sub forma dovezilor “materiale”. religia. Umanismul ca izvor al teoriei dreptului. în evul mediu şi renaştere. cele câteva mii de ani care pot atesta. 1. un asemenea pas se loveşte de numeroase obstacole. În domeniul parcurs de cercetătorii vieţii sociale de la nivelul începuturilor preistorice şi până la societatea modernă a zilelor noastre. În raport cu această dimensiune temporală. “drepturile omului” îşi pot impune autoritatea în viaţa popoarelor. de “ajutare a unui popor aflat în primejdie”. cu interesul efectiv manifestat în epocă pentru codificarea şi reflectarea în viaţa şi intercomunicarea umană a pretenţiilor reciproce ale comunităţilor umane şi ale indivizilor ce le compun. Aşa cum el însuşi recunoaşte. şi ameninţării cu forţa este bine să-i ia locul ameninţarea cu sancţiune morală. nivelul de cunoaştere al exerciţiului democratic. În aceste condiţii. punerea în evidentă a unora din cele mai semnificative modele de afirmare a dreptului în istorie poate fi deosebit de utilă pentru înţelegerea viziunii contemporane asupra acestei teme. obstacolele au fost adeseori trecute cu mari eforturi. Idei filosofice despre stat şi drept în antichitate. V. asigură informaţii doar la capătul unui efort subiectiv de “interpretare”. Toate celelalte mijloace de informare. unele dintre ele ţinând chiar de cultura specifică.în practica internaţională a “dreptului de ingerinţă”. Este justificată în acest context. cultura şi instrumentele oferite de civilizaţia timpului. nemăsurata diversitate a modelelor culturale de coexistentă umană ca şi a preocupărilor pentru afirmarea dreptului în cadrul acestor modele. cu suişuri şi coborâşuri.

după cum probabil că uneltele de muncă. Când războiul s-a impus ca mijloc de protejare a proprietăţii şi intereselor unele dintre drepturi. Este firesc. precum şi asupra bunurilor realizate prin efort individual sau colectiv. a terenurilor cultivate sau a celor rezervate vânătoarei. straiele şi podoabele reprezentau proprietate personală bine conservată. îndeosebi cele în legătură cu proprietatea asupra unor zone geografice. căci alimentaţia. viaţa sexuală şi munca au valoare sentimentală.că viaţa spirituală a omului primitiv a fost o viaţă preponderent religioasă. a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi <<religios>>”. dar inevitabil raportate la exigenţele comportamentului religios. precum şi de atribuire a unor drepturi către conducători este de presupus că sunt legate de extinderea comunităţilor umane şi apariţia războaielor ca mijloc tranşare a disputelor intercomunitare. peşteri. atunci. precum şi a celor provenite din cultura cerealelor”. probabil “proprietatea comună a bunurilor. Altfel spus. Intre acestea este posibil că s-au enumerat dreptul de proprietate asupra uneltelor şi armelor de vânătoare. Concluziile trase din studiul modului de desfăşurare a unor ceremonii ne îndreptăţesc să credem că cel puţin în perioadele de început ale evoluţiei umanităţii “femeia n-ar fi deţinut o poziţie socialmente inferioară bărbatului”. Marele sociolog şi istoric al religiilor Mircea Eliade precizează în introducerea la “Istoria credinţelor şi ideilor religioase” faptul că “la nivelurile cele mai arhaice ale culturii a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios. spaţii special amenajate) precum şi organizarea oamenilor în comunităţi de vânătoare sau de cultivare a pământului a presupus. a produselor obţinute din vânat. Existenta locuinţelor de grup (grote. să apreciem că dreptul se manifesta preponderent sub forma unor cutume. Primele forme de reglementare codificată a dreptului în cadrul comunităţilor umane. Urmele materiale existente ne îndreptăţesc să afirmam că anumite preocupări de codificare a drepturilor umane. la nivelul unor comunităţi umane reduse numeric. armele de vânătoare. îndeosebi în relaţiile de familie sau de comunitate au existat însă şi în raport cu nevoile de perpetuare şi ameliorare a condiţiei umane nemijlocit profane. bunuri materiale sau mijloace de subzistentă 21 . asupra mijloacelor de protecţie a vieţii.

îndeosebi în zona raporturilor familiale. proveniţi din războaie. Sunt prezente preocupări de reglementare a drepturilor şi libertăţilor membrilor cetăţii. prin cumpărări sau donaţii masive şi care erau folosiţi în războaie. Pe lângă aceste drepturi. să facă negustorie. puteau să lase bunurile pe care la posedau moştenire fiilor lor. a economiei (dreptul de proprietate) şi a administrării actelor de justiţie. sclavii nu se bucurau de nici un fel de drepturi.În Roma antică. intre ei sau cu animale feroce. în cadrul ceremoniilor religioase În Mesopotamia sau Egipt soarta sclavilor era mult mai blândă: “Codul lui Hammurabi”. iar fiii din căsătorie să devină astfel oameni liberi. precum 22 . Situaţia drepturilor oamenilor liberi era reglementată destul de riguros. în realizarea marilor construcţii sau pentru sacrificii umane în cadrul ceremoniilor religioase. În Mesopotamia sunt cunoscuţi “sclavii domestici” care aveau drept de proprietate asupra unor bunuri personale. folosiţi ca luptători în arene. schingiuiţi sau batjocoriţi. în cele aztece. în comunităţile celtice. în majoritatea comunităţilor antice. de exemplu. putând fi omorâţi. să exercite o meserie. unul dintre cele mai vechi coduri juridice ale omenirii. şi chiar în cea a tracilor. în toate cetăţile antice. etc. Nu se bucurau de aceste drepturi sclavii cetăţii. sclavii din Egipt puteau ocupa funcţii publice. să realizeze venituri personale. prizonierii deveniţi sclavi erau folosiţi pentru sacrificii umane. în Mesopotamia. sau prin canoane cu dublă natură. socială şi religioasă. precum şi interdicţii adresate stăpânilor privind tratamentul aplicat sclavilor. prevedea condiţii exprese în care sclavii puteau deveni oameni liberi. cum a fost cel al lui Hammurabi. puteau poseda exploatări agricole. dreptul de a se căsători cu fiica unui om liber. Cele mai importante cuceriri în domeniul dreptului în antichitate pot fi considerate înlăturarea arbitrarului în judecarea diferendelor dintre oameni sau dintre aceştia şi stat prin norme procedurale precis conturate. puteau angaja servitori. prin coduri de lege.

temeiul şi folosul oricărei credinţe”. continuând cu Socrate şi Platon şi culminând cu opera de mare anvergură a lui Aristotel. ce este viaţa laolaltă. de a cerceta ce este omul. în sfârşit. Victoriile de la Maraton şi Salamina asupra perşilor aduc în cetatea greacă bogăţii nenumărate. de la cunoaşterea lumii la cunoaşterea omului şi a condiţiei lui” determinând “dezvoltarea simţului critic până la radicalism”. mişcarea “sofistă”. originea. Atena devine centrul cultural. blocada sistemului de concepere a ordinii sociale. REPUBLICA. Pentru prima dată în centrul lumii se situează omul. bazat pe autoritatea politico – religioasă şi pe preeminenţa statului asupra cetăţeanului se sparge pentru prima dată în istorie. de a iscodi. ce este adevăr şi eroare. Cultura juridică a atenianului nu era însă pe măsura rolului asumat în viaţa publică. aceasta face presiuni pentru recunoaşterea rolului ce i se cuvine în luarea deciziilor şi administrarea afacerilor publice. în care s-a afirmat pe deplin geniul creator al omului. Conştient de noua sa poziţie în cetate. Astfel.semnificativă. se pun bazele celei mai avansate forme de guvernământ. spiritual şi politic al comunităţii umane. Această mişcare şi-a asumat rolul de “strămutare a interesului de la teorie la practică. Începând cu sofiştii. 23 . iar zeii se retrag în panteonul lor extrapământean. care schimbă fundamental condiţia socială a cetăţeanului. prin angajamentul “de a supune examenului raţiunii vechile tradiţii care se impuneau prin autoritatea religioasă şi socială. În aceste condiţii a apărut o puternică mişcare de idei sociale care va marca în scurt timp concepţia despre societate.

” Cu Socrate disputa teoretică asupra problematicii omului şi a drepturilor sale căpăta o nouă dimensiune. că după ce va fi început să se bucure de drepturile lui de cetăţean şi va fi luat cunoştinţă de aşezămintele şi legile ţării să-şi ia ce-i al lui şi să plece unde o vrea. nu-l împiedicăm şi nu interzicem nimănui de a pleca în vreo colonie sau de a se aşeza ca străin aiurea. cu tot ce-i al lui. nu-i suntem pe plac. având ca deviză inscripţia de pe frontispiciul Oracolului din Delfi: “Cunoaşte-te pe tine însuti”. El se declara adversar deschis al sofiştilor. Legile. contribuţia sa la eliberarea omului de dogme şi dezvoltarea încrederii în raţiune este indiscutabilă. Chiar dacă nu a lăsat nimic scris. opera sa teoretică şi educativă fiindu-ne transmisă de Platon (“Dialoguri”) şi Xenophon (“Memorabilele”). meditând pentru primatul raţiunii ca instanţă supremă a opiniilor şi atitudinilor sociale. A rămas definitiv marcat în istoria umanităţii martiriul său 24 . în cazul când nu se împăca cu legile şi ţara asta. Legile.educat şi care te-am împărtăşit şi pe tine şi pe toţi ceilalţi cetăţeni cu toate lucrurile ce ne stau la îndemână. Nici una dintre noi. dacă noi. spunem dinainte şi dăm oricărui atenian fără excepţie libertatea.

Aceasta . pe de o parte şi pe “orientarea către…” pe de altă parte. de calm”. Punctul de vedere al Stagiritului exprimat în opera “Politica” este acela că nu se poate vorbi de un stat ideal sau de o constituţie ideală. prin “ataraxie”. nu s-a oprit la aceştia. pentru a realiza armonia deplină în sânul polis-ului. deşi a căpătat 25 apogeul prin operele lui Socrate. pe ideea de echilibru. trebuie luate în considerare toate dimensiunile umane. Gândirea greacă asupra omului şi problemelor sale. Epicur şi adepţii lui sunt de părere că oamenii trebuie să caute în viaţă “fericirea. cu accent pe ceea ce reprezintă cetăţeanul real.” “printr-o stare lăuntrică de împăcare.baza consultării unui mare număr de “constituţii” ale timpului. Platon şi Aristotel. lui Aristotel i-au urmat două şcoli majore de gândire asupra omului: “epicurianismul” şi “stoicismul”.

a civilizaţiei orăşeneşti. un mare atentat 26 la libertatea şi demnitatea fiinţei umane. însă. a culturii religioase. îndeosebi ca replică luministă a civilizaţiei europene fată de dogmatismul. el semnificând. îndeosebi în ceea ce priveşte dezvoltarea artelor. Este de neconceput. în concepţia iluminiştilor francezi “o uriaşă fată neagră în istoria omenirii. pierderea raţiunii de către om. şi evaluări pozitive. Termenul “ev mediu” are. un sens peiorativ. Asupra acestei perioade s-a făcut. a comerţului.precreştină şi Renaştere. Din punctul lor de vedere. închistarea şi misticismul propagat de biserica creştină în spaţiul sau de dominaţie religioasă şi politico – statală. mai ales pentru popoarele creştine evoluţia culturii . evul mediu a fost epoca celor mai mari rătăciri ale omului”. indiscutabil.

de esenţă divină (“Civitas Dei”). în fapt. evident. să cunoască şi să se adapteze legilor naturii. în opoziţie cu statul pământean.). căreia îi este vasal şi căreia trebuie. să ajungă la fericire. deci. le adaptează la dogmatica creştină. Omului îi este permis. în lumea de dincolo. spre deosebire de patristică readuce în actualitate noile cuceriri ale gândirii greceşti. pe care. totuşi. scolastica. să i se supună. Scolastica. “Statul devine un produs natural şi necesar pentru satisfacerea trebuinţelor omeneşti. un mijloc de a se raporta la stăpânii lor ca fiinţe umane”. cumva. în plan social – politic va realiza o descătuşare a teoriei despre om şi relaţiile sociale. totuşi. al osândiţilor (“Civitas terena”). erau toţi egali şi tuturora le era oferită şansa mântuirii sub condiţia credinţei. O deschidere spre modernitate este realizată. concepţiile despre om şi sensul vieţii acestuia rămân esenţialmente neschimbate.c. precum şi să inventeze. Mântuirea de păcat rămâne filonul de bază al emancipării omului. Creştinismul apostolic a avut. se cristalizează pe ruinele Imperiului Roman. îndeosebi prin ideea egalităţii oamenilor în faţa lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos. barbarul şi grecul (romanul). indiferent de situaţia lor materială. ajutând-o pentru atingerea scopurilor sale. o puternică influenţă asupra păturilor sărace şi defavorizate ale comunităţilor umane în care a fost propagat. dominat de popoarele romano – germanice şi având ca întemeietor pe Carol cel Mare (800 d. sclavul şi stăpânul. unul subordonat total Bisericii. potrivit lui Toma d’Aquino. astfel încât. îndeosebi pentru consolidarea teoretică a catolicismului şi însuşirea acestuia la nivel de masă. însă. să modifice şi să-şi orânduiască viaţa după legile omeneşti. de Toma d’Aquino. Statul rămâne. reprezentat de Biserică. “Săracul şi bogatul. Pentru sclavi şi săraci gândul la acea egalitate trebuie să fi constituit o mângâiere şi. el are datoria de a garanta binele comunităţii.” 27 . iar liniile de gândire raţionaliste ale înaintaşilor Eladei sunt utilizate cu precădere pentru înnoirea creştinismului. însă. Toţi puteau.statului universal. cezarul şi robul etc. cel care. Cea de-a doua şcoală a gândirii creştine. diviziunea făcută de acesta legilor în “lex aeterna”. întotdeauna. prăbuşit sub presiunea migratorilor şi în condiţiile constituirii noului Imperiu Roman de Apus. pe pământ. “lex naturalis” şi ”lex humana” deschizând drumul spre cunoaştere şi acţiune.

Rămâne. o constantă în aprecierile tuturor exegeţilor acestei perioade: faptul că ea a reprezentat o înnoire a spiritului uman şi o deschidere semnificativă spre noi orizonturi de afirmare a personalităţii creatoare a omului. să descopere că are şi drepturi nu numai datorii şi să dorească mai presus de toate libertatea de a fi el însuşi. ca membru al unei familii. împrejurările istorice deprind pe om. în Italia. sau Giordano Bruno. libertatea de gândire. individualismul. libertatea de afirmare a personalităţii. Modelele umane ale Renaşterii sunt profund schimbate.totală cu trecutul medieval. să se considere pe sine însuşi ca întreg. Marea diferenţă dintre Renaştere şi Evul Mediu a fost sugestiv prezentată de P. de a gândi şi lucra prin sine însuşi.” Identificam. burghezul. 28 . precum şi altele. ca individ în sensul etimologic al cuvântului. P. toate circumscrise curentului general al umanismului. cugetând şi simţind. în istoria continentului. omul se cunoaşte pe sine numai ca parte. de Galileo Galilei. În pragul Renaşterii. cel puţin. cercetătorul întruchipat de Cristofor Columb sau Magelan. treptat. însă. Copernic. Niciodată poate nu s-au mai văzut. acţiune şi creaţie. nici nu lucra numai totul în care era cuprins. ca atunci. trăind şi lucrând în acelaşi fel. locul cavalerului medieval sau al prelatului îl iau. comerciantul. mase aşa de mari de oameni. pe baza acestei distincţii făcute de autorul citat. al unei bresle. care considera realizările culturale ale Renaşterii în continuarea celor medievale. câteva idei fundamentale legate de afirmarea drepturilor omului în perioada renaşterii: critica autorităţii. al unei comunităţi politice sau religioase – şi nu gândea. Negulescu: “În veacul de mijloc.

colectiviste. FILOSOFIA CLASICĂ A DREPTULUI 29 . iar repartiţia bunurilor materiale să se facă în mod egal. în împlinirea idealurilor sale pământene. în manifestările sale profane. iar odată deschisă această linie de gândire. se pun bazele unei adevărate cercetări sociale care va pregăti teoretic fundamentele societăţii moderne. VI. Ceea ce au în comun cele două curente de gândire ale amurgului Renaşterii este preocuparea de a fundamenta o lume a omului concret.

fiinţă socială. Autoritatea. iar guvernele a legitimităţii date de consensul popular. Din această stare naturală rezultă pentru om drepturi inalienabile: dreptul la libertate personală. dimpotrivă. constituita prin “contract social”. deci sociabilă. Cu acesta. diagnosticul este însă unul opus: omul este din naştere nu “lup omului” cum spunea Hobbes. dreptul de proprietate etc. În consecinţă. Indiscutabil opera lui John Locke a inspirat primele declaraţii 30 .liberală. în linia deschisă de declaraţiile de autonomie şi independentă ale poporului şi ale Parlamentului în raport cu Coroana regală engleză. destinată să garanteze drepturile omului este statul ca organizaţie politică. La fel ca Hobbes. iar aceştia oferă poporului garanţia respectării drepturilor sale. poporul se află în raport de reciprocitate: poporul pune în mana guvernanţilor puterea. (Poporul este purtătorul suveranităţii. starea naturală a omului este de neconceput în afara societăţii. drepturi ce trebuiesc garantate de o autoritate publică. Locke porneşte de al starea naturală a omului. ci. dreptul la muncă. cu ale cărei valori acesta se identifică..

în concepţia lui Rousseau. dintre drepturi şi interdicţii şi este calea fundamentării “contractului social”. în unitate cu legea. În cadrul acestuia. “Soarta libertăţii – spune Rousseau – este legată totdeauna de soarta legilor: ea domneşte sau piere. dreptul natural 31 de libertate şi egalitate se manifestă ca unitate contradictorie. la scară socială.” Pus la dispoziţia cetăţenilor prin mijlocirea legilor. a . a unităţii dintre individ şi societate. statul devine o asociaţie în care apartenenţa la corpul politic nu distruge libertatea indivizilor ci o consacră.voinţe dezordonate.” A împăca libertatea individuală cu norma socială ca mijloc de raportare la libertatea celuilalt reprezintă temeiul înţelegerii. odată cu ele.

este evident că “drepturile omului” au ca autentică bază de afirmare această epocă. se constată că preocupările pentru stabilirea locului şi rolului omului generic în societate s-au orientat pe două direcţii fundamentale: una autoritaristă. 32 . în contemporaneitate ştiinţele despre om. precum şi de “Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului” – programul revoluţionarilor francezi de la 1789. novatoare. în Anglia. în continuarea eforturilor de justificare şi menţinere a stâlpilor feudalismului: inegalitatea şi biserica. conservatoare. din ea ridicându-se principalele demersuri teoretice pe care se vor clădi. În al treilea rând. se datorează diversificării problematicii existentei umane ca subiect al cercetării. purtătoare de stindard a noului spirit ce se răstea pe baricadele revoluţiei politice şi industriale de la sfârşitul secolului al XIX-lea: spiritul dreptului natural. urmate de “Bill of Rights” ale coloniilor engleze din America de Nord. În al doilea rând. cu societatea. ideile novatoare ale clasicismului s-au concretizat permanent în practica socială prin apariţia primelor codificări cu vocaţie universala privind drepturile omului: “Bill of Rights” din 1688. în zorii secolului XX a sociologiei ca ştiinţă despre om şi societate. care-şi căuta implementarea în noi forme de organizare politică şi socială. cealaltă liberalistă. apariţia. În acest context. precum şi nevoii omului modern de cristalizare a unui nou model al relaţiilor sale cu semenii.În primul rând.

ea 33 integrându-se îndeosebi unor cercetări de filosofia. . astfel încât operelor monumentale şi atotcuprinzătoare de tip Kant şi Hegel le-ar lua locul studii şi cercetări regionale. Curente contemporane în domeniul filosofiei dreptului.VII. de mică amploare problematică. Cu filosofia post-kantiană şi post-hegeliană reflecţia filosofică intră într-un nou proces de diversificare problematică. istoria şi teoria dreptului. filosofia dreptului a secolelor al XIX-lea şi al XX-lea a fost mai degrabă o fundamentare a direcţiilor de implementare în viaţa socială a dreptului pozitiv în condiţiile restructurării sistemelor politice şi economice determinate de succesul valului revoluţionar de la mijlocul secolului al XIX-lea. Literatura de specialitate în domeniul drepturilor omului se va regăsi mai puternic în preocuparea unor cercetători de formaţie juridică decât filosofică. dar de mare profunzime a analizei. Cum în domeniul teoriei “dreptului natural” marile întrebări au fost puse deja.

dreptul liberului schimb. Heidegger) sau religioşi (Kirkegaard) dezvoltă o nouă viziune a autenticităţii şi solitudinii fiinţei umane. libertatea devenind absolută element al “condamnării” (Sartre). sentimentul dominant al omului aflat în incapacitate de a alege. dar şi un minus de optimism. Spencer formulează un ansamblu de “Principii de Etică absolută”. fie ei atei (Sartre. Existenţialiştii. Contemporan şi admirator al lui Ch. considerând societatea ca un câmp al luptei pentru existenţă. concepe realizarea omului ca rezultat al succesului acestuia în acţiunile întreprinse: continuator al utilitarismului. Fromm. numai să nu lezeze libertatea egală a celorlalţi”. complementarul acestui principiu se referă la consecinţe. E. care a alimentat şi alimentează încă mentalitatea oricărui om care păşeşte pe pământ american cu setea de reuşită în viaţă. În domeniul dreptului. centrele de greutate ale concepţiilor filosofice despre om şi drepturile sale sunt existenţialismul. Darwin. etc. O privire interesantă asupra relaţiei om – societate o realizează Herbert Spencer. pragmatismul propune ca soluţie de apreciere a justeţei acţiunilor umane măsura în care acestea produc rezultate favorabile. În opoziţie cu pragmatismul. Spencer formulează o listă a drepturilor naturale ale omului. Spencer proiectează o viziune organicistă. El alimentează ideea că nu există situaţii fără ieşire. a presei libere.În acelaşi registru al judecăţilor se analizează celelalte categorii specifice drepturilor omului: egalitatea. astfel încât individului să i se permită maximum posibil de drepturi şi libertăţi. Cu existenţialismul. în anonimat. a cuvântului. iar angoasa. aventurier. dezvoltat îndeosebi pe pământ american. În filosofia secolului al XX-lea. dreptatea. Esenţa concepţiei lui Spencer este organizarea vieţii sociale. omul reuşeşte. moralitatea. 34 . dreptul libertăţii de credinţă. Indiscutabil pragmatismul ca ideologie de masă este filonul de bază al spiritului întreprinzător. etc. prin luptă continuă. statul fiind doar un protector al acestora. În baza acestor principii. şi el sună astfel: “fiecare trebuie să suporte consecinţele propriei sale naturi şi ale propriei sale conduite”. dreptul de proprietate. Camus. pragmatismul. libertatea cultului. intre care principiul fundamental este: “Fiecare poate să facă ceea ce voieşte. şi ca o replică la acesta s-au manifestat reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt (H. Şcoala de la Frankfurt şi noua filosofie franceză. că prin perseverenţă şi sacrificii. Pragmatismul. Marcuse. derivate din ele: dreptul de a se mişca liber. concepţia filosofică despre om capătă un plus de luciditate.

1996 3. Editura IRI. cu un “om nou”.dr. Editura ALL. 1983 7. prin schimbarea modului fundamental de existenţă sub semnul lui “a avea”. Puterea. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. G. 2005 11. A. Lecţii de filozofie juridică. indiferent că este de stânga sau de dreapta. Ion Craiovan. Marile curente. Reforma propusă de Erich Fromm vizează o societate nouă. pe fondul evoluţiei fireşti a vieţii politicoeconomice a lumii. H. ducând la barbarie. Editura Humanitas. Charles Montesquieu. Vasile Macoviciuc. 2010 2. fiind responsabile de folosirea brută a puterii pentru scopuri străine drepturilor şi libertăţilor umane. la concepţia reprezentanţilor “noii filosofii” soluţia este lupta permanentă pentru a împiedica instaurarea formei barbare a puterii – totalitarismul. Teoria generală a dreptului. Eseuri de filosofie a dreptului. rămâne opresivă. sub semnul lui “a fi”. Maria Furst. Editura TREI. în receptarea consecinţelor viziunii filosofice contemporane asupra omului o constituie ecourile acesteia în domeniul teoriei şi practicii politice.H. drame. Levy. nevroze.F. potrivit acestora. teoria şi filosofia dreptului. Diferite în formă. Bucureşti. 1964 9. Glucksmann. Bucureşti. Filosofia dreptului.W. Benoist. 1964 8. Constantin Stroe. în acest ultim secol. de reprezentanţii “noii filosofii franceze” (B. Editura Europa Nova 15. Editura Ştiinţifică.Hegel. Despre dreptul războiului şi al păcii. Editura Oscar Print. Mircea Djuvara. Luburici Moncilo. 2000 13. Editura C. Gheorghe C Mihai. au apărut două concepţii extreme.a. şi totodată dominantă.univ. asemănătoare prin conţinut şi consecinţe. Editura Lumina lax. Principiile filosofiei dreptului. Prof.ameninţări la adresa acestor tendinţe. 1997 35 . 1999 14.). Bucureşti. BIBLIOGRAFIE 1. Filosofie. Rene Descartes. De aceea. Discurs asupra metodei. printre alţii. Jurgen Trinks. care au determinat zguduirea din temelii a societăţii: fascismul şi marxismul. A. ş. cu un nou mod. Filosofia dreptului dau dreptul ca filozofie.Beck. preocupat de autoperfecţionare morală. Editura Ştiinţifică. O problemă de mare importanţă. Fundamentele dreptului. îndeosebi în varianta lui stalinistă. Lupta împotriva oricărei puteri are tot o logică “totalitară”. Ediţia 3. Etica Nicomahică. Despre supremul bine şi supremul rău. Această apreciere este susţinută. 1988 6. proiectele revoluţionare n-au făcut altceva decât să transforme omul într-un “zeu eşuat” şi omenirea într-o “specie ratată” (Levy). Aristotel. dezechilibre sufleteşti. 2010 4.. Radu I Motica. 2006 5. 1957 10.a. Cicero. Compendiu de filosofia dreptului. Despre spiritul legilor. cele două ideologii au adus un uriaş prejudiciu umanităţii. SNSPA. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Tratat de filozofie. Hugo Grotius. Giorgio del Vecchio. Nicolae Popa ş. 1997 12. Eiditura Universul Jurididic. Cu deosebire.

Dicţionar de filosofie. Aristotel • Idei filosofice despre drept în Grecia antică. Editura politică. Asemănări şi deosebiri. vol. • Norma şi acţiunea juridică. • Contestarea atotputerniciei bisericii în dreptul medieval. • Drepturile omului ca fundament al dreptului pozitiv. Ovidiu Drimba. 1978 TEMATICA PENTRU EXAMEN LA FILOSOFIA DREPTULUI I. Şcoala stoică. Lazăr Cornel. izvoare ale dreptului la începuturile civilizaţiei umane. Fundamentele teoriei acţiunii. Republica. vol. 1984. Editura politică. Partea sistematică. II. Scolastica. Introducere în Marx. Modalităţile deontice în definirea dreptului. Legi naturale şi legi juridice. 36 . Valoarea juridică şi caracteristicile acesteia. Codul lui Hammurapi. • Teorii ale fiinţei dreptului. • Metoda în filosofia dreptului şi în dreptul pozitiv. 1960. 20. Puncte de vedere în filosofia dreptului. Editura Univers enciclopedic. Bucureşti. Sofiştii.regielive. Patristica. • Rolul categoriilor determinismului în filosofia dreptului. Engels. Curs urniversitar. Platon. • Idei filosofice despre drept în Grecia antică. Şcoala epicureană.I. http://facultate. K. Convergenţe şi divergenţe conceptuale şi practice. • Rolul valorilor în filosofia dreptului. Partea istorică. • Dreptul omului şi dreptul divin în epoca medievală. • Religia şi forţa. • Filosofia dreptului ca teorie a dreptului natural. • Idei filosofice despre drept în Grecia antică. vol. Didier Julia.2. • Filosofia dreptului ca filosofie practică. Prezentare comparativă. • Idei filosofice despre drept în Grecia antică. • Idei filosofice despre drept în Grecia antică. Socrate. Scriitorii ghibelini. • Morala şi dreptul. Relaţia drept natural-drept pozitiv. 1990 sau orice altă editură şi ediţie. Contribuţii la critica filosofiei Hegeliene a dreptului. • Idei filosofice despre drept în Roma antică. Dreptul islamic. Editura IRI.16. Bucureşti. Immanuel Kant. Platon. Editura Stiinţifică. 17. 1991 18. 1987. Marx. Editura Ştiinţifică. Puncte de vedere în filosofie. Bucureşti. Istoria culturii şi civilizaţiei.ro/cursuri/filosofie/filosofia-dreptului 21. Opere. I. Dicţionar de filosofie. • Influenţa categoriei filosofice de lege asupra filosofiei dreptului. • Idei filosofice despre drept în lumea islamică. 1996 22. • Idei filosofice despre drept în Mesopotamia. III. • Idei filosofice despre drept în Grecia antică. • Idei novatoare în dreptul medieval. 1996 19. • Libertatea şi dreptul. Vol. Logica. • Acţiunea umană ca obiect al dreptului.

Renaşterea şi filosofia dreptului. 37 . Marxismul. J. Filosofii Şcolii de la Frankfurt.F. Filosofii pragmatişti. Curente contemporane în domeniul filosofiei dreptului.J. G. Hegel şi curentul istorist. Curente contemporane în domeniul filosofiei dreptului. Fascismul. Filosofii francezi. Curente contemporane în domeniul filosofiei dreptului. Filosofia dreptului în epoca modernă. Filosofia clasică a dreptului. Filosofia clasică a dreptului. Realismul lui Nicolo Machiavelli şi Jean Bodin. Filosofii existenţialişti. Rousseau.W. Filosofia dreptului în epoca modernă. Thomas Hobbes. Curente contemporane în domeniul filosofiei dreptului. John Locke. Filosofia clasică a dreptului.• • • • • • • • • • • • • • • Renaşterea şi filosofia dreptului. Filosofii americani. Curente contemporane în domeniul filosofiei dreptului. Curente contemporane în domeniul filosofiei dreptului. Curente contemporane în domeniul filosofiei dreptului. Curente contemporane în domeniul filosofiei dreptului. Immanuel Kant şi discipolii săi. Filosofii englezi. Utopiile lui Thomas Morus şi Tomaso Campanella.

Related Interests