Vulpe Alexandru Grig Universitatea “Babeş Bolyai”, Cluj Napoca Secţia: Antropologie, Anul II/ zi

Mihai Andra Universitatea “Titu Maiorescu”, Bucureşti Secţia: Psihologie, Anul I / zi

Setea Metafizică în Gândirea Modernă Europeană. Rene Decartes 
 Concepte cheie: modernitate, dualismul corp­minte, materie­spirit, imanent,  transcendent,  indeterminare, “physis”, metafizică, fenomenologie     “Există, cu alte cuvinte, un fel de intenție finalistă, în ordinea realității sensibile, care indică  tocmai efortul pe care îl face materia, pieritorul, de a se depăși, pe ea însăși, de a trece dincolo  de pieritor, înspre etern” (Nae Ionescu)    

Introducere. Limitele libertății 
  În  zilele  noastre,  când  spiritul  cu  greu  se  mai  găsește  printre  lucruri  și  obiecte,  printre  îndoieli,  frământări,  obiecții  sau  non­sens,  numai  ideea  de  libertate  ne  moleșește,  ne  face  mai  slabi,  mai  puțin  liberi,  mai  puțin  creatori.   Când  defapt  suntem  liberi,  într­o  viață  determinată,  încadrată;  aceasta  este  indeterminarea  noastră, aceasta este libertatea noastră, aceasta este șansa noastră, acesta este adevărul.  Pâna  cand  vom  reuși  a  scrijeli  într­o  metafizică  materie;  fie  cu  cerneală  din  sângele  Domnului,  fie   așa  cum  a  facut  Manole,   apărand  ființa  deplină,  spiritul,  aparând  credința  în  cultură,  zidind  corporalitatea,  forma  și  efemerul  din  Om.  Fapta  lui  Manole  este  în  chip  metafizic.  Jertfa  umana  înseamna  iubire,  credință în divin.    Ideea  de  Dumnezeu  sau  de  spirit  apare  odată  cu  omul, iar  în chip  deosebit, omul dupa ce îl gândește  pe  Dumnezeu  are  curajul  să  se  sacrifice  lui.  Aceasta  înseamnă  nebunie,  iluzie  transcendentală  sau  imanență?  Înseamna  credință;  în  cultură,  în  ființa  culturii,  deci  în  Spirit. Acesta  înseamna curaj metafizic,  acesta  este  un  spirit  liber,  acesta  este  omul  deplin,  născându­se  sau   murind,  la  interval  neregulat,  în  cosmos. Aceasta înseamnă cultura umană în adevaratul sens,  cu sete metafizică.  Metafizica  este  cea  mai  râvnită  și  înaltă,  deplină  treaptă  a  culturii  umane.  Cultura  însași  înseamnă  metafizică, iar metafizica înseamnă cultură spirituala. Este domeniul spiritului.  Este  însă  metafizica  posibilă?  Este  metafizica  adevarata?  Exista  cu  adevarat  ceva  dincolo de  “physis”? Spiritul este real?  Omul  spune  cu  curaj:  "Putem  fi  zei  în  natura  noastră  dacă  știm  cum  să   învățăm  suprimarea  legăturilor  umane și amplificarea vidului dintre gânduri, în concordanță cu credință și dorință. "  Precum  lui  Ghilgameș,  să  alergi  dupa  nemurire,  libertate  sau  imanență  poate  fi  problematic.  În  același  timp,  suprimarea  legăturilor  umane  înseamnă  renunțarea  la  viață,  adică  denunțarea trupului și a materiei,  care  până  la  urma  reprezintă  suportul  și  baza  pe  care  psihicul  se  inalță,  la  spirit.  Suprimarea  legăturilor  umane  poate  fi  primejdioasă  în  măsura  în  care  psihicul se atacă singur. Atacă în acest caz rădăcina  care  i­a dat viață, i­a permis ființare, atacă însăși viața.    

Vulpe Alexandru Grig Universitatea “Babeş Bolyai”, Cluj Napoca Secţia: Antropologie, Anul II/ zi

Mihai Andra Universitatea “Titu Maiorescu”, Bucureşti Secţia: Psihologie, Anul I / zi

  Partea  I:  Rene   Decartes  şi  Immanuel  Kant.  Problema  Cunoaşterii  sau  Rădăcinile  fenomenologiei    Rene  Decartes  deschide  un  nou  capitol  în  istoria  universală;  odată  cu  modelul  raţionalist  pe  care­l  promovează  începe  ceea  ce  se  re­cunoaşte  ca  fiind  modernitate  în  cultura  europeană.  Manifestul  lui  programatic (“Discurs asupra metodei”) face carieră şi devine un moment cheie pentru naşterea ştiintelor  europene.  Atitudinea  lui  fundaţionistă  devine  un  imperativ  necesar  însăşi  ideii  de   ştiinţă.  Problema  epistemologică  fundamentală  pe  care  o  subliniază  este  necesitatea  deplasării  investigaţiilor  dinspre  obiectele  cunoscute  spre  subiectul  cunoscător.  Pe  urmele  lui  Decartes,  mai  târziu,  Immanuel  Kant  şi  Franz  Brentano  aprofundează  problema  subiectului  şi  a  intenţionalităţii  în  cunoaştere.  Importanţa  momentului  Decartes  în  istoria  gândirii  europene  poate  fi înteleasă  doar în contextul evoluţiilor ulterioare  influenţate de ideile lui.    “Există  deci  întodeauna  cineva  care  are  iniţiativa  cunoaşterii,  care  este  angajat  în  acest  act  al  cunoaşterii;  iar   acest  subiect  cunoscător  este  structurat  într­un  anumit  mod  , are un aparat cognitiv care  este  structurat  pe  mai  multe  nivele:  senzaţii,  percepţii,  reprezentări,  raţiune.  Rezultatele  cunoaşterii,  produsele  cunoaşterii  sunt  dependente  de  aceste  structuri  apriorice  cognitive.Ideea  care  transpare  din  acest  mod de a pune problema este că în realitate ceea ce cunoaştem noi din lume, ceea  ce este exterior  subiectului  sau  intelectului,  este doar ceea ce este prelucrat din această lume de către subiect, în maniera  şi  măsura  în  care  este  prelucrat  de  către  subiect.  Deci  lumea  în sine, lumea aşa cum este ea nu o putem  cunoaşte,  noi  cunoaştem  lumea  doar  aşa  cum  o  vedem  noi.  Există deci atâtea realităţi câte moduri de a  privi  spre  realitatea.  Această  înseamnă  că  perspectiva asupra lumii este condiţionată de aceste structuri,  de aceste categorii, de modul în care este alcătuit aparatul cognitiv, aparatul de cunoaştere    Actul  cognitiv,  cunoaşterea  este  un  act  intenţional,  în  sensul  că  este  întodeauna  îndreptat  spre ceva, îşi  propune  un  obiect.  Deci  a  cunoaşte  înseamnă  în  acelaşi  timp  a  prefigura,  a  predefini  un  obiect  al  cunoaşterii;  iar   acest  obiect  al  cunoaşterii,  obiectul  acesta  intenţional  nu  este  întodeauna  ceva  din  realitate,   ci  este formulat de către mintea noastră. Asta înseamnă că noi putem să avem conştiinţă a ceva  ce  are  corespondent  în  realitate,  ceva  ce   există,  sau  putem  să  avem  conştiinţă  a  ceva  ce  nu  are  corespondenţă  în  realitate.  Atunci  într­un  mod  sau  altul  se  pune  o  altă  problemă:  de  unde  ştim  că ceea  ce  cunoaştem  este   real,  are  statut  de  existenţă?  De  aici  se  naşte  indoiala  carneziană  şi  aceasta  este  rădăcina  problematicii  pe  care  mai  târziu  fenomenologia  o  dezvoltă.  Termenul  de  Fenomenologie  înseamnă  într­o  primă  accepţiune  o  descriere  a  aspectului  fenomenal  al  existenţei,  al  fenomenelor.”  (Marius Lazăr ­ Teorie Socială Modernă)     Partea a II­a: Rene Decartes și bazele metafizicii. Sufletul omenesc și Dumnezeu.   Distincția lui Decartes dintre corp și  spirit înseamnă înscăunarea metafizicii, înseamnă manifestul spiritului  care pune problema indeterminării.    În  ce  masură  spiritul  depinde  de trup, de materie? Se poate vorbi de planurile metafizice? În ce măsură 

Vulpe Alexandru Grig Universitatea “Babeş Bolyai”, Cluj Napoca Secţia: Antropologie, Anul II/ zi

Mihai Andra Universitatea “Titu Maiorescu”, Bucureşti Secţia: Psihologie, Anul I / zi

ele influențează sau interacționează cu materia?    "Pentru  Decartes,  lumea  reală  exista  aevea,  nu  este  o  proiecție  exclusivă  a  spiritului  nostru,  o  iluzie,  cum  vor  susține  idealiștii  de  mai  târziu.  Această  lume  exterioară  prezintă  însă  două  aspecte  fundamentale:  unul  confuz,  alcătuit   din  vălmășagul  senzațiilor  (culori,  sunete,  mirosuri,  temperaturi  etc.)  și  altul  clar,  inteligibil,  format  din  proprietățiile  geometrice  și  mecanice  ce  caracterizează  întinderea  și  mișcarea  și  care  sunt  susceptibile  de o tratare matematica. “ (Radu.  P. Voinea)    A  ridica  problema  libertății  și  a  indeterminării  folosind  un  limbaj  specific,  determinat,   o  limbă, vorbind,  aceasta  înseamnă  un  atac  asupra  tuturor  constrângerilor   și  determinarilor.  A vorbi în numele libertății cu  cuvinte,  cu  corzi  vocale,  părinți,  istorie  sau  gravitație,  în  cosmos,  înseamnă  însăși  libertatea,  maxima  libertate  pe   care  omul  o  poate  atinge.  "Gandirea  libera"  pare­se  că  transcende,  devenind  imanentă  în  plan metafizic, desprinzându­se de determinarile cosmice.    Decartes  introduce  conceptul  de  imanență  recunoscând  planurile  metafizice  și  spiritul  uman  cu  dorință  de  indeterminare,  dar  îl  supune  celui  de  transcendență,  recunoscand  un  Dumnezeu  ­  Spirit  absolut,  imanent ­ cu adevărat imanent, aflat într­un plan transcendental faţă de noi. Se ridică problema imanenței  lui  Dumnezeu  și  al  drumului  pe  care  omul  trebuie  să  il  facă  fie  spre   maxima  indeterminare  (adică  spre  propria  imanență,  regăsindu­se  pe  sine  ca  monadă),  fie  spre  Dumnezeu,  singurul  cu  adevărat  indeterminat.    Decartes  este  cel  care îl recunoaște, cel care îl indica și numește pe Dumnezeul  absolut, stăpân în lumile  de  sus,  cauza  a  lumilor  de  jos,  în  chip  metafizic;  acel  Deus  Otiosus  retras  dincolo  de  lume, mai perfect  ca  însăși limbajul care prin Decartes capată glas. Limbaj care ține de această lume, manifestându­se în și  prin materie.    Aceasta  este   o   viziune  transcendentală  ce  dovedește  că  Decartes  era  lucid,  și  nu  neaparat  antropocentrist, așa cum suntem tentați la prima vedere să credem, așa cum el este judecat, pe nedrept.  Spiritul  depinde  și  apare  pe  teritoriul  materiei  fizice.  Spiritul  apoi  îl  gândește  pe   Dumnezeul  metafizic  capabil să creeze materia.    Dumnezeul  lui  Decartes  este  acel  metafizician care a reușit să făurească materia din nimic, să transforme  materia­metafizică  (substanța  metafizică),  adică  gândul,  în  materie  fizică.  În  acest  sens,  a  crea  lumea  înseamna  a  o  gândi. Apare ideea unui Dumnezeu imanent care se sustrage tuturor celorlalte lumi posibile  sau  imposibile  și  crează  această  lume,  acest  cosmos.  Cu  toate  astea,  el,  Dumnezeu  este  un  artist  care  după  ce  opra  și­a  încheiat­o  nu  mai  poate  interveni.  Dumnezeul  lui  Decartes  este  teocentric.  Transcendenţa înseamna metafizică, adică atingerea imanenței.     De  ce  Dumnezeu  a  disparut  dupa  creatie?  Pentru  ca  el  a  murit  în  timpul  ei.  El  nu  a  dispărut,  nu  a  renunțat  la  a­și  indruma  pruncul,  ci  a  jerfit  pentru  opera  lui.  La  fel  ca  Manole.  Dumnezeu  și­a  jertfit  propria  configurație   imanentă,  metafizică  pentru  a  da  viață  materiei  fizice.  Moartea  lui  Dumnezeu  a 

Vulpe Alexandru Grig Universitatea “Babeş Bolyai”, Cluj Napoca Secţia: Antropologie, Anul II/ zi

Mihai Andra Universitatea “Titu Maiorescu”, Bucureşti Secţia: Psihologie, Anul I / zi

transcendentat  propria  imanență  creând  materia  fizică.  Astfel  cosmosul  a devenit imanent iar Dumnezeu  a  murit.  El  fiind  adus  la  viață odată cu spiritele dezvoltate de materie, acestea care niciodata nu pot fi cu  adevarat imanente. Decartes il invie pe Dumnezeu.      Partea a III­a: Meditaţii Cartesiene (Mihai Andra)    În  “Meditații  metafizice”,  Rene  Descartes  îşi  propune  ca  scop reformarea ştiinței, adică fundamentarea  sa  pe  baze  mai  solide, în vederea eliminării erorilor acumulate. Astfel se caută descoperirea adevărurilor  prime,  a  axiomelor,  care  trebuie  să  fie  clare  şi  distincte   şi  care  vor  servi  drept  eşafodaj  al  cunoaşterii.  Pentru  asta,  filosoful  francez  folosește  metoda  îndoielii,  aplicată  pentru  prima  dată  în  „Discurs  asupra  metodei”,  prin  care,  sistematic,  sunt  puse  sub  semnul  întrebării  toate  certitudinile   noastre  cotidiene  pentru  a  se  găsi  adevărurile  neschimbătoare  pe  care  se  bazează  acestea.  În  prima  fază,  sunt  analizate  informațiile  particulare  provenite  de  la  simțuri;  acestea  sunt  obiectul  repudierii  întrucât  se  dovedesc  adesea înşelătoare.  Descartes  arată  că  pasiunile  se  reduc  la  combinarea  a  şase  cuvinte:  admiraţia,  dragostea,  ura,  dorinţa,  fericirea  şi  tristeţea,  şi  că  orice om are posibilitatea de a le folosi stăpânindu­le: ,,nu mai există suflet atât  de  slab  încât  să  nu  poată  să aibă puterea absolută asupra pasiunilor sale”. Această libertate face din om  o fiinţă morală.  Pentru  Descartes,  pasiunile  îşi  au  originea  în  creier  şi  mai  precis  în «glanda pineală», a cărei funcţie este  de  a  lega  sufletul  şi   trupul.  Prin  această  gladă,  spune  el,  sufletul  poate  resimţi  ceva  care  se  produce  în  corp.  Temeiuri  suplimentare  pentru  această  pretenție  sunt  precizate  în  volumul  său  despre  Pasiuni:  «Principalul  efect  al  tuturor  pasiunilor  din  oameni,  este  că  ele  incită  şi  dispun  sufletul   să­şi  dorească  aceste  lucruri  pentru  care  ele  îl  pregătesc.  (…)  Ele  (pasiunile)  se  raportează   corpului  şi   nu   sunt  cedate  sufletului  decât  atunci  când  ele  sunt  ataşate  acestuia;  astfel  folosirea  lor  este  de  a  incita  sufletul  să  consimtă şi să contribuie la acţiunile sale care pot servi la conservarea corpului sau la a­l face perfect»1.  Fundamentul  moralei  carteziene  va  fi  ideea  că  sufletul  nu  duce  o  luptă  cu  el  însuşi  :  nu  există  o  luptă  interioară  între  raţiune  şi  pasiuni,  în  realitate  exisă  o  luptă  între  voinţă  şi  corp  şi  această  luptă  se  realizează prin mişcările imprimate de către suflet şi corp asupra glandei pineale.  Pe  de  altă  parte,  el  urmează  tradiţia  de  cenzură  între  suflet  şi  corp  şi  o  accentuează făcând din corp un  obiect de studiu ştiinţific în totalitate mecanizat.  Din  punctul  meu  de  vedere  această  tentativă  este  supusă  eșecului  deoarece  nu  putem  să  punem  la  distanţă  emoţiile si să le evaluăm. Tot ce am putea face, de exemplu, este să le controlăm într­un context  în care folosim antidepresive, care au un efect «antianxietate» şi «antipanică» recunoscut.  După  cum  lesne  se  observă,  argumentarea  carteziană  este  circulară  şi  este  firesc  să  fie  astfel,  din  moment  ce  metoda  presupune  câteva  noțiuni  ancoră:  rațiune,  Dumnezeu  şi  câteva  axiome  postulate:  Dumnezeu  este  atotputernic  şi  atotcunoscător,  rațiunea  este  superioară simțurilor, rațiunea este perfectă  în sine şi suficientă sieşi. 

Vulpe Alexandru Grig Universitatea “Babeş Bolyai”, Cluj Napoca Secţia: Antropologie, Anul II/ zi

Mihai Andra Universitatea “Titu Maiorescu”, Bucureşti Secţia: Psihologie, Anul I / zi

Discursul,  Meditațiile,  Principiile,  Pasiunile  –  cerc  vicios.  Dar  la  o  analiză  mai  atentă,  observ  că  Rene  Descartes pleacă de la o întrebare gnoseologică: „cum pot eu obține o cunoaştere absolut sigură?”  şi  ajunge  la  ideea  că  trebuie să existe o facultate infailibilă prin natura sa. Această formulare a problemei  duce  către  o  întemeiere  ontologică,  consfințită  de  foarte  cunoscuta  formulă:  „gândesc,  deci exist”. Căci  aici,  gândirea  este  o  entitate  specială  care  certifică  o  realitate,  deci  i  se  conferă  un  statut  ontologic  privilegiat;  de  aici  până  la  a  afirma  că  sufletul  şi  corpul  sunt  două   entități  distincte,  nu mai este decât un  pas.  Acest  pas  este  făcut  brusc,  în  Discurs  asupra  metodei,  când  se  afirmă  cu  pioşenie  scolastică  că  Dumnezeu  a  creat  întâi  corpul  omului  asemenea  unui  automat  organic,  alcătuit  exclusiv  din  substanță  materială,   capabil  să  funcționeze  prin  necesitatea  intrinsecă  a  funcționării  organelor  sale,  apoi  a  integrat  acestui automat un suflet, alcătuit din substanță spirituală, şi le‐a contopit.     Partea a IV­a: Dualismul Cartesian (Mihai Andra)  Potrivit  dualismului  cartesian,  singurul  atribut  comun  al  minților  și  corpurilor  este  doar  existența.Punctul  meu  de  vedere  e  în  defavoarea  acestei   concepții,  deoarece  mizez  pe  argumentul  divizibilității,  și  în  special pe Legea lui Leibnitz.  Se  așteaptă  să  pornim  de  la  premisa  că  toate  corpurile  au   proprietatea de a fi divizibile și continuăm cu  (contra)  afirmația  că  persoanele  nu  au proprietatea  de a fi divizibile: Descartes arată că, dacă am pierde  un  braț  sau un picior, am pierde o parte din corpul nostru, dar nu din noi ca persoană. Această pretenție  presupune  deja  ceea  ce  trebuie  dovedit,  și  anume  că  noi  nu  suntem  identici  cu  corpul  nostru.Cu  toate  astea, legea lui Leibnitz spune că dacă X este identic cu Y, atunci X și Y au exact aceleași proprietăți.  Prin  urmare,  întrucât  corpul  meu  are  o  proprietate  pe  care  eu  nu  o  am,  eu  nu  sunt  identic  cu  corpul  meu.În  concluzie,  argumentul  este  circular.  Argumentele  lui  Descartes  nu  au  forță  convingătoare,  astfel  că dualismul cartezian poate fi respins.  Totuși,  următorul  experiment  mental  arată  că  este  adevărat,  de  exemplu,  putem  presupune  istoria  unui  corp  ca  fiind  diferită  de  istoria  unei  persoane(?)  Așadar,  un  fetus  este  un  corp,  dar  nu  este  încă  o  persoană, în timp ce un pacient ținut în viață de aparate este un corp, dar nu mai este o persoană.  Dacă,  în  secolul  XX,  cogniţia  rima  cu  raţiunea,  în  secolul  XXI,  ea  rimează  cu  emoţia.  Emoţia,  la  jumătatea  drumului  dintre  corp  şi  raţiune,  e  speranța libertății că  omul ştie să aleagă să raţionalizeze, dar  şi să simtă.      Partea a V­a: Conceptul de “înţelepciune” la Decartes. Filosofia ca întelepciune    

„Ştiinţele toate nu sunt nimic altceva decât înţelepciunea umană, care rămâne una şi  aceeaşi întotdeauna, oricât de diferite ar fi lucrurile pe care le cercetează, şi care nu  împrumută de la ele mai multă diversitate decât împrumută lumina Soarelui de la 

Vulpe Alexandru Grig Universitatea “Babeş Bolyai”, Cluj Napoca Secţia: Antropologie, Anul II/ zi

Mihai Andra Universitatea “Titu Maiorescu”, Bucureşti Secţia: Psihologie, Anul I / zi

lucrurile pe care le luminează” (Rene Decartes) 
     Aşa  cum  remarcă  domnul  profesor Constantin Aslam atunci când vorbeşte despre  figura înteleptului în  gândirea  lui  Dimitrie  Cantemir,  trebuie  remarcat  faptul  că  Decartes,  personaj  ce  da  naştere  tradiţiei  occidentale,  vorbeşte  de întelepciune, de sensul paideic al culturii, cunoaşterea ca întelepciune. Decartes  nu se considera deci un filosof.  Din  punct  de  vedere  etimologic  termenul  de  „filosofie”  desemnează  iubirea  de  întelepciune,  deci  nu  întelepciunea  însăşi.  Trebuie  remarcat  faptul  că  deşi  este  “motorul”  care  face  posibilă  o  etapă  în  istoria  gândirii,  demersul  cartesian  este  unul  care  se  abate  de  la  canon,  de  la  tradiţie;  tocmai  aceast  fapt  permitând „progresul” pe drumul cunoaşterii     Partea a VI­a: Apărarea lui Decartes     A)  Marile  drumuri  care  ocolesc  printre  munţi  devin  încet,  încet,  foarte  bătătorite  şi  foarte  comode prin faptul că sunt frecventate, aşa încât este mult mai bine să le  urmezi pe ele, decât să încerci a merge pe drum drept, căţărândute pe stânci şi coborând până în  fundul văgăunilor. (Rene Decartes)     “Toate  drumurile  au  fost  deja  batatorite”  are  o  anumită  legatură  cu  gândirea  mitică  şi  spune  că  orice  acţiune  a  omului  a  fost  deja  înfăptuită;  orice  acţiune  demna,  sacra,  ab  origine.  Iar  modelul  trebuie  respectat.  Odată  cu  epoca  modernă  şi  cu  cultul  raţiunii,  cu  imanenţa,  întradevar  ne­am  indepartat  de   “conservator”  sub  forma  de  victorie.  Totusi  a  te  inlatura  de  “canon”  poate  fi  primejdios,  chiar  şi  cu  scopul  libertatii­  care  pentru  că  nu  are  cararea  indicată (fie de familie, societate sau cultură – organisme  întelese  ca  ghid   existential,  reper  pt  suflet,  descoperit  deja  de  batrani,  uşuraţi de nihil, spre desăvârşire)  să  uite  de  drumul  însuşi,  de  o  linie  sau  voinţă,  de  propriul  centru  sau  labirintul  spre el, de marele centru  ­sau de cararile demult batatorite, si sigure.       Pe  de  alta  parte,  “parintele  iti  spune  nu  te  arunca,  sunt  rechini  si  valuri,  e  primejdios,  profesorul  de  indeamna  spre  orizont  cu  curaj  si  incredere  in  sine,  in  propriul  centru,  proprile  puteri.”  Însa  asa  cum  nasterea  sau  moartea  ne  scapa,  viata  insasi  am  putea  spune,  cu  mici  exceptii/iluzii  iluministe  despre  “Dumnezeu”, asa si proprile puteri au limite iar cararile margini.     B)  Intrarea  omului în istorie a însemnat triumful raţiunii asupra naturii şi exacerbarea scientismului;  „începând  cu  Descartes,  gândim  împotriva  naturii,  încredinţaţi  fiind  că  misiunea noastră este să 

Vulpe Alexandru Grig Universitatea “Babeş Bolyai”, Cluj Napoca Secţia: Antropologie, Anul II/ zi

Mihai Andra Universitatea “Titu Maiorescu”, Bucureşti Secţia: Psihologie, Anul I / zi

o  dominăm,  să  o  stăpânim,  să  o  cucerim.”[1]  Totul  este  bun  când  iese  din  mâinile  Creatorului,  totul degenerează în mâinile omului”     Trebuia aparat Decartes? De ce? A gresit el? Lupta el impotriva naturii si a lui Dumnezeu? Nu.    Era  poate  o  pozitie  revelata?  Este  posibil  altfel?  La Decartes intalnim prima oara paradoxul Dumnezeu  prin  Om  se  Gandeste  pe  Sine  Insusi,  prin  gandire,  gandirea Omului analoaga Arhitecturii lui  Dumnezeu.  Decartes spune primul, Dumnezeu e teocentric.  Il  putem  intelege  pe   Decartes  *ca  primul  scientist*  in  sensul  lui  Hegel,  in  conditiile  in  care  Decartes  isi  luase menirea sa propovaduaiasca Adevarul Frumosul Cunoasterea si pe Dumnezeu lumii.  Altfel  spus,  Decartes  a  crezut  că  o stiinta adevărata,  adica cunoasterea, are obligatia (psihoza  materiei),  menirea  (sfintenia,  Dumnezeul  in  Om)  si  posibilitatea  (Raţiunea  din  Trăire  ­Gandire  plus  Miscare)  sa  unifice  interiorul  (Omul,  gandirea si  emotia – posibilitatile cunoasterii) prin exterior (obiectul cunoasterii).  Să impace cunoasterea cu sine. Sinele cu lumea prin Dumnezeu.  Natura  ca  taina  ce  trebuie inteleasca. Stiinta ca  ameliorator al vietii omului, stiinta ca Adevăr relevat prin  Reflexie  si  Raţiune­>  (Contemplare),  stiinta  ca  arhetip  in  plan  mundan  a  lui  Dumnezeu.  Stiinta  lui  Dumnezeu  pe  intelesul  Oamenilor,  prin  oameni  obtinută.  Modelul  divin  de  urmat  pentru  ca  Omul  sa  devina Priceput si Bun precum Creatorul.  A perpetua­ a conserva­ tot ceea ce Divinitatea a sădit bun în noi.     C)     “O persoană este o substanţă imaterială cu totul distinctă de corpul lui” (Rene Decartes)       Din  această  postură,  Decartes  poate  fi  privit  ca  un  pionier  în  problema  limbajului  şi  a  neuroştiinţelor.  Având  în  vedere  dimensiunea  simbolică  a  existenţei umane putem să ne apropriem de ceea ce Decartes  sugerează.  Ce  este  limbajul?  Ce  este  personalitatea?  Ce   face  omul  diferit  de  alte  animale? Raspunsului  lui Decartes pare să fie: “Cultura”. Adevărata natură umană este cultura.         Bibliografie:  Rene Decartes ­ Discurs asupra metodei”­ Ploesti, Tipografia "Comertului", 1941  Constantin Aslam ­ Cursul “Metode de investigaţie ontologică”  Bălor  Florin  ­  Distincția  carteziană,  suflet‐trup,  o  eroare?  ­  Analele  Universității  din  Craiova ‐ Seria  Filosofie. 

Vulpe Alexandru Grig Universitatea “Babeş Bolyai”, Cluj Napoca Secţia: Antropologie, Anul II/ zi

Mihai Andra Universitatea “Titu Maiorescu”, Bucureşti Secţia: Psihologie, Anul I / zi

Păstae  Oana  Maria  –  Cogniţie  şi  emoţii   ­  Analele  Universităţii  “Constantin  Brâncuşi”  din  Târgu  Jiu.  Marius Lazăr ­.Cursul ­ Teorie Socială Modernă