Asociaţia Generală a Arhiviştilor din România, filialele judeţene Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Vâlcea

Oltenia Studii. Documente. Culegeri Director fondator C.S. Nicolăescu-Plopşor, 1923

Seria a III-a, an XI, 2007, nr. 1

Craiova 2007
1

Colectivul de redacţie:
Dumitru Andronie, Drd. Bogdan Bădiţoiu, Lect. univ. dr. Constanţiu Dinulescu, Prof. univ. dr. Dinică Ciobotea, Prof. univ. dr. Petre Gherghe, Dan Neguleasa, Prof. univ. dr. Vladimir Osiac, Prof. univ. dr. Ion Pătroiu, Conf univ. dr. Tudor Răţoi, Onoriu Stoica (redactor responsabil), Conf. univ. dr. Ilie Vulpe (redactor responsabil), Ion Zarzără.

Referenţi ştiinţifici:
Conf. univ. dr. Sorin Damean, Conf. univ. dr. Tudor Răţoi.

Revista “Oltenia – Studii, Documente, Culegeri”, seria a III-a apare de două ori pe an. Corespondenţa cu colectivul de redacţie se va face la adresa Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Str. Libertăţii, nr. 34, Craiova, tel. 0251/416661, tel/fax 0251/419100. Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor revine în exclusivitate autorilor.

Tehnoredactare: Aurel Radu
2

CUPRINS Mihaela Marcu, Cârcea – Dolj, cea mai veche
aşezare neolitică de la sud de Carpaţi______________ 6

Mădălina Strechie, Magistraţi sacerdotali în
inscripţiile romane din Oltenia __________________ 11

Mădălina Strechie, Arhivele consulare în Roma
antică ______________________________________ 15

Lucian Amon, Onoriu Stoica, Necropola
medievală din secolul al XVI-lea de la Făcăi (Craiova, jud. Dolj) ___________________________________ 22

Ion Pătraşcu, O preţioasă piesă a medalisticii
româneşti ___________________________________ 37

Pavel Mircea Florea, Documente din secolul XVII
privitoare la mănăstirile Olteniei ________________ 39

Cosmin Vilău, Originea şi locul naşterii sfântului
Nicodim de la Tismana ________________________ 62

Ilie Vulpe, Ecoul proclamării Independenţei de Stat a
României în Craiova şi judeţul Dolj ______________ 67

Aurel Radu, Un document grecesc inedit ________ 74
3

Alexandru Firescu, Un erou al poporului grec de
dimensiuni panbalcanice: Rigas Velestinlis Fereos Thessalos (1757-1789) _________________________ 77

Ramona Adriana Vasilcoiu, Constantin Brâncuşi
în documente de arhivă _______________________ 105

Aurelia Florescu, Scriitoarea Hortensia PapadatBengescu şi Craiova _________________________ 113

Emilian Mirea, Nicolae Romanescu, fost primar al
Craiovei, preşedinte de onoare al unui Cerc de Spiritism __________________________________________ 118

Ion Sgaibă, 1907 în arhiva scrisă şi orală _______ 127 Emilian Mirea, ”Nea Mărin a fost un actor mare şi
un OM MARE, iubitor de viaţă, de petreceri, de zaibăr şi de sarmale de porc…” ______________________ 133

Paul-Emanoil Barbu, Un manuscris din anul 1906
referitor la comuna Cepari din fostul judeţ Romanaţi (azi judeţul Olt) _____________________________ 139 Anexă I__________________________________ 141 Anexa II _________________________________ 142

4

RECENZII _________________________________ 155 Arhim. Veniamin Micle, Genealogia familiei Micle ________________________________________ 155 Ion Soare, Documente slavo-române păstrate în arhivele din Oltenia, _______________________ 158 Larousse, Istoria Universală, Volumul 1: De la origini, până la sfârşitul marilor imperii,_______ 160 Prof. Ion Obretin, Beneşti-Vâlcea vatră de istorie românească sec. XV-XIX, ___________________ 164 Ion Obretin, Conacul Otetelişanu – o curte boierească în pragul epocii moderne __________ 167 Idem, Otetelişu, Sfatul, boierii şi moşia-studiu introductiv şi documente, ___________________ 167 Dana Dinu, Introducere în istoria şi civilizaţia Greciei Antice, ____________________________ 171 Alexandru Badea Constantinescu, Labirintul Terorii, __________________________________ 173

5

Cârcea – Dolj, cea mai veche aşezare neolitică de la sud de Carpaţi
Mihaela Marcu Localitatea Cârcea se află în sud-vestul ţării, în partea centrală a judeţului Dolj, la 9 km sud-est de municipiul Craiova, încadrată la sud de drumul naţional Bucureşti-Alexandria-Craiova, iar la nord de alt drum naţional, Bucureşti-Piteşti-Craiova. Faţă de marile unităţi de relief ale ţării, teritoriul localităţii Cârcea este situat în zona de contact a Podişului Getic cu Câmpia Română. Relieful este deci determinat de poziţia sa la contactul podiş-câmpie şi la marginea vestică a câmpului brăzdat de câteva văi prin care apele de şiroire se scurg pe cea mai înaltă terasă de pe stânga Jiului. Scurgerea apelor capătă adesea caracter torenţial, intensificând procesul de eroziune regresivă, văile, numite local ,,ududoaie”, înaintând în fruntea câmpului. Aceste văi, prin eroziune în adâncime, au ajuns la stratul freatic, dând naştere la numeroase izvoare. Clima este determinată, în special, de aşezarea pe glob a teritoriului, în apropierea paralelei de 45 latitudine nordică, adică tipic temperată, dar şi cu influenţe ale climatului estic de stepă şi a celui sud-vestic, mediteranean. Vegetaţia este alcătuită din câteva pâlcuri de arbori între care predomină salcâmul, iar ca subarboret semnalăm măceşul, păducelul etc. Tradiţia povesteşte că această aşezare a existat şi s-a dezvoltat încă din cele mai vechi timpuri. În popor s-a păstrat şi circulă legenda despre originea şi numele satului Cârcea: denumirea este legată de prima femeie
6

sosită aici, Cârcenica, care a venit din satul Broşteni, sat aşezat pe locul actualului eleşteu, şi care s-a stabilit pe dealul ce străjuie satul de astăzi 1 . Cea mai veche dovadă de locuire în vatra localităţii o constituie bogatul material arheologic descoperit în urma săpăturilor organizate şi conduse de profesorul Marin Nica, de la Muzeul de Istorie Oltenia, săpături începute în 1971 şi continuate anual. Aşezarea de la viaductul Cârcea este situată la limita dintre terasa inferioară a Jiului, în imediata apropiere a izvoarelor care alimentează pârâul Cârcii. Aşezarea neolitică se întinde pe ambele maluri, nu prea înalte ale pârâului, fiind bine adăpostită din partea de nord de înălţimea terasei superioare. 2 Pentru a deosebi unele situaţii care s-au ivit în cursul cercetărilor pe teren, arheologii au împărţit aşezarea de la viaductul Cârcea în două puncte, folosind drept criteriu vechimea lor: ,,La Hanuri” şi ,,Viaduct”. În acest articol ne-am propus o prezentare generală a complexului arheologic intitulat ,,La Hanuri”. Informaţiile asupra descoperirilor arheologice le-am preluat după o prezentare monografică a satului Cârcea făcută de către tatăl meu, profesor de istorie Popa Alexandru. Aşadar, punctul ,,La Hanuri”, situat pe malul stâng al pârâului, cuprinde cele mai vechi orizonturi neolitice de la Cârcea. Din nefericire, această aşezare a fost distrusă în cea mai mare parte cu ocazia lucrărilor de construire a căii ferate şi a şoselei Bucureşti-Craiova. Din ea n-a mai rămas decât o suprafaţă de 30 pe 30 metri
D. Berciu, La izvoarele istoriei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 153. 2 P.P. Panaitescu, Introducere la istoria Culturii româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 58. 7
1

reprezentând periferia celui mai vechi orizont neolitic al aşezării. Punctul ,,La Hanuri” a fost împărţit în 13 secţiuni şi aici au fost descoperite 9 complexe neolitice, gropi din epoca bronzului (Verbicioara III-IV) şi mai multe morminte feudale. 1 Stratul neolitic gros de 0,60 –0,70 metri, este suprapus peste un strat din epoca bronzului ce atinge uneori grosimea de 1 metru. La rândul lor, ambele straturi sunt străpunse de gropile mormintelor feudale din jumătatea secolului al XVI-lea. Complexele neolitice descoperite se prezintă sub formă de gropi sau sub forma unor aglomerări de cioburi, pietre, oase, locuinţe, acestea din urmă putând fi interpretate drept resturi ale unor colibe de suprafaţă. După materialul descoperit şi cercetat în punctul ,,La Hanuri”, profesorul Marin Nica a împărţit complexele în trei niveluri de locuire. Primul nivel, cel mai vechi, este gros de 0,10 – 0,15 metri. Aici a fost descoperit în poziţie stratigrafică sigură un fragment dintr-un vas ornamentat cu puncte lunguieţe albe, pe fond roşu sângeriu. Tot primului nivel îi aparţin două fragmente dintr-un vas mare, căruia i-au fost reconstituite motivele liniare albe, dispuse pe fond roşu într-un sistem triunghiular. S-a constatat că paralel cu motivele în forma bulinelor se folosesc şi motivele curbe. 2 Atât în primul nivel, cât şi în al doilea, ceramica descoperită constituie inventarul cel mai numeros. Profesorul Marin Nica declară cifra de aproape 6 500 de fragmente ceramice descoperite în punctul ,,La Hanuri”. Acest fapt dovedeşte că o mare cantitate de ceramică a
D. Berciu, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 319. 2 Ibidem, p. 322. 8
1

fost produsă de comunitatea neolitică de la Cârcea încă din primele etape ale evoluţiei. Tot ceramica constituie categoria cea mai potrivită pentru cunoaşterea evoluţiei grupului cultural Cârcea pe faze şi etape, precum şi raportul acestui grup cu celelalte din Peninsula Balcanică. Între descoperirile arheologilor olteni un loc important ocupă ceramica lustruită în care predomină forme evazate (cupele) cu pereţii puţin curbaţi care se sprijină pe funduri inelare joase sau înalte şi mai puţin pe cele în formă de disc. 1 Ceramica cu motive incizate reprezintă un procentaj foarte mic, s-au descoperit două fragmente ceramice lustruite de culoare roşie pe care sunt realizate motive triunghiulare aşezate în trepte şi zig-zaguri. Întrun singur caz, liniile incizate paralel ornamentează partea superioară a unui vas. 2 Nivelul III din aşezarea ,,La Hanuri” cuprinde o descoperire mică de oase de animale domestice care nu confirmă concluzia privind creşterea animalelor în perioada corespunzătoare acestui nivel. S-au descoperit însă unelte de silex şi piatră şlefuită cu lamele mai subţiri şi mai zvelte. Vârful este corespunzător unor unelte de perforat, topoarele din piatră sunt realizate în dimensiuni şi tipuri diferite, iar obiectele de os sunt mai puţin numeroase. Studiul ceramicii complexelor nivelului III de ,,La Hanuri” ajută la diferenţierea cronologică atât faţă de ceramica nivelurilor anterioare, cât şi în cadrul aceluiaşi nivel.

C.I. Gilian, Lumea Comunii Primitive, Editura Albatros, Bucureşti , 1983, p. 26. 2 Aurelian Băltăreţu, Milenii de istorie, Editura Albators, Bucureşti, 1971, p. 20. 9

1

Ceramica nivelului III este un complex alcătuit din: -ceramică lustruită monocromă roşie; -ceramică lustruită cenuşie; -ceramică netezită; -ceramică ornamentată cu impresiuni; -ceramică ornamentată cu barbotită; -ceramică cu motive incizate; -ceramică pictată. 1 Din statisticile efectuate de arheologii olteni, s-a constatat că în nivelul III de ,,La Hanuri”, ceramica lustruită monocromă rămâne neschimbată şi tot atât de numeroasă, dar se observă şi o creştere uşoară a ceramicii netezite, precum şi apariţia într-un procent foarte mic (1,46%) a ceramicii ornamentate cu barbotină. Ceea ce predomină în acest nivel III este ceramica netezită (57,6%). Deosebirile evidente dintre primele două niveluri şi nivelul III sunt legate mai cu seamă de tehnica de modelare a ceramicii. Pasta vaselor devine din ce în ce mai nisipoasă păstrând în continuare o cantitate apreciabilă de pleavă. Culoarea roşie, cu nuanţă mai mult vişinie, nu se mai aplică şi nu se mai lustruieşte direct pe pasta vasului, ci pe un înveliş de culoare cărămizie, ceea ce îi slăbeşte aderenţa. Efectul strălucitor al lustruirii este înlocuit acum prin nuanţele variate de culori obţinute prin ardere. Pe suprafaţa fragmentelor ceramice se îmbină armonios culoarea roşie cu cea castanie sau brună. Formele vaselor rămân în general aceleaşi: cresc în înălţime fundurile inelare, iar buzele vaselor cresc şi ele sub forma unor gâturi cilindrice. În schimb, ornamentele realizate prin impresiuni nu mai sunt aşa de variate ca la
1

D. Berciu, Op. cit., p. 188. 10

nivelul II. Caracteristica nivelului III rămâne ceramica pictată cu motive de culoare închisă pe fond roşu. 1 Pe lângă categoriile ceramice amintite anterior, în punctul ,,La Hanuri” arheologii olteni au descoperit într-o locuinţă două fragmente de idoli de talie mare care au avut probabil forma de pară. Motivele plastice în formă de ochi de pe picioarele obiectelor de cult sunt realizate expresiv 2 . Concluzionând, studiul nostru nu are un caracter exhaustiv, dar are speranţa de a fi atras din nou atenţia asupra celei mai vechi aşezări neolitice de la sud de Carpaţi, localitatea mea natală, Cârcea-Dolj.

Magistraţi sacerdotali în inscripţiile romane din Oltenia
Mădălina Strechie Oltenia intră în întregime sub stăpânirea romană odată cu sfârşitul primului război al lui Traian cu Decebal (102 d. Hr.). Tablourile de pe Columna Traiană rezervate înaintării trupelor, în cel de-al doilea război dacic, fără lupte pe teritoriul Olteniei, arată încă o dată că Oltenia a fost anexată puterii romane încă din 102 d. Hr. 3 În articolul de faţă vom încerca să analizăm câteva inscripţii descoperite pe teritoriul Olteniei, care amintesc de magistraţi provinciali. Pentru aceasta trebuie mai întâi amintit modul de organizare a unei provincii cucerite de către romani.
1

Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1983, p. 20. 2 D. Berciu, Op. cit., p. 189.
3

Tudor, D., Oltenia romană, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1978.

11

Aceasta presupunea: 1. funcţionari militari şi civili – elementele centrale; 2. drumuri, poşta, administratori financiari; 3. elemente locale. Pentru o administraţie eficientă şi romanizată se avea în vedere următoarele faze: a) Organizarea teritorială (aşezări, municipii, colonii); b) Organizarea economică (exploatare, comerţ, industrie); c) Organizarea culturală (spectacole, 1 învăţământ, clădiri). Cele mai importante magistraturi provinciale erau cele militaro – administrative – legatii, procuratores, guvernatorii, cele civile – ordo decurionum, cele fiscale – conductores, cele religioase – pontifices, flamines, sacerdotes, Augures, augustales. Am încercat să alegem inscripţii reprezentative pentru toate magistraturile provinciale. I. D. R. – 13 2 T(ITO) AEL(IO), T(ITI) AEL(II) ZEUXI FIL(IO) PA[P(IRIA) (TRIBU)] AELIANO, II – VIRO, FLA[MINI] PATRONO. COL(ONIA) DROB(ETENSIUM) EQ[ESTREM] [STATUAM POS(UIT). HO]NURORI C[ONT(ENTUS)] SUMPTUM REMISSIT)

1 Pârvan, Vasile, Câteva cuvinte cu privire la organizarea Daciei Traiane, Editura Institutului de Arte grafice, Bucureşti, 1994. 2 Pippidi, D. M., Rusu, I.I., Inscripţiile Daciei Romane, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1977, p. 27.

12

Lui Titus Aelius, fiul lui Titus Aelius Zeuxus, din tribul Papiria, Aelianus, Duumvir Flanum patron. Colonia Drobetei i-a pus o statuie equestră. Mulţumit de onoare a restituit cheltuielile. Este o inscripţie onorifică, ridicată de consiliul orăşenesc al coloniei Drobeta, în cinstea şefului său, mai bine zis preşedintelui acestor consilieri – patronus – Titus Aelius Aelianus, din tribul Papiria. Acesta era fiul lui Titus Aelius Zeuxus. Se pare că era din ordinul equestru din moment ce i s-a ridicat o statuie equestră – statuam equestrum. Se observă că el era Duumvir, Flamen şi Patronus. Cele 2 funcţii erau religioase, practic el se ocupa cu organizarea religiei. Deumvir, mai precis duumvir sacris facimele, desemna un colegiu de doi preoţi care erau însărcinaţi să apere Roma în momente de criză interpretând voinţa zeilor. 1 Flamen era tot o magistratură religioasă făcând parte din categoria preoţilor colectivi. Din numele său aflăm că este originar din Roma, după menţionarea tribului Papiria. I. D. R. – 21 2 GEN(IO) ORD(INIS) MUN(ICIPII) H(ADRIANI) [DR(OBETENSIUM)] CN(AEUS) AEM[ILIA]NUS I[III VIR] ET PONTIFEX POS[UIT]…

1

* * * Dicţionar de civilizaţie romană, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 2000, p. 30. 2 I. D. R., p. 33.

13

Spiritului Consiliului municipiului Drobeta Cnaeus Aemilianus quattuor vir şi pontif a pus monumentul… Din nou avem de-a face cu magistraturi provinciale: ordo consiliul şi pontifex – o magistratură religioasă. Motivul ridicării monumentului este religios. Romanii credeau că orice lucru (orice clădire) are un spirit al ei – genius. Se pare că această inscripţie a fost pusă cu prilejul inaugurării vreunei clădiri care aparţinea consiliului orăşenesc. Cnaeus Aemilius este pontifex. Era una din cele mai importante colegii preoţeşti, conduşi de către împărat Pontifex maximus. I. D. R. – 52 1 D(IS) M(ANIBUS) M(ARCO) MINICIO SIMPHORO AUG(USTALI) M(UNICIPII) H(ADRIANI) D(ROBETENSIUM)… Zeilor Mari Lui Marcus Minicius Simphorus Augustae al Municipiului Hadrian Drobeta… Este o inscripţie funerară, incompletă însă. Cu toate acestea aflăm că Marcus Minicius Simphorus era augustal – tot magistrat religios. Augustalii – erau o conferie de preoţi aleşi din ordinul senatorial, însărcinaţi să asigure cultul împăratului. 2 După cum se observă din inscripţiile analizate, romanizarea Olteniei era completă şi respecta procesul

1 2

Ibidem, p. 51. * * * Dicţionar…, p. 20

14

romanizării provinciale romane din întreg Imperiul Roman.

Arhivele consulare în Roma antică
Mădălina Strechie Scripta manent, este celebra maximă romană care va rămâne valabilă foarte mult timp. Într-o lume antică, în care predominau societăţile în cadrul cărora educaţia era apanajul unei oligarhii, romanii aveau un învăţământ public încă din sec.VIII î.d.Hr., dacă luăm în consideraţie doar fibula de la Praeneste, deci scrierea la romani nu era destinată doar celor din clasele superioare ci şi claselor medii, legal toţi cetăţenii romani aveau acces la educaţie. Roma va ajunge dintr-un simplu oraş o adevărată lume datorită organizării meticuloase. Poate este singura civilizaţie, care a făcut foarte multe inovaţii în toate domeniile. Dar pe departe cea mai mare inovaţie pe care ea a lăsat-o au fost administraţia şi birocraţia, instrumentele cele mai eficiente în conducerea unei lumi atât de vaste ce se întindea din Nordul Africii până în nordul Angliei, fiind regina, orbis terrarum (suprafeţei pământului), cunoscut pe atunci, căci lumea în marea ei majoritate era una latină. După instaurarea Republicii la Roma, apar toate condiţiile pentru exprimarea hegemoniei romane mai întâi în Europa, după aceea în celelalte continente (Asia şi Africa). Exprimarea puterii se făcea de acum cu ajutorul consulilor magistraţi aleşi anual. Odată cu apariţia Republicii romane se poate vorbi pentru prima dată de o separare a puterilor în stat. Această separaţie a constituit un progres al organizării politice mondiale, prin
15

influenţa pe care o va exercita în toate timpurile şi asupra tuturor neamurilor. Procesul implica un adevărat sistem de conducere al statului care se baza pe anumite magistraturi superioare, ordinare, extraordinare şi inferioare dintre care cea mai mare putere de decizie o avea Consulatul. Această magistratură va organiza, pentru prima dată, cea ce numim arhive oficiale ale statului roman, deşi încercări au mai existat dacă ne gândim că în perioada Regalităţii, sub conducerea lui Servius Tullius, cel care a făcut reforma censitară s-a ajutat desigur pe anumite dovezi, păstrate şi organizate minuţios. Dar arhivele consulare sunt astfel organizate încât alcătuiau cu adevărat o arhivă a statului roman. Cetatea Romei era asemenea unui organism viu care trebuia să facă următoarele: - să trăiască şi să fie apărată, - sa-şi manifeste voinţa, - să acţioneze(adică să conducă prin magistraturi), - să comande şi să administreze, - să asigure cultul şi să se supună legilor 1 . Organizarea unei arhive era imperios necesară la Roma, în ceea ce-i priveşte pe consuli, pentru că ei dădeau numele anului, conduceau multe din treburile satului şi mai mult, ei erau cei care reprezentau statul roman. Obiceiul de a lua numele anului civil datează din 153 î.d.Hr., care începea la 1 Ianuarie, ei fiind şi eponimi. 2 De asemeni consulii vor fi menţionaţi în toate manifestările oficiale dar şi pe monumentele, pe actele şi pe inscripţiile publice mai ales că ei constituiau prin acest fapt şi un element de datare a evenimentului. Album consulum (lista consulilor) se transformă într-o adevărată
Andreea Giardina, Omul roman, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 31. *** Dicţionar de civilizaţie romană, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 62.
2 1

16

arhivă, cu denumirea de Fasti. Cuvântul, desemna la început vechile calendare romane, care desemnau sărbătorile religioase fixe la care se adăugau cele ale căror dată era stabilită de pontifi, precum şi repartizarea zilelor în faste şi nefaste. Faste erau zilele în care se lucra, dar nu toate aveau aceeaşi calitate, cu alte cuvinte unele erau mai faste altele mai puţin faste. Unele erau comitiale fiind îngăduite Comitiile altele erau mixte. Nefaste erau zilele de sărbătoare care puteau fi fericite (unele dintre ele) sau nefericite (funeste). Existau peste 45 de Sărbători fixe din calendar. Nu erau permise în aceste zile, activităţile juridice. Cuvântul Fasti desemna de asemenea şi anumite liste cum ar fi cele de magistraţi, lista triumfurilor unui general, lista consulilor. 1 Dacă ne uităm în dicţionar aflăm care sunt sensurile cuvântului Fasti: „Fasti –orum, s.m.pl. 1. calendar în care se notau zilele de sărbătoare, jocurile, evenimentele mai însemnate.2. liste ale înalţilor demnitari, faste: consulares sau Capitolini-căci se păstrau pe colina Capitolului. Faste praetorii, faste triumphales.” 2 Aşadar nu existau arhive numai pentru consuli practica administrativă elaborată şi vastă a romanilor le-a impus acestora necesitatea unei evidenţe stricte a magistraţilor de orice rang pentru buna desfăşurare a lucrurilor în Cetatea Eternă. Nu greşim atunci când spunem, că de fapt, fiecare instituţie romană avea propria arhivă. Dintre toate, cea mai bine organizată şi cea mai însemnată era cea consulară. Importanţa ei era deosebită pentru toate aspectele vieţii din cetate, de la decrete, evenimente, sărbători, lucrări publice, declaraţii de pace
1 2

Ibidem, p. 84. Gheorghe Guţu, Dicţionar latin-român, Ediţie revăzută şi completată, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 176. 17

sau de război. Cu ajutorul lor aflăm aproape orice aspect al vieţii romane, ba mai mult putem data exact faptele. Ele consemnau mai ales numele consulilor dar şi evenimentele importante care au avut loc în timpul exercitării magistraturii acestuia. De asemenea romanii nu uitau să consemneze dacă unul dintre consuli nu îşi ducea la bun sfârşit magistratura. Se păstrează mai ales inscripţionate, pe materiale dure (cele mai multe pe bronz). Iată un exemplu de Faste consulare care menţionează numele consulilor, de câte ori a fost consul, filiaţia(fiul lui etc.), evenimentele importante sau uneori şi comenzile militare, ştiut fiind că fiecare consul putea conduce armata în calitate de comandant suprem. Q. FABIVS Q. M. F. M. N. MAXIM. GVRGES. III L. MAMILIUS. Q. F. M. N. VITVLVS CENS. CN. CORNELIVS · L. F. CN. N. BLASIO C. MARCVS · C. F. L. N. RVTILVS · II · QVI · L. F. XXXXV · IN · HOC · HONORE · CENSORIN · APPEL E BELLUM · PVNICVM · PRIMVM · AP. CLAVDIVS · C · F · A · P · N · CAVDEX M. FVLVIVS · Q · F · M · N · FLACCVS CDXCM · VALERIVS · M · F · M · N · MAXIMVS M. OCTAVIANVS · C · F · M · N · CRASSVS QVI · IN · HOC · HONORE MESSALL APPELL · E CN. FVLVIVS · CN · F · CN · MAXIM · CENTVMALVS DICT., · Q · MARCIVS · Q · F · Q · N · PHILIPPVS MAG. EQ. CLAVI · FIG · CAVSSA L. POSTVMIVS · L · F · L · N · MEGELLVS Q · MAMILIVS · Q · F · M · N · VITVLVS L. VALERIVS · M · F · L · N FLACCVS T. OTACILIVS · C · F · M · N · CRASSVS CN. CORNELIVS · L · F · CN. N. SCIPIO ASSINA
18

C. DVILIVS. M. F. M. N. L. CORNELIVS . F. CN. N. SCIPIO C. AQVILLIVS M. F. C. N. FLORVS A. ATILIVS · A. F. C. N. CAIATIANVS C. SVLPICIVS. Q. F. Q. N. PATERCVLVS CENS: C. DVILIVS · M · F · M · N · L. CORNELIVS · L · F · CN · N · SCIPIO [LVSTRVM FECERVNT XXXVI] C. ATILIVS · M · F · M · N REGVLVS · CN · [CORNELIVS · CN · N BLASIO IT] II Q. OGVLNIVS · L · F · A · N · GALLVS DICT. M. LACTORIVS M · F · M · N · PLACIANVS MAG. EQ. [L]ATINAR. FER. CAVSSA. L. MANLIVS. A. F. P. N. VVLSO LONGVS 1 . Mai toate actele oficiale făceau referire la consuli deci trebuia să existe o listă a acestora pentru datarea actelor. Arhivele consulare sunt importante pentru Roma deoarece cu ajutorul listelor de consuli putem data principalele evenimente ale istoriei romane. Ajutorul lor este de nepreţuit mai ales în cazul diplomelor militare fragmentare , a inscripţiilor fără dată, dacă avem menţionaţi consulii avem cel puţin anul în care s-a executat inscripţia. De exemplu în cazul unor diplome militare care nu pot fi datate din conţinutul lor (fie din cauza distrugerilor, fie că nu a fost descoperită în întregime) ele pot fi datate datorită menţionării consulilor: ................................................................. C. IULIO PROCULO COS. C. ALBURNIO VALENTE 2
1 2

***C.I.L. I. 22 Constantin C. Petolescu, Epigrafia latină,(I.D.R.E., II, 307), Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2001, pp. 124-129. 19

................................................................... Fiind consuli Caius Iulius Proculus şi Caius Alburnius Valens. După cum se observă numirea consulilor este o regulă aşa încât poate constitui o arhivă nu numai ceea ce se numeau Fasti Consulares ci şi toate documentele care îi menţionează într-un fel sau altul. Consulatul se întâlneşte foarte des menţionat şi în titulatura imperială, fiind parte constitutivă a arhivelor imperiale, ceea ce este pentru epigrafie un real ajutor, pentru că ni se poate indica anul. Desemnarea Împăratului drept consul avea loc în cursul anului precedent consulatului, iar desemnarea lui avea loc odată cu celălalt consul, el numindu-se Consul designatus. Intrarea lui în funcţie era tot data de 1 Ianuarie făcând parte din perechea de Consuli Ordinarii, după ce în interval de câteva luni el ceda locul unui Consul Sufectus. Şi în acest caz numărul de ordine serveşte drept terminus post quem, pentru datarea inscripţiei (limita inferioară este marcată ca şi în cazul salutaţiilor de data învestirii în Consulatul următor. 1 Vom ilustra acest lucru cu un exemplu dintr-o inscripţie: IMP. CAESAR NERVAE F. NERVA TRAIANUS AUG. GERM. DACICUS PONTIF. MAX. TRIBUNIC. POTESTATE. XIII IMP. VI COS. V.... 2 (...Consul pentru a cincea oară) Trecerea în revistă a numărului consulatelor era foarte importantă deoarece demonstra continuitatea puterii romane.

Ibidem, p. 44. Constantin C. Petolescu, Epigrafia latină, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2001, p. 124.
2

1

20

Deşi golite de sens instituţiile romane republicane se păstrau în titulatura imperială, acestea o dovedesc tocmai arhivele consulare. Aceste arhive au constituit modelul pentru arhivele imperiale dar şi pentru celelalte magistraturi şi instituţii romane. Într-un Imperiu mondial era necesar păstrarea tuturor hotărârilor şi actelor importante pentru conducere. În perioada republicană cei însărcinaţi cu organizarea şi administrarea arhivelor erau Censorii, care avea următoarele atribuţii: - alcătuirea listei cu averea cetăţenilor, - recrutarea senatorilor cu care alcătuia o listă numită Album, - făceau înscrieri în registrul triburilor, - repartizau populaţia pe clase de cens şi pe centurii. 1 Tradiţia arhivelor va continua cu cele imperiale care vor constitui apogeul lor ca organizare şi funcţionare. Existente încă din perioada regală într-o formă incipientă, dacă luăm în considerare recensământul ordonat de regele Servius Tullius pentru stabilirea claselor de cens, iar marele Titus Livius ne relatează în opera lui de obiceiul înrădăcinat la Roma de alcătuire a unor registre cu numele senatorilor.” De atunci datează obiceiul de a-i numi pe unii Senatori Patres-Părinţi iar pe alţii conscrişi –Conscripti, căci erau trecuţi în registru.” 2 Arhivele consulare vor fi preluate ca atribuţii, de cele imperiale, numite şi birouri imperiale, specializate în
*** Dicţionar de civilizaţie romană, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000 p. 47. 2 Titus Livius, Ab Urbe Condita(De la fundarea Romei) vol. I. Traducerea, tabel cronologic şi note de Paul Popescu Găleşteanu, cuvânt introductiv de A. Marinescu-Nour, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 75. 21
1

diverse probleme. Cei care se îngrijeau de aceste arhive sunt numiţi şi Porcuratori ai cancelariei imperiale. Dintre aceste birouri cele mai importante au fost: a memoria, a libellis, a studiis, a cogitationibus Latinis, a rationis, a hereditatium. 1 Roma a reuşit să devină dintr-un oraş o lume şi datorită organizării unei arhive, care a contribuit şi ea la existenţa acestui Imperiu mondial. Datorită acestor arhive avem acum date şi mărturii ale unei civilizaţii uimitoare.

Necropola medievală din secolul al XVI-lea de la Făcăi (Craiova, jud. Dolj)
Lucian Amon Onoriu Stoica Situl arheologic care face obiectul articolului nostru este localizat în partea de sud a municipiului Craiova, la graniţa dintre cartierul Făcăi şi satul Branişte (comuna Podari). Ca repere suplimentare, menţionăm că el se află la circa 400 m sud faţă de şoseaua Craiova – Bechet şi 20 m vest de calea ferată Craiova – Băileşti, în proximitatea nordică a unui cimitir contemporan. La o distanţă de 500 m, spre sud-vest, este amplasată mănăstirea Jitianu (fig.1). Situl este situat pe un grind care în vechime era delimitat de zone mlăştinoase. De altfel, semnificativă este şi relatarea lui Paul din Alep, care preciza că, în secolul al XVII-lea, mănăstirea Jitianu era aşezată „în mijlocul pădurilor” şi „înconjurată de un lac mare” 2 .
Constantin C. Petolescu, Op. cit, p. 64. Călători străini despre Ţările Române, VI, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 214.
2 1

22

Săpăturile arheologice s-au derulat pe parcursul anilor 1968-1974 sub conducerea regretatului profesor craiovean Octavian Toropu. Din colectivul de şantier, în afara autorilor acestui articol, au mai făcut parte Vasile Ciucă, Constantin Voicu, Axente Sever şi alţii. Cercetările de la Făcăi relevă o remarcabilă şi aproape neîntreruptă prezenţă umană, care debutează încă din neolitic 1 . Cele mai numeroase urme de locuire sunt de factură dacică, romană, postromană şi feudală timpurie (cultura Dridu). Rezumându-ne doar la etapa imediat precedentă perioadei care face obiectul articolului de faţă, mai amintim că au fost identificate o aşezare şi două morminte de inhumaţie, datând din sec. XII-XIII 2 . Tot aici au fost evidenţiate dovezi indirecte ale existenţei unui atelier pentru prelucrarea fierului, cât şi un cuptor pentru ceramică de lux, majoritatea smălţuită, ambele aparţinând veacului următor 3 . În ciuda importanţei acestui sit, rezultatele cercetării, în întregul lor, nu au fost valorificate decât în mică parte, majoritatea rămânând inedite 4 . Obiectivul articolului nostru vizează completarea, cel puţin parţială, a acestei lacune. În campaniile din anii 1968-1971 au fost deschise şapte secţiuni. În şase dintre acestea (S.I, dimensiuni 18,35x2,10 m, orientare est-vest; S.II, dimensiuni 30x2 m, orientare est-vest; S.III, dimensiuni
Conform O. Toropu, Gh. Popilian, în Istoria Craiovei, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1977, p. 8-14 şi notele 5, 9, 12, 18, 22, 28, 38, 73, 74. 78, 80. 2 O. Toropu, Mitropolia Olteniei, 24, 1972, 9-10, p. 707 şi urm.; O. Toropu, V. Ciucă, C. Voicu, Noi descoperiri arheologice în Oltenia, Drobeta, 1976, p. 107-108. 3 O. Toropu, Gh. Popilian, op. cit., p. 14. 4 Din păcate, nu cunoaştem dacă (şi unde) caietul de săpătură, completat de şeful de şantier, s-a mai păstrat. 23
1

10x2 m, orientare est-vest; S.IV, dimensiuni 30x2 m, orientare est-vest; S.VI, dimensiuni 27x2 m, orientare nord-sud; S.VII, dimensiuni 12x2 m, orientare nord-sud) au fost descoperite, alături de alte vestigii, 36 de morminte 1 . Dintre acestea, doar primele nouă (numerotarea s-a realizat în ordinea identificării) au beneficiat de un studiu anterior, publicat în anul 1968 2 . Pe baza notelor noastre de şantier, am reconstituit elementele caracteristice ale întregii necropole. Pentru facilitarea prezentării, în text vom utiliza următoarele abrevieri: M. = mormântul; R.F. = ritul funerar utilizat; C.V. = categoria de vârstă a decedatului; F.G = forma gropii; Ad. = adâncimea la care a fost descoperit, în raport cu nivelul actual de călcare; S.C. = starea de conservare; Or. = orientare; Desc. = descriere; Inv. = inventarul descoperit în mormânt, în afara urmelor osteologice. M. 1. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,70 m; S.C. bună; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul aplecat spre stânga, picioarele întinse şi paralele, braţele uşor îndoite din cot, cel drept plasat pe abdomen, iar cel stâng pe bazin. Lungimea scheletului = 1,76 m. Inv. Un inel din sârmă de fier, cu secţiunea rotundă (grosime = 3 mm; diametru = 15 mm;
În secţiunea S.V (34x2 m, orientată nord-sud) nu a fost identificat niciun mormânt. În schimb, au fost descoperite fragmente ceramice dacice decorate cu butoni şi brâuri alveolare, ceramică de tip Ipoteşti, Dridu, şi feudală (sec. XIII-XIV). 2 O. Toropu, O. Stoica, Contribuţii arheologice şi numismatice la istoricul mînăstirii Jitianu, Mitropolia Olteniei, 20, 1968, 9-10, p. 747-750. 24
1

M. 2.

M. 3.

M. 4.

M. 5.

greutate = 1,55 g), descoperit lângă palmele mâinii stângi. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,75 m; S.C. mediocră; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite din cot, cu palmele plasate pe bazin. Lungimea scheletului = 1,44 m. Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,80 m; S.C. bună; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul uşor aplecat spre stânga, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite din cot şi palmele pe bazin. Lungimea scheletului = 1,70 m. Inv. O jumătate de cărămidă cu formă regulată, aşezată în poziţie verticală, descoperită la circa 0,20 m vest de craniu. O monedă turcească perforată marginal (diametru = 12 mm; greutate = 0,46 g), datată în secolul al XVI-lea, descoperită lângă falangele mâinii stângi. În pământul de umplutură al gropii apar fragmente ceramice de epocă mai veche. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,85 m; Or. vest-est; Desc. Mormântul a fost distrus imediat după descoperire, în timpul nopţii. Inv. Un inel din bronz (diametru = 17 mm; grosime = 1,5 mm; greutate = 2,19 g), prevăzut cu un disc ornamentat prin incizie, având suprafaţa tăiată oblic de două linii paralele, încadrate de câte două unghiuri cu vârful în sus (fig. 4). R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,90 m; S.C. precară; Or. vest-est;
25

Desc. Nu se poate realiza datorită stării de conservare. Lungimea aproximativă a scheletului = 1,44 m; Inv. O monedă turcească de argint, perforată marginal (diametru = 11,5 mm; greutate = 0,39 g), emisă de Selim al II-lea, descoperită în zona de suprapunere a mâinilor. În pământul de umplutură al gropii apar câteva fragmente ceramice atipice. M. 6. R.F. inhumaţie; C.V. copil; F.G. nesesizată; Ad. -0,70 m; S.C. mediocră; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul puţin aplecat spre stânga, braţul drept îndoit din cot, cu extremitatea aşezată pe abdomen. Lungimea scheletului = 0,64 m; Inv. O monedă turcească de argint, perforată marginal (diametru = 12,5 mm; greutate = 0,63 g), emisă de Selim al II-lea, descoperită în zona bazinului. M. 7. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,75 m; S.C. bună; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul puţin aplecat spre stânga, piciorul stâng întins iar cel drept flexat din genunchi. Mâna stângă întinsă pe lângă abdomen, iar cea dreaptă ridicată şi îndoită în unghi drept din cot. Lungimea scheletului = 1,67 m (fig. 2); Inv. Nu. În pământul de umplutură al gropii, între braţul şi antebraţul mâinii drepte, se află un fragment ceramic atipic şi un os de animal. M. 8. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,93 m; S.C. mediocră; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul puţin aplecat spre dreapta, picioarele întinse şi paralele,
26

M. 9.

M.10.

M.11.

M.12.

mâna stângă, îndoită din cot, se sprijină pe piept, iar dreapta este întinsă pe lângă bazin. Lungimea scheletului = 1,60 m; Inv. O monedă turcească de argint, perforată marginal (diametru = 12 mm; greutate 0,46 g), emisă de Selim al II-lea, descoperită pe bazin. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,95 m; S.C. bună; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite din cot, cu palmele plasate pe bazin. Lungimea scheletului = 1,55 m; Inv. Un cercel din sârmă de cupru argintată (diametru = 9 mm; greutate = 0,076 g), cu secţiunea oval-plată (grosime = 1 mm), având capetele aplatizate, unul perforat, iar celălalt prevăzut cu un buton; descoperit în apropierea genunchiului stâng (fig. 5). R.F. inhumaţie; C.V. copil; F.G. nesesizată; Ad. -0,70 m; S.C. mediocră; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în sus, picioarele întinse şi paralele. Lungimea scheletului = 1,13 m; Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,45 m; S.C. precară; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul puţin aplecat spre dreapta, picioarele întinse şi paralele, braţul drept, îndoit din cot, se sprijină pe bazin. Lungimea scheletului = 1,45 m; Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,55 m; S.C. bună; Or. vest-est;

27

M.13.

M.14.

M.15.

M.16.

Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul puţin aplecat spre dreapta, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite din cot, cu palmele plasate pe abdomen. Lungimea scheletului = 1,56 m; Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,50 m; S.C. precară; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în sus, cu maxilarul inferior alunecat deasupra abdomenului, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite din cot, se sprijină pe abdomen. Lungimea scheletului = 1,37 m; Inv. O monedă de argint turcească, neidentificată datorită stării proaste de conservare, descoperită în zona dreaptă a bazinului. R.F. inhumaţie; C.V. copil; F.G. nesesizată; Ad. -0,40 m; S.C. precară; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în sus, păstrează dentiţia „de lapte”. Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. copil; F.G. uşor trapezoidală (1,23 x 0,43 x 0,25 m), cu latura vestică arcuită; Ad. -0,7o m; S.C. precară; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul puţin aplecat spre stânga, picioarele întinse şi paralele. Lungimea scheletului = 0,98 m; Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,50 m; S.C. bună; Or. nord-vest – sud-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite din cot, cu palmele încrucişate la baza gâtului. Lungimea scheletului = 1,60 m;
28

M.17.

M.18.

M.19.

M.20.

M.21.

Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,50 m; S.C. bună; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe partea stângă, în poziţie chircită, braţul stâng întins pe lângă bazin, iar cel drept, îndoit din cot, plasat pe bazin. Lungimea scheletului = 1,12 m; Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,59 m; S.C. mediocră; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite din cot, cel drept cu palma plasată pe piept, celălalt, pe clavicula stângă. Lungimea scheletului = 1,33 m; Inv. Un inel din fier, descoperit lângă încheietura mâinii stângi. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,63 m; S.C. bună; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite din cot, cel drept aşezat pe piept, iar cel stâng deasupra bazinului. Lungimea scheletului = 1,75 m; Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,65 m; S.C. mediocră; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite din cot, cu palmele plasate pe stern. Lungimea scheletului = 1,40 m; Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. adulţi; F.G. nesesizată; Ad. -0,57 m; S.C. bună; Or. vest-est;
29

M.22.

M.23.

M.24.

M.25.

Desc. Mormânt dublu. Defuncţii sunt aşezaţi unul lângă altul, pe spate, cu faţa în sus, picioarele sunt uşor îndoite de la genunchi spre stânga, braţele flexate din cot, cu falangele plasate deasupra bazinului. Lungimea scheletelor = 1,47 şi 1,44 m (fig. 3); Inv. Un pandantiv globular, din bronz, descoperit între mandibula şi maxilarul scheletului din stânga. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,70 m; S.C. precară; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în sus, picioarele întinse şi paralele (femurul stâng lipseşte), braţele îndoite din cot, se sprijină deasupra bazinului. Lungimea scheletului = 1,57 m. Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,85 m; S.C. bună; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite din cot, se sprijină pe stern. Lungimea scheletului = 1,55 m; Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,62 m; S.C. precară; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite din cot, cu palmele plasate pe piept. Lungimea scheletului = 1,50 m; Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,62 m; S.C. mediocră; Or. vest-est;

30

M.26.

M.27.

M.28.

M.29.

Desc. Defunctul aşezat pe spate, picioarele întinse şi paralele, braţul stâng aşezat deasupra bazinului, iar cel drept pe piept. Lungimea scheletului = 1,60 m; Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. copil; F.G. nesesizată; Ad. -0,76 m; S.C. bună; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul aplecat spre dreapta, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite din cot, cu palmele plasate pe piept. Lungimea scheletului = 0,65 m; Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. dreptunghiulară (1,76 x 0,80 m), cu colţurile uşor rotunjite; Ad. 0,90 m; S.C. bună; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, picioarele întinse, cu genunchii lipiţi, braţul drept sprijinit pe bazin, iar cel stâng pe piept. Lungimea scheletului = 1,55 m; Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. dreptunghiulară (2,26 x 0,60 m), cu colţurile uşor rotunjite; Ad. 1,15 m; S.C. bună; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în sus, având maxilarul inferior deplasat spre gât, piciorul drept întins, iar celălalt flexat din genunchi spre stânga, braţul drept sprijinit pe bazin, iar stângul întins pe lângă bazin. Lungimea scheletului = 1,66 m; Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -1,00 m; S.C. mediocră; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în sus, picioarele întinse şi paralele, braţele
31

M.30.

M.31.

M.32.

M.33.

încrucişate pe bazin. Lungimea scheletului = 1,54 m; Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,32 m; S.C. bună; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în sus, picioarele întinse şi paralele, braţele cu palmele plasate pe piept. Lungimea scheletului = 1,50 m; Inv. Un inel din bronz. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. dreptunghiulară (2,00 x 0,66 m), cu colţurile uşor rotunjite; Ad. 1,00 m; S.C. mediocră; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite din cot, cel drept sprijinit pe piept, iar cel stâng pe bazin. Lungimea scheletului = 1,40 m; Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. dreptunghiulară (2,00 x 0,68 m), cu colţurile uşor rotunjite; Ad. 1,00 m; S.C. bună; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, în diagonală faţă de pereţii laterali ai gropii, picioarele întinse şi paralele, extremitatea braţului drept se sprijină pe piept, braţul stâng este îndoit în unghi drept deasupra bazinului, cu falangele aşezate pe cotul mâinii drepte. Lungimea scheletului = 1,64 m; Inv. Nu R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,65 m; S.C. bună; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite din cot, se sprijină pe bazin. Lungimea scheletului = 1,36 m;
32

Inv. Nu M.34. R.F. inhumaţie; C.V. copil; F.G. nesesizată; Ad. -0,30 m; S.C. precară; Or. vest-est; Desc. Defunctul aşezat pe spate. Inv. Două monede de aramă care, datorită stării proaste de conservare, nu pot fi determinate. M.35. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad. -0,55 m; S.C. bună; Or. vest-est; Desc. Craniul cu faţa în sus, picioarele întinse şi apropiate la călcâie, braţul drept îndoit din cot pe piept, lângă claviculă, iar cel stâng, flexat în unghi drept, deasupra bazinului, peste ultimele coaste. Lungimea scheletului = 1,56 m; Inv. Nu M.36. R.F. inhumaţie; C.V. copil; F.G. nesesizată; Ad. -0,35 m; S.C. precară; Or. vest-est; Desc. Craniul cu faţa în sus, picioarele întinse şi paralele. Lungimea scheletului = 1,20 m; Inv. Nu În toate cazurile prezentate a fost folosit ritul inhumaţiei, dar nu au fost identificate urmele utilizării unor cosciuge. După categoria de vârstă, defuncţii sunt în proporţie de 83% adulţi. Din observaţiile făcute cu ocazia cercetărilor rezultă că din zona necropolei a fost excavată o cantitate apreciabilă de pământ, folosit probabil la construirea rambleului căii ferate Craiova-Calafat. De aceea, doar în câteva situaţii (M.15, 27, 28, 31, 32) a putut fi determinat conturul gropilor, de formă dreptunghiulară, cu colţurile uşor rotunjite. Din acelaşi motiv, adâncimile la care au fost descoperite urmele osteologice sunt neconcludente. Orientarea mormintelor este vest-est, într-o singură situaţie (M. 16) observându-se o uşoară abatere.

33

Majoritatea scheletelor sunt în poziţie normală, pe spate, cu picioarele întinse şi braţele îndoite din cot. Falangele sunt amplasate pe piept (14 morminte), pe abdomen (5 morminte) şi în zona bazinului (8 morminte). Aceste mici abateri sunt probabil accidentale, produse de presiunea pământului. O situaţie oarecum diferită întâlnim în cazurile a două morminte (M.7 şi M.17). Primul se particularizează prin faptul că piciorul drept este flexat din genunchi iar mâna dreaptă ridicată şi îndoită în unghi drept din cot (fig. 2). În al doilea exemplu, defunctul apare în poziţie chircită, cu un braţ întins pe lângă bazin şi celălalt sprijinit pe bazin. Nu este exclus ca cele două înhumări să se fi realizat după o moarte aparentă. Tot o situaţie particulară prezintă mormântul M.21, care adăposteşte două persoane, se pare de sex diferit, înhumate concomitent (fig. 3). În privinţa inventarului mormintelor (fig. 4-5), el apare doar în 12 cazuri şi este destul de sărac: două inele de fier (M.1 şi M.16); două inele de bronz (M.4 şi M.30); un cercel din cupru argintat (M.9); un pandantiv globular din bronz (M.21); cinci monede (aspri) turceşti din argint (M.3, M.5, M.6, M.8, M.13) şi două monede turceşti de aramă (M.34). Dintre piesele numismatice de argint, patru au putut fi identificate şi datate în timpul sultanului Selim al II-lea (1566-1574) 1 . Pe baza acestor ultime elemente, considerăm că necropola, care servea unei modeste comunităţi rurale aflate în apropiere, datează din ultimele decenii ale sec. XVI. Este dificil de precizat dacă membrii acestei comunităţi erau aserviţi mănăstirii Jitianu, aflată în
Pentru detalii, a se vedea: B. Murgescu, Circulaţia monetară în Ţările Române în secolul al XVI-lea, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996; T. Rădulescu, Circulaţia monetară în Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVI-lea, Ed. Sitech, Craiova, 2002. 34
1

imediata vecinătate, cel puţin prin prisma discuţiilor contradictorii cu privire la momentul construirii acesteia, plasat între primele decenii ale secolului al XVI-lea şi mijlocul celui următor 1 . De remarcat este şi faptul că, la jumătatea veacului al XVII-lea, când sirianul Paul din Alep vizita mănăstirea, el relatează că a întâlnit aici un slujitor originar din Damasc, „al cărui nume este acum Dimitrie; şi ni s-a spus că era unul din cei liberaţi de sultanul Selim” 2 . Editorul lucrării lui Paul din Alep consideră că este o confuzie evidentă, deoarece Selim al II-lea a domnit între anii 1566-1574 3 . În opinia noastră nu excludem nici ca sensul textului să sugereze că Dimitrie ar fi fost descendentul unui grup eliberat de acest sultan. Faptul că monedele descoperite datează tocmai din vremea lui Selim al II-lea, dincolo de o posibilă simplă coincidenţă, ne determină să nu excludem ipoteza ca cel puţin o parte dintre cei înmormântaţi în necropola de la Făcăi să fi fost membrii unei comunităţi stabilite aici tocmai în timpul sultanului menţionat. LISTA ILUSTRAŢIILOR Fig. 1 - Amplasarea necropolei de la Făcăi (vedere din satelit). Fig. 2 - Mormântul M.7. Fig. 3 - Mormântul dublu M.21. Fig. 4 - Inel din bronz, descoperit în mormântul M.4. Fig. 5 - Cercel din bronz argintat, descoperit în mormântul M.9.
1

Pentru bibliografia problemei, a se consulta O. Toropu, O. Stoica, op. cit., p. 747-748 cu notele 1-6. 2 Călători străini…, loc. cit. 3 Ibidem, nota 317. 35

36

O preţioasă piesă a medalisticii româneşti
Ion Pătraşcu Constantin Brâncoveanu – înregistrat de folclor drept Domn creştin – este cunoscut pentru spiritul său înnoitor, mai ale în artă, îmbinând armonios tradiţie românească, autohtonă, cu ecourile îndepărtate ale umanismului şi renaşterii italiene, în ceea ce s-a numit, apoi, în istoria artei, stilul brâncovenesc. Un caz particular al acestui stil îl constituie fineţea artistică deosebită din arta miniaturii, recunoscută, de asemenea, şi în moneda-medalie, executată în 1713, cu ocazia celei de a 25-a aniversări a domniei, începută – cum se ştie – în 1688, printr-un alt act de cultură, tipărirea Bibliei lui Şerban. Este vorba despre o medalie de aur, cu diametrul de 35 mm, trei medalii de argint, cu diametrul, respectiv de 46, 35 şi 36 mm şi o medalie billon de 35,5 mm. Pe aversul acestor medalii-monede este înfăţişat – cu alese calităţi de fineţe artistică – bustul domnitorului, cu inscripţie, în cerc, Constantinus Bassaraba: De: Brancowan, iar pe avers este reprezentat un scut, în mijlocul căruia se află un vultur, cu cruce în cioc şi în cerc, inscripţia D(ei): G(ratia): Voivoda+ et+ Princeps+ Valachiae+ Trans+ Alpina. Greutatea medaliei de aur variază între 16,34 şi 20,91 gr., iar medaliile corespunzătoare de argint cântăreau între 14,20 şi 43,20 gr. Una dintre medaliile de argint are şi toartă, iar medalia billon cântăreşte 12,25 gr. Figura domnitorului ne apare în profil, cu o privire inteligentă şi calmă, puţin visătoare chiar, iar

37

îmbrăcămintea, de epocă, se caracterizează prin fastul de amănunt. Medaliile lui Brâncoveanu prezintă trăsături de Renaştere, din ultima fază, cea barocă, împreună cu unele detalii româneşti de prezentare, executate, desigur, după gustul şi la cererea domnitorului însuşi, care a pozat, pe cât se pare, gravorului, chiar la curtea sa. Într-un cuvânt, aceste medalii – şi, cu deosebire, cea de aur – passent pour les realisations de la plus grande valeur de la numismatique roumaine, după cum se exprimă Constanţa Ştirbu şi se înscriu printre cele mai reuşite lucrări similare din Europa vremii. Ca valoare intrinsecă, aceste medalii puteau fi echivalate, respectiv, cu 5 sau 6 ducaţi, cu un dubluthaler, ori cu un gulden şi este probabil ca ele să fi servit efectiv la această paritate, în schimburile comerciale internaţionale. Executarea pieselor respective aparţine gravorului transilvănean Karl Joseph Hofmann, care îşi avea atelierul la Alba Iulia şi care semna, în latină prin literele C.J.H (la care se poate adăuga un presupus fecit) şi în câteva cazuri iniţialele C.H. Aceste valoroase medalii sunt păstrate cu cinstea cuvenită unor valoroase piese de medalistică românească veche, în câteva muzee şi colecţii din ţară şi străinătate. Ele se înscriu printre giuvaierurile de artă brâncovenească de la mănăstirea hurez şi de la palatele domneşti de la Mogoşoaia ori Potlogi.

38

Documente din secolul XVII privitoare la mănăstirile Olteniei
Pavel Mircea Florea Nord-estul Olteniei este bine cunoscut pentru numărul mare, vechimea şi frumuseţea mănăstirilor sale. În asemenea condiţii, interesul pentru trecutul şi evoluţia acestora apare ca un lucru firesc, iar dovada cea mai concludentă în acest sens o constituie numeroasele lucrări cu caracter monografic sau general apărute în ultimii ani. Pentru a veni în sprijinul cercetătorilor monumentelor Olteniei am selectat din marea masă de documente de arhivă câteva, în opinia mea interesante prin informaţiile ce le conţin. Documentele tratează o serie de aspecte ilustrative pentru climatul social, economic dar mai ales mental ce caracteriza societatea românească din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Selecţia a urmărit să pună la dispoziţia celor interesaţi documente mai puţin accesibile, provenind din colecţii particulare dar şi unele documente deosebite din fondurile Arhivelor Naţionale. Caracterul inedit al acestora a constituit de asemenea un criteriu de selecţie. Informaţiile se referă la mănăstirile Stăneşti, Cornetul din Lovişte, Titireciu, Dintrunlemn şi Ostrov, şi vizează aspecte legate de înzestrarea acestora de către ctitori, numiri de stareţi, danii şi întăriri de mile. Toate documentele provin din a doua jumătate a secolului al XVII, excepţie făcând jalba stareţei Platonida de la schitul Ostrov, care deşi datează de la sfârşitul secolului următor face trimitere la două documente de danie din epoca vizată.

39

Pentru uşurarea lecturii, transcrierea s-a făcut fără a abuza de intervenţii în text, respectând spiritul limbii epocii. Întregirea prescurtărilor evidente s-a făcut tacit. Textele slave au fost păstrate şi transcrise cu caractere chirilice, traducerea aferentă fiind dată în note. Cotele, elementele arheografice şi eventualele trimiteri bibliografice au fost adăugate la sfârşitul fiecărui document. 1 1661 (7170) decembrie <1-31>. +Vß imia Ot}ca i S}na i Sve}tago D¨xa Amin 1 . Adică eu, Dionisie egumenul ot Stăneşti şi tot săborul şi cu <c>titerie: peharnicul Paraschiva şi cu fiesău Matei postelnicul şi jupâniasa Caple, nepoata banului Predi ot Cepturoae am cătat Dealul Boului de fie este pe hotarul Stăneştilor au pre al Şerbeneştilor. Deci noi am umblat din piatră în piatră cum au fostu hotărâtu banul Dobromir. Deci faţa iaste de Steneşti despre Fe<n>tena Staulu<lu>i, iar dosul iaste de Şerbăneşti despre răsăritu. Iar noi am socotit şi amândoi faţă cu mulţi boiari ce-au fost atoncea aice să <ai>bă a-şi ţinea Steneştii partea lor, Şirbeneştii iar partea lor, iar să nu mai aibă treabă unul cu altul de aici nainte. Pis 2 meseţa dechemvrie leat 7170 (1661). Az, ermonah igumenul Dionisie ot Stăneşti. Paraschiva paharnicul. Matei postelnic.
Colecţie particulară, original, hârtie.
1 2

În numele Tatălui ţi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin Scris. 40

2 1666 (7174) martie 2 +Adeecă eu, Ion săn Becériului ot Prişani ot sud Argeş scriu şi mărturisesc cu acesta al mieu zapis ca să fie de bună credinţă la mâna dumnélui Mareş vel vornic, cum să să ştie că cumpărând dumnélui moşiia Copăcénilor den Lovişte, de lângă Cornet, şi având şi eu o parte de moşie acolo la Copăcéni o am făcut şi eu vânzătoare. Deci neştiind dumnélui câtă moşie iaste, mi-au dat acum nainte ughi 6, pân va trimite dumnélui omul dumnélui acolo, de va trage moşiia şă va vedé cît iaste. Deci atunce după ce va vedé moşiia ce va mai face să-mi mai dé dumnélui, şi să-i fac alt zapis stătător, Şi mărturie Ivaşco logofăt ot Berislăveşti i Albul, frate-său, i Dragomir brat ih 1 şi alţii care vor iscăli mai jos. Şi pentru credinţa mi-iam pus pecété şi iscălitura mai jos ca să să créză. Pis martie 2 dni lét 7174 (1666). Ion snă Bec<eriului> ; Eu, Albul peharnic mărturie; Eu, Ivaşco logofăt, mărturie;
Colecţie particulară, original, hârtie.

3 1666 -7174 martie 15 Cartea de danie a marelui vornic Mareş Băjescu pentru schitul Cornet.

1

Fratele lor. 41

+ Adică eu, robul lui Dumnezeu, dentru creştini Mareş Băjescul vel dvornic, scriu şi mărturisescu cu aceasta adeverită a mé scrisoare, care să se afle de credinţă şi stătătoare întru sfântul lăcaş dumnezeescu care ….. cinul călugărescu la locul ce se chiamă petréceré sfântă, Cornetul den Lovişte, unde iaste hramul cinstitei tăeri al sfântului cap al marelui proorocu sfântului Ioan Botezătoriul, pentru să să ştie că den ajutoriul lui Dumnezeu după ce am zidit această sfântă casă dumnezeiască, cum cu ….. întru ale sfintei bisérici aşa şi céle den afară, care trebuescu spre … şi spre hrana lăcuitorilor călugări dat-am şi am închinat aceşti sfinte case ocina satului Cpăcénii de la Lovişte, însă toate părţile ce au ţinut Ivaşco logofăt şi cu frate-său Albul postelnic şi Dragomir spatar Ivaşcu sin Radu peharnic feciorii lui Datco peharnic, den câmpu, den pădure, den apă, den vadu de moară de în siliştea satului şi cu 5 munţi, anume: Şasa şi Corneşul şi de preste tot hotarul şi cu tot venitul pentru că această ocină ce scrie mai sus o am cumpărat eu de la aceşti boiari ce scrie mai sus dreptu aspri gata 24.000Aşijderé, am dat şi am închinat sfintii mănăstiri Cornetul, ce scrie mai sus, ocina de la Pripoar<e> toată, câtă am ţinut eu den câmpu, den pădure, den apă, den silişté satului şi den munţi cu tot venitul, de peste tot hotarul, care ocină o am cumpărat şi dă la Tânasie peharnic săn Neculii logofăt ot Sărăcineşti, drept aspri gata 107.000. Şi am dat eu şi am închinat aceste moşii ce scriu mai sus sfintei mănăstiri Cornetul de a mé bună voe… stărpe, făr de rumâni, ca să fie sfintii mănăstiri şi lăcuitorilor călugări de <hrană> iar noao şi părinţălor noştri de poménă, iar altu nimeni să n-aibă trébă întru acéstă a mé închinăciune şi poménă ….. nepoţi veri ciné

42

a ră<mâné>…….sfintei mănăstiri ce scrie <mai sus să-i fie de ocină şi> ohabnice în véci. Şi mărturii …<boiari> ai ţării care vor pune iscăliturile mai jos. Şi pentru adeverită credinţă …<am> pecetluit şi am iscălit ca să să créza. Am învăţat. Napisax az, D¨mitraÎko logofet ¨ B¨k¨>rewi, meseca mart e}ï go dni i ot sßtvorenie svhta #z}ro}d a ot roÈdenie s}na BoÈiïa #a}xÙ}Q 1 . Az 2 , Mareş vel dvornic cu buna voia mia am dat cum scrie mai sus şi am iscălit cu mâna mia. Az, Fiera, săn Mareş vel dvornic am iscălit cu nâna mé ca să aibă a păzi acéstă ce scrie mai sus după învăţătura părintelui mieu. Drăghici vel spătar Cantacuzino; Şărban vel postelnic Cantacuzino; Badé vel sluger Bălăcenul; Matei vel serdar Rudénul; Stoica aga mărturei(!); Dumitraşco vel stonic Nicula; Vasilie Bălénul vel ban mărturie; Az, Radul vel logofăt Creţulescul; Curuia medelnicer;
Colecţie particulară, original, hârtie. Sigiliul inelar al lui Mareş Băjescu în fum.Bibliografie: N. Iorga, Documente mai ales argeşene ale Eforiei Spitalelor Civile (Partea I), in "Buletinul comisiei istorice a României" vol III, (1924), p. 82, regest.

1

Am scris eu, Dumitraşco logofăt, în Bucureşti, luna martie a 15-a zi şi de la facerea Lumii 7174 iar de la Naşterea Fiului Domnului 1666. 2 Eu. 43

4 1667 (7175) iulie 4. Ştefan Mitropolitul Ţării Româneştinumeşte pe Hristofor ieromonah egumen pe viaţă la m-rea Titireciul din jud. Vâlcea. Stefan milostïeÓ BoıïeÓ arxiepiskop i mitroplit Zemlå Ugrovlaxïi 1 Den mila şi dăn darul Duhului Sfânt a Făcătoriului deplin Dumnezeu, care ne-au dat noao arhiereilor ca unul după altul până acum şi de acum până la săvârşit, zicând Hristos „ori ce să vor dezlega pre pământ, să fie dezlegat şi în ceriure şi ori ce e-ar lega pre pământ să fie legat şi în ceriure”, într-acelaşi chip, vrând şi smerenia noastră a întări toate lucrurile céle ce sânt de treabă şi bune cu blagoslovenie spre asupra celor ce sânt dăstoinici şi vrédnici şi trupeaşte şi sufletéşte, mai vârtos carii pot a fi şi a căuta de care iaste mai mare şi dentru carea cugetăm sufletele noastre să le răpaos cu pace întru împărăţia sa, maica noastră besearica, pentru că fiind într-această mică zăpodie 2 den ţară, mică şi de tot pustiită mănăstioară, [în] chip de schit ce iaste peste apa Oltului ce se numeneaşte Titireaciul, hramul marelui arhiereu Ioan Zlatoust. Deci mila bunului Dumnezeu aflatu-s-au un frate, chir Hristofor iermonah, aflând acel schit pustiiu şi fără ctitori, căzut şi răsăpit şi dă alţii jăhuit, lipitu-se-au aicea, cheltuindu-şi a lui agonisită, cea den copilăria lui strânsă, cumpărând şi adăogând sfintei mănăstiri dobitoce de tot fealiul şi deşchizând moşii şi vii, lucrând toate cu a lui agoniseală. cum mai sus zis-am, cugetând ca să
1

Stefan, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop şi mitropolit al Ţării Româneşti. 2 Vale între dealuri, podiş. 44

săvârşască traiul şi viaţa lui acolo, făcut-au din mila domnului nostru Io Radu Leon voevod carte, <spre> a fi şi măriia sa nou ctitor, ca să nu se mai schimbe egumenia răsăpind şi tot vânzând, ce alegând domnul nostru împreună cu smerenia noastră şi de Dumnezeu fraţi episcopi şi cu tot Sfatul mării sale pre acest frate ce scrie mai sus ca să egumenească întru toată viaţa lui cu săvârşire acolo. Iar după aceasta pre care Domnul Dumnezeu va milui a fi în urma smereniei noastre, stăpân cinstitului scaun al sfintei Mitropolii, încă rugăm cu numele lui Hristos ca să întărească cu bună-voire această carte a smereniei noastre ca să fie moşnean şi neschimbat egumen până la sfârşitul vieţii lui. Iar [aceia care va …căl]ca şi va strica această carte a nu băga în seamă pe deasupra, fie erei săteaşti ori domné<şti ori> ……. episcopi, ori boiari ce vor fi îndemnători spre aceasta lucru a streca, onii ca aceia să fie supt afurisenia, de trei ori proclet şi afurisit de Domnul nostru Iisus Hristos şi de 318 otcß iÈe v´ Nekeïa 1 şi să aibă a fi lăcuitori la un loc cu Iuda şi cu Ariia şi cu alanţi vrăjmaşiii lui Hristos, aşa să fie şi de smerenia noastră Şi altur egumeni, carii vor fi în urma acestuia la această mănăstioară, şi nu va căuta şi nu va adaoge, ci vor vinde şi vor răsipi şi aceiia să fie supt acest blestem ce scrie mai sus. Iar care vor întări aceaste cărţi şi obiceaiu vor ţinea carele să făcu şi egumenii de mănăstire vor căuta, unii ca aceia Domnul Dumnezeu să-i hrănească cu pace şi de smerenia noastră să fie ertaţi şi blagosloviţi întru veaci. Amin. Pis meseţa iulie 4 dni văleat 7175 (1667). Mitropolit Stefan.
1

Părinţi care <au fost> la Nicea. 45

particulară, original, Colecţie hârtie, difolio, sigiliu timbrat ceară, cusut cu lână roşie.

5 1668 (7176) septembrie 8. 6 boieri hotarnici aleg moşia Ruget a m-rii Titireci, jud, Vâlcea +Adică noi, 6 boiari pre nume: <ot> Ol<ă>neşti Dima spătar, <i ot> Dos - Stroe iuzbaşa i ot Mih<ă>şti – Anghel vătaf, i ot Cacova - Matei logofăt i ot Ocnă Toma cupeţ i Pârvul roşul ot tam, carii suntem luaţi pre răvaşe domneşti denainté mării sale domnul nostru Io Radu Leon voevod de părintele egumenul Hritofor, de la sfânta mănăstire Titréciul pentru o moşie ce iaste aproape de mănăstire ce se chiamă Ruget, care o împresura Daniil monahu de zicé că este a lui. Deci noi toţi, cându au fost la zi, ne-am strânsu la un loc, denpreună cu mulţi oameni buni bătrâni din prejurul locului, dă am luat sama foarte cu amărutul şi bine am adevărat cum această moşie Ruget, cară scrie mai sus, iaste a sfintei mănăstiri moşneană încă mai den nainte vréame, iar Daniil monahu n-au avut nici o trébă precum a mărturisit întâi popa Necula ot Ocnă i Dima Maţoche ot tam 1 i pop Nechifor călugărul şi unchiaşul Austrol cel Bătrân i diiaconul Dima şi alţi mulţi, cum această moşie Ruget iaste moşie a sfintei mănăstiri. Derept acéia şi noi toţi, câţi sântem mai sus zişi, încă o am dat sfintei mănăstiri Titireaciul. Şi pentru credinţă am întărit mai jos cu peceţile şi cu iscăliturile ca să créză.

1

De acolo. 46

Pis az, Goran logofăt, sßs po¨çhnïe bolïarom 1 Meseţa septembrie 8 dni, vălét 7176 (1668). Dima spătar (cu ipresiune sigilară inelară în fum); Nica cupeţ (cu ipresiune sigilară inelară în fum); Eu, Toma cel Bătrân; Stroe ot Dos iuz<başa>; Matei logofăt; Anghel văt<af>; Eu, Părvul roşul;
Colecţie particulară, original, hârtie.

6 1674 – 7182 - iunie 10. Grigore Ghica voievod dăruieşte m-rii Titireciul din jud. Vâlcea un mertic de 150 de bolovani de sare de la Ocna cea Mare. Milostïü BoÈïü î› Glïgorïe Gika voevoda i gospodar [Zemli Vla]xskoe. Davat gospodstvo mi sïe povelhnïe gospodstva 2 mi sfintei şi domnezăeştii mănăstării ce să chiam Titiréciul, carele iaste svântul hram sventago Ioana Zlatausta şi părintelui Hristofor, carele iaste nastavnic la acéstă mănăstire, milă de la domnia mé, mertic de sare de la Ocnele cele Mari, bolovani 150, să aibă a-şi lua această sare, mertec pre anu la vréme când iau şi alte sfinte mănăstiri, precum au avut milă şi de la alţi domni, cu cărţi.
1 2

Am scris eu Goran logofăt, cu învîţătura boierilor. Din mila lui Dumnezeu, Io Gligorie Ghica voievod şi domn al Ţării Româneşti. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele… 47

Domnia mé încă m-am milostivit pentru <doamna> mea Ana de aam dat şi aam înoit şi aam întărit acel sfânt schituleţ Pitireciul 1 căci iaste într-un loc ….<de ne>voi de hrană şi făr de nici un venit de nici o parte, fără moşăe, fără nimic, deci să aibă a-ş l<ua>… milă bolovani 150 mertic, ca să fie acestui sfânt schitişor de ajutoriu şi lăcuito<rilor lui>…. de hrană, iar domniei méle şi părinţilor domniei méle <poménă în véc> . Aşijderé şi voi cămăraşilor … de la Ocnele cele Mari, décă veţi vedé acéstă carte a domniei méle, iar voi să căutaţi să aveţi a daré aéstă ….. <milă>…. ce scrie mai sus mertic, care iaste milă de la domniia mé, nimic alt val călugărilor să nu le faceţi … rămânând când iau ş-altă svinte mănăstiri, pentru că aşa iaste porunca domniei méle. I ispravnik sam [reçe] gospodstva mi 2 . Iunie 10 dni lét 7182 ot roÈdestvo Xristovo 3 167[4] î› Gligorïe voevoda milostïü boÈïü gospodinß. î› Gligorïe voevod. 4 (m.p.)
Colecţie particulară, original, hârtie. sigiliu inelar domnesc în chinovar.

7 1676 (7184) fevruarie 4. Duca domnul Ţării Româneşti scuteşte locuitorii din satul Ciofrângeni, jud Argeş de toate dările pentru a fi de posluşania m-rii.
1 2

Aşa în document. Şi ispravnicnsăşi spusa domniei mele. 3 De la Naşterea lui Hristos. 4 Io Gligorie voievod, cu mila lui Dumnezeu domn… 48

+ Milostïü BoÈïü î› D¨ka voevoda i gospoddinß [Zemli Vla]xskoe. Davat gospodstvo mi sïe povelhnïe gospodstva 1 mi sfintei şi dumnezeieştii mănăstiri ce se chiamă Titireciul ot sud Vâlcea unde este hramul Sfenti Ioan Zlataust şi părintelui Hristofor şi altor călugăraşi cari vor fi lăcuitori acolo, ca să fie sfintei mănăstiri milă de la domnia mea, oameni de la Ciofrângeni, să fie de posluşania sfintei mănăstiri. Iar de către domnia mea vor fi în pace de bir, de taleri, de miere cu ceară, de găleata cu fân, de seamă, de cai de olac, de podvoade, de metric, de conace şi de toate mâncăturile câte vor fi peste an în ţara domniei meale nimic val să n-aibă, pentru că m-am milostivit domnia mea de i-am ertat de toate câte scrie mai sus şi le-am scos domnia mea şi partea lor de bir de la visteria domnii meale, precum am văzut domnia mea şi răvaşul boiarinului domniei meale Vâlcul vel vistier, numai să aibă a fi de posluşania sfintei mănăstiri. Iar de alte de toate să fie în pace, precum să însămnează mai sus. Aşijderea şi voi, toate slugile domniei méle, veri cari cu ce slijbe <veţi> umbla într-acea parte de loc, iar voi toţi să aveţi a vă feri de aceşti oameni nimic val să naibă. Şi cine s-ar ispiti a-i învălui, unii ca aceia vor avea mare certare de către domnia mea. Ispravnik sam reçe gospodstva mi 2 . Fevruarie 4 dni leat 7184 (1676). î› D¨ka voevoda milostïü boÈïü gospodinß 3 .
1

Din mila lui Dumnezeu, Io Duca voievod şi domn al Ţării Româneşti. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele… 2 Ispravnic însăşi spusa domniei mele. 3 Io Duca voievod, cu mila lui Dumnezeu domn. 49

Procit vel logofăt 1 .
Colecţie particulară, original, hârtie. Sigiliu inelar domnesc chinovar.

8 1669 (7177) mai 24 Antonie Vodă din Popeşti, dăruieşte m-rii Cornetul din Lovişte un mertic anual de 100 de bolovani de sare de la Ocna cea Mare. Blagoçstivomu i x}slÓbivomu i samod}rıßc î› Antonïe voevod boÈïeü milostïeü gospodar Ugrrovlaxiei 2 . Moisi cel Mare, întru proorocirea de Dumnezeu, luând tablele Legii Vechi au poruncit hiilor lui Israil, leviţilor şi preoţiloru, carii sântu feciorii lui Isrăilu, den Iuda şi den Levie, carii slujescu cortului, adecă besearicii vechi, cât şi pământul cel mai bun să li se dea în ţinerea slujitorilor lui Dumnezeu, cu cât mai vârtos, prea atâta e mai bun, decât Moisi sângele a singur hiiului lui Dumnezeu unde le-au curăţirea păcatelor. Acestu bine ieste să se facă pentru păcatele noastre, arhiereilor şi preoţilor şi celorlalţi slujitori atâta e mai bine cât sântu mai slăvite ceaste noao decât ceale vechi, că nu sântem datori atâta numai a privi cinul preoţesc ce precum poartă ei de grije de acelea într-acelaşi chip, datori sântem şi noi pre dumnezeieştile besearici a le plini den comorâle pământului şi ale dăruirea întru săturarea celora ce n-au.
1 2

A citit marele logofăt. Binecinstitorul şi iubitorul de Hristos şi singurstăpânitor Io Antonie voievod cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Româneşti. 50

Aşa şi domnia mea dentru tot gândul inemii domniii méle, adecă dăruit-am domnia mea acest cinstit hrisov al domniei méle sfintei şi dumnezeieştii mănăstiri ce să chiamă Cornetul den Lovişte, unde iaste sfântul hram Tăierea cinstitului cap al sfântului şi slăvitului şi înainte mergătoriul Botezătorul Ioan şi tuturor călugărilor câţi vor fi lăcuitori acolo într-acel lăcaş ca să fie sfintei mănăstiri milă de la domnia mea, mertic de sare de la Velica Ocna bolovani 100, de să aibă a luarea în toţi anii la vremea cându ia ş-alte mâncători, pentru că înţelegându domnia mea că această sfântă mănăstire Cornetul cum iaste la un loc cu nevoe şi fără de hrană şi fără de nici un venit, domnia mea m-am milostivit de am miluit sfânta mănăstire Cornetul cu acestu mertic de sare ce scrie mai sus, precum au fostu miluit şi de alţi domni mai înaintea noastră, care am văzut domnia mea şi cartea Radului voievod sân Leon voievod 1 făcut pre această milă acestei sfinte mănăstiri. Aşijderea şi domnia mea încă am înnoit şi am întărit mila aceştii sfinte mănăstiri ce scrie mai sus cu acest cinstit hrisov al domniei mele ca să poată hi sfintei mănăstiri Cornetul de întărire şi lăcuitorilor călugări de hrană şi de îmbrăcăminte iar domniei meale şi răposaţilor părinţilor domniei mele în veaci pomenire şi după petrecerea noastră care la toate lumea iaste moarte, va alége Dumnezeu a fi domnul şi biruitorul Ţării Rumâneşti, încă-l rogu cu numele lui Dumnezeu ce e-n Troiţă slăvit, să aibă a cinsti şi a înnoi şi a întări acest cinstit hrisov al domniei noastre pre mila sfintei mănăstiri, Dumnezeu să-l cinstească şi să-l miluiască, să
1666 (7175) noiembrie 25 Cartea lui Radu Leon voievod, prin care dăruieşte mănăstirii Cornetu, din Lovişte, merticul de sare de 100 bolovani de la Ocna cea Mare. DANIC, Doc Munt, CLVII/2. Original, pergament, sigiliu timbrat, ornamente. 51
1

să se afle întru cinstea şi lauda sfinţiei sale şi să aibă ajutor la a doa venire a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos de <la> cinstitul şi slăvitul sfântul Ioan Botezătorul. Amin. Seı svedïtïel postavlhem gospodßstva mi 1 : Mareş vel ban Cralevschi, Neagoe vel dvornic, Radul vel logofăt, Şerban vel spătar, Hrizea vel vistier, Gheţea vel clucer, Mihaiu vel postelnic, Gheorghie vel peharnic, Pană vel stolnic, Papa vel comis. Ispravnic Radul vtori logofăt. I DumitraÎko logofßt pis maÓ k}d dni vß lht #z}ro}z 2 î› Antonïe boevod milostiü boÈïeü gospodin. î› Antonïe boevod (m.p.) 3
DANIC, Peceţi, 316, original, pecete atârnată în căuş de ceară, monogramă domnească, semnătura autografă.

9 1669 (7177) mai 25 Bucureşti Antonie Vodă din Popeşti, intăreşte m-rii Cornetul din Lovişte scutirea de dări a satului Copăceni (?) şi dreptul de a aşeza pe moşia sa 10 oameni străini scutiţi de dări.

1 2

Iată martori punem domnia mea. Şi Dumitraşco logofăt am scris <în luna> mai 24 zile în anul 7177 (1669). 3 Io Antonie voievod, cu mila lui Dumnezeu domn. Io Antonie voievod. 52

Mßï, î› Antonie boebod boÈïeü milostïü gospodin i ¨bladatel vßsoe zemle Ágrrovlaxïei 1 Sfintii şi dumnezeieştii mănăstiri ce să chiamă Cornetul den Lovişte de preste Olt, unde iaste sfântul hram Tăierea cinstitului cap Marelui Prooroc şi nainte mergătoriu Sfântul Ioan Botezătorul, carea mănăstire se află zidită şi înălţată den temelia ei de cinstitul deregătoriul domniei meale Mareşu vel ban, ca să fie sfintei mănăstiri satul în pace de dijmă, de stupi, de râmători şi de oerie, de vinărici, de cai domneşti şi de alte de toate câte sântu preste an în ţara domniei méle pentru că înţelegându domnia mea de această sfântă mănăstire cum iaste la un loc de munte şi hrană cu nevoe, domnia mea m-am milostivit de am ertat această sfântă mănăstire de toate precum scriu mai sus ca să poată hi sfintei mănăstiri de întărire şi lăcuitorilor călugărilor de hrană şi de îmbrăcăminte, iară domnii meale şi răposaţilor domniei meale de pomenire în veaci. Aşijderea iar să fie sfintei mănăstiri ce scrie mai sus oameni 10 ce se află lăcuitori pre moşia sfintei mănăstiri Cornetul, ce să chiamă Copăcéni, carea moşie iaste dată şi adaosă la sfânta mănăstire Cornetul iar de cinstitul boiarinul domniei meale Mareş vel ban, însă oameni striini fără de bir şi fără de gâlceavă să aibă pace de bir, de taleri, de miare şi de ceară, de găleată şi de fân şi de seamă, de podvoade, de mertice, de cai de olac şi de alte dăjdii de toate câte sântu preste an în ţara domniei meale, de nimica val sau bântuială să n-aibă. Iar alţii ce se aru mai afla lăcuitori acolo la Copăcéni, afară dentraceşti ce scriu mai sus, să aibă a darea seamă ca şi alaltă ţeară,
1

Noi Antonie voievod cu mila lui Dumnezeu domn şi stăpânitor a toată Ţara Românească. 53

Pentru că iar, domnia mea, m-am milostivit de am ertat de acéstea de toate ca să fie de ajutoriul şi de posluşania sfintei mănăstiri, precum au fost ertat acéstea toate şi de alţi domni cu hrisoave de milă şi de ertăciune care le-am văzut domnia mea hrisovul Radului Leon voevod. Derept aceia şi domnia mea incă am înnoit şi am întărit această milă acestei sfinte mănăstiri nestricat şi neclătită în veci. Sego radï, ›tci sventi prïimhte i blagodarno molite o nas grhÎnyx tiÈ otec ig¨men i boÈesvenym inokom sßbore ne ostavite nas nß da piΨüte vß sventi pomhnik i vß svetoe proskomidïe molimÈe i prosim vßshx ponaçalstvovati Bogo nastavlhnimi i radï egova sventago çestnoe glava Krßstitelü I›an podraÈaita nas vßsem milovanïem i ›bnoviÎi utvrßdite i pokrhpite sami sebe daüwi ›t n¨Èd¨ i storeciü bßzhti çaüwe. Seı ubo svhdïtel postavlhem g}(sd)v mi MareÎ velikïe ban Kralievskïe, George b¥v vel ban Nhgoe vel vornik, Radul vel logofßt, Íerban Katakozino vel spßtar, Xriza vel bistier, Gech vel kluçer, Mixaü Katakozino vel postelnik, Gergie vel çaÎnik, Pana vel stolnik, Papa vel komis, I ispravnik Radul Nßsturel vtori logofßt. I DumitraÎko logofßt napisax vß nastol u Bukurewi, ms}ca maü k}e dni, v lht #z}ro}j. î› Antonïe boevod milostiü boÈïeü gospodin 1 .
Pentru aceia, sfinţi părinţi să primiţi şi cu recunoştinţă, rugaţi-vă pentru noi păcătoşii, la fel şi părintele egumen şi al dumnezeieştilor călugări sobor nu ne lăsaţi pe noi ci scrieţi<ne> la sfântul pomelnic şi la sfânta proscomidie. Ne rugăm şi cerem tuturor să înceapă cu 54
1

DANIC, Peceţi I, 318, original, pecete atârnată în căuş de ceară, monogramă domnească.

10 1670 (7178) ian. 12. Antonie Vodă din Popeşti, întâreşte m-rii Cornetul din Lovişte mai multe locuri dăruite de diverşi.

cele orânduite de Dumnezeu şi pentru al sfântului său cinstit cap, al lui Ioan Botezătorul imitaţi-ne pe noi în toată miluirea şi înnoind, confirmaţi şi întăriţi dându-vă vouă înşivă de la nevoie şi însutită speranţă luaţi-vă. Iată dar martori pune domnia mea: Mareş mare ban al Craiovei, Gheorghe fost mare ban, Neagoe mare vornic, Radu mare logofăt, Şerban Cantacuzino mare spătar, Hrizea mare vistier, Gheţea mare clucer, Mihai Cantacuzino mare postelnic, Ghrghe mare ceaşnic, Pană mare stolnic, Papa mare comis. Şi ispravnic Radul Năsturel al doilea logofăt. Şi Dumitraşco logofăt am scris în cetatea de scaun în Bucureşti luna mai 25 zile în anul 7177 (1669). Io Antonie Boievod, cu mila lui Dumnezeu domn. 55

† Antonïe voievod i gospodar vsoå zemlå ¨¨ggrrovlaxiskoå. Davat gospodßstva mi sïe povhlenie 1 sfentii şi dumnezeieştii mănăstiri ce să chiamă Cornetul den Lovişte ot sud Argeşul … şi cinstitului cap al sfântului Ioan înainte mărturisitor şi părintelui Theodosie … tuturor călugărilor câţi sânt lăcuitori într-acel sfântu lăcaş ca să fie ei …. ot sud Argeş ot jumătate de dealniţe ce să cheamă casei lu Oprea cu locurile den câmpu …. hotarul cât se va alege pentru că o au adaos şi o au dat Pavel călugărul la sfânta <mănăstire> de sufletul lui şi al părinţilor lui şi s-au scris numele lor în pomealnic ca să se pomenească < Şi iar> să fie sfintei mănăstiri ocină în Rudeani ot sud Argeş, însă în câmpul Rudeanilor loc …. pentru că o au adaos şi o au dat Zaharia călugărul şi fraţii lui anume Stanciul aprodul …. pomeană sufletele lor şi al părinţilor lor şi s-au scris numele lor la pomelnic < ca să se pomenească>. Şi iară să fie sfintei mănăstiri ocină în Văleani ot sud Argeş toată …. den câmp den pădure den apă den siliştea satului cât i să va alege partea lui <Dumitru> adaos. Şi o au dat Dumitru iuzbaşa la sfânta mănăstire pentru pomeana sufletului < lui şi al părinţilor lui şi s-au scris> numele lor la pomelnic ca să să pomenească sfânta mănăstire. Şi iară < să fie sfintei mănăstiri ocină ….> ot sud Argeş toată partea lui Neagu ot tam şi a fămeii lui Tudorei den câmp … den munte de preste tot hotarul ver cât să va alege pentru că o au adaos …. la sfânta

Antonie voievod şi domn a toată Ţara Românească. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele.. 56

1

mănăstire pentru pomeana sufletelor lor şi a părinţilor lor şi s-au <îngropat> în sfânta mănăstire. Şi iar să fie sfintei mănăstiri ocină în Sărăcineşti toată … însă locure în câmpu răzorite şi den siliştea satului cu pometul den apă …. i pârcălabi i Voineşti de preste tot hotarul ver cât va alege pentru că neavând …. de trupul lor feciori sau rudenii ei au adaos şi au dat toată partea lor de moşie sfintei …. şi ale părinţilor lor şi s-au scris la pomealnic nici să să pomenească în sfânta mănăstire. ocină în Pruiani jumătate de toată partea lui Onufrie călugărul ot tam ca … den pădure den apă den …. s-au îngropat la … şi s-au tras…. ocină în luncă toată partea …. şi a fiului său popei Oprea … cumnatu lui den Dobra, den Vâslat, den Valea lui Stan de preste tot hotarul cât se va alege partea lor pentru … iu său, popa Oprea la sfânta mănăstire pentru pomana sufletului lor şi ale părinţilor lor. Şi iar să fie sfintei mănăstiri ocină în Racoviţa, 4 locuri arături de 6 zile …. ot Argeş la sfânta mănăstire pentru pomeana sufletului lui şi al părinţilor lui ca să să pomenească întru sfânta mănăstire. Pentru că aceaste ocine toate < câte scriu mai sus au dat la> mănăstire aceşti numiţi oameni ce scriu mai sus de a lor bună voe precum am văzut Theodosie stareţul cu multă boiari şi oameni buni scrişi în zapis. Domnia mea am dat şi am întărit cu această carte a domniei meale ca să fie ohabnică stătătoare şi de întărire şi călugărilor de hrană …. să le fie pomeană în veci. I ne ›t kogoıdo ne pokolhbimu porezmo gospodßstva mi. Seı ¨bo svhdïtel postavlhem gospodßstva mi: pan MareÎ veliki ban Kralevski i pan Radul
57

Popescul vel dvornik i Radul Kreculeskul vel vistier i Gliorie Gecea vel kluçer i Mixai Kantacuzino vel postelnik i George vel paxarnik i Panß vel stolnik ... vel pitar I ispravnik Radul Nßsturel vtori logofet. Az MuÎat logofßt napisax vß stol … pis meseca ian¨arie b$ï dni i ›t Adamaa ıe do n}nh teçnïa lhtom #z}ro}i. î› Antonie voievoda milostiü boÈïeü gospodar 1 .
DANIC, Colecţia Ionaşcu Ion, II/10, original, sigiliu timbrat, ornamentat, deteriorat parţial. Iorga N., Documente mai ales argeşene ale Eforiei Spitalelor Civile (Partea I), in "Buletinul comisiei istorice a României" vol III, (1924), p. 83 .regest.

11 1670 (7178) iulie 28. Antonie Vodă din Popeşti, întâreşte preoţilor m-rii Dintrunlemn scutirea de dări. Milostïü BoÈïü î› Antonïe voevoda i gospodar Zemli Vlaxskoe.
Şi de nimeni neclintit după porunca domniei mele. Iată dar şi martori pune domnia mea: pan Mareş mare ban al Craiovei şi pan Radu Popescu mare vornic şi Radu Creţulescul mare vistier şi Gligore Gheţea mare clucer şi Mihai Cantacuzino mare postelnic şi Gheorghe mare paharnic şi Pană mare stolnic…. Mare pitar. Şi ispravic Radu Năsturel al doilea logofăt. Eu, Muşat logofăt am scris în <cetatea> de scaun … am scris în luna ianuarie 12 zile şi de la Adam până acum cursul anilor 7178 (1670). Io Antonie voievod cu mila lui Dumnezeu domn. 58
1

PiÎem gospodstvo mi çestnom¨ i osfewenom¨ otc¨ kir Searafim arxiepiskop rßmniceaskxi zdradvie 1 . Cătră aceasta-ţ dau ştire domnia mea că aici înaintea dumniei meale veniră preoţi de la sfânta şi dimnezeiasca mănăstirea Deunlemnu, de iaste hramu Rojdestvo sveti presvetei Bogorodiţe, jăluindu-se cum că ei sunt colea la acea sfântă rugă năpreastan în ză şi în noapte cum au fost de veac. Şi au fost miluiţi şi ertaţi de toţi domnii precum le am văzut domnia mea cărţile de milă şi de ertăciune, deci domnia mea (?) încă m-am milostivit de le-am înoit şi le am întărit mila şi ertăc<u>nea ca să fie ertaţi de bir, de haraci de poclon piscupescu de toată cheltuiala. Şi le-am făcut domnia mea carte ca să aibă bun pace în zilele domnii meale, numai să fie de cliros şi de partea sărăcitei bisearici. Iar sfinţia ta nu laşi precum scriu cărţile altor domni şi cartea domniei meale şi de ertăciune, ci le iai bir şi pocloanele şi toate cheltuialele ca altor popi, dar căci poţi face svinţia ta aşa, de-i bagi la val şi le iai bir şi nu asculţi de ertăciunele şi calci mile şi ertăciunele de nu-i laşi în pace aceşti popi şi diaconi; de care lucru iată că-ţi scriu domnia mea. În vréme ce vei vedea această carte a domniei méle iar sfinţia ta foarte bună pace să le dai, nimic să nu-i mai învălueşti, nici să le mai iai bir sau alt ceva, că bine<să ştii> de vor mai veni şi al doilea rând cu jalbă la domnia mea că nu-i laşi <în pace şi> mai iai bir sau alte pocloane au cheluiale, bine să ştii că vei avea cuvinte reale şi cu scârbă de cătră domnia mea, ci bună pace să le dai pentru că aşa iaste învăţătura domnii méle.
Din mila lui Dumnezeu, Io Antonie voievod şi domn al Ţării Româneşti. Scrie domnia mea cinstitului şi sfinţitului părinte, chir Serafim, arhiepiscop al Râmnicului, sănătate. 59
1

I

Ispravnik sam reçe gospodstva mi 1 . Pis iulie 28 dni văleat 7178 (1670). î› Antonïe voevoda milostïü boÈïü gospodinß. î› Antonïe voevod (m.p.) 2
Colecţie particulară, original, hârtie. Sigiliu inelar domnesc în chinovar.

12 1786 iunie 23. Platonida stareţa m-rii Ostrov, jud Vâlcea, se plânge domnului de îmcălcările de prorietate făcute de schitul Berislăveşti. Rezoluţie domnească. Prea înălţate doamne, jăluiesc mării tale că sfânta mănăstire Ostrovul având o parte dă moşie dată danie de o Agripina călugăriţa dă o sută de ani ce să coprinde în cartea dăn naintea răposatului Şărban voevod cu leat 7195 (16871688), dând numita călugăriţa danie o vie în dealul Stoieneştilor, din valea Radii şi cu toată partea dă moşie de acolo din Stoeneşti, ce se chiamă Brădişor şi toată partea din Scăueni cu moara din Stoeneşti. Care părţi de moşie, după schimbarea stariţilor şi după întâmplarea vremilor şi după a noastră slăbiciune, vedem că stăpâneşte de un schit Berăslăveşti şi nu ştim, milostive doamne, cu ce stăpâneşte schitul aceste părţi de moşie, de este vre-un schimbu dat sau cu vre o hrăpire este luată, nu ştim. Că totdeauna cerem ca să ne arate cu cei temeiu stăpâneşte egumenul de acolo şi nici într-un
1 2

Ispravnic însăşi spusa domniei mele. Io Antonie voievod cu mila lui Dumnezeu domn. Io Antonie voievod. 60

chip nu va să ne arate. Şi fiind că am cartea mării sale Radului Şărban voevod, fiind supus după vremi ceastă parte de moşie, iar acum într-acest curgător an, din mila Maicăi Precistii s-au găsit acea carte a mării sale răposatului Şărban voevod între nişte hrisoave ale dumnealor boerilor Bujoreni, care le găsim în Ţara Nimţească, la Beciu. Şi cu acea carte am căzut la mila mării tale ca să te milostiveşti asupra sântului lăcaş, să fie luminată porunca către dumnealor ispravnici din judeţul Argeş ca să aducă pă numitul egumen faţă, să ne judece după cărţile ce avem. Şi după judecată, aflându-ne dreptatea să orânduiască doi boeri cu cu pracsis, unul despre partea sfintei mănăstiri altul din partea igumenului B<ă>răslavescul, ca să meargă în faţa locului, care vor fi ceruţi de amândouă părţile şi după alegerea ce vor face acei orânduiţi, dă nu ne vor putea odihni, dumnelor să venim la luminat Divanul mării tale să …. dreptatea. Şi ce va fi mila mării tale. Rugătoare către Dumnezeu, Platonida staiţa de la mănăstirea Ostrov, sud Argeş. Io Nicolae Petru Mavrogheni voevod. Dumnevoastră ispravnicilor ai judeţului să cercetaţi pricina întâiu prin judecată înaintea dumneavostră şi fiind trebuinţă dă a se face alegere la faţa locului veţi orândui dumnevoastră boernaşi cu praxis care să facă alegerea dreptăţii în scris. De nu se va odihni vre o parte de acolo să-i orânduiţi şi la Divan. 1786 iunie 23.
Colecţie particulară, original, hârtie.

61

Originea şi locul naşterii sfântului Nicodim de la Tismana
Cosmin Vilău Una din problemele cele mai controversate ale balcanologiei este originea şi locul naşterii sfântului Nicodim de la Tismana. Documentele relative la mânăstirile oltene, tetraevangheliarul din 1404-1405, scris de mâna lui Nicodim şi inscripţiile de la mânăstirea Tismana nu menţionează şi locul de obârşie al reorganizatorului monahismului românesc. Istoricii români sunt de o unanimă părere că nu sa născut pe teritoriul patriei noastre şi că a venit la noi de undeva din sudul Dunării, în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu (1364 - 1377), când a întemeiat primele mânăstiri ortodoxe româneşti, cunoscute cu numele: Vodiţa şi Tismana 1 . Anul venirii nu se poate şti cu precizie, după toate probabilităţile ar fi venit mai înainte de 1374, pentru că cel mai vechi document slavo-român din Ţara Românească relativ la mânăstirea Vodiţa, este nedatat, după cercetările din urmă este din 1374 2 . Cea dintâi consemnare în scris a făcut-o arhidiaconul Paul de Alep, fiul patriarhului Macarie II al Antiohiei, cu prilejul călătoriei efectuate în Ţările Române la 1657 şi trecând pe la Tismana a aflat de la călugării de aici că tatăl său era grec din oraşul Castoria, iar mama sa sârbă 3 .
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.I, Bucureşti, 1991, p. 306 – 307. 2 Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo române (1374 - 1600), coord. Gheorghe Bolocan, Bucureşti, 1981. 3 Călători străini despre Ţările Române, vol.VI, Bucureşti, 1975, p. 197. 62
1

În Slujba osebită din 1767 1 şi la Ştefan Ieromonahul 2 se afirma că era „din neamul slovenesc al Serbiei” 3 . Bibliografia unui personaj eclesiastic sârb, Viaţa lui Isaia de la Hilandar, menţionează că era de neam grec (gr]çisk rodom]), fapt ce nu poate fi pus la îndoială 4 . Cât despre apartenenţa sa la naţionalitatea sârbă (sau cel puţin după mamă) după cum au comunicat călugării de la Tismana lui Paul de Apel (pe baza tradiţiilor monastice), se dă naştere la două teorii: 1. Era bine cunoscută cărturarilor sârbi contemporani originea jumătate sârbească a lui Nicodim, motiv pentru care nu au consemnat în lucrările lor.

Titlu întreg: Slujbă//osebită// A sf<â>ntului prea-cuviosului Pă//rintelui nostru Nicodimǔ sfinţi//tului celǔ dinŭ Lavra sf<in>tei Mână//stiri a Tisměnei//: Acumŭ întâiǔ tipărită în zilele Lu//minatului şi prea înălţatului Domnŭ// Io Alexandru Scarlat Ghica v<oe>v<o>d// Cu bl<a>goslovenia şi osârdia şi cu// toată cheltuiala sf<i>nţii sale Iubitoriu//lui de D<u>mnezeu Chirǔ Partenie, episcopulŭ Râm<niculu>i. În sf<â>nta Episcopie a Râmnicului:// La anulŭ de la H<ristos> 1767// S-au tipărit de popa Constandinŭ Tipog<raful> .(. Emil Lăzărescu, Nicodim de la Tismana şi solul său în cultura veche românească I (până la 1385), în „Romanoslavica”, XV, Bucureşti, 1965, p.239, de la mânăstirea Tismana. 2 Ştefan Ieromonahul a dat o nouă ediţie (în manuscris), în 1839 Slujbă osebită, mult amplificată însă cu infirmaţii culese din tradiţie, cuprinzând atât viaţa cât şi slujba sfântului. Actualmente manuscrisul se păstrează în Biblioteca Academiei Române – fond manuscrise româneşti, nr.2643. (cf. Emil Lăzărescu, op.cit., p.239 – 242). Partea cuprinzând viaţa sfântului a fost publicată de Iosif Bobulescu: Viaţa preacuviosului părintelui nostru Nicodim sfinţitul, arhimandritul Lavrei din sfânta mânăstire Tismana, Bucureşti, 1883. 3 Cf. Emil Lăzărescu, op.cit., p. 253. 4 Ibidem, p. 253 63

1

2. Tradiţia călugărească de la Tismana nu este decât o explicaţie găsită de vieţuitorii aceleiaşi mânăstiri pentru legăturile dintre el şi lumea sârbă 1 . În asemenea situaţie, înrudirea dintre el şi familia conducătorilor sârbi (în special cu cneazul Lazăr) este îndoielnică, pentru că eroica rezistenţă a celui din urmă în faţa turcilor la Kosovopolie (Câmpia Mierlei) din 1393 au făcut din el un erou naţional, similar lui Ştefan Duşan, iar o legătură de rudenie între cei doi ar fi făcut ca o asemenea dată să fie consemnată de izvoarele istorice sârbeşti contemporane (letopiseţe şi scrieri hagiografice), iar pentru întâia oară este atestată de Ştefan Ieromonahul pe baza tradiţiei 2 . Despre locul naşterii, afirmaţia lui Paul de Alep menţionată mai sus este ori luată din tradiţie, ori dedusă de la ştirea că era fiu de grec din aceeaşi localitate, în ambele cazuri însă este nesigur. În anul 1863, cu prilejul împlinirii a 1000 ani de la creştinarea Moraviei de către sfinţii Chiril şi Metodie 3 , teologul Johannes Martinov a realizat o lucrare omagială în care a abordat şi problema originii sfântului Nicodim: „Prilep seu Prilepis civitas est Serbiae olim celeberrima regumque Serborum seates... Haec itaque urbs patria fuisse videtur Nicodeme, quem auctor anonymus Historiae Bulgariae inter sanctos recensit, ordine decimum sextum, et insuper vocat Prelepiessem et myrobletam Prilepiam, in Valachiam migresse testatur spelunco et sepulchrum sancti viri qui etiamnum
1 2

Ibidem, p. 254 Ibidem, p. 254. 3 Pentru mai multe informaţii vezi G. Mihăilă, Apariţia scrierii slave şi pătrunderea ei la nordul Dunării. Răspândirea în Ţările Române a izvoarelor narative despre viaţa şi activitatea fraţilor Constantin, Chiril şi Metodie, în vol. Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, Bucureşti, 1972, p.9 – 77 (cu o bogată bibliografie). 64

sumerssunt în monasteria Tismana. Est hoc monasterium non procul o limitibus Hungro – Transilvaniae, quod anne 1366 absolvit Valachiae Voivoda Radu seu Rudolphos (Annus eclesiasticus graeco – slavicus, editus anno milenario sanctorum Cyrill et Methodie, slavice gentis apostalorum, seu Commemoratio et Breviarum rerum gestarum corum qui testis sacris Graecis et Slovacis ilari sunt scripsit Johannes Martinov, Cazanenzis presbyter Societatis Jesu, Bruxelles, 1863, p.326) 1 . Martinov însă, nu susţine cu certitudine originea din Prilep a sfântului Nicodim, totuşi această teorie a fost însuşită de cercetătorii B.P. Hasdeu 2 , Nicolae Iorga 3 , Nicolae Cartojan 4 , Ecaterina Piscupescu 5 şi alţii, fiind teza istoriografiei româneşti până în deceniul al şaptelea al secolului XX. În 1965, Emil Lăzărescu, examinând mai atent conţinutul textului din lucrarea lui Martinov, constată că acesta din urmă este prudent în cercetare, iar afirmaţiile sale se bazează pe vechile minee sârbe şi după o cronică bulgară descoperită de el însuşi; din această cauză este greu de crezut că Martinov ar fi putut consulta minee cu dată nesigură, mai ales că în asemenea cărţi sunt indicate zilele de prăznuire ale sfinţilor, iar în al doilea caz cronica bulgară menţionată este cunoscutul Ţarstevnic al
Emil Lăzărescu, op. cit., p. 254. Istoria critică a românilor, ediţie îngrijită, studiu introductiv de Grigore Brâncuşi, studiu introductiv şi note de Manole Neagoe, Bucureşti, 1971, p. 195. 3 Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol.I, Bucureşti, 1920, p. 50. 4 Istoria literaturii române vechi, postfaţă şi bibliografie finale de Dan Simonescu, prefaţă de Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1980, p. 32. 5 Literatura slavă din Principatele Române în veacul al XV-lea, Bucureşti, 1939, p. 29.
2 1

65

lui Paisie de la Milandar din 1752, care menţionează un anume Nicodim: светыи преподовныи Никодемъ мироточец прилепскіи (sfântul Nicodim Mirotoceţ prilepeanul),despre care nu există date că ar fi aceiaşi persoană cu întemeietorul mânăstirii Tismana 1 . Punctul de vedere al lui Emil Lăzărescu, întemeiat pe examinarea critică a izvoarelor istorice şi pe argumente logice, a fost de-a dreptul revelator, contribuind la dezvoltarea cercetării ştiinţifice. Era zdruncinată teoria originii lui Nicodim de la Tismana din Prilepul Macedoniei, dar rămânea în necunoaştere locul de origine, pentru că Emil Lăzărescu (probabil nu a avut nici o sursă istorică), nu precizează alt loc de obârşie. În acelaşi timp, academicianul sârb Djordjie Radočić din Novi – Sad afirma că Nicodim ar fi originar din Prilepac, oraş fortificat aproape de Novo Brdo, din Serbia 2 . Studiul său însă este destul de succint, iar afirmaţia sa se bazează pe datele oferite de tradiţie şi de surse istorice reale 3 , dar fără a preciza vreun titlu anume. Aceste două teze, relative la originea sfântului Nicodim, din Prilep sau Prilepac, sunt prezente până astăzi în istoriografia românească, chiar dacă balanţa atârnă mai mult spre argumentele lui Djordie Radočić 4 . * * * Din cele menţionate mai sus, putem concluziona că problema originii şi locului naşterii sfântului Nicodim de la Tismana, rămâne deschisă cercetărilor ştiinţifice.
Op.cit., p. 254. „Bulgaroalbanitoblahos” et “serboalba nitobulgaroblahos”-deux caracteristiques etniques du sud-est ėuropeen du XIV et XV siėcles: Nicodėm de Tismana et Grėgoire Camblac în „Romanoslavica”, XIII, Bucureşti, 1966, p. 78. 3 Ibidem, p. 78. 4 Mircea Păcurariu, op.cit., p. 306 – 307.
2 1

66

Nu se poate susţine în continuare originea din Prilepul Macedoniei, cu atât mai mult cu cât cercetând mai cu atenţie textul Ţarstevnicului, în care se relatează despre Nicodim, se constată că este de fapt Nicodim Mirotocet = Nicodim Izvorâtorul de Mir 1 , ori despre întemeietorul Tismenei nu se atestă că avea calitatea de „izvorâtor de mir” 2 , iar sfântul Nicodim Mirotocet ar putea fi o născocire hagiografică asemeni sfântului Barbar Mirotocet, ascet inventat de bulgari în secolul XIV, ca să nu mai ia mir de la bizantini şi prăznuit oficial de Biserica bulgară 3 . O analiză critică şi minuţioasă asupra izvoarelor istorice relative la localitatea Prilepac va confirma sau dezaproba rezultatul cercetărilor făcute de Djordje Radočić, rămânând, în stadiul actual al cercetărilor, singura variantă posibilă pentru localitatea de naştere a lui Nicodim.

Ecoul proclamării Independenţei de Stat a României în Craiova şi judeţul Dolj
Ilie Vulpe Ruperea legăturilor cu Poarta, proclamarea Independenţei şi intrarea României în război alături de Rusia a avut un larg ecou în rândul populaţiei de la oraşe
În limba slavonă mirotoçec} = izvorâtor de mir, subst. = mir; miro + vb. toçiti = a vărsa, a curge, a alerga, a ascuţi, a toci. 2 Cf. Acatistul sfântului preacuviosului părintelui nostru Nicodim cel sfinţit, arhimandritul Lavrei, sfintei mânăstiri Tismana din Oltenia (26 decembrie), întrunit după viaţa sfântului de Gerentie Călugărul, în Acatistier, Alexandria, 2005, p. 360 – 371. 3 Cf. Ecaterina Piscupescu, op. cit., p. 67. 67
1

şi sate din întreaga ţară. S-au desfăşurat numeroase manifestaţii prin care locuitorii şi-au exprimat bucuria şi hotărârea de a face orice sacrificiu pentru apărarea şi consfinţirea acesteia pe câmpul de luptă. Împlinirea visului românilor a trezit hotărârea neclintită de a lupta cu toate forţele împotriva stării de vasalitate a României faţă de Turcia, situaţie devenită anacronică 1 atât prin noua politică europeană de aşezare a relaţiilor între ţări şi de soluţionare a litigiilor dintre acestea cât şi prin decădere militară şi economică înregistrată de Turcia şi de rivalitatea ascuţită dintre ea şi celelalte două puteri din această parte a Europei, Austria şi Rusia. Craiova fiind apropiată de câmpul de luptă din sudul Dunării a devenit un punct de comandă şi de dirijare a eforturilor materiale şi umane pentru susţinerea armatei române. De aceea entuziasmul locuitorilor oraşului a fost deosebit: „tari în braţe şi voinţă, românii vor lupta bărbăteşte, cu cel mai nemărginit devotament pentru apărarea acestui tezaur Independenţa”, menţionează, un document al vremii 2 . Proclamarea oficială a Independenţei statale a stârnit la Craiova, aşa cum menţionează un raport 3 al prefectului judeţului Dolj, I.N. Titulescu, „o mare manifestaţie spontană la care a luat parte întregul oraş cu torţe şi muzică, sărbătorind marele fapt românesc care a înflăcărat toate inimile”. Exprimând aceeaşi hotărâre a populaţiei de a lupta pentru consfinţirea Independenţei, Consiliul General al Judeţului Dolj arăta în telegrama 4
Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Constituirea României Moderne (1821-1878), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 633-634, vezi şi Sorin Liviu Damean, România şi Congresul de Pace de la Berlin (1878), Bucureşti, 2005, p. 18. 2 D.J.A.N. Dolj, fond Prefectura judeţului Dolj, dosar 13/1877, f. 27. 3 Ibidem, f. 24. 4 Ibidem, f. 26. 68
1

adresată domnitorului Carol I şi Consiliului de Miniştri că „întreg poporul român va şti să susţie actul cel mare al Independenţei României”. Subliniind în continuare contribuţia adusă de locuitorii Craiovei şi ai Olteniei în general, la lupta pentru libertate naţională, în aceeaşi telegramă se sublinia că şi de data aceasta „oltenii sunt şi vor fi demni urmaşi ai marilor eroi ai neamului…” 1 . A doua zi, după discursul lui M. Kogălniceanu prin care se oficializa proclamarea independenţei, prefectul judeţului arăta într-un alt raport, că la Craiova s-au tras salve de tun şi că generalul Haralambie, comandantul Diviziei I-a, a trecut în revistă defilarea unui batalion de colegiani pe al cărui steag stătea scrisă deviza „Viitorul şi Independenţa României”. Generalul Haralambie a ţinut un discurs în care a arătat datoriile fiecărui român în condiţiile create de starea de război în care România se afla, deja, faţă de Turcia, sacrificiile ce trebuiau făcute pentru păstrarea unei ţări libere şi independente, emoţionând întreaga asistenţă. Entuziasmul şi strigătele de „ura” au fost generale, „noutatea oficială despre proclamarea Independenţei şi declararea războiului i-a înflăcărat pe toţi” 2 . Adeziunea locuitorilor de la oraşe şi sate, tineri şi bătrâni, a fost totală. Entuziasmul la aflarea veştii că „România intră în vechea sa Independenţă”, devenind o naţiune liberă, stat de sine stătător 3 , reiese şi din unele relatări ale vremii; un tânăr de 16 ani ce pleca voluntar, cu un regiment de artilerie, spre Calafat, scria mai târziu, că pe marginea străzilor „craiovenii care se adunaseră să
1 2

Ibidem, f. 29. Ştefan Georgescu, Memorii din timpul războiului pentru Independenţă, Bucureşti, 1952, p. 394. 3 Sorin Liviu Damean, op. cit., p. 35. 69

ne petreacă şi să ne ureze izbândă au strigat şi ei cu soldaţii împreună să trăiţi, atât erau de voioşi încât credeam că nimic nu va putea rezista contra noastră” 1 . Acelaşi moment al plecării armatei din Craiova spre Dunăre este prezentat astfel de Olga Gigurtu, fiica lui Barbu Bălcescu, într-o lucrare de memorii publicate mai târziu: „tot oraşul ţine să-i petreacă până la Fântâna cu Ţeapă, unde se ridică astăzi falnicul monument al Independenţei” 2 . „Generalul Lupu, cu statul său major în capul oştilor, ţine o cuvântare patriotică după care urmează urale nesfârşite, muzica intonă marşul şi trupele porniră spre Dunăre pe care o trecuseră de atâtea ori valoroşii noştri străbuni pentru apărarea ţării şi a creştinismului” 3 . Studenţii domiciliaţi în Craiova, la rându-le, au confecţionat un steag pe care l-au trimis, în ziua de 13 mai, Regimentului 7 dorobanţi pentru a-i îmbărbăta în luptă 4 . În condiţiile în care puterile europene au adoptat o poziţie, dacă nu ostilă proclamării Independenţei de către România, cel puţin rezervată, entuziasmul locuitorilor a constituit un tonic în măsură să încurajeze şi să mobilizeze nu numai tânăra şi neexperimentata noastră armată dar şi cercurile guvernamentale româneşti care îşi asumau o mare responsabilitate şi căutau sprijin şi încurajări în străinătate.
Ştefan Georgescu, op. cit., p. 394-395. Este vorba de monumentul realizat de sculptorul Dumitru Pavelescu-Dimo şi dezvelit în 1913 care a fost demolat în 1948 de regimul comunist. 3 Olga general Gigurtu, Amintiri şi icoane din trecut, Craiova, Edit. Scrisul Românesc, 1935, p. 106. 4 N. Adăniloaie, Contribuţia maselor populare la susţinerea războiului de Independenţă, „Studii”, 20, nr. 3, mai-iunie, 1967, p. 454.
2 1

70

Ştefan Georgescu, tipograf înrolat în armată, arăta în memoriile sale că entuziasmul şi hotărârea cuprinseseră în aşa măsură armata română încât „la Olteniţa oştenii au declarat că doreau să treacă imediat Dunărea şi că dacă nu li se vor da luntrii vor trece fluviul înot” 1 . Trecerea Dunării şi intrarea efectivă a armatei române în luptă a făcut ca întreaga atenţie a populaţiei să treacă fluviul. Toate mişcările de pe front erau urmărite cu sufletul la gură de locuitorii oraşului Craiova şi ai judeţului Dolj, ai căror copii, fraţi, soţi sau părinţi se luptau pe câmpurile Bulgariei pentru a scăpa ţara de turci. În 10 septembrie 1877, autorităţile judeţene şi locale raportau că la Bechet „sute de oameni, de toate vârstele şi de toate condiţiile sociale (mulţi veniţi din Craiova ca însoţitori ai celor ce plecau pe front), mergând la biserică, în prezenţa autorităţilor ascultau cu smerenie pe preot atât în rugăciunea pentru izbânda armatelor creştine, în încleştarea din faţa Plevnei (n.n.), cât şi în cea a parastasului pentru ostaşii români şi ruşi căzuţi până atunci în război. Se vedea pe feţele lor o rază de speranţă şi toate privirile se înălţau spre cer cu sincere rugi pentru juna şi brava noastră armată” 2 . Vestea căderii Rahovei a produs o mare bucurie în rândul locuitorilor din Oltenia. La Craiova, în biserica Madona Dudu, s-a ţinut un Tedeum la care au luat parte toate autorităţile civile şi militare. S-a toastat în cinstea armatei române care, prin vitejia sa, s-a arătat demnă de

Dan Berindei, Cucerirea Independenţei României (1877-879), Bucureşti, 1967, p. 51. 2 D.J.A.N. Dolj, fond Prefectura judeţului Dolj, dosar 13/1877, f. 155. 71

1

timpurile glorioase ale nemuritorului principe Mihai Bravul 1 . Strălucita victorie de la Plevna a armatei românoruse a declanşat o adevărată explozie de bucurie. Potrivit raportului administraţiei locale „marea ştire despre căderea Plevnei a fost primită şi salutată de toată populaţia plasei Jiul de Sus, cu entuziasmul cel mai înflăcărat” 2 . Ştirea căderii Plevnei, raporta prefectul judeţului Dolj 3 , „a produs o bucurie de nedescris printre locuitorii oraşului Craiova”. În seara zilei de 29 noiembrie s-a desfăşurat o mare manifestare; participanţii „cu muzica în cap, torţe şi stindarde în mâini au parcurs străzile oraşului în aclamaţiile cele mai vii ale mulţimii”. A doua zi, miercuri, 30 noiembrie, ora 11, a fost sărbătorită în mod oficial victoria de la Plevna cu participarea autorităţilor civile şi militare şi a unui numeros public, iar seara, la Teatrul Naţional, artiştii din Craiova „au dat o reprezentaţiune de gală, la care s-a cântat un imn în onoarea Măriei Sale Domnitorului şi a armatei române”. Simpatia şi adeziunea locuitorilor pentru ideea Independenţei şi pentru susţinerea războiului pe care armata îl ducea împotriva turcilor s-a oglindit şi prin sprijinul material consistent pe care populaţia l-a dat din tot sufletul fără să fie, în vreun fel constrânsă. Oltenia, judeţul Dolj, erau în imediata apropiere a frontului şi această realitate a făcut ca de aici, să fie rechiziţionate cele mai însemnate cantităţi de cereale, vite de tracţiune şi de consum, alte materiale necesare trupelor. Locuitorii satelor care au purtat greul războiului, meşteşugari, intelectuali, comercianţi, întreaga naţiune „unită-n cuget
1 2

Ibidem, dos. 264/1877, f. 386. Ibidem, f. 396. 3 Ibidem, dosar 13/1877, f. 17. 72

şi-n simţire” a răspuns cu dăruire la chemarea Patriei contribuind, uneori cu mai mult decât putea, la echiparea armatei (găsită de război nepregătită din toate punctele de vedere), aprovizionarea ei şi la îngrijirea soldaţilor răniţi. „Timpul vorbelor a trecut, timpul faptelor a 1 venit” , scria un Apel lansat de comitetul alcătuit cu scopul de a aduna bani şi obiecte din ofrande, pentru armata română. Populaţia oraşului Craiova şi a judeţului Dolj, deşi avea mare parte din recoltă şi din avut expuse rechiziţionării a răspuns cu generozitate şi patriotism donând mari cantităţi de alimente, rufărie, lenjerie de pat, bani, scamă pentru punctele sanitare şi altele. Semnificativ este faptul că au fost numeroase cazuri în care s-au făcut ofrande armatei române fără ca cel ce „oferea astfel o parte din avutul său” să-şi dezvăluie identitatea, ori ca unele obiecte, animale şi unelte ce iniţial au fost rechiziţionate pentru armată prin eliberare de chitanţe 2 , să fie oferite mai târziu ca ofrandă renunţând la sumele pe care statul se obliga să le plătească ca despăgubire. Numai cu ajutorul tuturor categoriilor de locuitori, armata română a putut fi pusă pe picior de război într-un timp relativ scurt, şi acum, când se împlinesc 130 de ani de la acest mare eveniment din istoria neamului românesc este momentul să arătăm că întreaga ţară s-a mobilizat, cum de puţine ori a reuşit în istoria sa modernă şi prin exemple demne de urmat au reuşit să realizeze un vis crucial, pe care Nicolae Bălcescu, marele patriot revoluţionar de la 1848, îl considera ca o viitoare necesară revoluţie, alături de Unire. Prin aşezarea sa geografică, oraşul Craiova, judeţul Dolj, întreaga Oltenie
1 2

N. Adăniloaie, op. cit., p. 443. D.J.A.N. Dolj, fond Prefectura judeţului Dolj, dos. 267/1877, f. 103. 73

a jucat rolul de placă turnantă, de dispecerat, atât prin contribuţia materială şi umană pe care au avut-o locuitorii cât şi pentru faptul că aici au fost cantonate două din cele patru divizii ale armatei regulate, a funcţionat un timp Statul Major al ei, la Poiana Mare, iar la Craiova a existat şi funcţionat la maximum, una din cele trei Comisii de rechiziţii pentru armată.

Un document grecesc inedit
Aurel Radu Arhivele Craiovene păstrează în Colecţia Documente un număr relativ mic de documente greceşti, însă importante prin informaţiile conţinute, adesea puţin cunoscute istoricilor din cauza lipsei de specialişti cunoscători de limba şi paleografia greacă. Craiova a fost de-a lungul vremurilor oraşul în care a existat şi s-a afirmat cea mai numeroasă comunitate grecească din întreaga Oltenie, istoria acesteia fiind, din păcate, aproape necunoscută. Cu toate acestea, ar fi o exagerare în a conchide că toate documentele greceşti din Arhivele Craiovene ar fi opera etnicilor greci. Este cunoscut că de abia în secolul al XIX-lea, supranumit şi secolul naţiunilor, se vor diferenţia “popoarele” Balcanilor. Adesea, a fi “grec” era echivalentul termenului a fi “ordodox”. Deasemenea, nu putem pierde din vedere faptul că limba greacă a avut un statut privilegiat în cadrul Imperiului Otoman, fiind limba comerţului şi a culturii. Această situaţie s-a datorat statutului priviligiat al grecilor care erau răspândiţi peste tot în Balcani, diaspora greacă fiind mult mai numeroasă după 1453. Aceştia dominau viaţa comercială şi ocupau poziţii înalte în administraţia Imperiului Otoman (mare dragoman,
74

echivalent al ministrului de externe al Porţii, dragoman al marinei şi nu în ultimul rând domnitori în principatele române), unii din aceştia fiind educaţi la universităţile occidentale 1 . De aceea, multe familii boiereşti şi români de la sud de Dunăre ştiau să vorbească şi să scrie greceşte, fiind adesea o necesitate impusă de realităţile Balcanilor. Este şi cazul de faţă, al negustorului Dimitrie Aman, român cuţovlah 2 care între sfârşitul secolului al XVIIIlea şi începutul celui de-al XIX-lea a locuit în Craiova unde a strâns o frumoasă avere, fiind printre cei mai bogaţi negustori din Oltenia, de activitatea acestuia preocupându-se şi marele nostru istoric Nicolae Iorga care publică corespondenţa negustorului. În ceea ce priveşte familia negustorului, se ştia că acesta a fost căsătorit de două ori, în prima căsătorie cu Zamfiriţa, are un fiu Costache, iar în a doua cu Despina Nicolau Paris (Pepica), o grecoaică erudită cu care va avea cinci copii, cunoscuţi fiind Alexandu Aman, magistratul şi filantropul şi Theodor Aman, pictorul 3 . Cu toate acestea în înscrisul nostru prin care Dimitrie Aman oferă unele cadouri de nuntă Pepicăi aflăm că acesta se afla la a treia căsătorie! Pentru cei preocupaţi de genealogii şi în mod special de cea a familiei Aman acest document din Colecţia Documente a Arhivelor Craiovene aduce informaţii noi cu privire la această vestită familie craioveană.

Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, Editura Institutul European, Iaşi, 2000, p. 61-63. 2 N. Plopşor, Obârşia familiei Aman, în “Arhiva Oltenei”, 1923, p. 810. 3 Gabriela Braun, ş.a., Familia Aman, Editura Aius, Craiova, p. 5-6. 75

1

Anexă: Înscris prin care Dimitrie Aman oferă daruri de nuntă Pepicăi Nicolau Paris Εις Δοξαν Θε<ου> υμην Μυλοντας ευτηχθινε εις τριτον γαμον μετα τους Πεπικας Νικολα<ου> Παρις ζιτουσα κοριζι χαριζω δια προγαμια δορια τα κατοθεν γρ<οσια> 10000 ητι γροσια δεκα χιλιαδες εις μετριτα 4000 ητι γροσια τεσερες χιλιαδες ειν ενα χτεν διαμαντινιο 3500 ητι τρια χιλιαδες πεντα κοσια γροσια εις ενα ζευγαρι σκουλαρικια διαμαντινια 1000 ητι χιλια γροσια εις ενα δαχτυλιδι διαμαντινια μονοπετρα 1800 ητι χιλια οκτα κοσια γροσια εις ενα σαλι καλον 350 ητι τρια κοσια εις εναν μπιζαδεν 20650 με μικρα πραγματα ραμενα παντοφλια, κορδελες, ταντελες. 1814 αυγουστ<ος> 7 Διμιτρι Αμαν Spre Slava lui Dumnezeu, Tatăl nostru Viitoare felicitări la a treia căsătorie cu Pepica Nicolau Paris am cerut această copilă dăruind, înainte de nuntă cadourile cele de mai jos: groşi 10000, adică groşi zece mii în numerar
76

4000, adică groşi patru mii pentru un pieptăne cu diamante 3500, adică trei mii cinci sute de groşi pentru o pereche de cercei cu diamante 1000, adică o mie de groşi pentru un inel cu un singur diamant 1800, adică o mie opt sute de groşi pentru un şal bun 350, adică trei sute cinci zeci pentru o beizadea 20650 cu mici lucruri: papuci brodaţi, panglici, dantele. 1814 august 7 Dimitrie Aman

Un erou al poporului grec de dimensiuni panbalcanice: Rigas Velestinlis Fereos Thessalos (1757-1789)
Alexandru Firescu Pe baza cercetărilor proprii în arhive, am putut scrie destul de mult despre acest ilustru fiu al Eladei, pentru care ţările române (inclusiv Transilvania) au constituit veritabile patrii de adopţie, în urma contactelor sale nemijlocite cu aceste trei provincii istorice în care a trăit şi a activat, aproape neîntrerupt, timp de 15 ani (1782-1797), din cei 40 ai vieţii sale. Iniţial, am stăruit să conturăm imaginea lui Rigas ca grămătic, secretar, funcţionar diplomatic sau consilier la Constantinopol, Bucureşti, Giurgiu şi Craiova. În publicaţia periodică Excelsior, pe care am editat-o, vreme de peste un
77

deceniu, ca redactor şef, preşedinte şi apoi vicepreşedinte al Forumului interetnic al judeţului Dolj, am publicat frecvent noi şi noi date despre existenţa şi acţiunile lui Rigas (mai ales în Oltenia înainte de a fi fost însărcinat de Nicolae Mavrogheni să supravegheze trecerea trupelor otomane peste Dunăre, să se îngrijească de aprovizionarea acestora şi să raporteze Domnului toate mişcările (expediţiile) unor militari rebeli, nedisciplinaţi, aşa zişii troparhi, care acţionau în chip neprevăzut. La Craiova, Rigas îl cunoaşte pe rebelul antiotoman Pasvantoglu, căruia i-a salvat viaţa (refuzând să-l trădeze sau să-l extrădeze) şi pe care – se spune – că la catehizat chiar. Despre aceste legături până la moarte, am scris, de asemenea, detaliat, Rigas elogiindu-l pe prietenul său în vibrantul imn eroic Thurios (ca un al doilea Tirteu al Grecilor!). Pe baza unor surse directe sau indirecte (fiindumi, mărturisesc, de rar folos, pentru îndreptarea cercetărilor noastre, scrierile eminentului biograf Leandros Vranoussis 1 , care l-au putut urmări, pas cu pas, pe acest patriot grec din Principate, în timpul slujirilor sale la mai mulţi domni fanarioţi (Nicolae Caragea, Mihail Suţu şi Nicolae Mavrogheni) şi nefanarioţi, din marea familie românească a Brâncovenilor. Am putut interveni în controversata dilemă (dacă Rigas a fost cu adevărat caimacam, secretar sau serdar), aducând, credem, opinii aleatorii la rezervele sau împotrivirile iscate de cercetători proeminenţi (Ioan C. Filitti, N.
Cităm câteva dintre aceste contribuţii biografice şi bibliografice ale lui Leandros Vranoussis: Rigas, un patriot grec în Principate, Bucureşti , Editura Eminescu, 1980; Ediţii şi manuscrise ale Şcolii amanţilor delicaţi, Atena, 1908; Precursorii, Atena, 1955; Rigas (1954); Broşuri patriotice necunoscute; Opere complete: Rigas, Atena, 1968, 2 vol.; Rigas Velestinlis, Atena, 1963. 78
1

Camariano şi Theodora Rădulescu) care au pus, credem, mult prea mult temei pe unele liste incomplete de domni şi caimacami olteni. Am avut în vedere, afirmaţiile ferme ale celui mai bun prieten al lui Rigas (deşi acesta a rămas unul din cei mai credincioşi slujitori ai domnului pro otoman Nicolae Mavrogheni, care i-a adus lui Velestinlis multe vexaţiuni pentru atitudinile sale internaţionale). Certă ne-a fost osârdia cu care Rigas a diriguit mersul dinăuntru al Craiovei şi nu în calitate de simplu grămătic: între altele, a inventat o maşină miraculoasă, pe care a folosit-o la dezăpezirea arterelor de circulaţie, lucru neobişnuit pentru acea vreme. Totodată, pe lista de subscripţie în folosul parohiei Stavropoleos, el s-a înscris cu 25 de taleri, sumă care depăşea posibilităţile financiare ale unui simplu slujitor domnesc… …În sfârşit, mărturisim – fără vreo urmă de emfază – că, toate contribuţiile nostre pe acest tărâm biobibliografic au atras atenţia conducerii Ambasadei Greciei la Bucureşti, astfel că, în septembrie 1998, am primit, surprins şi onorat, invitaţia plină de îndatorinţă a preşedintelui elen Konstantin Stephanopoulos, de a participa la Congresul internaţional omagial, organizat la Thesaloniki (11-14 septembrie 1998), pe o temă vastă şi foarte incitantă (Ideile lui Rigas şi Cooperarea Interbalcanică astăzi) cu participarea unor masive şi valoroase delegaţii (din Albania, Bosnia, Bulgaria, Croaţia, Grecia, Macedonia, România, Serbia), precum şi a unor observatori din opt ţări europene. Între cele peste 40 de comunicări, a fost înscrisă în program şi expunerea noastră (Modelul Rigas în creaţia primilor poeţi şi traducători români. Contacte, aspecte de ordin comparatist şi contribuţii exegetice). În satul natal al lui Rigas (Velestinlis) s-a ţinut un îndelungat şi interesant simpozion, în care am fost solicitaţi să abordăm mai
79

multe teme: Rigas şi vremea lui, Criza Imperiului Otoman şi noul elenism din secolele al VIII-lea şi al XIXlea, Rigas contra Rigas, ş.a. prezenţa la cele două manifestări a fost de-a dreptul strălucită, întrunind proeminente autorităţi ştiinţifice ale domeniului: academicienii Milan Vasici, Luan Omari, TanarTimus, prof. la Universitatea din Ankara, prof. Spyeos Asdrahus, prof. la Universitatea din Paris şi director al Fundaţiei Naţionale de Cercetări din Atena, universitarii Pavlos Patridis, Georgios Augustosidis, Svetlana Kapsah, Duşan Georgevici ş.a. Din delegaţia românească au mai făcut parte: istoricul literar şi comentatorul Marius Petrean, Constantin Badea, director general al Agenţiei „Rompress”, prof. univ. dr. doc. Nicolae Tanasoka. *** Cu 250 de ani în urmă, se năştea într-un sat obişnuit din Thesalia, în Grecia subjugată pe atunci, un copil al cărui nume avea să intre – repede şi definitiv – în istorie şi în legendă, ca Profet, Mare Mucenic al Libertăţii, Propagator al ideilor iluministe europene şi Luptător pentru Învierea Neamului. Tatăl – se numea Kiritzis (din satul Kiriazis) – şi era om cu stare. Copilul a primit numele de Rigas (prevestindu-i-se un viitor de rege), dar ulterior şi-a adăugat mai multe nume care trădau mândria pentru originea sa, pentru locurile natale: Velestinlis, Fereos-Thessalos. A primit primele învăţături la şcoli din Zagora, pe muntele Pilion, în satul Kioş şi apoi la Ambelakia. A rămas o vreme învăţător în satul natal, predând limba şi gramatica greacă, matematici, ştiinţele naturale şi unele elemente de învăţare a limbilor străine balcanice şi europene. Biograful său principal – L. Vranoussis – ne dă o imagine elocventă asupra împotrivirii tânărului dascăl faţă de metodele sistemului scolastic de predare în şcoala de atunci, citând din prefaţa
80

Fizicii sale în 1790: Motivul pentru care am întrebuinţat limba populară a fost ca să nu provoc altora ceea ce, învăţând, am suferit eu din pricina limbii arhaice. La peste 20 de ani, este nevoit să-şi părăsească satul şi să aleagă pribegia, deoarece este urmărit pentru fapta de a fi pedepsit cu cruzime pe un înjositor turc, ostil grecilor din localitate. Este binecunoscută referinţa dată de Peresos, prieten al lui Rigas, despre acuitatea cu care acesta evoca, întâietatea sălbăticiei turcilor, în locurile natale, lucru făcut şi în cartea sa Anaharsis: Desele şi nedreptele ucideri care se săvârşesc aici, împotriva creştinilor, ar fi pustiit cu totul acest oraş, dacă frumuseţile lui naturale nu i-ar fi determinat pe locuitori să le îndure toate, ca să-şi lase măcar osemintele acolo unde au fost înmormântaţi şi strămoşii lor. Deja considerat: Apostolul pribeag al Neamului, acest tânăr patriot (tiranocton) a dus la rând, viaţa haiducească a Vulturilor Olimpioţi, zămislind atunci începuturile faimosului său cântec revoluţionar Thurios: Mai bine de Libertate un singur ceas, decât sclavia să te restrângă ani patruzeci de gât. S-a îndreptat apoi spre Sfântul Munte Athos, moment pe care-l va evoca, peste decenii, Gheorghe Zolocosta, întrun poem despre mult jelitul martir Rigas: Şi a doua zi îndat’ În călugăr îmbrăcat, Ţara-ntreagă colinda Şi din lira lui cânta. Lira lui trei corzi avea: Crezul, Lupta, Patria. Preţuindu-l, stareţul Mănăstirii ocrotitoare l-a sprijinit îndeaproape să ajungă la Constantinopol, dându-i mai multe scrisori de recomandare către demnitarii din Capitală şi către unii diplomaţi europeni. După cum atestă un contemporan, la început Rigas s-a ocupat de
81

negustorie, apoi a fost primit (şi va face o rodnică carieră ca grămătic sau secretar), în cele mai mari familii aristocratice din Bizanţ (între altele, în aceea a venerabilului fanariot, bunicul Ipsilanţilor din 1821, care a fost şi domn al Ţării Româneşti între anii 1774-1782). Un apropiat, istoricul Ioan Filimon a accentuat fără putinţă de tăgadă: Alexandru Ipsilanti l-a instruit încă de tânăr în propria sa casă, cu toată grija părintească. După unii biografi, Rigas a ajuns la Bucureşti între 17821786, dar diverse rapoarte ale consulatelor străine fixează acest moment de strămutare în timpul domniei lui Nicolae Caragea (care a condus ţara între 1782-1783, dar a avut şi o excepţională activitate de cărturar şi scriitor, savant şi traducător: Adriana Camariano-Cioran s-a ocupat pe larg de traducerile sale în neogreacă din opera lui Voltaire şi din alte scrieri ale enciclopediştilor francezi). După treceri preţuite la curţile lui Mihail Suţu şi Nicolae Mavrogheni, a intrat în conflict cu cel de-al doilea numit, pentru poziţiile filo-otomane răufăcătoare ale acestuia. Deşi domnul îl preferase iniţial, dinaintea altor demnitari din boierimea fanariotă sau pământeană, Rigas nu şi-a putut înăbuşi oprobiul său politic; în prefaţa Fizicii sale, a scris aspru despre răul adus de prostia şi lăcomia celor puternici, iar pe Mavrogheni l-a atacat necruţător, afirmând ferm: şi alţii s-au chinuit crunt din cauza lepădăturii neamului omenesc şi Domnitorului nedemn al Ţării Româneşti, ca să mărturisească. Mai târziu, Ienăchiţă Văcărescu, a preluat în linii generale, expresia lui Rigas chtroma tis antrophinis fiscos – un prim argument despre înrâurirea exercitată de Rigas asupra poeţilor şi patrioţilor români. Servilismul prootoman al lui Mavrogheni îl va costa scump, în cele din urmă, pe seraşcherul (generalissimul), servul Înaltei Porţi
82

fiind decapitat în 1770?. Deja, Rigas trecuse la curtea Brâncovenilor (poate că în slujba lui Manolache Brâncoveanu, tatăl distinsului filoelen Grigore, sau în prejma lui Nicolae Brâncoveanu). Această perioadă face şi mai plauzibilă tradiţia însărcinării lui Rigas drept Caimacam al Craiovei. *** În cercetările noastre am urmărit îndeaproape şi extinderea continuă a relaţiilor economico-sociale şi culturale dintre Hermannstadt (Sibiu) şi Craiova (sau chiar întreaga Oltenie), Rigas dovedindu-se veritabil promotor al acestor legături. Aceasta, şi pentru că învăţatul Rigas era dublat, permanent, de proprietarul şi negustorul Velestinlis. El era un om bogat, cunoscut ca atare şi în Bucureşti şi la Craiova dar mai ales în judeţul Vlaşca. Un document publicat de Emil Vârtosu 1 indică existenţa unei moşii în satul Vida, lângă TămăşeştiVlaşca: unde a zăbovit acolo până în Păresimi (n.n. de la Paşti la Rusalii). Alte documente (datate 1788, 1792 şi 1793) îl arată diriguind treburile moşiilor proprii (sau arendăşite) de la Călăreţi (cumpărată de la Anita Răteasca); în 1797, autorităţile austriece îi identifică proprietatea în mai multe sate, iar în arhiva Politică a Ministerului de Externe din Sankt Petersburg, într-o copie în ruseşte după un manuscris în franceză, este socotit un grec qui est venu ici de Vienne, nomme Rigas, boyard a Bucarest, ou il a des village qui lui appartiennent 2 .

1

Emil Vârtosu, Nou despre Rigas Velestinlis, premergătorul independenţei greceşti, v. Revista istorică, vol. XXXII, 1946. 2 Din raportul Ministerului Rus de Externe (15/26 februarie 1798), reprodus şi comentat de Grigore Arş în cartea sa despre Rigas, apărută la Chişinău, 1968, p. 34. 83

Rigas, ca şi alţi compatrioţi sau negustori autohtoni, au întreţinut permanente legături cu omologii lor din Hermannstadt, chiar dacă aceştia din urmă s-au temut multă vreme de concurenţa celor de peste munţi. Situaţia s-a redresat chiar în timpul epocii de care ne ocupăm, când Societatea negustorilor saşi primeşte din partea împărătesei Maria Tereza sigiliul imperial şi dreptul oficial de funcţionare, cu asigurări proteguitoare (1784) 1 . Se poate observa, cercetând surse istoricodocumentare de pe ambele versante ale Carpaţilor, că Rigas se afla în cele mai bune relaţii cu partenerii de afaceri tradiţionale din cele două oraşe, de care îl lega întreaga istorie a schimburilor comerciale. Însărcinat de mai mulţi domni munteni şi moldoveni să supravegheze trecerea trupelor şi a negustorilor peste Dunăre, el a cunoscut o seamă dintre familiile de negustori craioveni – greci sau români (Dimitrie Aman, Nicolae Mihail, Hagi Preda Gheorghe, Ene Pană, Constantin Chipa, Nicolae şi Enache Pesi(a)kov, Chiriac Grecu, Alecu şi Grigore Racoviţă, Ion Dumba, Grigore Latzano, Constantin Moruntasis, ş.a.). Aceste nume apar frecvent în scrierile de istorie din Oltenia, dar şi în referirile la negustori la fel de cunoscuţi din Sibiu şi Braşov (Lambă Capetul, fraţii Ioan şi Vasile Grid), dar mai ales la Casele de Comerţ faimoase (Casa Constantin Hagi Pop, cu deosebire). Se poate deschide un subcapitol interesant despre legăturile lui Rigas şi ale altor negustori din Oltenia şi din întreaga Ţară Românească, folosind câteva date din cercetările proprii, dar mai ales din cărţi şi articole rămase de la Nicolae Iorga 2 , Andrei Oţetea 1 şi din 1957 2 .

Marius Halmaghi, Sibiu…de la A la Z, ed. a I-a, 1996. N. Iorga, Scrisori de boieri şi negustori olteni şi munteni către Casa de negoţ sibiană Hagi Pop, Bucureşti, 1906, p. XVI.
2

1

84

Ne propunem să facem acest excurs, în măsură cuprinzătoare, într-o evocare ulterioară. Aici, ne rezumăm să arătăm că, în 1824, în aşezământul bisericii Sf. Ilie din Craiova, între cele 16 prăvălii existente, era şi bolta răposatului Hagi Constantin Pop, mare negustor din Sibiu (v. vol. citat, p. 20). În timpul cunoscutului neguţător sibian, dar şi în cel al urmaşilor săi, către amintita Casă de Comerţ, Oltenia trimitea: piei de vacă şi bou, scumpie, tutun, lână de iepure, ceară, miţe 3 . Hagii Popii din sibiu expediau Craiovei, cu prioritate, pânzeturi, stofe, tiriplic (bumbăcel împletit), marame, oglinzi, pieptene, talere de cositor, ca şi mărfuri de Viena, Breslau şi Buda. La rândul ei, cunoscuta familie sibiană de negustori intermedia trimiterea produselor din Oltenia către Pesta şi Beci (Viena) 4 . Oltenia avea întâietate, de asemenea, în exportul de animale vii: o statistică din 1734, arăta că oraşul Craiova şi împrejurimile dispuneau de 30000 oi şi aproape tot atâţia porci. Rigas însuşi – după cum indică un document din 1792 – vindea în Transilvania, anual, câte 500 râmători), ca şi importante cantităţi de grâu, porumb, mei, orz. El trecea pe la Vama Veche şi pe la Turnu Roşu toate aceste produse, iar veniturile le folosea, aproape în
Andrei Oţetea, Casa de Comerţ Hagi Constantin Pop şi rolul ei în dezvoltarea comerţului din Ţara Românească, în „Comunicări şi articole de istorie”, volum tipărit de Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice, 1955, p. 29. 2 Meşteşugari şi neguţători din trecutul Craiovei. Documente, Bucureşti, 1957, p. 20-26. 3 Dumitru Z. Furnică, Documente privitoare la comerţul românesc, Bucureşti, 1931, p. 23, 39, 42-43, 62-63, 120, 134-142, Din istoria Transilvaniei, Editura Academiei RPR, 1963, vol. I, p. 232-240, 313, 317. 4 Angelika Schaser, Reformele iosefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa socială, Sibiu, 2000, p. 164-173. 85
1

exclusivitate, în folosul oraşului de adopţie şi pentru ajutorarea emigranţilor greci. Tot astfel, colaboratorii săi sibieni veneau des la Craiova cu produsele lor, mai ales în vremea târgului de săptămână (care se desfăşura pe parcursul a patru săptămâni!). sunt mai multe dovezi de referinţă că Rigas a făcut mai multe donaţii pentru amenajarea corespunzătoare a drumurilor Diului şi Oltului, ca şi pentru lucrările ce se făceau pentru pasul Turnu Roşu (Rothenthurn). *** Deşi n-a împărtăşit totdeauna părerile şi atitudinile faimosului Chir Dumitrachi Turnavitu, care era tot thessalian (dar mai conciliant, chiar oscilant), unindu-i mai mult locul de origine, credinţele patriotice şi idei generoase venite din Occident, Rigas a avut multe beneficii din partea legăturilor prieteneşti cu acest erou al multor cronici rimate ale epocii (un vizionar politic, grec fin şi politicos): în primul rând sprijinul hotărâtor în salvarea vieţii lui Pazvantoglu şi în materializarea acţiunilor sale revoluţionare; mijlocirea unor strânse relaţii cu ambasadorul francez la Constantinopol şi cu primul agent consular al Franţei în ţările dunărene (acest, Emile Gaudin, aprecia că Rigas era un propagator ardent al elenismului şi cel dintâi martir al mişcărilor revoluţionare din Balcani). Tot prin mijlocirea marelui prieten Turnaviti, a obţinut o recomandare către marele serdar din Vlahia, probabil grec de origine, Hristodulos Kirilianos, spre a-l alege pe Velestinlis ca secretar şi interpret poliglot într-o importantă misiune la Viena. Noul patron al lui Rigas căpătase o faimă aparte în Principate şi în Transilvania în urma decernării, de către împăratul Austriei, în 16 august 1790, a titlului de Baron

86

de Langfeld (supranumele căpătat era traducerea germană a denumirii româneşti Câmpulung) 1 . Nu avem încă ştiri certe (doar orale!) despre prezenţa lui Rigas la Sibiu înainte de iunie 1790. impresiile sosirii sale pe acest tărâm istoric (tot românesc – messodacic, cum spunea uneori Rigas) au fost pregnant de puternice. Prevalându-se de certe documente, istoricul I. Moga, aminteşte pasager despre buna primire ce i-au făcut-o mulţi sibieni acestui întreprinzător oaspete, de peste munţi, mai ales printr-un nepot al lui Nicolae Mavrocordat, stabilit şi preţuit la Hermannstadt. Cu un an înainte, medicul român Ioan Molnar Piuariu pusese bazele primei publicaţii româneşti la Sibiu, Foaie românească pentru econom, care a consemnat – desigur laconic, dar semnificativ – această vizită. Nu am putut intra în posesia publicaţiei, dar conţinutul ei a fost citat, în linii generale, în primul periodic scos de Martin Hochmeister, cu şase ani în urmă, la Sibiu. Corespondentul pune preţ deosebit pe prezenţa baronului, socotindu-l reprezentant tipic al civilizaţiei vieneze; despre Rigas nu a precizat decât că este un om cu învăţătură, dar –important pentru noi! – că a fost invitat la Casa Albastră construită în anii 1768, fosta proprietate a comitelui Valentin von Frankenstein (acest edificiu fermecător avea o incintă pentru teatru, bibliotecă şi o colecţie de tablouri) 2 . Neîndoielnic că, în timpul celor trei zile ale trecerii prin Sibiu, Rigas a putut vizita ceea ce-l putea interesa ca om de comerţ şi de cultură: clădiri ale breslelor 840 de bresle la număr), manufactura căpitanului Galarati (ţesături de mătase) şi, poate, fabrica de albire a cerei (într-un inventar al averii lui Rigas, confiscată după uciderea sa, reiese că se
1 2

Emil Vârtosu, Nou despre Rigas, 1946, p. 93. Siebenburgishe Zeitung, Dienstang den 5 Juni, 1970. 87

ocupase şi de albinărit). Într-un raport de mai târziu, se consemnează şocul pe care i le-au creat primele publicaţii şi săli de teatru din Sibiu. *** Ajuns la Viena, cu timp şi fără timp, Rigas sa îngrijit neobosit şi însufleţit, poate, şi de atenţia acordată activităţii editoriale sibiene (mult mai intensă decât în Ţara Românească şi Moldova), de tipărirea unor cărţi ale sale (pe care le scrisese în ţară: un volum cu povestiri de dragoste, traduse din limba franceză şi un tratat de fizică), în a doua jumătate a anului 1790, apelând la două tipografii pentru a scurta timpul editării. Prima tipăritură – Şcoala amanţilor delicaţi, includea şase povestiri de dragoste, traduse în neogreacă din limba franceză, să desfete inimile şi să îndrepte oarecum moravurile. Cu modestie nedisimulată, afirmă că a scris acestea pentru exersarea sârguinţei. În fapt, erau vădite originalitatea şi spiritul de creaţie autentic, începând de la titlu: Şcoala amanţilor delicaţi, sau carte morală, care cuprinde aventurile curioase ale celor mai frumoase femei ale Parisului din veacul nostru; tradusă din franceză acum dintâi de Rigas Velestinlis Thessalos. Traducătorul a ales inspirat pagini valoroase din nuvelele lui Retif de la Bretonne (1734-1806), apărute (în zeci de volume) între 1780-1785, sub titlul general Les Contemporaine, ou aventures des plus jolies femmes de l’age present. Cartea a circulat în copii şi a fost tipărită, în două variante cu modificări aparţinând olteanului Gheorghe Peşacov, care a trimis-o lui Zaharia Carcalechi, la Buda, şi moldoveanului Ioan Beldiman. Imitaţii s-au ivit, ulterior, şi în ceea ce priveşte grija lui Rigas de a introduce în text şi versuri (cântece – compoziţii poetico-muzicale).

88

Aşa au procedat mulţi poeţi sau traducători din ţările române (asupra cărora ne vom referi succint mai târziu) în antologiile: Efectele Amorului, Noul erotocrit, ca şi în Spitalul Amorului sau Cântătorul dorului de Anton Pann. Cele 30 de cântece de Rigas au fost traduse şi prelucrate, în timp, şi de Iordache Slătineanu şi Vasile Aaron. Autorul a avut meritul de a introduce, aproape in chip inimitabil, un tip de proză literară cu puternic iz contemporan, cu reflectări ale spiritului Orientului nostru tardiv şi ale ideilor avansate ale Occidentului de imediată actualitate. Culegerea de fizică – de fapt un compediu – a fost hărăzită – cum precizează autorul în prefaţă – ca o carte, pentru grecii care se gândesc şi iubesc învăţătura (…) compilată din germană şi din franceză (…) pe cheltuiala autorului şi spre folosul compatrioţilor. Compilaţie aparentă, de fapt, pentru că lucrarea s-a impus prin inspirata şi originala alegere a demonstraţiei profesoral-ştiinţifică, prin limba adecvată, vie şi populară, prin concepţiile avansate privind asimilarea cunoştinţelor pedagogice-ştiinţifice. Prefaţa impresionează de-a dreptul prin concepţiile avansate: Fiind din fire patriot elen, nu m-am mulţumit să deplâng neamul meu, ci m-am străduit, cât mi-a fost cu putinţă, să-i fiu de ajutor (…) Să aducem fiecare cu bunăvoinţă contribuţia noastră, încât neamul grec decăzut, ajutat de pretutindeni, să se ridice din nou. În aceeaşi prefaţă, Rigas se vădeşte din nou aliatul celor mai înaintate concepţii filosofico-ştiinţifice ale vremii: Oricine este patriot cuminte vede întristat pe urmaşii celebrilor Aristoteles şi Platon lipsiţi de lumina filosofiei (…) iar cei care au îmbătrânit citind cărţile scrise numai în greaca antică, au câştigat puţin sau nimic. În text sunt

89

introduse citate din J.J. Rousseau 1 , Voltaire, D’Allembert şi Diderot, iar în final anunţă că a isprăvit pe jumătate opera Despre spiritul legilor de Montesquieu (în ciuda eforturilor sale, întoarcerea grăbită în patrie şi evenimentele următoare l-au împiedicat să finalizeze acest proiect). Culegerea de fizică are meritul dea oferi ipoteze şi explicaţii despre fenomenele ştiinţifice, preţuind descoperirile marilor descoperitori Copernic sau Galilei, dar sfidând limitele şi capcanele teocraţiei medievale. La întoarcerea în ţară, trăieşte mâhnirea de a deschide, nevoit, un proces baronului de Langenfeld, care n-a înţeles, ani la rând, să-l plătească pentru serviciile hotărâtoare pe care i le făcuse prin secretariatul de la Viena. La Bucureşti, se dovedeşte acelaşi om al dreptăţii, veritabil om social; el compare în procesul determinat de un abuz creat de autorităţi prin blocarea unei străzi de acces din Bucureşti; se impune prin zelul cu care exercită îndatorirea de supraveghetor pentru combaterea ciumei (în mahalalele Biserica Albă de la Schit şi Bărbătească din Vii); se apără demn de acuzele lui Langenfeld că ar fi agent francez şi favorit al diplomatului Gaudi; atras de ideea difuzării presei greceşti din Viena (este vorba în speţă, de gazeta Efimeris, apărută la 31 decembrie 1790, care a avut o soartă mai bună decât alte două publicaţii semene, cu o existenţă efemeră, ea supravieţuind până în 1797 şi având difuzare largă (Viena, Atena, Bucureşti, Iaşi, Muntele Athos, etc.); solicită conducerii gazetei , expedierea la o
L. Vranussis (Rigas, 1954) atrage atenţia asupra unor extrase din Emile, ou de l’education, de care Velestinlis luase cunoştinţă după mai puţin de trei decenii de la apariţia acestei scrieri pedagogice fundamentale. 90
1

altă adresă. Să fi apelat, oare, la un intermediar pentru a nu stârni alte şi alte bănuieli din partea Înaltei Porţi şi a Austriei? În lipsa unor documente stricte, trebuie trecute şi alte amănunte sub titlu de inventar, ca referinţe neverificate. Astfel, un Papaştefanu, din Epir, a scris pe spatele unui portret al lui Rigas că pânza ar fi fost realizată de un pictor italian, când bunicul său şi alţi prieteni-militanţi naţionali s-au însoţit cu Rigas într-o călătorie în Peninsulă pentru scopuri naţionale şi nicidecum pentru pretextul negustoriei. Supoziţia – neîntemeiată pe dovezi – poate avea o bază de adevăr: Rigas rămânea şi un negustor, în continuare, ca şi marele său prieten Dimitrie Turnaviti, comerciant de piei şi staroste al breslei cojocarilor (care avea, în plus, pe fratele său Mihai Turnaviti, bogat negustor cu firmă la Triest). Zeloşi şi valoroşi biografi, au lansat ipoteze îndoielnice: între aceştia şi Ulysse de Marsillac 1 , care a susţinut că, în timpul dezertării lui Alexandru Ipsilanti la austrieci, în această escapada l-a însoţit şi Rigas – lucru neverificat prin acte. Să fi călătorit incognito, evitând, poate, neplăceri din partea autorităţilor? Mai mulţi prestigioşi istorici (V.A. Urechia 2 , Ariadna Camariano-Cioran 3 , Spiru Lambros 4 ) au lansat unele supoziţii, sugerând un anume grad de veridicitate: s-a scris că Rigas ar fi studiat medicina şi ar fi urmat cariera oamenilor în alb, sau că ar fi fost profesor la
Ulysse de Marsillac, Equisees biografique Rigas, în „La Voix de Roumanie”, Bucureşti, II, 1992, p. 101. 2 V.A. Urechia, Istoria şcoalelor, vol. IV, Bucureşti, 1911, p. 63. 3 Ariadna Camariano-Cioran, Les academies a princieres, p. 447449. 4 S. Lambros, Însemnări despre Rigas şi Perreroes, în „Ethniki Aghoghi”, I, 1898, p. 220 şi urm.; apud: S. Lambros, Pagini miscelane, Atena, 190, p. 649. 91
1

Academia Domnească din Bucureşti. Din păcate, atare afirmaţii sau supoziţii au rămas puţin sau deloc confirmate. Trebuie, totuşi, să stăruie întrebarea: fără o experienţă didactică, deosebită, putea Rigas să tipărească culegerea de fizică sau cele trei hărţi fundamentale? Să ne păstrăm sub rezerva afirmaţiilor discutabile şi asupra faptului că, între anii 1791-1796, Rigas nu a mai părăsit ţara, concentrându-se la munca stăruitoare de pregătire a volumului său enorm de scrieri, traduceri, creaţii cartografice, articole de doctrină politică, manifeste şi partituri muzicale de excepţională fervoare revoluţionară (pe care avea să le pună în valoarea tiparului, la a doua sa vizită vieneză). Cea de a doua vizită (confirmată) la Viena a început la 21 iulie/ 1 august 1796. În ziua următoare, Merkulius, consulul Imperiului chezaro-crăiesc la Bucureşti, l-a avertizat cu urgenţă pe von Thugut, ministrul de externe austriac: A plecat ieri de aici un oarecare grămătic Rigas, om foarte şiret şi mare prieten al francezilor, mergând prin Siebenburgen (Transilvania) la Viena, unde are să dea la tipar o hartă geografică greacă 1 . Circuitul acestor măsuri de prevedere împotriva lui Rigas s-a prelungit, în sensul că, imediat, Merkulius a raportat lui Mitrokowski, comandantul austriac de la Hermannstadt (Sibiu), despre această vizită şi despre acest Rigas ce are cu francezii de aici şi cu comisarul Gaudin strânse legături 2 . Dacă era cu totul adevărat că Rigas avea un înflăcărat spirit revoluţionar şi că întreţinea strânse relaţii cu Gaudin şi Turnaviti, presupunerea că ar fi fost cândva funcţionar (deghizat) la Consulatul francez din Bucureşti sau un agent oficial al Franţei, era o scornire fără temei. În orice
1 2

Hurmuzaki, Documente, XIX, p. 759 şi urm., nr. 726. Duşan Pantelie, Pogibija Rige is Ferei, Beograd, 1931, p. 43-44. 92

caz, de data aceasta, larmele mai mult sau mai puţin false ale autorităţilor i-au ridicat lui Rigas multe blocaje, atât la Hermannstadt cât şi la Viena. Este adevărat că, o dată ajuns la Viena, Rigas Velestinlis nu a întârziat să ia legătura cu personalităţi înaintate ale Franţei. A făcut totul cu măsură şi cu prudenţă (ştiind bine că Austria ajunsese într-o situaţie de semialianţă cu Imperiul Otoman, impusă de războaiele ce le ducea cu armatele lui Napoleon pe Rin şi în Italia de Nord), concentrându-se asupra realizării proiectelor sale scriitoriceşti şi editoriale. În acest sens, conlucrează strâns cu editorii gazetei Efimeris – Jurnal: Georgios şi Pulius Puliu, originari din Macedonia greacă din Vest, care l-au sprijinit în înfăptuirea a tot ceea ce dorea să dea poporului său şi ţărilor române (să subliniem, există documente că domnii români Alexandru Ipsilanti şi Alexandru Calimachi, urmăreau cu interes munca pentru realizarea hărţilor cartografice şi au sprijinit îndeaproape acest proiect inedit). În colecţia lui Samuel Brukenthal vor fi păstrate, de asemenea copii ale acestor hărţi atât de trebuitoare. Rigas a publicat la Viena (1797) trei hărţi: o Hartă a Valahiei şi a unei părţi din Transilvania (din Banat până la Siret, n.n.), editată pentru eleni şi filoeleni, gravată de Francois Muller; Harta generală a Moldovei şi a unei părţi din provinciile învecinate (harta se întindea din Transilvania până la Nipru); Harta Eladei, în care sunt cuprinse, în completare, insulele ei şi o parte din numeroasele ei colonii din Europa şi din Asia Mică (…) cu denumirile vechi şi noi (…), acum cel dintâi editată de Rigas Velestinlis Tessalianul, pentru eleni şi filoeleni (hartă imensă, în formă pătrată, ale cărei laturi depăşeau

93

2 m, împărţită în 12 foi) 1 . Aceste lucrări monumentale şi fundamentale impresionează prin atotcuprindere, exactitate ştiinţifică, detalii geografice şi, în bună măsură, prin însemnările sale istorico-literare. Sunt indicate şi multe aşezări din părţile româneşti, cu explicaţii în totul mişcătoare, ca: Constanţa – Tomis, aici a fost exilat Ovidiu; Isaccea – Axiopolis, cu podul lui Darius; Hystapes – Celei – Râmnicu Vâlcea cu Drumul lui Traian pavat cu piatră, vizibil şi azi; Tzerna Vodă, Patria lui Iosipos Mesiodax, etc. aceste bijuterii cartografice au fost apreciate nu numai de greci sau români, ci şi de savanţi europeni de întinsă notorietate. L. Vranoussis ne transmite opinia savantului german Johann Christian von Engels, care a dat o înaltă apreciere acestei opere, afirmând că alcătuitorul hărţilor era un poliglot de o largă erudiţie filologică şi politică, colindând timp de şase ani ţările balcanice şi de sud-estul Europei pentru a pregăti asemenea rare lucrări cartografice 2 . În decursul timpului hărţile lui Rigas au fost des retipărite. Cu nobile preocupări cartografice, similare, Iordache Golescu a tipărit la Viena, în greceşte, un atlas, ca o replică omagială, intitulată Harta dacului Gheorghe Golescu adăugând 20 de versuri pentru a elogia pe prietenul său Rigas, fiul înfloritor al Eladei (v. Efimeris, 20 februarie 1797, p. 162). La acelaşi tipar vienez, şi tot în 1797, Rigas a reprodus un porteret al lui Alexandru cel Mare (Macedon), încadrat de figurile a patru generali ai săi, ca
1

Despre aceste creaţii cartografice, vezi: G. Lajos, Hărţile lui Rigas, Atena, 1960; apud: N. Camariano, Contribution a la bibliographie des ouvres de Rigas Velestinlis, în „Balcania”, Bucureşti, 1938, p. 224-227. 2 Johann Christian von Engels, Geschichte der Ungarischen Reiche und seiner Beneblaider, vol. I, 1797, p. 473-474. 94

şi de patru scene din luptele purtate, victorios, împotriva perşilor. Gestul acestei editări era în totul semnificativ şi elocvent. În aceeaşi tipografie, a încredinţat editării un Trepied moral literar, care cuprindea: piesa renumitului dramaturg italian Olimpiada, inspirată din antichitate, desfăşurând imagini pline de dramatism din timpul Jocurilor Olimpice – plin de alegorii care psalmodiau, ca şi autorul ei, vitejia şi sacrificiul pentru patrie, lucrare preferată de Alexandru Ipsilanti. Pentru traducerea în versuri a acestei piese, a exersat îndelung, scriind-o şi în proză (manuscrisele se păstrează şi astăzi, la Atena şi Bucureşti). Ambele versiuni au fost realizate în limba neogreacă. În Trepiedul moral a aşezat şi povestirea Păstoriţa Alpilor, a francezului Jean-Francois Marmontel pe care Rigas, îl consideră într-o notă specială, ca renumit filosof al veacului nostru şi extrage dintr-un discurs cuceritor rostit de acesta în Senatul Franţei: Iubirea Sfântă de Patrie îşi are izvorul în inimă, şi inima nu îmbătrâneşte niciodată!). Deşi povestirea avea un pronunţat didacticism, a fost primită cu plăcere şi interes de cititorii vremii. Partea a treia (idila în proză a poetului elveţian de limbă germană Solomon Gessner, intitulată Primul navigator/ Der erste Schiffer) a fost tradusă în proză de prietenul lui Rigas, rămas lui credincios până la moarte – Antonios Koronis, instalat la Triest (dedicată domnitorului Alexandru Moruzi!). În acest bogat cumul de trei opere literare, Rigas a adăugat o anexă: însemnare (independentă) care proslăveşte pur şi simplu virtuţile patriotice ale altui compatriot tessalian, Seghios Hatzi Konstas, din Olimp – socotindu-l descendent adevărat al Eladei şi tribun al Învierii Neamului.
95

Rigas a folosit mult material dintr-o traducere făcută de un tânăr grec, student în medicină, după cartea în cinci volume a unui savant francez, cunoscător al Antichităţii şi cu deosebire al Eladei anilor străluciţi – J. Barthelemy: Voyage de jeune Anaharchis en Gredin, al cărui atlas istorico-geografic l-a inspirat şi în lucrarea sa cartografică. Găsind-o foarte potrivită acestui moment al trezirii conştiinţei naţionale şi pentru a stimula existenţa şi creaţia tânărului traducător, tipăreşte, pe contul său, primele trei volume – deja traduse – urmând ca, împreună cu înflăcăraţii intelectuali patrioţi din jurul său (Vandotis şi Nicolaidis) să traducă şi celelalte cinci volume – sub titlul Noul Anaharsis. Din cauza evenimentelor care se precipită din ce în ce mai mult şi duc la arestarea lui Rigas, această finalizare mult dorită nu se înfăptuieşte, în schimb primele două volume circulă repede în Grecia, România şi în alte ţări europene. Vremurile împiedică şi apariţia, îndelung plănuită, a Spiritului Legilor de Montesquieu. Rigas şi numeroşii săi contemporani de acţiune revoluţionară pregăteau cu înflăcărare începutul răscoalei populare anti-otomane, extinzând şi amplificând cursul unor momente politice, istorice şi militare favorabile: victoriile lui Napoleoan (care debarcă în Corfu şi extinde expansiunea sa în celelalte insule ionice); efervescenţa în creştere a cercurilor patriotice din coloniile greceşti; mişcările separatiste ale paşalelor; conturarea tot mai puternică a instabilităţii şi descompunerii accentuate a şubredei Împărăţii Otomane. Sprijinindu-se pe cercurile de compatrioţi din Europa şi din patrie, Rigas acţionează dârz şi concentrat, pentru crearea unei mişcări revoluţionare de eliberare a Greciei, mişcare pe care o organizează şi o dirijează cu consecvenţă şi neînfricare. La Viena, şi apoi la Triest
96

fiind, trimite scrisori speciale lui Napoleoan, se străduieşte să atragă Rusia de partea mişcărilor sale, dar toate aceste demersuri eşuează din nou din cauza Marilor Puteri. Odată cu anexarea definitivă a Opanezului, francezii pun capăt efectiv înaintării lor spre Balcani, căutând să îndrepte ofensiva lor răsăriteană spre alte direcţii; Rusia răspunde ambiguu solicitărilor revoluţionarilor greci, iar Austria arată tot mai mult un sens grav al pactizării cu sultanul. În aceste condiţii, Rigas şi tovarăşii săi trec planurile de organizare a luptei pe cont propriu. Rigas începe să redacteze statutul mult-aşteptatei Republicii Elene, traduce şi prelucrează materiale care să dea o orientare ideologică clară şi să impulsioneze întreaga mişcare: Cartea Constituţională, proiectele şi dezbaterile Adunării Naţionale a Franţei revoluţionare; tipăreşte, prelucrează şi comentează cele 35 articole ale Declaraţiei Drepturilor Omului; redactează o Proclamaţie specială; prelucrează, tipăreşte şi difuzează o carte cu texte apocrife, de factură populară (Agathanghelos sau Vedenia fericitului ieromonah Agathanghel) plină de profeţii şi oracole despre destinul omenirii şi mai ales despre destinul Constantinopolului… 1 . Profeţiile aveau să fie tipărite şi la Bucureşti în 1838. În pas cu acestea, Rigas pune preţ tot mai mare pe culegeri de folclor grecesc şi universal, pe cântece patriotice şi revoluţionare. El scrie, prelucrează şi răspândeşte texte echivalente la marşurile şi imnurile atât de patetice care circulau în Grecia şi în Europa (La Marseilaise, La carmagnole şi Ca ira): Nainte, voi urmaşii Elenilor,
În continuarea răspândirii acestei proclamaţii poetico-revoluţionare (126 versuri) în epocă, ea a fost transpusă şi de Ion Brad, în zilele noastre. 97
1

Timpul gloriei a sosit! În înseşi scrierile inspirate din marile capodopere de Drept internaţional, pe care le expune şi le prelucrează măiestrit şi doct, Rigas adaugă texte literara care le face tot mai comunicative şi mai viabile; dându-le un pronunţat patetism: - Cerule! Tu eşti martorul nepărtinitor al multor crime, - Soare! Tu vezi în fiecare zi aceste nelegiuiri sălbatice, - Pământule! Tu eşti udat neîntrerupt de şuvoaiele sângelui nevinovat… Înlăturând orice urme de naţionalism filoelen exacerbat, Rigas salută unirea tuturor popoarelor, creştini şi musulmani, care să proclame în faţa omenirii, cu glas de tunet, drepturile sfinte şi neatârnate (…) să ridice voiniceşte grumazul împovărat, şi înarmându-şi cu dârzenie braţele sale cu armele răzbunării şi ale deznădejdii, să zdrobească tirania sultanului şi să reînvie libertatea strămoşilor glorioşi. Monumentalul său Thurios, creaţie care nu a imitat model străin, era, în acelaşi timp – marş războinic, proclamaţie revoluţionară în versuri şi semnalul începerii unei mari mişcări. În chemări calde, avântate, îl îndeamnă pe Pasvantoglu să continue lupta sa până la capăt: De ce stai, Pasvantoglu, atât de îndoit? Prin munţii Balcani fă-ţi cuibul, ca vulturu-n zenit Şi n-avea nici o teamă de bufniţe şi corbi; Victoria te-aşteaptă, dacă-i uneşti pe robi. Silistra şi Brăila, Chilia şi Bender, Hotinul, Ismailul, te cheamă şi te cer;
98

Trimite-le armate şi-ţi vor veni de tot Că-n gheara tiraniei a mai trăi nu pot… Acest poem grandios cuprinde multe momente de exaltări lirice, înflăcărate: Veniţi feciori, voi bravii, să mai trăim, cât vreţi Tot singuri, cum sunt leii, prin munţii pădureţi? În peşteri s-avem casa, spre codrii să privim, De-amarnica sclavie din lume să fugim! Să ne mai pierdem fraţii şi-al Patriei pământ, Mai bine-n libertate, un ceas, decât Sclavia să te strângă, ani patruzeci de gât! …………………………………………. Din Sud, din Miazănoapte, din Răsărit şi Apus Pentru popor şi patrie, sus inimile, sus! ………………………………………… Bulgarii şi-Albanezii, voi Sârbi şi voi Elini Şi negrii ca şi albii, un iureş doar să fim, Şi spada Libertăţii s-o-ncingem, soţ cu soţ, De vitejia voastră s-audă-n lume toţi! ………………………………………… O inimă, cu toţii, un suflet şi un gând, De vom lovi Tiranul, vede-l-vom dispărând! Jurământul patrioţilor împotriva tiraniei otomane şi a oricărei alte împilări este în totul răscolitor: O, Împărat al Lumii, în numele Tău vin,
99

Să jur că niciodată Tiranilor mă-nchin! …………………………………………… Iar de-o să-mi calc cuvântul cel juruit acum, Să mă prefacă Cerul în pulbere şi fum! În numele acestui jurământ sfânt, Rigas s-a dedicat în totul luptei, riscându-şi şi jertfindu-şi în totul viaţa. Pregătindu-se, cu temeritate să plece ca negustor la Triest, şi apoi să se îmbarce către Turcia spre a ajunge la locul luptei, începe să tipărească un Manual militar, destinat să dea revoluţionarilor, în plus, şi un îndrumar de reguli militare. În această nouă carte, înserează şi texte poetice-originale sau prelucrări. Cântecul german, foarte dinamic şi mult răspândit, Bucuraţi-vă de viaţă, a căpătat noua ipostază ca apel revoluţionar elen, rezolutiv: Ce mai aşteptaţi, voi prieteni şi fraţi? Trei lăzi cu materiale revoluţionare clandestine, lăsate unui grup de colaboratori, spre a ajunge la Tiest şi a-l însoţi în călătoria spre Turcia, capătă o altă destinaţie (la autorităţile austriece), trădarea mişelească ajungându-l din urmă şi oprind orice pas al său spre izbăvirea ţării iubite. Rigas a fost arestat la Triest (19 decembrie 1791), încarcerat şi anchetat (încercând să evadeze, se răneşte grav), apoi extrădat de austrieci (10 mai 1798, deci după şapte ani de judecăţi ilegale şi tocmeli diplomatice venale). Din grupul lui Rigas, şase revoluţionari au fost expulzaţi, iar opt martiri, în frunte cu bravul lor conducător şi emul neînfrânat au fost ucişi la Belgrad (24 iunie 1798). Opt greci – a scis, în acele zile, marele grec din Paris, Adamantios Korais – care cereau în mod legal mijloacele potrivite ca să-i lumineze şi să-i elibereze pe conaţionalii lor de sub jugul robiei, au fost ucişi în mod mişelesc (…). Se varsă viteazul sânge elenic din vinele lor şi sufletul lor
100

binecuvântat se înalţă, ca să se împreune în sufletele fericite ale tuturor acelor care şi-au dat viaţa pentru Libertate. În pofida eforturilor inimaginabile ale autorităţilor opresoare, tipăriturile lui Rigas au circulat neşovăitor, iar ideile sale au făcut înconjurul continentului. Martirajul lui Rigas a determinat evenimentele ce aveau să vină: Eteria, împlinirea peste veacuri a proclamării independenţei şi întemeierii mult visatei Republici Elene. Sângele vărsat de generaţia Rigas şi de generaţiile următoare de revoluţionari şi patrioţi n-a fost zadarnic: O, soare-al meu, tu martor fii C-al patriei pământ stropii Cu sângele din urmă!… Pe pământul românesc, creaţiile scriitorului şi cărturarului grec au căpătat o mare răspândire, atât în timpul vieţii sale, cât mai ales în anii Eteriei. Unele au devenit chiar cărţi-martor, modele Rigas. Poetul oltean Iordache Slătineanu, din familia-prietenă cu Rigas, la un text de Florian (Sophronius, Nouvelle grecs), a introdus unul din cartea lui Rigas, şi anume primul capitol al povestirii Tânărul provincial. Existenţa a două traduceri româneşti ale cărţii lui Rigas, găsite în zilele noastre de Al. Duţu, argumentează ca posibilă şi o cale directă de preluare a acestor versuri (şi nu neapărat din culegerea lui Psalidas, cum s-a susţinut multă vreme). Cele 13 poezii proprii sau culese, introduse de Rigas în textul lui Retif de Bretonne, au sporit considerabil accesibilitatea textului şi aria de pătrundere în Ţara Românească, în Bucureştiul socotit pe atunci un fel de Paris la Răsăritului. Este una din primele lucrări din creaţia europeană cu caracter pur literar, care pătrunde în sud-estul Europei. Mai mult decât atât,
101

însemnătatea sa ca modalitate de influenţare a spiritului cititorilor din această zonă, a constat în armonizarea sentimentalismului creator al acestor pagini cu critica socială pe care o conţineau implicit. Ianache Văcărescu, contemporan cu Rigas şi bun cunoscător al culturii greceşti, a fost categoric influenţat de poezia acestuia. Tema din Amărâta turturea a fost de mult trecută în literatura noastră, iar înlănţuirea de metafore avea ca model cartea lui Rigas în cea mai mare parte. Anton Pann a introdus această poezir în Spitalul amorului. Tot astfel, tema din Spune inimioară, spune a fost luată de Văcărescu tot dintr-o mişmamie de aceeaşi provenienţă, la fel procedând şi în cazul cântecului Închinăciune de nelegiuiţi. Alecu Văcărescu a scris poezii greceşti semnate cu numele Vacarescoglu, unele vădit influenţate de fragmente din Rigas. Anton Pann, prieten al Văcăreştilor şi elev al lui Fotino, le-a popularizat în volumul Poezii deosebite sau Cântece de lume. Folosirea modalităţii poetice a acrostihurilor dedicate iubitei, îşi au sorgintea în modelul Rigas. Primăvara amorului anticipează lirica lui Cârlova şi prin erotica alegoriei predilect cultivată de Rigas. Ca marele poet revoluţionar de origine greacă, Alecu Văcărescu experimentează cam toate speţele literare, dovedindu-se un poet foarte divers, liric, epic şi cu aspiraţii de creator în teatrul poetic. Dacă Alecu Văcărescu s-a apropiat de Rigas prin intermediul contactelor cu Prima Eterie (înfiinţată la Bucureşti de acesta, împreună cu neguţătorul epirot din Odesa – Scufa, cu profesorul Santo, farmazonul, şi cu arhimandritul Diceu), el şi mai ales Iordache, au fost pentru ideea alianţei statelor creştine din sud-estul Europei împotriva turcilor.

102

S-a spus în legătură cu prezenţa lui Cârlova la Craiova, că această capitală a Valahiei Mici îl înfia a doua oară, păstrând cu sfinţenie urna poetului (citat din Marin Sorescu). În mediul craiovean, Cârlova a găsit o stare de spirit favorabilă preţuirii sporului însemnat adus de Rigas în viaţa spirituală a urbei, precum şi un interes nestins pentru creaţia acestuia. Rugăciunea luminată a lui Cârlova are similitudini evidente cu părţi poetice din cărţile lui Rigas. Tot astfel, idilicul Gessnerian al unor poezii poate fi pus în legătură cu influienţa vădită a traducerii făcută de Koronis idilei Primul navigator, introdusă de Rigas în Trepiedul moral. Pe Mihai Eminescu l-au interesat, cu deosebire, manuscrisele, memoriile şi manifestele lui Rigas, pe care le-a păstrat în biblioteca sa, transmise lui prin circulaţie clandestină; cel mai mare poet naţional român a preţuit, cu precădere, Thurios-ul lui Rigas. Aceste manuscrise, copii şi cărţi tipărite clandestin la Viena, care au aparţinut poetului, sunt ţinute spre păstrare la Biblioteca Academiei Române. Cântecele revoluţionare ale lui Rigas, au avut o largă pondere în ţările române şi la vecini, nu numai prin valoarea lor intrinsecă, ci şi prin adresabilitatea directă către istoria şi realităţile româneşti, în acel secol al naţionalităţilor, odrăslind cântece naţionale de un exemplu impunător. Un cântec albanez (O breti idioniose) era cântat totdeauna după Jurământul lui Rigas Velestinlis Fereos; studentul timişorean de naţionalitate sârbă Popovici a transcris un caiet cu Ode şi imnuri ale lui Rigas către greci. O exegeză detaliată şi profundă poate pune în evidenţă influenţe ale Proclamaţiei în versuri a lui Rigas în mai multe partituri poetice ale lui Iancu Văcărecu (Buna Vestire, Glasul poporului sub despotism, Marşul
103

românesc). Într-o măsură şi mai subliniată, Cârlova a fost vădit influenţat în scrierea Marşului oştirii române. Se poate observa că aceste lucrări au aproape aceeaşi structură şi ideatică. În finalurile lor, corbul se înalţă apoteotic (în imnul lui Cârlova), în timp ce Rigas înalţă crucea (pe mare şi pe uscat). În atmosfera celui mai larg interes pentru cultura greacă şi pentru Rigas, atât de manifeste în ambele Valahii, Cârlova a luat acest model nu numai din lecturi, ci şi din intonaţiile la reuniunile clandestine ale revoluţionarilor români şi greci. Modelul grec atribuit lui Rigas, tipărit de Korais (la 1800 şi 1812), a alimentat compoziţia românească antiotomană (în 411 versuri) Trâmbiţa Carpaţilor 1 (scrisă de un anonim în jurul anului 1820, dar atribuită lui Ienăchiţă Văcărescu). Ea evocă luptele vitejeşti antiotomane, inclusiv cele ale domnilor români, de la o atare localizare a idealurilor şi luptei românilor se deschide un orizont larg al rezistenţei tuturor popoarelor din această zonă europeană, ideal atât de drag lui Rigas: Fraţi creştini, săriţi fierbinte, Puneţi crucea înainte, Pă vrăjmaş să-l năvălim! Sau balaurul să piară Şi scăpăm această ţară, Sau toţi să ne omorâm! Transpare direct credinţa că toţi creştinii din Balcani pot şi vor să se ridice spre a salva ţările române, pământul atât de primitor care a ocrotit şi a sprijinit pe toţi reprezentanţii inteligenţei şi spiritului revoluţionar ale acestei peninsule. Patriotul grec Rigas, marele prieten al românilor de pretutindeni, a nutrit şi a propagat acest
Ariadna Camariano- Cioran, Despre poema patriotico-otomană Trâmbiţa românească, în „Studii şi materiale de istorie medie, II, 1957, p. 457-464. 104
1

sentiment de solidaritate cu ţara sa de adopţie. A fost un erou, un martir şi un premergător de dimensiuni panbalcanice, iar opera sa (politică, literară şi ştiinţifică) a rămas, prin ecourile nestinse în ţara noastră, după mai bine de două veacuri şi jumătate, ca o dimensiune fundamentală a eternităţii sale peren şi glorioase.

Constantin Brâncuşi în documente de arhivă
Ramona Adriana Vasilcoiu La Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale se păstrează un număr însemnat de documente despre Constantin Brâncuşi, cea mai mare parte din perioada petrecută de acesta ca elev al Şcolii de Meserii din Craiova şi ca student la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, documente care completează şi chiar corectează informaţii cunoscute despre această perioadă din viaţa marelui sculptor. Subliniez în acest sens că, în general, toţi marii brâncuşologi dau ca dată de naştere a lui Brâncuşi ziua de 21 februarie 1876. Ori, actul de naştere, înregistrat la Primăria Peştişani pe data de 21 februarie 1 , precizează fără echivoc – act de naştere al lui Constandin, de sex bărbătesc, născut alatăieri (deci pe 19 februarie, n.n.), la casa părinţilor săi, fiu al d-lui Nicolae Brâncuşi, în etate de ani 45, de profesie agricultor, şi al d-nei Maria Brâncuşi, în etate de ani 24. Această mică eroare a fost întreţinută şi de unele documente oficiale din epocă în care apare ziua de 21 februarie ca dată de naştere a lui Brâncuşi – exemplu fiind certificatul eliberat de Şcoala de Arte Frumoase din
Arhivele Naţionale Dolj, Colecţia Registrelor de Stare Civilă pe anul 1876. 105
1

Bucureşti la 3 iulie 1900 1 . Referitor la perioada primilor ani, ca elev al Şcolii de Meserii din Craiova şi la documente păstrate la Arhivele Naţionale Dolj, semnalăm cererea lui Brâncuşi din 20 august 1895 de înscriere la examenul pentru bursă la specialitatea sculptură, semnată Devotat C. Brâncuşi, actual elev solvent 2 . Pentru a fi admis, Brâncuşi trebuia să depună o serie de acte: - actul de consimţământ al mamei sale, ca fiul său Brâncuşi să se interneze ca bursier la Şcoala de Meserii din urbea Craiova, la secţia sculptură, act autentificat la Primăria comunei Peştişani la 8 august 1895 şi „semnat” de Maria Brâncuşi prin punerea de deget, neştiind carte; - certificatul eliberat de Primăria comunei Peştişani la 7 august 1895 că „Brâncuşi este de naţionalitate română şi se bucură de toate drepturile politice şi civile ale ţării”; - certificat eliberat de Şcoala de Meserii din Craiova, la 15 august 1895, din care rezultă că acesta a urmat cursurile a două clase la specialitatea de sculptură, obţinând media de 8,75; 3 Pe cerere este făcută menţiunea „admis la examen” şi, probabil mai târziu, când i s-au restituit actele, Brâncuşi consemna „am primit actele”. A urmat apoi concursul, ale cărui rezultate au fost consemnate în procesul verbal al Comisiei de examinare din 31 august 1895, prezidată de prefectul judeţului, prin care au fost declaraţi admişi mai mulţi
Idem, fond Prefectura Judeţului Dolj, Serviciul Administrativ, dosar 233/1900, f. 46. 2 Ibidem, dosar 52/1895, f. 2. 3 Ibidem, dosar 52/1895, f. 78-80. 106
1

candidaţi, între care şi Constantin Brâncuşi la Secţia Sculptură 1 . La 7 septembrie 1895 Prefectura înainta Şcolii tabelul cu elevii admişi bursieri. Constantin Brâncuşi a fost bursier la judeţului Dolj şi în perioada studiilor de la Bucureşti începute în septembrie 1898 la Şcoala de Arte Frumoase. De pildă, la 6 iulie 1900 el cerea Prefecturii Dolj să-i achite bursa pentru trimestrul iulie, anexând ca justificare, un certificat eliberat de Şcoală în care se menţionează că Brâncuşi, „urmează regulat cursurile secţiunii de sculptură” şi că la concursurile (probabil examenele) susţinute a obţinut diferite premii: - Medalia de bronz cu lucrarea Antic bust; - Menţiunea Onor<ifică> Antic bust, Antic Figură, Natură sculptură, Cap de expresie şi Anatomie. Foarte preţioase sunt fotografiile reprezentaând lucrări, depuse de Brâncuşi odată cu cererea 2 . Într-un alt certificat, nr. 199 din 28 august 1901, aceste lucrări apar mult mai bine individualizate precizându-se, totodată, că Brâncuşi este elev al Şcolii de Belle Arte, „unde urmează regulat şi cu distincţiune cursurile secţiunii de sculptură”. Referitor la premii (recompense) sunt menţionate: -medalia de bronz la Antic Bust, sculptura; -medalia de bronz la Cap de expresie; -medalia de bronz la Anatomie; -menţiunea Onor<ifică> la Antic bust; -menţiunea Onor<ifică> Antic – figură;
1 2

Ibidem, f. 41. Ibidem, dosar 233/1900, f. 45-50. 107

-menţiunea Onor<ifică> Natură – sculptură; -menţiunea Onor<ifică> Cap de expresie; -menţiunea Onor<ifică> Compoziţie şi -menţiunea Onor<ifică> Anatomie. În acelaşi certificat se precizează că “în vacanţa de vară Brâncuşi are aprobarea consiliului şcolii să termine studiul de anatomie […] că a lucrat şi lucrează în atelierul şcolii 1 . Brâncuşi, deci, în afara programului şcolii, continua să lucreze şi o va face şi în anul următor după absolvirea cursurilor, aşa cum menţiona conducerea şcolii, în aprilie 1902: „d-l C. Brâncuşi, absolvent al secţiei de sculptură, urmează încă, în orele disponibile, cursurile practice” 2 . În perioada studiilor de la Bucureşti, Brâncuşi a primit ajutor de studii şi de la Epitropia Bisericii Madona Dudu. De pildă, la 10 aprilie 1899, C.I. Grecescu, împuternicit de C. Brâncuşi prin procura încheiată la Judecătoria de Ocol IV Bucureşti la 20 aprilie, încasa suma de 200 de lei reprezentând „ajutorul de studiu acordat tânărului C. Brâncuşi pe tot anul 18991900”. În perioada menţionată Brâncuşi locuia în strada Virgiliu, nr. 17 3 . Prin cererea înregistrată sub nr. 1886 din 5 decembrie 1899, Brâncuşi solicita Epitropiei Bisericii Madona Dudu sporirea ajutorului de studii pe exerciţiul financiar 1900-1901 având în vedere că ajutorul acordat, adică lei 200 anual, este cu totul insuficient chiar pentru cărţile de studiu. Cu modestie şi bun-simţ Brâncuşi încheia: cu tot respectul vin a vă ruga ca cu ocaziunea
Arhivele Naţionale Dolj, fond Epitropia Bisericii Madona Dudu, dosar 62/1901, f. 7. 2 Idem, dosar 12/1902, f. 142. 3 Idem, dosar 12/1899, f. 6-7. 108
1

formării bugetului pe anul 1900-1901 să binevoiţi a-mi aproba şi mie acel ajutor cu ceea ce d-voastră veţi găsi de cuviinţă. Şi într-adevăr, în anul următor, ajutorul în sumă de 400 lei, este achitat aceluiaşi procurator C.I. Grecescu. Acum Brâncuşi locuia în B-dul Elisabeta, nr. 18, conform procurii cu nr. 201 încheiată la 21 martie 1901 la Judecătoria Ocol III, Bucureşti 1 . Cu aceeaşi modestie se adresa Brâncuşi Epitropiei Bisericii Madona Dudu, la 3 noiembrie 1900, solicitând mărirea ajutorului pe exerciţiul 1901-1902: „cu cel mai profund respect vin a vă ruga […] să binevoiţi ami spori şi mie ajutorul de studiu ce aţi binevoit a mă prevedea în buget cu o sumă cât dvs. veţi crede de cuviinţă”. Motivaţia lui Brâncuşi: „astăzi, găsindu-mă în un timp înaintat cu studiul pentru care mi se necesită cheltuieli foarte mari cu procurarea cărţilor, materialelor şi altor necesare”. Pe cerere este pusă rezoluţia: „se menţine şi anul acesta, comunicându-i-se că pentru viitorul an se suspendă ajutorul” 2 . Totuşi în anul 1902, la 10 aprilie, Brâncuşi, care locuia pe strada Izvor, nr. 18, autoriza, prin procura autentificată la Judecătoria Ocol III Bucureşti sub nr. 222, pe Ion Georgescu Gorjanu, comerciant din Craiova, să primească pentru mine de la Onor Epitropia Bisericii Madona Dudu din acelaşi oraş, ajutorul acordat de Onor Consiliu prin buget pe anul 1902-1903. Ceea ce se va întâmpla la 21 aprilie 1902, conform mandatului de plată nr. 118 semnat de Ioan Georgescu Gorajanu 3 . În acelaşi an, la 30 noiembrie, Brâncuşi îşi exprima gratitudinea pentru ajutorul acordat şi menţiona că a terminat cu succes cursurile Şcolii de Belle Arte din
1 2

Idem, dosar 33/1900, f. 26-27. Idem, dosar 12/1900, f. 332. 3 Idem, dosar 39/1902, f. 11. 109

Bucureşti precum şi stagiul militar şi solicita ajutorul Epitropiei pentru continuarea studiilor în străinătate: dorind a mă perfecţiona şi specializa într-o şcoală din străinătate, adică în Italia, recurg din nou la bunătatea d-voastră rugându-vă ca pe nişte părinţi care întotdeauna aţi ajutat pe cei care s-au distins la studiu şi fătă mijloace ca cu ocaziunea formării bugetului pe anul 1903-1904 să îmi acordaţi un ajutor în acest scop. Brâncuşi anexa următoarele acte: -certificat de la Şcoala de Belle Arte cu medalia de bronz; -certificat pentru absolvirea Şcolii de Belle Arte; -fotografii reprezentând lucrările pentru care a fost premiat; -un certificat de la o fabrică din Viena unde a lucrat; -un certificat de la absolvirea Şcolii de Meserii din Craiova; Actele i s-au restituit lui Brâncuşi, pe cerere fiind făcută menţiunea: „Am primit actele depuse” şi semnat Constantin Brâncuşi 1 . Alte documente păstrate la Arhivele Naţionale Dolj, cunoscute până azi, se referă la festivităţile pentru comemorarea a 22 de ani de la lupta de la Podul Jiului din oraşul Tg-Jiu. Primul document este un raport al prefectului de Gorj către Rezidentul Regal al Ţinutului Olt prin care se făcea cunoscută amânarea festivităţilor programate, iniţial, pe data de 14 octombrie 1938, la 27 octombrie. Se preciza, totodată, că Arethia Tătărescu, preşedinta Societăţii Ligii Naţionale a Femeilor Creştine din judeţul Gorj, a propus ca în programul manifestării să fie introdusă sfinţirea şi
1

Idem, dosar 12/1901, f. 430. 110

predarea către Primăria Târgu-Jiu a Coloanei Recunoştinţei şi a Portalului din Grădina Publică, monumente ridicate de Ligă „pentru proslăvirea memoriei Eroilor Gorjului”. Pe document este pusă rezoluţia se va accepta propunerea făcută de d-na Tătărăscu cu privire la predarea în seama Primăriei a Coloanei şi Portalului ridicate în memoria eroilor Gorjului 1 . Al doilea document îl reprezintă „Programul festivităţilor de la 27 octombrie 1938” care prevedea oficierea de slujbe religioase la Coloana Recunoştinţei, Biserica „Sfinţii Apostoli” şi la Portalul din Grădina Publică, discursuri ale reprezentantului Armatei, reprezentantei Ligii Naţionale a Femeilor, primarului oraşului şi prefectului judeţului Gorj despre luptele din Valea Jiului 2 . După aceea cortegiul, în frunte cu clerul, oficialităţile, invitaţii, publicul şi armata, urma să se deplaseze, pe bulevardul C.A. Rosetti şi str. Unirii, la podul Jiului, apoi la mormântul Ecaterinei Teodoroiu, pentru comemorarea luptei din acest loc. Festivităţile se încheiau cu defilarea şcolilor, societăţilor, premilitarilor şi armatei pe bulevardul Rosetti, în faţa Portalului. În concluzie se poate afirma că la Arhivele Naţionale Dolj se păstrează un număr însemnat de documente referitoare, în majoritate, la anii de tinereţe ai lui Brâncuşi, ca elev al Şcolii de Meserii din Craiova şi al studiilor la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. Aşa cum am subliniat, unele documente corectează şi completează informaţiile despre această

1

Arhivele Naţionale Dolj, fond Rezidenţa Regală a Ţinutului Olt, dosar 106/1938, f. 1. 2 Ibidem, f. 2. 111

etapă din viaţa lui Constantin Brâncuşi, ajutându-ne să fixăm mai clar „traseul” parcurs, astfel: -în vara anului 1895 Brâncuşi era absolvent a două clase – specialitatea sculptură ale Şcolii de Meserii din Craiova; -începând cu toamna anului 1895 a devenit bursier al aceleiaşi şcoli; -din 20 septembrie 1898 Brâncuşi a început studiile la Şcoala de arte Frumoase din Bucureşti, terminându-le în vara anului 1902. Totodată, documentele menţionate evidenţiază sprijinul acordat de Consiliul Judeţean Dolj şi de Epitropia Bisericii Madona Dudu pe timpul studiilor de la Bucureşti. De fapt era o practică aceasta, ca diferite autorităţi, biserici şi societăţi de binefacere să sprijine pe cei care, aşa cum spunea Brâncuşi, „s-au distins la studiu şi fără mijloace”. Mulţi dintre aceştia au devenit ulterior personalităţi ale societăţii, în plan naţional sau local: avocaţi, jurişti, literaţi, oameni de ştiinţă. De exemplu, în aceeaşi perioadă, de ajutorul instituţiilor menţionate au beneficiat Nicolae Titulescu, Ioan B. Georgescu, jurist şi viitor primar al Craiovei în perioada interbelică, Constantin Năvârlie, magistrat, şi mulţi alţii – studenţi în medicină, drept, muzică, ştiinţe, la instituţii de învăţământ din ţară sau străinătate.

112

Scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu şi Craiova
Aurelia Florescu Scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu a intrat în conştiinţa marelui public prin opera sa pe care istoricii şi criticii au apreciat-o stabilindu-i locul cuvenit în palmaresul literaturii române. Se cunoaşte că s-a născut la Iveşti, judeţul Tecuci, în anul 1876 decembrie 8, într-o familie cu vechi tradiţii culturale, originară din Oltenia 1 . Dat fiind faptul că tatăl său, Dumitru Bengescu, se dedicase carierei armelor, ajungând până la gradul de general, a străbătut, împreună cu el şi mama sa Zoe, născută Ştefănescu, întreaga ţară, urmându-l în misiunile primite. Dragostea pentru literatură i-a insuflat-o, în primul rând, tatăl său care a nutrit, şi el, speranţa că se va dedica scrisului. Despre aceste încercări scria Hortensia Bengescu, căsătorită Nicolae Papadat, într-un Jurnal publicat parţial de către un prieten al familie, scriitorul Camil Baltazar: tatăl meu, bravul soldat…găsea totuşi timp pentru a-mi vorbi de scriitorii şi poeţii români şi francezi pe care îi cunoştea, încurajând aplicarea mea spre compoziţia literară 2 . În tatăl său, un mare
1 2

A decedat la Bucureşti în data de 5 martie 1955.

Florin Mihăilescu, Introducere în opera Hortensiei PapadatBengescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 21. 113

îndrăgostit de muzică şi poezie 1 , şi-a găsit asemănările şi deosebirile şi s-a hotărât să scrie găsind salvarea în chiar esenţa firii mele şi în educaţia şi ereditatea ce avem şi anume în scrisul literar către care, încă din mica copilărie arătasem înclinare 2 . A avut şi un model apropiat în unchiul său, George Bengescu-Dabija, cunoscut autor al libretului Olteanca şi al piesei Pygmalion ce se jucau pe scena bucureşteană, savurate de public 3 . Cu siguranţă că, într-o călătorie spre Mehadia, Hortensia Papadat- Bengescu a poposit la Craiova, pentru a revedea locurile de unde-şi trăgea seva 4 . Ajunsă la vârsta şcolară, părinţii ei s-au hotărât s-o lase la Craiova, unde locuiau majoritatea rudelor paterne, înscriind-o la o şcoală de fete. Această perioadă se încadrează în penultimul deceniu al secolului al XIXlea. Toate încercările de a regăsi date concrete referitoare la şcoala respectivă conduc la identificarea ei cu actualul Liceu Elena Cuza din Craiova 5 . Ele au la bază amintirile scriitoarei. Perioada copilăriei, rămasă neştearsă în sufletul Hortensiei Papadat- Bengescu, a constituit subiectul unui volum, dedicat Fetiţei, publicat cu titlul Arabescul amintirii, la Bucureşti, în anul 1986. Ediţia a apărut sub

Ibidem. Ibidem. 3 V. Mândra, Istoria literaturii dramatice româneşti, vol. I. Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 308. 4 Este o vedere trimisă lui Garabet Ibrăileanula 26 august 1919 conform Camil Baltazar, Contemporan cu ei, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1962. 5 Nicolae Andrei, Gheorghe Pârnuţă, O prestigioasă instituţie şcolară. Liceul de filologie-istorie din Craiova, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1985, p. 99, 108, 210.
2

1

114

îngrijirea lui Dimitrie Stamatiad 1 , menţiona, în prefaţă, că scriitoarea intenţiona să lărgească aria de cuprindere a cărţii, realizând – în paralel cu descrierea întâmplărilor şi emoţiilor trăite de Fetiţă – o suită de portrete ale oamenilor pe care îi cunoscuse sau de care auzise vorbindu-se în casa părintească 2 . El preciza că autoarea alege în ciclul Fetiţa soluţia narării la persoana a III-a, mascând, fie şi numai convenţional, căci identitatea dintre eroină şi scriitoare este evidentă – mărturisirea 3 . Volumul este organizat ca o culegere de amintiri, sub diferite titluri, întâmplări ce pot fi identificate cu cele reale, din viaţa scriitoarei, cu referiri la şcoala unde învăţa, la cuprinsul lecţiilor, la prieteniile pe care le-a legat, cu nume care se regăsesc în Craiova, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Între ele sunt Luci Măcescu, Elvira Gărdescu, Ortense Nicolau, Elena Dumitrescu, ş.a. Oraşul Craiova apare, în mod expres, în două poveşti. În Pas de Chance memorează că, la terminarea claselor primare în Craiova – oraş oltenesc de baştină al Tatei – directoarea îi pregătise o cunună de lauri artificiali, poleiţi, pe care părinţii o încadrase cu un ram auriu, împreună cu diploma – ceea ce ei nu-i place, ca fiind ostentativ, dar nu le poate strica gustul, iar în sine, ca recompensă, i se păruse poate magnifică, dar regretase mult, cununa aşa de graţioasă de merişor proaspăt. De clasificări pe atunci n-avea habar. Venea la şcoală condusă de mama sau de soldat, îi era interzis să se joace în recreaţii cu celelalte, sta singură în bancă, i
1

Este probabil nepot al scriitoarei de la fiica sa, Elena, căsătorită Stamatiad. 2 Hortensia Papadat-Bengescu, Arabescul amintirii, Bucureşti, 1986, p. 7. 3 Ibidem, p. 8. 115

se ura şi nu avea de acel timp, altă amintire decât a rahagiului de la care, fără voie, cumpăra un fel de ciubucuri gelatinoase de pastă albă şi roşie, umplute, la mijloc, cu nuci, înşirate pe o aţă, dezgustătoare când şi le amintea, dar pentru care avea atunci o predilecţie 1 . Întro altă poveste, Case de închiriat, Fetiţa ceruse lui Ion, cel de atunci ordonanţă, s-o dea în leagăn tare, mai tare, mai tare, mai sus…până se avântase leagănul peste cap cu Fetiţa cu tot. Atunci era să se scufunde pământul, să se cutremure tot oraşul Craiovei – oraş vechi şi temeinic – când Tata, care văzuse, tăcuse…cât? O secundă sau un veac? Şi Ion? Ce va fi cu el? deocamdată, Mama şi Mama Tica stau albe ca o petică de olandă. Tăcerea navea sfârşit…mai bine orişice alt. Dar Fetiţa, reveninduşi cea dintâi din ameţeala acelei nevroite performanţe şi profitând de tăcerea ameninţătoare, dar care nu izbucnise într-o nimicitoare furtună, văzând chipul alb ca de hârtie al Mamei Tica şi pe Ion alături, nevinovat dar victimă, Fetiţa se ridică şi, sprintenă, deşi o durea peste tot carnea fragedă zdrelită, se aruncă spre Tata 2 . Se cunoaşte că familia Bengescu îşi are numele de la proprietatea sa din hotarul satului Bengeşti, judeţul Gorj. Ea este atestată de câteva veacuri în istoria ţărilor române. Tatăl scriitoarei, Dumitru 3 , şi fratele său George 4 , Bengeşti, erau urmaşii marelui spătar Stanciu Benga atestat în anul 1560 5 , al căriu fiu, tot Stanciu Benga, a fost căsătorit cu Cârstina, sora Domnitorului Ţării Româneşti, Pătraşcu cel Bun, tatăl lui Mihai
1 2

Ibidem, p. 237. Ibidem, p. 176. 3 n. circa 1840 – d. 1921. 4 n. 30 iunie 1844 – d. 13 ianuarie 1916. 5 O.G. Lecca, Genealogia a 100 de case din Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1911. 116

Viteazul. Cârstina şi Pătraşcu, împreună cu alţi cinci fraţi şi surori, erau fiii Domnitorului Ţării Româneşti Radu (Petru) Paisie, urmaşii lui Mircea cel Bătrân 1 . Din documentele cunoscute rezultă că tatăl scriitoarei, Dumitru, era fiul lui Titu Bengescu şi al austriecei Louise Salviny von Uffman. Titu Bengescu este menţionat, la Craiova, într-o listă de alegători cu venit anual de peste 2000 lei, întocmită în anul 1857, în care se precizează că avea vârsta de 40 de ani şi locuia în mahalaua Obedeanu 2 . Rezultă că s-a născut în anul 1817. A studiat la Viena, unde a cunoscut-o pe Louise, pianistă, cu care s-a căsătorit, stabilindu-se, apoi, la Bucureşti. Documentele descoperite până în prezent, atestă că, în aceeaşi perioadă – prima jumătate a secolului al XIX-lea – mai locuia, în Craiova, o persoană care se numea Titu Bengescu (I). Acesta s-a născut la Bucureşti, în anul 1790, după cum se reţine din Catagrafia oficială de toţi boierii Ţării Româneşti la 1829 3 care îi precizează vârsta de 39 ani. Era fiul clucerului Gheorghe Bengescu, avea rangul de vel serdar şi domiciliul în Craiova. A decedat înainte de 7 august 1846, când marele logofăt Iancu Bibescu „a cumpărat prin mezat casele răposatului cluceru Titu Bengescu” 4 din Craiova, depunând în casa vătăşiei suma de una mie galbeni. Titu Bengescu (I) se căsătorise, în anul 1810, cu Maricuţa Brăiloiu, fiica lui Corniţă şi a Mariei Brăiloiu născută Filişanu 5 . Corniţă
Dan Pleşia, Genealogia Basarabilor, Anexă la volumul Io, Mircea mare voievod şi domn, Editat de Aşezământul cultural „Nicolae Bălcescu”, Rm. Vâlcea, 1986. 2 D.J.A.N. Dolj, fond Prefectura Judeţului Dolj, inv. 89/1857, f. 226246. 3 I.C. Filitti, Catagrafia oficială de toţi boierii Ţării Româneşti la 1829, Bucureşti, 1929, p. 51. 4 D.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, P. III, 22, 1846 august 7. 5 Ibidem, P. LX, 1755 iunie 2. 117
1

Brăiloiu era nepotul marelui ban al Olteniei, Cornea Brăiloiu care fusese căsătorit cu Stanca Bengescu. Încă nu se cunoaşte gradul de înrudire dintre Titu Bengescu (II), bunicul scriitoarei şi Titu Bengescu (I). Exista obiceiul ca unul din copii, dintr-o familie. Să primească prenumele tatălui sau a naşului de botez. Registrele stării civile păstrate la Arhivele Naţionale din Craiova îl atestă pe Titu Bengescu (I) ca naş de botez al multor copii care i-au purta prenumele. Între ei se numără şi Maiorescu Titu, mare personalitate a culturii româneşti 1 . S-ar cuveni ca şi scriitoarea Hortensia PapadatBengescu să fie încadrată între personalităţile de primă mărime ale municipalităţii Craiovei.

Nicolae Romanescu, fost primar al Craiovei, preşedinte de onoare al unui Cerc de Spiritism
Emilian Mirea Universul fenomenologiei paranormale nu poate fi separat de ceea ce parapsihologii numesc a fi SPIRITISMUL. Nu putem să nu remarcăm că, în privinţa SPIRITISMULUI, părerile sunt împărţite. Cercetătorii din acest domeniu consideră ori că SPIRITISMUL, devenit aproape o ştiinţă, este necesar să fie practicat, pentru că reprezintă calea cea mai directă către cunoaşterea „spaţiilor astrale”, ori se consideră că practicarea SPIRITISMULUI, în cadrul fenomenului de CUNOAŞTERE, nu este deloc benefic, ba chiar
D.J.A.N. Dolj, fond Registre de stare civilă, inv. 772, născut 15 februarie 1840. 118
1

dimpotrivă, produce neajunsuri şi riscuri de tot felul. În susţinerea celui de-al doilea punct de vedere, se merge pe ideea că Spiritele nu trebuie deranjate, în Lumea lor, cu intervenţii din Lumea Materiei, din care ele s-au desprins prin MOARTE . Apoi, apare o altă problemă: aceea că nu se ştie niciodată dacă, la invocare, se prezintă chiar spiritul celui invocat sau, dacă nu cumva, se prezintă un spirit malefic sau răuvoitor, care imită, cu fidelitate, vocea şi comportamentul celui trecut în Astral. Au fost destul de dese cazurile când, în timpul unei şedinţe de spiritism, nu s-a prezentat spiritul invocat, ci un spirit malefic care i-a produs rău mediumului sau participanţilor la respectiva şedinţă, şi sunt deja şi câteva cazuri în lume când spiritul coborât din Astral l-a ucis pe medium (!). În anii ’30, a existat, la Craiova, unul din cele mai importante şi mai serioase cercuri de spiritism din România: se numea Cercul pentru cercetări psiho-fizice „PRIETENII NECUNOSCUTULUI” şi editau o publicaţie periodică, intitulat „ ASTRALIS ”, în care consemnau tot ceea ce se petrecea în cursul şedinţelor de spiritism. Demn de menţionat este că preşedintele de onoare al Cercului era primarul de atunci al Craiovei, NICOLAE ROMANESCU. Dispuneau de patru-cinci membri cu calităţi de medium, fapt care făcea posibil „contactul de gradul III” cu spiritul invocat. Au trecut şi prin experienţe nefericite, în sensul că au avut şi ei probleme cu spirite nechemate care au produs suferinţe mediumului sau i-au adus într-o stare foarte aproape de moarte. Este interesant de menţionat că spiritele cu care ei au reuşit să intre în dialog au fost dintre cele ale unor oameni care au avut parte de celebritate şi preţuire în decursul vieţii pământeşti, şi aş enumera pe cele ale lui Schopenhauer, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Regele
119

Carol I al României, Thomas Edison, Nicolae Romanescu (după trecerea sa în eternitate), Vasile Alecsandri, Gustave le Bon, Camille Flammarion, Traian Demetrescu, Nicolae Bălcescu, Jean Jacque Rousseau, Victor Hugo, Du Potet, Heinrich Heine, Vintilă Brătianu, Montesquieu, Charles Baudelaire, Schiller, Emile Zola, Goethe, Mihail Kogălniceanu şi ale multor alte personalităţi ale lumii. Fireşte că nu vom şti niciodată, cu exactitate, cât de „precise” şi autentice au putut fi aceste comunicări, adunate acum într-o carte. Dar nici nu putem nega sau trece, superficial, cu vederea, aceste realizări ale pasionaţilor de spiritism, un fel de „pasionaţi de eternitate”, din anii ’30, de la Craiova. Benefic sau malefic, mai mult sau mai puţin periculos pentru cei care-l practică, se poate spune că SPIRITISMUL, ca ştiinţă, oferă informaţii valoroase despre Lumile din Astral, despre evoluţia, ca SPIRIT, a Fiinţei umane. Moartea nu există - Revelaţii Nevăzutului Corpul Spiritual. – Totul e pregătit. – În legătură cu Spiritele. – Fericirea prin Iubire. Poteci noi se deschid înaintea voastră, căci acum sunteţi aproape pregătiţi pentru a primi mari cunoştinţe şi veţi zări, poate, ceea ce voi încă nu aţi văzut, cu ochii voştri omeneşti. Fericiţi cei cu Credinţă, căci ei vor vedea Împărăţia noastră ! Ferice de cei ce ascultă cuvintele mele ! Doresc ca toţi cei ce le aud să şi le păstreze în suflet. din Lumea

120

Viaţa astrală este făcută ca să fie schimbată îmbrăcămintea de carne, pe care o purtaţi voi, pe voi, şi pe care am purtat-o şi noi, cândva. Odată ce intraţi pe linia evoluţiei spirituale, Corpul Spiritual devine, încetîncet, mai uşor şi mai luminos, pentru că este plin de cunoştinţe noi. Apoi, acest Corp – ca să-i zic aşa pentru a mă face mai bine înţeles de voi, se transformă, neîncetat, până când ajunge să fie format din scântei puternic luminoase, urmând a face parte dintr-o singură scânteie: TOTUL . Acesta este marele mister pe care voi nu-l cunoaşteţi, dar îl presimţiţi. Călătoriţi, atât voi, cât şi noi, către un Infinit imposibil de conceput, pentru voi, acum. Superb, mare şi plăcut vis are omul cât trăieşte, dar el se dărâmă odată cu plecarea lui de aci. Speranţele sunt oglindite în toată viaţa sa pământească, dar el, muritorul, se loveşte mereu de metereze greu de trecut. Aşa a fost de zbuciumată şi viaţa mea, pe malul Pământului. Sunt aici pentru că trebuie să fiu şi toate sunt pentru că trebuie să fie. Aşa a fost înainte ca voi să vă naşteţi şi tot aşa va fi şi după Moarte şi până la următoarea Reîncarnare. Totul şi toate sunt pregătite. Sunt calculate aproape matematic – tot şi toate. Aşa cum este pregătită Lumea în care vă naşteţi, trăiţi şi muriţi, tot astfel este pregătită şi Lumea Universului Întreg. Pentru că trebuie să ştiţi că sunt două Lumi: Lumea Mare şi Lumea Mică. „Mane, Tekel, Unfarsin !”- adică totul este numărat, socotit şi cântărit. Astfel, viaţa este în aşa fel clădită încât să fie greu de descifrat. În locul unde suntem acum şi trăim, ne mişcăm şi existăm în Lumea noastră, în corpul nostru imaterial: SPIRITUL. Ne petrecem timpul analizându-ne existenţele trecute.

121

Sunt în viaţă mii şi mii de muritori care sunt lipsiţi de ceea ce numiţi voi bogăţie, referindu-vă la bogăţia materială, vremelnică. Credeţi voi că ei sunt fericiţi sau nefericiţi ? Da şi nu. Căci acestea sunt urmările altei vieţi. Vă doresc ca spiritele voastre să aibă puterea să se înalţe din învelişul de carne şi să pătrundă în sferele înalte, să cugete şi să găsească singura cale care duce la izbândă. Aceasta este numai IUBIREA. Cu ajutorul Iubirii, se poate trece, prin viaţă, cu bucurie şi fericire. Voi credeţi că nu există fericire în viaţa pe Pământ ? Voi puteţi să creaţi această fericire, şi asta numai prin Iubire ! Mulţumesc pământenilor pentru amintirea pe care mi-o păstrează iar vouă, cei care vă străduiţi să aflaţi despre Lumea Nevăzutului, pentru dragostea pe care mio purtaţi ! 5 decembrie 1931 Romanescu Spiritul Nicolae

"Mediumul a fost aruncat la o distanţă de trei metri" PARTEA EXPERIMENTALĂ Cercul de studii NECUNOSCUTULUI psiho-fizice PRIETENII

PROCES - VERBAL al şedinţei ţinută în seara de 12 noiembrie 1932, în sala Cercului, din strada Obedeanu nr. 52 din Craiova Şedinţa începe la ora 9 seara.
122

Mediumi: C. Fuior şi Dorina Angelescu. Asistenţi: inginer-arhitect I. Atanasescu; dna Maria I. Atanasescu; dna H. Drăghici, funcţionară; dra I. lonescu, funcţionară; Th. Iliescu-Ombrah, ocultist; Lustig, funcţionar de bancă; dna Margareta Lustig; D. Mateescu, student ; Oroveanu, student ; Prejbeanu, avocat; loan M. Russu, publicist; I. Stăncuţ, învăţător din Şimnic; Viişoreanu, avocat; N. Văileanu, proprietar agricol din Şimnic. Înainte de începerea şedinţei, s-a făcut controlul amănunţit al sălii de şedinţe, al scaunelor şi al cabinetului negru, pentru a nu se afla în încăpere nici un obiect ascuns, care nu-şi avea locul acolo, şi care ar fi putut da bănuiala de fraudă. Obiectele lăsate în sală au fost numai cele necesare pentru experienţe, şi anume: o vioară cu arcuş, o mandolină, o farfurie cu ghips pentru mulaje şi um clopoţel. În afară de acestea, au mai fost aşezate, pe brâul uneia din ferestre, mai multe legături, din frânghie, pentru legarea mediumilor, iar pe cremonul altei ferestre a fost atârnat cordonul mediumului Dorina Angelescu, pe care şi l-a scos pentru că o jena. S-a procedat, apoi, la percheziţia amănunţită a fiecărui asistent. Percheziţia a fost făcută, reciproc, de către asistenţi. Toate obiectele aflate asupra lor au fost duse în altă sală, după care a fost încuiată uşa cu cheia şi au fost controlate şi încuietorile ferestrelor. La controlul făcut mediumilor, de către asistenţi, nu s-a găsit, asupra lor, nici un obiect. S-a făcut apoi rugăciunea obişnuită şi invocarea Spiritului-Ghid al şedinţelor. După care, asistenţii s-au aşezat m cerc pe scaunele respective, au făcut lanţ cu mâinile şi contact perfect cu genunchii şi picioarele, fiecare cu vecinul său, din dreapta şi din stânga. Inginerul-arhitect Atanasescu a stins lumina cu o mână,
123

pe care a prins-o, apoi, imediat, în lanţ cu vecinii săi din Cerc. Ambii mediumi, care se aflau în lanţ cu asistenţii, au intrat în transă în circa 10 minute. După indicaţiile date prin mediumul C. Fuior, aflat în transă, dl. Atanasescu a aprins lumina pentru a aşeza mediumii la locurile lor. Mediumul C. Fuior a fost transportat în cabinetul negru, pe fotoliul respectiv, unde a fost legat de ambele mâini, pe braţele fotoliului, şi de ambele picioare de picioarele acelui fotoliu. Mediumul Dorina Angelescu a fost aşezat în cercul asistenţilor, fiind ţinut de mâini de către vecinii săi din dreapta şi din stânga şi stând în contact cu genunchii şi picioarele de acei vecini. Apoi s-a stins lumina în sală. FENOMENE OBSERVATE (1). O floare, din cele care se numesc crăiţe, a fost aruncată în mijlocul sălii. (La controlul făcut la începutul şedinţei nu se afla, în sală sau asupra asistenţilor sau mediumilor, nici o floare). (2). Una din perdelele din mijloc ale cabinetului negru a fost ridicată pe acoperişul cabinetului. (După ce mediumul C. Fuior fusese introdus în cabinetul negru, toate cele trei perdele ale cabinetului fuseseră lăsate în jos. După ce au fost controlate legăturile mediumului, acestea au fost găsite intacte, aşa cum fuseseră de la începutul şedinţei). (3). Perdeaua din mijlocul cabinetului s-a lăsat, singură, în jos, cum fusese la începutul şedinţei. (4). Mediumul a fost aruncat afară din cabinet, în sală, împreună cu fotoliul de care era legat, în spatele
124

asistenţilor, la distanţă de 3 metri de locul unde fusese aşezat. Legăturile de la mâini şi de la picioare au fost descoperite intacte, iar perdelele erau lăsate în jos, închizând cabinetul. (5). Legăturile pentru mediumi, care rămăseseră neîntrebuinţate, pe brâul ferestrei, au fost găsite aruncate în mijlocul cercului asistenţilor. (6). O cheie de broască, ruginită, care nu se aflase în sală şi care nu era nici de la uşa sălii de şedinţă, a fost găsită pe pieptul asistentului N. Văileanu, în partea opusă cabinetului mediumului şi la distanţă de 5 metri de acesta. (7). Centura mediumului Dorina Angelescu a dispărut de pe cremonul ferestrei, unde fusese aşezată înainte de începerea şedinţei, şi nu a putut fi găsită nici în sală, nici asupra asistenţilor. (8). Mediumul C. Fuior a fost, din nou, azvârlit din cabinetul negru, afară, în trei puncte ale sălii, apoi a fost aruncat, din nou, în cabinet. Legăturile sale de la mâini şi de la picioare s-a constatat că sunt intacte. La orele 10 seara, Entitatea care a produs fenomenele a spus, prin graiul mediumului C. Fuior, să încheiem şedinţa. Procesul-Verbal a fost semnat de toţi cei prezenţi, ca dovadă că a consemnat întocmai toate fenomenele care s-au produs. Forţa Credinţă (Comunicare primită prin mediumul V. I. Russu) Credinţa cea adevărată coboară din înălţimi şi vine către acela ce poate să o primească. Voi vă aflaţi în legătură cu acea Esenţă Divină, atunci când sunteţi dornici de a o primi. Ea nu este o
125

substanţă efemeră, ci un izvor din care se împrăştie linişte şi bucurie. Credinţa e răspândită de Atotputernicul prin raza caldă şi binefăcătoare de care toată Omenirea are nevoie. Nu sunt toţi „inspiraţi", pentru a primi aceste „raze" binefăcătoare. Unii au darul de a primi această Forţă a Credinţei, alţii sunt mai puţin înclinaţi. Vina nu este a cuiva anume. „Raza" Credinţei se răsfrânge după cum de mare e dorinţa celui care vrea să o primească. În toată această Mare fluidică de Credinţă Divină, nimeni nu poate fi primit dacă nu are o adevărată pornire, sinceră şi nestrămutată. Cum ai putea să pluteşti, singur şi fără teamă, pe această Mare, unde vezi tu siguranţa ajungerii la ţărm, dacă nu ai Credinţă?! Crezi că poţi ajunge la ţărm, teafăr şi nevătămat, pe propriile tale puteri, fără Credinţă? Nu, calea este imposibil de urmat fără Credinţă şi nu poţi reuşi nimic! Credinţa este aceea care susţine toate forţele din Univers. Nu părăsiţi Credinţa nici un moment pentru ca, numai prin ea, puteţi ajunge la Dumnezeu! Faceţi tot ce Credinţa voastră vă îndeamnă şi nimic nu va merge pe un drum greşit. Nu fiţi fricoşi! Credinţa adevărată nu ştie ce e frica! Toată această Mare Divină infinită poate fi străbătută foarte uşor atunci când drumul pe care aţi pornit e Credinţa. 21 noiembrie 1932 Spiritul Nicolae Romanescu

(Din cartea ASTRALIS, Craiova, 1933)

126

1907 în arhiva scrisă şi orală
Ion Sgaibă Primăvara anului 1907 a rămas în memoria locuitorilor din Oltenia. Dacă „povestirile” de tot felul primează în lumea satelor, despre acţiunile ţărăneşti, cântecele populare care amintesc evenimentele sunt foarte rare, întâlnite sub forma unor texte trunchiate pe cale de dispariţie. Cu excepţia cântecului Răscoalele ţărăneşti din martie 1907 a poetului popular Radu de la Giubega (Radu Florea) cât şi variantele acestui poem care au circulat, sau ale altor creatori anonimi, au completat cronica orală a răscoalelor ţărăneşti din judeţul Dolj. Sunt cunoscute opt variante care au fost publicate de specialişti în periodice sau cu ocazia diferitelor comunicări. Ne oprim la două creaţii populare mai puţin cunoscute: Cântecul lu’ ‘907 care are peste o sută de versuri şi Cântec de răscoală, culese la 20 iulie 1967, în satul Cocorova, comuna Poiana de Sus, judeţul Gorj de la Alion Purcaru, în vârstă de 85 de ani, neştiutor de carte, el însuşi participant şi martor ocular la frământările ţărăneşti de pe Valea de Jos a Gilortului, ca şi la cele două conflagraţii pe care le-a imortalizat în versuri de o rară frumuseţe şi un necruţător realism. Cântecul este de fapt o succesiune de tablouri care prezintă aspecte generale, cât şi particulare ale evenimentelor din martie 1907, care sunt privite ca un război, datorită reprimării sângeroase a răscoalei: Verde, verde, trei granate/ Cruceşte-te, măre, frate/ Să vezi pi la ‘907/ Ne-u oropsit cu păcate/ Cu puştile di la spate/ Cu baionetele scoase/
127

De-ţ’ bagă fior în oase/ De-atâta răzbel şi jale/ Curge sângele pe vale/ Verde, verde, trei migdale/ Peste dial şi peste cale (calea ferată, n.n.)/ Peste culmea Arpejioarei/ Lângă fruntea căprioarii/. În cântec este amintit fără lux de amănunte incidentul de la Cocorova care nu este simultan cu cele de la Mălăieşti şi Stoina, de pe Valea Amaradiei; a rămas în tradiţia populară sub denumirea Focul de la Hurezanca. În aceeaşi primăvară, ţăranii au dat foc unui pătul, care a ars parţial, au dat foc la lucruri şi la banii găsiţi în casă. Pe Valea Amarăzii/ În mijlocu’ ogrăzii/ ‘Mi-era de o casă mare/ Ce ardea cu-nflăcărare/ (Focul de la Hurezanca). Spiritele s-au potolit repede, prin intervenţia jandarmilor şi a debarcării a cinci tunuri în gara Gilort, pentru că răscoalele luseră amploare pe Valea Amaradiei. Între timp, un ţăran isteţ, Dumitru Zamfir, care a dat drumul unor rebeli dintr-un vagon staţionat în gara Gilort, a fost arestat, închis şi cercetat la Târgu-Cărbuneşti, de unde a fost eliberat câteva zile mai târziu, la intevenţia căpitanului C. Băbălău, originar din Poiana de Jos, plasa Filiaşi. Lingură verde de-un sfanţ/ Trinu-i plin de dorobanţ’/ Dar în gară la Gilort/ Se goli convoiu’ tot/ Că nea’ Dumitru Zamfir/ Le dete drumu’ din trin/ Verde, verde, meri creţeşti/ Îl legară-n Cărbuneşti/ La căşile pandureşti/ Să-l judecempărăteşte/ Căpitani şi coconete/ (Cântecul lu’ ‘907) . Aria de întindere a răscoalelor şi a consecinţelor sunt prezentate lapidar, fără a intra în amănunte, dar sunt surprinse adevăratele cauze ale acestora: Frunză verde foi de fag/ Săracu’ omu’ sărac/ N-are-n casă mămăligă/ Dar la impozite-l strigă/ Şi belelele tot curg/ Cum trag şi boii la jug/ Percitoru-l sechestrează/ Notaru’-l încondeiază/ Boierul îl jefuieşte/ Şi jandarmu’-l biciuieşte/ Mi-au venit cu tunurile/ Începând cercetările/ Din Moldova-n Hurezani/ E spuză
128

de căpitani/ Bagă spaima-n ţărani/ Şi-i zbicea şi-i suduia/ Savai ca pe-o rămurea/ De-mi plângea Oltenia/ Horezu şi Craiova/ Rastu şi Terpeziţa/ Grindenii şi Brastavăţu/ Gilortu’ şi Ilovăţu’/ Lacrimile îmi cădea/ De se ducea pomina/ (Cântecul lu’ ‘907). Este demn de remarcat faptul că unele localităţi din cântec (Horezu, Grindeni) sunt atestate şi de documentele de arhivă. Astfel, în telegrama urgentă trimisă de Gh. Popovici, şeful regiei Sadova în data de 25 martie 1907, prin agenţia Caracal, către Prefectura Judeţului Dolj, se transmite: Locuitorii de peste Jiu, unde au pustiit prin incendii toate proprietăţile din comunele Valea Stanciului, Horezu Poenari, Greceşti, Grindeni, asasinând şi pe proprietari, au trecut Jiul spre noi şi în prezent se devastează comuna Grindeni şi Bechet. Pericolul este iminent, fiind ameninţaţi din toate părţile, cerem ajutor imediat ca să putem sta aici 1 . De asemenea, este amintită comuna Brastavăţu, de lângă Corabia, zonă în care răscoalele au avut o amploare mai mare – aşa cum reiese şi dintr-o scrisoare de epocă scrisă de un negustor din corabia, Ion Dumitrescu lui Grigore Petrino, pare-se arendaş, în zonă, care este datată 14 martie 1907 – Corabia: Cu prezenta mă grăbesc a vă comunica că aseară între orele 7 şi 8, în comuna Brastavăţu, un număr mare de locuitori au mers la conacul moşii, proprietatea d-lui Mihai Albeanu şi a dlui Pleşia şi le-au pus foc la toate pătulele ce le au cu porumb, la magazie şi la conac. Era o lumină mare de ziceai că este la bariera Corabiei; ne-au luat groaza de aşa mare foc. După ce intră în lux de amănunte, autorul conchide: de aici au plecat multe familii la bulgari, în

D.J.A.N. Dolj, fond Prefectura Judeţului Dolj, Serv. Administrativ, inv. 18/1907. 129

1

oraşul Şiştov – familia Marin Nicolaescu cu toţi, numai bătrânul a rămas. Cauzele răscoalei sunt spuse făţiş, iar ţăranul este tot mai deznădăjduit: Şi-am avut şi eu o vacă/ Toată vara-i făcui clacă/ Şi când fu la socoteală/ Rămăsăi dator o vară/ (Cântec de răscoală) sau Banii luaţi pe munca lor/ Sudoarea de pe ogor/ Le-o lua dumnealui coconu’/ Când da „zecea” şi ploconu’/ (Cântecul lu’ ‘907). Unele versuri, printr-un retorism discursiv, curg ca un blestem, stigmatizând “stăpânirea” şi “politicianismul” ţării: Să se ştie-n veşnicie/ C-am zviduit boierie/ De ciocoi şi de regie/ Şi iar verde rebegeală/ Sempuţi curtea regală/ Se certară toţi coconii/ Pe crimele primăverii/ …/ Fir-ar vodă alimănit/ Cu morţile ne-a nuntit/ Şi cât om trăi în veac/ L-om blăstăma cu păcat/ Cu păcat de fată mare/ Moartă fără lumânare/ Neică pân’ la postu-al mare/ Să pomnească frunza-n floare!/ (Cântecul lu’ ‘907). De asemenea, generalul Averescu, eroul de la Mărăşeşti, este amintit în acelaşi cântec ca implicat în reprimarea răscoalelor. Poate tocmai datorită renumelui câştigat în marile bătălii din Moldova: Averescu spelb şinalt/ Zilele ni le-a mâncat/ Vieţile ni le-a scurtat/ La răspântea drumului/ În mijlocu’ codrului/ Ca pe floarea crinului/ Luă viaţa rumânului/. Este foarte posibil că generalul, ca miliar de carieră, să fi participat la reprimarea răscoalei. Despre înăbuşirea ei, schingiuiţii şi morţii, s-a scris şi s-a vorbit mult şi chiar s-a exagerat. Dar în cântec, poetul conchide: Şi picară seceraţi/ Picişa fo’ câţiva fraţ’/. Alături de celelalte zone din ţară unde intensităţii răscoalelor i-a urmat perioada represiunii sângeroase şi judeţul Dolj a plătit un tribut considerabil,
130

atât în privinţa numărului de ţărani ucişi – cu vină sau fără vină – cât şi în ceea ce priveşte graba şi teroarea cu care s-au făcut atâtea arestări în convoaie (Dimineaţa, 16.03.1907), încât penitenciarul din Craiova a fost neîncăpător… (Universul, 20.03.1907), urmând procesele şi amânarea proceselor (Opinia publică, 26.09.1907) până la amnistierea prin Decret Regal şi condamnarea instigatorilor asasini (Oltenia, 26.03.1907). Evenimentele din 1907 au rămas ca o pagină de istorie autentic sângeroasă în fantezia creatoare a autorului anonim care în „producţii” epice şi lirice a păstrat culoarea, sentimentul şi adevărul, mai ales al frământatului început de veac. Informaţiile de teren orale, demonstrează încă odată că autenticitatea lor probează documentele de arhivă.

Anexă:
Cântec de răscoală Şi iar verde nucă sacă Avusei şi eu o vacă Toată vara făcui clacă Şi când fu la socoteală Rămăsei dator o vară. Şi iar verde de-un arac, Săracul, omul sărac; N-are-n casă mămăligă Dar foncierile-l strigă, Şi belele îi curg Ca brazdele de su’ plug, Percitoru’-l sechestrează, Notaru’-l încondeiază, Ciocoiul îl jefuieşte Şi jendaru’-l biciuieşte. Mă dusăi la-mpărăţie
131

Ca să-mi facă direpţie! Colo-n poartă la palat Şede-un boier gulerat. – Săru’mâna, boier mare! – Ce vrei tu, bă opincare? – Direptate, boier mare! – Ce direptate să-ţi fac? La-nchisoare să te bag! Şi m-a băgat la-nchisoare! Hei, neică pe plai, plai De la-nchisoare scăpai Veni vremea fraţii mei Să mă răfuiesc cu ei. Şi prinsăi pe ăl ciocoi Şi-l trăsăi lângă zăvoi Cu măciuca să mi-l moi Şi îl luai la căutare De la cap pân’ la picioare Să-njugăm cocoanele Să arăm pogoanele!
Culeasă de la Alion Purcaru de 85 ani din satul Cocorova, comuna Poiana de Sus, în anul 1967.

132

”Nea Mărin a fost un actor mare şi un OM MARE, iubitor de viaţă, de petreceri, de zaibăr şi de sarmale de porc…” Nepotul Sucă despre Nea Mărin (Amza Pellea): Emilian Mirea Unul dintre cei mai îndrăgiţi actori români este, în mod incontestabil, Amza Pellea, cunoscut sub numele de Nea Mărin din Băileşti. Datorită lui, Băileştiul a fost, pentru mult timp (şi mai este, graţie eforturilor locuitorilor săi, care au organizat un festival anual de umor ce poartă numele lui Amza Pellea), un fel de capitală a umorului românesc şi, cu precădere, oltenesc. De trecerea prin lume a marelui actor român se leagă multe poveşti şi snoave, intrate deja în folclorul local. Iar istorisirile lui Nea Mărin despre Nepotul Sucă fac parte dintre cele care ne-au încântat Revelioanele şi, din când în când, după-amiezele de duminică. Despre “periplul” craiovean al lui Amza Pellea am vorbit cu doamna Maria Dumitrescu, sau Tanti Marioara, cum îi spun cunoscuţii şi prietenii, al cărei grad de rudenie cu Nea Mărin a fost mereu subiect de controverse: cuscră sau fină, sau şi una şi alta ?!… Pentru că fiica Mariei Dumitrescu, Florica Dumitrescu, s-a căsătorit cu Nicolae Pellea, nepotul după frate al lui Amza Pellea, cel cunoscut sub numele de Sucă. Iar din acel moment, Nea Mărin îi zicea lui Tanti Marioara şi cuscră, şi fină, cum îi venea mai la îndemână. Nicolae Pellea este vărul primar al actriţei Oana Pellea, fiica lui Amza Pellea, şi are, la rândul lui, doi copii, care păstrează ceva din sonoritatea numelui celui care a făcut celebră familia Pellea: pe
133

Constantin Amza Pellea, acum în vârstă de 30 de ani, şi pe Oana Pellea, acum în vârstă de 25 de ani. Tinereţea craioveană a lui Amza Pellea a fost şi cea care i-a marcat viaţa - Craiova este oraşul în care Amza Pellea şi-a găsit aleasa inimii. Tanti Marioara îşi aminteşte: “Amza venise de la Băileşti unde, ultima oară, fusese directorul unui cinematograf; primise repartiţie, ca actor, la Teatrul Naţional din Craiova şi, peste ceva timp, a devenit unul dintre cei mai îndrăgiţi şi preţuiţi actori şi, apoi, directori ai acestui teatru. Era şi el băiat tânăr şi frumos, plin de viaţă, năbădăios, clocotind de talent şi de umor. Era omul care era capabil totdeauna să te binedispună, indiferent cât de supărat ai fi fost, găsea el prilejul de a face haz de ceva… Era atât de dinamic în tot ceea ce făcea, argintul viu parcă era, şi era plin de dragoste faţă de toată lumea, parcă era tot timpul amorezat de cineva sau de ceva !”… La Craiova a cunoscut-o pe cea care avea să-i devină tovarăşă de viaţă. A fost cu cântec şi povestea asta, pentru că părinţii fetei erau bogaţi şi nu au fost, la început, de acord cu căsătoria lor. Tatăl fetei era preşedintele Tribunalului judeţean Dolj, se numea Polican. Familia Polican era o familie bogată şi preţuită la Craiova. Şi Polican, tatăl, i-a zis mereu fetei lui că “nu este de acord ca ea să se mărite cu un actoraş sărac, ţăran de la Băileşti”… Dar dragostea dintre ei a fost mare şi au trecut cu bine peste toate greutăţile. Până la urmă, familia Polican nu a mai avut cum să se împotrivească acestei căsătorii. Apoi, după ce Amza Pellea a ajuns ce-a ajuns – un actor mare, pe care l-a cunoscut toată ţara, Polican-tatăl zicea că “…era să facă o mare greşeală atunci când nu voia

134

să o lase pe fiica sa să se căsătorească, fiindcă, până la urmă, s-a dovedit că Amza era un băiat tare bun” . “Ce era să păţească el atunci – mai spune Tanti Marioara, mi-a amintit de ce era să păţesc şi eu cu ai mei părinţi, care voiau să mă mărite cu un alt băiat decât cel pe care-l voiam eu. Eu m-am născut la Galaţi, şi acolo l-am cunoscut pe cel care mi-a fost soţ, dar părinţii mei voiau să mă mărite, obligatoriu, cu un ofiţer din Galaţi. Şi ce credeţi că am făcut ? Am fugit, într-o seară, cu iubitul meu, a fost o fugă romantică, puţine de acest fel mai pot fi văzute acum, eu cred că tinerii de azi sunt mai puţin romantici…”. “După ce s-a căsătorit cu fata lui Polican, Nea Mărin a locuit mult timp la Craiova, pe strada Caracal, într-o vilă a familiei Polican, unde astăzi este Restaurantul “RACUL”. Acolo, la locuinţa lui, mergeam noi, ca fini, cu plocoane pentru naşi. Fiecare petrecere cu Amza era nemaipomenită, se transforma într-o veselie mare, Nea Mărin era, bineînţeles, centrul atenţiei, el spunea mereu bancuri sau povestea tot felul de întâmplări hazlii de pe la Bucureşti, de pe la Teatru, de pe la filmări… Pe nepotul său, Nicolae, nu-l scotea din Sucă, şi cam toate istorisirile pe care le făcea el la televizor despre Sucă erau adevărate. Sucă făcea, într-adevăr, tot felul de năzbâtii când era mai mic, iar Amza l-a iubit foarte mult, îi şi semăna mult lui Amza, are şi aluniţa aia pe obraz, la fel ca Amza. A fost un favorit al lui, iar el, Sucă, l-a iubit foarte mult pe unchiul său” – îşi aminteşte Tanti Marioara. Acum, tot ce a fost frumos înainte, toate întâmplările şi toate petrecerile noastre alături de Amza, adică alături de inegalabilul Nea Mărin din Băileşti, au devenit amintiri.
135

Odată cu Nea Mărin s-a stins ceva, parcă definitiv, din umorul românesc, s-a pierdut ceva din autenticitatea umorului de sorginte rurală, preponderent oltenească, dacă se poate spune aşa. Biografia Nepotului Sucă nu are ceva spectaculos: s-a născut în anul 1950 la Băileşti, a absolvit Liceul Teoretic din localitate, după care a lucrat la Uzina de Tractoare şi Maşini Agricole (SC MAT SA) din Craiova . În 1998 a ales calea exilului economic forţat, adică a emigrat, împreună cu familia, în Italia, pentru un loc de muncă mai bine plătit şi cu speranţa unei vieţi mai bune. Despre unchiul său, Nepotul Sucă îşi aminteşte: “Ne-am înţeles foarte bine totdeauna, el m-a iubit foarte mult şi eu asemenea, copilăria mea cuprinde foarte multe amintiri frumoase despre unchiul Amza, care a devenit apoi Nea Mărin, iar mie mi-a devenit şi naş la nuntă. Cam tot ce spunea el la televizor, la Revelioane, despre întâmplările din care făceam parte şi eu, erau adevărate, dar ele deveneau atât de haioase pentru că le istorisea Nea Mărin, cu talentul lui inconfundabil. Era maestru în spus bancuri. Orice întâmplare povestită de el te făcea să râzi până te durea burta… A fost un actor mare dar, mai ales, a fost un OM MARE ! L-au iubit toţi cei care l-au cunoscut, cei care l-au văzut doar la teatru sau la televizor, şi cred că, în sinea lor, l-au iubit chiar şi duşmanii, dacă a avut !… Aş putea spune că Naşul Amza nu avea duşmani, iar dacă l-a duşmănit vreodată cineva, cred că a făcut-o numai din invidie, dar Amza nu s-ar fi supărat pe el nici pentru asta. A fost un om care a iubit foarte mult viaţa, i-a plăcut să se veselească, a fost un împătimit al zaibărului şi al sarmalelor din carne de porc, îi plăcea să petreacă,
136

iar revelioanele sau diferitele ocazii de petrecere erau mediul în care el se putea desfăşura cel mai bine. Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Naşul Amza !” Un epilog fără sfârşit… Holurile Teatrului Naţional din Craiova păstrează şi acum tablouri cu fostul director, Amza Pellea, sau Nea Mărin, plecat la cele veşnice. Şi cu amintirile despre el, care-i vizitează şi acum pe cei care l-au cunoscut. Anexa: INEDIT : Poetul AMZA PELLEA, Poezie dedicată Cuscrei Marioara: “Marioara cea frumoasă Şi iubită de bărbat (canci ! – zice Tanti Marioara) Nu e zi să nu se ducă La biserică, în sat. Să se-nchine la icoane Să se roage la Hristos, Un copil să-i dăruiască, Ca un înger de frumos. Doctoriţă să de facă În Republica Română”. (15 iulie 1980, la Craiova, str. Caracal, la botezul Oanei lui Sucă).

137

138

Un manuscris din anul 1906 referitor la comuna Cepari din fostul judeţ Romanaţi (azi judeţul Olt)
Paul-Emanoil Barbu Între documentele din colecţia profesorului Ilie Constantinescu (1874-1960) din Caracal, care au fost destinate să fie predate la retopit, am depistat un interesant manuscris, intitulat Observaţii. CepariRomanaţi, datat 21 septembrie 1906, elaborat de
139

învăţătorul Ilie Preda, originar din localitatea respectivă, proaspăt absolvent al Şcolii Normale din Craiova. Instrucţia şi educaţia profesorilor săi (G. Constantinescu, Ilie Constantinescu, Dumitru Şt. Georgescu, Şt. Ionciovici, Ion B. Miulescu, Aurel Mircea, Şt. Velovan ş.a.) şi-au pus o puternică amprentă pozitivă asupra lui Ilie Preda, ca şi a multor altor absolvenţi normalişti din Cetatea Băniei. Scris pe un caiet de dictando (produs de Librăria Centrală Gherman F. Lazăr din Craiova), manuscrisul are 21 de pagini. Însoţit de o scrisoare, scrisă pe o filă din acelaşi caiet, care i-a fost adresat profesorului Ilie Constantinescu, transferat la Gimnaziul ,,Ioniţă Asan’’ din Caracal, cu data de 1 septembrie 1906, cu rugămintea de a-l studia şi a face observaţiile de rigoare. Nu se ştie ce răspuns i-a dat reputatul profesor autorului, dar manuscrisul – din ce cauză nu se cunoaşte – nu i-a mai fost înapoiat, rămânând în arhiva personală a lui Ilie Constantinescu. În lucrarea citată, tânărul învăţător întreprinde un studiu valoros şi pertinent asupra localităţii sale natale, comuna romanaţeană Cepari, abordând o largă problematică referitoare la: 1) Însuşirile ,,extreme’’ ale săteanului, ,,răutatea şi bunătatea’’; 2) Certurile în familie şi în afara ei; 3) Căsătoriile din sat; 4) ,,Gustul estetic al săteanului. Chestiunea gătitului (toaletei’’), 5) ,,Minciuni’’; 6) ,,Frica de doctori’’; 7) ,,Păstrarea şi administrarea medicamentelor de către moaşa comunală’’; 8) Incompetenţa primarului comunal; 9) Rolul nefast al suplinitorilor din şcoală; 10) ,,Sentimentul naţional’’; 11) Clevetirile pe seama viitorului învăţător. Fiecare capitol se încheie cu unele concluzii, denumite de autor ,,reflexii’’. Manuscrisul în discuţie constituie un valoros document pentru studierea trecutului localităţii Cepari,
140

multe din observaţiile autorului având o aplicabilitate generală în lumea rurală de la începutul secolului al XXlea. Anexă I Domnule profesor, Scuzaţi-mă dacă până acum nu v-am comunicat nici o noutate, deşi la despărţire v-am promis. Cauzele au fost următoarele: cât timp a fost toiul muncii, am ajutat pe părinţi, iar prin august am fost cam bolnav. Însă în viitor vă promit c-am să vă comunic multe observaţii de pe la sate, mai ales când oi intra în învăţământ. Şi cum prevăd încă de pe acum numeroasele probleme ce realitatea vieţii mi-o impune (sic!) spre rezolvare, se înţelege c-o să fiu silit de multe ori a face apel la bunătatea domniei-v[oastre], ştiindu-vă c-aveţi mai multă experienţă şi dragoste d-ajuta pe învăţători. Deocamdată, primiţi aceste observaţii culese în tracăt. Aş dori să vă daţi şi domnia v[oastră] părerea. Dasemenea, vă rog a-mi trimite şi mie foaia ,,De lucrat elevii Şcoalei Normale acasă’’, căci eu am pierdut-o. Pare-mi-se că-n această foaie sunt iniţiate multe cestiuni pentru observaţii. Cât despre mine, aflaţi că stau acasă pân-la 1 nbrie, când o să intru în armată. Stagiul militar îl voi face tot în Craiova. Vă doresc ! Al domniei v[oastre], fost elev, Preda Ilie, absolvent normalist Cepari, 1906, sept. 21 [Nota destinatarului:] Venit prin poştă cu scrisoare. Craiova, 28 sept. 1906

141

Anexa II Observaţii Cepari - Romanaţi 1. Săteanul are două însuşiri extreme: a) răutatea şi b) bunătatea a) Răutatea merge până la cel mai mare grad de barbarie. Exemplu: Câţiva cepăreni, ce astă-primăvara arau pe moşia boierească, s-au pomenit, pe neaşteptate, cun îndoit număr de cocorăşteni (sătenii din com. Cocorăşti, sat la sud[ul] com. Cepari), care, sub motiv că acele locuri erau întoarse de ei de cu toamnă, au căutat să-i gonească pe ai mei consăteni. Cât s-o[r] fi certat nu ştiu, dar ştiu că, la urma urmei, cocorăştenii au tăbărât cu parii [pe] cepăreni, care - se înţelege - fiind mai puţini au rupt-o la fugă. Însă unul din ei, căzând în ghearele adversarilor, nu numai c-a fost omorât în modul cel mai crud, dar chiar mort fiind, cocorăştenii - în toiul celei mai grave mânii - i-au batjocorit cadavrul cu lovituri de pari, până aproape să-i destrame mădularele. Procesul s-a dezlegat la Tribunalul Caracal, unde criminalii au fost condamnaţi numai 3 ani de muncă silnică. N.B. Asta, după mine-i mare nedreptate, trebuiau condamnaţi întreaga viaţă, căci numai astfel se vor înfricoşa şi ceilalţi şi nu vor mai comite fapte barbare. Alt caz de barbarie: O săteancă văduvă, în vârstă de vreo 45 ani, trăind rău cu-n megieş, a prins o ură aşa de mare, încât - păzind momentul oportun - l-a ucis în chipul următor: i-a introdus în gură o ţeapă (arac mic), care a rămas în beregată. N.B. Procesul s-a terminat, săteanca a scăpat numai cu vreo 6 luni de închisoare…Altă nedreptate !

142

b) Bunătatea. Pe cât de crud, p-atât e de blând săteanul nostru. Ex[emplu]: Tocmai acea femeie crudă de mai sus posedă un mare grad de bunătate. De intri cu ea în discuţie, nu te mai saturi de sfaturi dulci şi mieroase. Am vorbit cu ea, şi în loc să am de-a face c-o fire crudă, posacă şi tăcută, din contra, nu mă mai descărcam de poveţe şi multe alte vorbe şi sfaturi prieteneşti. D-asemenea, am observat la o nuntă cum mulţi din săteni, ce-i ştiam negri la inimă, acum se prezentau foarte voioşi, ospitalieri, buni de jocuri iuţi, cânt etc. Reflexii. Din cele spuse, o nouă problemă ni se impune, actualmente, nouă, învăţătorilor: ,,Cum am cultiva însuşirile bune ale săteanului şi cum i-am paraliza pe cele rele’’. Certuri. Săteanul are o fire ciudată: râvneşte la poziţia altuia şi îşi blestemă ursita că de ce nu-i şi el ca acela. Asta înseamnă lăcomie curată, căci fie el cât de bine pus materialiceşte şi cu toate astea tot râvneşte la altul, chiar mai sărac ca el. Din cauza acestui pesimist (sic!) neîntemeiat despre sine, el e mai în toate întreprinderi ale sale cu fruntea încreţită, îi place de răul altuia (afară de rude) şi nu rareori cleveteşte, pe din dos, pe ai săi semeni. Toate cele spuse formează sămânţa invidiei, care la început e ascunsă, dar când vine momentul fatal, nu rareori această invidie se transformă în certuri, bătăi etc. Certurile sunt de două feluri: a) în afară - de familia sa şi b) în familia sa (a săteanului). a) Certurile afară - din familia sa, adică cu semenii, şi le face din cauze mai sus spuse, dar mai ales pentru ogoare. Când să duce săteanul primăvara să-şi are locul, rar se întâmplă de nu mai ciupe şi din ogorul vecinului, cu plugul, 2-3 degete, un lat de mână ori şi mai mult. Venind şi megieşul acum să-şi are locul şi văzând
143

lucrul acesta, mai ales că săteanul în privinţa aceasta (e o fire), a pământului, e o fire decăzută, se înţelege, se ia la pricină şi procesul e gata: ori la primărie, ori la judecătoria de ocol. Un lucru îl spun cu cea mai mare convingere: ,,Cele mai multe crime se fac din cauza cestiunii pământului’’. Din cele spuse iese în evidenţă următoarea problemă: ,,Cum s-ar putea regula hotarele ogoarelor sătenilor noştri, spre înlăturarea rivalităţilor dintre ei’’. b) Firea nervoasă a săteanului îl face să se necăjască pe nu ştiu ce şi-n familie, dând naştere la certuri familiare. Din câte văd, nu ştiu dacă vor fi 10% din săteni care să nu să necăjască pe fiecare zi fie pe nevastă, fie pe copii. Şi găseşte el noduri în papură multe femeii: zice că pregetă, zice că nu-i place lui. Tinerii de curând însuraţi au mare îngrijurare, ca nu cumva să-i tragă pe sfoară nevestele lor. Sunt foarte simţitori dacă le-o vedea vorbind cu altul străin, iar dacă le prind ?…doamne fereşte, le smintesc cu bătaia. De aici înainte, cu drag nu mai trăiesc aceşti tovarăşi. Dacă ar avea bani, s-ar întâmpla numeroase divorţuri. În sat la mine, până acum nimeni n-a divorţat, dar nu-i om şi copil care să nu ştie ce va să zică cuvântul ,,divorţ”. Din cele spuse, alt subiect ni se impune nouă învăţătorilor: ,,Cum să procedeze învăţătorul pentru a face ca familiile ţărăneşti să trăiască în deplină armonie”. Căsătoriile, la mine în sat, se fac avându-se în vedere numai materialul. Să aibă fata pământ cât de mult şi căsătoria e gata, se întrec peţitorii la uşa ei, măcar să fie şi mai urâtă, imorală, necoaptă încă în lupta p[entru] rezistenţă. Dacă fata are o zestre de 5-10 pogoane (sau şi mai mult, de se poate) se mărită, pân-la vârsta de 18-20 ani, de nu, o uită D-zeu, până să-şi găsească de căpătâi, adică să intre în rândul nevestelor. Ex[emplu]:
144

a) Lina lui Badea, din satul meu, a fost fata cea mai frumoasă, cea mai atractivă pentru flăcăi. Cu toate astea, abia s-a măritat în primăvara trecută şi-n vârstă de 23 ani, luând de soţ p-un flăcău uitat de D-zeu de matur. Şi din ce cauză ? Din cauză că Lina nu are de la părinţi ca zestre decât 1 pog. de pământ. Tot cam atât are şi bărbatul său. b) Din contră, Maria lui Ion Iureş, deşi ţi-e scârbă de fizionomia şi stângăciile ei, însă graţie celor 9 pogoane ce i se cuvin ca zestre, s-a măritat abia în vârstă de 18 ani, luând pe unul cu 3 pogoane, casă şi loc de casă. Şi tocmai faptul ăsta că-i avută, e respectată şi în casă; nimeni nu-i impută nimic, căci zic ei: ,,avută, n-a venit rece la noi în casă…!’’ Zestrea la mine în sat se socoteşte şi se preţuieşte pe pământ, nu pe altceva. Foarte mult ţine (sic !) la noi părinţii fetei să ia ca gineri surtucari: preoţi, învăţători, notari, perceptori, că ,,au leafă’’, iată expresia lor ca motivare. E de notat că, oricât de îndrăgostiţii ar fi doi tineri, nunta se face cu foarte mare greutate, ba chiar deloc, dacă nu consimt şi părinţii lor, spre a se socoti în privinţa averii. Gustul estetic al săteanului Săteanul se prezintă foarte dezordonat în mai toate întreprinderile sale, din care cauză, întâmpină multe amărăciuni şi necazuri în viaţa de toate zilele. Ex[emplu]: a) Tata niciodată aproape nu caută ca instrumentele agricole să fie la un loc fix, de unde să le ia la trebuinţe şi apoi să le puie iar acolo. Nu, unele le pune în celar, altele când lucrează le aruncă întâmplător sub cerdac, altele în prispa casei şi aşa şi mai departe. Când îi trebuie un spiţelnic, bunăoară, din cauză că nu-l ţine minte, e silit să-l caute prin toate aceste puncte. Însă
145

căutându-l se inervează şi numai ce-l văd lucrând supărat. I-am zis: ,,măi tată, de ce nu le strângi pe toate la un loc ca să le iei la trebuinţă ? Şi mi-a răspuns: ,,Apoi de, eu nu lucrez numai aşa de poftă , ci am multe gânduri şi griji şi d-aia nu-mi vine să gugulesc lucrurile, cum spui tu !’’ b) Altă dată, ducându-mă la un vecin, l-am găsit cârpind un cojoc. Pe când vorbeam cu el, iată că-l cheamă un prieten pân-la poartă să-i spuie nu ştiu ce. El se duce, însă unde aruncă acul ? Îl înfige întâmplător în lâna cojocului. Când se întoarce să-şi reia lucrul din nou, ia acul de unde nu-i. Nu-l găsea deloc, căci pe lângă că-l fixase într-un loc rău (lâna cojocului) apoi uitase şi locul acela unde trebuia să-l caute. În fine, abia l-a găsit după 5 minute şi după ce îşi blestemase de zece ori ceasul în care s-a născut, că prea se arâneşte din greu. c) Dezordine şi dezgust şi în a sa casă, căci nimic aproape nu vezi aranjat cu gust. Ex[emplu]: În odaia de dormit, paturile la încheieturi prezintă nişte rosturi, unde convin de minune culturilor de stelniţe. Prin pereţi se prezintă o mulţime de cuie (în loc de cuiere), bătute fără nici o regulă: unele mai sus, altele mai jos şi pe ele ce vezi atârnate ? Câte o obială, câte un prosop, o oală, catrinţa, ibric etc….În peretele despre răsărit, ochiul ţi se propteşte în câteva icoane. Dar ce fel de icoane ? Nişte blăni groase, pătrate, în care se află sculptat vreun sfânt cu capul în călţuri, cu ochii crucişi, cu barba şi nasul adus. În fine, numai a figură sfântă, cu fire graţioasă şi impunătoare nu seamănă. Sau vezi nişte cartoane pictate sau mai bine zis mâzgălite cu vreun sfânt, cu ochii roşii ca văpaia de foc şi călare p-un cal, ce aruncă din picioare de ţi-e groază. Ori vezi pe Sf. Ion Botezătorul, cu ochiul stâng mai mic ca celălalt şi c-un mieluşel în braţe. Adică ce mieluşel, că seamănă mai mult a noatin de doi ani.
146

Sub pat, privirile ţi se rătăcesc în tot felul de trancanale aruncate în neregulă: opinci, inimei, căldări, dovleci, ciorapi etc. În curte, în loc de pomi roditori şi umbroşi, vezi vreo salcie şi plop, scormonit la rădăcină de vr-un porc, ori meşdrit de vreo capră, oaie etc. d) În construcţia caselor. Unele au acoperişul prea înalt, faţă de piticii pereţi; altele au o disproporţie între lungime, lăţime şi înălţime. Ca ornamentaţie, unii oameni spoiesc pereţii de pe marginile ferestrelor cu roşu, ori turchez (sic !), desemnând vreun cocoş (pocit) ori vr-un chenar (numai noduri). e) Cestiunea gătitului. Flăcăii îmi plac cum se gătesc: vara în cămăşi pe mărgini brodate cu diferite râuri, altiţe etc., iar peste cămăşi, veşti cumpărate. Fetele sunt de două feluri: unele mai bogate şi, ca atare, îşi permit o fustă pe lângă îmbrăcăminte românească şi unele straie nemţeşti: jachete, tălii de stampă (sic!) etc. Pălării n-au pus. Alte fete mai mediocre în poziţie economică se gătesc în haine făcute de părinţii lor, haine ţărăneşti şi aşa cum se obişnuieşte la noi. Dar un lucru: fetele şi flăcăii la mine în comună ţin foarte mult la vorbe radicale. Când te apuci cu ei la vorbă, unde vezi că fiecare cată să-ţi vorbească în propoziţii brodate cu vorbe radicale. Unii vorbesc bine pe radical, dar alţii ţi-e mai mare scârba, căci prea se schimonosesc într-un mod nesuferit auzului. Despre minciuni. Se observă în firea săteanului tendinţa d-a exagera lucrurile. Este foarte curios şi când prinde ceva, la rândul său, îl redă sub formă ceva mai schimbată şi tot aşa fiecare schimbând şi adăugând ceva, te pomeneşti că adevărul se falsifică cu totul, că s-a prefăcut în minciună.

147

Toate ca toate, dar femeile mint grozav. De obicei, se strâng câte 5-6 la un loc; spre ex[emplu], duminica la umbră sau seara când se fac focuri pe drum, şi atunci să vezi cum curg minciunile! Am asistat la aşa ceva şi am auzit cum una spunea că a văzut pe satana în chip de capră, trecând şi behăind pe la miezul nopţii, când dânsa ieşise din întâmplare p-afară. Alta spunea cum că a căzut catăriric (sic!) din cer d-asupra unui om şi acesta a murit pe loc. În fine, vorbim de răzbele, de diferite autorităţi din sat şi la toate ideile ce discutau se observă o exageraţie la culme. Un lucru trebuie accentuat: femeilor le place foarte mult de-a scoate ponoase flăcăilor şi fetelor, bunioară cum a scos deunăzi băiatului Ion Stancu, că-i beţiv de nu-l mai încape pământul, deşi îl ştiu prea bine că-i foarte cumsecade, cinstit şi de omenie. Nu numai atât: dar femeile sunt şi clevetitoare, căci vorbesc de rău pe oricine pe care ele au necaz. N.B. De aici însă un nou subiect: ,,Combaterea minciunilor femeieşti”. Lucrul acesta l-ar putea face cu înlesnire oricine dintre factorii luminători, însă îndeosebi învăţătoarea. Frica de doctori. Sătenii şi în special sătencele au mare frică de doctori, crezând că aceştia mai rău agravează boala. Ex[emplu]: Gheorghiţa, nevasta lui Ilie Soldatu, are la un ochi un negel cât pruna de mare, negel ce i-a închis ochiul. Dacă i-am zis : Dadă, dute la spitalul Balş, ca să-ţi scoată doctorul negelul spre binele d-tale, ea mi-a răspuns: ,,De aş şti c-aş muri cu capul pe pernă la mine acasă, şi la spital nu mă duc să mă chinuie şi să-mi ia viaţa etc”. În satul meu sunt câţiva oameni, femei şi copii bolnavi de diferite boale: tifos, friguri grave, scrintituri etc. şi nu vor mai deloc să se arate medicului
148

de plasă, sub motiv că acesta mai mult rău le face decât bine. Mai multă încredere dau vrăjitorilor. Numai când bolnavul vede că, cu toată căutarea vrăjitorului nu s-a însănătoşit, aleargă la doctor. De obicei, în sat la mine, se procedează aşa cu-n bolnav: a) Îl caută ai săi cu ce pot: buruieni, ori aleargă la vrăjitori. b) Îl pun la daruri, adică îl duce dumineca la biserică tocmai, şi aşteptând momentul când o să iasă popa din altar cu sfintele daruri; se aşterne jos bolnavul spre a păşi preotul peste el. Se crede că se va însănătoşi, căci orice boală e de la D-zeu dată. Dacă nici în chipul acesta nu se vindecă, atunci bolnavul aleargă şi la vreun spital. Însă boala fiind agravată, doctorii de multe ori nu pot s-o vindece. Şi de aici urmează neîncrederea sătenilor în doctori. Doctoriile la moaşa satului?! Până acum câţiva ani medicamentele se ţineau la primăria satului, de unde le repartiza notarul oricărui sătean ce venea să ceară la trebuinţă. Însă de vreo 3 ani venind în sat, o moaşă a luat sub scutul ei toate medicamentele şi le împarte ea la bolnavi. Acest lucru e foarte rău, căci sătenii şi sătencele nu mai [au] tragere de inimă să ceară doctorii, pentru următoarele motive: a) Moaşa pretinde de la oricine ce cere doctorii: pui de găină, ouă, poame etc. În fine, să nu se ducă nimeni cu mâna goală. b) Moaşa din satul meu e domnişoară foarte cochetă şi delicată, căci nu-i prea place să stea mult de vorbă cu bietul sătean în cauză. De obicei, se adresează către oricine cam cu răutate, fapt ce taie pofta d-a mai se duce cineva la ea spre a-i mai cere doctorii. Eu aş crede de cuviinţă ca doctoriile să stea tot la primărie, iar nu la gazda moaşei, căci săteanul se

149

familiarizează mai repede cu notarul decât cu domnişoare şi cocoane moaşe cu pălării pe o sprânceană. Primarul nu-i conştient de atribuţiunile sale, pentru următoarele motive: a) Multe fântâni în sat au apă foarte rea, îngroşată cu praf, putreziciuni, ciuperci, din cauze diferite: le-a putrezit cheile, sunt neînchise, sunt expuse prafului din şosea etc. Dacă dânsul şi-ar cunoaşte rostul meseriei sale, se înţelege că ar obliga pe săteni să preînoiască, sleiască etc. b) Tolerează sătenii să culeagă porumbul de timpuriu, din care cauză mulţi sunt pelagroşi, jupuiţi. c) Permite flăcăilor în zile de sărbătoare să petreacă seara până târziu din noapte, petreceri ce dau în scandaluri etc. d) Nu prea iubeşte şcoala şi pe învăţător. e) Nu amendează pe sătenii aceia ce nu-şi îngrop vitele moarte de diferite boale molipsitoare. Actualul primar e în vârstă de aproape 60 ani, ştie şi carte, căci a fost chiar învăţător în vremea veche, acum 36 ani. Numai atunci cred că ş-ar îndeplini rolul de primar, când ar fi ţinut mai din scurt de către subprefect, dar acesta nu dă prin comună deloc. De altminteria, primarul e un mare factor în comună şi comuna , cu primar conştient de rolul său, progresează mai repede decât aceea cu unul prost, măcar c-o avea învăţător excelent. Suplinitorii ( absolvenţi de gimnaziu ori de licee necomplete) deprimă moralul învăţătorilor normalişti. Iată de ce:

150

a) Sunt prea aventurieri, căci le place să se preschimbe din sat în sat. Apoi sunt nepotriviţi în lux, căci unde-i vezi în şuşoni, mânioşi şi cu frezele cât caierele de lână în cap. b) Umblă noaptea după iubire, fie la fete, fie la neveste (cei mai mulţi). c) Cu oricine are de-a face, cu sătean, copil, domn vorbesc numai pe radical, iar când se întâlnesc între ei mai schimbă şi câte o vorbă franţuzească, căci dânşii au învăţat în gimnaziu şi franceza. d) N-au de gând a-şi stabili o gospodărie model, demnă de-a fi imitată şi de săteni. e) Până şi sătenii au observat că ai lor copii profită foarte puţin dacă ai astfel de dascăli. Sătenii au observat caracterele suplinitorilor şi de aceea reputaţia învăţătorilor chiar normalişti e scăzută. Însă un lucru curios: sătenii din unele sate ştiu să facă deosebire între suplinitor şi învăţător normalist, căci când îi întrebi cine e învăţător în satul lor, ei răspund: nu-i învăţător cumsecade, ci un hăla, un supleant. Cum se prezintă sentimentul naţional în satul meu. Sentimentul naţional se prezintă slab de tot şi iată de ce: a) Sătenii n-au câtuşi de puţin respect către dinastie, către M.S. Regele şi principii moştenitori. Mai toţi vorbesc indiferent de şeful statului nostru. Dar un lucru curios: sătenii spun că la 1877, când s-a declarat războiul, M.S. i-a îmbărbătat cu cuvintele: ,,O să luptaţi băieţi cu vitejie, căci de vom birui, vă voi da pământ’’. Acum veteranii, cât şi ceilalţi îl învinovăţesc pe M.S. că nu s-a ţinut de vorbă, căci pământ nu le-a dat deloc, iar şi dacă le-a dat, apoi la foarte puţini, şi nu în ţara noastră, ci în Dobrogea cea pietroasă şi plină de turci şi tătari.
151

b) N-au câtuşi de puţină cunoştinţă de trecutul ţării noastre. Acest lucru se observă nu numai la cei analfabeţi, dar chiar la cei ştiutori de carte. Ex[emplu]: Am intrat în vorbă cu-n sătean de vreo 40 ani şi din una în alta am căutat să discut cu el niţel despre mănăstirile vechi, despre unii domni glorioşi. Ei bine, acest sătean nu simţea câtuşi de puţin reamintirile glorioase ale trecutului nostru. Numai când am ajuns la Mihai V[iteazul], l-am auzit: ,,Bre, da ce inimă curajoasă a avut domnul ăsta !’’ În genere, sătenii, din tot trecutul glorios al ţării noastre, abia pomenesc despre: 1) Traian, ce a scos (?) şosele; 2) Mihai V[iteazul], care a smintit pe turci cu bătaia; 3) Cuza, ce le-a dat pământ. Toate ca toate, dar Cuza e privit cu mare recunoştinţă de către sătenime. Ei zic: ,,Ăsta a fost domnitorul ce-a ţinut la noi, căci ne-a dat pământ. Dar Carol ce-a făcut pentru noi ? (expresia săteanului) nimic’’. Reflexii. Dacă în şcoală obiectul istoriei s-ar accentua mai mult, adică la predare s-ar proceda mai cu foc şi interes, dacă s-ar povesti c-o deplină claritate şi un sentiment viu, se înţelege că toţi absolvenţii în [a] lor viaţă ar avea cunoştinţe temeinice de istorie, dragoste de trecutul ţării. Dar în şcoală, cum procedează actualul învăţător ? Iată cum: ,,Copii luaţi Lupta de la Călugăreni, citiţi acasă şi mâine să veniţi cu lecţia asta învăţată”. Şi s-a mântuit. Nici cel puţin faza I de la claritate n-o face, necum s-o mai treacă prin cele trei trepte formale. Apoi în felul ăsta să mai tot ştie copii istorie ?! Clevetitorii viitorului învăţător din satul meu. Actualul învăţător fiind aproape să iasă la pensie, căci e

152

în serviciu de 29 ani, se înţelege că, în locu-i, eu aş fi în drept să fiu numit, ca fiind consătean. Dar în minte-mi sunt două mari idei contrare, care se luptă între ele pentru triumfare. Cea dintâi idee e aceasta: să fiu învăţător în satul meu, căci am mare dragoste de locul unde m-am născut, de rudele şi prietenii cu care m-am obişnuit din copilărie. În fine, orice văd în comuna mea, om , casă, deal îmi place şi, dacă n-aş fi învăţător în satul meu, nici n-aş simţi plăcere de dăscălie, ci mi-ar părea o povară, iar lumea o beznă. Şi mai gândesc: cum am eu dragoste de orice fiinţă din satul meu şi cum mi-am însuşit din şcoală acel fel de procedare raţională la predarea lecţiilor, garantez p-a mea onoare c-aş scoate nişte serii de elevi, de ar fi mulţumit oricine, cu cunoştinţe temeinice, clare şi cât să poate de practice. Aş ţine să insuflu în ei mai întâi sentimentul moralităţii, apoi le-aş da instrucţiunea necesară. Dasemenea, aş căuta ca, odată cu expirarea termenului meu de învăţător, să nu se mai găsească nici un analfabet în satul meu. Şi când zic aste cuvinte, le zic din toată inima şi pătruns de cea mai mare dragoste şi încredere în mine însumi, se înţelege, numai dacă aş fi în satul meu, căci spusei de la început că de alte sate n-am atât[a] simţire şi plăcere. A doua idee care caută să vestejască pe ce dintâi aşa-mi sună: ,,Fiindcă o să întâmpini multe zbuciumări şi piedici, poate chiar periculoase soartei tale, fugi de satul tău’’. Şi care ar fi acele piedici, acele buturugi, vrăşmaşe omului ce vrea binele patriei, nevoind să ştie nimic de rostul învăţătorului ? Iată-le: a) Cea dintâi piedică e chiar actualul învăţător, care - deşi în faţă-mi vorbeşte bine dar prin lume a dat vorbă că să-mi iau pofta d-a fi învăţător în acest sat, deoarece imediat ce-o ieşi dânsul la pensie, va numi în locu-i pe fiu-său, absolvent [al]
153

gimnaziului şi care actualmente e în armată. Acest învăţător are ca studii 4 clase primare şi e de 29 ani în învăţământ. Posedă 100 pogoane pământ şi vreo 50 oameni datornici ?!…b) Altă piedică sunt cei cinci cârciumari, care consideră pe învăţător de cel mai mare vrăşmaş păgubitor ţuicei lor. Unul dintre ei e cu cârciuma alipită chiar de şcoală, deci piedeca mi-ar fi pusă chiar în uşa casei, cum se zice. c) Şi, în fine, cea din urmă piedecă viitorului învăţător ar fi indiferenţa tuturor autorităţilor locale, care – dacă ar voi binele şcolii şi al învăţătorului – se înţelege că toate aspiraţiunile frumoase pentru satul meu le-aş realiza într-un mod foarte progresiv. Acest indiferentism ar fi cu atât mai pronunţat cu cât ei n-ar şti că sunt învăţător, fiul lui nea Ion. Iată, domnul[e] profesor, cele două idei contare care se luptă şi care până acum n-a rămas nici una învinsă. Iar eu stau pradă lor, într-o continuă îngrijorare, neputându-mă să mă decid. Vă întreb, şi pe domnia v[oastră], ce sfat îmi daţi ? Şi dacă aş fi învăţător în satul meu cu ce norme de conduită m-aţi înarma spre a-mi face drum în lupta dăscălească pentru a ajunge ţinta dorită ? Aştept răspuns, Ilie Preda, absolvent normalist 1906, sept. 21 Cestiunile din urmă 1) Săteanul are două însuşiri extreme: răutatea şi bunătatea Reflexii 2) Despre certuri: l. familiare; 2. Extra familiare. Reflexii 3) Căsătoriile
154

4) Gustul estetic al consătenilor ei. Cestiunea gătitului (Toaletei) 5) Despre minciuni 6) Frica de doctori 7) Doctoriile la moaşa satului ?! 8) Primarul nu-i conştient de atribuţiile sale 9) Suplinitorii deprimă moralul învăţătorilor normalişti 10) Cum se prezintă sentimentul naţional în satul meu. Reflexii 11) Clevetitorii viitorului învăţător din satul meu 1 . RECENZII Arhim. Veniamin Micle, Genealogia familiei Micle Preot Eugen Goia „Nemurirea oamenilor sar stinge, de nu ar avea lucrurile trecute" (M. Costin). Din sânul Bisericii noastre, de-a lungul timpului, s-au ridicat teologi, ierarhi, preoţi-călugări şi mireni, care pin lumina „Cuvântului dumnezeiesc", au făcut din strămoşii noştri adevăraţi trăitori ai mesajului divin. Un astfel de preot-călugăr este şi arhim. Veniamin Micle de la Mănăstirea Bistriţa Olteană, autor a patruzeci de cărţi şi a câteva sute de articole, tratând teologie, spiritualitate
1

Manuscrisul se află în posesia autorului. 155

şi istorie naţional-bisericească. Acum, după o muncă asiduă de peste şapte ani, ne dăruieşte a 41-a carte, intitulată Genealogia familiei Micle, apărută sub îngrijirea autorului, în tipografia personală. Este o adevărată sărbătoare a spiritului să citeşti în zilele noastre asemenea lucrare: o istorie trăită cu întreaga fiinţă şi scrisă cu cerneala inimii, cuvintele mergând drept la suflet. Stilul şi cuprinsul cărţii sunt întradevăr o hrană sufletească pentru cititor, pagini de mari bucurii intelectuale ce ilustrează un cărturar competent în cercetarea trecutului istoric. Cuvintele sunt bine gândite şi concluziile exprimate limpede. Forma cărţii corespunde conţinutului: hârtie de calitate, tiparul select; coperta I ilustrează, pe un pergament de epocă, blazonul de înnobilare a familiei Micle, în culori. Cartea începe cu un Cuvânt înainte, urmat de un temeinic Studiu introductiv, ce serveşte ca bază de înţelegere corectă a subiectului tratat, în care autorul face o succintă prezentare a fenomenului nobiliar al românilor transilvăneni, cu insistenţă asupra celor din Maramureş, patria de obârşie a familiei Micle. Urmează opt capitole, unde luăm cunoştinţă despre: Ascendenţii familiei Micle; Familia Micle, în comitatul Maramureş, loan Micle, liber baron de Şugatag; Liber baronul loan Micle, în Ţara Chioarului; Nobilii Micle, în Ţara Chioarului; Migrarea unor membrii ai familiei Micle din Surduc-Copalnic; Personalităţi marcante din familia Micle şi Aria de râspândire a familiei Micle. Lucrarea se încheie cu opt Tabele genealogice, primul cuprinde Ascendenţii cneazului Giula din Giuleşti, cel mai vechi fiind Eustachiu, voievod al Transilvaniei, atestat în anii 1172 şi 1182. Nu lipsesc Indicele de nume şi de locuri. Temeinicia lucrării se constatâ din vasta documentaţie. Bibliografia selectivă numără peste o sută
156

de titluri, dar cele 1112 note de subsol arată că au fost consultate aproximativ 230 de studii. Documentaţia a fost culeasă din arhive şi biblioteci, precum şi de pe teren, intrând chiar în posesia unor manuscrise inedite, referitoare la tematica abordată. Autorul, recunoscut pentru capacitatea logică de analiză şi sinteză a documentelor istorice, reuşeşte, în mod strălucit să reconstituie ramura genealogică a unor reprezentanţi ai familiei Micle- până in vremea noastră. Arhimandritul Veniamin Micle se bucură de a fi descendentul acestei vechi familii nobile din Maramureş. Străbunicul său, Ioan Micle de Şugatag, ridicat la cel mai înalt rang nobiliar de regele Matei Corvin al Ungariei, s-a stabilit în localitatea Surduc-Copalnic din Ţara Chioarului, în anul 1477. Un capitol important al cărţii tratează despre Personalităţi marcante din familia Micle, unde întâlnim şi pe prof. Ştefan Micle, soţul lui Veronica Micle, precum şi cel privind Aria de răspândire a familiei Micle, de unde se constată vitalitatea acestei familii nobile, întâlnită aproape in toate zonele ţârii, purtând numele Micle sau Miclea. Lăsând cititorului bucuria de a descoperi noi date istorice din trecutul Familiei Micle, trebuie totuşi să remarcăm că această lucrare este de o mare valoare, citind-o cunoşti un Om de mare nobleţe, de la care se poate învăţa nu numai istorie, dar şi ştiinţa de a trăi frumos. Scrierea unei cărţi de o aşa anvergură istorică necesită o putere de muncă rar întâlnită, o impresionantă documentaţie. O carte nu se scrie singură, se scrie cu trudă; de multe ori cu lumina zorilor ivită în geam. Cartea Părintelui arhimandrit Veniamin, la fel ca celelalte, sunt o adevărată lecţie de istorie naţională şi bisericească. Prin glasul său vorbeşte istoria. Părintele este un munte de
157

cultură şi un vulcan de spiritualitate românească; pe drept cuvânt, îl putem asocia galeriei marilor bărbaţi de la cumpăna sfârşitului şi începutului de veac contemporan. Citind cartea, deducem un mesaj transmis generaţiilor prezente: Să ducem mai departe, în timp, imensa bogăţie spirituală a neamului, măreţia de netăgăduit a ceea ce am fost, suntem şi vom fi. Dacă vom păstra cu sfinţenie aceste comori scumpe, pe care neamul nostru le-a păstrat secole de-a rândul, vom şti de unde venim, cine suntem şi unde mergem. Aşa ne vom păstra frumuseţea sufletului. Un înţelept a spus: O carte bună este ca o pâine care satură pe toţi; acest dar îl are şi cartea arhimandritului Veniamin Micle. Mă alătur şi eu celor care preţuiesc şi iubesc sincer pe acest nobil călugăr; îl felicit şi mă bucur din toată inima de această reuşită a vieţii Prea Cuvioşiei Sale. Ion Soare, Documente slavo-române păstrate în arhivele din Oltenia, Ed a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2005. Cosmin Vilău Cartea prof. dr. Ion Soare este cea din urmă ediţie de documente slavo-romane şi este rezultatul unor cercetări ştiinţifice desfăşurate la direcţiile judeţene ale Arhivele Naţionale din Oltenia, unde, în ultimele decenii au pătruns noi documente şi care aşteptau cercetarea ştiinţifică. Concepută ca fiind teză de doctorat în filologie, specializarea slavistică, sub îndrumarea acad. Dr. G. Mihăilă, cu cele treizeci de acte expuse şi cercetate ştiinţific, oferă un bogat material ştiinţific mai
158

ales prin datele istorice inedite. Conţine un număr de treizeci de documente slavo-române însoţite de studiul critic cu textul slavon, facsimil şi traducerea în limba română, emise de domnitori: Basarab cel Tânăr (Ţepeluş), Radu Paisie al-II-lea Mircea, Mihnea Turcitul, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Radu Şerban, Radu Mihnea; Alexandru Iliaşi, Gavriil Movilă, Alexandru Coconul şi Matei Basarab; un zapis din 1582-1591 este de la o persoană particulară, al cărui nume este şters, păstrându-se doar iniţiala M. Introducerea este destul de complexă, tratând despre lăcaşurile de cultura din Oltenia creatoare şi păstrătoare de documente slavo-române: Mânăstirile Govora, Bistriţa, Brâncoveni, Arnota şi Arhivele Naţionale din judeţele Gorj, Dolj, Olt, Mehedinţi şi Vâlcea; istoricul cercetării actelor slavo-române din Ţara Românească (cu referire în mod special la Oltenia n.n.) cu studii, articole şi referinţe critice, şi importanţa istorică a documentelor slavo-române. Capitolul I, Studiul paleografic, expune grafia documentelor, autenticitatea acestora, materialul grafic, conservare, tipul scrierii şi abrevierile folosite în text. Din cercetările făcute se constata că 28 sunt scrise pe pergament şi doar două pe hârtie. Capitolul II, Studiul lingvistic, cuprinde analiza trăsăturilor morfologice, fonetice, sintactice şi lexicale ale textelor. Lexicul documentelor expune substantivele (comune şi proprii), adjectivele şi verbele, cu indicarea elementelor străine (medio-bulgare, sârbo-croate, germane, greceşti, maghiare, polone şi turce) şi româneşti. În cadrul elementelor româneşti sunt consemnaţi termeni noi, care nu figurează în Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec X – începutul sec XVI) Bucureşti, 1974, autor G. Mihăilă şi în Dicţionarul
159

elementelor româneşti din documentele slavo-române (1374-1600) , coord. Gheorghe Bolocan. Capitolul III, Ediţie de documente, cuprinde textul slavon al documentelor, însoţite de traducere, iar capitolul IV intitulat Concluzii conţine lista documentelor cu date rectificative, a scriitorilor de acte şi a locurilor de păstrare a documentelor (cu indicarea cotelor). Se încheie cu un indice onomastic, cuprinzând persoanele implicate în documentele expuse şi localităţile, cu un indice de materii, ce conţine o serie de termeni de interes pentru cercetarea ştiinţifică românească şi cu facsimilele textelor. Lucrarea se adresează unui cerc larg de cercetători: istorici, geografi şi filologi ,preocupaţi de cercetarea trecutului medieval românesc (mai ales al Olteniei); reflectat în lumina documentelor slavo-române, doritori de a realiza monografi ale judeţelor sau ale localităţilor oltene, a unei anumite perioade istorice româneşti, a unor personaje implicate în viaţa societăţii medievale româneşti, precum şi cercetătorilor antroponimelor şi toponimelor din limba română veche. Larousse, Istoria Universală, Volumul 1: De la origini, până la sfârşitul marilor imperii, coordonatori: Jean Guilaine, Gilbert Lafforgue, Henrz van Effenterre, Pierre Leveque, Michel Rouche, traducere de Şerban Velescu, Maria Cazancli, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, 873 p. Florian Olteanu Ne revine o misiune grea să prezentăm ultima apariţie din colecţia „In Extenso” a Editurii Larousse, din două motive. Primul, pentru că este greu să descrii într-o recenzie o lucrare cu caracter enciclopedic, apărută sub
160

semnătura celor mai autorizate voci ale istoriografiei universale şi al doilea, pentru că este vorba de o mică piatră din imensul edificiu al ştiinţei, culturii şi artei universale, pe care, asemenea lui Atlas, care sprijinea pe umerii săi pământul, îl susţine titanul Larousse, de o scânteie, care aprinde focul pe care Prometeu l-a dăruit muritorilor, de o parte a infinitului drum făcut de neobositul Sisif, de o fărâmă din pământul care-l făcea de neînvins pe Anteu şi exemplele ar putea continua. În literatura română, în secolul XXI, este cea mai importantă carte despre istoria antică universală, care vede lumina tiparului, în limba română, de la apariţia, în anii ’50 ai veacului XX,a tratatului de istorie generală, la Editura Ştiinţifică. Între timp, publicul larg a putut să folosească microenciclopedii semnate de nume ca Horia C. Matei, D. M. Pippidi, Ovidiu Drâmba, Adelina Piatkowski, Eugen Cizek, Ioana şi Florin Stati, traduceri ale unor enciclopedii străine, ale unor cărţi cu diverse subiecte, semnate de V.V. Struve, D. Kallistov, Hermann Kinder, Werner Hilgemann, Sabatino Moscati, Claire Lalouette, Pierre du Borguet, Robert Flaceliere, Moses I. Finley, Pierre Grimal, Eugene Drioton, Jean Defradas, Pierre Leveque, Francois Chamoux, John Boardman, Anna Ferrari etc, ca şi marile enciclopedii germane, Brockhaus, Kindler, Ploetz, Propylaen, Pauly-Wissowa, Klett-Cotta, Bibliographisches Institut-Leipzig, Chronik Verlag; franceze: Larousse, Universalis, Alpha, Robert; engleze: Americana, Britannica, Columbia, Judaica, ruseşti: Balşaia Sovieţkaia Enţiklopedia etc, prezente în bibliotecile româneşti. O primă realizare importantă a acestei enciclopedii, care prezintă istoria omenirii pe parcursul câtorva milenii, din preistorie, până la sfârşitul Imperiului

161

Roman, este caracterul său exhaustiv, faptele fiind redate evenimenţial şi cultural. După descrierea evoluţiei preistorice a umanităţii pe toate continentele, urmează civilizaţiile orientale (egipteană, hittită, sumeriană, assiriană, babiloniană, medică, persană, elamită, hittită, cassită, feniciană, ebraică, a popoarelor mării, armeană (statul Urartu) frigiană, lydiană, chineză, arabă, partică, indiană, japoneză), europene (greacă, romană, celtică, tracică), africane, americane. Sunt descrise toate formele de organizare politică (oraşele-stat, regatele, imperiile), marile migraţii (egeeană, indo-europeană, a popoarelor mării, germanice), marile confruntări între civilizaţii (grecoromană, greco-orientală, romano-orientală, grecoromano-barbară ). Demn de subliniat este faptul că pe parcursul celor 5 capitole (capitolele 2, 4, 5, fiind subîmpărţite în părţi acestea în subcapitole numerotate cu cifre romane, iar capitolul 3 având doar subcapitole) este folosit sistemul sinoptic, adică o civilizaţie nu este urmărită unitar, din preistorie, până la sfârşitul ei, fiind prezentate marginal relaţiile cu exteriorul, ci, cronologic, cititorul urmăreşte concomitent desfăşurarea civilizaţiilor contemporane, cu momentele de sinteză şi confruntare. Fiecare capitol are o introducere, sau un cuvânt înainte şi concluzii (excepţie face capitolul IV, fără concluzii delimitate). Lucrarea este completată cu Anexe, care cuprind un supliment cronologic, organizat pe principiul corespondenţei între istorie şi civilizaţie şi o bibliografie tematică. Stilul este unul accesibil, exprimarea este familiară, frazele sunt construite atent, lectura nu este
162

obositoare, nu se exagerează cu explicaţii strict profesionale, nefăcându-se abuz de termeni de specialitate. Caracterul exhaustiv este principala trăsătură a lucrării, neexistând confruntări istoriografice, care ar îngreuna munca de documentare a unui cititor neavizat, dar care nemulţumeşte un specialist, aflat în căutarea propriei păreri. Lucrarea are şi hărţi, de obicei ataşate tematicii prezentae, o excepţie fiind prezenţa nejustificată a unei hărţi despre America Centrală şi de Sud, la un capitol dedicat civilizaţiei chineze (p.297). În subcapitolele dedicate civilizaţiei greceşti se foloseşte, oarecum forţat termenul de republică, impropriu şi necunoscut grecilor antici, mai potrivit fiind termenul de democraţie. La pagina 330, Clistene apare ca „adevăratul întemeietor al democraţiei”, lucru care se poate justifica, deşi, mai degrabă, el perfectează isonomia inspirată de Solon, adevăratul arhitect al democraţiei ateniene, fiind Perikles. La pagina 404, când se enumeră legile care micşorează diferenţele dintre patricieni şi plebei, în cadrul exercitării drepturilor politice la Roma, în anul 445, legea care anula interdicţia căsătoriilor între patricieni şi plebei, lex Canuleia nu este numită ca atare, în timp ce legile din 367, numite Leges Liciniae Sextiae, sau cele din 287 a. Chr., Valeriae Hortensiae, sunt numite trunchiat şi nu li se menţionează prevederile, întărirea drepturilor plebeilor. Dinastia Iulia-Claudia este prezentată într-un stil degajat, gazetăresc, sub formă de pamflet (p.518-519), fără a se sublinia o caracteristică esenţială a istoriei romane: că guvernarea s-a confruntat cu o permanentă luptă pentru acapararea tronului imperial, în absenţa unei
163

reguli de succesiune. Prima criză majoră de succesiune ar fi fost chipurile cea din 69 p.Chr., deşi anterior, în afara lui Augustus, împăraţii Tiberius, Caligula, Claudius, Nero au fost eliminaţi de cei care doreau să-şi impună pretendenţii. Dincolo de aceste probleme, lucrarea este un ajutor preţios pentru elevi, studenţi, cercetători, profesori, pentru toţi cei care sunt pasionaţi de istoria antică universală şi vor să înceapă o documentare. De aceea nu putem decât să ne exprimăm admiraţia pentru efortul depus de autori, pentru a oferi un mijloc de informare, atât de necesar în spaţiul editorial românesc din ultimii 50 de ani. Prof. Ion Obretin, Beneşti-Vâlcea vatră de istorie românească sec. XV-XIX, (studiu introductiv şi documente), Tipografia Concordia, Bucureşti, 2003, 255p., 19 ilustraţii. Adelina Olteanu Lucrarea de faţă prezintă, în documente, istoria localităţii Beneşti din Evul Mediu până în anii 18681869, în plină epocă modernă. Din Nota asupra ediţiei, aflăm că volumul cuprinde 150 de documente, însoţite de un rezumat. De asemenea, fiecare document este însoţit de menţiunea locului unde se păstrează, caracterului său (copie, original), locului de publicare. Doar 11 documente sunt publicate anterior în colecţii prestigioase de documente. Cel mai vechi document din volum este datat la 5 iunie 1475 (6983) la Bucureşti, în timpul domnitorului Basarab cel Bătrân, iar cel mai nou din 1868.

164

Studiul introductiv prezintă constituirea localităţii Beneşti şi a satelor limitrofe. Urmează apoi descrierea vieţii categoriilor sociale (boierii, moşnenii, oamenii dependenţi- rumâni, clăcaşi, robii ţigani, slugile, scutelnicii şi posluşnicii). Viaţa economică este redată sub aspectul evoluţiei agriculturii, inclusiv situaţia morilor şi pivelor. Cei mai cunoscuţi boieri din Beneşti au fost membrii familiei Otetelişanu, dintre care s-au remarcat Iordache Otetelişanu (1776-1844) şi Grigore Otetelişanu (1783-1869), ingineri topografi, care au avut un rol deosebit de important în evoluţia vieţii culturale din Oltenia în prima jumătate a secolului al XIX-lea, fiind ctitori de şcoli importante şi inspiratori ai unor reforme cu caracter iluminist. Autorul clarifică o confuzie des întâlnită în istoriografie, aceea dintre Petrache Poenaru şi medelnicerul Petrache Nicolae Poenaru. Autorul prezintă, sub menţiunea “Vremi de cumpănă” principalele evenimente din istoria modernă a României în care a fost implicată localitatea Beneşti, precum şi unii locuitori ai săi. Primul eveniment este incidentul de la Beneşti din timpul revoluţiei de la 1821, când boierii Otetelişeni i-au înfruntat pe eteriştii lui Iordache Olimpiotul, care s-au dedat la Beneşti la acţiuni de jaf. Pandurii din Beneşti sunt atestaţi apoi ca participând la războiul ruso-turc din 1829. Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească a înregistrat şi 8 voluntari în armata revoluţionară a lui Gheorghe Magheru. Un subcapitol este dedicat şcolii din Beneşti a cărei activitate a început în 1838 sub domnia lui Alexandru Ghica.

165

Toate aceste evenimente prezintă trimiteri la documentele din volum, precum şi la lucrări generale şi de specialitate. Fără îndoială, marele câştig al acestei cărţi este reprezentat de cele 150 de documente redate total sau parţial, care oferă informaţii despre întăriri domneşti, vânzări, schimburi de pământ, hotărnicii, jalbe, hotărâri judecătoreşti, contracte, memorii, scrisori testamente etc. Totuşi, se impun câteva precizări de ordin metodologic. Chiar dacă este vorba de un volum de documente, se impunea ca această carte să aibă o bibliografie organizată tematic. Din lectura celor 244 de note am constatat că la nici o notă nu apare menţionat academicianul Dan Berindei, unul dintre cei mai avizaţi istorici ai perioadei. Mai mult de trei sferturi din trimiterile la titluri de cărţi, studii şi articole sunt anterioare cu mult anului 1989. Chiar în Prefaţă, la pagina 3, autorul face dovada faptului că este tributar istoriografiei de tip marxist, atunci când notează: „ Ele (documentele n.n.) ilustrează aspecte importante ale societăţii feudale târzii şi ale începutului societăţii moderne”. La pagina 4, din nou surprindem o exprimare tendenţioasă: „Este pusă în evidenţă tranziţia de la moşie-o suprapunere de drepturi de stăpânire – la proprietate, de la relaţii feudale la relaţii burgheze, finalizată prin reforma agrară din 1864”. S-a renunţat în istoriografie la separarea între „moşier” şi „burghez”, la noţiunea de „societate feudală”, întrucât este cunoscut că boierii sunt cei care, pe proprietăţile lor, au încercat să implementeze instalaţii eficiente de prelucrare a produselor, reprezentând germenii unei industrii moderne. Unii dintre boieri, mai ales cei care s-au format în şcolile de tradiţie ale Europei, sunt în fruntea evenimentelor revoluţionare din 1848-1849, precum şi a iniţiativelor reformatoare. La nota 145, se citează o
166

lucrare ca apărând în 1869, deşi autorii sunt cunoscuţi istorici ai secolului XX. În plus, citarea se face cu defecte de tehnoredactare, dar şi cu defecte metodologice. (Unele lucrări au menţionate editura şi locul apariţiei, dar la marea majoritate acestea lipsesc. Revistele sunt citate abreviat (fără loc de apariţie, dar nu există o listă a abrevierilor). Anul apariţiei acestei cărţi coincide cu publicarea tratatului Istoria Românilor, volumele V, VI, VII (tom1-2), VIII. Nu este deloc amintit Volumul VII tomul 1, în timp ce tratatul Istoria României, din 1964, este citat doar o singură dată, la nota 224. Notele 87 şi 142 reuşesc să ofere citarea completă a unei lucrări scrise de George Potra, deşi corect era ca la nota 142 să se folosească George Potra, op.cit., p. 187. Lucrarea este completată cu un Glosar, care oferă o explicaţie a termenilor istorici utilizaţi în documente. Observaţiile noastre nu scad cu nimic valoarea lucrării, ea fiind un necesar instrument de lucru pentru cei interesaţi de istoria proprietăţilor din Oltenia. Ion Obretin, Conacul Otetelişanu – o curte boierească în pragul epocii moderne Editura Templum Plus [s.l.], 2006, 516p. Ion Obretin, Otetelişu, Sfatul, boierii şi moşiastudiu introductiv şi documente, volumul I, Editura Sitech, Craiova, 2006, 575 p. Ramona Adriana Vasilcoiu După ce în 2003 profesorul Ion Obretin a publicat lucrarea Beneşti-Vâlcea vatră de istorie românească sec. XV-XIX (studiu introductiv şi documente), Tipografia Concordia, Bucureşti, 2003, 255p, în 2006, acesta propune cititorilor interesaţi două
167

volume de documente, care descriu evoluţia istorică a familiei boierilor Otetelişeni. Documentele din voluml Conacul Otetelişanu… se încadrează în perioada 1703-1946. Volumul cuprinde 242 de documente, însoţite de un rezumat. De asemenea, fiecare document este însoţit de menţiunea locului unde se păstrează, caracterului său (copie, original), locului de publicare. Cel mai vechi document din volum este datat la 31 iulie 1703 (7211), iar cel mai nou din 15 iulie 1946. Studiul introductiv, din Partea I a cărţii prezintă constituirea satelor care vor constitui baza proprietăţilor boierilor Otetelişeni. Urmează apoi descrierea vieţii economice a comunităţii (oameni liberi, dependenţi şi robi). Autorul prezintă din nou evenimentele de la Beneşti, din 1821 fără a aduce informaţii suplimentare faţă de cartea apărută în 2003. Deoarece documentele sunt inclusiv din epoca contemporană, nu înţelegem de ce autorul s-a mărginit la amintitul incident, nescriind nimic de perioada 1821-1946, care, lucru demonstrat de Partea a II-a a volumului, beneficiază de o deplină acoperire documentară. Chiar dacă avem în vedere explicaţia oferită de autor, aceea că va analiza perioada 1868-1946 într-un volum ulterior, totuşi rămâne neclară perioada 18211868, cea mai importantă în naşterea satului român modern. Deşi sunt redate detalii istorice în biografiile boierilor Otetelişeni, totuşi se impunea ca această lucrare, deosebit de bogată în documente să beneficieze de un studiu istoric pe măsură. Sunt lăudabile eforturile autorului de a oferi o descirere a curţii boiereşti, a bisericii ctitorite de aceşti boieri, dar totul se face într-o manieră enunţiativă, fără interpretare sau valorificare a informaţiei istorice.

168

Nu există o bibliografie din care să reiasă cărţile, studiile şi articolele folosite (din lectura notelor vedem trimiteri, deseori eronate, la doar câteva lucrări generale, aproape în întregime de dinainte de 1989). În plus, citarea se face cu defecte de tehnoredactare, dar şi cu defecte metodologice (Unele lucrări au menţionate editura şi locul apariţiei, dar la marea majoritate acestea lipsesc. Revistele sunt citate abreviat (fără loc de apariţie, dar nu există o listă a abrevierilor). Nu putem să nu remarcăm lipsa multora din lucrările de referinţă, care fac parte chiar din bibliografia obligatorie pentru studenţii de la facultăţile de istorie şi, mai ales, din biblioteca oricărui cercetător cu pretenţii de istoric. Nu este deloc amintit volumul VII tomul 1, din Istoria Românilor apărut în 2003. Volumul Otetelişu… cuprinde 308 documente, de la cel din 5 iunie 1475 (6983), prezent şi în cartea apărută în 2003, până la cel datat în 30 iunie 1896. Studiul introductiv al acestei cărţi este în mare parte identic cu acela al volumului Conacul Otetelişanu…(nu am găsit diferenţe notabile între paginile 18-66 ale acestei cărţi şi paginile 13-69 din Conacul Otetelişanu… ) dar şi cu cel din Beneşti…(paginile 9-11 nu sunt aproape deloc diferite faţă de pagina 5 din Beneşti…). Autorul putea să rezolve lipsa de spaţiu invocată anterior prin evitarea unei asemenea repetiţii supărătoare la două lucrări apărute în acelaşi an. O altă „curiozitate” a volumului Otetelişu… o reprezintă plasarea haotică a momentului reformei agrare din 1864 lângă un capitol dedicat ţăranilor dependenţi şi robilor ţigani (fără a se menţiona deloc domnitorul în timpul căruia s-a înfăptuit reforma agrară, importanţa sa istorică în contextul creării
169

statului naţional unitar român, după unirea din 1859), în timp ce revoluţia de la 1848 şi războiul de independenţă din 1877-1878 sunt tratate doar prin prisma contribuţiei localnicilor şi prin aceea a importanţei îmbunătăţirii vieţii ţăranilor. Toate aceste „jonglerii” cu evenimente istorice naţionale fundamentale şi „împănarea” lor cu rolul şi viaţa boierimii şi a ţărănimii în istoria românilor ne amintesc de o desuetă viziune istorică, de „ghiveciul” ideologic numit „lupta de clasă”, în stilul „materialismului dialectic şi istoric”, pe care o credeam de mult dispărută, măcar pentru simplul motiv că de la revoluţia română din 1989 au trecut 18 ani, în care istoriografia românească a progresat vizibil, adaptându-se realităţilor contemporane. Ne este greu să înţelegem „alergia” autorului acestor două cărţi la lucrările noi, care deşi analizează contribuţiile istoriografiei de dinainte de 1989, o fac având un spirit critic, indispensabil istoricului. Nu speram să găsim în aceste volume de documente rezolvarea unor probleme controversate ale istoriei naţionale, dar aveam pretenţia ca documentele selectate să fie mai bine integrate în abundenta informaţie ştiinţifică existentă. Bibliografia Istorică a României, Documente privind Istoria Românilor etc. puteau fi luate ca model în structurarea acestor volume. Lucrarea este completată cu un Glosar, care oferă o explicaţie a termenilor istorici utilizaţi în documente. Observaţiile noastre, făcute din dorinţa sinceră de a salva efortul considerabil şi lăudabil al autorului de a prezenta documente inedite nu scad cu nimic valoarea lucrărilor, ele fiind utile instrumente de lucru necesare pentru cei interesaţi de istoria acestei importante familii boiereşti din Oltenia.

170

Dana Dinu, Introducere în istoria şi civilizaţia Greciei Antice, Editura Universitaria, Craiova, 2005, 248 p. Florian Olteanu Cartea doamnei profesoare Dana Dinu, cadru universitar la Catedra de Limbi Clasice a Facultăţii de Litere a Universităţii din Craiova, se adresează, aşa cum reiese din Prefaţă (p.9-14), deopotrivă studenţilor de la specializarea Limba Latină şi celor de la specializarea Istorie, care studiază atât istoria, civilizaţia, cât şi limba greacă veche. Formată ca specialist în filologie clasică la Bucureşti, sub îndrumarea unor mari profesori, autoarea ne oferă o valoroasă lucrare, compusă din trei mari capitole: Istoria Greciei (p.15-102), Civilizaţia greacă (p.103-202), Originea şi evoluţia scrierii în Grecia (p.202-215). Primul capitol prezintă istoria Greciei Antice, din preistorie până la sfârşitul epocii elenistice. Pe lângă desfăşurarea evenimentelor istorice, epocile: preistorică (p.15-24), protoistorică (p.25-28), arhaică (p.28-43), clasică (p.43-62), post-clasică (p.63-82), elenistică (p.83102), sunt descrise cu aportul lor în plan politic, cultural, religios şi civilizaţional. De asemenea, cititorul poate consulta la finalul fiecărui subcapitol cronologia perioadei. Capitolul II aprofundează informaţiile privind civilizaţia, cultura, religia, trăsăturile politice ale Greciei Antice, pornind de la cele două mari modele de organizare, atenian şi spartan. Cititorii pot să afle informaţii despre modul de viaţă al grecilor, viaţa politică, socială, viaţa culturală, cu precădere rolul jucat
171

de teatrul grec, credinţele şi practicile religioase, folosirea sistemului de măsuri şi greutăţi, diviziunea timpului. Autoarea are meritul de a fi printre primii filologi clasici contemporani care tratează separat 1 evoluţia şi direcţiile de folosire a scrierii greceşti (istoriografie, dramaturgie, poietică) în Capitolul III. Graţie Indexului foarte amănunţit (p.221-246), cititorii pot folosi foarte uşor această lucrare, în munca lor de studiu sau documentare. Cu modestia ce o caracterizează, doamna profesoară Dana Dinu recomandă cartea studenţilor, dar, prin informaţia oferită şi ampla bibliografie organizată tematic - Surse Antice (p.217-218), Lucrări generale şi Manuale universitare (p.218-220), suntem convinşi că ea este un util instrument de lucru pentru cercetători, profesori şi elevi, într-un cuvânt, pentru toţi cei care sunt pasionaţi de istoria şi civilizaţia Greciei Antice, baza civilizaţiei europene. Pentru a exemplifica afirmaţiile de mai sus, este suficient să amintim numai câteva din instrumentele de lucru indispensabile oricărui cercetător, ale căror informaţii se găsesc în lucrarea de faţă: microenciclopedii semnate de nume ca Horia C. Matei, D. M. Pippidi, Ovidiu Drâmba, Adelina Piatkowski, Eugen Cizek, Ioana şi Florin Stati, traduceri ale unor enciclopedii străine, ale unor cărţi cu diverse subiecte, semnate de V.V. Struve, D. Kallistov, Hermann Kinder, Werner Hilgemann, Robert Flaceliere, Moses I. Finley, Pierre Grimal, Jean
Un studiu cuprinzător putem întâlni la Octavian Bounegru Marius Alexianu, Introducere în epigrafia greacă, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2003, autorii insistând asupra tehnicilor de scriere în epigrafia greacă, din epoca miceniană până la sfârşitul epocii elenistice. 172
1

Defradas, Pierre Leveque, Francois Chamoux, John Boardman, Anna Ferrari, Anne Marie Buttin, Jean Jacques Maffre etc, ca şi marile enciclopedii germane, Brockhaus, Kindler, Ploetz, Propylaen, Pauly-Wissowa, Klett-Cotta, Bibliographisches Institut-Leipzig, Chronik Verlag; franceze: Larousse, Universalis, Alpha, Robert; engleze: Americana, Britannica, Columbia, Judaica, ruseşti: Balşaia Sovieţkaia Enţiklopedia etc, prezente în bibliotecile româneşti. Alexandru Badea Constantinescu, Labirintul Terorii, Editura SimArt, Craiova, 2006 Victor Chiriţă Lucrarea Labirintul Terorii apărută la editura SimArt din Craiova în colecţia Restitutio, reprezintă o sinteză a însemnărilor zilnice ale colonelului (în rezervă) Alexandru Badea Constantinescu, născut la 23 octombrie 1898 în comuna Sopot din judeţul Dolj, jurnal care însumează peste 3500 de pagini scrise pe caiete de format mare. Această carte apărută cu sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică a fost îngrijită de prof. dr. Toma Rădulescu, cercetător la Muzeul Olteniei din Craiova, datorită căruia o parte din aceste valoroase însemnări au fost salvate de la distrugere şi se află în colecţia instituţiei mai sus amintite. Prof. dr. Toma Rădulescu semnează şi prefaţa care cuprinde 19 pagini. Cartea şi cele 493 de pagini cuprinde: o prefaţă, două părţi (volume după cum le numeşte autorul) intitulate Jurnal din temniţele comuniste (1950-1955) şi Domiciliul obligatoriu (1955-1965), Glosar de nume, Album foto şi o Bibliografie selectivă. Citind cu atenţie
173

cartea am constatat, încă din primele pagini, că aria problemelor descrise este mult mai largă decât se precizează în cuprins şi, după părerea noastră, valoarea prezentării evenimentelor istoriei naţionale şi locale dintre anii 1944-1950, consemnate de o persoană implicată direct în desfăşurarea lor, este tot la fel de importantă, ca şi anii 1950-1955 petrecuţi în temniţele comuniste şi apoi domiciliul forţat după eliberare. Pentru edificarea cititorilor acestor rânduri vom consemna câteva momente, unele inedite, trăite şi descrise cu precizie militărească şi talent reportericesc, subliniate de autor ca subtitluri: Desfăşurarea evenimentelor (din Dolj, s.n.) după 23 august 1944; Participarea la dezarmarea trupelor hitleriste în retragerea lor spre vest; Starea de spirit în rândul armatei şi populaţiei din Craiova şi judeţul Dolj după întoarcerea armatelor împotriva Germaniei hitleriste; Aspectul înarmării şi comportării unei părţi a armatei sovietice pe teritoriul României; Reducerea efectivelor în anumite unităţi militare româneşti şi epurarea vechilor cadre militare, cu experienţă; Secătuirea economiei româneşti prin aşazisele compensaţii de război, etc. Subliniez în mod special două evenimente istorice la care autorul a participat direct, ce aduc date noi, inedite, pentru cercetarea istorică. Colonelul Alexandru Badea Constantinescu care după 23 august 1944 se afla la comanda unităţii militare 8 auto din Craiova a primit de la generalul Marin Manafu misiunea ultrasecretă de a aproviziona cu combustibil şi de a asigura securitate familiei Regelui Mihai I şi suitei care-l însoţea. Aflăm din acest episod că Regele şi suita sa, sau refugiat, mai întâi în localitatea Sadu din judeţul Gorj, în incinta unei fabrici de armament şi apoi la Dobriţa, din acelaşi judeţ. Un alt episod se referă la salvarea de la
174

pericolul de a cădea în mâinile trupelor sovietice a unui convoi care transporta spre gara Craiova o parte din arhiva Ministerului de Război, care fusese dispersată pe timpul războiului în această zonă. Informaţii la fel de interesante ne oferă autorul, un specialist în arta militară, de pe frontul de război, până la capitularea definitivă a Germaniei hitleriste şi aliaţilor săi. Alt grup de probleme se referă la viaţa politică din Oltenia, descriind cu lux de amănunte: acapararea puterii politice de către comunişti, cu sprijinul armatei sovietice, înfăptuirea reformei agrare din 1945, falsificarea rezultatelor alegerilor parlamentare din 1946, abolirea monarhiei, distrugerea economiei şi clasei capitaliste, etc. Cea mai mare parte a lucrării se referă la chinurile îndurate în lagărele de concentrare şi închisorile din România prin care a trecut: Aiud, Jilava, Poarta Albă, Gherla. Şi aici trebuie să facem o precizare: a fost condamnat la 10 ani de închisoare corecţională, pentru trecerea frauduloasă a frontierei, în perioada 1947-1948 este urmărit pentru originea socială moşierească (soţia primise ca moştenire de la părinţi 200 ha teren în satul Plopşor) şi pentru deţinerea unor cantităţi importante de aur, s-a hotărât să părăsească ţara, trecând fraudulos frontiera pe la Orşova, în octombrie 1948, în Iugoslavia, cu gândul de a ajunge în Vest. Dar, autorităţile din ţara vecină l-au expediat în ţară şi l-au predat autorităţilor române împreună cu un grup mai mare de nemulţumiţi de regimul comunist. Această parte a lucrării este valoroasă atât ptin descrierea, cu lux de amănunte, a politicii autorităţilor comuniste de exterminare a reprezentanţilor vechiului regim, dar, mai ales, prin descrierea întâlnirii şi convieţuirii în închisoare cu mari personalităţi ale vieţii economice, politice şi culturale ale României antebelice.

175

Alexandru Badea Constantinescu se căsătorise, la 30 noiembrie 1924, cu Ştefania Nicolaescu, sora renumitului om de cultură C.S. Nicolaescu-Plopşor. Facem această precizare pentru a atenţiona cititorii interesaţi că vor găsi în această carte informaţii noi, unele inedite, cu privire la viaţa şi activitatea acestei mari familii moşiereşti din Oltenia. Aşadar, cartea Labirintul Terorii, autor Alexandru Badea Constantinescu, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, a reuşit să surprindă, pe lângă întregul mecanism al terorii instaurate în România după cel de-al doilea război mondial şi evenimente istorice importante, portrete ale unor personalităţi politice, militare şi culturale marcante, aspecte ale vieţii private a familiei Plopşor, etc.

176