You are on page 1of 176

Asociaţia Generală a Arhiviştilor din România

,
filialele judeţene Dolj, Gorj, Mehedinţi,
Olt şi Vâlcea

Oltenia
Studii. Documente. Culegeri
Director fondator C.S. Nicolăescu-Plopşor, 1923

Seria a III-a, an XI, 2007, nr. 1

Craiova
2007

1
Colectivul de redacţie:
Dumitru Andronie, Drd. Bogdan Bădiţoiu, Lect.
univ. dr. Constanţiu Dinulescu, Prof. univ. dr. Dinică
Ciobotea, Prof. univ. dr. Petre Gherghe, Dan Neguleasa,
Prof. univ. dr. Vladimir Osiac, Prof. univ. dr. Ion Pătroiu,
Conf univ. dr. Tudor Răţoi, Onoriu Stoica (redactor
responsabil), Conf. univ. dr. Ilie Vulpe (redactor
responsabil), Ion Zarzără.

Referenţi ştiinţifici:
Conf. univ. dr. Sorin Damean,
Conf. univ. dr. Tudor Răţoi.

Revista “Oltenia – Studii, Documente, Culegeri”,
seria a III-a apare de două ori pe an.
Corespondenţa cu colectivul de redacţie se va face
la adresa Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale,
Str. Libertăţii, nr. 34, Craiova, tel. 0251/416661, tel/fax
0251/419100.
Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor
revine în exclusivitate autorilor.

Tehnoredactare: Aurel Radu

2
CUPRINS

Mihaela Marcu, Cârcea – Dolj, cea mai veche
aşezare neolitică de la sud de Carpaţi______________ 6

Mădălina Strechie, Magistraţi sacerdotali în
inscripţiile romane din Oltenia __________________ 11

Mădălina Strechie, Arhivele consulare în Roma
antică ______________________________________ 15

Lucian Amon, Onoriu Stoica, Necropola
medievală din secolul al XVI-lea de la Făcăi (Craiova,
jud. Dolj) ___________________________________ 22

Ion Pătraşcu, O preţioasă piesă a medalisticii
româneşti ___________________________________ 37

Pavel Mircea Florea, Documente din secolul XVII
privitoare la mănăstirile Olteniei ________________ 39

Cosmin Vilău, Originea şi locul naşterii sfântului
Nicodim de la Tismana ________________________ 62

Ilie Vulpe, Ecoul proclamării Independenţei de Stat a
României în Craiova şi judeţul Dolj ______________ 67

Aurel Radu, Un document grecesc inedit ________ 74
3
Alexandru Firescu, Un erou al poporului grec de
dimensiuni panbalcanice: Rigas Velestinlis Fereos
Thessalos (1757-1789) _________________________ 77

Ramona Adriana Vasilcoiu, Constantin Brâncuşi
în documente de arhivă _______________________ 105

Aurelia Florescu, Scriitoarea Hortensia Papadat-
Bengescu şi Craiova _________________________ 113

Emilian Mirea, Nicolae Romanescu, fost primar al
Craiovei, preşedinte de onoare al unui Cerc de Spiritism
__________________________________________ 118

Ion Sgaibă, 1907 în arhiva scrisă şi orală _______ 127

Emilian Mirea, ”Nea Mărin a fost un actor mare şi
un OM MARE, iubitor de viaţă, de petreceri, de zaibăr
şi de sarmale de porc…” ______________________ 133

Paul-Emanoil Barbu, Un manuscris din anul 1906
referitor la comuna Cepari din fostul judeţ Romanaţi
(azi judeţul Olt) _____________________________ 139

Anexă I__________________________________ 141

Anexa II _________________________________ 142

4
RECENZII _________________________________ 155

Arhim. Veniamin Micle, Genealogia familiei Micle
________________________________________ 155

Ion Soare, Documente slavo-române păstrate în
arhivele din Oltenia, _______________________ 158

Larousse, Istoria Universală, Volumul 1: De la
origini, până la sfârşitul marilor imperii,_______ 160

Prof. Ion Obretin, Beneşti-Vâlcea vatră de istorie
românească sec. XV-XIX, ___________________ 164

Ion Obretin, Conacul Otetelişanu – o curte
boierească în pragul epocii moderne __________ 167

Idem, Otetelişu, Sfatul, boierii şi moşia-studiu
introductiv şi documente, ___________________ 167

Dana Dinu, Introducere în istoria şi civilizaţia
Greciei Antice, ____________________________ 171

Alexandru Badea Constantinescu, Labirintul
Terorii, __________________________________ 173

5
Cârcea – Dolj, cea mai veche aşezare neolitică de
la sud de Carpaţi

Mihaela Marcu

Localitatea Cârcea se află în sud-vestul ţării, în
partea centrală a judeţului Dolj, la 9 km sud-est de
municipiul Craiova, încadrată la sud de drumul naţional
Bucureşti-Alexandria-Craiova, iar la nord de alt drum
naţional, Bucureşti-Piteşti-Craiova.
Faţă de marile unităţi de relief ale ţării, teritoriul
localităţii Cârcea este situat în zona de contact a
Podişului Getic cu Câmpia Română.
Relieful este deci determinat de poziţia sa la
contactul podiş-câmpie şi la marginea vestică a câmpului
brăzdat de câteva văi prin care apele de şiroire se scurg
pe cea mai înaltă terasă de pe stânga Jiului. Scurgerea
apelor capătă adesea caracter torenţial, intensificând
procesul de eroziune regresivă, văile, numite local
,,ududoaie”, înaintând în fruntea câmpului. Aceste văi,
prin eroziune în adâncime, au ajuns la stratul freatic,
dând naştere la numeroase izvoare.
Clima este determinată, în special, de aşezarea pe
glob a teritoriului, în apropierea paralelei de 45 latitudine
nordică, adică tipic temperată, dar şi cu influenţe ale
climatului estic de stepă şi a celui sud-vestic,
mediteranean.
Vegetaţia este alcătuită din câteva pâlcuri de
arbori între care predomină salcâmul, iar ca subarboret
semnalăm măceşul, păducelul etc.
Tradiţia povesteşte că această aşezare a existat şi
s-a dezvoltat încă din cele mai vechi timpuri. În popor s-a
păstrat şi circulă legenda despre originea şi numele
satului Cârcea: denumirea este legată de prima femeie

6
sosită aici, Cârcenica, care a venit din satul Broşteni, sat
aşezat pe locul actualului eleşteu, şi care s-a stabilit pe
dealul ce străjuie satul de astăzi 1 .
Cea mai veche dovadă de locuire în vatra
localităţii o constituie bogatul material arheologic
descoperit în urma săpăturilor organizate şi conduse de
profesorul Marin Nica, de la Muzeul de Istorie Oltenia,
săpături începute în 1971 şi continuate anual. Aşezarea
de la viaductul Cârcea este situată la limita dintre terasa
inferioară a Jiului, în imediata apropiere a izvoarelor care
alimentează pârâul Cârcii. Aşezarea neolitică se întinde
pe ambele maluri, nu prea înalte ale pârâului, fiind bine
adăpostită din partea de nord de înălţimea terasei
superioare. 2
Pentru a deosebi unele situaţii care s-au ivit în
cursul cercetărilor pe teren, arheologii au împărţit
aşezarea de la viaductul Cârcea în două puncte, folosind
drept criteriu vechimea lor: ,,La Hanuri” şi ,,Viaduct”.
În acest articol ne-am propus o prezentare
generală a complexului arheologic intitulat ,,La Hanuri”.
Informaţiile asupra descoperirilor arheologice le-am
preluat după o prezentare monografică a satului Cârcea
făcută de către tatăl meu, profesor de istorie Popa
Alexandru.
Aşadar, punctul ,,La Hanuri”, situat pe malul
stâng al pârâului, cuprinde cele mai vechi orizonturi
neolitice de la Cârcea. Din nefericire, această aşezare a
fost distrusă în cea mai mare parte cu ocazia lucrărilor de
construire a căii ferate şi a şoselei Bucureşti-Craiova. Din
ea n-a mai rămas decât o suprafaţă de 30 pe 30 metri

1
D. Berciu, La izvoarele istoriei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967,
p. 153.
2
P.P. Panaitescu, Introducere la istoria Culturii româneşti, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 58.

7
reprezentând periferia celui mai vechi orizont neolitic al
aşezării. Punctul ,,La Hanuri” a fost împărţit în 13
secţiuni şi aici au fost descoperite 9 complexe neolitice,
gropi din epoca bronzului (Verbicioara III-IV) şi mai
multe morminte feudale. 1
Stratul neolitic gros de 0,60 –0,70 metri, este
suprapus peste un strat din epoca bronzului ce atinge
uneori grosimea de 1 metru. La rândul lor, ambele
straturi sunt străpunse de gropile mormintelor feudale din
jumătatea secolului al XVI-lea.
Complexele neolitice descoperite se prezintă sub
formă de gropi sau sub forma unor aglomerări de cioburi,
pietre, oase, locuinţe, acestea din urmă putând fi
interpretate drept resturi ale unor colibe de suprafaţă.
După materialul descoperit şi cercetat în punctul ,,La
Hanuri”, profesorul Marin Nica a împărţit complexele în
trei niveluri de locuire.
Primul nivel, cel mai vechi, este gros de 0,10 –
0,15 metri. Aici a fost descoperit în poziţie stratigrafică
sigură un fragment dintr-un vas ornamentat cu puncte
lunguieţe albe, pe fond roşu sângeriu. Tot primului nivel
îi aparţin două fragmente dintr-un vas mare, căruia i-au
fost reconstituite motivele liniare albe, dispuse pe fond
roşu într-un sistem triunghiular. S-a constatat că paralel
cu motivele în forma bulinelor se folosesc şi motivele
curbe. 2
Atât în primul nivel, cât şi în al doilea, ceramica
descoperită constituie inventarul cel mai numeros.
Profesorul Marin Nica declară cifra de aproape 6 500 de
fragmente ceramice descoperite în punctul ,,La Hanuri”.
Acest fapt dovedeşte că o mare cantitate de ceramică a

1
D. Berciu, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 319.
2
Ibidem, p. 322.

8
fost produsă de comunitatea neolitică de la Cârcea încă
din primele etape ale evoluţiei. Tot ceramica constituie
categoria cea mai potrivită pentru cunoaşterea evoluţiei
grupului cultural Cârcea pe faze şi etape, precum şi
raportul acestui grup cu celelalte din Peninsula
Balcanică. Între descoperirile arheologilor olteni un loc
important ocupă ceramica lustruită în care predomină
forme evazate (cupele) cu pereţii puţin curbaţi care se
sprijină pe funduri inelare joase sau înalte şi mai puţin pe
cele în formă de disc. 1
Ceramica cu motive incizate reprezintă un
procentaj foarte mic, s-au descoperit două fragmente
ceramice lustruite de culoare roşie pe care sunt realizate
motive triunghiulare aşezate în trepte şi zig-zaguri. Într-
un singur caz, liniile incizate paralel ornamentează partea
superioară a unui vas. 2
Nivelul III din aşezarea ,,La Hanuri” cuprinde o
descoperire mică de oase de animale domestice care nu
confirmă concluzia privind creşterea animalelor în
perioada corespunzătoare acestui nivel. S-au descoperit
însă unelte de silex şi piatră şlefuită cu lamele mai subţiri
şi mai zvelte. Vârful este corespunzător unor unelte de
perforat, topoarele din piatră sunt realizate în dimensiuni
şi tipuri diferite, iar obiectele de os sunt mai puţin
numeroase.
Studiul ceramicii complexelor nivelului III de
,,La Hanuri” ajută la diferenţierea cronologică atât faţă de
ceramica nivelurilor anterioare, cât şi în cadrul aceluiaşi
nivel.

1
C.I. Gilian, Lumea Comunii Primitive, Editura Albatros, Bucureşti ,
1983, p. 26.
2
Aurelian Băltăreţu, Milenii de istorie, Editura Albators, Bucureşti,
1971, p. 20.

9
Ceramica nivelului III este un complex alcătuit
din:
-ceramică lustruită monocromă roşie;
-ceramică lustruită cenuşie;
-ceramică netezită;
-ceramică ornamentată cu impresiuni;
-ceramică ornamentată cu barbotită;
-ceramică cu motive incizate;
-ceramică pictată. 1
Din statisticile efectuate de arheologii olteni, s-a
constatat că în nivelul III de ,,La Hanuri”, ceramica
lustruită monocromă rămâne neschimbată şi tot atât de
numeroasă, dar se observă şi o creştere uşoară a ceramicii
netezite, precum şi apariţia într-un procent foarte mic
(1,46%) a ceramicii ornamentate cu barbotină. Ceea ce
predomină în acest nivel III este ceramica netezită
(57,6%).
Deosebirile evidente dintre primele două niveluri
şi nivelul III sunt legate mai cu seamă de tehnica de
modelare a ceramicii. Pasta vaselor devine din ce în ce
mai nisipoasă păstrând în continuare o cantitate
apreciabilă de pleavă. Culoarea roşie, cu nuanţă mai mult
vişinie, nu se mai aplică şi nu se mai lustruieşte direct pe
pasta vasului, ci pe un înveliş de culoare cărămizie, ceea
ce îi slăbeşte aderenţa. Efectul strălucitor al lustruirii este
înlocuit acum prin nuanţele variate de culori obţinute prin
ardere. Pe suprafaţa fragmentelor ceramice se îmbină
armonios culoarea roşie cu cea castanie sau brună.
Formele vaselor rămân în general aceleaşi: cresc în
înălţime fundurile inelare, iar buzele vaselor cresc şi ele
sub forma unor gâturi cilindrice. În schimb, ornamentele
realizate prin impresiuni nu mai sunt aşa de variate ca la

1
D. Berciu, Op. cit., p. 188.

10
nivelul II. Caracteristica nivelului III rămâne ceramica
pictată cu motive de culoare închisă pe fond roşu. 1
Pe lângă categoriile ceramice amintite anterior, în
punctul ,,La Hanuri” arheologii olteni au descoperit într-o
locuinţă două fragmente de idoli de talie mare care au
avut probabil forma de pară. Motivele plastice în formă
de ochi de pe picioarele obiectelor de cult sunt realizate
expresiv 2 .
Concluzionând, studiul nostru nu are un caracter
exhaustiv, dar are speranţa de a fi atras din nou atenţia
asupra celei mai vechi aşezări neolitice de la sud de
Carpaţi, localitatea mea natală, Cârcea-Dolj.

Magistraţi sacerdotali în inscripţiile romane
din Oltenia
Mădălina Strechie

Oltenia intră în întregime sub stăpânirea romană
odată cu sfârşitul primului război al lui Traian cu Decebal
(102 d. Hr.).
Tablourile de pe Columna Traiană rezervate
înaintării trupelor, în cel de-al doilea război dacic, fără
lupte pe teritoriul Olteniei, arată încă o dată că Oltenia a
fost anexată puterii romane încă din 102 d. Hr. 3
În articolul de faţă vom încerca să analizăm
câteva inscripţii descoperite pe teritoriul Olteniei, care
amintesc de magistraţi provinciali.
Pentru aceasta trebuie mai întâi amintit modul de
organizare a unei provincii cucerite de către romani.

1
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1983, p. 20.
2
D. Berciu, Op. cit., p. 189.
3
Tudor, D., Oltenia romană, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1978.

11
Aceasta presupunea:
1. funcţionari militari şi civili – elementele
centrale;
2. drumuri, poşta, administratori financiari;
3. elemente locale.
Pentru o administraţie eficientă şi romanizată se
avea în vedere următoarele faze:
a) Organizarea teritorială (aşezări, municipii,
colonii);
b) Organizarea economică (exploatare,
comerţ, industrie);
c) Organizarea culturală (spectacole,
1
învăţământ, clădiri).
Cele mai importante magistraturi provinciale erau
cele militaro – administrative – legatii, procuratores,
guvernatorii, cele civile – ordo decurionum, cele fiscale
– conductores, cele religioase – pontifices, flamines,
sacerdotes, Augures, augustales.
Am încercat să alegem inscripţii reprezentative
pentru toate magistraturile provinciale.

I. D. R. – 13 2
T(ITO) AEL(IO), T(ITI) AEL(II) ZEUXI FIL(IO)
PA[P(IRIA) (TRIBU)] AELIANO, II – VIRO, FLA[MINI]
PATRONO. COL(ONIA) DROB(ETENSIUM)
EQ[ESTREM]
[STATUAM POS(UIT). HO]NURORI C[ONT(ENTUS)]
SUMPTUM REMISSIT)

1
Pârvan, Vasile, Câteva cuvinte cu privire la organizarea Daciei Traiane,
Editura Institutului de Arte grafice, Bucureşti, 1994.
2
Pippidi, D. M., Rusu, I.I., Inscripţiile Daciei Romane, Editura Academiei
R. S. R., Bucureşti, 1977, p. 27.

12
Lui Titus Aelius, fiul lui Titus Aelius Zeuxus, din
tribul Papiria, Aelianus, Duumvir Flanum patron.
Colonia Drobetei i-a pus o statuie equestră. Mulţumit de
onoare a restituit cheltuielile.
Este o inscripţie onorifică, ridicată de consiliul
orăşenesc al coloniei Drobeta, în cinstea şefului său, mai
bine zis preşedintelui acestor consilieri – patronus –
Titus Aelius Aelianus, din tribul Papiria. Acesta era fiul
lui Titus Aelius Zeuxus.
Se pare că era din ordinul equestru din moment ce
i s-a ridicat o statuie equestră – statuam equestrum.
Se observă că el era Duumvir, Flamen şi
Patronus. Cele 2 funcţii erau religioase, practic el se
ocupa cu organizarea religiei.
Deumvir, mai precis duumvir sacris facimele,
desemna un colegiu de doi preoţi care erau însărcinaţi să
apere Roma în momente de criză interpretând voinţa
zeilor. 1
Flamen era tot o magistratură religioasă făcând
parte din categoria preoţilor colectivi.
Din numele său aflăm că este originar din Roma,
după menţionarea tribului Papiria.

I. D. R. – 21 2
GEN(IO) ORD(INIS)
MUN(ICIPII) H(ADRIANI) [DR(OBETENSIUM)]
CN(AEUS) AEM[ILIA]NUS I[III VIR] ET
PONTIFEX POS[UIT]…

1
* * * Dicţionar de civilizaţie romană, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti 2000, p. 30.
2
I. D. R., p. 33.

13
Spiritului Consiliului municipiului Drobeta
Cnaeus Aemilianus quattuor vir şi pontif a pus
monumentul…
Din nou avem de-a face cu magistraturi
provinciale: ordo consiliul şi pontifex – o magistratură
religioasă.
Motivul ridicării monumentului este religios.
Romanii credeau că orice lucru (orice clădire) are un
spirit al ei – genius. Se pare că această inscripţie a fost
pusă cu prilejul inaugurării vreunei clădiri care aparţinea
consiliului orăşenesc.
Cnaeus Aemilius este pontifex. Era una din cele
mai importante colegii preoţeşti, conduşi de către împărat
Pontifex maximus.

I. D. R. – 52 1
D(IS) M(ANIBUS)
M(ARCO) MINICIO SIMPHORO
AUG(USTALI) M(UNICIPII) H(ADRIANI)
D(ROBETENSIUM)…

Zeilor Mari
Lui Marcus Minicius Simphorus Augustae al
Municipiului Hadrian Drobeta…
Este o inscripţie funerară, incompletă însă. Cu
toate acestea aflăm că Marcus Minicius Simphorus era
augustal – tot magistrat religios. Augustalii – erau o
conferie de preoţi aleşi din ordinul senatorial, însărcinaţi
să asigure cultul împăratului. 2
După cum se observă din inscripţiile analizate,
romanizarea Olteniei era completă şi respecta procesul

1
Ibidem, p. 51.
2
* * * Dicţionar…, p. 20

14
romanizării provinciale romane din întreg Imperiul
Roman.

Arhivele consulare în Roma antică
Mădălina Strechie

Scripta manent, este celebra maximă romană care
va rămâne valabilă foarte mult timp. Într-o lume antică,
în care predominau societăţile în cadrul cărora educaţia
era apanajul unei oligarhii, romanii aveau un învăţământ
public încă din sec.VIII î.d.Hr., dacă luăm în consideraţie
doar fibula de la Praeneste, deci scrierea la romani nu era
destinată doar celor din clasele superioare ci şi claselor
medii, legal toţi cetăţenii romani aveau acces la educaţie.
Roma va ajunge dintr-un simplu oraş o adevărată
lume datorită organizării meticuloase. Poate este singura
civilizaţie, care a făcut foarte multe inovaţii în toate
domeniile. Dar pe departe cea mai mare inovaţie pe care
ea a lăsat-o au fost administraţia şi birocraţia,
instrumentele cele mai eficiente în conducerea unei lumi
atât de vaste ce se întindea din Nordul Africii până în
nordul Angliei, fiind regina, orbis terrarum (suprafeţei
pământului), cunoscut pe atunci, căci lumea în marea ei
majoritate era una latină.
După instaurarea Republicii la Roma, apar toate
condiţiile pentru exprimarea hegemoniei romane mai
întâi în Europa, după aceea în celelalte continente (Asia
şi Africa). Exprimarea puterii se făcea de acum cu
ajutorul consulilor magistraţi aleşi anual. Odată cu
apariţia Republicii romane se poate vorbi pentru prima
dată de o separare a puterilor în stat. Această separaţie a
constituit un progres al organizării politice mondiale, prin

15
influenţa pe care o va exercita în toate timpurile şi asupra
tuturor neamurilor. Procesul implica un adevărat sistem
de conducere al statului care se baza pe anumite
magistraturi superioare, ordinare, extraordinare şi
inferioare dintre care cea mai mare putere de decizie o
avea Consulatul. Această magistratură va organiza,
pentru prima dată, cea ce numim arhive oficiale ale
statului roman, deşi încercări au mai existat dacă ne
gândim că în perioada Regalităţii, sub conducerea lui
Servius Tullius, cel care a făcut reforma censitară s-a
ajutat desigur pe anumite dovezi, păstrate şi organizate
minuţios. Dar arhivele consulare sunt astfel organizate
încât alcătuiau cu adevărat o arhivă a statului roman.
Cetatea Romei era asemenea unui organism viu care
trebuia să facă următoarele:
- să trăiască şi să fie apărată,
- sa-şi manifeste voinţa,
- să acţioneze(adică să conducă prin magistraturi),
- să comande şi să administreze,
- să asigure cultul şi să se supună legilor 1 .
Organizarea unei arhive era imperios necesară la Roma,
în ceea ce-i priveşte pe consuli, pentru că ei dădeau
numele anului, conduceau multe din treburile satului şi
mai mult, ei erau cei care reprezentau statul roman.
Obiceiul de a lua numele anului civil datează din 153
î.d.Hr., care începea la 1 Ianuarie, ei fiind şi eponimi. 2
De asemeni consulii vor fi menţionaţi în toate
manifestările oficiale dar şi pe monumentele, pe actele şi
pe inscripţiile publice mai ales că ei constituiau prin acest
fapt şi un element de datare a evenimentului. Album
consulum (lista consulilor) se transformă într-o adevărată

1
Andreea Giardina, Omul roman, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 31.
2
*** Dicţionar de civilizaţie romană, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2000, p. 62.

16
arhivă, cu denumirea de Fasti. Cuvântul, desemna la
început vechile calendare romane, care desemnau
sărbătorile religioase fixe la care se adăugau cele ale
căror dată era stabilită de pontifi, precum şi repartizarea
zilelor în faste şi nefaste. Faste erau zilele în care se
lucra, dar nu toate aveau aceeaşi calitate, cu alte cuvinte
unele erau mai faste altele mai puţin faste. Unele erau
comitiale fiind îngăduite Comitiile altele erau mixte.
Nefaste erau zilele de sărbătoare care puteau fi fericite
(unele dintre ele) sau nefericite (funeste). Existau peste
45 de Sărbători fixe din calendar. Nu erau permise în
aceste zile, activităţile juridice.
Cuvântul Fasti desemna de asemenea şi anumite liste
cum ar fi cele de magistraţi, lista triumfurilor unui
general, lista consulilor. 1 Dacă ne uităm în dicţionar
aflăm care sunt sensurile cuvântului Fasti:
„Fasti –orum, s.m.pl. 1. calendar în care se notau zilele
de sărbătoare, jocurile, evenimentele mai însemnate.2.
liste ale înalţilor demnitari, faste: consulares sau
Capitolini-căci se păstrau pe colina Capitolului. Faste
praetorii, faste triumphales.” 2
Aşadar nu existau arhive numai pentru consuli
practica administrativă elaborată şi vastă a romanilor le-a
impus acestora necesitatea unei evidenţe stricte a
magistraţilor de orice rang pentru buna desfăşurare a
lucrurilor în Cetatea Eternă. Nu greşim atunci când
spunem, că de fapt, fiecare instituţie romană avea propria
arhivă. Dintre toate, cea mai bine organizată şi cea mai
însemnată era cea consulară. Importanţa ei era deosebită
pentru toate aspectele vieţii din cetate, de la decrete,
evenimente, sărbători, lucrări publice, declaraţii de pace

1
Ibidem, p. 84.
2
Gheorghe Guţu, Dicţionar latin-român, Ediţie revăzută şi
completată, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 176.

17
sau de război. Cu ajutorul lor aflăm aproape orice aspect
al vieţii romane, ba mai mult putem data exact faptele.
Ele consemnau mai ales numele consulilor dar şi
evenimentele importante care au avut loc în timpul
exercitării magistraturii acestuia. De asemenea romanii
nu uitau să consemneze dacă unul dintre consuli nu îşi
ducea la bun sfârşit magistratura. Se păstrează mai ales
inscripţionate, pe materiale dure (cele mai multe pe
bronz). Iată un exemplu de Faste consulare care
menţionează numele consulilor, de câte ori a fost consul,
filiaţia(fiul lui etc.), evenimentele importante sau uneori
şi comenzile militare, ştiut fiind că fiecare consul putea
conduce armata în calitate de comandant suprem.
Q. FABIVS Q. M. F. M. N. MAXIM. GVRGES.
III L. MAMILIUS. Q. F. M. N. VITVLVS
CENS. CN. CORNELIVS · L. F. CN. N. BLASIO
C. MARCVS · C. F. L. N. RVTILVS · II · QVI · L. F.
XXXXV · IN · HOC · HONORE · CENSORIN ·
APPEL E
BELLUM · PVNICVM · PRIMVM ·
AP. CLAVDIVS · C · F · A · P · N · CAVDEX
M. FVLVIVS · Q · F · M · N · FLACCVS
CDXCM · VALERIVS · M · F · M · N · MAXIMVS
M. OCTAVIANVS · C · F · M · N · CRASSVS
QVI · IN · HOC · HONORE MESSALL APPELL · E
CN. FVLVIVS · CN · F · CN · MAXIM ·
CENTVMALVS
DICT., · Q · MARCIVS · Q · F · Q · N · PHILIPPVS
MAG. EQ. CLAVI · FIG · CAVSSA
L. POSTVMIVS · L · F · L · N · MEGELLVS
Q · MAMILIVS · Q · F · M · N · VITVLVS
L. VALERIVS · M · F · L · N FLACCVS
T. OTACILIVS · C · F · M · N · CRASSVS
CN. CORNELIVS · L · F · CN. N. SCIPIO ASSINA

18
C. DVILIVS. M. F. M. N.
L. CORNELIVS . F. CN. N. SCIPIO
C. AQVILLIVS M. F. C. N. FLORVS
A. ATILIVS · A. F. C. N. CAIATIANVS
C. SVLPICIVS. Q. F. Q. N. PATERCVLVS
CENS: C. DVILIVS · M · F · M · N ·
L. CORNELIVS · L · F · CN · N · SCIPIO
[LVSTRVM FECERVNT XXXVI]
C. ATILIVS · M · F · M · N REGVLVS · CN ·
[CORNELIVS · CN · N BLASIO IT] II
Q. OGVLNIVS · L · F · A · N · GALLVS DICT.
M. LACTORIVS M · F · M · N · PLACIANVS
MAG. EQ. [L]ATINAR. FER. CAVSSA.
L. MANLIVS. A. F. P. N. VVLSO LONGVS 1 .
Mai toate actele oficiale făceau referire la consuli
deci trebuia să existe o listă a acestora pentru datarea
actelor. Arhivele consulare sunt importante pentru Roma
deoarece cu ajutorul listelor de consuli putem data
principalele evenimente ale istoriei romane.
Ajutorul lor este de nepreţuit mai ales în cazul diplomelor
militare fragmentare , a inscripţiilor fără dată, dacă avem
menţionaţi consulii avem cel puţin anul în care s-a
executat inscripţia. De exemplu în cazul unor diplome
militare care nu pot fi datate din conţinutul lor (fie din
cauza distrugerilor, fie că nu a fost descoperită în
întregime) ele pot fi datate datorită menţionării
consulilor:
.................................................................
C. IULIO PROCULO
COS.
C. ALBURNIO VALENTE 2

1
***C.I.L. I. 22
2
Constantin C. Petolescu, Epigrafia latină,(I.D.R.E., II, 307),
Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2001, pp. 124-129.

19
...................................................................
Fiind consuli Caius Iulius Proculus şi Caius Alburnius
Valens.
După cum se observă numirea consulilor este o regulă
aşa încât poate constitui o arhivă nu numai ceea ce se
numeau Fasti Consulares ci şi toate documentele care îi
menţionează într-un fel sau altul.
Consulatul se întâlneşte foarte des menţionat şi în
titulatura imperială, fiind parte constitutivă a arhivelor
imperiale, ceea ce este pentru epigrafie un real ajutor,
pentru că ni se poate indica anul. Desemnarea
Împăratului drept consul avea loc în cursul anului
precedent consulatului, iar desemnarea lui avea loc odată
cu celălalt consul, el numindu-se Consul designatus.
Intrarea lui în funcţie era tot data de 1 Ianuarie făcând
parte din perechea de Consuli Ordinarii, după ce în
interval de câteva luni el ceda locul unui Consul Sufectus.
Şi în acest caz numărul de ordine serveşte drept terminus
post quem, pentru datarea inscripţiei (limita inferioară
este marcată ca şi în cazul salutaţiilor de data învestirii în
Consulatul următor. 1
Vom ilustra acest lucru cu un exemplu dintr-o inscripţie:
IMP. CAESAR NERVAE F.
NERVA TRAIANUS AUG. GERM. DACICUS
PONTIF. MAX. TRIBUNIC. POTESTATE. XIII
IMP. VI COS. V.... 2 (...Consul pentru a cincea
oară)
Trecerea în revistă a numărului consulatelor era foarte
importantă deoarece demonstra continuitatea puterii
romane.

1
Ibidem, p. 44.
2
Constantin C. Petolescu, Epigrafia latină, Editura Ars Docendi,
Bucureşti, 2001, p. 124.

20
Deşi golite de sens instituţiile romane republicane se
păstrau în titulatura imperială, acestea o dovedesc tocmai
arhivele consulare. Aceste arhive au constituit modelul
pentru arhivele imperiale dar şi pentru celelalte
magistraturi şi instituţii romane. Într-un Imperiu mondial
era necesar păstrarea tuturor hotărârilor şi actelor
importante pentru conducere.
În perioada republicană cei însărcinaţi cu organizarea şi
administrarea arhivelor erau Censorii, care avea
următoarele atribuţii:
- alcătuirea listei cu averea cetăţenilor,
- recrutarea senatorilor cu care alcătuia o listă
numită Album,
- făceau înscrieri în registrul triburilor,
- repartizau populaţia pe clase de cens şi pe
centurii. 1
Tradiţia arhivelor va continua cu cele imperiale care
vor constitui apogeul lor ca organizare şi funcţionare.
Existente încă din perioada regală într-o formă incipientă,
dacă luăm în considerare recensământul ordonat de
regele Servius Tullius pentru stabilirea claselor de cens,
iar marele Titus Livius ne relatează în opera lui de
obiceiul înrădăcinat la Roma de alcătuire a unor registre
cu numele senatorilor.” De atunci datează obiceiul de a-i
numi pe unii Senatori Patres-Părinţi iar pe alţii conscrişi
–Conscripti, căci erau trecuţi în registru.” 2
Arhivele consulare vor fi preluate ca atribuţii, de cele
imperiale, numite şi birouri imperiale, specializate în

1
*** Dicţionar de civilizaţie romană, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2000 p. 47.
2
Titus Livius, Ab Urbe Condita(De la fundarea Romei) vol. I.
Traducerea, tabel cronologic şi note de Paul Popescu Găleşteanu,
cuvânt introductiv de A. Marinescu-Nour, Editura Minerva,
Bucureşti, 1976, p. 75.

21
diverse probleme. Cei care se îngrijeau de aceste arhive
sunt numiţi şi Porcuratori ai cancelariei imperiale. Dintre
aceste birouri cele mai importante au fost: a memoria, a
libellis, a studiis, a cogitationibus Latinis, a rationis, a
hereditatium. 1
Roma a reuşit să devină dintr-un oraş o lume şi
datorită organizării unei arhive, care a contribuit şi ea la
existenţa acestui Imperiu mondial. Datorită acestor arhive
avem acum date şi mărturii ale unei civilizaţii uimitoare.

Necropola medievală din secolul al XVI-lea de
la Făcăi (Craiova, jud. Dolj)
Lucian Amon
Onoriu Stoica

Situl arheologic care face obiectul articolului
nostru este localizat în partea de sud a municipiului
Craiova, la graniţa dintre cartierul Făcăi şi satul Branişte
(comuna Podari). Ca repere suplimentare, menţionăm că
el se află la circa 400 m sud faţă de şoseaua Craiova –
Bechet şi 20 m vest de calea ferată Craiova – Băileşti, în
proximitatea nordică a unui cimitir contemporan. La o
distanţă de 500 m, spre sud-vest, este amplasată
mănăstirea Jitianu (fig.1). Situl este situat pe un grind
care în vechime era delimitat de zone mlăştinoase. De
altfel, semnificativă este şi relatarea lui Paul din Alep,
care preciza că, în secolul al XVII-lea, mănăstirea Jitianu
era aşezată „în mijlocul pădurilor” şi „înconjurată de un
lac mare” 2 .
1
Constantin C. Petolescu, Op. cit, p. 64.
2
Călători străini despre Ţările Române, VI, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 214.

22
Săpăturile arheologice s-au derulat pe parcursul
anilor 1968-1974 sub conducerea regretatului profesor
craiovean Octavian Toropu. Din colectivul de şantier, în
afara autorilor acestui articol, au mai făcut parte Vasile
Ciucă, Constantin Voicu, Axente Sever şi alţii.
Cercetările de la Făcăi relevă o remarcabilă şi
aproape neîntreruptă prezenţă umană, care debutează încă
din neolitic 1 . Cele mai numeroase urme de locuire sunt
de factură dacică, romană, postromană şi feudală
timpurie (cultura Dridu). Rezumându-ne doar la etapa
imediat precedentă perioadei care face obiectul
articolului de faţă, mai amintim că au fost identificate o
aşezare şi două morminte de inhumaţie, datând din sec.
XII-XIII 2 . Tot aici au fost evidenţiate dovezi indirecte ale
existenţei unui atelier pentru prelucrarea fierului, cât şi
un cuptor pentru ceramică de lux, majoritatea smălţuită,
ambele aparţinând veacului următor 3 .
În ciuda importanţei acestui sit, rezultatele
cercetării, în întregul lor, nu au fost valorificate decât în
mică parte, majoritatea rămânând inedite 4 . Obiectivul
articolului nostru vizează completarea, cel puţin parţială,
a acestei lacune.
În campaniile din anii 1968-1971 au fost
deschise şapte secţiuni. În şase dintre acestea (S.I,
dimensiuni 18,35x2,10 m, orientare est-vest; S.II,
dimensiuni 30x2 m, orientare est-vest; S.III, dimensiuni

1
Conform O. Toropu, Gh. Popilian, în Istoria Craiovei, Ed. Scrisul
Românesc, Craiova, 1977, p. 8-14 şi notele 5, 9, 12, 18, 22, 28, 38,
73, 74. 78, 80.
2
O. Toropu, Mitropolia Olteniei, 24, 1972, 9-10, p. 707 şi urm.; O.
Toropu, V. Ciucă, C. Voicu, Noi descoperiri arheologice în Oltenia,
Drobeta, 1976, p. 107-108.
3
O. Toropu, Gh. Popilian, op. cit., p. 14.
4
Din păcate, nu cunoaştem dacă (şi unde) caietul de săpătură,
completat de şeful de şantier, s-a mai păstrat.

23
10x2 m, orientare est-vest; S.IV, dimensiuni 30x2 m,
orientare est-vest; S.VI, dimensiuni 27x2 m, orientare
nord-sud; S.VII, dimensiuni 12x2 m, orientare nord-sud)
au fost descoperite, alături de alte vestigii, 36 de
morminte 1 . Dintre acestea, doar primele nouă
(numerotarea s-a realizat în ordinea identificării) au
beneficiat de un studiu anterior, publicat în anul 1968 2 .
Pe baza notelor noastre de şantier, am reconstituit
elementele caracteristice ale întregii necropole.
Pentru facilitarea prezentării, în text vom utiliza
următoarele abrevieri: M. = mormântul; R.F. = ritul
funerar utilizat; C.V. = categoria de vârstă a decedatului;
F.G = forma gropii; Ad. = adâncimea la care a fost
descoperit, în raport cu nivelul actual de călcare; S.C. =
starea de conservare; Or. = orientare; Desc. = descriere;
Inv. = inventarul descoperit în mormânt, în afara urmelor
osteologice.

M. 1. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,70 m; S.C. bună; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul aplecat
spre stânga, picioarele întinse şi paralele, braţele
uşor îndoite din cot, cel drept plasat pe abdomen,
iar cel stâng pe bazin. Lungimea scheletului =
1,76 m.
Inv. Un inel din sârmă de fier, cu secţiunea
rotundă (grosime = 3 mm; diametru = 15 mm;
1
În secţiunea S.V (34x2 m, orientată nord-sud) nu a fost identificat
niciun mormânt. În schimb, au fost descoperite fragmente ceramice
dacice decorate cu butoni şi brâuri alveolare, ceramică de tip Ipoteşti,
Dridu, şi feudală (sec. XIII-XIV).
2
O. Toropu, O. Stoica, Contribuţii arheologice şi numismatice la
istoricul mînăstirii Jitianu, Mitropolia Olteniei, 20, 1968, 9-10, p.
747-750.

24
greutate = 1,55 g), descoperit lângă palmele
mâinii stângi.
M. 2. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,75 m; S.C. mediocră; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în
sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite
din cot, cu palmele plasate pe bazin. Lungimea
scheletului = 1,44 m.
Inv. Nu
M. 3. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,80 m; S.C. bună; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul uşor
aplecat spre stânga, picioarele întinse şi paralele,
braţele îndoite din cot şi palmele pe bazin.
Lungimea scheletului = 1,70 m.
Inv. O jumătate de cărămidă cu formă regulată,
aşezată în poziţie verticală, descoperită la circa
0,20 m vest de craniu. O monedă turcească
perforată marginal (diametru = 12 mm; greutate =
0,46 g), datată în secolul al XVI-lea, descoperită
lângă falangele mâinii stângi. În pământul de
umplutură al gropii apar fragmente ceramice de
epocă mai veche.
M. 4. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,85 m; Or. vest-est;
Desc. Mormântul a fost distrus imediat după
descoperire, în timpul nopţii.
Inv. Un inel din bronz (diametru = 17 mm;
grosime = 1,5 mm; greutate = 2,19 g), prevăzut cu
un disc ornamentat prin incizie, având suprafaţa
tăiată oblic de două linii paralele, încadrate de
câte două unghiuri cu vârful în sus (fig. 4).
M. 5. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,90 m; S.C. precară; Or. vest-est;

25
Desc. Nu se poate realiza datorită stării de
conservare. Lungimea aproximativă a scheletului
= 1,44 m;
Inv. O monedă turcească de argint, perforată
marginal (diametru = 11,5 mm; greutate = 0,39
g), emisă de Selim al II-lea, descoperită în zona
de suprapunere a mâinilor. În pământul de
umplutură al gropii apar câteva fragmente
ceramice atipice.
M. 6. R.F. inhumaţie; C.V. copil; F.G. nesesizată; Ad.
-0,70 m; S.C. mediocră; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul puţin
aplecat spre stânga, braţul drept îndoit din cot, cu
extremitatea aşezată pe abdomen. Lungimea
scheletului = 0,64 m;
Inv. O monedă turcească de argint, perforată
marginal (diametru = 12,5 mm; greutate = 0,63
g), emisă de Selim al II-lea, descoperită în zona
bazinului.
M. 7. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,75 m; S.C. bună; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul puţin
aplecat spre stânga, piciorul stâng întins iar cel
drept flexat din genunchi. Mâna stângă întinsă pe
lângă abdomen, iar cea dreaptă ridicată şi îndoită
în unghi drept din cot. Lungimea scheletului =
1,67 m (fig. 2);
Inv. Nu. În pământul de umplutură al gropii, între
braţul şi antebraţul mâinii drepte, se află un
fragment ceramic atipic şi un os de animal.
M. 8. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,93 m; S.C. mediocră; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul puţin
aplecat spre dreapta, picioarele întinse şi paralele,

26
mâna stângă, îndoită din cot, se sprijină pe piept,
iar dreapta este întinsă pe lângă bazin. Lungimea
scheletului = 1,60 m;
Inv. O monedă turcească de argint, perforată
marginal (diametru = 12 mm; greutate 0,46 g),
emisă de Selim al II-lea, descoperită pe bazin.
M. 9. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,95 m; S.C. bună; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în
sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite
din cot, cu palmele plasate pe bazin. Lungimea
scheletului = 1,55 m;
Inv. Un cercel din sârmă de cupru argintată
(diametru = 9 mm; greutate = 0,076 g), cu
secţiunea oval-plată (grosime = 1 mm), având
capetele aplatizate, unul perforat, iar celălalt
prevăzut cu un buton; descoperit în apropierea
genunchiului stâng (fig. 5).
M.10. R.F. inhumaţie; C.V. copil; F.G. nesesizată; Ad.
-0,70 m; S.C. mediocră; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în
sus, picioarele întinse şi paralele. Lungimea
scheletului = 1,13 m;
Inv. Nu
M.11. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,45 m; S.C. precară; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul puţin
aplecat spre dreapta, picioarele întinse şi paralele,
braţul drept, îndoit din cot, se sprijină pe bazin.
Lungimea scheletului = 1,45 m;
Inv. Nu
M.12. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,55 m; S.C. bună; Or. vest-est;

27
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul puţin
aplecat spre dreapta, picioarele întinse şi paralele,
braţele îndoite din cot, cu palmele plasate pe
abdomen. Lungimea scheletului = 1,56 m;
Inv. Nu
M.13. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,50 m; S.C. precară; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în
sus, cu maxilarul inferior alunecat deasupra
abdomenului, picioarele întinse şi paralele, braţele
îndoite din cot, se sprijină pe abdomen. Lungimea
scheletului = 1,37 m;
Inv. O monedă de argint turcească, neidentificată
datorită stării proaste de conservare, descoperită
în zona dreaptă a bazinului.
M.14. R.F. inhumaţie; C.V. copil; F.G. nesesizată; Ad.
-0,40 m; S.C. precară; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în
sus, păstrează dentiţia „de lapte”.
Inv. Nu
M.15. R.F. inhumaţie; C.V. copil; F.G. uşor
trapezoidală (1,23 x 0,43 x 0,25 m), cu latura
vestică arcuită; Ad. -0,7o m; S.C. precară; Or.
vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul puţin
aplecat spre stânga, picioarele întinse şi paralele.
Lungimea scheletului = 0,98 m;
Inv. Nu
M.16. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,50 m; S.C. bună; Or. nord-vest – sud-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în
sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite
din cot, cu palmele încrucişate la baza gâtului.
Lungimea scheletului = 1,60 m;

28
Inv. Nu
M.17. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,50 m; S.C. bună; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe partea stângă, în poziţie
chircită, braţul stâng întins pe lângă bazin, iar cel
drept, îndoit din cot, plasat pe bazin. Lungimea
scheletului = 1,12 m;
Inv. Nu
M.18. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,59 m; S.C. mediocră; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în
sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite
din cot, cel drept cu palma plasată pe piept,
celălalt, pe clavicula stângă. Lungimea scheletului
= 1,33 m;
Inv. Un inel din fier, descoperit lângă încheietura
mâinii stângi.
M.19. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,63 m; S.C. bună; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în
sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite
din cot, cel drept aşezat pe piept, iar cel stâng
deasupra bazinului. Lungimea scheletului = 1,75
m;
Inv. Nu
M.20. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,65 m; S.C. mediocră; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în
sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite
din cot, cu palmele plasate pe stern. Lungimea
scheletului = 1,40 m;
Inv. Nu
M.21. R.F. inhumaţie; C.V. adulţi; F.G. nesesizată; Ad.
-0,57 m; S.C. bună; Or. vest-est;

29
Desc. Mormânt dublu. Defuncţii sunt aşezaţi unul
lângă altul, pe spate, cu faţa în sus, picioarele sunt
uşor îndoite de la genunchi spre stânga, braţele
flexate din cot, cu falangele plasate deasupra
bazinului. Lungimea scheletelor = 1,47 şi 1,44 m
(fig. 3);
Inv. Un pandantiv globular, din bronz, descoperit
între mandibula şi maxilarul scheletului din
stânga.
M.22. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,70 m; S.C. precară; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în
sus, picioarele întinse şi paralele (femurul stâng
lipseşte), braţele îndoite din cot, se sprijină
deasupra bazinului. Lungimea scheletului = 1,57
m.
Inv. Nu
M.23. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,85 m; S.C. bună; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în
sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite
din cot, se sprijină pe stern. Lungimea scheletului
= 1,55 m;
Inv. Nu
M.24. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,62 m; S.C. precară; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în
sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite
din cot, cu palmele plasate pe piept. Lungimea
scheletului = 1,50 m;
Inv. Nu
M.25. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,62 m; S.C. mediocră; Or. vest-est;

30
Desc. Defunctul aşezat pe spate, picioarele întinse
şi paralele, braţul stâng aşezat deasupra bazinului,
iar cel drept pe piept. Lungimea scheletului =
1,60 m;
Inv. Nu
M.26. R.F. inhumaţie; C.V. copil; F.G. nesesizată; Ad.
-0,76 m; S.C. bună; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul aplecat
spre dreapta, picioarele întinse şi paralele, braţele
îndoite din cot, cu palmele plasate pe piept.
Lungimea scheletului = 0,65 m;
Inv. Nu
M.27. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. dreptunghiulară
(1,76 x 0,80 m), cu colţurile uşor rotunjite; Ad. -
0,90 m; S.C. bună; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, picioarele
întinse, cu genunchii lipiţi, braţul drept sprijinit pe
bazin, iar cel stâng pe piept. Lungimea scheletului
= 1,55 m;
Inv. Nu
M.28. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. dreptunghiulară
(2,26 x 0,60 m), cu colţurile uşor rotunjite; Ad. -
1,15 m; S.C. bună; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în
sus, având maxilarul inferior deplasat spre gât,
piciorul drept întins, iar celălalt flexat din
genunchi spre stânga, braţul drept sprijinit pe
bazin, iar stângul întins pe lângă bazin. Lungimea
scheletului = 1,66 m;
Inv. Nu
M.29. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-1,00 m; S.C. mediocră; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în
sus, picioarele întinse şi paralele, braţele

31
încrucişate pe bazin. Lungimea scheletului = 1,54
m;
Inv. Nu
M.30. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,32 m; S.C. bună; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în
sus, picioarele întinse şi paralele, braţele cu
palmele plasate pe piept. Lungimea scheletului =
1,50 m;
Inv. Un inel din bronz.
M.31. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. dreptunghiulară
(2,00 x 0,66 m), cu colţurile uşor rotunjite; Ad. -
1,00 m; S.C. mediocră; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în
sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite
din cot, cel drept sprijinit pe piept, iar cel stâng pe
bazin. Lungimea scheletului = 1,40 m;
Inv. Nu
M.32. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. dreptunghiulară
(2,00 x 0,68 m), cu colţurile uşor rotunjite; Ad. -
1,00 m; S.C. bună; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, în diagonală faţă
de pereţii laterali ai gropii, picioarele întinse şi
paralele, extremitatea braţului drept se sprijină pe
piept, braţul stâng este îndoit în unghi drept
deasupra bazinului, cu falangele aşezate pe cotul
mâinii drepte. Lungimea scheletului = 1,64 m;
Inv. Nu
M.33. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,65 m; S.C. bună; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate, craniul cu faţa în
sus, picioarele întinse şi paralele, braţele îndoite
din cot, se sprijină pe bazin. Lungimea scheletului
= 1,36 m;

32
Inv. Nu
M.34. R.F. inhumaţie; C.V. copil; F.G. nesesizată; Ad.
-0,30 m; S.C. precară; Or. vest-est;
Desc. Defunctul aşezat pe spate.
Inv. Două monede de aramă care, datorită stării
proaste de conservare, nu pot fi determinate.
M.35. R.F. inhumaţie; C.V. adult; F.G. nesesizată; Ad.
-0,55 m; S.C. bună; Or. vest-est;
Desc. Craniul cu faţa în sus, picioarele întinse şi
apropiate la călcâie, braţul drept îndoit din cot pe
piept, lângă claviculă, iar cel stâng, flexat în
unghi drept, deasupra bazinului, peste ultimele
coaste. Lungimea scheletului = 1,56 m;
Inv. Nu
M.36. R.F. inhumaţie; C.V. copil; F.G. nesesizată; Ad.
-0,35 m; S.C. precară; Or. vest-est;
Desc. Craniul cu faţa în sus, picioarele întinse şi
paralele. Lungimea scheletului = 1,20 m;
Inv. Nu
În toate cazurile prezentate a fost folosit ritul
inhumaţiei, dar nu au fost identificate urmele utilizării
unor cosciuge. După categoria de vârstă, defuncţii sunt
în proporţie de 83% adulţi.
Din observaţiile făcute cu ocazia cercetărilor
rezultă că din zona necropolei a fost excavată o cantitate
apreciabilă de pământ, folosit probabil la construirea
rambleului căii ferate Craiova-Calafat. De aceea, doar în
câteva situaţii (M.15, 27, 28, 31, 32) a putut fi determinat
conturul gropilor, de formă dreptunghiulară, cu colţurile
uşor rotunjite. Din acelaşi motiv, adâncimile la care au
fost descoperite urmele osteologice sunt neconcludente.
Orientarea mormintelor este vest-est, într-o singură
situaţie (M. 16) observându-se o uşoară abatere.

33
Majoritatea scheletelor sunt în poziţie normală, pe
spate, cu picioarele întinse şi braţele îndoite din cot.
Falangele sunt amplasate pe piept (14 morminte), pe
abdomen (5 morminte) şi în zona bazinului (8
morminte). Aceste mici abateri sunt probabil accidentale,
produse de presiunea pământului. O situaţie oarecum
diferită întâlnim în cazurile a două morminte (M.7 şi
M.17). Primul se particularizează prin faptul că piciorul
drept este flexat din genunchi iar mâna dreaptă ridicată şi
îndoită în unghi drept din cot (fig. 2). În al doilea
exemplu, defunctul apare în poziţie chircită, cu un braţ
întins pe lângă bazin şi celălalt sprijinit pe bazin. Nu este
exclus ca cele două înhumări să se fi realizat după o
moarte aparentă. Tot o situaţie particulară prezintă
mormântul M.21, care adăposteşte două persoane, se pare
de sex diferit, înhumate concomitent (fig. 3).
În privinţa inventarului mormintelor (fig. 4-5), el
apare doar în 12 cazuri şi este destul de sărac: două inele
de fier (M.1 şi M.16); două inele de bronz (M.4 şi M.30);
un cercel din cupru argintat (M.9); un pandantiv globular
din bronz (M.21); cinci monede (aspri) turceşti din argint
(M.3, M.5, M.6, M.8, M.13) şi două monede turceşti de
aramă (M.34). Dintre piesele numismatice de argint,
patru au putut fi identificate şi datate în timpul sultanului
Selim al II-lea (1566-1574) 1 .
Pe baza acestor ultime elemente, considerăm că
necropola, care servea unei modeste comunităţi rurale
aflate în apropiere, datează din ultimele decenii ale sec.
XVI. Este dificil de precizat dacă membrii acestei
comunităţi erau aserviţi mănăstirii Jitianu, aflată în

1
Pentru detalii, a se vedea: B. Murgescu, Circulaţia monetară în
Ţările Române în secolul al XVI-lea, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
1996; T. Rădulescu, Circulaţia monetară în Ţara Românească la
sfârşitul secolului al XVI-lea, Ed. Sitech, Craiova, 2002.

34
imediata vecinătate, cel puţin prin prisma discuţiilor
contradictorii cu privire la momentul construirii acesteia,
plasat între primele decenii ale secolului al XVI-lea şi
mijlocul celui următor 1 .
De remarcat este şi faptul că, la jumătatea
veacului al XVII-lea, când sirianul Paul din Alep vizita
mănăstirea, el relatează că a întâlnit aici un slujitor
originar din Damasc, „al cărui nume este acum Dimitrie;
şi ni s-a spus că era unul din cei liberaţi de sultanul
Selim” 2 . Editorul lucrării lui Paul din Alep consideră că
este o confuzie evidentă, deoarece Selim al II-lea a
domnit între anii 1566-1574 3 . În opinia noastră nu
excludem nici ca sensul textului să sugereze că Dimitrie
ar fi fost descendentul unui grup eliberat de acest sultan.
Faptul că monedele descoperite datează tocmai din
vremea lui Selim al II-lea, dincolo de o posibilă simplă
coincidenţă, ne determină să nu excludem ipoteza ca cel
puţin o parte dintre cei înmormântaţi în necropola de la
Făcăi să fi fost membrii unei comunităţi stabilite aici
tocmai în timpul sultanului menţionat.

LISTA ILUSTRAŢIILOR

Fig. 1 - Amplasarea necropolei de la Făcăi (vedere din
satelit).
Fig. 2 - Mormântul M.7.
Fig. 3 - Mormântul dublu M.21.
Fig. 4 - Inel din bronz, descoperit în mormântul M.4.
Fig. 5 - Cercel din bronz argintat, descoperit în
mormântul M.9.

1
Pentru bibliografia problemei, a se consulta O. Toropu, O. Stoica,
op. cit., p. 747-748 cu notele 1-6.
2
Călători străini…, loc. cit.
3
Ibidem, nota 317.

35
36
O preţioasă piesă a medalisticii româneşti
Ion Pătraşcu

Constantin Brâncoveanu – înregistrat de folclor
drept Domn creştin – este cunoscut pentru spiritul său
înnoitor, mai ale în artă, îmbinând armonios tradiţie
românească, autohtonă, cu ecourile îndepărtate ale
umanismului şi renaşterii italiene, în ceea ce s-a numit,
apoi, în istoria artei, stilul brâncovenesc.
Un caz particular al acestui stil îl constituie
fineţea artistică deosebită din arta miniaturii,
recunoscută, de asemenea, şi în moneda-medalie,
executată în 1713, cu ocazia celei de a 25-a aniversări a
domniei, începută – cum se ştie – în 1688, printr-un alt
act de cultură, tipărirea Bibliei lui Şerban.
Este vorba despre o medalie de aur, cu
diametrul de 35 mm, trei medalii de argint, cu diametrul,
respectiv de 46, 35 şi 36 mm şi o medalie billon de 35,5
mm. Pe aversul acestor medalii-monede este înfăţişat –
cu alese calităţi de fineţe artistică – bustul domnitorului,
cu inscripţie, în cerc, Constantinus Bassaraba: De:
Brancowan, iar pe avers este reprezentat un scut, în
mijlocul căruia se află un vultur, cu cruce în cioc şi în
cerc, inscripţia D(ei): G(ratia): Voivoda+ et+ Princeps+
Valachiae+ Trans+ Alpina. Greutatea medaliei de aur
variază între 16,34 şi 20,91 gr., iar medaliile
corespunzătoare de argint cântăreau între 14,20 şi 43,20
gr. Una dintre medaliile de argint are şi toartă, iar
medalia billon cântăreşte 12,25 gr.
Figura domnitorului ne apare în profil, cu o
privire inteligentă şi calmă, puţin visătoare chiar, iar

37
îmbrăcămintea, de epocă, se caracterizează prin fastul de
amănunt.
Medaliile lui Brâncoveanu prezintă trăsături de
Renaştere, din ultima fază, cea barocă, împreună cu unele
detalii româneşti de prezentare, executate, desigur, după
gustul şi la cererea domnitorului însuşi, care a pozat, pe
cât se pare, gravorului, chiar la curtea sa. Într-un cuvânt,
aceste medalii – şi, cu deosebire, cea de aur – passent
pour les realisations de la plus grande valeur de la
numismatique roumaine, după cum se exprimă Constanţa
Ştirbu şi se înscriu printre cele mai reuşite lucrări
similare din Europa vremii. Ca valoare intrinsecă, aceste
medalii puteau fi echivalate, respectiv, cu 5 sau 6 ducaţi,
cu un dubluthaler, ori cu un gulden şi este probabil ca ele
să fi servit efectiv la această paritate, în schimburile
comerciale internaţionale.
Executarea pieselor respective aparţine
gravorului transilvănean Karl Joseph Hofmann, care îşi
avea atelierul la Alba Iulia şi care semna, în latină prin
literele C.J.H (la care se poate adăuga un presupus fecit)
şi în câteva cazuri iniţialele C.H.
Aceste valoroase medalii sunt păstrate cu
cinstea cuvenită unor valoroase piese de medalistică
românească veche, în câteva muzee şi colecţii din ţară şi
străinătate. Ele se înscriu printre giuvaierurile de artă
brâncovenească de la mănăstirea hurez şi de la palatele
domneşti de la Mogoşoaia ori Potlogi.

38
Documente din secolul XVII privitoare la
mănăstirile Olteniei
Pavel Mircea Florea

Nord-estul Olteniei este bine cunoscut pentru
numărul mare, vechimea şi frumuseţea mănăstirilor sale.
În asemenea condiţii, interesul pentru trecutul şi evoluţia
acestora apare ca un lucru firesc, iar dovada cea mai
concludentă în acest sens o constituie numeroasele lucrări
cu caracter monografic sau general apărute în ultimii ani.
Pentru a veni în sprijinul cercetătorilor monumentelor
Olteniei am selectat din marea masă de documente de
arhivă câteva, în opinia mea interesante prin informaţiile
ce le conţin.
Documentele tratează o serie de aspecte
ilustrative pentru climatul social, economic dar mai ales
mental ce caracteriza societatea românească din a doua
jumătate a secolului al XVII-lea. Selecţia a urmărit să
pună la dispoziţia celor interesaţi documente mai puţin
accesibile, provenind din colecţii particulare dar şi unele
documente deosebite din fondurile Arhivelor Naţionale.
Caracterul inedit al acestora a constituit de asemenea un
criteriu de selecţie.
Informaţiile se referă la mănăstirile Stăneşti,
Cornetul din Lovişte, Titireciu, Dintrunlemn şi Ostrov, şi
vizează aspecte legate de înzestrarea acestora de către
ctitori, numiri de stareţi, danii şi întăriri de mile. Toate
documentele provin din a doua jumătate a secolului al
XVII, excepţie făcând jalba stareţei Platonida de la
schitul Ostrov, care deşi datează de la sfârşitul secolului
următor face trimitere la două documente de danie din
epoca vizată.

39
Pentru uşurarea lecturii, transcrierea s-a făcut fără
a abuza de intervenţii în text, respectând spiritul limbii
epocii. Întregirea prescurtărilor evidente s-a făcut tacit.
Textele slave au fost păstrate şi transcrise cu caractere
chirilice, traducerea aferentă fiind dată în note. Cotele,
elementele arheografice şi eventualele trimiteri
bibliografice au fost adăugate la sfârşitul fiecărui
document.

1

1661 (7170) decembrie <1-31>.

+Vß imia Ot}ca i S}na i Sve}tago D¨xa Amin 1 .
Adică eu, Dionisie egumenul ot Stăneşti şi tot
săborul şi cu <c>titerie: peharnicul Paraschiva şi cu fie-
său Matei postelnicul şi jupâniasa Caple, nepoata banului
Predi ot Cepturoae am cătat Dealul Boului de fie este pe
hotarul Stăneştilor au pre al Şerbeneştilor.
Deci noi am umblat din piatră în piatră cum au
fostu hotărâtu banul Dobromir.
Deci faţa iaste de Steneşti despre Fe<n>tena
Staulu<lu>i, iar dosul iaste de Şerbăneşti despre răsăritu.
Iar noi am socotit şi amândoi faţă cu mulţi boiari ce-au
fost atoncea aice să <ai>bă a-şi ţinea Steneştii partea lor,
Şirbeneştii iar partea lor, iar să nu mai aibă treabă unul cu
altul de aici nainte.
Pis 2 meseţa dechemvrie leat 7170 (1661).
Az, ermonah igumenul Dionisie ot Stăneşti.
Paraschiva paharnicul.
Matei postelnic.
Colecţie particulară, original, hârtie.

1
În numele Tatălui ţi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin
2
Scris.

40
2

1666 (7174) martie 2

+Adeecă eu, Ion săn Becériului ot Prişani ot sud
Argeş scriu şi mărturisesc cu acesta al mieu zapis ca să
fie de bună credinţă la mâna dumnélui Mareş vel vornic,
cum să să ştie că cumpărând dumnélui moşiia
Copăcénilor den Lovişte, de lângă Cornet, şi având şi eu
o parte de moşie acolo la Copăcéni o am făcut şi eu
vânzătoare.
Deci neştiind dumnélui câtă moşie iaste, mi-au
dat acum nainte ughi 6, pân va trimite dumnélui omul
dumnélui acolo, de va trage moşiia şă va vedé cît iaste.
Deci atunce după ce va vedé moşiia ce va mai face să-mi
mai dé dumnélui, şi să-i fac alt zapis stătător,
Şi mărturie Ivaşco logofăt ot Berislăveşti i Albul,
frate-său, i Dragomir brat ih 1 şi alţii care vor iscăli mai
jos.
Şi pentru credinţa mi-iam pus pecété şi iscălitura
mai jos ca să să créză.
Pis martie 2 dni lét 7174 (1666).
Ion snă Bec<eriului> ;
Eu, Albul peharnic mărturie;
Eu, Ivaşco logofăt, mărturie;
Colecţie particulară, original, hârtie.

3

1666 -7174 martie 15 Cartea de danie a marelui
vornic Mareş Băjescu pentru schitul Cornet.

1
Fratele lor.

41
+ Adică eu, robul lui Dumnezeu, dentru creştini
Mareş Băjescul vel dvornic, scriu şi mărturisescu cu
aceasta adeverită a mé scrisoare, care să se afle de
credinţă şi stătătoare întru sfântul lăcaş dumnezeescu care
….. cinul călugărescu la locul ce se chiamă petréceré
sfântă, Cornetul den Lovişte, unde iaste hramul cinstitei
tăeri al sfântului cap al marelui proorocu sfântului Ioan
Botezătoriul, pentru să să ştie că den ajutoriul lui
Dumnezeu după ce am zidit această sfântă casă
dumnezeiască, cum cu ….. întru ale sfintei bisérici aşa şi
céle den afară, care trebuescu spre … şi spre hrana
lăcuitorilor călugări dat-am şi am închinat aceşti sfinte
case ocina satului Cpăcénii de la Lovişte, însă toate
părţile ce au ţinut Ivaşco logofăt şi cu frate-său Albul
postelnic şi Dragomir spatar Ivaşcu sin Radu peharnic
feciorii lui Datco peharnic, den câmpu, den pădure, den
apă, den vadu de moară de în siliştea satului şi cu 5
munţi, anume: Şasa şi Corneşul şi de preste tot hotarul şi
cu tot venitul pentru că această ocină ce scrie mai sus o
am cumpărat eu de la aceşti boiari ce scrie mai sus dreptu
aspri gata 24.000-
Aşijderé, am dat şi am închinat sfintii mănăstiri
Cornetul, ce scrie mai sus, ocina de la Pripoar<e> toată,
câtă am ţinut eu den câmpu, den pădure, den apă, den
silişté satului şi den munţi cu tot venitul, de peste tot
hotarul, care ocină o am cumpărat şi dă la Tânasie
peharnic săn Neculii logofăt ot Sărăcineşti, drept aspri
gata 107.000. Şi am dat eu şi am închinat aceste moşii ce
scriu mai sus sfintei mănăstiri Cornetul de a mé bună
voe… stărpe, făr de rumâni, ca să fie sfintii mănăstiri şi
lăcuitorilor călugări de <hrană> iar noao şi părinţălor
noştri de poménă, iar altu nimeni să n-aibă trébă întru
acéstă a mé închinăciune şi poménă ….. nepoţi veri ciné

42
a ră<mâné>…….sfintei mănăstiri ce scrie <mai sus să-i
fie de ocină şi> ohabnice în véci.
Şi mărturii …<boiari> ai ţării care vor pune
iscăliturile mai jos.
Şi pentru adeverită credinţă …<am> pecetluit şi
am iscălit ca să să créza.
Am învăţat.
Napisax az, D¨mitraÎko logofet ¨ B¨k¨>rewi,
meseca mart e}ï go dni i ot sßtvorenie svhta #z}ro}d a
ot roÈdenie s}na BoÈiïa #a}xÙ}Q 1 .
Az 2 , Mareş vel dvornic cu buna voia mia am dat
cum scrie mai sus şi am iscălit cu mâna mia.
Az, Fiera, săn Mareş vel dvornic am iscălit cu
nâna mé ca să aibă a păzi acéstă ce scrie mai sus după
învăţătura părintelui mieu.
Drăghici vel spătar Cantacuzino;
Şărban vel postelnic Cantacuzino;
Badé vel sluger Bălăcenul;
Matei vel serdar Rudénul;
Stoica aga mărturei(!);
Dumitraşco vel stonic Nicula;
Vasilie Bălénul vel ban mărturie;
Az, Radul vel logofăt Creţulescul;
Curuia medelnicer;
Colecţie particulară, original, hârtie. Sigiliul
inelar al lui Mareş Băjescu în
fum.Bibliografie: N. Iorga, Documente mai
ales argeşene ale Eforiei Spitalelor Civile
(Partea I), in "Buletinul comisiei istorice a
României" vol III, (1924), p. 82, regest.

1
Am scris eu, Dumitraşco logofăt, în Bucureşti, luna martie a 15-a zi
şi de la facerea Lumii 7174 iar de la Naşterea Fiului Domnului
1666.
2
Eu.

43
4

1667 (7175) iulie 4. Ştefan Mitropolitul Ţării
Româneştinumeşte pe Hristofor ieromonah egumen pe
viaţă la m-rea Titireciul din jud. Vâlcea.

Stefan milostïeÓ BoıïeÓ arxiepiskop i
mitroplit Zemlå Ugrovlaxïi 1
Den mila şi dăn darul Duhului Sfânt a
Făcătoriului deplin Dumnezeu, care ne-au dat noao
arhiereilor ca unul după altul până acum şi de acum până
la săvârşit, zicând Hristos „ori ce să vor dezlega pre
pământ, să fie dezlegat şi în ceriure şi ori ce e-ar lega pre
pământ să fie legat şi în ceriure”, într-acelaşi chip, vrând
şi smerenia noastră a întări toate lucrurile céle ce sânt de
treabă şi bune cu blagoslovenie spre asupra celor ce sânt
dăstoinici şi vrédnici şi trupeaşte şi sufletéşte, mai vârtos
carii pot a fi şi a căuta de care iaste mai mare şi dentru
carea cugetăm sufletele noastre să le răpaos cu pace întru
împărăţia sa, maica noastră besearica, pentru că fiind
într-această mică zăpodie 2 den ţară, mică şi de tot pustiită
mănăstioară, [în] chip de schit ce iaste peste apa Oltului
ce se numeneaşte Titireaciul, hramul marelui arhiereu
Ioan Zlatoust.
Deci mila bunului Dumnezeu aflatu-s-au un frate,
chir Hristofor iermonah, aflând acel schit pustiiu şi fără
ctitori, căzut şi răsăpit şi dă alţii jăhuit, lipitu-se-au aicea,
cheltuindu-şi a lui agonisită, cea den copilăria lui strânsă,
cumpărând şi adăogând sfintei mănăstiri dobitoce de tot
fealiul şi deşchizând moşii şi vii, lucrând toate cu a lui
agoniseală. cum mai sus zis-am, cugetând ca să
1
Stefan, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop şi mitropolit al Ţării
Româneşti.
2
Vale între dealuri, podiş.

44
săvârşască traiul şi viaţa lui acolo, făcut-au din mila
domnului nostru Io Radu Leon voevod carte, <spre> a fi
şi măriia sa nou ctitor, ca să nu se mai schimbe egumenia
răsăpind şi tot vânzând, ce alegând domnul nostru
împreună cu smerenia noastră şi de Dumnezeu fraţi
episcopi şi cu tot Sfatul mării sale pre acest frate ce scrie
mai sus ca să egumenească întru toată viaţa lui cu
săvârşire acolo.
Iar după aceasta pre care Domnul Dumnezeu va
milui a fi în urma smereniei noastre, stăpân cinstitului
scaun al sfintei Mitropolii, încă rugăm cu numele lui
Hristos ca să întărească cu bună-voire această carte a
smereniei noastre ca să fie moşnean şi neschimbat
egumen până la sfârşitul vieţii lui. Iar [aceia care va
…căl]ca şi va strica această carte a nu băga în seamă pe
deasupra, fie erei săteaşti ori domné<şti ori> …….
episcopi, ori boiari ce vor fi îndemnători spre aceasta
lucru a streca, onii ca aceia să fie supt afurisenia, de trei
ori proclet şi afurisit de Domnul nostru Iisus Hristos şi de
318 otcß iÈe v´ Nekeïa 1 şi să aibă a fi lăcuitori la un
loc cu Iuda şi cu Ariia şi cu alanţi vrăjmaşiii lui Hristos,
aşa să fie şi de smerenia noastră
Şi altur egumeni, carii vor fi în urma acestuia la
această mănăstioară, şi nu va căuta şi nu va adaoge, ci
vor vinde şi vor răsipi şi aceiia să fie supt acest blestem
ce scrie mai sus. Iar care vor întări aceaste cărţi şi
obiceaiu vor ţinea carele să făcu şi egumenii de mănăstire
vor căuta, unii ca aceia Domnul Dumnezeu să-i
hrănească cu pace şi de smerenia noastră să fie ertaţi şi
blagosloviţi întru veaci. Amin.
Pis meseţa iulie 4 dni văleat 7175 (1667).
Mitropolit Stefan.

1
Părinţi care <au fost> la Nicea.

45
Colecţie particulară, original,
hârtie, difolio, sigiliu timbrat ceară,
cusut cu lână roşie.

5

1668 (7176) septembrie 8. 6 boieri hotarnici aleg moşia
Ruget a m-rii Titireci, jud, Vâlcea

+Adică noi, 6 boiari pre nume: <ot> Ol<ă>neşti
Dima spătar, <i ot> Dos - Stroe iuzbaşa i ot Mih<ă>şti –
Anghel vătaf, i ot Cacova - Matei logofăt i ot Ocnă -
Toma cupeţ i Pârvul roşul ot tam, carii suntem luaţi pre
răvaşe domneşti denainté mării sale domnul nostru Io
Radu Leon voevod de părintele egumenul Hritofor, de la
sfânta mănăstire Titréciul pentru o moşie ce iaste aproape
de mănăstire ce se chiamă Ruget, care o împresura Daniil
monahu de zicé că este a lui.
Deci noi toţi, cându au fost la zi, ne-am strânsu la
un loc, denpreună cu mulţi oameni buni bătrâni din
prejurul locului, dă am luat sama foarte cu amărutul şi
bine am adevărat cum această moşie Ruget, cară scrie
mai sus, iaste a sfintei mănăstiri moşneană încă mai den
nainte vréame, iar Daniil monahu n-au avut nici o trébă
precum a mărturisit întâi popa Necula ot Ocnă i Dima
Maţoche ot tam 1 i pop Nechifor călugărul şi unchiaşul
Austrol cel Bătrân i diiaconul Dima şi alţi mulţi, cum
această moşie Ruget iaste moşie a sfintei mănăstiri.
Derept acéia şi noi toţi, câţi sântem mai sus zişi,
încă o am dat sfintei mănăstiri Titireaciul.
Şi pentru credinţă am întărit mai jos cu peceţile şi
cu iscăliturile ca să créză.

1
De acolo.

46
Pis az, Goran logofăt, sßs po¨çhnïe bolïarom 1
Meseţa septembrie 8 dni, vălét 7176 (1668).

Dima spătar (cu ipresiune sigilară inelară în fum);
Nica cupeţ (cu ipresiune sigilară inelară în fum);
Eu, Toma cel Bătrân;
Stroe ot Dos iuz<başa>;
Matei logofăt;
Anghel văt<af>;
Eu, Părvul roşul;
Colecţie particulară, original,
hârtie.

6

1674 – 7182 - iunie 10. Grigore Ghica voievod
dăruieşte m-rii Titireciul din jud. Vâlcea un mertic de
150 de bolovani de sare de la Ocna cea Mare.

Milostïü BoÈïü î› Glïgorïe Gika voevoda i
gospodar [Zemli Vla]xskoe.
Davat gospodstvo mi sïe povelhnïe gospodstva
2
mi sfintei şi domnezăeştii mănăstării ce să chiam
Titiréciul, carele iaste svântul hram sventago Ioana
Zlatausta şi părintelui Hristofor, carele iaste nastavnic la
acéstă mănăstire, milă de la domnia mé, mertic de sare de
la Ocnele cele Mari, bolovani 150, să aibă a-şi lua
această sare, mertec pre anu la vréme când iau şi alte
sfinte mănăstiri, precum au avut milă şi de la alţi domni,
cu cărţi.

1
Am scris eu Goran logofăt, cu învîţătura boierilor.
2
Din mila lui Dumnezeu, Io Gligorie Ghica voievod şi domn al Ţării
Româneşti. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele…

47
Domnia mé încă m-am milostivit pentru
<doamna> mea Ana de aam dat şi aam înoit şi aam întărit
acel sfânt schituleţ Pitireciul 1 căci iaste într-un loc
….<de ne>voi de hrană şi făr de nici un venit de nici o
parte, fără moşăe, fără nimic, deci să aibă a-ş l<ua>…
milă bolovani 150 mertic, ca să fie acestui sfânt schitişor
de ajutoriu şi lăcuito<rilor lui>…. de hrană, iar domniei
méle şi părinţilor domniei méle <poménă în véc> .
Aşijderé şi voi cămăraşilor … de la Ocnele cele
Mari, décă veţi vedé acéstă carte a domniei méle, iar voi
să căutaţi să aveţi a daré aéstă ….. <milă>…. ce scrie mai
sus mertic, care iaste milă de la domniia mé, nimic alt val
călugărilor să nu le faceţi … rămânând când iau ş-altă
svinte mănăstiri, pentru că aşa iaste porunca domniei
méle.
I ispravnik sam [reçe] gospodstva mi 2 .
Iunie 10 dni lét 7182 ot roÈdestvo Xristovo 3
167[4]
î› Gligorïe voevoda milostïü boÈïü gospodinß.
î› Gligorïe voevod. 4 (m.p.)
Colecţie particulară, original,
hârtie.
sigiliu inelar domnesc în
chinovar.

7

1676 (7184) fevruarie 4. Duca domnul Ţării
Româneşti scuteşte locuitorii din satul Ciofrângeni, jud
Argeş de toate dările pentru a fi de posluşania m-rii.

1
Aşa în document.
2
Şi ispravnicnsăşi spusa domniei mele.
3
De la Naşterea lui Hristos.
4
Io Gligorie voievod, cu mila lui Dumnezeu domn…

48
+ Milostïü BoÈïü î› D¨ka voevoda i
gospoddinß [Zemli Vla]xskoe.
Davat gospodstvo mi sïe povelhnïe gospodstva
1
mi sfintei şi dumnezeieştii mănăstiri ce se chiamă
Titireciul ot sud Vâlcea unde este hramul Sfenti Ioan
Zlataust şi părintelui Hristofor şi altor călugăraşi cari vor
fi lăcuitori acolo, ca să fie sfintei mănăstiri milă de la
domnia mea, oameni de la Ciofrângeni, să fie de
posluşania sfintei mănăstiri.
Iar de către domnia mea vor fi în pace de bir, de
taleri, de miere cu ceară, de găleata cu fân, de seamă, de
cai de olac, de podvoade, de metric, de conace şi de toate
mâncăturile câte vor fi peste an în ţara domniei meale
nimic val să n-aibă, pentru că m-am milostivit domnia
mea de i-am ertat de toate câte scrie mai sus şi le-am scos
domnia mea şi partea lor de bir de la visteria domnii
meale, precum am văzut domnia mea şi răvaşul
boiarinului domniei meale Vâlcul vel vistier, numai să
aibă a fi de posluşania sfintei mănăstiri. Iar de alte de
toate să fie în pace, precum să însămnează mai sus.
Aşijderea şi voi, toate slugile domniei méle, veri
cari cu ce slijbe <veţi> umbla într-acea parte de loc, iar
voi toţi să aveţi a vă feri de aceşti oameni nimic val să n-
aibă. Şi cine s-ar ispiti a-i învălui, unii ca aceia vor avea
mare certare de către domnia mea.
Ispravnik sam reçe gospodstva mi 2 .
Fevruarie 4 dni leat 7184 (1676).
î› D¨ka voevoda milostïü boÈïü gospodinß 3 .

1
Din mila lui Dumnezeu, Io Duca voievod şi domn al Ţării
Româneşti. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele…
2
Ispravnic însăşi spusa domniei mele.
3
Io Duca voievod, cu mila lui Dumnezeu domn.

49
Procit vel logofăt 1 .
Colecţie particulară, original,
hârtie.
Sigiliu inelar domnesc
chinovar.

8

1669 (7177) mai 24 Antonie Vodă din Popeşti, dăruieşte
m-rii Cornetul din Lovişte un mertic anual de 100 de
bolovani de sare de la Ocna cea Mare.

† Blagoçstivomu i x}slÓbivomu i
samod}rıßc î› Antonïe voevod boÈïeü milostïeü
gospodar Ugrrovlaxiei 2 .
Moisi cel Mare, întru proorocirea de
Dumnezeu, luând tablele Legii Vechi au poruncit hiilor
lui Israil, leviţilor şi preoţiloru, carii sântu feciorii lui
Isrăilu, den Iuda şi den Levie, carii slujescu cortului,
adecă besearicii vechi, cât şi pământul cel mai bun să li
se dea în ţinerea slujitorilor lui Dumnezeu, cu cât mai
vârtos, prea atâta e mai bun, decât Moisi sângele a singur
hiiului lui Dumnezeu unde le-au curăţirea păcatelor.
Acestu bine ieste să se facă pentru păcatele noastre,
arhiereilor şi preoţilor şi celorlalţi slujitori atâta e mai
bine cât sântu mai slăvite ceaste noao decât ceale vechi,
că nu sântem datori atâta numai a privi cinul preoţesc ce
precum poartă ei de grije de acelea într-acelaşi chip,
datori sântem şi noi pre dumnezeieştile besearici a le
plini den comorâle pământului şi ale dăruirea întru
săturarea celora ce n-au.

1
A citit marele logofăt.
2
Binecinstitorul şi iubitorul de Hristos şi singurstăpânitor Io Antonie
voievod cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Româneşti.

50
Aşa şi domnia mea dentru tot gândul inemii
domniii méle, adecă dăruit-am domnia mea acest cinstit
hrisov al domniei méle sfintei şi dumnezeieştii mănăstiri
ce să chiamă Cornetul den Lovişte, unde iaste sfântul
hram Tăierea cinstitului cap al sfântului şi slăvitului şi
înainte mergătoriul Botezătorul Ioan şi tuturor călugărilor
câţi vor fi lăcuitori acolo într-acel lăcaş ca să fie sfintei
mănăstiri milă de la domnia mea, mertic de sare de la
Velica Ocna bolovani 100, de să aibă a luarea în toţi anii
la vremea cându ia ş-alte mâncători, pentru că
înţelegându domnia mea că această sfântă mănăstire
Cornetul cum iaste la un loc cu nevoe şi fără de hrană şi
fără de nici un venit, domnia mea m-am milostivit de am
miluit sfânta mănăstire Cornetul cu acestu mertic de sare
ce scrie mai sus, precum au fostu miluit şi de alţi domni
mai înaintea noastră, care am văzut domnia mea şi cartea
Radului voievod sân Leon voievod 1 făcut pre această
milă acestei sfinte mănăstiri.
Aşijderea şi domnia mea încă am înnoit şi
am întărit mila aceştii sfinte mănăstiri ce scrie mai sus cu
acest cinstit hrisov al domniei mele ca să poată hi sfintei
mănăstiri Cornetul de întărire şi lăcuitorilor călugări de
hrană şi de îmbrăcăminte iar domniei meale şi răposaţilor
părinţilor domniei mele în veaci pomenire şi după
petrecerea noastră care la toate lumea iaste moarte, va
alége Dumnezeu a fi domnul şi biruitorul Ţării
Rumâneşti, încă-l rogu cu numele lui Dumnezeu ce e-n
Troiţă slăvit, să aibă a cinsti şi a înnoi şi a întări acest
cinstit hrisov al domniei noastre pre mila sfintei
mănăstiri, Dumnezeu să-l cinstească şi să-l miluiască, să

1
1666 (7175) noiembrie 25 Cartea lui Radu Leon voievod, prin care
dăruieşte mănăstirii Cornetu, din Lovişte, merticul de sare de 100
bolovani de la Ocna cea Mare. DANIC, Doc Munt, CLVII/2.
Original, pergament, sigiliu timbrat, ornamente.

51
să se afle întru cinstea şi lauda sfinţiei sale şi să aibă
ajutor la a doa venire a Domnului Dumnezeu şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos de <la> cinstitul şi
slăvitul sfântul Ioan Botezătorul. Amin.
Seı svedïtïel postavlhem gospodßstva mi 1 :
Mareş vel ban Cralevschi, Neagoe vel dvornic, Radul vel
logofăt, Şerban vel spătar, Hrizea vel vistier, Gheţea vel
clucer, Mihaiu vel postelnic, Gheorghie vel peharnic,
Pană vel stolnic, Papa vel comis.
Ispravnic Radul vtori logofăt.
I DumitraÎko logofßt pis maÓ k}d dni
vß lht #z}ro}z 2
î› Antonïe boevod milostiü boÈïeü
gospodin.
î› Antonïe boevod (m.p.) 3

DANIC, Peceţi, 316, original,
pecete atârnată în căuş de
ceară, monogramă domnească,
semnătura autografă.

9

1669 (7177) mai 25 Bucureşti Antonie Vodă din Popeşti,
intăreşte m-rii Cornetul din Lovişte scutirea de dări a
satului Copăceni (?) şi dreptul de a aşeza pe moşia sa 10
oameni străini scutiţi de dări.

1
Iată martori punem domnia mea.
2
Şi Dumitraşco logofăt am scris <în luna> mai 24 zile în anul 7177
(1669).
3
Io Antonie voievod, cu mila lui Dumnezeu domn. Io Antonie
voievod.

52
Mßï, î› Antonie boebod boÈïeü milostïü
gospodin i ¨bladatel vßsoe zemle Ágrrovlaxïei 1
Sfintii şi dumnezeieştii mănăstiri ce să chiamă
Cornetul den Lovişte de preste Olt, unde iaste sfântul
hram Tăierea cinstitului cap Marelui Prooroc şi nainte
mergătoriu Sfântul Ioan Botezătorul, carea mănăstire se
află zidită şi înălţată den temelia ei de cinstitul
deregătoriul domniei meale Mareşu vel ban, ca să fie
sfintei mănăstiri satul în pace de dijmă, de stupi, de
râmători şi de oerie, de vinărici, de cai domneşti şi de alte
de toate câte sântu preste an în ţara domniei méle pentru
că înţelegându domnia mea de această sfântă mănăstire
cum iaste la un loc de munte şi hrană cu nevoe, domnia
mea m-am milostivit de am ertat această sfântă mănăstire
de toate precum scriu mai sus ca să poată hi sfintei
mănăstiri de întărire şi lăcuitorilor călugărilor de hrană şi
de îmbrăcăminte, iară domnii meale şi răposaţilor
domniei meale de pomenire în veaci.
Aşijderea iar să fie sfintei mănăstiri ce scrie mai
sus oameni 10 ce se află lăcuitori pre moşia sfintei
mănăstiri Cornetul, ce să chiamă Copăcéni, carea moşie
iaste dată şi adaosă la sfânta mănăstire Cornetul iar de
cinstitul boiarinul domniei meale Mareş vel ban, însă
oameni striini fără de bir şi fără de gâlceavă să aibă pace
de bir, de taleri, de miare şi de ceară, de găleată şi de fân
şi de seamă, de podvoade, de mertice, de cai de olac şi de
alte dăjdii de toate câte sântu preste an în ţara domniei
meale, de nimica val sau bântuială să n-aibă. Iar alţii ce
se aru mai afla lăcuitori acolo la Copăcéni, afară dentr-
aceşti ce scriu mai sus, să aibă a darea seamă ca şi alaltă
ţeară,

1
Noi Antonie voievod cu mila lui Dumnezeu domn şi stăpânitor a
toată Ţara Românească.

53
Pentru că iar, domnia mea, m-am milostivit de am
ertat de acéstea de toate ca să fie de ajutoriul şi de
posluşania sfintei mănăstiri, precum au fost ertat acéstea
toate şi de alţi domni cu hrisoave de milă şi de ertăciune
care le-am văzut domnia mea hrisovul Radului Leon
voevod.
Derept aceia şi domnia mea incă am înnoit şi am
întărit această milă acestei sfinte mănăstiri nestricat şi
neclătită în veci.
Sego radï, ›tci sventi prïimhte i blagodarno
molite o nas grhÎnyx tiÈ otec ig¨men i boÈesvenym
inokom sßbore ne ostavite nas nß da piΨüte vß
sventi pomhnik i vß svetoe proskomidïe molimÈe i
prosim vßshx ponaçalstvovati Bogo nastavlhnimi i
radï egova sventago çestnoe glava Krßstitelü I›an
podraÈaita nas vßsem milovanïem i ›bnoviÎi
utvrßdite i pokrhpite sami sebe daüwi ›t n¨Èd¨ i
storeciü bßzhti çaüwe.
Seı ubo svhdïtel postavlhem g}(sd)v mi MareÎ
velikïe ban Kralievskïe, George b¥v vel ban Nhgoe vel
vornik, Radul vel logofßt, Íerban Katakozino vel
spßtar, Xriza vel bistier, Gech vel kluçer, Mixaü
Katakozino vel postelnik, Gergie vel çaÎnik, Pana vel
stolnik, Papa vel komis,
I ispravnik Radul Nßsturel vtori logofßt.
I DumitraÎko logofßt napisax vß nastol u
Bukurewi, ms}ca maü k}e dni, v lht #z}ro}j.
î› Antonïe boevod milostiü boÈïeü gospodin 1 .
1
Pentru aceia, sfinţi părinţi să primiţi şi cu recunoştinţă, rugaţi-vă
pentru noi păcătoşii, la fel şi părintele egumen şi al dumnezeieştilor
călugări sobor nu ne lăsaţi pe noi ci scrieţi<ne> la sfântul pomelnic
şi la sfânta proscomidie. Ne rugăm şi cerem tuturor să înceapă cu

54
DANIC, Peceţi I, 318, original,
pecete atârnată în căuş de ceară,
monogramă domnească.

10
1670 (7178) ian. 12. Antonie Vodă din Popeşti, întâreşte
m-rii Cornetul din Lovişte mai multe locuri dăruite de
diverşi.

cele orânduite de Dumnezeu şi pentru al sfântului său cinstit cap, al
lui Ioan Botezătorul imitaţi-ne pe noi în toată miluirea şi înnoind,
confirmaţi şi întăriţi dându-vă vouă înşivă de la nevoie şi însutită
speranţă luaţi-vă. Iată dar martori pune domnia mea: Mareş mare ban
al Craiovei, Gheorghe fost mare ban, Neagoe mare vornic, Radu
mare logofăt, Şerban Cantacuzino mare spătar, Hrizea mare vistier,
Gheţea mare clucer, Mihai Cantacuzino mare postelnic, Ghrghe mare
ceaşnic, Pană mare stolnic, Papa mare comis. Şi ispravnic Radul
Năsturel al doilea logofăt. Şi Dumitraşco logofăt am scris în cetatea
de scaun în Bucureşti luna mai 25 zile în anul 7177 (1669). Io
Antonie Boievod, cu mila lui Dumnezeu domn.

55
† Antonïe voievod i gospodar vsoå zemlå
¨¨ggrrovlaxiskoå.
Davat gospodßstva mi sïe povhlenie 1 sfentii şi
dumnezeieştii mănăstiri ce să chiamă Cornetul den
Lovişte ot sud Argeşul … şi cinstitului cap al sfântului
Ioan înainte mărturisitor şi părintelui Theodosie …
tuturor călugărilor câţi sânt lăcuitori într-acel sfântu lăcaş
ca să fie ei …. ot sud Argeş ot jumătate de dealniţe ce să
cheamă casei lu Oprea cu locurile den câmpu …. hotarul
cât se va alege pentru că o au adaos şi o au dat Pavel
călugărul la sfânta <mănăstire> de sufletul lui şi al
părinţilor lui şi s-au scris numele lor în pomealnic ca să
se pomenească
< Şi iar> să fie sfintei mănăstiri ocină în Rudeani
ot sud Argeş, însă în câmpul Rudeanilor loc …. pentru că
o au adaos şi o au dat Zaharia călugărul şi fraţii lui
anume Stanciul aprodul …. pomeană sufletele lor şi al
părinţilor lor şi s-au scris numele lor la pomelnic < ca să
se pomenească>.
Şi iară să fie sfintei mănăstiri ocină în Văleani ot
sud Argeş toată …. den câmp den pădure den apă den
siliştea satului cât i să va alege partea lui <Dumitru>
adaos. Şi o au dat Dumitru iuzbaşa la sfânta mănăstire
pentru pomeana sufletului < lui şi al părinţilor lui şi s-au
scris> numele lor la pomelnic ca să să pomenească sfânta
mănăstire.
Şi iară < să fie sfintei mănăstiri ocină ….> ot sud
Argeş toată partea lui Neagu ot tam şi a fămeii lui
Tudorei den câmp … den munte de preste tot hotarul ver
cât să va alege pentru că o au adaos …. la sfânta

1
Antonie voievod şi domn a toată Ţara Românească. Dă domnia
mea această poruncă a domniei mele..

56
mănăstire pentru pomeana sufletelor lor şi a părinţilor lor
şi s-au <îngropat> în sfânta mănăstire.
Şi iar să fie sfintei mănăstiri ocină în Sărăcineşti
toată … însă locure în câmpu răzorite şi den siliştea
satului cu pometul den apă …. i pârcălabi i Voineşti de
preste tot hotarul ver cât va alege pentru că neavând ….
de trupul lor feciori sau rudenii ei au adaos şi au dat toată
partea lor de moşie sfintei …. şi ale părinţilor lor şi s-au
scris la pomealnic nici să să pomenească în sfânta
mănăstire.
ocină în Pruiani jumătate de toată partea lui
Onufrie călugărul ot tam ca … den pădure den apă den
…. s-au îngropat la … şi s-au tras…. ocină în luncă toată
partea …. şi a fiului său popei Oprea … cumnatu lui den
Dobra, den Vâslat, den Valea lui Stan de preste tot
hotarul cât se va alege partea lor pentru … iu său, popa
Oprea la sfânta mănăstire pentru pomana sufletului lor şi
ale părinţilor lor.
Şi iar să fie sfintei mănăstiri ocină în Racoviţa, 4
locuri arături de 6 zile …. ot Argeş la sfânta mănăstire
pentru pomeana sufletului lui şi al părinţilor lui ca să să
pomenească întru sfânta mănăstire.
Pentru că aceaste ocine toate < câte scriu mai sus
au dat la> mănăstire aceşti numiţi oameni ce scriu mai
sus de a lor bună voe precum am văzut Theodosie
stareţul cu multă boiari şi oameni buni scrişi în zapis.
Domnia mea am dat şi am întărit cu această carte
a domniei meale ca să fie ohabnică stătătoare şi de
întărire şi călugărilor de hrană …. să le fie pomeană în
veci.
I ne ›t kogoıdo ne pokolhbimu porezmo
gospodßstva mi.
Seı ¨bo svhdïtel postavlhem gospodßstva mi:
pan MareÎ veliki ban Kralevski i pan Radul

57
Popescul vel dvornik i Radul Kreculeskul vel
vistier i Gliorie Gecea vel kluçer i Mixai
Kantacuzino vel postelnik i George vel paxarnik i
Panß vel stolnik ... vel pitar
I ispravnik Radul Nßsturel vtori logofet.
Az MuÎat logofßt napisax vß stol … pis
meseca ian¨arie b$ï dni i ›t Adamaa ıe do n}nh teçnïa
lhtom #z}ro}i.
î› Antonie voievoda milostiü boÈïeü
gospodar 1 .

DANIC, Colecţia Ionaşcu Ion, II/10,
original, sigiliu timbrat, ornamentat,
deteriorat parţial.
Iorga N., Documente mai ales argeşene
ale Eforiei Spitalelor Civile (Partea I),
in "Buletinul comisiei istorice a
României" vol III, (1924), p. 83 .regest.

11

1670 (7178) iulie 28. Antonie Vodă din Popeşti,
întâreşte preoţilor m-rii Dintrunlemn scutirea de dări.

Milostïü BoÈïü î› Antonïe voevoda i gospodar
Zemli Vlaxskoe.
1
Şi de nimeni neclintit după porunca domniei mele. Iată dar şi
martori pune domnia mea: pan Mareş mare ban al Craiovei şi pan
Radu Popescu mare vornic şi Radu Creţulescul mare vistier şi
Gligore Gheţea mare clucer şi Mihai Cantacuzino mare postelnic şi
Gheorghe mare paharnic şi Pană mare stolnic…. Mare pitar. Şi
ispravic Radu Năsturel al doilea logofăt. Eu, Muşat logofăt am scris
în <cetatea> de scaun … am scris în luna ianuarie 12 zile şi de la
Adam până acum cursul anilor 7178 (1670). Io Antonie voievod cu
mila lui Dumnezeu domn.

58
PiÎem gospodstvo mi çestnom¨ i osfewenom¨
otc¨ kir Searafim arxiepiskop rßmniceaskxi
zdradvie 1 .
Cătră aceasta-ţ dau ştire domnia mea că aici
înaintea dumniei meale veniră preoţi de la sfânta şi
dimnezeiasca mănăstirea Deunlemnu, de iaste hramu
Rojdestvo sveti presvetei Bogorodiţe, jăluindu-se cum că
ei sunt colea la acea sfântă rugă năpreastan în ză şi în
noapte cum au fost de veac. Şi au fost miluiţi şi ertaţi de
toţi domnii precum le am văzut domnia mea cărţile de
milă şi de ertăciune, deci domnia mea (?) încă m-am
milostivit de le-am înoit şi le am întărit mila şi
ertăc<u>nea ca să fie ertaţi de bir, de haraci de poclon
piscupescu de toată cheltuiala.
Şi le-am făcut domnia mea carte ca să aibă bun
pace în zilele domnii meale, numai să fie de cliros şi de
partea sărăcitei bisearici. Iar sfinţia ta nu laşi precum
scriu cărţile altor domni şi cartea domniei meale şi de
ertăciune, ci le iai bir şi pocloanele şi toate cheltuialele ca
altor popi, dar căci poţi face svinţia ta aşa, de-i bagi la val
şi le iai bir şi nu asculţi de ertăciunele şi calci mile şi
ertăciunele de nu-i laşi în pace aceşti popi şi diaconi; de
care lucru iată că-ţi scriu domnia mea.
În vréme ce vei vedea această carte a domniei
méle iar sfinţia ta foarte bună pace să le dai, nimic să nu-i
mai învălueşti, nici să le mai iai bir sau alt ceva, că
bine<să ştii> de vor mai veni şi al doilea rând cu jalbă la
domnia mea că nu-i laşi <în pace şi> mai iai bir sau alte
pocloane au cheluiale, bine să ştii că vei avea cuvinte
reale şi cu scârbă de cătră domnia mea, ci bună pace să le
dai pentru că aşa iaste învăţătura domnii méle.
1
Din mila lui Dumnezeu, Io Antonie voievod şi domn al Ţării
Româneşti. Scrie domnia mea cinstitului şi sfinţitului părinte, chir
Serafim, arhiepiscop al Râmnicului, sănătate.

59
Ispravnik sam reçe gospodstva mi 1 .
Pis iulie 28 dni văleat 7178 (1670).
î› Antonïe voevoda milostïü boÈïü gospodinß.
I î› Antonïe voevod (m.p.) 2
Colecţie particulară, original,
hârtie. Sigiliu inelar domnesc în
chinovar.

12

1786 iunie 23. Platonida stareţa m-rii Ostrov, jud
Vâlcea, se plânge domnului de îmcălcările de prorietate
făcute de schitul Berislăveşti. Rezoluţie domnească.

Prea înălţate doamne,
jăluiesc mării tale că sfânta mănăstire Ostrovul
având o parte dă moşie dată danie de o Agripina
călugăriţa dă o sută de ani ce să coprinde în cartea dăn
naintea răposatului Şărban voevod cu leat 7195 (1687-
1688), dând numita călugăriţa danie o vie în dealul
Stoieneştilor, din valea Radii şi cu toată partea dă moşie
de acolo din Stoeneşti, ce se chiamă Brădişor şi toată
partea din Scăueni cu moara din Stoeneşti.
Care părţi de moşie, după schimbarea stariţilor şi
după întâmplarea vremilor şi după a noastră slăbiciune,
vedem că stăpâneşte de un schit Berăslăveşti şi nu ştim,
milostive doamne, cu ce stăpâneşte schitul aceste părţi de
moşie, de este vre-un schimbu dat sau cu vre o hrăpire
este luată, nu ştim. Că totdeauna cerem ca să ne arate cu
cei temeiu stăpâneşte egumenul de acolo şi nici într-un

1
Ispravnic însăşi spusa domniei mele.
2
Io Antonie voievod cu mila lui Dumnezeu domn. Io Antonie
voievod.

60
chip nu va să ne arate. Şi fiind că am cartea mării sale
Radului Şărban voevod, fiind supus după vremi ceastă
parte de moşie, iar acum într-acest curgător an, din mila
Maicăi Precistii s-au găsit acea carte a mării sale
răposatului Şărban voevod între nişte hrisoave ale
dumnealor boerilor Bujoreni, care le găsim în Ţara
Nimţească, la Beciu. Şi cu acea carte am căzut la mila
mării tale ca să te milostiveşti asupra sântului lăcaş, să fie
luminată porunca către dumnealor ispravnici din judeţul
Argeş ca să aducă pă numitul egumen faţă, să ne judece
după cărţile ce avem.
Şi după judecată, aflându-ne dreptatea să
orânduiască doi boeri cu cu pracsis, unul despre partea
sfintei mănăstiri altul din partea igumenului
B<ă>răslavescul, ca să meargă în faţa locului, care vor fi
ceruţi de amândouă părţile şi după alegerea ce vor face
acei orânduiţi, dă nu ne vor putea odihni, dumnelor să
venim la luminat Divanul mării tale să …. dreptatea.
Şi ce va fi mila mării tale.
Rugătoare către Dumnezeu, Platonida staiţa de la
mănăstirea Ostrov, sud Argeş.

Io Nicolae Petru Mavrogheni voevod.
Dumnevoastră ispravnicilor ai judeţului să
cercetaţi pricina întâiu prin judecată înaintea
dumneavostră şi fiind trebuinţă dă a se face alegere la
faţa locului veţi orândui dumnevoastră boernaşi cu praxis
care să facă alegerea dreptăţii în scris.
De nu se va odihni vre o parte de acolo să-i
orânduiţi şi la Divan.
1786 iunie 23.
Colecţie particulară,
original, hârtie.

61
Originea şi locul naşterii sfântului Nicodim de
la Tismana
Cosmin Vilău

Una din problemele cele mai controversate ale
balcanologiei este originea şi locul naşterii sfântului
Nicodim de la Tismana. Documentele relative la
mânăstirile oltene, tetraevangheliarul din 1404-1405,
scris de mâna lui Nicodim şi inscripţiile de la mânăstirea
Tismana nu menţionează şi locul de obârşie al
reorganizatorului monahismului românesc.
Istoricii români sunt de o unanimă părere că nu s-
a născut pe teritoriul patriei noastre şi că a venit la noi de
undeva din sudul Dunării, în timpul domniei lui
Vladislav Vlaicu (1364 - 1377), când a întemeiat primele
mânăstiri ortodoxe româneşti, cunoscute cu numele:
Vodiţa şi Tismana 1 . Anul venirii nu se poate şti cu
precizie, după toate probabilităţile ar fi venit mai înainte
de 1374, pentru că cel mai vechi document slavo-român
din Ţara Românească relativ la mânăstirea Vodiţa, este
nedatat, după cercetările din urmă este din 1374 2 .
Cea dintâi consemnare în scris a făcut-o
arhidiaconul Paul de Alep, fiul patriarhului Macarie II al
Antiohiei, cu prilejul călătoriei efectuate în Ţările
Române la 1657 şi trecând pe la Tismana a aflat de la
călugării de aici că tatăl său era grec din oraşul Castoria,
iar mama sa sârbă 3 .

1
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.I,
Bucureşti, 1991, p. 306 – 307.
2
Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo -
române (1374 - 1600), coord. Gheorghe Bolocan, Bucureşti, 1981.
3
Călători străini despre Ţările Române, vol.VI, Bucureşti, 1975, p.
197.

62
În Slujba osebită din 1767 1 şi la Ştefan
Ieromonahul 2 se afirma că era „din neamul slovenesc al
Serbiei” 3 . Bibliografia unui personaj eclesiastic sârb,
Viaţa lui Isaia de la Hilandar, menţionează că era de
neam grec (gr]çisk rodom]), fapt ce nu poate fi pus
la îndoială 4 . Cât despre apartenenţa sa la naţionalitatea
sârbă (sau cel puţin după mamă) după cum au comunicat
călugării de la Tismana lui Paul de Apel (pe baza
tradiţiilor monastice), se dă naştere la două teorii:
1. Era bine cunoscută cărturarilor sârbi
contemporani originea jumătate sârbească a lui Nicodim,
motiv pentru care nu au consemnat în lucrările lor.

1
Titlu întreg: Slujbă//osebită// A sf<â>ntului prea-cuviosului
Pă//rintelui nostru Nicodimǔ sfinţi//tului celǔ dinŭ Lavra sf<in>tei
Mână//stiri a Tisměnei//: Acumŭ întâiǔ tipărită în zilele
Lu//minatului şi prea înălţatului Domnŭ// Io Alexandru Scarlat
Ghica v<oe>v<o>d// Cu bl<a>goslovenia şi osârdia şi cu// toată
cheltuiala sf<i>nţii sale Iubitoriu//lui de D<u>mnezeu Chirǔ
Partenie, episcopulŭ Râm<niculu>i. În sf<â>nta Episcopie a
Râmnicului:// La anulŭ de la H<ristos> 1767// S-au tipărit de popa
Constandinŭ Tipog<raful> .(. Emil Lăzărescu, Nicodim de la
Tismana şi solul său în cultura veche românească I (până la 1385),
în „Romanoslavica”, XV, Bucureşti, 1965, p.239, de la mânăstirea
Tismana.
2
Ştefan Ieromonahul a dat o nouă ediţie (în manuscris), în 1839
Slujbă osebită, mult amplificată însă cu infirmaţii culese din tradiţie,
cuprinzând atât viaţa cât şi slujba sfântului. Actualmente manuscrisul
se păstrează în Biblioteca Academiei Române – fond manuscrise
româneşti, nr.2643. (cf. Emil Lăzărescu, op.cit., p.239 – 242). Partea
cuprinzând viaţa sfântului a fost publicată de Iosif Bobulescu: Viaţa
preacuviosului părintelui nostru Nicodim sfinţitul, arhimandritul
Lavrei din sfânta mânăstire Tismana, Bucureşti, 1883.
3
Cf. Emil Lăzărescu, op.cit., p. 253.
4
Ibidem, p. 253

63
2. Tradiţia călugărească de la Tismana nu este
decât o explicaţie găsită de vieţuitorii aceleiaşi mânăstiri
pentru legăturile dintre el şi lumea sârbă 1 .
În asemenea situaţie, înrudirea dintre el şi familia
conducătorilor sârbi (în special cu cneazul Lazăr) este
îndoielnică, pentru că eroica rezistenţă a celui din urmă
în faţa turcilor la Kosovopolie (Câmpia Mierlei) din 1393
au făcut din el un erou naţional, similar lui Ştefan Duşan,
iar o legătură de rudenie între cei doi ar fi făcut ca o
asemenea dată să fie consemnată de izvoarele istorice
sârbeşti contemporane (letopiseţe şi scrieri hagiografice),
iar pentru întâia oară este atestată de Ştefan Ieromonahul
pe baza tradiţiei 2 .
Despre locul naşterii, afirmaţia lui Paul de Alep
menţionată mai sus este ori luată din tradiţie, ori dedusă
de la ştirea că era fiu de grec din aceeaşi localitate, în
ambele cazuri însă este nesigur.
În anul 1863, cu prilejul împlinirii a 1000 ani de
la creştinarea Moraviei de către sfinţii Chiril şi Metodie 3 ,
teologul Johannes Martinov a realizat o lucrare omagială
în care a abordat şi problema originii sfântului Nicodim:
„Prilep seu Prilepis civitas est Serbiae olim celeberrima
regumque Serborum seates... Haec itaque urbs patria
fuisse videtur Nicodeme, quem auctor anonymus
Historiae Bulgariae inter sanctos recensit, ordine
decimum sextum, et insuper vocat Prelepiessem et
myrobletam Prilepiam, in Valachiam migresse testatur
spelunco et sepulchrum sancti viri qui etiamnum
1
Ibidem, p. 254
2
Ibidem, p. 254.
3
Pentru mai multe informaţii vezi G. Mihăilă, Apariţia scrierii slave
şi pătrunderea ei la nordul Dunării. Răspândirea în Ţările Române
a izvoarelor narative despre viaţa şi activitatea fraţilor Constantin,
Chiril şi Metodie, în vol. Contribuţii la istoria culturii şi literaturii
române vechi, Bucureşti, 1972, p.9 – 77 (cu o bogată bibliografie).

64
sumerssunt în monasteria Tismana. Est hoc monasterium
non procul o limitibus Hungro – Transilvaniae, quod
anne 1366 absolvit Valachiae Voivoda Radu seu
Rudolphos (Annus eclesiasticus graeco – slavicus, editus
anno milenario sanctorum Cyrill et Methodie, slavice
gentis apostalorum, seu Commemoratio et Breviarum
rerum gestarum corum qui testis sacris Graecis et
Slovacis ilari sunt scripsit Johannes Martinov,
Cazanenzis presbyter Societatis Jesu, Bruxelles, 1863,
p.326) 1 .
Martinov însă, nu susţine cu certitudine originea
din Prilep a sfântului Nicodim, totuşi această teorie a fost
însuşită de cercetătorii B.P. Hasdeu 2 , Nicolae Iorga 3 ,
Nicolae Cartojan 4 , Ecaterina Piscupescu 5 şi alţii, fiind
teza istoriografiei româneşti până în deceniul al şaptelea
al secolului XX.
În 1965, Emil Lăzărescu, examinând mai atent
conţinutul textului din lucrarea lui Martinov, constată că
acesta din urmă este prudent în cercetare, iar afirmaţiile
sale se bazează pe vechile minee sârbe şi după o cronică
bulgară descoperită de el însuşi; din această cauză este
greu de crezut că Martinov ar fi putut consulta minee cu
dată nesigură, mai ales că în asemenea cărţi sunt indicate
zilele de prăznuire ale sfinţilor, iar în al doilea caz
cronica bulgară menţionată este cunoscutul Ţarstevnic al

1
Emil Lăzărescu, op. cit., p. 254.
2
Istoria critică a românilor, ediţie îngrijită, studiu introductiv de
Grigore Brâncuşi, studiu introductiv şi note de Manole Neagoe,
Bucureşti, 1971, p. 195.
3
Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol.I,
Bucureşti, 1920, p. 50.
4
Istoria literaturii române vechi, postfaţă şi bibliografie finale de
Dan Simonescu, prefaţă de Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1980, p. 32.
5
Literatura slavă din Principatele Române în veacul al XV-lea,
Bucureşti, 1939, p. 29.

65
lui Paisie de la Milandar din 1752, care menţionează un
anume Nicodim: светыи преподовныи Никодемъ
мироточец прилепскіи (sfântul Nicodim Mirotoceţ
prilepeanul),despre care nu există date că ar fi aceiaşi
persoană cu întemeietorul mânăstirii Tismana 1 .
Punctul de vedere al lui Emil Lăzărescu,
întemeiat pe examinarea critică a izvoarelor istorice şi pe
argumente logice, a fost de-a dreptul revelator,
contribuind la dezvoltarea cercetării ştiinţifice. Era
zdruncinată teoria originii lui Nicodim de la Tismana din
Prilepul Macedoniei, dar rămânea în necunoaştere locul
de origine, pentru că Emil Lăzărescu (probabil nu a avut
nici o sursă istorică), nu precizează alt loc de obârşie.
În acelaşi timp, academicianul sârb Djordjie
Radočić din Novi – Sad afirma că Nicodim ar fi originar
din Prilepac, oraş fortificat aproape de Novo Brdo, din
Serbia 2 . Studiul său însă este destul de succint, iar
afirmaţia sa se bazează pe datele oferite de tradiţie şi de
surse istorice reale 3 , dar fără a preciza vreun titlu anume.
Aceste două teze, relative la originea sfântului
Nicodim, din Prilep sau Prilepac, sunt prezente până
astăzi în istoriografia românească, chiar dacă balanţa
atârnă mai mult spre argumentele lui Djordie Radočić 4 .
*
* *
Din cele menţionate mai sus, putem concluziona
că problema originii şi locului naşterii sfântului Nicodim
de la Tismana, rămâne deschisă cercetărilor ştiinţifice.
1
Op.cit., p. 254.
2
„Bulgaroalbanitoblahos” et “serboalba nitobulgaroblahos”-deux
caracteristiques etniques du sud-est ėuropeen du XIV et XV siėcles:
Nicodėm de Tismana et Grėgoire Camblac în „Romanoslavica”,
XIII, Bucureşti, 1966, p. 78.
3
Ibidem, p. 78.
4
Mircea Păcurariu, op.cit., p. 306 – 307.

66
Nu se poate susţine în continuare originea din Prilepul
Macedoniei, cu atât mai mult cu cât cercetând mai cu
atenţie textul Ţarstevnicului, în care se relatează despre
Nicodim, se constată că este de fapt Nicodim Mirotocet =
Nicodim Izvorâtorul de Mir 1 , ori despre întemeietorul
Tismenei nu se atestă că avea calitatea de „izvorâtor de
mir” 2 , iar sfântul Nicodim Mirotocet ar putea fi o
născocire hagiografică asemeni sfântului Barbar
Mirotocet, ascet inventat de bulgari în secolul XIV, ca să
nu mai ia mir de la bizantini şi prăznuit oficial de
Biserica bulgară 3 .
O analiză critică şi minuţioasă asupra izvoarelor
istorice relative la localitatea Prilepac va confirma sau
dezaproba rezultatul cercetărilor făcute de Djordje
Radočić, rămânând, în stadiul actual al cercetărilor,
singura variantă posibilă pentru localitatea de naştere a
lui Nicodim.

Ecoul proclamării Independenţei de Stat a
României în Craiova şi judeţul Dolj
Ilie Vulpe

Ruperea legăturilor cu Poarta, proclamarea
Independenţei şi intrarea României în război alături de
Rusia a avut un larg ecou în rândul populaţiei de la oraşe

1
În limba slavonă mirotoçec} = izvorâtor de mir, subst. = mir;
miro + vb. toçiti = a vărsa, a curge, a alerga, a ascuţi, a toci.
2
Cf. Acatistul sfântului preacuviosului părintelui nostru Nicodim cel
sfinţit, arhimandritul Lavrei, sfintei mânăstiri Tismana din Oltenia
(26 decembrie), întrunit după viaţa sfântului de Gerentie Călugărul,
în Acatistier, Alexandria, 2005, p. 360 – 371.
3
Cf. Ecaterina Piscupescu, op. cit., p. 67.

67
şi sate din întreaga ţară. S-au desfăşurat numeroase
manifestaţii prin care locuitorii şi-au exprimat bucuria şi
hotărârea de a face orice sacrificiu pentru apărarea şi
consfinţirea acesteia pe câmpul de luptă.
Împlinirea visului românilor a trezit hotărârea
neclintită de a lupta cu toate forţele împotriva stării de
vasalitate a României faţă de Turcia, situaţie devenită
anacronică 1 atât prin noua politică europeană de aşezare
a relaţiilor între ţări şi de soluţionare a litigiilor dintre
acestea cât şi prin decădere militară şi economică
înregistrată de Turcia şi de rivalitatea ascuţită dintre ea şi
celelalte două puteri din această parte a Europei, Austria
şi Rusia. Craiova fiind apropiată de câmpul de luptă din
sudul Dunării a devenit un punct de comandă şi de
dirijare a eforturilor materiale şi umane pentru susţinerea
armatei române. De aceea entuziasmul locuitorilor
oraşului a fost deosebit: „tari în braţe şi voinţă, românii
vor lupta bărbăteşte, cu cel mai nemărginit devotament
pentru apărarea acestui tezaur Independenţa”,
menţionează, un document al vremii 2 .
Proclamarea oficială a Independenţei statale a
stârnit la Craiova, aşa cum menţionează un raport 3 al
prefectului judeţului Dolj, I.N. Titulescu, „o mare
manifestaţie spontană la care a luat parte întregul oraş cu
torţe şi muzică, sărbătorind marele fapt românesc care a
înflăcărat toate inimile”. Exprimând aceeaşi hotărâre a
populaţiei de a lupta pentru consfinţirea Independenţei,
Consiliul General al Judeţului Dolj arăta în telegrama 4
1
Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Constituirea României Moderne
(1821-1878), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 633-634,
vezi şi Sorin Liviu Damean, România şi Congresul de Pace de la
Berlin (1878), Bucureşti, 2005, p. 18.
2
D.J.A.N. Dolj, fond Prefectura judeţului Dolj, dosar 13/1877, f. 27.
3
Ibidem, f. 24.
4
Ibidem, f. 26.

68
adresată domnitorului Carol I şi Consiliului de Miniştri
că „întreg poporul român va şti să susţie actul cel mare
al Independenţei României”.
Subliniind în continuare contribuţia adusă de
locuitorii Craiovei şi ai Olteniei în general, la lupta
pentru libertate naţională, în aceeaşi telegramă se sublinia
că şi de data aceasta „oltenii sunt şi vor fi demni urmaşi
ai marilor eroi ai neamului…” 1 .
A doua zi, după discursul lui M.
Kogălniceanu prin care se oficializa proclamarea
independenţei, prefectul judeţului arăta într-un alt raport,
că la Craiova s-au tras salve de tun şi că generalul
Haralambie, comandantul Diviziei I-a, a trecut în revistă
defilarea unui batalion de colegiani pe al cărui steag
stătea scrisă deviza „Viitorul şi Independenţa României”.
Generalul Haralambie a ţinut un discurs în care a arătat
datoriile fiecărui român în condiţiile create de starea de
război în care România se afla, deja, faţă de Turcia,
sacrificiile ce trebuiau făcute pentru păstrarea unei ţări
libere şi independente, emoţionând întreaga asistenţă.
Entuziasmul şi strigătele de „ura” au fost generale,
„noutatea oficială despre proclamarea Independenţei şi
declararea războiului i-a înflăcărat pe toţi” 2 .
Adeziunea locuitorilor de la oraşe şi sate, tineri şi
bătrâni, a fost totală. Entuziasmul la aflarea veştii că
„România intră în vechea sa Independenţă”, devenind o
naţiune liberă, stat de sine stătător 3 , reiese şi din unele
relatări ale vremii; un tânăr de 16 ani ce pleca voluntar,
cu un regiment de artilerie, spre Calafat, scria mai târziu,
că pe marginea străzilor „craiovenii care se adunaseră să

1
Ibidem, f. 29.
2
Ştefan Georgescu, Memorii din timpul războiului pentru
Independenţă, Bucureşti, 1952, p. 394.
3
Sorin Liviu Damean, op. cit., p. 35.

69
ne petreacă şi să ne ureze izbândă au strigat şi ei cu
soldaţii împreună să trăiţi, atât erau de voioşi încât
credeam că nimic nu va putea rezista contra noastră” 1 .
Acelaşi moment al plecării armatei din Craiova
spre Dunăre este prezentat astfel de Olga Gigurtu, fiica
lui Barbu Bălcescu, într-o lucrare de memorii publicate
mai târziu: „tot oraşul ţine să-i petreacă până la Fântâna
cu Ţeapă, unde se ridică astăzi falnicul monument al
Independenţei” 2 . „Generalul Lupu, cu statul său major în
capul oştilor, ţine o cuvântare patriotică după care
urmează urale nesfârşite, muzica intonă marşul şi trupele
porniră spre Dunăre pe care o trecuseră de atâtea ori
valoroşii noştri străbuni pentru apărarea ţării şi a
creştinismului” 3 .
Studenţii domiciliaţi în Craiova, la rându-le, au
confecţionat un steag pe care l-au trimis, în ziua de 13
mai, Regimentului 7 dorobanţi pentru a-i îmbărbăta în
luptă 4 .
În condiţiile în care puterile europene au adoptat o
poziţie, dacă nu ostilă proclamării Independenţei de către
România, cel puţin rezervată, entuziasmul locuitorilor a
constituit un tonic în măsură să încurajeze şi să
mobilizeze nu numai tânăra şi neexperimentata noastră
armată dar şi cercurile guvernamentale româneşti care îşi
asumau o mare responsabilitate şi căutau sprijin şi
încurajări în străinătate.

1
Ştefan Georgescu, op. cit., p. 394-395.
2
Este vorba de monumentul realizat de sculptorul Dumitru
Pavelescu-Dimo şi dezvelit în 1913 care a fost demolat în 1948 de
regimul comunist.
3
Olga general Gigurtu, Amintiri şi icoane din trecut, Craiova, Edit.
Scrisul Românesc, 1935, p. 106.
4
N. Adăniloaie, Contribuţia maselor populare la susţinerea
războiului de Independenţă, „Studii”, 20, nr. 3, mai-iunie, 1967, p.
454.

70
Ştefan Georgescu, tipograf înrolat în armată, arăta
în memoriile sale că entuziasmul şi hotărârea
cuprinseseră în aşa măsură armata română încât „la
Olteniţa oştenii au declarat că doreau să treacă imediat
Dunărea şi că dacă nu li se vor da luntrii vor trece fluviul
înot” 1 .
Trecerea Dunării şi intrarea efectivă a armatei
române în luptă a făcut ca întreaga atenţie a populaţiei să
treacă fluviul. Toate mişcările de pe front erau urmărite
cu sufletul la gură de locuitorii oraşului Craiova şi ai
judeţului Dolj, ai căror copii, fraţi, soţi sau părinţi se
luptau pe câmpurile Bulgariei pentru a scăpa ţara de
turci.
În 10 septembrie 1877, autorităţile judeţene şi
locale raportau că la Bechet „sute de oameni, de toate
vârstele şi de toate condiţiile sociale (mulţi veniţi din
Craiova ca însoţitori ai celor ce plecau pe front), mergând
la biserică, în prezenţa autorităţilor ascultau cu smerenie
pe preot atât în rugăciunea pentru izbânda armatelor
creştine, în încleştarea din faţa Plevnei (n.n.), cât şi în cea
a parastasului pentru ostaşii români şi ruşi căzuţi până
atunci în război. Se vedea pe feţele lor o rază de speranţă
şi toate privirile se înălţau spre cer cu sincere rugi pentru
juna şi brava noastră armată” 2 .
Vestea căderii Rahovei a produs o mare bucurie
în rândul locuitorilor din Oltenia. La Craiova, în biserica
Madona Dudu, s-a ţinut un Tedeum la care au luat parte
toate autorităţile civile şi militare. S-a toastat în cinstea
armatei române care, prin vitejia sa, s-a arătat demnă de

1
Dan Berindei, Cucerirea Independenţei României (1877-879),
Bucureşti, 1967, p. 51.
2
D.J.A.N. Dolj, fond Prefectura judeţului Dolj, dosar 13/1877, f.
155.

71
timpurile glorioase ale nemuritorului principe Mihai
Bravul 1 .
Strălucita victorie de la Plevna a armatei româno-
ruse a declanşat o adevărată explozie de bucurie. Potrivit
raportului administraţiei locale „marea ştire despre
căderea Plevnei a fost primită şi salutată de toată
populaţia plasei Jiul de Sus, cu entuziasmul cel mai
înflăcărat” 2 . Ştirea căderii Plevnei, raporta prefectul
judeţului Dolj 3 , „a produs o bucurie de nedescris printre
locuitorii oraşului Craiova”. În seara zilei de 29
noiembrie s-a desfăşurat o mare manifestare; participanţii
„cu muzica în cap, torţe şi stindarde în mâini au parcurs
străzile oraşului în aclamaţiile cele mai vii ale mulţimii”.
A doua zi, miercuri, 30 noiembrie, ora 11, a fost
sărbătorită în mod oficial victoria de la Plevna cu
participarea autorităţilor civile şi militare şi a unui
numeros public, iar seara, la Teatrul Naţional, artiştii din
Craiova „au dat o reprezentaţiune de gală, la care s-a
cântat un imn în onoarea Măriei Sale Domnitorului şi a
armatei române”.
Simpatia şi adeziunea locuitorilor pentru ideea
Independenţei şi pentru susţinerea războiului pe care
armata îl ducea împotriva turcilor s-a oglindit şi prin
sprijinul material consistent pe care populaţia l-a dat din
tot sufletul fără să fie, în vreun fel constrânsă. Oltenia,
judeţul Dolj, erau în imediata apropiere a frontului şi
această realitate a făcut ca de aici, să fie rechiziţionate
cele mai însemnate cantităţi de cereale, vite de tracţiune
şi de consum, alte materiale necesare trupelor. Locuitorii
satelor care au purtat greul războiului, meşteşugari,
intelectuali, comercianţi, întreaga naţiune „unită-n cuget

1
Ibidem, dos. 264/1877, f. 386.
2
Ibidem, f. 396.
3
Ibidem, dosar 13/1877, f. 17.

72
şi-n simţire” a răspuns cu dăruire la chemarea Patriei
contribuind, uneori cu mai mult decât putea, la echiparea
armatei (găsită de război nepregătită din toate punctele de
vedere), aprovizionarea ei şi la îngrijirea soldaţilor răniţi.
„Timpul vorbelor a trecut, timpul faptelor a
1
venit” , scria un Apel lansat de comitetul alcătuit cu
scopul de a aduna bani şi obiecte din ofrande, pentru
armata română. Populaţia oraşului Craiova şi a judeţului
Dolj, deşi avea mare parte din recoltă şi din avut expuse
rechiziţionării a răspuns cu generozitate şi patriotism
donând mari cantităţi de alimente, rufărie, lenjerie de pat,
bani, scamă pentru punctele sanitare şi altele.
Semnificativ este faptul că au fost numeroase cazuri în
care s-au făcut ofrande armatei române fără ca cel ce
„oferea astfel o parte din avutul său” să-şi dezvăluie
identitatea, ori ca unele obiecte, animale şi unelte ce
iniţial au fost rechiziţionate pentru armată prin eliberare
de chitanţe 2 , să fie oferite mai târziu ca ofrandă
renunţând la sumele pe care statul se obliga să le
plătească ca despăgubire.
Numai cu ajutorul tuturor categoriilor de locuitori,
armata română a putut fi pusă pe picior de război într-un
timp relativ scurt, şi acum, când se împlinesc 130 de ani
de la acest mare eveniment din istoria neamului
românesc este momentul să arătăm că întreaga ţară s-a
mobilizat, cum de puţine ori a reuşit în istoria sa modernă
şi prin exemple demne de urmat au reuşit să realizeze un
vis crucial, pe care Nicolae Bălcescu, marele patriot
revoluţionar de la 1848, îl considera ca o viitoare
necesară revoluţie, alături de Unire. Prin aşezarea sa
geografică, oraşul Craiova, judeţul Dolj, întreaga Oltenie

1
N. Adăniloaie, op. cit., p. 443.
2
D.J.A.N. Dolj, fond Prefectura judeţului Dolj, dos. 267/1877, f.
103.

73
a jucat rolul de placă turnantă, de dispecerat, atât prin
contribuţia materială şi umană pe care au avut-o
locuitorii cât şi pentru faptul că aici au fost cantonate
două din cele patru divizii ale armatei regulate, a
funcţionat un timp Statul Major al ei, la Poiana Mare, iar
la Craiova a existat şi funcţionat la maximum, una din
cele trei Comisii de rechiziţii pentru armată.

Un document grecesc inedit
Aurel Radu

Arhivele Craiovene păstrează în Colecţia
Documente un număr relativ mic de documente greceşti,
însă importante prin informaţiile conţinute, adesea puţin
cunoscute istoricilor din cauza lipsei de specialişti
cunoscători de limba şi paleografia greacă. Craiova a fost
de-a lungul vremurilor oraşul în care a existat şi s-a
afirmat cea mai numeroasă comunitate grecească din
întreaga Oltenie, istoria acesteia fiind, din păcate,
aproape necunoscută. Cu toate acestea, ar fi o exagerare
în a conchide că toate documentele greceşti din Arhivele
Craiovene ar fi opera etnicilor greci. Este cunoscut că de
abia în secolul al XIX-lea, supranumit şi secolul
naţiunilor, se vor diferenţia “popoarele” Balcanilor.
Adesea, a fi “grec” era echivalentul termenului a fi
“ordodox”. Deasemenea, nu putem pierde din vedere
faptul că limba greacă a avut un statut privilegiat în
cadrul Imperiului Otoman, fiind limba comerţului şi a
culturii. Această situaţie s-a datorat statutului priviligiat
al grecilor care erau răspândiţi peste tot în Balcani,
diaspora greacă fiind mult mai numeroasă după 1453.
Aceştia dominau viaţa comercială şi ocupau poziţii înalte
în administraţia Imperiului Otoman (mare dragoman,

74
echivalent al ministrului de externe al Porţii, dragoman al
marinei şi nu în ultimul rând domnitori în principatele
române), unii din aceştia fiind educaţi la universităţile
occidentale 1 .
De aceea, multe familii boiereşti şi români de
la sud de Dunăre ştiau să vorbească şi să scrie greceşte,
fiind adesea o necesitate impusă de realităţile Balcanilor.
Este şi cazul de faţă, al negustorului Dimitrie Aman,
român cuţovlah 2 care între sfârşitul secolului al XVIII-
lea şi începutul celui de-al XIX-lea a locuit în Craiova
unde a strâns o frumoasă avere, fiind printre cei mai
bogaţi negustori din Oltenia, de activitatea acestuia
preocupându-se şi marele nostru istoric Nicolae Iorga
care publică corespondenţa negustorului.
În ceea ce priveşte familia negustorului, se ştia
că acesta a fost căsătorit de două ori, în prima căsătorie
cu Zamfiriţa, are un fiu Costache, iar în a doua cu
Despina Nicolau Paris (Pepica), o grecoaică erudită cu
care va avea cinci copii, cunoscuţi fiind Alexandu Aman,
magistratul şi filantropul şi Theodor Aman, pictorul 3 . Cu
toate acestea în înscrisul nostru prin care Dimitrie Aman
oferă unele cadouri de nuntă Pepicăi aflăm că acesta se
afla la a treia căsătorie!
Pentru cei preocupaţi de genealogii şi în mod
special de cea a familiei Aman acest document din
Colecţia Documente a Arhivelor Craiovene aduce
informaţii noi cu privire la această vestită familie
craioveană.

1
Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolele al XVIII-lea şi al
XIX-lea, Editura Institutul European, Iaşi, 2000, p. 61-63.
2
N. Plopşor, Obârşia familiei Aman, în “Arhiva Oltenei”, 1923, p. 8-
10.
3
Gabriela Braun, ş.a., Familia Aman, Editura Aius, Craiova, p. 5-6.

75
Anexă:
Înscris prin care Dimitrie Aman oferă daruri de nuntă
Pepicăi Nicolau Paris

Εις Δοξαν Θε<ου> υμην

Μυλοντας ευτηχθινε εις τριτον γαμον μετα τους Πεπικας
Νικολα<ου> Παρις ζιτουσα κοριζι χαριζω δια προγαμια
δορια τα κατοθεν
γρ<οσια>
10000 ητι γροσια δεκα χιλιαδες εις μετριτα
4000 ητι γροσια τεσερες χιλιαδες ειν ενα χτεν
διαμαντινιο
3500 ητι τρια χιλιαδες πεντα κοσια γροσια εις
ενα ζευγαρι σκουλαρικια διαμαντινια
1000 ητι χιλια γροσια εις ενα δαχτυλιδι
διαμαντινια μονοπετρα
1800 ητι χιλια οκτα κοσια γροσια εις ενα σαλι
καλον
350 ητι τρια κοσια εις εναν μπιζαδεν

20650 με μικρα πραγματα ραμενα παντοφλια,
κορδελες, ταντελες.
1814 αυγουστ<ος> 7
Διμιτρι Αμαν

Spre Slava lui Dumnezeu, Tatăl nostru

Viitoare felicitări la a treia căsătorie cu Pepica
Nicolau Paris am cerut această copilă dăruind, înainte de
nuntă cadourile cele de mai jos:
groşi
10000, adică groşi zece mii în numerar

76
4000, adică groşi patru mii pentru un pieptăne
cu diamante
3500, adică trei mii cinci sute de groşi pentru o
pereche de cercei cu diamante
1000, adică o mie de groşi pentru un inel cu un
singur diamant
1800, adică o mie opt sute de groşi pentru un şal
bun
350, adică trei sute cinci zeci pentru o beizadea

20650 cu mici lucruri: papuci brodaţi, panglici,
dantele.
1814 august 7
Dimitrie Aman

Un erou al poporului grec de dimensiuni
panbalcanice: Rigas Velestinlis Fereos
Thessalos (1757-1789)
Alexandru Firescu

Pe baza cercetărilor proprii în arhive, am putut
scrie destul de mult despre acest ilustru fiu al Eladei,
pentru care ţările române (inclusiv Transilvania) au
constituit veritabile patrii de adopţie, în urma contactelor
sale nemijlocite cu aceste trei provincii istorice în care a
trăit şi a activat, aproape neîntrerupt, timp de 15 ani
(1782-1797), din cei 40 ai vieţii sale. Iniţial, am stăruit să
conturăm imaginea lui Rigas ca grămătic, secretar,
funcţionar diplomatic sau consilier la Constantinopol,
Bucureşti, Giurgiu şi Craiova. În publicaţia periodică
Excelsior, pe care am editat-o, vreme de peste un

77
deceniu, ca redactor şef, preşedinte şi apoi vicepreşedinte
al Forumului interetnic al judeţului Dolj, am publicat
frecvent noi şi noi date despre existenţa şi acţiunile lui
Rigas (mai ales în Oltenia înainte de a fi fost însărcinat
de Nicolae Mavrogheni să supravegheze trecerea trupelor
otomane peste Dunăre, să se îngrijească de
aprovizionarea acestora şi să raporteze Domnului toate
mişcările (expediţiile) unor militari rebeli, nedisciplinaţi,
aşa zişii troparhi, care acţionau în chip neprevăzut. La
Craiova, Rigas îl cunoaşte pe rebelul antiotoman
Pasvantoglu, căruia i-a salvat viaţa (refuzând să-l trădeze
sau să-l extrădeze) şi pe care – se spune – că la catehizat
chiar. Despre aceste legături până la moarte, am scris, de
asemenea, detaliat, Rigas elogiindu-l pe prietenul său în
vibrantul imn eroic Thurios (ca un al doilea Tirteu al
Grecilor!).
Pe baza unor surse directe sau indirecte (fiindu-
mi, mărturisesc, de rar folos, pentru îndreptarea
cercetărilor noastre, scrierile eminentului biograf
Leandros Vranoussis 1 , care l-au putut urmări, pas cu pas,
pe acest patriot grec din Principate, în timpul slujirilor
sale la mai mulţi domni fanarioţi (Nicolae Caragea,
Mihail Suţu şi Nicolae Mavrogheni) şi nefanarioţi, din
marea familie românească a Brâncovenilor. Am putut
interveni în controversata dilemă (dacă Rigas a fost cu
adevărat caimacam, secretar sau serdar), aducând,
credem, opinii aleatorii la rezervele sau împotrivirile
iscate de cercetători proeminenţi (Ioan C. Filitti, N.

1
Cităm câteva dintre aceste contribuţii biografice şi bibliografice ale
lui Leandros Vranoussis: Rigas, un patriot grec în Principate,
Bucureşti , Editura Eminescu, 1980; Ediţii şi manuscrise ale Şcolii
amanţilor delicaţi, Atena, 1908; Precursorii, Atena, 1955; Rigas
(1954); Broşuri patriotice necunoscute; Opere complete: Rigas,
Atena, 1968, 2 vol.; Rigas Velestinlis, Atena, 1963.

78
Camariano şi Theodora Rădulescu) care au pus, credem,
mult prea mult temei pe unele liste incomplete de domni
şi caimacami olteni. Am avut în vedere, afirmaţiile ferme
ale celui mai bun prieten al lui Rigas (deşi acesta a rămas
unul din cei mai credincioşi slujitori ai domnului pro
otoman Nicolae Mavrogheni, care i-a adus lui Velestinlis
multe vexaţiuni pentru atitudinile sale internaţionale).
Certă ne-a fost osârdia cu care Rigas a diriguit mersul
dinăuntru al Craiovei şi nu în calitate de simplu
grămătic: între altele, a inventat o maşină miraculoasă,
pe care a folosit-o la dezăpezirea arterelor de circulaţie,
lucru neobişnuit pentru acea vreme. Totodată, pe lista de
subscripţie în folosul parohiei Stavropoleos, el s-a înscris
cu 25 de taleri, sumă care depăşea posibilităţile financiare
ale unui simplu slujitor domnesc…
…În sfârşit, mărturisim – fără vreo urmă de
emfază – că, toate contribuţiile nostre pe acest tărâm bio-
bibliografic au atras atenţia conducerii Ambasadei
Greciei la Bucureşti, astfel că, în septembrie 1998, am
primit, surprins şi onorat, invitaţia plină de îndatorinţă a
preşedintelui elen Konstantin Stephanopoulos, de a
participa la Congresul internaţional omagial, organizat la
Thesaloniki (11-14 septembrie 1998), pe o temă vastă şi
foarte incitantă (Ideile lui Rigas şi Cooperarea
Interbalcanică astăzi) cu participarea unor masive şi
valoroase delegaţii (din Albania, Bosnia, Bulgaria,
Croaţia, Grecia, Macedonia, România, Serbia), precum şi
a unor observatori din opt ţări europene. Între cele peste
40 de comunicări, a fost înscrisă în program şi expunerea
noastră (Modelul Rigas în creaţia primilor poeţi şi
traducători români. Contacte, aspecte de ordin
comparatist şi contribuţii exegetice). În satul natal al lui
Rigas (Velestinlis) s-a ţinut un îndelungat şi interesant
simpozion, în care am fost solicitaţi să abordăm mai

79
multe teme: Rigas şi vremea lui, Criza Imperiului
Otoman şi noul elenism din secolele al VIII-lea şi al XIX-
lea, Rigas contra Rigas, ş.a. prezenţa la cele două
manifestări a fost de-a dreptul strălucită, întrunind
proeminente autorităţi ştiinţifice ale domeniului:
academicienii Milan Vasici, Luan Omari, TanarTimus,
prof. la Universitatea din Ankara, prof. Spyeos Asdrahus,
prof. la Universitatea din Paris şi director al Fundaţiei
Naţionale de Cercetări din Atena, universitarii Pavlos
Patridis, Georgios Augustosidis, Svetlana Kapsah, Duşan
Georgevici ş.a. Din delegaţia românească au mai făcut
parte: istoricul literar şi comentatorul Marius Petrean,
Constantin Badea, director general al Agenţiei
„Rompress”, prof. univ. dr. doc. Nicolae Tanasoka.
***
Cu 250 de ani în urmă, se năştea într-un sat
obişnuit din Thesalia, în Grecia subjugată pe atunci, un
copil al cărui nume avea să intre – repede şi definitiv – în
istorie şi în legendă, ca Profet, Mare Mucenic al
Libertăţii, Propagator al ideilor iluministe europene şi
Luptător pentru Învierea Neamului. Tatăl – se numea
Kiritzis (din satul Kiriazis) – şi era om cu stare. Copilul a
primit numele de Rigas (prevestindu-i-se un viitor de
rege), dar ulterior şi-a adăugat mai multe nume care
trădau mândria pentru originea sa, pentru locurile natale:
Velestinlis, Fereos-Thessalos. A primit primele învăţături
la şcoli din Zagora, pe muntele Pilion, în satul Kioş şi
apoi la Ambelakia. A rămas o vreme învăţător în satul
natal, predând limba şi gramatica greacă, matematici,
ştiinţele naturale şi unele elemente de învăţare a limbilor
străine balcanice şi europene. Biograful său principal – L.
Vranoussis – ne dă o imagine elocventă asupra
împotrivirii tânărului dascăl faţă de metodele sistemului
scolastic de predare în şcoala de atunci, citând din prefaţa

80
Fizicii sale în 1790: Motivul pentru care am întrebuinţat
limba populară a fost ca să nu provoc altora ceea ce,
învăţând, am suferit eu din pricina limbii arhaice. La
peste 20 de ani, este nevoit să-şi părăsească satul şi să
aleagă pribegia, deoarece este urmărit pentru fapta de a fi
pedepsit cu cruzime pe un înjositor turc, ostil grecilor din
localitate. Este binecunoscută referinţa dată de Peresos,
prieten al lui Rigas, despre acuitatea cu care acesta evoca,
întâietatea sălbăticiei turcilor, în locurile natale, lucru
făcut şi în cartea sa Anaharsis: Desele şi nedreptele
ucideri care se săvârşesc aici, împotriva creştinilor, ar fi
pustiit cu totul acest oraş, dacă frumuseţile lui naturale
nu i-ar fi determinat pe locuitori să le îndure toate, ca
să-şi lase măcar osemintele acolo unde au fost
înmormântaţi şi strămoşii lor. Deja considerat: Apostolul
pribeag al Neamului, acest tânăr patriot (tiranocton) a
dus la rând, viaţa haiducească a Vulturilor Olimpioţi,
zămislind atunci începuturile faimosului său cântec
revoluţionar Thurios: Mai bine de Libertate un singur
ceas, decât sclavia să te restrângă ani patruzeci de gât.
S-a îndreptat apoi spre Sfântul Munte Athos, moment pe
care-l va evoca, peste decenii, Gheorghe Zolocosta, într-
un poem despre mult jelitul martir Rigas:
Şi a doua zi îndat’
În călugăr îmbrăcat,
Ţara-ntreagă colinda
Şi din lira lui cânta.
Lira lui trei corzi avea:
Crezul, Lupta, Patria.
Preţuindu-l, stareţul Mănăstirii ocrotitoare l-a
sprijinit îndeaproape să ajungă la Constantinopol, dându-i
mai multe scrisori de recomandare către demnitarii din
Capitală şi către unii diplomaţi europeni. După cum
atestă un contemporan, la început Rigas s-a ocupat de

81
negustorie, apoi a fost primit (şi va face o rodnică carieră
ca grămătic sau secretar), în cele mai mari familii
aristocratice din Bizanţ (între altele, în aceea a
venerabilului fanariot, bunicul Ipsilanţilor din 1821, care
a fost şi domn al Ţării Româneşti între anii 1774-1782).
Un apropiat, istoricul Ioan Filimon a accentuat fără
putinţă de tăgadă: Alexandru Ipsilanti l-a instruit încă de
tânăr în propria sa casă, cu toată grija părintească.
După unii biografi, Rigas a ajuns la Bucureşti între 1782-
1786, dar diverse rapoarte ale consulatelor străine fixează
acest moment de strămutare în timpul domniei lui
Nicolae Caragea (care a condus ţara între 1782-1783, dar
a avut şi o excepţională activitate de cărturar şi scriitor,
savant şi traducător: Adriana Camariano-Cioran s-a
ocupat pe larg de traducerile sale în neogreacă din opera
lui Voltaire şi din alte scrieri ale enciclopediştilor
francezi).
După treceri preţuite la curţile lui Mihail Suţu şi
Nicolae Mavrogheni, a intrat în conflict cu cel de-al
doilea numit, pentru poziţiile filo-otomane răufăcătoare
ale acestuia. Deşi domnul îl preferase iniţial, dinaintea
altor demnitari din boierimea fanariotă sau pământeană,
Rigas nu şi-a putut înăbuşi oprobiul său politic; în prefaţa
Fizicii sale, a scris aspru despre răul adus de prostia şi
lăcomia celor puternici, iar pe Mavrogheni l-a atacat
necruţător, afirmând ferm: şi alţii s-au chinuit crunt din
cauza lepădăturii neamului omenesc şi Domnitorului
nedemn al Ţării Româneşti, ca să mărturisească. Mai
târziu, Ienăchiţă Văcărescu, a preluat în linii generale,
expresia lui Rigas chtroma tis antrophinis fiscos – un
prim argument despre înrâurirea exercitată de Rigas
asupra poeţilor şi patrioţilor români. Servilismul pro-
otoman al lui Mavrogheni îl va costa scump, în cele din
urmă, pe seraşcherul (generalissimul), servul Înaltei Porţi

82
fiind decapitat în 1770?. Deja, Rigas trecuse la curtea
Brâncovenilor (poate că în slujba lui Manolache
Brâncoveanu, tatăl distinsului filoelen Grigore, sau în
prejma lui Nicolae Brâncoveanu). Această perioadă face
şi mai plauzibilă tradiţia însărcinării lui Rigas drept
Caimacam al Craiovei.
***
În cercetările noastre am urmărit îndeaproape şi
extinderea continuă a relaţiilor economico-sociale şi
culturale dintre Hermannstadt (Sibiu) şi Craiova (sau
chiar întreaga Oltenie), Rigas dovedindu-se veritabil
promotor al acestor legături. Aceasta, şi pentru că
învăţatul Rigas era dublat, permanent, de proprietarul şi
negustorul Velestinlis. El era un om bogat, cunoscut ca
atare şi în Bucureşti şi la Craiova dar mai ales în judeţul
Vlaşca. Un document publicat de Emil Vârtosu 1 indică
existenţa unei moşii în satul Vida, lângă Tămăşeşti-
Vlaşca: unde a zăbovit acolo până în Păresimi (n.n. de la
Paşti la Rusalii). Alte documente (datate 1788, 1792 şi
1793) îl arată diriguind treburile moşiilor proprii (sau
arendăşite) de la Călăreţi (cumpărată de la Anita
Răteasca); în 1797, autorităţile austriece îi identifică
proprietatea în mai multe sate, iar în arhiva Politică a
Ministerului de Externe din Sankt Petersburg, într-o
copie în ruseşte după un manuscris în franceză, este
socotit un grec qui est venu ici de Vienne, nomme Rigas,
boyard a Bucarest, ou il a des village qui lui
appartiennent 2 .

1
Emil Vârtosu, Nou despre Rigas Velestinlis, premergătorul
independenţei greceşti, v. Revista istorică, vol. XXXII, 1946.
2
Din raportul Ministerului Rus de Externe (15/26 februarie 1798),
reprodus şi comentat de Grigore Arş în cartea sa despre Rigas,
apărută la Chişinău, 1968, p. 34.

83
Rigas, ca şi alţi compatrioţi sau negustori
autohtoni, au întreţinut permanente legături cu omologii
lor din Hermannstadt, chiar dacă aceştia din urmă s-au
temut multă vreme de concurenţa celor de peste munţi.
Situaţia s-a redresat chiar în timpul epocii de care ne
ocupăm, când Societatea negustorilor saşi primeşte din
partea împărătesei Maria Tereza sigiliul imperial şi
dreptul oficial de funcţionare, cu asigurări proteguitoare
(1784) 1 . Se poate observa, cercetând surse istorico-
documentare de pe ambele versante ale Carpaţilor, că
Rigas se afla în cele mai bune relaţii cu partenerii de
afaceri tradiţionale din cele două oraşe, de care îl lega
întreaga istorie a schimburilor comerciale. Însărcinat de
mai mulţi domni munteni şi moldoveni să supravegheze
trecerea trupelor şi a negustorilor peste Dunăre, el a
cunoscut o seamă dintre familiile de negustori craioveni
– greci sau români (Dimitrie Aman, Nicolae Mihail, Hagi
Preda Gheorghe, Ene Pană, Constantin Chipa, Nicolae şi
Enache Pesi(a)kov, Chiriac Grecu, Alecu şi Grigore
Racoviţă, Ion Dumba, Grigore Latzano, Constantin
Moruntasis, ş.a.). Aceste nume apar frecvent în scrierile
de istorie din Oltenia, dar şi în referirile la negustori la fel
de cunoscuţi din Sibiu şi Braşov (Lambă Capetul, fraţii
Ioan şi Vasile Grid), dar mai ales la Casele de Comerţ
faimoase (Casa Constantin Hagi Pop, cu deosebire).
Se poate deschide un subcapitol interesant despre
legăturile lui Rigas şi ale altor negustori din Oltenia şi
din întreaga Ţară Românească, folosind câteva date din
cercetările proprii, dar mai ales din cărţi şi articole
rămase de la Nicolae Iorga 2 , Andrei Oţetea 1 şi din 1957 2 .

1
Marius Halmaghi, Sibiu…de la A la Z, ed. a I-a, 1996.
2
N. Iorga, Scrisori de boieri şi negustori olteni şi munteni către
Casa de negoţ sibiană Hagi Pop, Bucureşti, 1906, p. XVI.

84
Ne propunem să facem acest excurs, în măsură
cuprinzătoare, într-o evocare ulterioară. Aici, ne
rezumăm să arătăm că, în 1824, în aşezământul bisericii
Sf. Ilie din Craiova, între cele 16 prăvălii existente, era şi
bolta răposatului Hagi Constantin Pop, mare negustor
din Sibiu (v. vol. citat, p. 20). În timpul cunoscutului
neguţător sibian, dar şi în cel al urmaşilor săi, către
amintita Casă de Comerţ, Oltenia trimitea: piei de vacă şi
bou, scumpie, tutun, lână de iepure, ceară, miţe 3 . Hagii
Popii din sibiu expediau Craiovei, cu prioritate,
pânzeturi, stofe, tiriplic (bumbăcel împletit), marame,
oglinzi, pieptene, talere de cositor, ca şi mărfuri de
Viena, Breslau şi Buda. La rândul ei, cunoscuta familie
sibiană de negustori intermedia trimiterea produselor din
Oltenia către Pesta şi Beci (Viena) 4 . Oltenia avea
întâietate, de asemenea, în exportul de animale vii: o
statistică din 1734, arăta că oraşul Craiova şi
împrejurimile dispuneau de 30000 oi şi aproape tot atâţia
porci. Rigas însuşi – după cum indică un document din
1792 – vindea în Transilvania, anual, câte 500 râmători),
ca şi importante cantităţi de grâu, porumb, mei, orz. El
trecea pe la Vama Veche şi pe la Turnu Roşu toate aceste
produse, iar veniturile le folosea, aproape în

1
Andrei Oţetea, Casa de Comerţ Hagi Constantin Pop şi rolul ei în
dezvoltarea comerţului din Ţara Românească, în „Comunicări şi
articole de istorie”, volum tipărit de Societatea de Ştiinţe Istorice şi
Filologice, 1955, p. 29.
2
Meşteşugari şi neguţători din trecutul Craiovei. Documente,
Bucureşti, 1957, p. 20-26.
3
Dumitru Z. Furnică, Documente privitoare la comerţul românesc,
Bucureşti, 1931, p. 23, 39, 42-43, 62-63, 120, 134-142, Din istoria
Transilvaniei, Editura Academiei RPR, 1963, vol. I, p. 232-240, 313,
317.
4
Angelika Schaser, Reformele iosefine în Transilvania şi urmările
lor în viaţa socială, Sibiu, 2000, p. 164-173.

85
exclusivitate, în folosul oraşului de adopţie şi pentru
ajutorarea emigranţilor greci. Tot astfel, colaboratorii săi
sibieni veneau des la Craiova cu produsele lor, mai ales
în vremea târgului de săptămână (care se desfăşura pe
parcursul a patru săptămâni!). sunt mai multe dovezi de
referinţă că Rigas a făcut mai multe donaţii pentru
amenajarea corespunzătoare a drumurilor Diului şi
Oltului, ca şi pentru lucrările ce se făceau pentru pasul
Turnu Roşu (Rothenthurn).
***
Deşi n-a împărtăşit totdeauna părerile şi
atitudinile faimosului Chir Dumitrachi Turnavitu, care
era tot thessalian (dar mai conciliant, chiar oscilant),
unindu-i mai mult locul de origine, credinţele patriotice şi
idei generoase venite din Occident, Rigas a avut multe
beneficii din partea legăturilor prieteneşti cu acest erou al
multor cronici rimate ale epocii (un vizionar politic, grec
fin şi politicos): în primul rând sprijinul hotărâtor în
salvarea vieţii lui Pazvantoglu şi în materializarea
acţiunilor sale revoluţionare; mijlocirea unor strânse
relaţii cu ambasadorul francez la Constantinopol şi cu
primul agent consular al Franţei în ţările dunărene (acest,
Emile Gaudin, aprecia că Rigas era un propagator ardent
al elenismului şi cel dintâi martir al mişcărilor
revoluţionare din Balcani). Tot prin mijlocirea marelui
prieten Turnaviti, a obţinut o recomandare către marele
serdar din Vlahia, probabil grec de origine, Hristodulos
Kirilianos, spre a-l alege pe Velestinlis ca secretar şi
interpret poliglot într-o importantă misiune la Viena.
Noul patron al lui Rigas căpătase o faimă aparte în
Principate şi în Transilvania în urma decernării, de către
împăratul Austriei, în 16 august 1790, a titlului de Baron

86
de Langfeld (supranumele căpătat era traducerea germană
a denumirii româneşti Câmpulung) 1 .
Nu avem încă ştiri certe (doar orale!) despre
prezenţa lui Rigas la Sibiu înainte de iunie 1790.
impresiile sosirii sale pe acest tărâm istoric (tot românesc
– messodacic, cum spunea uneori Rigas) au fost pregnant
de puternice. Prevalându-se de certe documente, istoricul
I. Moga, aminteşte pasager despre buna primire ce i-au
făcut-o mulţi sibieni acestui întreprinzător oaspete, de
peste munţi, mai ales printr-un nepot al lui Nicolae
Mavrocordat, stabilit şi preţuit la Hermannstadt. Cu un an
înainte, medicul român Ioan Molnar Piuariu pusese
bazele primei publicaţii româneşti la Sibiu, Foaie
românească pentru econom, care a consemnat – desigur
laconic, dar semnificativ – această vizită. Nu am putut
intra în posesia publicaţiei, dar conţinutul ei a fost citat,
în linii generale, în primul periodic scos de Martin
Hochmeister, cu şase ani în urmă, la Sibiu.
Corespondentul pune preţ deosebit pe prezenţa
baronului, socotindu-l reprezentant tipic al civilizaţiei
vieneze; despre Rigas nu a precizat decât că este un om
cu învăţătură, dar –important pentru noi! – că a fost
invitat la Casa Albastră construită în anii 1768, fosta
proprietate a comitelui Valentin von Frankenstein (acest
edificiu fermecător avea o incintă pentru teatru,
bibliotecă şi o colecţie de tablouri) 2 . Neîndoielnic că, în
timpul celor trei zile ale trecerii prin Sibiu, Rigas a putut
vizita ceea ce-l putea interesa ca om de comerţ şi de
cultură: clădiri ale breslelor 840 de bresle la număr),
manufactura căpitanului Galarati (ţesături de mătase) şi,
poate, fabrica de albire a cerei (într-un inventar al averii
lui Rigas, confiscată după uciderea sa, reiese că se

1
Emil Vârtosu, Nou despre Rigas, 1946, p. 93.
2
Siebenburgishe Zeitung, Dienstang den 5 Juni, 1970.

87
ocupase şi de albinărit). Într-un raport de mai târziu, se
consemnează şocul pe care i le-au creat primele publicaţii
şi săli de teatru din Sibiu.
***
Ajuns la Viena, cu timp şi fără timp, Rigas s-
a îngrijit neobosit şi însufleţit, poate, şi de atenţia
acordată activităţii editoriale sibiene (mult mai intensă
decât în Ţara Românească şi Moldova), de tipărirea unor
cărţi ale sale (pe care le scrisese în ţară: un volum cu
povestiri de dragoste, traduse din limba franceză şi un
tratat de fizică), în a doua jumătate a anului 1790,
apelând la două tipografii pentru a scurta timpul editării.
Prima tipăritură – Şcoala amanţilor delicaţi, includea
şase povestiri de dragoste, traduse în neogreacă din limba
franceză, să desfete inimile şi să îndrepte oarecum
moravurile. Cu modestie nedisimulată, afirmă că a scris
acestea pentru exersarea sârguinţei. În fapt, erau vădite
originalitatea şi spiritul de creaţie autentic, începând de
la titlu: Şcoala amanţilor delicaţi, sau carte morală, care
cuprinde aventurile curioase ale celor mai frumoase
femei ale Parisului din veacul nostru; tradusă din
franceză acum dintâi de Rigas Velestinlis Thessalos.
Traducătorul a ales inspirat pagini valoroase din nuvelele
lui Retif de la Bretonne (1734-1806), apărute (în zeci de
volume) între 1780-1785, sub titlul general Les
Contemporaine, ou aventures des plus jolies femmes de
l’age present. Cartea a circulat în copii şi a fost tipărită,
în două variante cu modificări aparţinând olteanului
Gheorghe Peşacov, care a trimis-o lui Zaharia Carcalechi,
la Buda, şi moldoveanului Ioan Beldiman. Imitaţii s-au
ivit, ulterior, şi în ceea ce priveşte grija lui Rigas de a
introduce în text şi versuri (cântece – compoziţii
poetico-muzicale).

88
Aşa au procedat mulţi poeţi sau traducători
din ţările române (asupra cărora ne vom referi succint
mai târziu) în antologiile: Efectele Amorului, Noul
erotocrit, ca şi în Spitalul Amorului sau Cântătorul
dorului de Anton Pann. Cele 30 de cântece de Rigas au
fost traduse şi prelucrate, în timp, şi de Iordache
Slătineanu şi Vasile Aaron. Autorul a avut meritul de a
introduce, aproape in chip inimitabil, un tip de proză
literară cu puternic iz contemporan, cu reflectări ale
spiritului Orientului nostru tardiv şi ale ideilor avansate
ale Occidentului de imediată actualitate.
Culegerea de fizică – de fapt un compediu – a
fost hărăzită – cum precizează autorul în prefaţă – ca o
carte, pentru grecii care se gândesc şi iubesc învăţătura
(…) compilată din germană şi din franceză (…) pe
cheltuiala autorului şi spre folosul compatrioţilor.
Compilaţie aparentă, de fapt, pentru că lucrarea s-a impus
prin inspirata şi originala alegere a demonstraţiei
profesoral-ştiinţifică, prin limba adecvată, vie şi
populară, prin concepţiile avansate privind asimilarea
cunoştinţelor pedagogice-ştiinţifice. Prefaţa
impresionează de-a dreptul prin concepţiile avansate:
Fiind din fire patriot elen, nu m-am mulţumit să deplâng
neamul meu, ci m-am străduit, cât mi-a fost cu putinţă,
să-i fiu de ajutor (…) Să aducem fiecare cu bunăvoinţă
contribuţia noastră, încât neamul grec decăzut, ajutat de
pretutindeni, să se ridice din nou. În aceeaşi prefaţă,
Rigas se vădeşte din nou aliatul celor mai înaintate
concepţii filosofico-ştiinţifice ale vremii: Oricine este
patriot cuminte vede întristat pe urmaşii celebrilor
Aristoteles şi Platon lipsiţi de lumina filosofiei (…) iar
cei care au îmbătrânit citind cărţile scrise numai în
greaca antică, au câştigat puţin sau nimic. În text sunt

89
introduse citate din J.J. Rousseau 1 , Voltaire, D’Allembert
şi Diderot, iar în final anunţă că a isprăvit pe jumătate
opera Despre spiritul legilor de Montesquieu (în ciuda
eforturilor sale, întoarcerea grăbită în patrie şi
evenimentele următoare l-au împiedicat să finalizeze
acest proiect).
Culegerea de fizică are meritul dea oferi
ipoteze şi explicaţii despre fenomenele ştiinţifice,
preţuind descoperirile marilor descoperitori Copernic sau
Galilei, dar sfidând limitele şi capcanele teocraţiei
medievale.
La întoarcerea în ţară, trăieşte mâhnirea de a
deschide, nevoit, un proces baronului de Langenfeld,
care n-a înţeles, ani la rând, să-l plătească pentru
serviciile hotărâtoare pe care i le făcuse prin secretariatul
de la Viena. La Bucureşti, se dovedeşte acelaşi om al
dreptăţii, veritabil om social; el compare în procesul
determinat de un abuz creat de autorităţi prin blocarea
unei străzi de acces din Bucureşti; se impune prin zelul
cu care exercită îndatorirea de supraveghetor pentru
combaterea ciumei (în mahalalele Biserica Albă de la
Schit şi Bărbătească din Vii); se apără demn de acuzele
lui Langenfeld că ar fi agent francez şi favorit al
diplomatului Gaudi; atras de ideea difuzării presei
greceşti din Viena (este vorba în speţă, de gazeta
Efimeris, apărută la 31 decembrie 1790, care a avut o
soartă mai bună decât alte două publicaţii semene, cu o
existenţă efemeră, ea supravieţuind până în 1797 şi având
difuzare largă (Viena, Atena, Bucureşti, Iaşi, Muntele
Athos, etc.); solicită conducerii gazetei , expedierea la o

1
L. Vranussis (Rigas, 1954) atrage atenţia asupra unor extrase din
Emile, ou de l’education, de care Velestinlis luase cunoştinţă după
mai puţin de trei decenii de la apariţia acestei scrieri pedagogice
fundamentale.

90
altă adresă. Să fi apelat, oare, la un intermediar pentru a
nu stârni alte şi alte bănuieli din partea Înaltei Porţi şi a
Austriei? În lipsa unor documente stricte, trebuie trecute
şi alte amănunte sub titlu de inventar, ca referinţe
neverificate. Astfel, un Papaştefanu, din Epir, a scris pe
spatele unui portret al lui Rigas că pânza ar fi fost
realizată de un pictor italian, când bunicul său şi alţi
prieteni-militanţi naţionali s-au însoţit cu Rigas într-o
călătorie în Peninsulă pentru scopuri naţionale şi
nicidecum pentru pretextul negustoriei. Supoziţia –
neîntemeiată pe dovezi – poate avea o bază de adevăr:
Rigas rămânea şi un negustor, în continuare, ca şi marele
său prieten Dimitrie Turnaviti, comerciant de piei şi
staroste al breslei cojocarilor (care avea, în plus, pe
fratele său Mihai Turnaviti, bogat negustor cu firmă la
Triest).
Zeloşi şi valoroşi biografi, au lansat ipoteze
îndoielnice: între aceştia şi Ulysse de Marsillac 1 , care a
susţinut că, în timpul dezertării lui Alexandru Ipsilanti la
austrieci, în această escapada l-a însoţit şi Rigas – lucru
neverificat prin acte. Să fi călătorit incognito, evitând,
poate, neplăceri din partea autorităţilor?
Mai mulţi prestigioşi istorici (V.A. Urechia 2 ,
Ariadna Camariano-Cioran 3 , Spiru Lambros 4 ) au lansat
unele supoziţii, sugerând un anume grad de veridicitate:
s-a scris că Rigas ar fi studiat medicina şi ar fi urmat
cariera oamenilor în alb, sau că ar fi fost profesor la

1
Ulysse de Marsillac, Equisees biografique Rigas, în „La Voix de
Roumanie”, Bucureşti, II, 1992, p. 101.
2
V.A. Urechia, Istoria şcoalelor, vol. IV, Bucureşti, 1911, p. 63.
3
Ariadna Camariano-Cioran, Les academies a princieres, p. 447-
449.
4
S. Lambros, Însemnări despre Rigas şi Perreroes, în „Ethniki
Aghoghi”, I, 1898, p. 220 şi urm.; apud: S. Lambros, Pagini
miscelane, Atena, 190, p. 649.

91
Academia Domnească din Bucureşti. Din păcate, atare
afirmaţii sau supoziţii au rămas puţin sau deloc
confirmate. Trebuie, totuşi, să stăruie întrebarea: fără o
experienţă didactică, deosebită, putea Rigas să tipărească
culegerea de fizică sau cele trei hărţi fundamentale?
Să ne păstrăm sub rezerva afirmaţiilor
discutabile şi asupra faptului că, între anii 1791-1796,
Rigas nu a mai părăsit ţara, concentrându-se la munca
stăruitoare de pregătire a volumului său enorm de scrieri,
traduceri, creaţii cartografice, articole de doctrină
politică, manifeste şi partituri muzicale de excepţională
fervoare revoluţionară (pe care avea să le pună în
valoarea tiparului, la a doua sa vizită vieneză).
Cea de a doua vizită (confirmată) la Viena a
început la 21 iulie/ 1 august 1796. În ziua următoare,
Merkulius, consulul Imperiului chezaro-crăiesc la
Bucureşti, l-a avertizat cu urgenţă pe von Thugut,
ministrul de externe austriac: A plecat ieri de aici un
oarecare grămătic Rigas, om foarte şiret şi mare prieten
al francezilor, mergând prin Siebenburgen
(Transilvania) la Viena, unde are să dea la tipar o hartă
geografică greacă 1 . Circuitul acestor măsuri de
prevedere împotriva lui Rigas s-a prelungit, în sensul că,
imediat, Merkulius a raportat lui Mitrokowski,
comandantul austriac de la Hermannstadt (Sibiu), despre
această vizită şi despre acest Rigas ce are cu francezii de
aici şi cu comisarul Gaudin strânse legături 2 . Dacă era
cu totul adevărat că Rigas avea un înflăcărat spirit
revoluţionar şi că întreţinea strânse relaţii cu Gaudin şi
Turnaviti, presupunerea că ar fi fost cândva funcţionar
(deghizat) la Consulatul francez din Bucureşti sau un
agent oficial al Franţei, era o scornire fără temei. În orice

1
Hurmuzaki, Documente, XIX, p. 759 şi urm., nr. 726.
2
Duşan Pantelie, Pogibija Rige is Ferei, Beograd, 1931, p. 43-44.

92
caz, de data aceasta, larmele mai mult sau mai puţin false
ale autorităţilor i-au ridicat lui Rigas multe blocaje, atât
la Hermannstadt cât şi la Viena.
Este adevărat că, o dată ajuns la Viena, Rigas
Velestinlis nu a întârziat să ia legătura cu personalităţi
înaintate ale Franţei. A făcut totul cu măsură şi cu
prudenţă (ştiind bine că Austria ajunsese într-o situaţie de
semialianţă cu Imperiul Otoman, impusă de războaiele ce
le ducea cu armatele lui Napoleon pe Rin şi în Italia de
Nord), concentrându-se asupra realizării proiectelor sale
scriitoriceşti şi editoriale. În acest sens, conlucrează
strâns cu editorii gazetei Efimeris – Jurnal: Georgios şi
Pulius Puliu, originari din Macedonia greacă din Vest,
care l-au sprijinit în înfăptuirea a tot ceea ce dorea să dea
poporului său şi ţărilor române (să subliniem, există
documente că domnii români Alexandru Ipsilanti şi
Alexandru Calimachi, urmăreau cu interes munca pentru
realizarea hărţilor cartografice şi au sprijinit îndeaproape
acest proiect inedit). În colecţia lui Samuel Brukenthal
vor fi păstrate, de asemenea copii ale acestor hărţi atât de
trebuitoare.
Rigas a publicat la Viena (1797) trei hărţi: o
Hartă a Valahiei şi a unei părţi din Transilvania (din
Banat până la Siret, n.n.), editată pentru eleni şi filoeleni,
gravată de Francois Muller; Harta generală a Moldovei şi
a unei părţi din provinciile învecinate (harta se întindea
din Transilvania până la Nipru); Harta Eladei, în care
sunt cuprinse, în completare, insulele ei şi o parte din
numeroasele ei colonii din Europa şi din Asia Mică (…)
cu denumirile vechi şi noi (…), acum cel dintâi editată
de Rigas Velestinlis Tessalianul, pentru eleni şi filoeleni
(hartă imensă, în formă pătrată, ale cărei laturi depăşeau

93
2 m, împărţită în 12 foi) 1 . Aceste lucrări monumentale şi
fundamentale impresionează prin atotcuprindere,
exactitate ştiinţifică, detalii geografice şi, în bună măsură,
prin însemnările sale istorico-literare. Sunt indicate şi
multe aşezări din părţile româneşti, cu explicaţii în totul
mişcătoare, ca: Constanţa – Tomis, aici a fost exilat
Ovidiu; Isaccea – Axiopolis, cu podul lui Darius;
Hystapes – Celei – Râmnicu Vâlcea cu Drumul lui
Traian pavat cu piatră, vizibil şi azi; Tzerna Vodă, Patria
lui Iosipos Mesiodax, etc. aceste bijuterii cartografice au
fost apreciate nu numai de greci sau români, ci şi de
savanţi europeni de întinsă notorietate. L. Vranoussis ne
transmite opinia savantului german Johann Christian von
Engels, care a dat o înaltă apreciere acestei opere,
afirmând că alcătuitorul hărţilor era un poliglot de o
largă erudiţie filologică şi politică, colindând timp de
şase ani ţările balcanice şi de sud-estul Europei pentru a
pregăti asemenea rare lucrări cartografice 2 . În decursul
timpului hărţile lui Rigas au fost des retipărite. Cu nobile
preocupări cartografice, similare, Iordache Golescu a
tipărit la Viena, în greceşte, un atlas, ca o replică
omagială, intitulată Harta dacului Gheorghe Golescu
adăugând 20 de versuri pentru a elogia pe prietenul său
Rigas, fiul înfloritor al Eladei (v. Efimeris, 20 februarie
1797, p. 162).
La acelaşi tipar vienez, şi tot în 1797, Rigas a
reprodus un porteret al lui Alexandru cel Mare
(Macedon), încadrat de figurile a patru generali ai săi, ca

1
Despre aceste creaţii cartografice, vezi: G. Lajos, Hărţile lui Rigas,
Atena, 1960; apud: N. Camariano, Contribution a la bibliographie
des ouvres de Rigas Velestinlis, în „Balcania”, Bucureşti, 1938, p.
224-227.
2
Johann Christian von Engels, Geschichte der Ungarischen Reiche
und seiner Beneblaider, vol. I, 1797, p. 473-474.

94
şi de patru scene din luptele purtate, victorios, împotriva
perşilor. Gestul acestei editări era în totul semnificativ şi
elocvent.
În aceeaşi tipografie, a încredinţat editării un
Trepied moral literar, care cuprindea: piesa renumitului
dramaturg italian Olimpiada, inspirată din antichitate,
desfăşurând imagini pline de dramatism din timpul
Jocurilor Olimpice – plin de alegorii care psalmodiau, ca
şi autorul ei, vitejia şi sacrificiul pentru patrie, lucrare
preferată de Alexandru Ipsilanti. Pentru traducerea în
versuri a acestei piese, a exersat îndelung, scriind-o şi în
proză (manuscrisele se păstrează şi astăzi, la Atena şi
Bucureşti). Ambele versiuni au fost realizate în limba
neogreacă.
În Trepiedul moral a aşezat şi povestirea
Păstoriţa Alpilor, a francezului Jean-Francois Marmontel
pe care Rigas, îl consideră într-o notă specială, ca
renumit filosof al veacului nostru şi extrage dintr-un
discurs cuceritor rostit de acesta în Senatul Franţei:
Iubirea Sfântă de Patrie îşi are izvorul în inimă, şi inima
nu îmbătrâneşte niciodată!). Deşi povestirea avea un
pronunţat didacticism, a fost primită cu plăcere şi interes
de cititorii vremii.
Partea a treia (idila în proză a poetului
elveţian de limbă germană Solomon Gessner, intitulată
Primul navigator/ Der erste Schiffer) a fost tradusă în
proză de prietenul lui Rigas, rămas lui credincios până la
moarte – Antonios Koronis, instalat la Triest (dedicată
domnitorului Alexandru Moruzi!). În acest bogat cumul
de trei opere literare, Rigas a adăugat o anexă: însemnare
(independentă) care proslăveşte pur şi simplu virtuţile
patriotice ale altui compatriot tessalian, Seghios Hatzi
Konstas, din Olimp – socotindu-l descendent adevărat al
Eladei şi tribun al Învierii Neamului.

95
Rigas a folosit mult material dintr-o traducere
făcută de un tânăr grec, student în medicină, după cartea
în cinci volume a unui savant francez, cunoscător al
Antichităţii şi cu deosebire al Eladei anilor străluciţi – J.
Barthelemy: Voyage de jeune Anaharchis en Gredin, al
cărui atlas istorico-geografic l-a inspirat şi în lucrarea sa
cartografică. Găsind-o foarte potrivită acestui moment al
trezirii conştiinţei naţionale şi pentru a stimula existenţa
şi creaţia tânărului traducător, tipăreşte, pe contul său,
primele trei volume – deja traduse – urmând ca,
împreună cu înflăcăraţii intelectuali patrioţi din jurul său
(Vandotis şi Nicolaidis) să traducă şi celelalte cinci
volume – sub titlul Noul Anaharsis. Din cauza
evenimentelor care se precipită din ce în ce mai mult şi
duc la arestarea lui Rigas, această finalizare mult dorită
nu se înfăptuieşte, în schimb primele două volume circulă
repede în Grecia, România şi în alte ţări europene.
Vremurile împiedică şi apariţia, îndelung plănuită, a
Spiritului Legilor de Montesquieu.
Rigas şi numeroşii săi contemporani de
acţiune revoluţionară pregăteau cu înflăcărare începutul
răscoalei populare anti-otomane, extinzând şi
amplificând cursul unor momente politice, istorice şi
militare favorabile: victoriile lui Napoleoan (care debarcă
în Corfu şi extinde expansiunea sa în celelalte insule
ionice); efervescenţa în creştere a cercurilor patriotice din
coloniile greceşti; mişcările separatiste ale paşalelor;
conturarea tot mai puternică a instabilităţii şi
descompunerii accentuate a şubredei Împărăţii Otomane.
Sprijinindu-se pe cercurile de compatrioţi din Europa şi
din patrie, Rigas acţionează dârz şi concentrat, pentru
crearea unei mişcări revoluţionare de eliberare a Greciei,
mişcare pe care o organizează şi o dirijează cu
consecvenţă şi neînfricare. La Viena, şi apoi la Triest

96
fiind, trimite scrisori speciale lui Napoleoan, se
străduieşte să atragă Rusia de partea mişcărilor sale, dar
toate aceste demersuri eşuează din nou din cauza Marilor
Puteri. Odată cu anexarea definitivă a Opanezului,
francezii pun capăt efectiv înaintării lor spre Balcani,
căutând să îndrepte ofensiva lor răsăriteană spre alte
direcţii; Rusia răspunde ambiguu solicitărilor
revoluţionarilor greci, iar Austria arată tot mai mult un
sens grav al pactizării cu sultanul.
În aceste condiţii, Rigas şi tovarăşii săi trec
planurile de organizare a luptei pe cont propriu. Rigas
începe să redacteze statutul mult-aşteptatei Republicii
Elene, traduce şi prelucrează materiale care să dea o
orientare ideologică clară şi să impulsioneze întreaga
mişcare: Cartea Constituţională, proiectele şi dezbaterile
Adunării Naţionale a Franţei revoluţionare; tipăreşte,
prelucrează şi comentează cele 35 articole ale Declaraţiei
Drepturilor Omului; redactează o Proclamaţie specială;
prelucrează, tipăreşte şi difuzează o carte cu texte
apocrife, de factură populară (Agathanghelos sau
Vedenia fericitului ieromonah Agathanghel) plină de
profeţii şi oracole despre destinul omenirii şi mai ales
despre destinul Constantinopolului… 1 . Profeţiile aveau
să fie tipărite şi la Bucureşti în 1838. În pas cu acestea,
Rigas pune preţ tot mai mare pe culegeri de folclor
grecesc şi universal, pe cântece patriotice şi
revoluţionare. El scrie, prelucrează şi răspândeşte texte
echivalente la marşurile şi imnurile atât de patetice care
circulau în Grecia şi în Europa (La Marseilaise, La
carmagnole şi Ca ira):
Nainte, voi urmaşii Elenilor,

1
În continuarea răspândirii acestei proclamaţii poetico-revoluţionare
(126 versuri) în epocă, ea a fost transpusă şi de Ion Brad, în zilele
noastre.

97
Timpul gloriei a sosit!
În înseşi scrierile inspirate din marile
capodopere de Drept internaţional, pe care le expune şi le
prelucrează măiestrit şi doct, Rigas adaugă texte literara
care le face tot mai comunicative şi mai viabile; dându-le
un pronunţat patetism:
- Cerule! Tu eşti martorul nepărtinitor al
multor crime,
- Soare! Tu vezi în fiecare zi aceste
nelegiuiri sălbatice,
- Pământule! Tu eşti udat neîntrerupt de
şuvoaiele sângelui nevinovat…
Înlăturând orice urme de naţionalism filoelen
exacerbat, Rigas salută unirea tuturor popoarelor, creştini
şi musulmani, care să proclame în faţa omenirii, cu glas
de tunet, drepturile sfinte şi neatârnate (…) să ridice
voiniceşte grumazul împovărat, şi înarmându-şi cu
dârzenie braţele sale cu armele răzbunării şi ale
deznădejdii, să zdrobească tirania sultanului şi să reînvie
libertatea strămoşilor glorioşi.
Monumentalul său Thurios, creaţie care nu a
imitat model străin, era, în acelaşi timp – marş războinic,
proclamaţie revoluţionară în versuri şi semnalul începerii
unei mari mişcări. În chemări calde, avântate, îl
îndeamnă pe Pasvantoglu să continue lupta sa până la
capăt:
De ce stai, Pasvantoglu, atât de îndoit?
Prin munţii Balcani fă-ţi cuibul, ca
vulturu-n zenit
Şi n-avea nici o teamă de bufniţe şi corbi;
Victoria te-aşteaptă, dacă-i uneşti pe
robi.
Silistra şi Brăila, Chilia şi Bender,
Hotinul, Ismailul, te cheamă şi te cer;

98
Trimite-le armate şi-ţi vor veni de tot
Că-n gheara tiraniei a mai trăi nu pot…
Acest poem grandios cuprinde multe
momente de exaltări lirice, înflăcărate:
Veniţi feciori, voi bravii, să mai trăim, cât
vreţi
Tot singuri, cum sunt leii, prin munţii
pădureţi?
În peşteri s-avem casa, spre codrii să
privim,
De-amarnica sclavie din lume să fugim!
Să ne mai pierdem fraţii şi-al Patriei
pământ,
Mai bine-n libertate, un ceas, decât
Sclavia să te strângă, ani patruzeci de
gât!
………………………………………….
Din Sud, din Miazănoapte, din Răsărit şi
Apus
Pentru popor şi patrie, sus inimile, sus!
…………………………………………
Bulgarii şi-Albanezii, voi Sârbi şi voi
Elini
Şi negrii ca şi albii, un iureş doar să fim,
Şi spada Libertăţii s-o-ncingem, soţ cu
soţ,
De vitejia voastră s-audă-n lume toţi!
…………………………………………
O inimă, cu toţii, un suflet şi un gând,
De vom lovi Tiranul, vede-l-vom
dispărând!
Jurământul patrioţilor împotriva tiraniei
otomane şi a oricărei alte împilări este în totul răscolitor:
O, Împărat al Lumii, în numele Tău vin,

99
Să jur că niciodată Tiranilor mă-nchin!
……………………………………………
Iar de-o să-mi calc cuvântul cel juruit
acum,
Să mă prefacă Cerul în pulbere şi fum!
În numele acestui jurământ sfânt, Rigas s-a
dedicat în totul luptei, riscându-şi şi jertfindu-şi în totul
viaţa. Pregătindu-se, cu temeritate să plece ca negustor la
Triest, şi apoi să se îmbarce către Turcia spre a ajunge la
locul luptei, începe să tipărească un Manual militar,
destinat să dea revoluţionarilor, în plus, şi un îndrumar de
reguli militare. În această nouă carte, înserează şi texte
poetice-originale sau prelucrări. Cântecul german, foarte
dinamic şi mult răspândit, Bucuraţi-vă de viaţă, a căpătat
noua ipostază ca apel revoluţionar elen, rezolutiv: Ce mai
aşteptaţi, voi prieteni şi fraţi?
Trei lăzi cu materiale revoluţionare
clandestine, lăsate unui grup de colaboratori, spre a
ajunge la Tiest şi a-l însoţi în călătoria spre Turcia, capătă
o altă destinaţie (la autorităţile austriece), trădarea
mişelească ajungându-l din urmă şi oprind orice pas al
său spre izbăvirea ţării iubite. Rigas a fost arestat la
Triest (19 decembrie 1791), încarcerat şi anchetat
(încercând să evadeze, se răneşte grav), apoi extrădat de
austrieci (10 mai 1798, deci după şapte ani de judecăţi
ilegale şi tocmeli diplomatice venale). Din grupul lui
Rigas, şase revoluţionari au fost expulzaţi, iar opt martiri,
în frunte cu bravul lor conducător şi emul neînfrânat au
fost ucişi la Belgrad (24 iunie 1798). Opt greci – a scis,
în acele zile, marele grec din Paris, Adamantios Korais –
care cereau în mod legal mijloacele potrivite ca să-i
lumineze şi să-i elibereze pe conaţionalii lor de sub jugul
robiei, au fost ucişi în mod mişelesc (…). Se varsă
viteazul sânge elenic din vinele lor şi sufletul lor

100
binecuvântat se înalţă, ca să se împreune în sufletele
fericite ale tuturor acelor care şi-au dat viaţa pentru
Libertate.
În pofida eforturilor inimaginabile ale
autorităţilor opresoare, tipăriturile lui Rigas au circulat
neşovăitor, iar ideile sale au făcut înconjurul
continentului. Martirajul lui Rigas a determinat
evenimentele ce aveau să vină: Eteria, împlinirea peste
veacuri a proclamării independenţei şi întemeierii mult
visatei Republici Elene. Sângele vărsat de generaţia
Rigas şi de generaţiile următoare de revoluţionari şi
patrioţi n-a fost zadarnic:
O, soare-al meu, tu martor fii
C-al patriei pământ stropii
Cu sângele din urmă!…
Pe pământul românesc, creaţiile scriitorului
şi cărturarului grec au căpătat o mare răspândire, atât în
timpul vieţii sale, cât mai ales în anii Eteriei. Unele au
devenit chiar cărţi-martor, modele Rigas. Poetul oltean
Iordache Slătineanu, din familia-prietenă cu Rigas, la un
text de Florian (Sophronius, Nouvelle grecs), a introdus
unul din cartea lui Rigas, şi anume primul capitol al
povestirii Tânărul provincial. Existenţa a două traduceri
româneşti ale cărţii lui Rigas, găsite în zilele noastre de
Al. Duţu, argumentează ca posibilă şi o cale directă de
preluare a acestor versuri (şi nu neapărat din culegerea lui
Psalidas, cum s-a susţinut multă vreme).
Cele 13 poezii proprii sau culese, introduse
de Rigas în textul lui Retif de Bretonne, au sporit
considerabil accesibilitatea textului şi aria de pătrundere
în Ţara Românească, în Bucureştiul socotit pe atunci un
fel de Paris la Răsăritului. Este una din primele lucrări
din creaţia europeană cu caracter pur literar, care
pătrunde în sud-estul Europei. Mai mult decât atât,

101
însemnătatea sa ca modalitate de influenţare a spiritului
cititorilor din această zonă, a constat în armonizarea
sentimentalismului creator al acestor pagini cu critica
socială pe care o conţineau implicit.
Ianache Văcărescu, contemporan cu Rigas şi
bun cunoscător al culturii greceşti, a fost categoric
influenţat de poezia acestuia. Tema din Amărâta turturea
a fost de mult trecută în literatura noastră, iar înlănţuirea
de metafore avea ca model cartea lui Rigas în cea mai
mare parte. Anton Pann a introdus această poezir în
Spitalul amorului. Tot astfel, tema din Spune inimioară,
spune a fost luată de Văcărescu tot dintr-o mişmamie de
aceeaşi provenienţă, la fel procedând şi în cazul
cântecului Închinăciune de nelegiuiţi.
Alecu Văcărescu a scris poezii greceşti
semnate cu numele Vacarescoglu, unele vădit influenţate
de fragmente din Rigas. Anton Pann, prieten al
Văcăreştilor şi elev al lui Fotino, le-a popularizat în
volumul Poezii deosebite sau Cântece de lume. Folosirea
modalităţii poetice a acrostihurilor dedicate iubitei, îşi au
sorgintea în modelul Rigas. Primăvara amorului
anticipează lirica lui Cârlova şi prin erotica alegoriei
predilect cultivată de Rigas. Ca marele poet revoluţionar
de origine greacă, Alecu Văcărescu experimentează cam
toate speţele literare, dovedindu-se un poet foarte divers,
liric, epic şi cu aspiraţii de creator în teatrul poetic. Dacă
Alecu Văcărescu s-a apropiat de Rigas prin intermediul
contactelor cu Prima Eterie (înfiinţată la Bucureşti de
acesta, împreună cu neguţătorul epirot din Odesa – Scufa,
cu profesorul Santo, farmazonul, şi cu arhimandritul
Diceu), el şi mai ales Iordache, au fost pentru ideea
alianţei statelor creştine din sud-estul Europei împotriva
turcilor.

102
S-a spus în legătură cu prezenţa lui Cârlova la
Craiova, că această capitală a Valahiei Mici îl înfia a
doua oară, păstrând cu sfinţenie urna poetului (citat din
Marin Sorescu). În mediul craiovean, Cârlova a găsit o
stare de spirit favorabilă preţuirii sporului însemnat adus
de Rigas în viaţa spirituală a urbei, precum şi un interes
nestins pentru creaţia acestuia. Rugăciunea luminată a lui
Cârlova are similitudini evidente cu părţi poetice din
cărţile lui Rigas. Tot astfel, idilicul Gessnerian al unor
poezii poate fi pus în legătură cu influienţa vădită a
traducerii făcută de Koronis idilei Primul navigator,
introdusă de Rigas în Trepiedul moral.
Pe Mihai Eminescu l-au interesat, cu
deosebire, manuscrisele, memoriile şi manifestele lui
Rigas, pe care le-a păstrat în biblioteca sa, transmise lui
prin circulaţie clandestină; cel mai mare poet naţional
român a preţuit, cu precădere, Thurios-ul lui Rigas.
Aceste manuscrise, copii şi cărţi tipărite clandestin la
Viena, care au aparţinut poetului, sunt ţinute spre păstrare
la Biblioteca Academiei Române.
Cântecele revoluţionare ale lui Rigas, au avut
o largă pondere în ţările române şi la vecini, nu numai
prin valoarea lor intrinsecă, ci şi prin adresabilitatea
directă către istoria şi realităţile româneşti, în acel secol
al naţionalităţilor, odrăslind cântece naţionale de un
exemplu impunător. Un cântec albanez (O breti
idioniose) era cântat totdeauna după Jurământul lui Rigas
Velestinlis Fereos; studentul timişorean de naţionalitate
sârbă Popovici a transcris un caiet cu Ode şi imnuri ale
lui Rigas către greci.
O exegeză detaliată şi profundă poate pune în
evidenţă influenţe ale Proclamaţiei în versuri a lui Rigas
în mai multe partituri poetice ale lui Iancu Văcărecu
(Buna Vestire, Glasul poporului sub despotism, Marşul

103
românesc). Într-o măsură şi mai subliniată, Cârlova a fost
vădit influenţat în scrierea Marşului oştirii române. Se
poate observa că aceste lucrări au aproape aceeaşi
structură şi ideatică. În finalurile lor, corbul se înalţă
apoteotic (în imnul lui Cârlova), în timp ce Rigas înalţă
crucea (pe mare şi pe uscat). În atmosfera celui mai larg
interes pentru cultura greacă şi pentru Rigas, atât de
manifeste în ambele Valahii, Cârlova a luat acest model
nu numai din lecturi, ci şi din intonaţiile la reuniunile
clandestine ale revoluţionarilor români şi greci. Modelul
grec atribuit lui Rigas, tipărit de Korais (la 1800 şi 1812),
a alimentat compoziţia românească antiotomană (în 411
versuri) Trâmbiţa Carpaţilor 1 (scrisă de un anonim în
jurul anului 1820, dar atribuită lui Ienăchiţă Văcărescu).
Ea evocă luptele vitejeşti antiotomane, inclusiv cele ale
domnilor români, de la o atare localizare a idealurilor şi
luptei românilor se deschide un orizont larg al rezistenţei
tuturor popoarelor din această zonă europeană, ideal atât
de drag lui Rigas:
Fraţi creştini, săriţi fierbinte,
Puneţi crucea înainte,
Pă vrăjmaş să-l năvălim!
Sau balaurul să piară
Şi scăpăm această ţară,
Sau toţi să ne omorâm!
Transpare direct credinţa că toţi creştinii din
Balcani pot şi vor să se ridice spre a salva ţările române,
pământul atât de primitor care a ocrotit şi a sprijinit pe
toţi reprezentanţii inteligenţei şi spiritului revoluţionar
ale acestei peninsule. Patriotul grec Rigas, marele prieten
al românilor de pretutindeni, a nutrit şi a propagat acest

1
Ariadna Camariano- Cioran, Despre poema patriotico-otomană
Trâmbiţa românească, în „Studii şi materiale de istorie medie, II,
1957, p. 457-464.

104
sentiment de solidaritate cu ţara sa de adopţie. A fost un
erou, un martir şi un premergător de dimensiuni
panbalcanice, iar opera sa (politică, literară şi ştiinţifică)
a rămas, prin ecourile nestinse în ţara noastră, după mai
bine de două veacuri şi jumătate, ca o dimensiune
fundamentală a eternităţii sale peren şi glorioase.

Constantin Brâncuşi în documente de arhivă
Ramona Adriana Vasilcoiu

La Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale
se păstrează un număr însemnat de documente despre
Constantin Brâncuşi, cea mai mare parte din perioada
petrecută de acesta ca elev al Şcolii de Meserii din
Craiova şi ca student la Şcoala de Belle Arte din
Bucureşti, documente care completează şi chiar
corectează informaţii cunoscute despre această perioadă
din viaţa marelui sculptor.
Subliniez în acest sens că, în general, toţi
marii brâncuşologi dau ca dată de naştere a lui Brâncuşi
ziua de 21 februarie 1876. Ori, actul de naştere,
înregistrat la Primăria Peştişani pe data de 21 februarie 1 ,
precizează fără echivoc – act de naştere al lui
Constandin, de sex bărbătesc, născut alatăieri (deci pe
19 februarie, n.n.), la casa părinţilor săi, fiu al d-lui
Nicolae Brâncuşi, în etate de ani 45, de profesie
agricultor, şi al d-nei Maria Brâncuşi, în etate de ani 24.
Această mică eroare a fost întreţinută şi de unele
documente oficiale din epocă în care apare ziua de 21
februarie ca dată de naştere a lui Brâncuşi – exemplu
fiind certificatul eliberat de Şcoala de Arte Frumoase din
1
Arhivele Naţionale Dolj, Colecţia Registrelor de Stare Civilă pe
anul 1876.

105
Bucureşti la 3 iulie 1900 1 . Referitor la perioada primilor
ani, ca elev al Şcolii de Meserii din Craiova şi la
documente păstrate la Arhivele Naţionale Dolj,
semnalăm cererea lui Brâncuşi din 20 august 1895 de
înscriere la examenul pentru bursă la specialitatea
sculptură, semnată Devotat C. Brâncuşi, actual elev
solvent 2 .
Pentru a fi admis, Brâncuşi trebuia să depună
o serie de acte:
- actul de consimţământ al mamei sale, ca fiul
său Brâncuşi să se interneze ca bursier la Şcoala de
Meserii din urbea Craiova, la secţia sculptură, act
autentificat la Primăria comunei Peştişani la 8 august
1895 şi „semnat” de Maria Brâncuşi prin punerea de
deget, neştiind carte;
- certificatul eliberat de Primăria comunei
Peştişani la 7 august 1895 că „Brâncuşi este de
naţionalitate română şi se bucură de toate drepturile
politice şi civile ale ţării”;
- certificat eliberat de Şcoala de Meserii din
Craiova, la 15 august 1895, din care rezultă că acesta a
urmat cursurile a două clase la specialitatea de sculptură,
obţinând media de 8,75; 3
Pe cerere este făcută menţiunea „admis la
examen” şi, probabil mai târziu, când i s-au restituit
actele, Brâncuşi consemna „am primit actele”.
A urmat apoi concursul, ale cărui rezultate au
fost consemnate în procesul verbal al Comisiei de
examinare din 31 august 1895, prezidată de prefectul
judeţului, prin care au fost declaraţi admişi mai mulţi

1
Idem, fond Prefectura Judeţului Dolj, Serviciul Administrativ,
dosar 233/1900, f. 46.
2
Ibidem, dosar 52/1895, f. 2.
3
Ibidem, dosar 52/1895, f. 78-80.

106
candidaţi, între care şi Constantin Brâncuşi la Secţia
Sculptură 1 .
La 7 septembrie 1895 Prefectura înainta
Şcolii tabelul cu elevii admişi bursieri. Constantin
Brâncuşi a fost bursier la judeţului Dolj şi în perioada
studiilor de la Bucureşti începute în septembrie 1898 la
Şcoala de Arte Frumoase.
De pildă, la 6 iulie 1900 el cerea Prefecturii Dolj
să-i achite bursa pentru trimestrul iulie, anexând ca
justificare, un certificat eliberat de Şcoală în care se
menţionează că Brâncuşi, „urmează regulat cursurile
secţiunii de sculptură” şi că la concursurile (probabil
examenele) susţinute a obţinut diferite premii:
- Medalia de bronz cu lucrarea Antic bust;
- Menţiunea Onor<ifică> Antic bust, Antic
Figură, Natură sculptură, Cap de expresie
şi Anatomie.
Foarte preţioase sunt fotografiile
reprezentaând lucrări, depuse de Brâncuşi odată cu
cererea 2 .
Într-un alt certificat, nr. 199 din 28 august
1901, aceste lucrări apar mult mai bine individualizate
precizându-se, totodată, că Brâncuşi este elev al Şcolii de
Belle Arte, „unde urmează regulat şi cu distincţiune
cursurile secţiunii de sculptură”.
Referitor la premii (recompense) sunt
menţionate:
-medalia de bronz la Antic Bust, sculptura;
-medalia de bronz la Cap de expresie;
-medalia de bronz la Anatomie;
-menţiunea Onor<ifică> la Antic bust;
-menţiunea Onor<ifică> Antic – figură;

1
Ibidem, f. 41.
2
Ibidem, dosar 233/1900, f. 45-50.

107
-menţiunea Onor<ifică> Natură – sculptură;
-menţiunea Onor<ifică> Cap de expresie;
-menţiunea Onor<ifică> Compoziţie şi
-menţiunea Onor<ifică> Anatomie.
În acelaşi certificat se precizează că “în
vacanţa de vară Brâncuşi are aprobarea consiliului şcolii
să termine studiul de anatomie […] că a lucrat şi lucrează
în atelierul şcolii 1 .
Brâncuşi, deci, în afara programului şcolii,
continua să lucreze şi o va face şi în anul următor după
absolvirea cursurilor, aşa cum menţiona conducerea
şcolii, în aprilie 1902: „d-l C. Brâncuşi, absolvent al
secţiei de sculptură, urmează încă, în orele disponibile,
cursurile practice” 2 .
În perioada studiilor de la Bucureşti, Brâncuşi
a primit ajutor de studii şi de la Epitropia Bisericii
Madona Dudu. De pildă, la 10 aprilie 1899, C.I.
Grecescu, împuternicit de C. Brâncuşi prin procura
încheiată la Judecătoria de Ocol IV Bucureşti la 20
aprilie, încasa suma de 200 de lei reprezentând „ajutorul
de studiu acordat tânărului C. Brâncuşi pe tot anul 1899-
1900”. În perioada menţionată Brâncuşi locuia în strada
Virgiliu, nr. 17 3 .
Prin cererea înregistrată sub nr. 1886 din 5
decembrie 1899, Brâncuşi solicita Epitropiei Bisericii
Madona Dudu sporirea ajutorului de studii pe exerciţiul
financiar 1900-1901 având în vedere că ajutorul acordat,
adică lei 200 anual, este cu totul insuficient chiar pentru
cărţile de studiu. Cu modestie şi bun-simţ Brâncuşi
încheia: cu tot respectul vin a vă ruga ca cu ocaziunea

1
Arhivele Naţionale Dolj, fond Epitropia Bisericii Madona Dudu,
dosar 62/1901, f. 7.
2
Idem, dosar 12/1902, f. 142.
3
Idem, dosar 12/1899, f. 6-7.

108
formării bugetului pe anul 1900-1901 să binevoiţi a-mi
aproba şi mie acel ajutor cu ceea ce d-voastră veţi găsi
de cuviinţă. Şi într-adevăr, în anul următor, ajutorul în
sumă de 400 lei, este achitat aceluiaşi procurator C.I.
Grecescu. Acum Brâncuşi locuia în B-dul Elisabeta, nr.
18, conform procurii cu nr. 201 încheiată la 21 martie
1901 la Judecătoria Ocol III, Bucureşti 1 .
Cu aceeaşi modestie se adresa Brâncuşi
Epitropiei Bisericii Madona Dudu, la 3 noiembrie 1900,
solicitând mărirea ajutorului pe exerciţiul 1901-1902: „cu
cel mai profund respect vin a vă ruga […] să binevoiţi a-
mi spori şi mie ajutorul de studiu ce aţi binevoit a mă
prevedea în buget cu o sumă cât dvs. veţi crede de
cuviinţă”. Motivaţia lui Brâncuşi: „astăzi, găsindu-mă în
un timp înaintat cu studiul pentru care mi se necesită
cheltuieli foarte mari cu procurarea cărţilor, materialelor
şi altor necesare”. Pe cerere este pusă rezoluţia: „se
menţine şi anul acesta, comunicându-i-se că pentru
viitorul an se suspendă ajutorul” 2 .
Totuşi în anul 1902, la 10 aprilie, Brâncuşi,
care locuia pe strada Izvor, nr. 18, autoriza, prin procura
autentificată la Judecătoria Ocol III Bucureşti sub nr.
222, pe Ion Georgescu Gorjanu, comerciant din Craiova,
să primească pentru mine de la Onor Epitropia Bisericii
Madona Dudu din acelaşi oraş, ajutorul acordat de Onor
Consiliu prin buget pe anul 1902-1903. Ceea ce se va
întâmpla la 21 aprilie 1902, conform mandatului de plată
nr. 118 semnat de Ioan Georgescu Gorajanu 3 .
În acelaşi an, la 30 noiembrie, Brâncuşi îşi
exprima gratitudinea pentru ajutorul acordat şi menţiona
că a terminat cu succes cursurile Şcolii de Belle Arte din

1
Idem, dosar 33/1900, f. 26-27.
2
Idem, dosar 12/1900, f. 332.
3
Idem, dosar 39/1902, f. 11.

109
Bucureşti precum şi stagiul militar şi solicita ajutorul
Epitropiei pentru continuarea studiilor în străinătate:
dorind a mă perfecţiona şi specializa într-o şcoală din
străinătate, adică în Italia, recurg din nou la bunătatea
d-voastră rugându-vă ca pe nişte părinţi care
întotdeauna aţi ajutat pe cei care s-au distins la studiu şi
fătă mijloace ca cu ocaziunea formării bugetului pe anul
1903-1904 să îmi acordaţi un ajutor în acest scop.
Brâncuşi anexa următoarele acte:
-certificat de la Şcoala de Belle Arte cu
medalia de bronz;
-certificat pentru absolvirea Şcolii de Belle
Arte;
-fotografii reprezentând lucrările pentru care
a fost premiat;
-un certificat de la o fabrică din Viena unde a
lucrat;
-un certificat de la absolvirea Şcolii de
Meserii din Craiova;
Actele i s-au restituit lui Brâncuşi, pe cerere
fiind făcută menţiunea: „Am primit actele depuse” şi
semnat Constantin Brâncuşi 1 .
Alte documente păstrate la Arhivele
Naţionale Dolj, cunoscute până azi, se referă la
festivităţile pentru comemorarea a 22 de ani de la lupta
de la Podul Jiului din oraşul Tg-Jiu. Primul document
este un raport al prefectului de Gorj către Rezidentul
Regal al Ţinutului Olt prin care se făcea cunoscută
amânarea festivităţilor programate, iniţial, pe data de 14
octombrie 1938, la 27 octombrie. Se preciza, totodată, că
Arethia Tătărescu, preşedinta Societăţii Ligii Naţionale a
Femeilor Creştine din judeţul Gorj, a propus ca în
programul manifestării să fie introdusă sfinţirea şi
1
Idem, dosar 12/1901, f. 430.

110
predarea către Primăria Târgu-Jiu a Coloanei
Recunoştinţei şi a Portalului din Grădina Publică,
monumente ridicate de Ligă „pentru proslăvirea
memoriei Eroilor Gorjului”. Pe document este pusă
rezoluţia se va accepta propunerea făcută de d-na
Tătărăscu cu privire la predarea în seama Primăriei a
Coloanei şi Portalului ridicate în memoria eroilor
Gorjului 1 .
Al doilea document îl reprezintă „Programul
festivităţilor de la 27 octombrie 1938” care prevedea
oficierea de slujbe religioase la Coloana Recunoştinţei,
Biserica „Sfinţii Apostoli” şi la Portalul din Grădina
Publică, discursuri ale reprezentantului Armatei,
reprezentantei Ligii Naţionale a Femeilor, primarului
oraşului şi prefectului judeţului Gorj despre luptele din
Valea Jiului 2 .
După aceea cortegiul, în frunte cu clerul,
oficialităţile, invitaţii, publicul şi armata, urma să se
deplaseze, pe bulevardul C.A. Rosetti şi str. Unirii, la
podul Jiului, apoi la mormântul Ecaterinei Teodoroiu,
pentru comemorarea luptei din acest loc. Festivităţile se
încheiau cu defilarea şcolilor, societăţilor, premilitarilor
şi armatei pe bulevardul Rosetti, în faţa Portalului.
În concluzie se poate afirma că la Arhivele
Naţionale Dolj se păstrează un număr însemnat de
documente referitoare, în majoritate, la anii de tinereţe ai
lui Brâncuşi, ca elev al Şcolii de Meserii din Craiova şi al
studiilor la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti.
Aşa cum am subliniat, unele documente
corectează şi completează informaţiile despre această

1
Arhivele Naţionale Dolj, fond Rezidenţa Regală a Ţinutului Olt,
dosar 106/1938, f. 1.
2
Ibidem, f. 2.

111
etapă din viaţa lui Constantin Brâncuşi, ajutându-ne să
fixăm mai clar „traseul” parcurs, astfel:
-în vara anului 1895 Brâncuşi era absolvent a
două clase – specialitatea sculptură ale Şcolii de Meserii
din Craiova;
-începând cu toamna anului 1895 a devenit
bursier al aceleiaşi şcoli;
-din 20 septembrie 1898 Brâncuşi a început
studiile la Şcoala de arte Frumoase din Bucureşti,
terminându-le în vara anului 1902.
Totodată, documentele menţionate
evidenţiază sprijinul acordat de Consiliul Judeţean Dolj şi
de Epitropia Bisericii Madona Dudu pe timpul studiilor
de la Bucureşti. De fapt era o practică aceasta, ca diferite
autorităţi, biserici şi societăţi de binefacere să sprijine pe
cei care, aşa cum spunea Brâncuşi, „s-au distins la studiu
şi fără mijloace”. Mulţi dintre aceştia au devenit ulterior
personalităţi ale societăţii, în plan naţional sau local:
avocaţi, jurişti, literaţi, oameni de ştiinţă. De exemplu, în
aceeaşi perioadă, de ajutorul instituţiilor menţionate au
beneficiat Nicolae Titulescu, Ioan B. Georgescu, jurist şi
viitor primar al Craiovei în perioada interbelică,
Constantin Năvârlie, magistrat, şi mulţi alţii – studenţi în
medicină, drept, muzică, ştiinţe, la instituţii de
învăţământ din ţară sau străinătate.

112
Scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu şi
Craiova
Aurelia Florescu

Scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu a intrat în
conştiinţa marelui public prin opera sa pe care istoricii şi
criticii au apreciat-o stabilindu-i locul cuvenit în
palmaresul literaturii române.
Se cunoaşte că s-a născut la Iveşti, judeţul
Tecuci, în anul 1876 decembrie 8, într-o familie cu vechi
tradiţii culturale, originară din Oltenia 1 . Dat fiind faptul
că tatăl său, Dumitru Bengescu, se dedicase carierei
armelor, ajungând până la gradul de general, a străbătut,
împreună cu el şi mama sa Zoe, născută Ştefănescu,
întreaga ţară, urmându-l în misiunile primite.
Dragostea pentru literatură i-a insuflat-o, în
primul rând, tatăl său care a nutrit, şi el, speranţa că se va
dedica scrisului. Despre aceste încercări scria Hortensia
Bengescu, căsătorită Nicolae Papadat, într-un Jurnal
publicat parţial de către un prieten al familie, scriitorul
Camil Baltazar: tatăl meu, bravul soldat…găsea totuşi
timp pentru a-mi vorbi de scriitorii şi poeţii români şi
francezi pe care îi cunoştea, încurajând aplicarea mea
spre compoziţia literară 2 . În tatăl său, un mare

1
A decedat la Bucureşti în data de 5 martie 1955.
2
Florin Mihăilescu, Introducere în opera Hortensiei Papadat-
Bengescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 21.

113
îndrăgostit de muzică şi poezie 1 , şi-a găsit asemănările şi
deosebirile şi s-a hotărât să scrie găsind salvarea în chiar
esenţa firii mele şi în educaţia şi ereditatea ce avem şi
anume în scrisul literar către care, încă din mica
copilărie arătasem înclinare 2 . A avut şi un model
apropiat în unchiul său, George Bengescu-Dabija,
cunoscut autor al libretului Olteanca şi al piesei
Pygmalion ce se jucau pe scena bucureşteană, savurate de
public 3 .
Cu siguranţă că, într-o călătorie spre Mehadia,
Hortensia Papadat- Bengescu a poposit la Craiova, pentru
a revedea locurile de unde-şi trăgea seva 4 .
Ajunsă la vârsta şcolară, părinţii ei s-au hotărât
s-o lase la Craiova, unde locuiau majoritatea rudelor
paterne, înscriind-o la o şcoală de fete. Această perioadă
se încadrează în penultimul deceniu al secolului al XIX-
lea. Toate încercările de a regăsi date concrete referitoare
la şcoala respectivă conduc la identificarea ei cu actualul
Liceu Elena Cuza din Craiova 5 . Ele au la bază amintirile
scriitoarei.
Perioada copilăriei, rămasă neştearsă în sufletul
Hortensiei Papadat- Bengescu, a constituit subiectul unui
volum, dedicat Fetiţei, publicat cu titlul Arabescul
amintirii, la Bucureşti, în anul 1986. Ediţia a apărut sub

1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
V. Mândra, Istoria literaturii dramatice româneşti, vol. I.
Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 308.
4
Este o vedere trimisă lui Garabet Ibrăileanula 26 august 1919
conform Camil Baltazar, Contemporan cu ei, Bucureşti, Editura
pentru literatură, 1962.
5
Nicolae Andrei, Gheorghe Pârnuţă, O prestigioasă instituţie
şcolară. Liceul de filologie-istorie din Craiova, Craiova, Editura
Scrisul Românesc, 1985, p. 99, 108, 210.

114
îngrijirea lui Dimitrie Stamatiad 1 , menţiona, în prefaţă,
că scriitoarea intenţiona să lărgească aria de cuprindere
a cărţii, realizând – în paralel cu descrierea
întâmplărilor şi emoţiilor trăite de Fetiţă – o suită de
portrete ale oamenilor pe care îi cunoscuse sau de care
auzise vorbindu-se în casa părintească 2 . El preciza că
autoarea alege în ciclul Fetiţa soluţia narării la
persoana a III-a, mascând, fie şi numai convenţional,
căci identitatea dintre eroină şi scriitoare este evidentă –
mărturisirea 3 .
Volumul este organizat ca o culegere de
amintiri, sub diferite titluri, întâmplări ce pot fi
identificate cu cele reale, din viaţa scriitoarei, cu referiri
la şcoala unde învăţa, la cuprinsul lecţiilor, la prieteniile
pe care le-a legat, cu nume care se regăsesc în Craiova,
la sfârşitul secolului al XIX-lea. Între ele sunt Luci
Măcescu, Elvira Gărdescu, Ortense Nicolau, Elena
Dumitrescu, ş.a. Oraşul Craiova apare, în mod expres, în
două poveşti. În Pas de Chance memorează că, la
terminarea claselor primare în Craiova – oraş oltenesc
de baştină al Tatei – directoarea îi pregătise o cunună de
lauri artificiali, poleiţi, pe care părinţii o încadrase cu un
ram auriu, împreună cu diploma – ceea ce ei nu-i place,
ca fiind ostentativ, dar nu le poate strica gustul, iar în
sine, ca recompensă, i se păruse poate magnifică, dar
regretase mult, cununa aşa de graţioasă de merişor
proaspăt. De clasificări pe atunci n-avea habar. Venea la
şcoală condusă de mama sau de soldat, îi era interzis să
se joace în recreaţii cu celelalte, sta singură în bancă, i

1
Este probabil nepot al scriitoarei de la fiica sa, Elena, căsătorită
Stamatiad.
2
Hortensia Papadat-Bengescu, Arabescul amintirii, Bucureşti, 1986,
p. 7.
3
Ibidem, p. 8.

115
se ura şi nu avea de acel timp, altă amintire decât a
rahagiului de la care, fără voie, cumpăra un fel de
ciubucuri gelatinoase de pastă albă şi roşie, umplute, la
mijloc, cu nuci, înşirate pe o aţă, dezgustătoare când şi le
amintea, dar pentru care avea atunci o predilecţie 1 . Într-
o altă poveste, Case de închiriat, Fetiţa ceruse lui Ion,
cel de atunci ordonanţă, s-o dea în leagăn tare, mai tare,
mai tare, mai sus…până se avântase leagănul peste cap
cu Fetiţa cu tot. Atunci era să se scufunde pământul, să
se cutremure tot oraşul Craiovei – oraş vechi şi temeinic
– când Tata, care văzuse, tăcuse…cât? O secundă sau un
veac? Şi Ion? Ce va fi cu el? deocamdată, Mama şi
Mama Tica stau albe ca o petică de olandă. Tăcerea n-
avea sfârşit…mai bine orişice alt. Dar Fetiţa, revenindu-
şi cea dintâi din ameţeala acelei nevroite performanţe şi
profitând de tăcerea ameninţătoare, dar care nu
izbucnise într-o nimicitoare furtună, văzând chipul alb ca
de hârtie al Mamei Tica şi pe Ion alături, nevinovat dar
victimă, Fetiţa se ridică şi, sprintenă, deşi o durea peste
tot carnea fragedă zdrelită, se aruncă spre Tata 2 .
Se cunoaşte că familia Bengescu îşi are numele
de la proprietatea sa din hotarul satului Bengeşti, judeţul
Gorj. Ea este atestată de câteva veacuri în istoria ţărilor
române. Tatăl scriitoarei, Dumitru 3 , şi fratele său
George 4 , Bengeşti, erau urmaşii marelui spătar Stanciu
Benga atestat în anul 1560 5 , al căriu fiu, tot Stanciu
Benga, a fost căsătorit cu Cârstina, sora Domnitorului
Ţării Româneşti, Pătraşcu cel Bun, tatăl lui Mihai

1
Ibidem, p. 237.
2
Ibidem, p. 176.
3
n. circa 1840 – d. 1921.
4
n. 30 iunie 1844 – d. 13 ianuarie 1916.
5
O.G. Lecca, Genealogia a 100 de case din Ţara Românească şi
Moldova, Bucureşti, 1911.

116
Viteazul. Cârstina şi Pătraşcu, împreună cu alţi cinci fraţi
şi surori, erau fiii Domnitorului Ţării Româneşti Radu
(Petru) Paisie, urmaşii lui Mircea cel Bătrân 1 .
Din documentele cunoscute rezultă că tatăl
scriitoarei, Dumitru, era fiul lui Titu Bengescu şi al
austriecei Louise Salviny von Uffman. Titu Bengescu
este menţionat, la Craiova, într-o listă de alegători cu
venit anual de peste 2000 lei, întocmită în anul 1857, în
care se precizează că avea vârsta de 40 de ani şi locuia în
mahalaua Obedeanu 2 . Rezultă că s-a născut în anul 1817.
A studiat la Viena, unde a cunoscut-o pe Louise, pianistă,
cu care s-a căsătorit, stabilindu-se, apoi, la Bucureşti.
Documentele descoperite până în prezent,
atestă că, în aceeaşi perioadă – prima jumătate a secolului
al XIX-lea – mai locuia, în Craiova, o persoană care se
numea Titu Bengescu (I). Acesta s-a născut la Bucureşti,
în anul 1790, după cum se reţine din Catagrafia oficială
de toţi boierii Ţării Româneşti la 1829 3 care îi precizează
vârsta de 39 ani. Era fiul clucerului Gheorghe Bengescu,
avea rangul de vel serdar şi domiciliul în Craiova. A
decedat înainte de 7 august 1846, când marele logofăt
Iancu Bibescu „a cumpărat prin mezat casele răposatului
cluceru Titu Bengescu” 4 din Craiova, depunând în casa
vătăşiei suma de una mie galbeni. Titu Bengescu (I) se
căsătorise, în anul 1810, cu Maricuţa Brăiloiu, fiica lui
Corniţă şi a Mariei Brăiloiu născută Filişanu 5 . Corniţă

1
Dan Pleşia, Genealogia Basarabilor, Anexă la volumul Io, Mircea
mare voievod şi domn, Editat de Aşezământul cultural „Nicolae
Bălcescu”, Rm. Vâlcea, 1986.
2
D.J.A.N. Dolj, fond Prefectura Judeţului Dolj, inv. 89/1857, f. 226-
246.
3
I.C. Filitti, Catagrafia oficială de toţi boierii Ţării Româneşti la
1829, Bucureşti, 1929, p. 51.
4
D.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, P. III, 22, 1846 august 7.
5
Ibidem, P. LX, 1755 iunie 2.

117
Brăiloiu era nepotul marelui ban al Olteniei, Cornea
Brăiloiu care fusese căsătorit cu Stanca Bengescu.
Încă nu se cunoaşte gradul de înrudire dintre
Titu Bengescu (II), bunicul scriitoarei şi Titu Bengescu
(I). Exista obiceiul ca unul din copii, dintr-o familie. Să
primească prenumele tatălui sau a naşului de botez.
Registrele stării civile păstrate la Arhivele Naţionale din
Craiova îl atestă pe Titu Bengescu (I) ca naş de botez al
multor copii care i-au purta prenumele. Între ei se numără
şi Maiorescu Titu, mare personalitate a culturii
româneşti 1 .
S-ar cuveni ca şi scriitoarea Hortensia Papadat-
Bengescu să fie încadrată între personalităţile de primă
mărime ale municipalităţii Craiovei.

Nicolae Romanescu, fost primar al Craiovei,
preşedinte de onoare al unui Cerc de
Spiritism
Emilian Mirea

Universul fenomenologiei paranormale nu
poate fi separat de ceea ce parapsihologii numesc a fi
SPIRITISMUL. Nu putem să nu remarcăm că, în
privinţa SPIRITISMULUI, părerile sunt împărţite.
Cercetătorii din acest domeniu consideră ori că
SPIRITISMUL, devenit aproape o ştiinţă, este necesar să
fie practicat, pentru că reprezintă calea cea mai directă
către cunoaşterea „spaţiilor astrale”, ori se consideră că
practicarea SPIRITISMULUI, în cadrul fenomenului de
CUNOAŞTERE, nu este deloc benefic, ba chiar

1
D.J.A.N. Dolj, fond Registre de stare civilă, inv. 772, născut 15
februarie 1840.

118
dimpotrivă, produce neajunsuri şi riscuri de tot felul. În
susţinerea celui de-al doilea punct de vedere, se merge
pe ideea că Spiritele nu trebuie deranjate, în Lumea lor,
cu intervenţii din Lumea Materiei, din care ele s-au
desprins prin MOARTE .
Apoi, apare o altă problemă: aceea că nu se ştie
niciodată dacă, la invocare, se prezintă chiar spiritul
celui invocat sau, dacă nu cumva, se prezintă un spirit
malefic sau răuvoitor, care imită, cu fidelitate, vocea şi
comportamentul celui trecut în Astral. Au fost destul de
dese cazurile când, în timpul unei şedinţe de spiritism,
nu s-a prezentat spiritul invocat, ci un spirit malefic care
i-a produs rău mediumului sau participanţilor la
respectiva şedinţă, şi sunt deja şi câteva cazuri în lume
când spiritul coborât din Astral l-a ucis pe medium (!).
În anii ’30, a existat, la Craiova, unul din cele
mai importante şi mai serioase cercuri de spiritism din
România: se numea Cercul pentru cercetări psiho-fizice
„PRIETENII NECUNOSCUTULUI” şi editau o
publicaţie periodică, intitulat „ ASTRALIS ”, în care
consemnau tot ceea ce se petrecea în cursul şedinţelor de
spiritism. Demn de menţionat este că preşedintele de
onoare al Cercului era primarul de atunci al Craiovei,
NICOLAE ROMANESCU. Dispuneau de patru-cinci
membri cu calităţi de medium, fapt care făcea posibil
„contactul de gradul III” cu spiritul invocat. Au trecut şi
prin experienţe nefericite, în sensul că au avut şi ei
probleme cu spirite nechemate care au produs suferinţe
mediumului sau i-au adus într-o stare foarte aproape de
moarte. Este interesant de menţionat că spiritele cu care
ei au reuşit să intre în dialog au fost dintre cele ale unor
oameni care au avut parte de celebritate şi preţuire în
decursul vieţii pământeşti, şi aş enumera pe cele ale lui
Schopenhauer, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Regele

119
Carol I al României, Thomas Edison, Nicolae
Romanescu (după trecerea sa în eternitate), Vasile
Alecsandri, Gustave le Bon, Camille Flammarion,
Traian Demetrescu, Nicolae Bălcescu, Jean Jacque
Rousseau, Victor Hugo, Du Potet, Heinrich Heine,
Vintilă Brătianu, Montesquieu, Charles Baudelaire,
Schiller, Emile Zola, Goethe, Mihail Kogălniceanu şi ale
multor alte personalităţi ale lumii. Fireşte că nu vom şti
niciodată, cu exactitate, cât de „precise” şi autentice au
putut fi aceste comunicări, adunate acum într-o carte.
Dar nici nu putem nega sau trece, superficial, cu vederea,
aceste realizări ale pasionaţilor de spiritism, un fel de
„pasionaţi de eternitate”, din anii ’30, de la Craiova.
Benefic sau malefic, mai mult sau mai puţin
periculos pentru cei care-l practică, se poate spune că
SPIRITISMUL, ca ştiinţă, oferă informaţii valoroase
despre Lumile din Astral, despre evoluţia, ca SPIRIT,
a Fiinţei umane.

Moartea nu există
- Revelaţii din Lumea
Nevăzutului -

Corpul Spiritual. – Totul e pregătit. – În legătură cu
Spiritele. – Fericirea prin Iubire.

Poteci noi se deschid înaintea voastră, căci acum
sunteţi aproape pregătiţi pentru a primi mari cunoştinţe şi
veţi zări, poate, ceea ce voi încă nu aţi văzut, cu ochii
voştri omeneşti.
Fericiţi cei cu Credinţă, căci ei vor vedea Împărăţia
noastră ! Ferice de cei ce ascultă cuvintele mele ! Doresc
ca toţi cei ce le aud să şi le păstreze în suflet.

120
Viaţa astrală este făcută ca să fie schimbată
îmbrăcămintea de carne, pe care o purtaţi voi, pe voi, şi
pe care am purtat-o şi noi, cândva. Odată ce intraţi pe
linia evoluţiei spirituale, Corpul Spiritual devine, încet-
încet, mai uşor şi mai luminos, pentru că este plin de
cunoştinţe noi. Apoi, acest Corp – ca să-i zic aşa pentru a
mă face mai bine înţeles de voi, se transformă, neîncetat,
până când ajunge să fie format din scântei puternic
luminoase, urmând a face parte dintr-o singură scânteie:
TOTUL . Acesta este marele mister pe care voi nu-l
cunoaşteţi, dar îl presimţiţi. Călătoriţi, atât voi, cât şi noi,
către un Infinit imposibil de conceput, pentru voi, acum.
Superb, mare şi plăcut vis are omul cât trăieşte, dar
el se dărâmă odată cu plecarea lui de aci. Speranţele sunt
oglindite în toată viaţa sa pământească, dar el, muritorul,
se loveşte mereu de metereze greu de trecut. Aşa a fost
de zbuciumată şi viaţa mea, pe malul Pământului.
Sunt aici pentru că trebuie să fiu şi toate sunt
pentru că trebuie să fie. Aşa a fost înainte ca voi să vă
naşteţi şi tot aşa va fi şi după Moarte şi până la
următoarea Reîncarnare. Totul şi toate sunt pregătite.
Sunt calculate aproape matematic – tot şi toate.
Aşa cum este pregătită Lumea în care vă naşteţi,
trăiţi şi muriţi, tot astfel este pregătită şi Lumea
Universului Întreg. Pentru că trebuie să ştiţi că sunt două
Lumi: Lumea Mare şi Lumea Mică.
„Mane, Tekel, Unfarsin !”- adică totul este numărat,
socotit şi cântărit. Astfel, viaţa este în aşa fel clădită
încât să fie greu de descifrat.
În locul unde suntem acum şi trăim, ne mişcăm şi
existăm în Lumea noastră, în corpul nostru imaterial:
SPIRITUL. Ne petrecem timpul analizându-ne
existenţele trecute.

121
Sunt în viaţă mii şi mii de muritori care sunt lipsiţi
de ceea ce numiţi voi bogăţie, referindu-vă la bogăţia
materială, vremelnică. Credeţi voi că ei sunt fericiţi sau
nefericiţi ? Da şi nu. Căci acestea sunt urmările altei
vieţi.
Vă doresc ca spiritele voastre să aibă puterea să se
înalţe din învelişul de carne şi să pătrundă în sferele
înalte, să cugete şi să găsească singura cale care duce la
izbândă. Aceasta este numai IUBIREA. Cu ajutorul
Iubirii, se poate trece, prin viaţă, cu bucurie şi fericire.
Voi credeţi că nu există fericire în viaţa pe Pământ ? Voi
puteţi să creaţi această fericire, şi asta numai prin Iubire !
Mulţumesc pământenilor pentru amintirea pe care
mi-o păstrează iar vouă, cei care vă străduiţi să aflaţi
despre Lumea Nevăzutului, pentru dragostea pe care mi-
o purtaţi !

5 decembrie 1931 Spiritul Nicolae
Romanescu

"Mediumul a fost aruncat la o distanţă de trei metri"

PARTEA EXPERIMENTALĂ

Cercul de studii psiho-fizice PRIETENII
NECUNOSCUTULUI

PROCES - VERBAL
al şedinţei ţinută în seara de 12 noiembrie 1932, în sala
Cercului,
din strada Obedeanu nr. 52 din Craiova

Şedinţa începe la ora 9 seara.

122
Mediumi: C. Fuior şi Dorina Angelescu.
Asistenţi: inginer-arhitect I. Atanasescu; dna Maria I.
Atanasescu; dna H. Drăghici, funcţionară; dra I. lonescu,
funcţionară; Th. Iliescu-Ombrah, ocultist; Lustig,
funcţionar de bancă; dna Margareta Lustig; D. Mateescu,
student ; Oroveanu, student ; Prejbeanu, avocat; loan M.
Russu, publicist; I. Stăncuţ, învăţător din Şimnic;
Viişoreanu, avocat; N. Văileanu, proprietar agricol din
Şimnic.
Înainte de începerea şedinţei, s-a făcut controlul
amănunţit al sălii de şedinţe, al scaunelor şi al cabinetului
negru, pentru a nu se afla în încăpere nici un obiect
ascuns, care nu-şi avea locul acolo, şi care ar fi putut da
bănuiala de fraudă. Obiectele lăsate în sală au fost numai
cele necesare pentru experienţe, şi anume: o vioară cu
arcuş, o mandolină, o farfurie cu ghips pentru mulaje şi
um clopoţel. În afară de acestea, au mai fost aşezate, pe
brâul uneia din ferestre, mai multe legături, din frânghie,
pentru legarea mediumilor, iar pe cremonul altei ferestre
a fost atârnat cordonul mediumului Dorina Angelescu, pe
care şi l-a scos pentru că o jena.
S-a procedat, apoi, la percheziţia amănunţită a
fiecărui asistent. Percheziţia a fost făcută, reciproc, de
către asistenţi. Toate obiectele aflate asupra lor au fost
duse în altă sală, după care a fost încuiată uşa cu cheia şi
au fost controlate şi încuietorile ferestrelor.
La controlul făcut mediumilor, de către
asistenţi, nu s-a găsit, asupra lor, nici un obiect.
S-a făcut apoi rugăciunea obişnuită şi invocarea
Spiritului-Ghid al şedinţelor. După care, asistenţii s-au
aşezat m cerc pe scaunele respective, au făcut lanţ cu
mâinile şi contact perfect cu genunchii şi picioarele,
fiecare cu vecinul său, din dreapta şi din stânga.
Inginerul-arhitect Atanasescu a stins lumina cu o mână,

123
pe care a prins-o, apoi, imediat, în lanţ cu vecinii săi din
Cerc.
Ambii mediumi, care se aflau în lanţ cu
asistenţii, au intrat în transă în circa 10 minute. După
indicaţiile date prin mediumul C. Fuior, aflat în transă, dl.
Atanasescu a aprins lumina pentru a aşeza mediumii la
locurile lor. Mediumul C. Fuior a fost transportat în
cabinetul negru, pe fotoliul respectiv, unde a fost legat de
ambele mâini, pe braţele fotoliului, şi de ambele picioare
de picioarele acelui fotoliu.
Mediumul Dorina Angelescu a fost aşezat în
cercul asistenţilor, fiind ţinut de mâini de către vecinii săi
din dreapta şi din stânga şi stând în contact cu genunchii
şi picioarele de acei vecini.
Apoi s-a stins lumina în sală.

FENOMENE OBSERVATE

(1). O floare, din cele care se numesc crăiţe, a fost
aruncată în mijlocul sălii. (La controlul făcut la începutul
şedinţei nu se afla, în sală sau asupra asistenţilor sau
mediumilor, nici o floare).
(2). Una din perdelele din mijloc ale cabinetului negru a
fost ridicată pe acoperişul cabinetului. (După ce
mediumul C. Fuior fusese introdus în cabinetul negru,
toate cele trei perdele ale cabinetului fuseseră lăsate în
jos. După ce au fost controlate legăturile mediumului,
acestea au fost găsite intacte, aşa cum fuseseră de la
începutul şedinţei).
(3). Perdeaua din mijlocul cabinetului s-a lăsat, singură,
în jos, cum fusese la începutul şedinţei.
(4). Mediumul a fost aruncat afară din cabinet, în sală,
împreună cu fotoliul de care era legat, în spatele

124
asistenţilor, la distanţă de 3 metri de locul unde fusese
aşezat. Legăturile de la mâini şi de la picioare au fost
descoperite intacte, iar perdelele erau lăsate în jos,
închizând cabinetul.
(5). Legăturile pentru mediumi, care rămăseseră
neîntrebuinţate, pe brâul ferestrei, au
fost găsite aruncate în mijlocul cercului asistenţilor.
(6). O cheie de broască, ruginită, care nu se aflase în sală
şi care nu era nici de la uşa
sălii de şedinţă, a fost găsită pe pieptul asistentului N.
Văileanu, în partea opusă cabinetului mediumului şi la
distanţă de 5 metri de acesta.
(7). Centura mediumului Dorina Angelescu a dispărut de
pe cremonul ferestrei, unde
fusese aşezată înainte de începerea şedinţei, şi nu a putut
fi găsită nici în sală, nici asupra asistenţilor.
(8). Mediumul C. Fuior a fost, din nou, azvârlit din
cabinetul negru, afară, în trei puncte ale sălii, apoi a fost
aruncat, din nou, în cabinet. Legăturile sale de la mâini şi
de la picioare s-a constatat că sunt intacte.
La orele 10 seara, Entitatea care a produs fenomenele a
spus, prin graiul mediumului
C. Fuior, să încheiem şedinţa.
Procesul-Verbal a fost semnat de toţi cei prezenţi, ca
dovadă că a consemnat întocmai
toate fenomenele care s-au produs.

Forţa Credinţă
(Comunicare primită prin mediumul V. I. Russu)

Credinţa cea adevărată coboară din înălţimi şi
vine către acela ce poate să o primească.
Voi vă aflaţi în legătură cu acea Esenţă Divină,
atunci când sunteţi dornici de a o primi. Ea nu este o

125
substanţă efemeră, ci un izvor din care se împrăştie
linişte şi bucurie.
Credinţa e răspândită de Atotputernicul prin
raza caldă şi binefăcătoare de care toată Omenirea are
nevoie. Nu sunt toţi „inspiraţi", pentru a primi aceste
„raze" binefăcătoare. Unii au darul de a primi această
Forţă a Credinţei, alţii sunt mai puţin înclinaţi. Vina nu
este a cuiva anume. „Raza" Credinţei se răsfrânge după
cum de mare e dorinţa celui care vrea să o primească. În
toată această Mare fluidică de Credinţă Divină, nimeni nu
poate fi primit dacă nu are o adevărată pornire, sinceră şi
nestrămutată. Cum ai putea să pluteşti, singur şi fără
teamă, pe această Mare, unde vezi tu siguranţa ajungerii
la ţărm, dacă nu ai Credinţă?! Crezi că poţi ajunge la
ţărm, teafăr şi nevătămat, pe propriile tale puteri, fără
Credinţă? Nu, calea este imposibil de urmat fără Credinţă
şi nu poţi reuşi nimic! Credinţa este aceea care susţine
toate forţele din Univers.
Nu părăsiţi Credinţa nici un moment pentru ca,
numai prin ea, puteţi ajunge la Dumnezeu! Faceţi tot ce
Credinţa voastră vă îndeamnă şi nimic nu va merge pe un
drum greşit. Nu fiţi fricoşi! Credinţa adevărată nu ştie ce
e frica! Toată această Mare Divină infinită poate fi
străbătută foarte uşor atunci când drumul pe care aţi
pornit e Credinţa.

21 noiembrie 1932 Spiritul Nicolae Romanescu

(Din cartea ASTRALIS, Craiova, 1933)

126
1907 în arhiva scrisă şi orală
Ion Sgaibă

Primăvara anului 1907 a rămas în memoria
locuitorilor din Oltenia. Dacă „povestirile” de tot felul
primează în lumea satelor, despre acţiunile ţărăneşti,
cântecele populare care amintesc evenimentele sunt
foarte rare, întâlnite sub forma unor texte trunchiate pe
cale de dispariţie. Cu excepţia cântecului Răscoalele
ţărăneşti din martie 1907 a poetului popular Radu de la
Giubega (Radu Florea) cât şi variantele acestui poem
care au circulat, sau ale altor creatori anonimi, au
completat cronica orală a răscoalelor ţărăneşti din judeţul
Dolj. Sunt cunoscute opt variante care au fost publicate
de specialişti în periodice sau cu ocazia diferitelor
comunicări. Ne oprim la două creaţii populare mai puţin
cunoscute: Cântecul lu’ ‘907 care are peste o sută de
versuri şi Cântec de răscoală, culese la 20 iulie 1967, în
satul Cocorova, comuna Poiana de Sus, judeţul Gorj de la
Alion Purcaru, în vârstă de 85 de ani, neştiutor de carte,
el însuşi participant şi martor ocular la frământările
ţărăneşti de pe Valea de Jos a Gilortului, ca şi la cele
două conflagraţii pe care le-a imortalizat în versuri de o
rară frumuseţe şi un necruţător realism. Cântecul este de
fapt o succesiune de tablouri care prezintă aspecte
generale, cât şi particulare ale evenimentelor din martie
1907, care sunt privite ca un război, datorită reprimării
sângeroase a răscoalei: Verde, verde, trei granate/
Cruceşte-te, măre, frate/ Să vezi pi la ‘907/ Ne-u oropsit
cu păcate/ Cu puştile di la spate/ Cu baionetele scoase/

127
De-ţ’ bagă fior în oase/ De-atâta răzbel şi jale/ Curge
sângele pe vale/ Verde, verde, trei migdale/ Peste dial şi
peste cale (calea ferată, n.n.)/ Peste culmea Arpejioarei/
Lângă fruntea căprioarii/. În cântec este amintit fără lux
de amănunte incidentul de la Cocorova care nu este
simultan cu cele de la Mălăieşti şi Stoina, de pe Valea
Amaradiei; a rămas în tradiţia populară sub denumirea
Focul de la Hurezanca. În aceeaşi primăvară, ţăranii au
dat foc unui pătul, care a ars parţial, au dat foc la lucruri
şi la banii găsiţi în casă. Pe Valea Amarăzii/ În mijlocu’
ogrăzii/ ‘Mi-era de o casă mare/ Ce ardea cu-nflăcărare/
(Focul de la Hurezanca). Spiritele s-au potolit repede,
prin intervenţia jandarmilor şi a debarcării a cinci tunuri
în gara Gilort, pentru că răscoalele luseră amploare pe
Valea Amaradiei. Între timp, un ţăran isteţ, Dumitru
Zamfir, care a dat drumul unor rebeli dintr-un vagon
staţionat în gara Gilort, a fost arestat, închis şi cercetat la
Târgu-Cărbuneşti, de unde a fost eliberat câteva zile mai
târziu, la intevenţia căpitanului C. Băbălău, originar din
Poiana de Jos, plasa Filiaşi. Lingură verde de-un sfanţ/
Trinu-i plin de dorobanţ’/ Dar în gară la Gilort/ Se goli
convoiu’ tot/ Că nea’ Dumitru Zamfir/ Le dete drumu’
din trin/ Verde, verde, meri creţeşti/ Îl legară-n
Cărbuneşti/ La căşile pandureşti/ Să-l judece-
mpărăteşte/ Căpitani şi coconete/ (Cântecul lu’ ‘907) .
Aria de întindere a răscoalelor şi a
consecinţelor sunt prezentate lapidar, fără a intra în
amănunte, dar sunt surprinse adevăratele cauze ale
acestora: Frunză verde foi de fag/ Săracu’ omu’ sărac/
N-are-n casă mămăligă/ Dar la impozite-l strigă/ Şi
belelele tot curg/ Cum trag şi boii la jug/ Percitoru-l
sechestrează/ Notaru’-l încondeiază/ Boierul îl jefuieşte/
Şi jandarmu’-l biciuieşte/ Mi-au venit cu tunurile/
Începând cercetările/ Din Moldova-n Hurezani/ E spuză

128
de căpitani/ Bagă spaima-n ţărani/ Şi-i zbicea şi-i
suduia/ Savai ca pe-o rămurea/ De-mi plângea Oltenia/
Horezu şi Craiova/ Rastu şi Terpeziţa/ Grindenii şi
Brastavăţu/ Gilortu’ şi Ilovăţu’/ Lacrimile îmi cădea/ De
se ducea pomina/ (Cântecul lu’ ‘907).
Este demn de remarcat faptul că unele
localităţi din cântec (Horezu, Grindeni) sunt atestate şi de
documentele de arhivă. Astfel, în telegrama urgentă
trimisă de Gh. Popovici, şeful regiei Sadova în data de 25
martie 1907, prin agenţia Caracal, către Prefectura
Judeţului Dolj, se transmite: Locuitorii de peste Jiu, unde
au pustiit prin incendii toate proprietăţile din comunele
Valea Stanciului, Horezu Poenari, Greceşti, Grindeni,
asasinând şi pe proprietari, au trecut Jiul spre noi şi în
prezent se devastează comuna Grindeni şi Bechet.
Pericolul este iminent, fiind ameninţaţi din toate părţile,
cerem ajutor imediat ca să putem sta aici 1 . De
asemenea, este amintită comuna Brastavăţu, de lângă
Corabia, zonă în care răscoalele au avut o amploare mai
mare – aşa cum reiese şi dintr-o scrisoare de epocă scrisă
de un negustor din corabia, Ion Dumitrescu lui Grigore
Petrino, pare-se arendaş, în zonă, care este datată 14
martie 1907 – Corabia: Cu prezenta mă grăbesc a vă
comunica că aseară între orele 7 şi 8, în comuna
Brastavăţu, un număr mare de locuitori au mers la
conacul moşii, proprietatea d-lui Mihai Albeanu şi a d-
lui Pleşia şi le-au pus foc la toate pătulele ce le au cu
porumb, la magazie şi la conac. Era o lumină mare de
ziceai că este la bariera Corabiei; ne-au luat groaza de
aşa mare foc. După ce intră în lux de amănunte, autorul
conchide: de aici au plecat multe familii la bulgari, în

1
D.J.A.N. Dolj, fond Prefectura Judeţului Dolj, Serv. Administrativ,
inv. 18/1907.

129
oraşul Şiştov – familia Marin Nicolaescu cu toţi, numai
bătrânul a rămas.
Cauzele răscoalei sunt spuse făţiş, iar ţăranul
este tot mai deznădăjduit: Şi-am avut şi eu o vacă/ Toată
vara-i făcui clacă/ Şi când fu la socoteală/ Rămăsăi
dator o vară/ (Cântec de răscoală) sau Banii luaţi pe
munca lor/ Sudoarea de pe ogor/ Le-o lua dumnealui
coconu’/ Când da „zecea” şi ploconu’/ (Cântecul lu’
‘907).
Unele versuri, printr-un retorism discursiv,
curg ca un blestem, stigmatizând “stăpânirea” şi
“politicianismul” ţării: Să se ştie-n veşnicie/ C-am zviduit
boierie/ De ciocoi şi de regie/ Şi iar verde rebegeală/ Se-
mpuţi curtea regală/ Se certară toţi coconii/ Pe crimele
primăverii/ …/ Fir-ar vodă alimănit/ Cu morţile ne-a
nuntit/ Şi cât om trăi în veac/ L-om blăstăma cu păcat/
Cu păcat de fată mare/ Moartă fără lumânare/ Neică
pân’ la postu-al mare/ Să pomnească frunza-n floare!/
(Cântecul lu’ ‘907).
De asemenea, generalul Averescu, eroul de la
Mărăşeşti, este amintit în acelaşi cântec ca implicat în
reprimarea răscoalelor. Poate tocmai datorită renumelui
câştigat în marile bătălii din Moldova: Averescu spelb şi-
nalt/ Zilele ni le-a mâncat/ Vieţile ni le-a scurtat/ La
răspântea drumului/ În mijlocu’ codrului/ Ca pe floarea
crinului/ Luă viaţa rumânului/. Este foarte posibil că
generalul, ca miliar de carieră, să fi participat la
reprimarea răscoalei. Despre înăbuşirea ei, schingiuiţii şi
morţii, s-a scris şi s-a vorbit mult şi chiar s-a exagerat.
Dar în cântec, poetul conchide: Şi picară seceraţi/ Picişa
fo’ câţiva fraţ’/.
Alături de celelalte zone din ţară unde
intensităţii răscoalelor i-a urmat perioada represiunii
sângeroase şi judeţul Dolj a plătit un tribut considerabil,

130
atât în privinţa numărului de ţărani ucişi – cu vină sau
fără vină – cât şi în ceea ce priveşte graba şi teroarea cu
care s-au făcut atâtea arestări în convoaie (Dimineaţa,
16.03.1907), încât penitenciarul din Craiova a fost
neîncăpător… (Universul, 20.03.1907), urmând
procesele şi amânarea proceselor (Opinia publică,
26.09.1907) până la amnistierea prin Decret Regal şi
condamnarea instigatorilor asasini (Oltenia, 26.03.1907).
Evenimentele din 1907 au rămas ca o pagină
de istorie autentic sângeroasă în fantezia creatoare a
autorului anonim care în „producţii” epice şi lirice a
păstrat culoarea, sentimentul şi adevărul, mai ales al
frământatului început de veac. Informaţiile de teren
orale, demonstrează încă odată că autenticitatea lor
probează documentele de arhivă.

Anexă:
Cântec de răscoală
Şi iar verde nucă sacă
Avusei şi eu o vacă
Toată vara făcui clacă
Şi când fu la socoteală
Rămăsei dator o vară.
Şi iar verde de-un arac,
Săracul, omul sărac;
N-are-n casă mămăligă
Dar foncierile-l strigă,
Şi belele îi curg
Ca brazdele de su’ plug,
Percitoru’-l sechestrează,
Notaru’-l încondeiază,
Ciocoiul îl jefuieşte
Şi jendaru’-l biciuieşte.
Mă dusăi la-mpărăţie

131
Ca să-mi facă direpţie!
Colo-n poartă la palat
Şede-un boier gulerat.
– Săru’mâna, boier mare!
– Ce vrei tu, bă opincare?
– Direptate, boier mare!
– Ce direptate să-ţi fac?
La-nchisoare să te bag!
Şi m-a băgat la-nchisoare!
Hei, neică pe plai, plai
De la-nchisoare scăpai
Veni vremea fraţii mei
Să mă răfuiesc cu ei.
Şi prinsăi pe ăl ciocoi
Şi-l trăsăi lângă zăvoi
Cu măciuca să mi-l moi
Şi îl luai la căutare
De la cap pân’ la picioare
Să-njugăm cocoanele
Să arăm pogoanele!

Culeasă de la Alion Purcaru de 85 ani din
satul Cocorova, comuna Poiana de Sus,
în anul 1967.

132
”Nea Mărin a fost un actor mare şi un OM MARE,
iubitor de viaţă, de petreceri, de zaibăr şi de sarmale
de porc…”
Nepotul Sucă despre Nea Mărin (Amza Pellea):
Emilian Mirea
Unul dintre cei mai îndrăgiţi actori
români este, în mod incontestabil, Amza Pellea,
cunoscut sub numele de Nea Mărin din Băileşti.
Datorită lui, Băileştiul a fost, pentru mult timp (şi mai
este, graţie eforturilor locuitorilor săi, care au
organizat un festival anual de umor ce poartă numele
lui Amza Pellea), un fel de capitală a umorului
românesc şi, cu precădere, oltenesc. De trecerea prin
lume a marelui actor român se leagă multe poveşti şi
snoave, intrate deja în folclorul local. Iar istorisirile
lui Nea Mărin despre Nepotul Sucă fac parte dintre
cele care ne-au încântat Revelioanele şi, din când în
când, după-amiezele de duminică.
Despre “periplul” craiovean al lui Amza Pellea
am vorbit cu doamna Maria Dumitrescu, sau Tanti
Marioara, cum îi spun cunoscuţii şi prietenii, al cărei
grad de rudenie cu Nea Mărin a fost mereu subiect de
controverse: cuscră sau fină, sau şi una şi alta ?!…
Pentru că fiica Mariei Dumitrescu, Florica
Dumitrescu, s-a căsătorit cu Nicolae Pellea, nepotul
după frate al lui Amza Pellea, cel cunoscut sub
numele de Sucă. Iar din acel moment, Nea Mărin îi
zicea lui Tanti Marioara şi cuscră, şi fină, cum îi
venea mai la îndemână.
Nicolae Pellea este vărul primar al actriţei Oana
Pellea, fiica lui Amza Pellea, şi are, la rândul lui, doi
copii, care păstrează ceva din sonoritatea numelui
celui care a făcut celebră familia Pellea: pe

133
Constantin Amza Pellea, acum în vârstă de 30 de ani,
şi pe Oana Pellea, acum în vârstă de 25 de ani.
Tinereţea craioveană a lui Amza Pellea a fost şi
cea care i-a marcat viaţa - Craiova este oraşul în care
Amza Pellea şi-a găsit aleasa inimii. Tanti Marioara
îşi aminteşte: “Amza venise de la Băileşti unde, ultima
oară, fusese directorul unui cinematograf; primise
repartiţie, ca actor, la Teatrul Naţional din Craiova
şi, peste ceva timp, a devenit unul dintre cei mai
îndrăgiţi şi preţuiţi actori şi, apoi, directori ai acestui
teatru. Era şi el băiat tânăr şi frumos, plin de viaţă,
năbădăios, clocotind de talent şi de umor. Era omul
care era capabil totdeauna să te binedispună,
indiferent cât de supărat ai fi fost, găsea el prilejul de
a face haz de ceva… Era atât de dinamic în tot ceea
ce făcea, argintul viu parcă era, şi era plin de
dragoste faţă de toată lumea, parcă era tot timpul
amorezat de cineva sau de ceva !”…
La Craiova a cunoscut-o pe cea care avea să-i
devină tovarăşă de viaţă. A fost cu cântec şi povestea
asta, pentru că părinţii fetei erau bogaţi şi nu au fost,
la început, de acord cu căsătoria lor. Tatăl fetei era
preşedintele Tribunalului judeţean Dolj, se numea
Polican. Familia Polican era o familie bogată şi
preţuită la Craiova. Şi Polican, tatăl, i-a zis mereu
fetei lui că “nu este de acord ca ea să se mărite cu un
actoraş sărac, ţăran de la Băileşti”… Dar dragostea
dintre ei a fost mare şi au trecut cu bine peste toate
greutăţile. Până la urmă, familia Polican nu a mai avut
cum să se împotrivească acestei căsătorii. Apoi, după
ce Amza Pellea a ajuns ce-a ajuns – un actor mare, pe
care l-a cunoscut toată ţara, Polican-tatăl zicea că
“…era să facă o mare greşeală atunci când nu voia

134
să o lase pe fiica sa să se căsătorească, fiindcă, până
la urmă, s-a dovedit că Amza era un băiat tare bun” .
“Ce era să păţească el atunci – mai spune Tanti
Marioara, mi-a amintit de ce era să păţesc şi eu cu ai
mei părinţi, care voiau să mă mărite cu un alt băiat
decât cel pe care-l voiam eu. Eu m-am născut la
Galaţi, şi acolo l-am cunoscut pe cel care mi-a fost
soţ, dar părinţii mei voiau să mă mărite, obligatoriu,
cu un ofiţer din Galaţi. Şi ce credeţi că am făcut ? Am
fugit, într-o seară, cu iubitul meu, a fost o fugă
romantică, puţine de acest fel mai pot fi văzute acum,
eu cred că tinerii de azi sunt mai puţin romantici…”.
“După ce s-a căsătorit cu fata lui Polican, Nea
Mărin a locuit mult timp la Craiova, pe strada
Caracal, într-o vilă a familiei Polican, unde astăzi
este Restaurantul “RACUL”. Acolo, la locuinţa lui,
mergeam noi, ca fini, cu plocoane pentru naşi.
Fiecare petrecere cu Amza era nemaipomenită, se
transforma într-o veselie mare, Nea Mărin era,
bineînţeles, centrul atenţiei, el spunea mereu bancuri
sau povestea tot felul de întâmplări hazlii de pe la
Bucureşti, de pe la Teatru, de pe la filmări… Pe
nepotul său, Nicolae, nu-l scotea din Sucă, şi cam
toate istorisirile pe care le făcea el la televizor despre
Sucă erau adevărate. Sucă făcea, într-adevăr, tot
felul de năzbâtii când era mai mic, iar Amza l-a iubit
foarte mult, îi şi semăna mult lui Amza, are şi aluniţa
aia pe obraz, la fel ca Amza. A fost un favorit al lui,
iar el, Sucă, l-a iubit foarte mult pe unchiul său” –
îşi aminteşte Tanti Marioara.
Acum, tot ce a fost frumos înainte, toate
întâmplările şi toate petrecerile noastre alături de
Amza, adică alături de inegalabilul Nea Mărin din
Băileşti, au devenit amintiri.

135
Odată cu Nea Mărin s-a stins ceva, parcă
definitiv, din umorul românesc, s-a pierdut ceva din
autenticitatea umorului de sorginte rurală,
preponderent oltenească, dacă se poate spune aşa.
Biografia Nepotului Sucă nu are ceva
spectaculos: s-a născut în anul 1950 la Băileşti, a
absolvit Liceul Teoretic din localitate, după care a
lucrat la Uzina de Tractoare şi Maşini Agricole (SC
MAT SA) din Craiova . În 1998 a ales calea exilului
economic forţat, adică a emigrat, împreună cu familia,
în Italia, pentru un loc de muncă mai bine plătit şi cu
speranţa unei vieţi mai bune.
Despre unchiul său, Nepotul Sucă îşi aminteşte:
“Ne-am înţeles foarte bine totdeauna, el m-a iubit
foarte mult şi eu asemenea, copilăria mea cuprinde
foarte multe amintiri frumoase despre unchiul Amza,
care a devenit apoi Nea Mărin, iar mie mi-a devenit şi
naş la nuntă. Cam tot ce spunea el la televizor, la
Revelioane, despre întâmplările din care făceam
parte şi eu, erau adevărate, dar ele deveneau atât de
haioase pentru că le istorisea Nea Mărin, cu talentul
lui inconfundabil. Era maestru în spus bancuri. Orice
întâmplare povestită de el te făcea să râzi până te
durea burta… A fost un actor mare dar, mai ales, a
fost un OM MARE ! L-au iubit toţi cei care l-au
cunoscut, cei care l-au văzut doar la teatru sau la
televizor, şi cred că, în sinea lor, l-au iubit chiar şi
duşmanii, dacă a avut !… Aş putea spune că Naşul
Amza nu avea duşmani, iar dacă l-a duşmănit
vreodată cineva, cred că a făcut-o numai din invidie,
dar Amza nu s-ar fi supărat pe el nici pentru asta. A
fost un om care a iubit foarte mult viaţa, i-a plăcut să
se veselească, a fost un împătimit al zaibărului şi al
sarmalelor din carne de porc, îi plăcea să petreacă,

136
iar revelioanele sau diferitele ocazii de petrecere
erau mediul în care el se putea desfăşura cel mai
bine. Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Naşul
Amza !”

Un epilog fără sfârşit…
Holurile Teatrului Naţional din Craiova
păstrează şi acum tablouri cu fostul director, Amza
Pellea, sau Nea Mărin, plecat la cele veşnice. Şi cu
amintirile despre el, care-i vizitează şi acum pe cei
care l-au cunoscut.

Anexa:
INEDIT : Poetul AMZA PELLEA, Poezie
dedicată Cuscrei Marioara:

“Marioara cea frumoasă
Şi iubită de bărbat
(canci ! – zice Tanti Marioara)
Nu e zi să nu se ducă
La biserică, în sat.
Să se-nchine la icoane
Să se roage la Hristos,
Un copil să-i dăruiască,
Ca un înger de frumos.
Doctoriţă să de facă
În Republica Română”.

(15 iulie 1980, la Craiova, str. Caracal, la botezul
Oanei lui Sucă).

137
138
Un manuscris din anul 1906 referitor la
comuna Cepari din fostul judeţ Romanaţi (azi
judeţul Olt)
Paul-Emanoil Barbu

Între documentele din colecţia profesorului Ilie
Constantinescu (1874-1960) din Caracal, care au fost
destinate să fie predate la retopit, am depistat un
interesant manuscris, intitulat Observaţii. Cepari-
Romanaţi, datat 21 septembrie 1906, elaborat de

139
învăţătorul Ilie Preda, originar din localitatea respectivă,
proaspăt absolvent al Şcolii Normale din Craiova.
Instrucţia şi educaţia profesorilor săi (G. Constantinescu,
Ilie Constantinescu, Dumitru Şt. Georgescu, Şt.
Ionciovici, Ion B. Miulescu, Aurel Mircea, Şt. Velovan
ş.a.) şi-au pus o puternică amprentă pozitivă asupra lui
Ilie Preda, ca şi a multor altor absolvenţi normalişti din
Cetatea Băniei. Scris pe un caiet de dictando (produs de
Librăria Centrală Gherman F. Lazăr din Craiova),
manuscrisul are 21 de pagini. Însoţit de o scrisoare, scrisă
pe o filă din acelaşi caiet, care i-a fost adresat
profesorului Ilie Constantinescu, transferat la Gimnaziul
,,Ioniţă Asan’’ din Caracal, cu data de 1 septembrie 1906,
cu rugămintea de a-l studia şi a face observaţiile de
rigoare. Nu se ştie ce răspuns i-a dat reputatul profesor
autorului, dar manuscrisul – din ce cauză nu se cunoaşte
– nu i-a mai fost înapoiat, rămânând în arhiva personală a
lui Ilie Constantinescu.
În lucrarea citată, tânărul învăţător întreprinde un
studiu valoros şi pertinent asupra localităţii sale natale,
comuna romanaţeană Cepari, abordând o largă
problematică referitoare la: 1) Însuşirile ,,extreme’’ ale
săteanului, ,,răutatea şi bunătatea’’; 2) Certurile în
familie şi în afara ei; 3) Căsătoriile din sat; 4) ,,Gustul
estetic al săteanului. Chestiunea gătitului (toaletei’’), 5)
,,Minciuni’’; 6) ,,Frica de doctori’’; 7) ,,Păstrarea şi
administrarea medicamentelor de către moaşa
comunală’’; 8) Incompetenţa primarului comunal; 9)
Rolul nefast al suplinitorilor din şcoală; 10) ,,Sentimentul
naţional’’; 11) Clevetirile pe seama viitorului învăţător.
Fiecare capitol se încheie cu unele concluzii, denumite de
autor ,,reflexii’’.
Manuscrisul în discuţie constituie un valoros
document pentru studierea trecutului localităţii Cepari,

140
multe din observaţiile autorului având o aplicabilitate
generală în lumea rurală de la începutul secolului al XX-
lea.

Anexă I
Domnule profesor,
Scuzaţi-mă dacă până acum nu v-am comunicat
nici o noutate, deşi la despărţire v-am promis. Cauzele au
fost următoarele: cât timp a fost toiul muncii, am ajutat
pe părinţi, iar prin august am fost cam bolnav. Însă în
viitor vă promit c-am să vă comunic multe observaţii de
pe la sate, mai ales când oi intra în învăţământ. Şi cum
prevăd încă de pe acum numeroasele probleme ce
realitatea vieţii mi-o impune (sic!) spre rezolvare, se
înţelege c-o să fiu silit de multe ori a face apel la
bunătatea domniei-v[oastre], ştiindu-vă c-aveţi mai multă
experienţă şi dragoste d-ajuta pe învăţători.
Deocamdată, primiţi aceste observaţii culese în
tracăt. Aş dori să vă daţi şi domnia v[oastră] părerea. D-
asemenea, vă rog a-mi trimite şi mie foaia ,,De lucrat
elevii Şcoalei Normale acasă’’, căci eu am pierdut-o.
Pare-mi-se că-n această foaie sunt iniţiate multe cestiuni
pentru observaţii.
Cât despre mine, aflaţi că stau acasă pân-la 1 n-
brie, când o să intru în armată. Stagiul militar îl voi face
tot în Craiova. Vă doresc !
Al domniei v[oastre], fost elev,
Preda Ilie, absolvent normalist
Cepari, 1906, sept. 21
[Nota destinatarului:] Venit prin poştă cu
scrisoare. Craiova, 28 sept. 1906

141
Anexa II
Observaţii
Cepari - Romanaţi

1. Săteanul are două însuşiri extreme: a) răutatea
şi b) bunătatea
a) Răutatea merge până la cel mai mare grad de
barbarie. Exemplu: Câţiva cepăreni, ce astă-primăvara
arau pe moşia boierească, s-au pomenit, pe neaşteptate, c-
un îndoit număr de cocorăşteni (sătenii din com.
Cocorăşti, sat la sud[ul] com. Cepari), care, sub motiv că
acele locuri erau întoarse de ei de cu toamnă, au căutat
să-i gonească pe ai mei consăteni. Cât s-o[r] fi certat nu
ştiu, dar ştiu că, la urma urmei, cocorăştenii au tăbărât cu
parii [pe] cepăreni, care - se înţelege - fiind mai puţini au
rupt-o la fugă. Însă unul din ei, căzând în ghearele
adversarilor, nu numai c-a fost omorât în modul cel mai
crud, dar chiar mort fiind, cocorăştenii - în toiul celei mai
grave mânii - i-au batjocorit cadavrul cu lovituri de pari,
până aproape să-i destrame mădularele.
Procesul s-a dezlegat la Tribunalul Caracal, unde
criminalii au fost condamnaţi numai 3 ani de muncă
silnică.
N.B. Asta, după mine-i mare nedreptate, trebuiau
condamnaţi întreaga viaţă, căci numai astfel se vor
înfricoşa şi ceilalţi şi nu vor mai comite fapte barbare.
Alt caz de barbarie: O săteancă văduvă, în vârstă
de vreo 45 ani, trăind rău cu-n megieş, a prins o ură aşa
de mare, încât - păzind momentul oportun - l-a ucis în
chipul următor: i-a introdus în gură o ţeapă (arac mic),
care a rămas în beregată.
N.B. Procesul s-a terminat, săteanca a scăpat
numai cu vreo 6 luni de închisoare…Altă nedreptate !

142
b) Bunătatea. Pe cât de crud, p-atât e de blând
săteanul nostru. Ex[emplu]: Tocmai acea femeie crudă de
mai sus posedă un mare grad de bunătate. De intri cu ea
în discuţie, nu te mai saturi de sfaturi dulci şi mieroase.
Am vorbit cu ea, şi în loc să am de-a face c-o fire crudă,
posacă şi tăcută, din contra, nu mă mai descărcam de
poveţe şi multe alte vorbe şi sfaturi prieteneşti.
D-asemenea, am observat la o nuntă cum mulţi
din săteni, ce-i ştiam negri la inimă, acum se prezentau
foarte voioşi, ospitalieri, buni de jocuri iuţi, cânt etc.
Reflexii. Din cele spuse, o nouă problemă ni se
impune, actualmente, nouă, învăţătorilor: ,,Cum am
cultiva însuşirile bune ale săteanului şi cum i-am paraliza
pe cele rele’’.
Certuri. Săteanul are o fire ciudată: râvneşte la
poziţia altuia şi îşi blestemă ursita că de ce nu-i şi el ca
acela. Asta înseamnă lăcomie curată, căci fie el cât de
bine pus materialiceşte şi cu toate astea tot râvneşte la
altul, chiar mai sărac ca el. Din cauza acestui pesimist
(sic!) neîntemeiat despre sine, el e mai în toate
întreprinderi ale sale cu fruntea încreţită, îi place de răul
altuia (afară de rude) şi nu rareori cleveteşte, pe din dos,
pe ai săi semeni.
Toate cele spuse formează sămânţa invidiei, care
la început e ascunsă, dar când vine momentul fatal, nu
rareori această invidie se transformă în certuri, bătăi etc.
Certurile sunt de două feluri: a) în afară - de familia sa şi
b) în familia sa (a săteanului).
a) Certurile afară - din familia sa, adică cu
semenii, şi le face din cauze mai sus spuse, dar mai ales
pentru ogoare. Când să duce săteanul primăvara să-şi are
locul, rar se întâmplă de nu mai ciupe şi din ogorul
vecinului, cu plugul, 2-3 degete, un lat de mână ori şi mai
mult. Venind şi megieşul acum să-şi are locul şi văzând

143
lucrul acesta, mai ales că săteanul în privinţa aceasta (e o
fire), a pământului, e o fire decăzută, se înţelege, se ia la
pricină şi procesul e gata: ori la primărie, ori la
judecătoria de ocol. Un lucru îl spun cu cea mai mare
convingere: ,,Cele mai multe crime se fac din cauza
cestiunii pământului’’. Din cele spuse iese în evidenţă
următoarea problemă: ,,Cum s-ar putea regula hotarele
ogoarelor sătenilor noştri, spre înlăturarea rivalităţilor
dintre ei’’.
b) Firea nervoasă a săteanului îl face să se
necăjască pe nu ştiu ce şi-n familie, dând naştere la
certuri familiare. Din câte văd, nu ştiu dacă vor fi 10%
din săteni care să nu să necăjască pe fiecare zi fie pe
nevastă, fie pe copii. Şi găseşte el noduri în papură multe
femeii: zice că pregetă, zice că nu-i place lui. Tinerii de
curând însuraţi au mare îngrijurare, ca nu cumva să-i
tragă pe sfoară nevestele lor. Sunt foarte simţitori dacă
le-o vedea vorbind cu altul străin, iar dacă le prind
?…doamne fereşte, le smintesc cu bătaia. De aici înainte,
cu drag nu mai trăiesc aceşti tovarăşi. Dacă ar avea bani,
s-ar întâmpla numeroase divorţuri. În sat la mine, până
acum nimeni n-a divorţat, dar nu-i om şi copil care să nu
ştie ce va să zică cuvântul ,,divorţ”.
Din cele spuse, alt subiect ni se impune nouă
învăţătorilor: ,,Cum să procedeze învăţătorul pentru a
face ca familiile ţărăneşti să trăiască în deplină armonie”.
Căsătoriile, la mine în sat, se fac avându-se în
vedere numai materialul. Să aibă fata pământ cât de mult
şi căsătoria e gata, se întrec peţitorii la uşa ei, măcar să
fie şi mai urâtă, imorală, necoaptă încă în lupta p[entru]
rezistenţă. Dacă fata are o zestre de 5-10 pogoane (sau şi
mai mult, de se poate) se mărită, pân-la vârsta de 18-20
ani, de nu, o uită D-zeu, până să-şi găsească de căpătâi,
adică să intre în rândul nevestelor. Ex[emplu]:

144
a) Lina lui Badea, din satul meu, a fost fata cea
mai frumoasă, cea mai atractivă pentru flăcăi. Cu toate
astea, abia s-a măritat în primăvara trecută şi-n vârstă de
23 ani, luând de soţ p-un flăcău uitat de D-zeu de matur.
Şi din ce cauză ? Din cauză că Lina nu are de la părinţi ca
zestre decât 1 pog. de pământ. Tot cam atât are şi
bărbatul său.
b) Din contră, Maria lui Ion Iureş, deşi ţi-e scârbă
de fizionomia şi stângăciile ei, însă graţie celor 9
pogoane ce i se cuvin ca zestre, s-a măritat abia în vârstă
de 18 ani, luând pe unul cu 3 pogoane, casă şi loc de
casă. Şi tocmai faptul ăsta că-i avută, e respectată şi în
casă; nimeni nu-i impută nimic, căci zic ei: ,,avută, n-a
venit rece la noi în casă…!’’
Zestrea la mine în sat se socoteşte şi se preţuieşte
pe pământ, nu pe altceva. Foarte mult ţine (sic !) la noi
părinţii fetei să ia ca gineri surtucari: preoţi, învăţători,
notari, perceptori, că ,,au leafă’’, iată expresia lor ca
motivare. E de notat că, oricât de îndrăgostiţii ar fi doi
tineri, nunta se face cu foarte mare greutate, ba chiar
deloc, dacă nu consimt şi părinţii lor, spre a se socoti în
privinţa averii.

Gustul estetic al săteanului
Săteanul se prezintă foarte dezordonat în mai
toate întreprinderile sale, din care cauză, întâmpină multe
amărăciuni şi necazuri în viaţa de toate zilele. Ex[emplu]:
a) Tata niciodată aproape nu caută ca
instrumentele agricole să fie la un loc fix, de unde să le ia
la trebuinţe şi apoi să le puie iar acolo. Nu, unele le pune
în celar, altele când lucrează le aruncă întâmplător sub
cerdac, altele în prispa casei şi aşa şi mai departe. Când îi
trebuie un spiţelnic, bunăoară, din cauză că nu-l ţine
minte, e silit să-l caute prin toate aceste puncte. Însă

145
căutându-l se inervează şi numai ce-l văd lucrând
supărat. I-am zis: ,,măi tată, de ce nu le strângi pe toate la
un loc ca să le iei la trebuinţă ? Şi mi-a răspuns: ,,Apoi
de, eu nu lucrez numai aşa de poftă , ci am multe gânduri
şi griji şi d-aia nu-mi vine să gugulesc lucrurile, cum
spui tu !’’
b) Altă dată, ducându-mă la un vecin, l-am găsit
cârpind un cojoc. Pe când vorbeam cu el, iată că-l
cheamă un prieten pân-la poartă să-i spuie nu ştiu ce. El
se duce, însă unde aruncă acul ? Îl înfige întâmplător în
lâna cojocului. Când se întoarce să-şi reia lucrul din nou,
ia acul de unde nu-i. Nu-l găsea deloc, căci pe lângă că-l
fixase într-un loc rău (lâna cojocului) apoi uitase şi locul
acela unde trebuia să-l caute. În fine, abia l-a găsit după 5
minute şi după ce îşi blestemase de zece ori ceasul în care
s-a născut, că prea se arâneşte din greu.
c) Dezordine şi dezgust şi în a sa casă, căci nimic
aproape nu vezi aranjat cu gust. Ex[emplu]: În odaia de
dormit, paturile la încheieturi prezintă nişte rosturi, unde
convin de minune culturilor de stelniţe. Prin pereţi se
prezintă o mulţime de cuie (în loc de cuiere), bătute fără
nici o regulă: unele mai sus, altele mai jos şi pe ele ce
vezi atârnate ? Câte o obială, câte un prosop, o oală,
catrinţa, ibric etc….În peretele despre răsărit, ochiul ţi se
propteşte în câteva icoane. Dar ce fel de icoane ? Nişte
blăni groase, pătrate, în care se află sculptat vreun sfânt
cu capul în călţuri, cu ochii crucişi, cu barba şi nasul
adus. În fine, numai a figură sfântă, cu fire graţioasă şi
impunătoare nu seamănă. Sau vezi nişte cartoane pictate
sau mai bine zis mâzgălite cu vreun sfânt, cu ochii roşii
ca văpaia de foc şi călare p-un cal, ce aruncă din picioare
de ţi-e groază. Ori vezi pe Sf. Ion Botezătorul, cu ochiul
stâng mai mic ca celălalt şi c-un mieluşel în braţe. Adică
ce mieluşel, că seamănă mai mult a noatin de doi ani.

146
Sub pat, privirile ţi se rătăcesc în tot felul de trancanale
aruncate în neregulă: opinci, inimei, căldări, dovleci,
ciorapi etc. În curte, în loc de pomi roditori şi umbroşi,
vezi vreo salcie şi plop, scormonit la rădăcină de vr-un
porc, ori meşdrit de vreo capră, oaie etc.
d) În construcţia caselor. Unele au acoperişul prea
înalt, faţă de piticii pereţi; altele au o disproporţie între
lungime, lăţime şi înălţime. Ca ornamentaţie, unii oameni
spoiesc pereţii de pe marginile ferestrelor cu roşu, ori
turchez (sic !), desemnând vreun cocoş (pocit) ori vr-un
chenar (numai noduri).
e) Cestiunea gătitului. Flăcăii îmi plac cum se
gătesc: vara în cămăşi pe mărgini brodate cu diferite
râuri, altiţe etc., iar peste cămăşi, veşti cumpărate. Fetele
sunt de două feluri: unele mai bogate şi, ca atare, îşi
permit o fustă pe lângă îmbrăcăminte românească şi
unele straie nemţeşti: jachete, tălii de stampă (sic!) etc.
Pălării n-au pus. Alte fete mai mediocre în poziţie
economică se gătesc în haine făcute de părinţii lor, haine
ţărăneşti şi aşa cum se obişnuieşte la noi. Dar un lucru:
fetele şi flăcăii la mine în comună ţin foarte mult la vorbe
radicale. Când te apuci cu ei la vorbă, unde vezi că
fiecare cată să-ţi vorbească în propoziţii brodate cu vorbe
radicale. Unii vorbesc bine pe radical, dar alţii ţi-e mai
mare scârba, căci prea se schimonosesc într-un mod
nesuferit auzului.

Despre minciuni. Se observă în firea săteanului
tendinţa d-a exagera lucrurile. Este foarte curios şi când
prinde ceva, la rândul său, îl redă sub formă ceva mai
schimbată şi tot aşa fiecare schimbând şi adăugând ceva,
te pomeneşti că adevărul se falsifică cu totul, că s-a
prefăcut în minciună.

147
Toate ca toate, dar femeile mint grozav. De
obicei, se strâng câte 5-6 la un loc; spre ex[emplu],
duminica la umbră sau seara când se fac focuri pe drum,
şi atunci să vezi cum curg minciunile! Am asistat la aşa
ceva şi am auzit cum una spunea că a văzut pe satana în
chip de capră, trecând şi behăind pe la miezul nopţii,
când dânsa ieşise din întâmplare p-afară. Alta spunea
cum că a căzut catăriric (sic!) din cer d-asupra unui om şi
acesta a murit pe loc. În fine, vorbim de răzbele, de
diferite autorităţi din sat şi la toate ideile ce discutau se
observă o exageraţie la culme. Un lucru trebuie
accentuat: femeilor le place foarte mult de-a scoate
ponoase flăcăilor şi fetelor, bunioară cum a scos deunăzi
băiatului Ion Stancu, că-i beţiv de nu-l mai încape
pământul, deşi îl ştiu prea bine că-i foarte cumsecade,
cinstit şi de omenie. Nu numai atât: dar femeile sunt şi
clevetitoare, căci vorbesc de rău pe oricine pe care ele au
necaz.
N.B. De aici însă un nou subiect: ,,Combaterea
minciunilor femeieşti”. Lucrul acesta l-ar putea face cu
înlesnire oricine dintre factorii luminători, însă îndeosebi
învăţătoarea.

Frica de doctori. Sătenii şi în special sătencele
au mare frică de doctori, crezând că aceştia mai rău
agravează boala. Ex[emplu]: Gheorghiţa, nevasta lui Ilie
Soldatu, are la un ochi un negel cât pruna de mare, negel
ce i-a închis ochiul. Dacă i-am zis : Dadă, dute la spitalul
Balş, ca să-ţi scoată doctorul negelul spre binele d-tale,
ea mi-a răspuns: ,,De aş şti c-aş muri cu capul pe pernă la
mine acasă, şi la spital nu mă duc să mă chinuie şi să-mi
ia viaţa etc”. În satul meu sunt câţiva oameni, femei şi
copii bolnavi de diferite boale: tifos, friguri grave,
scrintituri etc. şi nu vor mai deloc să se arate medicului

148
de plasă, sub motiv că acesta mai mult rău le face decât
bine. Mai multă încredere dau vrăjitorilor. Numai când
bolnavul vede că, cu toată căutarea vrăjitorului nu s-a
însănătoşit, aleargă la doctor.
De obicei, în sat la mine, se procedează aşa cu-n
bolnav:
a) Îl caută ai săi cu ce pot: buruieni, ori aleargă la
vrăjitori.
b) Îl pun la daruri, adică îl duce dumineca la
biserică tocmai, şi aşteptând momentul când o să iasă
popa din altar cu sfintele daruri; se aşterne jos bolnavul
spre a păşi preotul peste el. Se crede că se va însănătoşi,
căci orice boală e de la D-zeu dată. Dacă nici în chipul
acesta nu se vindecă, atunci bolnavul aleargă şi la vreun
spital. Însă boala fiind agravată, doctorii de multe ori nu
pot s-o vindece. Şi de aici urmează neîncrederea sătenilor
în doctori.
Doctoriile la moaşa satului?! Până acum câţiva
ani medicamentele se ţineau la primăria satului, de unde
le repartiza notarul oricărui sătean ce venea să ceară la
trebuinţă. Însă de vreo 3 ani venind în sat, o moaşă a luat
sub scutul ei toate medicamentele şi le împarte ea la
bolnavi. Acest lucru e foarte rău, căci sătenii şi sătencele
nu mai [au] tragere de inimă să ceară doctorii, pentru
următoarele motive: a) Moaşa pretinde de la oricine ce
cere doctorii: pui de găină, ouă, poame etc. În fine, să nu
se ducă nimeni cu mâna goală. b) Moaşa din satul meu e
domnişoară foarte cochetă şi delicată, căci nu-i prea place
să stea mult de vorbă cu bietul sătean în cauză. De obicei,
se adresează către oricine cam cu răutate, fapt ce taie
pofta d-a mai se duce cineva la ea spre a-i mai cere
doctorii. Eu aş crede de cuviinţă ca doctoriile să stea tot
la primărie, iar nu la gazda moaşei, căci săteanul se

149
familiarizează mai repede cu notarul decât cu domnişoare
şi cocoane moaşe cu pălării pe o sprânceană.

Primarul nu-i conştient de atribuţiunile sale,
pentru următoarele motive:
a) Multe fântâni în sat au apă foarte rea, îngroşată
cu praf, putreziciuni, ciuperci, din cauze diferite: le-a
putrezit cheile, sunt neînchise, sunt expuse prafului din
şosea etc. Dacă dânsul şi-ar cunoaşte rostul meseriei sale,
se înţelege că ar obliga pe săteni să preînoiască, sleiască
etc.
b) Tolerează sătenii să culeagă porumbul de
timpuriu, din care cauză mulţi sunt pelagroşi, jupuiţi.
c) Permite flăcăilor în zile de sărbătoare să
petreacă seara până târziu din noapte, petreceri ce dau în
scandaluri etc.
d) Nu prea iubeşte şcoala şi pe învăţător.
e) Nu amendează pe sătenii aceia ce nu-şi îngrop
vitele moarte de diferite boale molipsitoare.
Actualul primar e în vârstă de aproape 60 ani, ştie
şi carte, căci a fost chiar învăţător în vremea veche, acum
36 ani.
Numai atunci cred că ş-ar îndeplini rolul de
primar, când ar fi ţinut mai din scurt de către subprefect,
dar acesta nu dă prin comună deloc. De altminteria,
primarul e un mare factor în comună şi comuna , cu
primar conştient de rolul său, progresează mai repede
decât aceea cu unul prost, măcar c-o avea învăţător
excelent.

Suplinitorii ( absolvenţi de gimnaziu ori de
licee necomplete) deprimă moralul învăţătorilor
normalişti. Iată de ce:

150
a) Sunt prea aventurieri, căci le place să se
preschimbe din sat în sat. Apoi sunt nepotriviţi în lux,
căci unde-i vezi în şuşoni, mânioşi şi cu frezele cât
caierele de lână în cap.
b) Umblă noaptea după iubire, fie la fete, fie la
neveste (cei mai mulţi).
c) Cu oricine are de-a face, cu sătean, copil, domn
vorbesc numai pe radical, iar când se întâlnesc între ei
mai schimbă şi câte o vorbă franţuzească, căci dânşii au
învăţat în gimnaziu şi franceza.
d) N-au de gând a-şi stabili o gospodărie model,
demnă de-a fi imitată şi de săteni.
e) Până şi sătenii au observat că ai lor copii
profită foarte puţin dacă ai astfel de dascăli.
Sătenii au observat caracterele suplinitorilor şi de
aceea reputaţia învăţătorilor chiar normalişti e scăzută.
Însă un lucru curios: sătenii din unele sate ştiu să facă
deosebire între suplinitor şi învăţător normalist, căci când
îi întrebi cine e învăţător în satul lor, ei răspund: nu-i
învăţător cumsecade, ci un hăla, un supleant.

Cum se prezintă sentimentul naţional în satul
meu. Sentimentul naţional se prezintă slab de tot şi iată
de ce:
a) Sătenii n-au câtuşi de puţin respect către
dinastie, către M.S. Regele şi principii moştenitori. Mai
toţi vorbesc indiferent de şeful statului nostru. Dar un
lucru curios: sătenii spun că la 1877, când s-a declarat
războiul, M.S. i-a îmbărbătat cu cuvintele: ,,O să luptaţi
băieţi cu vitejie, căci de vom birui, vă voi da pământ’’.
Acum veteranii, cât şi ceilalţi îl învinovăţesc pe M.S. că
nu s-a ţinut de vorbă, căci pământ nu le-a dat deloc, iar şi
dacă le-a dat, apoi la foarte puţini, şi nu în ţara noastră, ci
în Dobrogea cea pietroasă şi plină de turci şi tătari.

151
b) N-au câtuşi de puţină cunoştinţă de trecutul
ţării noastre. Acest lucru se observă nu numai la cei
analfabeţi, dar chiar la cei ştiutori de carte. Ex[emplu]:
Am intrat în vorbă cu-n sătean de vreo 40 ani şi din una
în alta am căutat să discut cu el niţel despre mănăstirile
vechi, despre unii domni glorioşi. Ei bine, acest sătean nu
simţea câtuşi de puţin reamintirile glorioase ale trecutului
nostru. Numai când am ajuns la Mihai V[iteazul], l-am
auzit: ,,Bre, da ce inimă curajoasă a avut domnul ăsta !’’
În genere, sătenii, din tot trecutul glorios al ţării noastre,
abia pomenesc despre: 1) Traian, ce a scos (?) şosele; 2)
Mihai V[iteazul], care a smintit pe turci cu bătaia; 3)
Cuza, ce le-a dat pământ.
Toate ca toate, dar Cuza e privit cu mare
recunoştinţă de către sătenime. Ei zic: ,,Ăsta a fost
domnitorul ce-a ţinut la noi, căci ne-a dat pământ. Dar
Carol ce-a făcut pentru noi ? (expresia săteanului) -
nimic’’.
Reflexii. Dacă în şcoală obiectul istoriei s-ar
accentua mai mult, adică la predare s-ar proceda mai cu
foc şi interes, dacă s-ar povesti c-o deplină claritate şi un
sentiment viu, se înţelege că toţi absolvenţii în [a] lor
viaţă ar avea cunoştinţe temeinice de istorie, dragoste de
trecutul ţării.
Dar în şcoală, cum procedează actualul învăţător
? Iată cum: ,,Copii luaţi Lupta de la Călugăreni, citiţi
acasă şi mâine să veniţi cu lecţia asta învăţată”. Şi s-a
mântuit. Nici cel puţin faza I de la claritate n-o face,
necum s-o mai treacă prin cele trei trepte formale. Apoi
în felul ăsta să mai tot ştie copii istorie ?!

Clevetitorii viitorului învăţător din satul meu.
Actualul învăţător fiind aproape să iasă la pensie, căci e

152
în serviciu de 29 ani, se înţelege că, în locu-i, eu aş fi în
drept să fiu numit, ca fiind consătean.
Dar în minte-mi sunt două mari idei contrare, care
se luptă între ele pentru triumfare. Cea dintâi idee e
aceasta: să fiu învăţător în satul meu, căci am mare
dragoste de locul unde m-am născut, de rudele şi prietenii
cu care m-am obişnuit din copilărie. În fine, orice văd în
comuna mea, om , casă, deal îmi place şi, dacă n-aş fi
învăţător în satul meu, nici n-aş simţi plăcere de dăscălie,
ci mi-ar părea o povară, iar lumea o beznă. Şi mai
gândesc: cum am eu dragoste de orice fiinţă din satul
meu şi cum mi-am însuşit din şcoală acel fel de
procedare raţională la predarea lecţiilor, garantez p-a mea
onoare c-aş scoate nişte serii de elevi, de ar fi mulţumit
oricine, cu cunoştinţe temeinice, clare şi cât să poate de
practice. Aş ţine să insuflu în ei mai întâi sentimentul
moralităţii, apoi le-aş da instrucţiunea necesară. D-
asemenea, aş căuta ca, odată cu expirarea termenului
meu de învăţător, să nu se mai găsească nici un analfabet
în satul meu. Şi când zic aste cuvinte, le zic din toată
inima şi pătruns de cea mai mare dragoste şi încredere în
mine însumi, se înţelege, numai dacă aş fi în satul meu,
căci spusei de la început că de alte sate n-am atât[a]
simţire şi plăcere.
A doua idee care caută să vestejască pe ce dintâi
aşa-mi sună: ,,Fiindcă o să întâmpini multe zbuciumări şi
piedici, poate chiar periculoase soartei tale, fugi de satul
tău’’. Şi care ar fi acele piedici, acele buturugi, vrăşmaşe
omului ce vrea binele patriei, nevoind să ştie nimic de
rostul învăţătorului ? Iată-le: a) Cea dintâi piedică e chiar
actualul învăţător, care - deşi în faţă-mi vorbeşte bine -
dar prin lume a dat vorbă că să-mi iau pofta d-a fi
învăţător în acest sat, deoarece imediat ce-o ieşi dânsul la
pensie, va numi în locu-i pe fiu-său, absolvent [al]

153
gimnaziului şi care actualmente e în armată. Acest
învăţător are ca studii 4 clase primare şi e de 29 ani în
învăţământ. Posedă 100 pogoane pământ şi vreo 50
oameni datornici ?!…b) Altă piedică sunt cei cinci
cârciumari, care consideră pe învăţător de cel mai mare
vrăşmaş păgubitor ţuicei lor. Unul dintre ei e cu cârciuma
alipită chiar de şcoală, deci piedeca mi-ar fi pusă chiar în
uşa casei, cum se zice. c) Şi, în fine, cea din urmă
piedecă viitorului învăţător ar fi indiferenţa tuturor
autorităţilor locale, care – dacă ar voi binele şcolii şi al
învăţătorului – se înţelege că toate aspiraţiunile frumoase
pentru satul meu le-aş realiza într-un mod foarte
progresiv. Acest indiferentism ar fi cu atât mai pronunţat
cu cât ei n-ar şti că sunt învăţător, fiul lui nea Ion.
Iată, domnul[e] profesor, cele două idei contare
care se luptă şi care până acum n-a rămas nici una
învinsă. Iar eu stau pradă lor, într-o continuă îngrijorare,
neputându-mă să mă decid. Vă întreb, şi pe domnia
v[oastră], ce sfat îmi daţi ? Şi dacă aş fi învăţător în satul
meu cu ce norme de conduită m-aţi înarma spre a-mi face
drum în lupta dăscălească pentru a ajunge ţinta dorită ?
Aştept răspuns,

Ilie Preda, absolvent
normalist
1906, sept. 21

Cestiunile din urmă
1) Săteanul are două însuşiri extreme: răutatea şi
bunătatea Reflexii
2) Despre certuri: l. familiare; 2. Extra familiare.
Reflexii
3) Căsătoriile

154
4) Gustul estetic al consătenilor ei. Cestiunea
gătitului (Toaletei)
5) Despre minciuni
6) Frica de doctori
7) Doctoriile la moaşa satului ?!
8) Primarul nu-i conştient de atribuţiile sale
9) Suplinitorii deprimă moralul învăţătorilor
normalişti
10) Cum se prezintă sentimentul naţional în satul
meu. Reflexii
11) Clevetitorii viitorului învăţător din satul
meu 1 .

RECENZII

Arhim. Veniamin Micle, Genealogia familiei
Micle

Preot Eugen Goia

„Nemurirea oamenilor s-
ar stinge,
de nu ar avea lucrurile trecute"
(M. Costin).

Din sânul Bisericii noastre, de-a lungul timpului,
s-au ridicat teologi, ierarhi, preoţi-călugări şi mireni, care
pin lumina „Cuvântului dumnezeiesc", au făcut din
strămoşii noştri adevăraţi trăitori ai mesajului divin. Un
astfel de preot-călugăr este şi arhim. Veniamin Micle de
la Mănăstirea Bistriţa Olteană, autor a patruzeci de cărţi
şi a câteva sute de articole, tratând teologie, spiritualitate
1
Manuscrisul se află în posesia autorului.

155
şi istorie naţional-bisericească. Acum, după o muncă
asiduă de peste şapte ani, ne dăruieşte a 41-a carte,
intitulată Genealogia familiei Micle, apărută sub
îngrijirea autorului, în tipografia personală.
Este o adevărată sărbătoare a spiritului să citeşti
în zilele noastre asemenea lucrare: o istorie trăită cu
întreaga fiinţă şi scrisă cu cerneala inimii, cuvintele
mergând drept la suflet. Stilul şi cuprinsul cărţii sunt într-
adevăr o hrană sufletească pentru cititor, pagini de mari
bucurii intelectuale ce ilustrează un cărturar competent în
cercetarea trecutului istoric. Cuvintele sunt bine gândite
şi concluziile exprimate limpede. Forma cărţii
corespunde conţinutului: hârtie de calitate, tiparul select;
coperta I ilustrează, pe un pergament de epocă, blazonul
de înnobilare a familiei Micle, în culori.
Cartea începe cu un Cuvânt înainte, urmat de un
temeinic Studiu introductiv, ce serveşte ca bază de
înţelegere corectă a subiectului tratat, în care autorul face
o succintă prezentare a fenomenului nobiliar al românilor
transilvăneni, cu insistenţă asupra celor din Maramureş,
patria de obârşie a familiei Micle. Urmează opt capitole,
unde luăm cunoştinţă despre: Ascendenţii familiei Micle;
Familia Micle, în comitatul Maramureş, loan Micle, liber
baron de Şugatag; Liber baronul loan Micle, în Ţara
Chioarului; Nobilii Micle, în Ţara Chioarului; Migrarea
unor membrii ai familiei Micle din Surduc-Copalnic;
Personalităţi marcante din familia Micle şi Aria de
râspândire a familiei Micle. Lucrarea se încheie cu opt
Tabele genealogice, primul cuprinde Ascendenţii
cneazului Giula din Giuleşti, cel mai vechi fiind
Eustachiu, voievod al Transilvaniei, atestat în anii 1172
şi 1182. Nu lipsesc Indicele de nume şi de locuri.
Temeinicia lucrării se constatâ din vasta
documentaţie. Bibliografia selectivă numără peste o sută

156
de titluri, dar cele 1112 note de subsol arată că au fost
consultate aproximativ 230 de studii. Documentaţia a fost
culeasă din arhive şi biblioteci, precum şi de pe teren,
intrând chiar în posesia unor manuscrise inedite,
referitoare la tematica abordată. Autorul, recunoscut
pentru capacitatea logică de analiză şi sinteză a
documentelor istorice, reuşeşte, în mod strălucit să
reconstituie ramura genealogică a unor reprezentanţi ai
familiei Micle- până in vremea noastră.
Arhimandritul Veniamin Micle se bucură de a fi
descendentul acestei vechi familii nobile din Maramureş.
Străbunicul său, Ioan Micle de Şugatag, ridicat la cel mai
înalt rang nobiliar de regele Matei Corvin al Ungariei, s-a
stabilit în localitatea Surduc-Copalnic din Ţara
Chioarului, în anul 1477. Un capitol important al cărţii
tratează despre Personalităţi marcante din familia Micle,
unde întâlnim şi pe prof. Ştefan Micle, soţul lui Veronica
Micle, precum şi cel privind Aria de răspândire a familiei
Micle, de unde se constată vitalitatea acestei familii
nobile, întâlnită aproape in toate zonele ţârii, purtând
numele Micle sau Miclea.
Lăsând cititorului bucuria de a descoperi noi date
istorice din trecutul Familiei Micle, trebuie totuşi să
remarcăm că această lucrare este de o mare valoare,
citind-o cunoşti un Om de mare nobleţe, de la care se
poate învăţa nu numai istorie, dar şi ştiinţa de a trăi
frumos.
Scrierea unei cărţi de o aşa anvergură istorică
necesită o putere de muncă rar întâlnită, o impresionantă
documentaţie. O carte nu se scrie singură, se scrie cu
trudă; de multe ori cu lumina zorilor ivită în geam. Cartea
Părintelui arhimandrit Veniamin, la fel ca celelalte, sunt
o adevărată lecţie de istorie naţională şi bisericească. Prin
glasul său vorbeşte istoria. Părintele este un munte de

157
cultură şi un vulcan de spiritualitate românească; pe drept
cuvânt, îl putem asocia galeriei marilor bărbaţi de la
cumpăna sfârşitului şi începutului de veac contemporan.
Citind cartea, deducem un mesaj transmis
generaţiilor prezente: Să ducem mai departe, în timp,
imensa bogăţie spirituală a neamului, măreţia de
netăgăduit a ceea ce am fost, suntem şi vom fi. Dacă vom
păstra cu sfinţenie aceste comori scumpe, pe care neamul
nostru le-a păstrat secole de-a rândul, vom şti de unde
venim, cine suntem şi unde mergem. Aşa ne vom păstra
frumuseţea sufletului.
Un înţelept a spus: O carte bună este ca o pâine
care satură pe toţi; acest dar îl are şi cartea
arhimandritului Veniamin Micle.
Mă alătur şi eu celor care preţuiesc şi iubesc
sincer pe acest nobil călugăr; îl felicit şi mă bucur din
toată inima de această reuşită a vieţii Prea Cuvioşiei Sale.

Ion Soare, Documente slavo-române
păstrate în arhivele din Oltenia,
Ed a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Conphys,
Râmnicu-Vâlcea, 2005.

Cosmin Vilău

Cartea prof. dr. Ion Soare este cea din urmă
ediţie de documente slavo-romane şi este rezultatul unor
cercetări ştiinţifice desfăşurate la direcţiile judeţene ale
Arhivele Naţionale din Oltenia, unde, în ultimele decenii
au pătruns noi documente şi care aşteptau cercetarea
ştiinţifică. Concepută ca fiind teză de doctorat în
filologie, specializarea slavistică, sub îndrumarea acad.
Dr. G. Mihăilă, cu cele treizeci de acte expuse şi
cercetate ştiinţific, oferă un bogat material ştiinţific mai

158
ales prin datele istorice inedite. Conţine un număr de
treizeci de documente slavo-române însoţite de studiul
critic cu textul slavon, facsimil şi traducerea în limba
română, emise de domnitori: Basarab cel Tânăr
(Ţepeluş), Radu Paisie al-II-lea Mircea, Mihnea Turcitul,
Petru Cercel, Mihai Viteazul, Radu Şerban, Radu
Mihnea; Alexandru Iliaşi, Gavriil Movilă, Alexandru
Coconul şi Matei Basarab; un zapis din 1582-1591 este
de la o persoană particulară, al cărui nume este şters,
păstrându-se doar iniţiala M.
Introducerea este destul de complexă, tratând
despre lăcaşurile de cultura din Oltenia creatoare şi
păstrătoare de documente slavo-române: Mânăstirile
Govora, Bistriţa, Brâncoveni, Arnota şi Arhivele
Naţionale din judeţele Gorj, Dolj, Olt, Mehedinţi şi
Vâlcea; istoricul cercetării actelor slavo-române din Ţara
Românească (cu referire în mod special la Oltenia n.n.)
cu studii, articole şi referinţe critice, şi importanţa
istorică a documentelor slavo-române.
Capitolul I, Studiul paleografic, expune grafia
documentelor, autenticitatea acestora, materialul grafic,
conservare, tipul scrierii şi abrevierile folosite în text.
Din cercetările făcute se constata că 28 sunt scrise pe
pergament şi doar două pe hârtie.
Capitolul II, Studiul lingvistic, cuprinde analiza
trăsăturilor morfologice, fonetice, sintactice şi lexicale
ale textelor. Lexicul documentelor expune substantivele
(comune şi proprii), adjectivele şi verbele, cu indicarea
elementelor străine (medio-bulgare, sârbo-croate,
germane, greceşti, maghiare, polone şi turce) şi
româneşti. În cadrul elementelor româneşti sunt
consemnaţi termeni noi, care nu figurează în Dicţionar
al limbii române vechi (sfârşitul sec X – începutul sec
XVI) Bucureşti, 1974, autor G. Mihăilă şi în Dicţionarul

159
elementelor româneşti din documentele slavo-române
(1374-1600) , coord. Gheorghe Bolocan.
Capitolul III, Ediţie de documente, cuprinde
textul slavon al documentelor, însoţite de traducere, iar
capitolul IV intitulat Concluzii conţine lista
documentelor cu date rectificative, a scriitorilor de acte şi
a locurilor de păstrare a documentelor (cu indicarea
cotelor). Se încheie cu un indice onomastic, cuprinzând
persoanele implicate în documentele expuse şi
localităţile, cu un indice de materii, ce conţine o serie de
termeni de interes pentru cercetarea ştiinţifică
românească şi cu facsimilele textelor.
Lucrarea se adresează unui cerc larg de
cercetători: istorici, geografi şi filologi ,preocupaţi de
cercetarea trecutului medieval românesc (mai ales al
Olteniei); reflectat în lumina documentelor slavo-române,
doritori de a realiza monografi ale judeţelor sau ale
localităţilor oltene, a unei anumite perioade istorice
româneşti, a unor personaje implicate în viaţa societăţii
medievale româneşti, precum şi cercetătorilor
antroponimelor şi toponimelor din limba română veche.

Larousse, Istoria Universală, Volumul 1: De
la origini, până la sfârşitul marilor imperii,
coordonatori: Jean Guilaine, Gilbert Lafforgue, Henrz
van Effenterre, Pierre Leveque, Michel Rouche,
traducere de Şerban Velescu, Maria Cazancli, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, 873 p.
Florian Olteanu

Ne revine o misiune grea să prezentăm ultima
apariţie din colecţia „In Extenso” a Editurii Larousse, din
două motive. Primul, pentru că este greu să descrii într-o
recenzie o lucrare cu caracter enciclopedic, apărută sub

160
semnătura celor mai autorizate voci ale istoriografiei
universale şi al doilea, pentru că este vorba de o mică
piatră din imensul edificiu al ştiinţei, culturii şi artei
universale, pe care, asemenea lui Atlas, care sprijinea pe
umerii săi pământul, îl susţine titanul Larousse, de o
scânteie, care aprinde focul pe care Prometeu l-a dăruit
muritorilor, de o parte a infinitului drum făcut de
neobositul Sisif, de o fărâmă din pământul care-l făcea de
neînvins pe Anteu şi exemplele ar putea continua.
În literatura română, în secolul XXI, este cea mai
importantă carte despre istoria antică universală, care
vede lumina tiparului, în limba română, de la apariţia, în
anii ’50 ai veacului XX,a tratatului de istorie generală, la
Editura Ştiinţifică. Între timp, publicul larg a putut să
folosească microenciclopedii semnate de nume ca Horia
C. Matei, D. M. Pippidi, Ovidiu Drâmba, Adelina
Piatkowski, Eugen Cizek, Ioana şi Florin Stati, traduceri
ale unor enciclopedii străine, ale unor cărţi cu diverse
subiecte, semnate de V.V. Struve, D. Kallistov, Hermann
Kinder, Werner Hilgemann, Sabatino Moscati, Claire
Lalouette, Pierre du Borguet, Robert Flaceliere, Moses I.
Finley, Pierre Grimal, Eugene Drioton, Jean Defradas,
Pierre Leveque, Francois Chamoux, John Boardman,
Anna Ferrari etc, ca şi marile enciclopedii germane,
Brockhaus, Kindler, Ploetz, Propylaen, Pauly-Wissowa,
Klett-Cotta, Bibliographisches Institut-Leipzig, Chronik
Verlag; franceze: Larousse, Universalis, Alpha, Robert;
engleze: Americana, Britannica, Columbia, Judaica,
ruseşti: Balşaia Sovieţkaia Enţiklopedia etc, prezente în
bibliotecile româneşti.
O primă realizare importantă a acestei
enciclopedii, care prezintă istoria omenirii pe parcursul
câtorva milenii, din preistorie, până la sfârşitul Imperiului

161
Roman, este caracterul său exhaustiv, faptele fiind redate
evenimenţial şi cultural.
După descrierea evoluţiei preistorice a umanităţii
pe toate continentele, urmează civilizaţiile orientale
(egipteană, hittită, sumeriană, assiriană, babiloniană,
medică, persană, elamită, hittită, cassită, feniciană,
ebraică, a popoarelor mării, armeană (statul Urartu)
frigiană, lydiană, chineză, arabă, partică, indiană,
japoneză), europene (greacă, romană, celtică, tracică),
africane, americane.
Sunt descrise toate formele de organizare politică
(oraşele-stat, regatele, imperiile), marile migraţii
(egeeană, indo-europeană, a popoarelor mării,
germanice), marile confruntări între civilizaţii (greco-
romană, greco-orientală, romano-orientală, greco-
romano-barbară ).
Demn de subliniat este faptul că pe parcursul
celor 5 capitole (capitolele 2, 4, 5, fiind subîmpărţite în
părţi acestea în subcapitole numerotate cu cifre romane,
iar capitolul 3 având doar subcapitole) este folosit
sistemul sinoptic, adică o civilizaţie nu este urmărită
unitar, din preistorie, până la sfârşitul ei, fiind prezentate
marginal relaţiile cu exteriorul, ci, cronologic, cititorul
urmăreşte concomitent desfăşurarea civilizaţiilor
contemporane, cu momentele de sinteză şi confruntare.
Fiecare capitol are o introducere, sau un cuvânt
înainte şi concluzii (excepţie face capitolul IV, fără
concluzii delimitate).
Lucrarea este completată cu Anexe, care cuprind
un supliment cronologic, organizat pe principiul
corespondenţei între istorie şi civilizaţie şi o bibliografie
tematică.
Stilul este unul accesibil, exprimarea este
familiară, frazele sunt construite atent, lectura nu este

162
obositoare, nu se exagerează cu explicaţii strict
profesionale, nefăcându-se abuz de termeni de
specialitate.
Caracterul exhaustiv este principala trăsătură a
lucrării, neexistând confruntări istoriografice, care ar
îngreuna munca de documentare a unui cititor neavizat,
dar care nemulţumeşte un specialist, aflat în căutarea
propriei păreri.
Lucrarea are şi hărţi, de obicei ataşate tematicii
prezentae, o excepţie fiind prezenţa nejustificată a unei
hărţi despre America Centrală şi de Sud, la un capitol
dedicat civilizaţiei chineze (p.297).
În subcapitolele dedicate civilizaţiei greceşti se
foloseşte, oarecum forţat termenul de republică,
impropriu şi necunoscut grecilor antici, mai potrivit fiind
termenul de democraţie. La pagina 330, Clistene apare ca
„adevăratul întemeietor al democraţiei”, lucru care se
poate justifica, deşi, mai degrabă, el perfectează isonomia
inspirată de Solon, adevăratul arhitect al democraţiei
ateniene, fiind Perikles.
La pagina 404, când se enumeră legile care
micşorează diferenţele dintre patricieni şi plebei, în
cadrul exercitării drepturilor politice la Roma, în anul
445, legea care anula interdicţia căsătoriilor între
patricieni şi plebei, lex Canuleia nu este numită ca atare,
în timp ce legile din 367, numite Leges Liciniae Sextiae,
sau cele din 287 a. Chr., Valeriae Hortensiae, sunt
numite trunchiat şi nu li se menţionează prevederile,
întărirea drepturilor plebeilor.
Dinastia Iulia-Claudia este prezentată într-un stil
degajat, gazetăresc, sub formă de pamflet (p.518-519),
fără a se sublinia o caracteristică esenţială a istoriei
romane: că guvernarea s-a confruntat cu o permanentă
luptă pentru acapararea tronului imperial, în absenţa unei

163
reguli de succesiune. Prima criză majoră de succesiune ar
fi fost chipurile cea din 69 p.Chr., deşi anterior, în afara
lui Augustus, împăraţii Tiberius, Caligula, Claudius,
Nero au fost eliminaţi de cei care doreau să-şi impună
pretendenţii.
Dincolo de aceste probleme, lucrarea este un
ajutor preţios pentru elevi, studenţi, cercetători, profesori,
pentru toţi cei care sunt pasionaţi de istoria antică
universală şi vor să înceapă o documentare. De aceea nu
putem decât să ne exprimăm admiraţia pentru efortul
depus de autori, pentru a oferi un mijloc de informare,
atât de necesar în spaţiul editorial românesc din ultimii
50 de ani.

Prof. Ion Obretin, Beneşti-Vâlcea vatră de
istorie românească sec. XV-XIX,
(studiu introductiv şi documente), Tipografia Concordia,
Bucureşti, 2003, 255p., 19 ilustraţii.

Adelina Olteanu

Lucrarea de faţă prezintă, în documente, istoria
localităţii Beneşti din Evul Mediu până în anii 1868-
1869, în plină epocă modernă.
Din Nota asupra ediţiei, aflăm că volumul
cuprinde 150 de documente, însoţite de un rezumat. De
asemenea, fiecare document este însoţit de menţiunea
locului unde se păstrează, caracterului său (copie,
original), locului de publicare. Doar 11 documente sunt
publicate anterior în colecţii prestigioase de documente.
Cel mai vechi document din volum este datat la 5 iunie
1475 (6983) la Bucureşti, în timpul domnitorului Basarab
cel Bătrân, iar cel mai nou din 1868.

164
Studiul introductiv prezintă constituirea localităţii
Beneşti şi a satelor limitrofe. Urmează apoi descrierea
vieţii categoriilor sociale (boierii, moşnenii, oamenii
dependenţi- rumâni, clăcaşi, robii ţigani, slugile,
scutelnicii şi posluşnicii). Viaţa economică este redată
sub aspectul evoluţiei agriculturii, inclusiv situaţia
morilor şi pivelor.
Cei mai cunoscuţi boieri din Beneşti au fost
membrii familiei Otetelişanu, dintre care s-au remarcat
Iordache Otetelişanu (1776-1844) şi Grigore Otetelişanu
(1783-1869), ingineri topografi, care au avut un rol
deosebit de important în evoluţia vieţii culturale din
Oltenia în prima jumătate a secolului al XIX-lea, fiind
ctitori de şcoli importante şi inspiratori ai unor reforme
cu caracter iluminist. Autorul clarifică o confuzie des
întâlnită în istoriografie, aceea dintre Petrache Poenaru şi
medelnicerul Petrache Nicolae Poenaru.
Autorul prezintă, sub menţiunea “Vremi de
cumpănă” principalele evenimente din istoria modernă a
României în care a fost implicată localitatea Beneşti,
precum şi unii locuitori ai săi.
Primul eveniment este incidentul de la Beneşti din
timpul revoluţiei de la 1821, când boierii Otetelişeni i-au
înfruntat pe eteriştii lui Iordache Olimpiotul, care s-au
dedat la Beneşti la acţiuni de jaf.
Pandurii din Beneşti sunt atestaţi apoi ca
participând la războiul ruso-turc din 1829.
Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească a
înregistrat şi 8 voluntari în armata revoluţionară a lui
Gheorghe Magheru.
Un subcapitol este dedicat şcolii din Beneşti a
cărei activitate a început în 1838 sub domnia lui
Alexandru Ghica.

165
Toate aceste evenimente prezintă trimiteri la
documentele din volum, precum şi la lucrări generale şi
de specialitate. Fără îndoială, marele câştig al acestei
cărţi este reprezentat de cele 150 de documente redate
total sau parţial, care oferă informaţii despre întăriri
domneşti, vânzări, schimburi de pământ, hotărnicii, jalbe,
hotărâri judecătoreşti, contracte, memorii, scrisori
testamente etc. Totuşi, se impun câteva precizări de ordin
metodologic. Chiar dacă este vorba de un volum de
documente, se impunea ca această carte să aibă o
bibliografie organizată tematic. Din lectura celor 244 de
note am constatat că la nici o notă nu apare menţionat
academicianul Dan Berindei, unul dintre cei mai avizaţi
istorici ai perioadei. Mai mult de trei sferturi din
trimiterile la titluri de cărţi, studii şi articole sunt
anterioare cu mult anului 1989. Chiar în Prefaţă, la
pagina 3, autorul face dovada faptului că este tributar
istoriografiei de tip marxist, atunci când notează: „ Ele
(documentele n.n.) ilustrează aspecte importante ale
societăţii feudale târzii şi ale începutului societăţii
moderne”. La pagina 4, din nou surprindem o exprimare
tendenţioasă: „Este pusă în evidenţă tranziţia de la
moşie-o suprapunere de drepturi de stăpânire – la
proprietate, de la relaţii feudale la relaţii burgheze,
finalizată prin reforma agrară din 1864”. S-a renunţat în
istoriografie la separarea între „moşier” şi „burghez”, la
noţiunea de „societate feudală”, întrucât este cunoscut că
boierii sunt cei care, pe proprietăţile lor, au încercat să
implementeze instalaţii eficiente de prelucrare a
produselor, reprezentând germenii unei industrii
moderne. Unii dintre boieri, mai ales cei care s-au format
în şcolile de tradiţie ale Europei, sunt în fruntea
evenimentelor revoluţionare din 1848-1849, precum şi a
iniţiativelor reformatoare. La nota 145, se citează o

166
lucrare ca apărând în 1869, deşi autorii sunt cunoscuţi
istorici ai secolului XX. În plus, citarea se face cu
defecte de tehnoredactare, dar şi cu defecte
metodologice. (Unele lucrări au menţionate editura şi
locul apariţiei, dar la marea majoritate acestea lipsesc.
Revistele sunt citate abreviat (fără loc de apariţie, dar nu
există o listă a abrevierilor). Anul apariţiei acestei cărţi
coincide cu publicarea tratatului Istoria Românilor,
volumele V, VI, VII (tom1-2), VIII. Nu este deloc
amintit Volumul VII tomul 1, în timp ce tratatul Istoria
României, din 1964, este citat doar o singură dată, la nota
224. Notele 87 şi 142 reuşesc să ofere citarea completă a
unei lucrări scrise de George Potra, deşi corect era ca la
nota 142 să se folosească George Potra, op.cit., p. 187.
Lucrarea este completată cu un Glosar, care oferă
o explicaţie a termenilor istorici utilizaţi în documente.
Observaţiile noastre nu scad cu nimic valoarea
lucrării, ea fiind un necesar instrument de lucru pentru
cei interesaţi de istoria proprietăţilor din Oltenia.

Ion Obretin, Conacul Otetelişanu – o curte
boierească în pragul epocii moderne
Editura Templum Plus [s.l.], 2006, 516p.
Ion Obretin, Otetelişu, Sfatul, boierii şi moşia-
studiu introductiv şi documente,
volumul I, Editura Sitech, Craiova, 2006, 575 p.
Ramona Adriana Vasilcoiu
După ce în 2003 profesorul Ion Obretin a
publicat lucrarea Beneşti-Vâlcea vatră de istorie
românească sec. XV-XIX (studiu introductiv şi
documente), Tipografia Concordia, Bucureşti, 2003,
255p, în 2006, acesta propune cititorilor interesaţi două

167
volume de documente, care descriu evoluţia istorică a
familiei boierilor Otetelişeni.
Documentele din voluml Conacul Otetelişanu…
se încadrează în perioada 1703-1946. Volumul cuprinde
242 de documente, însoţite de un rezumat. De asemenea,
fiecare document este însoţit de menţiunea locului unde
se păstrează, caracterului său (copie, original), locului de
publicare. Cel mai vechi document din volum este datat
la 31 iulie 1703 (7211), iar cel mai nou din 15 iulie 1946.
Studiul introductiv, din Partea I a cărţii prezintă
constituirea satelor care vor constitui baza proprietăţilor
boierilor Otetelişeni. Urmează apoi descrierea vieţii
economice a comunităţii (oameni liberi, dependenţi şi
robi). Autorul prezintă din nou evenimentele de la
Beneşti, din 1821 fără a aduce informaţii suplimentare
faţă de cartea apărută în 2003. Deoarece documentele
sunt inclusiv din epoca contemporană, nu înţelegem de ce
autorul s-a mărginit la amintitul incident, nescriind nimic
de perioada 1821-1946, care, lucru demonstrat de Partea
a II-a a volumului, beneficiază de o deplină acoperire
documentară.
Chiar dacă avem în vedere explicaţia oferită de
autor, aceea că va analiza perioada 1868-1946 într-un
volum ulterior, totuşi rămâne neclară perioada 1821-
1868, cea mai importantă în naşterea satului român
modern. Deşi sunt redate detalii istorice în biografiile
boierilor Otetelişeni, totuşi se impunea ca această lucrare,
deosebit de bogată în documente să beneficieze de un
studiu istoric pe măsură. Sunt lăudabile eforturile
autorului de a oferi o descirere a curţii boiereşti, a
bisericii ctitorite de aceşti boieri, dar totul se face într-o
manieră enunţiativă, fără interpretare sau valorificare a
informaţiei istorice.

168
Nu există o bibliografie din care să reiasă cărţile,
studiile şi articolele folosite (din lectura notelor vedem
trimiteri, deseori eronate, la doar câteva lucrări generale,
aproape în întregime de dinainte de 1989). În plus, citarea
se face cu defecte de tehnoredactare, dar şi cu defecte
metodologice (Unele lucrări au menţionate editura şi
locul apariţiei, dar la marea majoritate acestea lipsesc.
Revistele sunt citate abreviat (fără loc de apariţie, dar nu
există o listă a abrevierilor).
Nu putem să nu remarcăm lipsa multora din
lucrările de referinţă, care fac parte chiar din bibliografia
obligatorie pentru studenţii de la facultăţile de istorie şi,
mai ales, din biblioteca oricărui cercetător cu pretenţii de
istoric.
Nu este deloc amintit volumul VII tomul 1, din
Istoria Românilor apărut în 2003.
Volumul Otetelişu… cuprinde 308 documente, de
la cel din 5 iunie 1475 (6983), prezent şi în cartea apărută
în 2003, până la cel datat în 30 iunie 1896.
Studiul introductiv al acestei cărţi este în mare
parte identic cu acela al volumului Conacul
Otetelişanu…(nu am găsit diferenţe notabile între
paginile 18-66 ale acestei cărţi şi paginile 13-69 din
Conacul Otetelişanu… ) dar şi cu cel din
Beneşti…(paginile 9-11 nu sunt aproape deloc diferite
faţă de pagina 5 din Beneşti…).
Autorul putea să rezolve lipsa de spaţiu invocată
anterior prin evitarea unei asemenea repetiţii supărătoare
la două lucrări apărute în acelaşi an. O altă „curiozitate” a
volumului Otetelişu… o reprezintă plasarea haotică a
momentului reformei agrare din 1864 lângă un capitol
dedicat ţăranilor dependenţi şi robilor ţigani (fără a se
menţiona deloc domnitorul în timpul căruia s-a înfăptuit
reforma agrară, importanţa sa istorică în contextul creării

169
statului naţional unitar român, după unirea din 1859), în
timp ce revoluţia de la 1848 şi războiul de independenţă
din 1877-1878 sunt tratate doar prin prisma contribuţiei
localnicilor şi prin aceea a importanţei îmbunătăţirii vieţii
ţăranilor. Toate aceste „jonglerii” cu evenimente istorice
naţionale fundamentale şi „împănarea” lor cu rolul şi
viaţa boierimii şi a ţărănimii în istoria românilor ne
amintesc de o desuetă viziune istorică, de „ghiveciul”
ideologic numit „lupta de clasă”, în stilul
„materialismului dialectic şi istoric”, pe care o credeam
de mult dispărută, măcar pentru simplul motiv că de la
revoluţia română din 1989 au trecut 18 ani, în care
istoriografia românească a progresat vizibil, adaptându-se
realităţilor contemporane.
Ne este greu să înţelegem „alergia” autorului
acestor două cărţi la lucrările noi, care deşi analizează
contribuţiile istoriografiei de dinainte de 1989, o fac
având un spirit critic, indispensabil istoricului. Nu
speram să găsim în aceste volume de documente
rezolvarea unor probleme controversate ale istoriei
naţionale, dar aveam pretenţia ca documentele selectate
să fie mai bine integrate în abundenta informaţie
ştiinţifică existentă. Bibliografia Istorică a României,
Documente privind Istoria Românilor etc. puteau fi luate
ca model în structurarea acestor volume.
Lucrarea este completată cu un Glosar, care oferă
o explicaţie a termenilor istorici utilizaţi în documente.
Observaţiile noastre, făcute din dorinţa sinceră de
a salva efortul considerabil şi lăudabil al autorului de a
prezenta documente inedite nu scad cu nimic valoarea
lucrărilor, ele fiind utile instrumente de lucru necesare
pentru cei interesaţi de istoria acestei importante familii
boiereşti din Oltenia.

170
Dana Dinu, Introducere în istoria şi civilizaţia
Greciei Antice,
Editura Universitaria, Craiova, 2005, 248 p.

Florian Olteanu

Cartea doamnei profesoare Dana Dinu, cadru
universitar la Catedra de Limbi Clasice a Facultăţii de
Litere a Universităţii din Craiova, se adresează, aşa cum
reiese din Prefaţă (p.9-14), deopotrivă studenţilor de la
specializarea Limba Latină şi celor de la specializarea
Istorie, care studiază atât istoria, civilizaţia, cât şi limba
greacă veche.
Formată ca specialist în filologie clasică la
Bucureşti, sub îndrumarea unor mari profesori, autoarea
ne oferă o valoroasă lucrare, compusă din trei mari
capitole: Istoria Greciei (p.15-102), Civilizaţia greacă
(p.103-202), Originea şi evoluţia scrierii în Grecia
(p.202-215).
Primul capitol prezintă istoria Greciei Antice, din
preistorie până la sfârşitul epocii elenistice. Pe lângă
desfăşurarea evenimentelor istorice, epocile: preistorică
(p.15-24), protoistorică (p.25-28), arhaică (p.28-43),
clasică (p.43-62), post-clasică (p.63-82), elenistică (p.83-
102), sunt descrise cu aportul lor în plan politic, cultural,
religios şi civilizaţional. De asemenea, cititorul poate
consulta la finalul fiecărui subcapitol cronologia
perioadei.
Capitolul II aprofundează informaţiile privind
civilizaţia, cultura, religia, trăsăturile politice ale Greciei
Antice, pornind de la cele două mari modele de
organizare, atenian şi spartan. Cititorii pot să afle
informaţii despre modul de viaţă al grecilor, viaţa
politică, socială, viaţa culturală, cu precădere rolul jucat

171
de teatrul grec, credinţele şi practicile religioase,
folosirea sistemului de măsuri şi greutăţi, diviziunea
timpului.
Autoarea are meritul de a fi printre primii filologi
clasici contemporani care tratează separat 1 evoluţia şi
direcţiile de folosire a scrierii greceşti (istoriografie,
dramaturgie, poietică) în Capitolul III.
Graţie Indexului foarte amănunţit (p.221-246),
cititorii pot folosi foarte uşor această lucrare, în munca
lor de studiu sau documentare.
Cu modestia ce o caracterizează, doamna
profesoară Dana Dinu recomandă cartea studenţilor, dar,
prin informaţia oferită şi ampla bibliografie organizată
tematic - Surse Antice (p.217-218), Lucrări generale şi
Manuale universitare (p.218-220), suntem convinşi că ea
este un util instrument de lucru pentru cercetători,
profesori şi elevi, într-un cuvânt, pentru toţi cei care sunt
pasionaţi de istoria şi civilizaţia Greciei Antice, baza
civilizaţiei europene.
Pentru a exemplifica afirmaţiile de mai sus, este
suficient să amintim numai câteva din instrumentele de
lucru indispensabile oricărui cercetător, ale căror
informaţii se găsesc în lucrarea de faţă: microenciclopedii
semnate de nume ca Horia C. Matei, D. M. Pippidi,
Ovidiu Drâmba, Adelina Piatkowski, Eugen Cizek, Ioana
şi Florin Stati, traduceri ale unor enciclopedii străine, ale
unor cărţi cu diverse subiecte, semnate de V.V. Struve,
D. Kallistov, Hermann Kinder, Werner Hilgemann,
Robert Flaceliere, Moses I. Finley, Pierre Grimal, Jean

1
Un studiu cuprinzător putem întâlni la Octavian Bounegru Marius
Alexianu, Introducere în epigrafia greacă, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2003, autorii insistând asupra tehnicilor
de scriere în epigrafia greacă, din epoca miceniană până la sfârşitul
epocii elenistice.

172
Defradas, Pierre Leveque, Francois Chamoux, John
Boardman, Anna Ferrari, Anne Marie Buttin, Jean
Jacques Maffre etc, ca şi marile enciclopedii germane,
Brockhaus, Kindler, Ploetz, Propylaen, Pauly-Wissowa,
Klett-Cotta, Bibliographisches Institut-Leipzig, Chronik
Verlag; franceze: Larousse, Universalis, Alpha, Robert;
engleze: Americana, Britannica, Columbia, Judaica,
ruseşti: Balşaia Sovieţkaia Enţiklopedia etc, prezente în
bibliotecile româneşti.

Alexandru Badea Constantinescu, Labirintul
Terorii,
Editura SimArt, Craiova, 2006

Victor Chiriţă

Lucrarea Labirintul Terorii apărută la editura
SimArt din Craiova în colecţia Restitutio, reprezintă o
sinteză a însemnărilor zilnice ale colonelului (în rezervă)
Alexandru Badea Constantinescu, născut la 23 octombrie
1898 în comuna Sopot din judeţul Dolj, jurnal care
însumează peste 3500 de pagini scrise pe caiete de format
mare. Această carte apărută cu sprijinul Autorităţii
Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică a fost îngrijită de
prof. dr. Toma Rădulescu, cercetător la Muzeul Olteniei
din Craiova, datorită căruia o parte din aceste valoroase
însemnări au fost salvate de la distrugere şi se află în
colecţia instituţiei mai sus amintite. Prof. dr. Toma
Rădulescu semnează şi prefaţa care cuprinde 19 pagini.
Cartea şi cele 493 de pagini cuprinde: o prefaţă,
două părţi (volume după cum le numeşte autorul)
intitulate Jurnal din temniţele comuniste (1950-1955) şi
Domiciliul obligatoriu (1955-1965), Glosar de nume,
Album foto şi o Bibliografie selectivă. Citind cu atenţie

173
cartea am constatat, încă din primele pagini, că aria
problemelor descrise este mult mai largă decât se
precizează în cuprins şi, după părerea noastră, valoarea
prezentării evenimentelor istoriei naţionale şi locale
dintre anii 1944-1950, consemnate de o persoană
implicată direct în desfăşurarea lor, este tot la fel de
importantă, ca şi anii 1950-1955 petrecuţi în temniţele
comuniste şi apoi domiciliul forţat după eliberare. Pentru
edificarea cititorilor acestor rânduri vom consemna
câteva momente, unele inedite, trăite şi descrise cu
precizie militărească şi talent reportericesc, subliniate de
autor ca subtitluri: Desfăşurarea evenimentelor (din Dolj,
s.n.) după 23 august 1944; Participarea la dezarmarea
trupelor hitleriste în retragerea lor spre vest; Starea de
spirit în rândul armatei şi populaţiei din Craiova şi
judeţul Dolj după întoarcerea armatelor împotriva
Germaniei hitleriste; Aspectul înarmării şi comportării
unei părţi a armatei sovietice pe teritoriul României;
Reducerea efectivelor în anumite unităţi militare
româneşti şi epurarea vechilor cadre militare, cu
experienţă; Secătuirea economiei româneşti prin aşa-
zisele compensaţii de război, etc.
Subliniez în mod special două evenimente
istorice la care autorul a participat direct, ce aduc date
noi, inedite, pentru cercetarea istorică. Colonelul
Alexandru Badea Constantinescu care după 23 august
1944 se afla la comanda unităţii militare 8 auto din
Craiova a primit de la generalul Marin Manafu misiunea
ultrasecretă de a aproviziona cu combustibil şi de a
asigura securitate familiei Regelui Mihai I şi suitei care-l
însoţea. Aflăm din acest episod că Regele şi suita sa, s-
au refugiat, mai întâi în localitatea Sadu din judeţul Gorj,
în incinta unei fabrici de armament şi apoi la Dobriţa, din
acelaşi judeţ. Un alt episod se referă la salvarea de la

174
pericolul de a cădea în mâinile trupelor sovietice a unui
convoi care transporta spre gara Craiova o parte din
arhiva Ministerului de Război, care fusese dispersată pe
timpul războiului în această zonă. Informaţii la fel de
interesante ne oferă autorul, un specialist în arta militară,
de pe frontul de război, până la capitularea definitivă a
Germaniei hitleriste şi aliaţilor săi. Alt grup de probleme
se referă la viaţa politică din Oltenia, descriind cu lux de
amănunte: acapararea puterii politice de către comunişti,
cu sprijinul armatei sovietice, înfăptuirea reformei agrare
din 1945, falsificarea rezultatelor alegerilor parlamentare
din 1946, abolirea monarhiei, distrugerea economiei şi
clasei capitaliste, etc.
Cea mai mare parte a lucrării se referă la
chinurile îndurate în lagărele de concentrare şi închisorile
din România prin care a trecut: Aiud, Jilava, Poarta Albă,
Gherla. Şi aici trebuie să facem o precizare: a fost
condamnat la 10 ani de închisoare corecţională, pentru
trecerea frauduloasă a frontierei, în perioada 1947-1948
este urmărit pentru originea socială moşierească (soţia
primise ca moştenire de la părinţi 200 ha teren în satul
Plopşor) şi pentru deţinerea unor cantităţi importante de
aur, s-a hotărât să părăsească ţara, trecând fraudulos
frontiera pe la Orşova, în octombrie 1948, în Iugoslavia,
cu gândul de a ajunge în Vest. Dar, autorităţile din ţara
vecină l-au expediat în ţară şi l-au predat autorităţilor
române împreună cu un grup mai mare de nemulţumiţi de
regimul comunist. Această parte a lucrării este valoroasă
atât ptin descrierea, cu lux de amănunte, a politicii
autorităţilor comuniste de exterminare a reprezentanţilor
vechiului regim, dar, mai ales, prin descrierea întâlnirii şi
convieţuirii în închisoare cu mari personalităţi ale vieţii
economice, politice şi culturale ale României antebelice.

175
Alexandru Badea Constantinescu se căsătorise,
la 30 noiembrie 1924, cu Ştefania Nicolaescu, sora
renumitului om de cultură C.S. Nicolaescu-Plopşor.
Facem această precizare pentru a atenţiona cititorii
interesaţi că vor găsi în această carte informaţii noi, unele
inedite, cu privire la viaţa şi activitatea acestei mari
familii moşiereşti din Oltenia.
Aşadar, cartea Labirintul Terorii, autor
Alexandru Badea Constantinescu, decorat cu Ordinul
Mihai Viteazul, a reuşit să surprindă, pe lângă întregul
mecanism al terorii instaurate în România după cel de-al
doilea război mondial şi evenimente istorice importante,
portrete ale unor personalităţi politice, militare şi
culturale marcante, aspecte ale vieţii private a familiei
Plopşor, etc.

176