You are on page 1of 3

ÎNCERCARILE VATICANULUI DE A DEZORGANIZA VIATA ORTODOXA DIN SF.

MUNTE ATHOS

Istoria Vaticanului este plina de încercarile emisarilor acestui „stat religios” de a subjuga Biserica Ortodoxa intereselor temporale ale papilor, de a faramita unitatea sa de credinta si de a-i dezorganiza viata sa duhovniceasca. Mascîndu-si intentiunile sale, foarte adese ori, sub asa numitele „încercari de unire cu Roma”, folosind diversiunea religioasa, coruptia, santajul si frauda istorica, Vaticanul a devenit notoriu în istoria Bisericii Ortodoxe. El este cel mai declarat dusman al pasnicei Biserici Ortodoxe, un adevarat lup, ascuns sub pielea de oaie a fatarniciei „intereselor superioare ale religiei crestine”. Aceste „interese superioare” impun papei de la Roma si cardinalilor sai o politica salbatica de învrajbire a confesiunilor întreolalta, o politica de suprematie religioasa a Vaticanului asupra celorlalte Biserici crestine si de îngenunchiere a tuturor credinciosilor crestini din lume la picioarele tronului pontifului întreit încoronat din Roma. Oriunde viata ortodoxa a înflorit si s-a dezvoltat mai pasnic si frumos, Vaticanul a intevenit cu actiunea sa nefasta de învrajbire si siluire a constiintelor. Emisarii Vaticanului sunt întîlniti, astfel, pretutindeni, insinuîndu-se cu fel de fel de manopere. Pescuitori în apa turbure si profitori abili ai oricaror împrejurari, iezuitii îsi desfasoara întreaga gama a diplomatiei lor secrete, spre a împarti si a stapîni diferitele comunitati religioase ortodoxe din Rasarit. Sf. Munte Athos a fost, de aceea, una dintre cele mai importante comunitati religioase ortodoxe, în spre care s-a îndreptat atentia Vaticanului. Impresionantul numar de calugari ortodosi care se nevoiau pe acest munte, traind dupa asprele reguli monahale, frumosul buchet de alese virtuti, care odrasleau pe coastele stîncoase si sterpe athonitice, cum si cununa minunata de manastiri, zidite lînga cer, au desteptat gelozia Vaticanului, care a simtit ca aici, la Sf. Munte Athos, este unul dintre centrele vitale ale Biserici Ortodoxe. Si ca deobicei, Vaticanul a purces la folosirea procedeurilor sale infame, cunoscute întregii lumi ortodoxe. Prada de astadata era deosebit de poftita de Vaticanul cel hraparet, deoarece unul dintre reprezentantii sai de marca, Monseniorul Fr. Ingoli, secretarul Congregatiei „De propaganda fide”, spunea urmatoarele: „Este generala parerea tuturor cunoscatorilor în chestiunea Bisericii Rasaritene, ca daca am reusi sa atragem de partea noastra pe calugarii de la Sf. Munte Athos, am deschide un drum larg pentru unirea acestei Biserici cu Biserica Romano-Catolica. Aceasta din cauza marei influente pe care acesti calugari o exercita”. Prima tentativa de suprematie asupra Sf. Munte Athos o încearca Vaticanul în tulburata vreme a cruciadelor. Cruciatii, care plecau spre Locurile Sfinte, se lovesc de imperiul bizantin. În loc sa-si vada de atingerea tintei lor, pentru care pornisera acele cruciade: dezrobirea Locurilor Sfinte de sub musulmani, cruciatii cuceresc si prada Bizantul bazileilor. În acest moment papa socoteste ca a venit momentul potrivit de a subjuga, cu ajutorul pumnului de fier al cruciatilor si Biserica Ortodoxa, sau Biserica „schismaticilor”. Împaratul Balduin I întemeiaza imperiul latin de rasarit; bazileul si Patriarhul fug la Niceea; Muntele Athos cade – ca teritoriu al statului cruciat franc din Tesalonic – sub stapînirea catolicilor. Papa Inocentiu III a numit ca „superintendent” al manastirilor din Sf. Munte Athos pe episcopul latin de Sebasta. Aceleasi abuzuri, jafuri si pradaciuni, pe care le faceau cruciatii în imperiu, le facu si acest faimos episcop de Sebasta în Sf. Munte, încât

papa Inocentiu III trebuie sa-l destitue. Urmasul acestui superintendent se purta cu calugarii si mai barbar. „El îsi cladi în peninsula un castel senioral, din care emisarii sai se raspîndeau în manastiri, pentru a le despuia de obiectele lor pretioase de aur sau argint, recurgînd la tortura, spre a descoperi comorile ascunse”. Aceste fapte grave, pe care le recunosc chiar publicatiile oficale romano-catolice, ridicara un val de indignare în întreaga peninsula a Sf. Munte Athos. Toate revocarile papale nu mai ajuta nimic si încercarile de unire si de suprematie ale Vaticanului esueaza. Unirea devine, astfel, atît de odioasa, iar Vaticanul si emisarii se dovedesc a fi atît de mari dusmani ai calugarilor athoniti încît papa Honorius III semnaleaza, în 1223, pe acesti calugari ca „neascultatori Scaunului Apostolic si rebeli” („Inobedientes Sedi Apostolicae ac rebelles”). Calugarii athoniti vor fi edificati de intentiunile Vaticanului încît la 1274, cînd împaratul Mihail VIII Paleologul încheie o unire cu Biserica Romei, se revolta si nu recunosc acea unire. Represiunile împaratului au fost groaznice, totusi, calugarii athoniti n-au cedat. Ei nu vor ceda de acum niciodata în fata tentativelor viclene ale Vaticanului de a-i subjuga, iar Vaticanul va încerca mereu de-a pune stapînire pe Sf. Munte, stiind ca prin el pune mîna pe una din redutele tari ale Ortodoxiei. Între acesti îndaratnici adepti ai subjugarii Sf. Munte, trebuie numarat mai ales papa Urban al VIII-lea. Situatia aceasta defavorabila unei uniri cu Roma se mentine însa pîna la începutul secolului al XVII-lea, cînd începe a se interesa de Sf. Munte, acel vestit secretar al Propagandei, Francesco Ingoli. În 1629 Congregatia decide de-a studia situatia din Sf. Munte cu ajutorul unui preot grec de rit oriental, Alexandru Vasilopulos din Zante, elev al Colegiului grec din Roma. Acest calugar transfug opineaza ca e necesar sa se trimita în Sf. Munte calugari basilieni misionari care sa pregateasca unirea cu Roma. În 1628 urmeaza un alt emisar al Romei, Canacchio Rossi, care trimite alte referate extrem de laudative la Roma. Vaticanul este iarasi deosebit de interesat de Sf. Munte si studiaza cîstigarea lui pentru ideea unirii. Acum Vaticanul hotaraste creearea unei scoli de propaganda catolica în Sf. Munte si-l trimite pe Nicolas Rossi s-o înfiinfeze. Scoala fu deschisa la manastirea Protaton, în capitala republicii monastice, la Karyes, în anul 1635. Aceasta scoala urmarea un scop pur propagandist, ceea ce nu întîrzie sa se arate. Calugarii athoniti se revoltara atunci a doua oara si aceasta oficina a Vaticanului trebui sa-si mute sediul la Tesalonic, unde vegeta cîtava vreme apoi se închise de la sine, în lipsa de elevi. Ultimul ei director a fost Nicolas Logothetis († 1643). Ea n-a avut niciodata mai mult de 17 elevi. Dupa calugarii basilieni îsi încercara norocul la Sf. Munte si calugarii franciscani. Propaganda se stradui în veacul al XVIII-lea, sa întemeieze un camin de propaganda catolica la Sf. Munte, dar si încercarile acestea se dovedira zadarnice. Atunci Propaganda apela la iezuiti. Acestia, cu o deosebita perfidie, utilizara alte mijloace. Ei cîstigara mai întîi un calugar grec athonit pe care-l folosira apoi în Sf. Munte, spre a le deschide drum. Avînd mijloace materiale bogate ei împartira ajutoare cu amîndoua mîinile. Iezuitul Isaac d'Aultry s-a insinuat pîna în interiorul Lavrei celei Mari. Cînd a fost însa sa se hotarasca înaltarea unui camin iezuit în sînul Sf. Munte Athos, calugarii sesizara din nou primejdia si nu îngaduira sa le intre cel mai periculos dusman în casa. Dupa Isaac d'Aultry venira alti calugari iezuiti cu aceleasi intentii ascunse si cu aceleasi apucaturi viclene. Vigilenta calugarilor athoniti era însa treaza si emisarii Vaticanului au dat gres pentru totdeauna si în Sf. Munte... Mult trîmbitatele succese ale Vaticanului la Sf. Munte Athos au fost accidentale si neînsemnate, iar încercarile de a dezorganiza viata ortodoxa înfloritoare de aici au fost zadarnicite. Chiar izvoarele oficiale ale Vaticanului („Orientalia Christiana”) recunosc

ca prozelitismul Vaticanului la Sf. Munte Athos s-a redus totdeauna la cîte un singur nume de calugar athonit si acela cîstigat de Vatican prin coruptie. Asa, în 1628, un calugar Ignatiu de la Vatoped este manevrat de Propaganda dupa planurile sale ascunse; în 1716 închizitia elibereaza un certificat de „corectitudine în credinta” (Rechtglaubigkeit) calugarului Calinic Anapliotti, iar Propaganda îi acorda o întretinere lunara, în Roma, pîna la 1738. În anul 1728, calugarul Avacum Andriani de la Ivir daruieste papei Benedict XIII mai multe manuscrise vechi de mare valoare, care astazi formeaza partea esentiala a bibliotecii Vaticanului; în anul 1736 calugarul de la Ivir, Cosma Papasoli trecu la credinta romano-catolica. La atîta se reduc manevrele Vaticanului la Sf. Munte Athos... Manevrele Vaticanului, astfel, nu întîrzie sa se faca cunoscute oriunde încearca sa dezorganizeze viata religioasa, sa subjuge constiintele credinciosilor „intereselor sale temporale”, sa creeze diversiuni si sa mentine starea de ura si de dusmanie între confesiuni. Pretutindeni, Vaticanul se vadeste ca un dusman declarat al vietii pasnice si ca un odios adept al manevrelor oculte, care urmaresc suprematia papei de la Roma asupra tuturor credinciosilor. Vaticanul îsi cîntareste loviturile sale perfide si le da în centrele vitale ale Bisericii Ortodoxe. Constiinta treaza a tuturor credinciosilor cinstiti a functionat însa cu promptitudine totdeauna. Uneltirile Vaticanului au fost vadite si încercarile sale iezuitice de unire au fost zadarnicite. Sf. Munte Athos s-a verificat, astfel, si în lupta seculara dusa cu Vaticanul, ca un adevarat Sf. Munte al Ortodoxiei. Constiinta sa treaza ortodoxa a vadit, fara crutare, perfidia si ura salbatica a Vaticanului si a înfierat-o pentru totdeauna. Sf. Munte Athos este, pentru credinciosii ortodosi, o pilda demna de vestejire a actiunilor reactionare ale Vaticanului si în actualitate. Ca si în trecutul sau întunecat, Vaticanul foloseste toate mijloacele sale infame, spre a sluji imperialismului atîtator la noi razboaie. Camuflîndu-se în spatele religiei, Vaticanul duce o actiune de învrajbire si de atîtare, care urmareste, ca întotdeauna, subjugarea. Aceasta actiune de învrajbire si de atîtare a fost însa si de astadata vadita, fara crutare. Ea este destinata esecului rusinos, ca toate celelalte actiuni ale Vaticanului, înregistrate în întunecata sa istorie.

Pr. Prof. Petru Rezus (Publicat in „Glasul bisericii”, nr. 8-10, 1952)