You are on page 1of 16

NR.

17

cuprins
POEMUL LUNII RepeRe

POEMUL LUNII

Marcin Świetlicki ................. 3 Raluca E. GoleşTeAnu Sensul combativ şi sensul estetic al literaturii în societatea poloneză a sfârşitului de secol XIX ...... 4 Ciprian MĂCEȘARU Marile bucurii. Atât! .............. 5

Marcin ŚWIETLICKI
(n. la 24 décembre 1961 la Piaski, în voievodatul Lublin din Polonia, este poet, scriitor, jurnalist și muzician, liderul grupului rock ŚWIETLIKI)
© creative commons

CARTE

Mircea PRICĂJAN PARASOLKI Duhuri ...................................... 6 Natalia Muzhennikova ..... 10 Zoli Toth ............................... 12

PROZĂ

UMBRELELE
Spun ceva. Aș prefera să se spună singur. Să se cânte singur. Spun ceva, iar în cap am numere vechi de telefon adrese neactuale, multe cuvinte FOARTE vulgare. SĂ NU IEȘI FĂRĂ O UMBRELĂ, SĂ NU IEȘI FĂRĂ O UMBRELĂ.

INTERVIURi EXPO

Institutul Cervantes Daniel Mordzinski - fotografie ..................................................... 9 MNAR Nie wychodź bez parasolki, OTTO DIX - O lume în ruine NIE WYCHODŹ BEZ Grafică 1920 -1924 .............. 14 PAROSOLKI. .................................................. 15
ACCENTe
Director: Ciprian Măceșaru tel. 0726 239 082 revistaaccente@yahoo.com ciprian.macesaru@revaccente.ro www.revistaaccente.com

Mówię coś. Wolałbym, żeby samo się mówiło. Żeby samo się grało. Mówię coś, a w głowie mam stare numery telefonów, nieaktualne adresy, mnóstwo bardzo wulgarnych wyrazów.

SEMNAL

Iaaar totul este la fel de etern caaa un număr de telefon pe un Aaaaa wszystko to jest identycznie bilețel... trwałe jaaak numer telefonu na pudełku zapałek... aaa wszystko to jest identycznie Traducere de KLUZ trwałe jaaaaak numer telefonu na pudełku zapałek aaa...

3

REPErE

Sensul combativ şi sensul estetic al literaturii în societatea poloneză a sfârşitului de secol XIX
economic şi cele ale exploatării industriale a petrolului în Galiţia. Acesta vedea în literatură un reflector al avântului tehnologic specific acelor ani, un instrument adresat intelectului şi nu emoţionalului, pe scurt, un mediu ideologic cu ajutorul căruia polonezul deprindea calităţile cerute de către societatea de masă. Eroismul revoluţionar al generaţiei lui Mickiewicz şi Słowacki se prelungea în titanismul mecanizării, iar limbajul potrivit descrierii acestui proces era unul naturalist, compatibil aşadar înregimentării în realitate şi nu estetizării acesteia. Era deci firesc ca Szczepanowski să vadă în adepţii frumosului pur în literatură o direcţie pernicioasă şi nepatriotică. Cei din urmă constituiau un grup eteroclit ca manifestări şi preocupări, însă uniţi în viziunea potrivit căreia literatura era o zeiţă ce întruchipa aspiraţiile şi neîmplinirile poporului polonez, cultivând în manieră simbolistă şi decadentă teme precum moartea, oniricul, dragostea. Acest cerc de cosmopoliţi s-a auto-intitulat Młoda Polska (Tânăra Polonie) şi şi-a desfăşurat atacul la adresa lui Szczepanowski în paginile revistei Życie (Viaţa), care a apărut în perioada 18971900. Pentru ei, literatura trebuia să tindă către absolut, asigurând un divorţ total de valorile filistine rezultate din colaborarea taberei adverse cu autorităţile statelor ocupante. Într-un articol din 1899 numit Confiteor ("Eu confesez"), Stanisław Przybyszewski (18681927), poate cea mai controversată figură a acestui cerc, a declarat că literatura, arta în sens mai larg, ca expresie ultimă a spiritului ce este superior gândirii, reprezintă un scop în sine; literatura este religie iar literatul/artistul este preotul ce oficiază în cadrul acesteia. În efortul de a se rupe de paradigma titanică-pozitivistă expusă de Szczepanowski, Młoda Polska a reluat şi reciclat multe din temele cultivate de romantici, precum universul popular, martirologia, cultul strămoşilor. Ironic este faptul că mesajul final nu s-a cantonat în domeniul estetic, ci a asigurat mai degrabă o joncţiune între acesta şi ideologic. Moartea, dragostea, visul au fost personificate prin Polonia, realizându-se transferul de la imaginea masculină a lui "Iisus al naţiunilor", temă favorită a mesianismului polonez, la una feminină, erotică. Acest efect iniţial neintenţionat a avut meritul de a transpune în cod modernist teme specifice arealului polonez, dar mai ales a pregătit psihicul colectiv pentru noile provocări ideologice şi politice ce vor culmina cu reconstrucţia statului polonez, în 1918. Spre deosebire de modernismul european, inclusiv cel românesc, cazul polonez arată că există literatură numai în ipostaza sa angajată.

Raluca E. GOLEşTEANU
Confruntarea dintre adepţii literaturii cu mesaj politic şi cei ai literaturii ca plăcere estetică, aşa cum s-a conturat în plan european încă din vremea lui Théophile Gautier, a căpătat în arealul polonez o notă aparte datorită contextului politic existent aici. Teritoriul Federaţiei Polono-Lituaniene de odinioară fusese împărţit şi anexat de puterile absolutiste vecine, astfel că în perioada polemicii la care facem scurtă referire aici viaţa publică poloneză decurgea în cadrele unor state pentru care identitatea poloneză, deşi lipsită de reprezentare politică, constituia o realitate problematică. În ultima decadă a secolului al XIXlea, aşadar mult după stingerea ecourilor acelui romantism intens spiritualizat ce a devenit marca mesianismului polonez, literatura era expresia situaţiei paradoxale în care se afla populaţia poloneză de cetăţenie rusă, austriacă sau germană, îndeplinind funcţia unui limbaj subteran prin intermediul căruia se exprimau punte de vedere inexistente în presa oficială. Unul dintre susţinătorii rolului utilitarist şi combativ al literaturii a fost Stanisław Szczepanowski (1846-1900), de a cărui personalitate dinamică se leagă începuturile jurnalismului

4

CARTE Marile bucurii. Atât!
pentru critica românească. Au existat, totuși, câteva voci importante care au scris despre cartea lui Cupșa. Luminița Corneanu, Dana PîrvanJenaru, Veronica D. Niculescu (care spune despre Marile bucurii și marile tristeți că este "cea mai frumoasă carte de proză românească apărută anul trecut") sau Bogdan-Alexandru Stănescu. Dacă în Perforatorii, Cupșa ne-a dat o proză trăsnită, ludică, scrisă cu mult nerv, avangardistă pe alocuri, în Marile tristeți și marile bucurii avem o proză a discreției, sobră, poetică, lipsită de orice fel de stridență, bine calibrată, cu o desfășurare bine dozată. Se simte la Cupșa o voce americănească, minimalistă, cam ca la Raymond Carver sau ca în tablourile lui Edward Hopper. John Cheever ar fi un alt autor în proximitatea căruia îl putem plasa. Dar n-aș vrea să se creadă că vorbesc despre mimetism. Nici pomeneală de asta. E vorba numai despre niște puncte de reper pe care doresc să vi le ofer. Cupșa deține o voce proprie, (deacum) matură. Aparent, acest volum este mai puțin spectaculos decât precedentele. În fond, el este mult superior (inclusiv în gradul de spectaculozitate) tocmai prin știința de a menține calmul unei proze chiar și atunci când personajele trăiesc momente tumultuoase. Doar două povestiri îmi par a fi mai puțin izbutite, "O figură cam veche" și "Încă o lumânare aprinsă la Vii", dar pariul pe care îl fac fără ezitare este că Marile bucurii și marile tristeți va căpăta o greutate tot mai mare în istoria prozei românești postdecembriste. Sunt câteva texte în acest volum care au șansa de a deveni texte cult, așa cum ar fi, de exemplu, "Ochi căprui, sprâncene subțiri", un text hipnotic, de o stranie frumusețe.
© Cato Lein

Ciprian MĂCEȘARU
Augustin Cupșa (n. 1980) a publicat trei cărți: Perforatorii (Editura Cartea Românească, 2006), Profesorul Bumb și macii suedezi (Ed. Cartea Românească, 2011) și Marile bucurii și marile tristeți (Editura TREI, 2013). De la primul volum, Cupșa a arătat că este un prozator excelent, inteligent, plin de imaginație, cu un stil sclipitor (iar astea nu sunt clișee). Nimic nu pare chinuit în scrisul său, are întotdeauna construcții echilibrate, elegante, străbătute de momente poetice, cinematografice de multe ori, numai bune, așadar, de transpus pe ecran, căci vizualizezi ceea ce ți se povestește, iar efectul ăsta asupra cititorilor îl pot avea numai scrierile de foarte bună calitate. A doua carte mi-a plăcut mai puțin, dar nici nu mi-a produs o dezamăgire, chiar dacă, trebuie să recunosc, începusem să cred că Perforatorii va rămâne o excepție. Desigur, n-ar fi fost puțin nici atât, dar iată că anul trecut, Augustin Cupșa a publicat un volum de povestiri care, d.p. meu d.v., afirmă un prozator de clasă. Curios însă, criticii n-au inclus Marile bucurii și marile tristeți în retrospectivele lor. S-a vorbit chiar despre un an catastrofal pentru proza românească. Aș îndrăzni să spun că a fost, în primul rând, un an catastrofal

5

PROZA Duhuri
rociri ca tancurile şi puştile lor. Cu o poză nu te-omoară. Badea îşi îndesă clopul la loc pe cap. Nu părea foarte convins. Ofiţerul neamţ, tot numai seriozitate, se desprinse din loc şi, cu cizmele lucioase scârţâind, păşi spre buturuga unde-şi lăsase aparatul de fotografiat. Era un Kodak Kenilworth produs la Birmingham, în Englitera. O minunăţie de aparat. Pe Karl Heinz îl costase o mică avere. Fabricat chiar în anul acela, 1916, Heinz renunţase în favoare lui la o motocicletă Wanderer Werke în perfectă stare. Aparatul era ca un cub. Îmbrăcat în piele maro, avea pe o latură lentila obiectivului, încadrată într-un octogon de tablă groasă, şi lentila vizorului. În partea de sus, capacul era prevăzut cu vizorul cu clapetă şi cu o bretea prin care îţi puteai petrece mâna, pentru a-l transporta mai uşor. În partea dreaptă erau butoanele: temporizatorul, apertura şi declanşatorul. O cutie în care puteai fi prins ca un duh. Aşa auzise badea. Când omul apăsa butonul, o bucată din tine era smulsă şi îndesată în acel aparat necurat. Neamţul Heinz luă cutia de pe buturugă. Zâmbi fără pricepere şi schiţă un gest spre ţăran. „Ei, se poate?” Badea, un om pirpiriu pe care toţi îl ştiau de glumeţ, îşi trecu palma aspră peste mustaţa ce-i acoperea complet gura, oftă şi zâmbi ştirb. Se temea de Dumnezeu, ca tot creştinul. Dar nu mergea la biserică. Nu ţinea sărbătorile popimii. Şi trăia în singurătate, pe munte, într-o colibă pe care o cârpea întruna. N-avea familie. Sau, dacă avea, aceasta uitase de mult de el. Păştea vitele sătenilor în schimbul unui codru de pâine. Gurile rele ziceau că, o dată la două sau trei săptămâni, Olcuţa Boiaşului îl vizita la ceas de noapte. Însă ce făceau ei acolo, în bordeiul de pe munte, numai Dumnezeu ştia. Şi Dumnezeu nu se mâniase niciodată pe el. De ce să-l pedepsească acum? − Zi-i că da, făcu el spre soldatul român trimis de comandatul ungur să-i fie ghid ofiţerului neamţ. Campania din Maramureş, abia începută, viza zone locuite mai multe de români. − Ja, zise flăcăul şi Heinz se însufleţi pe dată. Membru al unităţii de elită Karpatenkorsp, Heinz colindase multe coclauri, iar de când se înteţiseră campaniile în est, întâlnise multe persoane interesante. Oameni căuta el. Peisajele nu-l interesaseră niciodată. Erau oriunde întorceai capul. Oamenii însă erau unici. Şi, de când cu războiul ăsta, mureau cu miile şi nimeni nu le mai

Mircea PRICĂJAN
− „Aş putea să-ţi fac o poză, bade?” traduse civilul. Ofiţerul neamţ se uita la român cu ochi blânzi. Românul îl privea pe sub sprâncenele buruienoase. De la înălţimea sa, neamţul se uita în jos la el. Românul, cu vârful clopului ţuguiat ajungând abia până la cozorocul ofiţerului, nu ridicase fruntea, ci privea semeţ în ochii celui din faţa sa. Într-o parte, la umbra unui copac, stătea interpretul. Militar şi el, dar în civil. Soldat român. − Apăi, ce şi zic io? rosti ţăranul. Că pe mine nime’ nu m-o luat v’odată-n chip... Neamţul continua să-l cerceteze cu ochii aceia blajini. Parcă i-ar fi înţeles fiecare cuvânt. − Ş-am auzât că-i lucru necurat ista, murmură el. Abia atunci badea îşi schimbă poziţia. Îşi scuipă în sân, îşi dădu jos clopul ţuguiat şi făcu semnul crucii. Civilul îi traduse neamţului. − Zice că nu-i nimic necurat la mijloc, transmise soldatul român. Şi, bade, îţi zic eu că nu-i. Nemţii ăştia or venit cu multe nerozii la ei. Şi nu toate-s aducătoare de neno-

6

PROZA
www.revistaaccente.com

ţinea socoteala. Memoria lor se pierdea. Identitatea, asemenea. Cu gândul acesta începuse să-i fotografieze. Kodak-ul lui pătrăţos era ca o casetă a memoriei. Nici nu ştia exact câţi oameni salvase de la uitare. Pentru a afla trebuia să ajungă înapoi acasă, în Germania. Doar acolo erau laboratoare care să-i pună pe hârtie toate chipurile culese în război. Ţăranul acesta îi atrăsese atenţia de la prima vedere. − Zice să te închei la suman, să-ţi dai jos clopul, să stai acolo unde-i lumină şi să nu te mişti până nu-ţi zice el. Adică eu. Bădia se execută. Încă zâmbea. Purta un surtuc negru, cam larg pentru el, cu fireturi la gât şi pe

piept în jos. Două şnururi cu ciucuri în capăt atârnau de la guler până aproape de buric. Haina imita destul de bine straiul chezaro-crăiesc. Pe sub ea avea o ie românească de cânepă aspră. Îşi încheie şireturile. Ia dispăru complet. Clopul ţuguiat îl lăsă să cadă la picioare. Îşi scuipă în palme şi le trecu peste părul zburlit. Avea faţa plină de riduri. Pământul parcă i-ar fi tras prea tare carnea de pe oase şi aceasta s-ar fi desprins în falduri. Colţurile ochilor, coborâte. Mustaţa (la fel de buruienoasă ca sprâncenele), pleoştită. Barba şi gâtul – mirişte. Se duse în locul arătat de neamţ. Lăsă mâinile pe lângă corp şi aţinti privirea spre ochiul aparatului. − Aşa-aşa, zicea soldatul român. − Aşa-aşa, repeta neamţul, aplecat peste cutia aceea drăcească, uitându-se în lupa obiectivului şi manevrând butoanele. Văzut prin mecanismul aparatului, decupat de la brâu în sus, ţăranul parcă ar fi crescut. Nu mai era omul sfrijit de pe-un munte din Maramureş. Privirea lui sfredelea. Ţinuta era semeaţă. Toată fiinţa-i emana dârzenie. O clipă, Karl Heinz descoperi

chiar că-i e frică de el. Apoi, cu degetul tremurând, apăsă declanşatorul. Ajuns acasă, peste multe luni, neamţul se grăbi să elibereze din cutie toate duhurile captive: Un băietan zdrenţăros, desculţ, cu o pălărie ca un clopot pe cap, fumând serios. Trei copii pe un maidan: unul cu cuşmă neagră pe cap stând cu braţele împreunate pe piept. Ceilalţi doi, unul chilug şi celălalt cu pălărie cu boruri largi umbrindu-i faţa smeadă, ţinându-se pe după gât de la distanţă. Doi ţărani mustăcioşi şi bărboşi, slabi cât un ţâr, încinşi cu chimire late şi încălţaţi cu opinci din piele de oaie. O nană cu năframă neagră acoperindu-i inclusiv gura, stând lângă un holtei (fiul ei?) cu pantaloni de lână şi surtuc aruncat ştrengăreşte peste umeri. Bădia de la munte, cu haina lui chezaro-crăiască încheiată până sub barba ţepoasă, sfredelindu-l cu privirea peste timp. Semeţ. Din hăurile morţii.

7

INTERVIU

Natalia Muzhennikova
publicul român? Se produce acea apropiere între cele două culturi, rusă și română, apropiere pe care, după cum mi-ați declarat într-un alt interviu, o așteptați? Natalia Muzhennikova: În primul rând aș dori să vă mulțumesc pentru buna întrebare. Ați reușit să enumerați cele mai importante, cele mai vizibile acțiuni culturale pe care le-am organizat în ultimii doi ani. Sincer, sunt foarte mulțumită de reacția publicului român, am așteptat așa ceva, dar ceea ce am văzut mi-a depășit așteptările. Anul 2013 a fost unul special. Am sărbătorit 135 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice dintre Rusia și România. De aceea, formula de lucru aleasă a avut două puncte importante: organizarea împreună a evenimentelor, precum și participarea comună la acestea. La concertul de la Ateneu au participat artiști ruşi şi români. Am izbutit să aducem de la Muzeul Etnografic din Sankt-Petersburg expoziția „Cingătorile în cultura etniilor”. Colecția a fost expusă la Muzeul Satului de pe 25 octombrie până pe 25 noiembrie, iar pe 25 decembrie Muzeul Satului a reușit, într-un gest de reciprocitate, să facă o expoziție la Sankt-Petersburg. Zilele Filmului Rus au fost realizate cu sprijinul studioului Lenfilm, care a împlinit 95 de ani de la înființare. Ne-a vizitat directorul general al Lenfilmului, E. Pichugin, care a rămas uimit de publicul român, de sălile pline, de infrastructura cinematografică din România, de dorința de a vedea mai multe filme rusești aici. Pot să spun că am început cu succes drumul către o apropiere, recâștigând-o în beneficiul ambelor părți. C.M.: Ce ne puteți spune despre activitățile culturale pe care le pregătiți pentru 2014? Natalia Muzhennikova: Pentru 2014 pregătim multe evenimente, nu doar în domeniul culturii. Pentru prima dată, datorită suportului companiei NIS-Petrol, vrem să susținem învățarea limbii ruse suportând Olimpiada de limba rusă ca limbă străină. În timpul Olimpiadei, cu suportul Colegiului Economic “Virgil Madgearu” – primul din țară unde limba rusă este învăţată ca a doua limbă straină, vom organiza o expoziție-prezentare a universităților din Rusia, punând la dispoziția celor interesați ofertele de bursă. Este o posibilitate unică pentru fiecare copil să aleagă domeniul de învățământ și să ia informațiile direct de la stand. Sunt de părerea că este de datoria noastră să le asigurăm tinerilor posibilitatea de a alege: țara unde vor să învețe, limba pe care vor să și-o însușească, subiectele de care sunt interesați. Anul acesta, de exemplu, cererea de a primi bursă în Rusia a depășit toate așteptările noastre. Ne dorim foarte mult să realizăm proiectul unei expoziții foto itinerante referitoare la vizita Țarului

Ciprian Măceșaru: Stimată doamnă Natalia Muzhennikova, vă felicit pentru activitatea susținută pe care o depuneți în România întru promovarea culturii ruse. În noiembrie 2012, pentru prima oară în ultimii 20 de ani, Rusia a fost prezentă în România cu un stand de carte ("Cărți din Rusia. Citim împreună"). S-a întâmplat la Târgul Internațional de Carte "Gaudeamus". Tot în 2012 i-ați adus la București, în cadrul Festivalului Filmului Rus, care este parte integrantă a Zilelor Culturii Ruse, pe actorul Alexei Vertkov și pe criticul de film Serghei Lavrentiev. În 2013, tot la Festivalul Filmului Rus, a fost prezent un important regizor: Aleksei Gherman jr. Anul trecut a avut loc, la Ateneul Roman, concertul extraordinar susținut de doi dintre cei mai apreciați artiști români și ruși: violonistul Alexandru Tomescu și pianistul Eduard Kunz. Au evoluat alături de Orchestra Simfonică București, orchestră aflată sub bagheta dirijorală a lui Mihail Hohlov. Acestea sunt doar câteva dintre evenimentele din ultimii doi ani. Cum vi se pare că reacționează

10

INTERVIU "Ceea ce am văzut mi-a depășit așteptările"
Nicolae al II-lea la Constanța. Perioada acoperită prin acest periplu fotografic ține de la vizita Regelui Carol la Țarskoe Selo (1898) și se termină cu intrarea României în Primul Război Mondial (1916). Este o muncă dificilă, pentru că nu prea sunt informaţii în arhivele românești. Vorbim, așadar, din nou despre un efort comun, efort care va fi încununat cu editarea unui album foto. Și să nu uităm că Federația Rusă este invitatul de onoare al Târgului de Carte “Gaudeamus”. Această invitație ne onorează și în același timp ne provoacă. Vrem să venim cu multe evenimente culturale din diferite domenii. Nu uităm nici de Zilele Filmului Rus, eveniment devenit deja tradițional. C.M.: Prezența Rusiei ca invitat de onoare al Târgului "Gaudeamus" o să fie, desigur, foarte urmărită de iubitorii de carte. Știu că este încă devreme, dar vă rog să îmi spuneți dacă există vreun scriitor rus a cărui prezență la Gaudeamus 2014 este deja stabilită. De asemenea, vă rog să îmi spuneți ce așteptări aveți de la această participare a Rusiei ca invitat de onoare la cel mai mare târg de carte din România. Natalia Muzhennikova: În acest moment nu am voie să dezvălui surprizele pe care le pregătim. Pot doar să menționez că avem confirmări de la autori deja cunoscuți și traduși în România. În viitorul apropiat ne așteaptă multă muncă. Vreau să adresez o invitație tuturor celor care pot să ni se alăture în pregătirea acestui eveniment. Aștept sfaturi și sugestii. Aș dori foarte mult ca după participarea Rusiei la Târgul “Gaudeamus” să crească numărul românilor care doresc să învețe limba rusă, să viziteze Federaţia Rusă. Aștept de asemenea un interes mai mare din partea editurilor pentru traducerea și editarea autorilor contemporani ruși. Participarea noastră va prezenta acele domenii pentru care există cerere din partea publicului român și va da tonul activității viitoare a Centrului Rus de Știință și Cultură pe care planificăm să-l deschidem în viitor. Pot să menţionez doar că dorim să ajutăm toate generațiile să găsească ceva interesant la noi, pe gustul şi placul lor. Interviu realizat de Ciprian Măceșaru

11

INTERVIU

Zoli Toth Project

Odilia Roşianu: Prima apariţie “oficială” a Zoli Toth Project a fost la Gala Twin Art. Ce înseamnă acest cvartet şi, de asemenea, ce semnificaţie a avut faptul că aţi debutat în cadrul acestei gale? Zoli Toth: Consider apariţia Zoli Toth Project în cadrul galei Twin Art un start cu o ştachetă foarte ridicată, o provocare, atât din punctul de vedere al locului în care s-a desfăşurat, al energiei pozitive pe care o emana Ateneul Român, al publicului de înaltă clasă, dar şi al colegilor de scenă, artişti de prim rang ai scenei muzicale româneşti. Zoli Toth Project este rezultatul unei maturizări, profesionale şi personale, şi a unei experienţe de 15 ani în show biz. O.R.: Mai întâi a fost SISTEM. Cum a apărut această formaţie, care sunt momentele to remember asociate acestui nume? Z.T.: SISTEM a apărut în anul 2000, după o perioadă lungă (studii, colaborări cu diverse instituţii muzicale) în care m-am dedicat muzicii clasice. Simţeam că pot folosi în show biz experienţa acumulată în domeniul muzicii clasice, că pot face lucruri inedite care să

rămână în memoria colectivă. În istoria SISTEM au fost foarte multe momente demne de a fi reţinute, începând cu Gala Hagi în 2001, continuând cu premiul III obţinut la Eurovision, alături de Luminiţa Anghel, în 2005 la Kiev, cu concertul din deschiderea Depeche Mode în 2006 sau concertul susţinut la Poarta Branderburg, în Berlin, până la concertul ”Europe on Water” de la Istanbul, din 2010. O.R.: Aş avea acum o întrebare legată de activitatea dumneavoastră didactică – care sunt cuvintele care vă vin în minte atunci când va gândiţi la cei “de pe băncile şcolii”? Z.T.: Am amintiri foarte frumoase din perioada în care am predat percuţie la Liceul de Muzică „Sigismund Toduţă” din Cluj-Napoca. Împreună cu elevii cărora le-am fost profesor, am câștigat patru premii întâi la olimpiadele naționale de

muzică, secțiunea Percuție, lucru care m-a făcut să mă simt extrem de mândru de ei, dar şi de mine. O.R.: În paralel cu viaţa artistică, există şi implicarea în social. Cum sunt alese problemele din acest registru, cum devin ele importante pentru Zoli Toth? Z.T.: De cele mai multe ori sunt contactat de cei care vor să mă implic în proiectele lor, să le susţin aşa cum ştiu eu mai bine, fie cântând, fie transmiţând mai departe mesajul. Am rezonat mereu cu propunerile făcute şi le-am susţinut cu mare plăcere, fie că a fost vorba despre proiecte de protecţia mediului, fie despre proiecte din domeniul social. Toţi suntem afectaţi de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, chiar dacă nu ne dăm seama la prima vedere, iar cineva trebuie să se ocupe de problemele respective. Mă bucur că există atât de multe ONG-

12

"Bach în ritm de rock"
uri care fac o treabă extraordinară şi hann Sebastian Bach sunt prăfuiţi, produc schimbări majore în socie- însă pariul meu cu ”Bach in Showtate şi că eu le sunt alături. Biz” este să demonstrez publicului că atât Bach, cât şi muzica clasică O.R.: Revenind la muzică, ce va fi pot fi ceva cool şi inovativ, şi mă turneul “Bach in ShowBiz”? Şi de folosesc de influenţa altor genuri ce tocmai Bach readus în acorduri muzicale pentru a face asta. Totuşi, de pop, rock, jazz? Asocierea este ”Bach in ShowBiz” nu s-ar fi putut cel puţin surprinzătoare… realiza fără ajutorul compozitorului Adrian Enescu. După 4 ani de Z.T.: După părerea mea, dacă Bach colaborare cu Adrian, acest proiect ar fi trăit pe vremea instrumentului muzical este cel mai firesc lucru pe marimba (unul dintre instrumen- care l-am fi putut face. tele la care cânt acum), majoritatea lucrărilor sale ar fi fost compuse O.R.: În ce perioadă se va desfăşupentru acest instrument. Astăzi, ra turneul şi care sunt oraşele unde pentru mulţi, muzica clasică şi Jo- veţi poposi?

INTERVIU

Z.T.: Turneul se va desfăşura în perioada 23 aprilie – 5 iunie, în 10 oraşe. Vom începe la Ploieşti şi vom încheia la ArCuB, în București, concertând pe parcurs la Craiova, Timişoara, Oradea, Satu Mare, Cluj-Napoca, Piteşti, Braşov, Târgu Mureş şi Sibiu. Cei care doresc să vadă Zoli Toth Project vor găsi toate datele şi informaţiile necesare pe blogul meu, în curând. O.R.: Mulțumesc și mult succes!

Interviu realizat de Odilia Roșianu

13

EXPO .....

La MNAR: OTTO DIX - O lume în ruine .... Grafică 1920 -1924

Expoziţia dedicată lui Otto Dix (1891-1969), unul dintre cei mai importanţi artişti germani ai secolului XX, prezintă 86 de gravuri şi litografii realizate de artist în perioada 1920-1924. Lucrările expuse includ seria de cincizeci de gravuri intitulată Războiul (Der Krieg), creată în urma experienţei trăite de Otto Dix pe front, în Primul Război Mondial, experienţă care l-a urmărit o viaţă întreagă şi care i-a influenţat puternic creaţia. În 1914 Dix se înrolează voluntar în armata germană şi participă până în 1918 la luptele de pe fronturile din Franţa, Flandra şi Rusia. Din această perioadă datează aproximativ 500 de desene care se vor afla la originea seriei Războiul (1923-1924), punctul culminant al operei sale grafice. Gravurile lui Dix, generate de experienţa proprie, aveau menirea să atragă atenţia contemporanilor săi – fără să ocolească adevărul – asupra mizeriei umane şi a degradării provocate de război. Pe lângă seria Războiul, în expoziţie sunt prezentate litografii şi gravuri în acvaforte reprezentând imagini ale lumii anilor 1920 – prostituate, bătrâni, soţii de muncitori, invalizi de război, personaje din lumea circului - suprinse cu obiectivitate critică, cu sarcasm şi ironie. Gravurile expuse ilustrează trecerea lui Otto Dix de la influenţele expresioniste, cubiste şi futuriste spre un realism lipsit de emoţie, prin care se exprimă cu brutalitate, în stilul care se va numi Noua Obiectivitate (Neue

Vânzător de chibrituri, 1920

Verwundetentransport im Houthulster Wald, 1924

Sachlichkeit). Interesul principal al artistului este umanitatea sub toate aspectele şi cu toate slăbiciunile sale, omul fiind tema dominantă a operei artistului. Expoziţia face parte din seria de evenimente în cadrul Programului „1914-2014”, care marchează centenarul Primului Război Mondial.

Expoziţie organizată în colaborare cu Institut für Auslandsbeziehungen (ifa). Durata: 7 martie – 25 mai 2014. Locul: Muzeul Naţional de Artă al României, sălile Kretzulescu. Program: Mi-D, 10.00-18.00 (mar.-apr.)/ 11.00-19.00 (mai) Tarif: 4 lei întreg. Gratuit: în prima miercuri a fiecărei luni.

14

www.revistaaccente.com

SEMNAL

ratură, ci scriind într-o orgolioasă singurătate cărți care vor închide în ele violența unui cros în mandibulă.“ „Roberto Arlt este, fără urmă de îndoială, cel care a inaugurat romanul argentinian modern. Asta pentru că a adoptat un stil cu totul nou şi a reinventat limbajul literar. Din orice parte te-ai uita, el este primul şi cel mai mare romancier argentinian.“ Ricardo Piglia

CEI ȘAPTE NEBUNI de Roberto Arlt Trad. Dorina-Maria Ivan Colecția Strada Ficțiunii Ed. ALLFA, 2014 Visător, inventator ratat, revoluționar... Remo Erdosain, eroul romanului, duce o viață mizeră. Are o slujbă precară, iar soția îl părăsește, plecând cu alt bărbat. Sărăcia și sentimentul acut de înstrăinare și de deznădejde într-un oraș în care frumusețea și urâțenia crudă devin pe alocuri halucinante îl împing pe Erdosain spre o organizație anarhistă condusă de misteriosul Astrolog. Roman social al orașului Buenos Aires în tulburii ani 1930 și roman al unei conștiințe fracturate, Cei șapte nebuni este manifestul scriitorului care își îndemna conaționalii: „Să ne creăm propria literatură, dar nu conversând la nesfârșit despre lite-

(2012) vorbeşte despre geniu şi măiestrie artistică, despre iubire şi dorinţă, regrete şi, mai ales, despre speranţa care poate transcende momentele tragice ale istoriei. Rive Gauche, anii '20, pictori celebri, aristocraţi, bancheri şi artişti, eros şi trădări. Un roman îndrăzneţ, reînviind atmosfera boemă din Parisul anilor nebuni şi evocând atât figura fascinantă şi scandaloasă a pictoriţei Tamara de Lempicka, cât şi pe cea a celebrului ei model, Rafaela, care i-a fost marea iubire. Paris, Bois de Boulogne, 1927. Tânăra Rafaela Fano are parte de o întâlnire neobişnuită: o femeie care coboară dintr-un strălucitor Bugatti verde îi cere să-i pozeze. Misterioasa şi extravaganta străină este Tamara de Lempicka, artista emblematică a curentului Art Deco. Senzuala Rafaela, ale cărei forme voluptuoase atrag privirile bărbaţilor şi femeilor deopotrivă, ajunge nu doar muza, ci şi iubita contesei de Lempicka, devenită o artistă respectată în efervescentul Paris al epocii jazzului după ce revoluţia ULTIMUL NUD bolşevică a silit-o să fugă din Sankt de Ellis Avery Petersburg. Rafaela inspiră cele mai Trad. Roxana Dascălu celebre pânze ale artistei, captând Colecția Raftul Denisei l'air du temps al acelei epoci de Ed. Humanitas Fiction, 2014 emancipare erotică şi abandon în voia simţurilor. Însă relaţia lor va fi pusă în pericol mai întâi de inconEllis Avery este autoarea bestselle- stanţa şi orgoliul Tamarei, pentru rului internaţional Foc în pavilionul ca apoi istoria sumbră a secolului de ceai, apărut la Humanitas Fiction XX să aibă ultimul cuvânt. în 2008. Un tur de forţă al imaginaţiei istorice, romanul Ultimul nud

15