You are on page 1of 60

ETOLOGIE

Coordonator: lector dr. Constantin ION Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi Facultatea de Biologie Departamentul Biologie Telefon: 0232 201503 E-mail: costinbio@gmail.com Propuneri tematice pentru cursul de Etologie: ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ Definirea comportamentului Ineismele (Manifestări înnăscute) Învăţarea – comportament dobândit Dualitatea răspunsului comportamental Comportamentul de explorare sau curiozitate Imitaţia Comportamentul intraspecific Comportamentul de adaptare Comportamentul de hrănire Comportamente interspecifice Comportamentul de salvare Comportamentul teritorial Comunicarea Comportamentul de reproducere

Obligaţiile minime ale studenţilor - Consultarea unei bibliografii minime în vederea însuşirii noţiunilor din curs - Participarea la toate lucrările de laborator şi la verificările de pe parcursul anului şcolar Modul de stabilire a notei finale este reprezentată de verificările pe parcurs (în număr de una)

Teme de licenţă în cadrul disciplinei Biologie animală: Studiul biologiei unei specii de vertebrat din România Studiul biologiei unor comunităţi de păsări sau mamifere Studiul comportamentului unei specii de păsări în mediul de viață sălbatic

1

Cuprins
Introducere Scurt istoric Definirea comportamentului Metode de studiu în etologie Noțiuni de bază în etologie - reflexul Tipuri de stimuli Stimulii optici Stimulii acustici Stimulii olfactivi Stimuli tactili

Comportamentul specific și specificitatea comportamentului Comportamentul intraspecific Interacţiunile sociale Cooperare şi ajutor Comportamentul și adaptarea Comportamentul de adaptare faţă de factorii abiotici Somnul Supraviețuirea în timpul iernii şi hibernarea Estivaţia

Stimuli electrici Comportamentul de hrănire Factorii motivaționali ai comportamentului Comportamente interspecifice Preajma Competiţia Schimbul informațional Simbioza Cauzalitatea comportamentului Prădătorismul Pragul de declanșare a comportamentelor Comportamentul de salvare Mecanisme de declanșare a comportamentului Imitaţia Mecanismul declanșator înnăscut Comportamentul teritorial Mecanismul declanșator dobândit Comunicarea Ineismele (Manifestări înnăscute) Sociosemnale Învăţarea – comportament dobândit Ritualizarea Forme de învăţare Limbajul albinelor Rolul comportamentului în procesul de învăţare Dualitatea răspunsului comportamental Activităţi de substituţie sau de transfer Infanticidul Comportamentul de explorare sau curiozitate Bibliografie Comportamentul ludic sau jocul 2 Comportamentul de reproducere Evoluţia comportamentului de reproducere

Introducere Desprinsă ca ram din biologie, etologia susţine existenţa comunicării între animale printr -un limbaj nerostit, gestic şi specific (Stănescu, 2008). Prelucrarea informaţiei și a desluşirii ei este rezolvată de receptor (de animalul în sine) pe calea cunoașterii. Individul vizat adoptă ca atare atitudinea comportamentală adecvată. Reacția se petrece în doar câteva fracțiuni de secundă. Comportamentul se desfășoară în așa fel încât indivizii aceleași specii să nu se omoare între ei. Nu este permisă autodistrugerea speciei. Două vipere cu corn (Vipera ammodytes) aflate în disputa teritorială, execută adevărate lupte de forţă; animalul pus la pământ, „înţelege" instinctiv înfrângerea sa şi va părăsi câmpul micii bătălii. Învingătorul nu muşcă (Stănescu, 2008). Exemplele sunt nenumărate în lumea vie în acest sens dar există și excepții. Masculii de morsă când se luptă între ei se pot răni. Leziunile suferite se pot infecta și pot duce la moartea individului. Coarnele antilopei Oryx sp. sunt arme de temut, adevărate lănci. Dacă în acelaşi gen de luptă cu condiţionare teritorială ar fi păstrată împungerea, moartea unuia dintre parteneri s-ar instala foarte curând; în genomul speciei manifestarea împungere nu este inclusă. Lupii (Canis lupus) îşi dispută supremaţia în haită; ajuns la capătul puterilor, învinsul îşi oferă jugulara spre a fi sfâşiată; partenerul dominant renunţă însă să continue lupta şi nu va muşca niciodată; întinderea gâtului întrerupe, ba chiar rupe filmul acţiunii spre continuarea ei. Prin semantica unui comportament se înţelege mesajul pe care îl conţine acesta şi îl transmite în cazul unei relaţii intraspecifice, spre informarea a doi sau mai mulţi indivizi; aşa cum fraza de transmis este construită din propoziţii, propoziţiile la rândul lor din cuvinte, comportamentul este alcătuit din grupe de verigi comportamentale în care veriga comportamentală izolată poate fi asemănată cu cuvântul. Verigile comportamentale înlănţuite între ele într-o ordine de loc întâmplătoare formează lanţul de comportamente şi care doar în succesiune fixă aidoma obiectului de la care şi-au împrumutat definirea, semnifică acel ceva de desluşit. La încropirea, dezvoltarea şi finalizarea mesajului, participarea partenerilor este egală şi alternativă; veriga comportamentală A lansată de individul numărul 1 şi răsplătită cu răspuns potrivit (verigă B) de individul numărul 2 oferă cale liberă verigii comportamentale C (emitent individul numărul 1) şi solicitantă de răspuns la individul numărul 2 (veriga D) ş.a. Ritualul de stabilire al perechilor la raţa mare (Anas plathyrhynchos) constă din mai multe asemenea succesiuni abia după consumarea tuturor verigilor perechea câştigându-şi atributul de pereche fixă, reproductiva. Dacă în timpul practicilor cinegetice este împuşcat un răţoi ajuns de exemplu la veriga comportamentala 17, femela pentru a nu-şi pierde capacitatea reproductiva în acel an va fi supusă jocului întâmplării, probabilităţii de a întâlni un mascul văduvit de perechea sa tot la veriga comportamentală 17; în nici unul din cazuri reînceperea dialogului de la o verigă precedentă nu este posibilă, actul comportamental în derularea sa fiind ireversibil (Stănescu, 2008). În seria vertebratelor bagajul comportamental specific nu este egal ca dezvoltare şi complexitate. Anamniotele și amniotele poikiloterme sunt sărace în comportamente. Mamiferele, fără îndoială, pentru că au telencefalul cel mai dezvoltat, au comportamentul cel mai complex. Păsările totodată sunt cele care evidenţiază în plenitudinea lor, fără denaturări, totalitatea componentelor comportamentale, a înlănţuirilor depline şi nealterate, iar dintre păsări cu predilecţie speciile mai primitive, limicolele (Stănescu, 2008). Obiectul de studiu al etologiei îl reprezintă comportamentul animal. Comportamentul reprezintă totalitatea activităților obiectiv observabile inițiate și efectuate de un animal intact, organizate în spațiu și timp, integrate și coordonate la nivel individual, determinate intern și extern, prin care animalul realizează în mod optim schimburile de substanță, energie și informație cu mediul extern, adaptându-se la acesta și utilizându-l astfel încât să rezulte supraviețuirea și reproducerea sa (Stănescu, 2008). În concepțiile moderne actuale se acceptă că speciile de animale au și un al treilea ”scop” referitor la rolul său în circuitul ecosistemic al materiei vii. Extincția unei specii din cauze nenaturale ar putea produce dezechilibre grave în desfășurarea vieții sălbatice.

3

botanica. 1907) realizează numeroase demonstrații experimentale pentru fenomenele din natură pe care le studiază. Bunicul lui Charles Darwin. are loc abordarea etologiei pe cale experimentală și adoptarea unei terminologii obiective în definirea acestora de către Loeb și Buhn. El a ajuns la concluzia că în organizarea tuturor ființelor vii există un scop și a formulat conceptul unei ierarhii de ființe care acționează în interiorul materiei pentru a crea forma diferită a grupelor de animale. apare în Anglia “Originea speciilor prin selecție naturală” a lui Charles Darwin. El și-a extins cercetările asupra gâștelor. 4 . Aceste constatări sunt deosebit de importante pentru apicultori în sensul că stupii diferit colorați nu au voie să cuprindă și culoarea roșie. de unde concluzia că florile din zonele temperate. începutul secolului XIX. fiind într-o anumită măsură intenționate. În “Istoria animalelor” face descrieri privind obiceiurile unor animale și se ocupă de probleme de psihologie animală. în 1973 obține Premiul Nobel. acțiune și reacții”. stârcilor și cervidelor. Tot în 1973. simțirea și memoria. El descrie în special comportamentul la albine. Lorenz născut în 1903. În opera fundamentală “Viața animalelor”. Thales din Milet și Pitagora atribuie animalelor suflet. La sfârșitul secolului XIX. specii cu un spectru perceptiv aproape identic cu omul. pentru a putea fi recunoscuți de către albine. V socotește ca atribute ale ființelor vii: activitatea spirituală. pentru a înlătura subiectivismul în ceea ce privește comportamentul animal. Făcând observații asupra percepției culorii la insecte. adaugă zoologiei aristotelice. Aristotel în sec. Nicolas Tinbergen și Karl von Frish. referirea la etologie intră într-un declin accentuat până în secolul XVI. rațelor. Teofrast (287-322). În același timp Socrate constată că între om și animal nu există mari deosebiri. Pe lângă numeroase distincții internaționale. primește premiul Nobel pentru cercetările sale.Scurt istoric Încă din secolul VII. întemeietorul botanicii.H. a informat științific multe generații. Empedocle în sec. Este primul care deslușește existența unui limbaj gestual în lumea animalelor. Brehm face numeroase referiri la comportamentul animalelor în cărțile sale. doar că animalul nu vorbește și nu lucrează. apreciază că modificările de structură ale viețuitoarelor sunt direct corelate cu modificările produse în mediu. în cartea „Istoria naturală” vorbește de faptul că animalele cu simțiri. unde polenizarea este strict entomofilă. constată că albinele confundă roșul. Florile roșii sunt în schimb o realitate în zonele tropicale deoarece aici polenizarea este asigurată de păsările consumatoare de nectar. tradusă în zeci de limbi. El realizează lucrări despre mecanismele înnăscute. Al treilea laureat al premiului Nobel (1973) este Carl von Frish care impune biologia comportamentului ca știință. Buffon în secolul XVIII. În secolul XIX. El este. În 1859. cenușiul și negru. de altfel. Aproape 1500 de ani.. ca urmaș al lui Aristotel. începutul secolului XIX. La sfârșitul secolului XVIII. El acordă o mare importanță observației și descrierii fenomenelor din natură. Tinbergen (n. Erasmus Darwin este cel care susține primul ideea de evoluție. Impune o serie de concepte și principii etologice fundamentale care se bazează pe obiectivitatea interpretării umane în ceea ce privește interpretarea comportamentului uman. El a observat că activitățile animalelor sunt motivate printr-un imbold. Poposind pentru studiu în Africa. nu au corola colorată în roșu. amintiri și obiceiuri. Cuvier demonstrează unei lumi întregi implicația cunoașterii anatomice în descrierea speciilor și promovează legea corelației organelor. Brehm adunase în jurul său tot felul de animale sălbatice pe care căuta să le domesticească și considera fiecare animal drept o ființă. Darwin publică prima carte de etologie “ Expresia emoțiilor la om și animale” în care sunt realizate unele paralele între comportamentul vertebratelor și cel al omului. Toate structurile anatomice din corpul unui animal sunt legate între ele.VI î. care „are sensibilitate. După acesta toate organismele animale s-au dezvoltat în cursul a milioane de ani. Lamarck la sfârșitul secolului XVIII.H este primul filosof care abordează problema “sufletului” animal dintr -o perspectivă biologică. În acest secol. Montaigne privește comportamentul animal din perspectivă antropomorfică. pornind de la forme simple spre forme din ce în ce mai complexe. a studiat în Viena medicina și zoologia. Părinții de drept ai etologiei moderne sunt considerați însă Konrad Lorenz. comportamentul de reproducere a ghidrinului sau etologia pescărușilor. V î.

dezvoltării şi experienţei de viaţă a individului de la naştere până la moarte). Etologia este şi reprezintă biologia comportamentului. păstrându-şi în permanenţă calificativul de ştiinţă a comportamentului animal şi uman. endocrin și efectori. sistemul nervos central. În timp şi în funcţie de autor etologia a fost definită variat. Elev și succesor al lui Lorenz. emiterilor sonore la animale şi om care pot fi observate şi confirmate prin repetare şi care sunt parte componentă a comunicării în schimbul informaţional. modificărilor temporare ale unui organism. etologia nu consideră animalul ca o entitate fixă. Din punctul de vedere al realizării sale se face distincţia între cele două valori antagonice ce îl reprezintă: dinamică şi statică. mişcărilor. Etologia nu trebuie confundată cu fiziologia sau cu psihologia comportamentului. Eibesfeldt este cel care pune bazele etologiei umane și studiază diferitele tipuri de comportamente umane din punct de vedere biologic. dar totodată acționează el însuși asupra mediului. mișcărilor. cauzalitatea unui anumit tip de comportament 2. emisii sonore la animale și la om care pot fi observate și confirmate prin repetare și care sunt o parte componentă a comunicării în schimbul informațional. adaptându-l propriilor nevoi. mai ales după al doilea război mondial. Cele mai multe se referă la comportamentul păsărilor. nemodificabilă. Etologia tratează comportamentul ca un sistem. endocrin şi efectori. dintre ţinută şi mişcare. 4. valoare de supraviețuire a unui anumit tip de comportament În general prin comportament. animalul caută să se adapteze mediului său de viață. Metodele folosite de etologie în investigarea animalelor sunt cele comune Biologiei. 5 . filogeneza care se referă la acele aspecte ale comportamentului dobândite genetic. este o înfăptuire complexă. care s-a format și definitivat în timp (Stănescu. 3. 2008). În România se disting mai multe lucrări despre comportament. Spre deosebire de alte discipline care studiază comportamentul aproape exclusiv sub raportul dimensiunii cauzale (fiziologia). Etologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul comportamentului la animale şi om (ethos = manifestare. În 1999 apare o monografie despre comportamentul animal cu titlul “Etologie”. Albinele se orientează în funcție de poziția soarelui în căutarea hranei. sistemul nervos central. Definirea comportamentului Prin comportament se înțelege suma tuturor gesturilor. imuabilă. este rezultat al conlucrării dintre structurile senzitive. Etologia este disciplina care studiază biologia comportamentului animal. scris de Mihai Cociu. Etologia este ştiinţa comportamentului. logos = a vorbi despre ) Etologia este o ştiinţă exactă care face deopotrivă uz de metodele de investigaţie caracteristice Biologiei dar totodată şi ale altor discipline pentru a studia comportamentul animal şi uman. care se referă la aptitudinile și manifestările învățate pe parcursul vieții. mediu biotic şi abiotic) şi 3) dimensiunea filogenetică. Expresia dimensiunii filogenetice este dată de programele genetice înscrise în genotip: de aici definiţia de comportamente genotipice. ci ca un sistem dinamic plasat între cele trei dimensiuni spaţio-temporale: 1) dimensiunea ontogenetică (rezultantă a creşterii. valoare de supravieţuire (funcţia adaptativă) şi filogeneză. 2) dimensiunea ecologică (rezultanta interacţiunii animalului cu mediul în care locuiesc. Etologia este studiul obiceiurilor animalelor. În ceea ce privește studierea comportamentului etologul își pune două întrebări:  de ce un animal face ce face?  de ce un animal aflat într-o anumită situație se comportă într-un anumit fel? În explicarea comportamentului animal se urmăresc 4 aspecte majore: 1. Comportamentul ca întreg. care părţi însă pot fi adesea exteriorizate şi combinate. modificărilor temporare ale unui organism. ontogeneză. ontogeneza. Problematica domeniului trebuie abordată sub cele patru aspecte majore proprii biologiei şi anume: cauzalitate.Același autor descifrează orientarea albinelor. Comportamentul ca întreg. Prin comportament este înţeleasă suma tuturor posturilor. rezultat al conlucrării dintre structurile senzitive.

De asemenea înregistrările sonore sunt supuse analizelor spectrale în laborator. în timp ce altul mai puțin pregnant. custode al Centrului pentru Preistorie şi Paleontologie din Nairobi-Kenya. antropolog. fiecare specie înfăţişându-i-se ca o necunoscută absolută. Inventarierea tuturor activităților ce alcătuiesc repertoriul comportamental alcătuiesc așanumita etogramă. Imaginile sunt descărcate pe un calculator și interpretate de cercetător. După patruzeci şi cinci de luni de observaţie. Dacă în fizică sau în chimie verificarea unei ipoteze pe cale experimentală porneşte de regulă de la una. cercetătoare care a descifrat viaţa la cimpanzei (Pan troglodytes). Cu timpul însă. 2008). Studiul analitic al unei specii din perspectivă etologică presupune în primul rând descrierea întregii game de comportamente de care dispune specia respectivă. nu vede posibilă obţinerea de informaţii cu referire la felul de a fi fost al oamenilor primitivi decât prin analogie cu încă necunoscutele la vremea aceea. două sau mai multe variabile ştiute. În momentul în care Louis Leaky. acolo unde există incertitudini se realizează experimente. Observația presupune obișnuirea observatorului cu subiectul de analizat. Observarea comportamentului se realizează cel mai adesea în mediul natural sau dacă nu este posibil în grădini zoologice. a maimuţelor antropomorfe. prin prelucrarea statistică. 2008). general valabile. cu un înalt prag de încredere. se pot desluși comportamentele verigă ale unei specii sau populații de animale. autoarea publică prima monografie completă privind comportamentul cimpanzeilor: "The Behaviour of Free-living Chimpanzees in the Gombe Stream Reserve". Experimentul este procedeul de cercetare care are drept scop verificarea unei ipoteze științifice. studiu de răsunet mondial. microrezervații. se pot obține rezultate care pot fi extrapolate la întreaga specie. Pentru început desfăşurarea înlănţuirilor comportamentale sugerează dezorganizare şi haos. Datele care rezultă din investigații nu sunt considerate autentice atâta timp cât nu au asigurarea statistică.Etologia este disciplina biologică străduită în a afla cauzele care stau la baza comportamentelor şi căile selecţiei de întărire şi instituire permanentă ale acestora (Stănescu. îi propune tinerei englezoaice să facă observaţii asupra lui Pan troglodytes în Gombe Stream Park din Tanzania. dar repetitiv poate fi definitoriu (Stănescu. ”O importantă concluzie ce se desprinde din cele relatate mai sus cu privire la tehnica observaţiei 6 . Astfel. rezultatele observate sunt ulterior prelucrate și confirmate statistic. Acesta va observa că orice animal dispune de o serie de manifestări ce se repetă identic. O circumstanţă interesantă în istoria etologiei îl oferă Jane van Lawick-Goodall. se conştientizează că de fapt animalul dispune de un număr de comportamente nemodificabile derulate invariabil în acelaşi mod. Pornind de la un număr suficient de observații sau experimente. Reușita acestuia depinde în mare măsură de abilitatea investigatorului a fi recreat în laborator condițiile și factorii (biogeni și abiogeni) caracteristici mediului natural (Stănescu. fonice sau fotografice. într-un final. Metoda experimentală de cercetare este şi calea prin care cercetătorul controlează deliberat variabilele pentru a depista relaţiile dintre ele. etologul nu dispune de o asemenea facilitate. Cu ajutorul biostatisticii se pot emite concluzii. prin constatarea că unele manifestări se repetă identic. Un tip de comportament poate fi singular și nespecific speciei investigate. Gama de verigi comportamentale ale unei specii alcătuiesc etograma. care se declanșează doar la apariția unui animal. Observaţia presupune obişnuirea observatorului cu subiectul de analizat. 2008) Metodele de studiu în etologie La baza oricărei investigații biologice stau observația și experimentul. prin metode adecvate fiecărui grup de animale. Se montează camere de supraveghere profesionale cu senzori de mișcare. Pe lângă observațiile directe se realizează și înregistrări cinematografice. În cele mai multe cazuri. Metodele moderne de investigație se bazează pe studierea fotografiilor digitale și a filmelor realizate pe teren. populație sau grup de indivizi studiați. ceea ce îl va ajuta pe cercetător. Observaţia este metoda de investigaţie ştiinţifică care constă în înregistrarea sistematică a caracteristicilor şi transformărilor obiectului/subiectului studiat. descoperitorul lui Homo habilis. să descrie fără eroare toate comportamentele-verigă incluse etogramei speciei. Experimentul trebuie să succeadă observației. În observaţie au loc: alegerea frecvenţelor şi momentelor de prelevare a informaţiilor. În general în concepția actuală.

În practica actuală se instalează camere video . în timp ce altul mai puţin pregnant dar pus în evidenţă prin repetare multiplă poate fi dar chiar este verigă definitorie în bagajul comportamental al speciei (Stănescu. de adaptabilitate sau a asocierii semnificative cu habitatele în care trăiesc. Pragul de încredere general acceptat în statistică este de 95%. investigația se desfășoară în două etape: prima corespunde culegerii de date și informații. de preferinţă artropodele. 2008. manifestări neschimbate în timp și în aceleași condiții biogene și abiogene. care permite evidenţierea principalelor variabile şi factori care intervin în desfăşurarea comportamentală a unui animal. distanţa de deplasare. Dacă din sfera nevertebratelor sunt abordabile specii ca planariile. aproape că toate studiile sunt însoţite de prelucrări statistice ale variabilelor urmărite.: teste executate pe animale de laborator cu scopul verificării noilor produse farmaceutice. Confirmarea statistică. investigația comportamentelor animale presupune descrierea comportamentului subiectului analizat. Etogramele au un rol practic în deslușirea manifestării comportamentului la animalele investigate. Un aspect important al experimentului. care se află în maşini laborator. Rezultatele pot fi folosite pentru a acoperi petele albe din cunoaştere sau pentru a asigura suportul faptic necesar conservării sustenabile a biodiversităţii. datele care rezultă din investigaţie nu sunt considerate autentice atâta timp cât nu au asigurarea statistică cu marjă de siguranţă satisfăcătoare. cobai. este respectarea particularităţilor biologice ale speciei cu care se lucrează. Aceste animale se vor manifesta pe cât posibil normal ceea ce este mai puţin probabil de pildă la un popândău (Citelus citelus) de curând prins şi pus în arenă spre a fi studiat (Stănescu. care sunt conectate wireless sau prin cabluri lungi de zeci de metri cu computerele cercetătorilor. Printre variabilele cel mai des utilizate în tehnica etologică sunt: durata de manifestare a unei categorii comportamentale. înălţimea de zbor. Este exclus ca hamsterul (Mesocricetus auratus) să evolueze normal pe un labirint înalt atâta vreme cât el este de fapt un animal de galerie. frecvenţa. limitarea activităţii vine din registrul restrâns al subiectelor vii cu care se poate lucra.etologice este solicitarea subliniată ca în descrierea unei manifestări să nu se tragă învăţăminte imediate cu privire la sensul manifestării tocmai derulate deoarece până la a se atribui o anumită calitate aceleiaşi sunt necesare un şir îndelungat de examinări asemenea” (Stănescu. prin notare sau prin înregistrare pe un reportofon. Astfel analiza minuțioasă și gradată a modificărilor comportamentale prin analiza imaginilor permite surprinderea momentului psihologic în care se află subiectul atunci când acesta este supus unei treceri dintr-o stare comportamentală în alta (Stănescu. 2008). Astfel. 2008). Un al doilea mod de a întocmi o etogramă este descrierea însoțită de un desen. Ceea ce pentru entomolog reprezintă insecta din colecţie sau pentru botanist planta din ierbar. hamsteri). porumbei. În zilele noastre.audio de înregistrat. Referindu-ne la observaţiile ştiinţifice de laborator. iar a doua prelucrării. fiind înlăturate secvenţele considerate a fi redundante. Etogramele se pot întocmi prin descrieri simple. aşa cum este improbabilă înregistrarea ritualurilor sale de împerechere dacă femela nu se află în estru. Ulterior informaţia digitalizată este prelucrată prin programe specifice. la experimente dar şi demonstraţiile cu scop didactic. fotografii sau filme. şoareci. Un comportament spectaculos poate fi singular şi nespecific (fără şansă de repetare). necunoașterea etogramei speciei testate anulează orice constatare a manifestărilor modificate. Imaginile şi sunetele sunt prelucrate imediat. de aplicarea unor teste de comparaţii sau de o analiză multivariată. specimene analizate şi reanalizate graţie calităţii lor de preparat. Practic. intensitatea. şobolani. de domesticire şi a căror creştere se petrece de generaţii în captivitate (peşti de acvariu. 1999). a strategiilor de adaptare. pentru etolog este fotografia. 2008). comportamente inventariate și catalogate clar. filmul sau sunetul. Prin prelucrarea datelor se asigură şi furnizarea informaţiei ştiinţifice necesară deosebirii sau asemănării populaţiilor evolutive diferite. demonstraţiei sau cercetării în laborator. Etograma reprezintă inventarul manifestărilor unei specii stabilit în urma unui număr apreciabil de informații. iar variabilele înregistrate sunt prelucrate statistic. Ex. din cea a vertebratelor intră în discuţie numai cele care au suferit un anumit grad de antropizare. tipic. neexistând etalonul cu care trebuie comparat. Cociu. 7 . Indiferent că este vorba despre experiment sau despre observaţie. miniaturale. modificarea posturală sau cea a locomoţiei.

Arcul reflex se compune dintr-o cale aferentă. excretorii. defecaţia. legat de scăderea pulsului. Reflexele sunt: . Actul reflex este fenomenul fiziologic de propagare a excitaţiei de la periferie la centri. înghițitul.Reflexul Forma cea mai simplă de comportament reactiv este reflexul. 8 . urmat de reacţii neuroefectoare periferice (motorii. reflexul rotulian. Reflexele necondiţionate (înnăscute) sunt acele reflexe prezente la naşterea animalului: somatice şi vegetative. Din cea de a doua categorie de reflexe medulare vegetative fac parte reflexele care asigură salivaţia. salivaţie. un centru reflex şi o cale eferentă. ştergerea. Distingem două categorii de acte reflexe: necondiţionate şi condiţionate. formând astfel un cerc închis. scărpinarea.Noţiuni de bază în etologie . ele sunt extrem de stabile şi se transmit ereditar având caracter specific. pe de o parte. La rândul ei calea aferentă este formată. Din perspectivă etologică reflexul necondiţionat reprezintă cea mai simplă formă de comportament (Stănescu. de reproducere. Bulbul sau mielencefalul. După numărul articulaţiilor sinaptice din centrul reflex. tusea. miotactic sau osteotendinos. Baza anatomică a acestui reflex o constituie arcul reflex. Exemple: construirea cuibului. plasaţi în piele şi organele de simţ culeg informaţii din preajma imediată a subiectului. Reflexele condiţionate se învaţă şi sunt determinate pe seama unui mecanism de asociere între un agent de mediu şi o reacţie proprie organismului. sau altfel spus. Exteroceptorii. hrănire. tusea. pe de altă parte. Axonii acestor celule conduc influxul nervos mai departe până la nive lul cornului posterior al măduvei. clipitul . iar restul de o treime din fibre gama care intervin în menţinerea tonusului muscular (Stănescu. În cazul arcului reflex elementar fibrele aferente se articulează cu cele eferente în mod direct fără participarea neuronilor intercalări (reflex monosinaptic). la acelaşi stimul reacţia este întotdeauna aceeaşi. Reflexul oricărui animal se produce ca urmare a relaţiei excitant-reacţie. respiratul. salivarea. din receptorul periferic de la nivelul exteroceptorilor. înnăscute şi dobândite. Neuronii intercalari pot fi conectaţi în circuit paralel (lanţ multiplu) sau în circuit închis (reverberant). Reflexele cu sediu medular sunt de două feluri: somatice şi vegetative. Ele sunt prezente la naşterea animalului şi se transmit ereditar. printre actele reflexe cu sediu bulbar se numără reflexele de deglutiţie. motorii şi secretorii. oculo .). vomă. proprioceptorilor şi interoceptorilor. proprioceptorii din muşchi. arcurile reflexe pot fi elementare sau complexe. respirator şi vasomotor. sino-carotidian. micţiunea. La acest nivel. de pildă.înnăscute (necondiţionate) . situat în partea cea mai inferioară a trunchiului cerebral prezintă de asemenea funcţie reflexă concretizată prin capacitatea acestuia de a declanşa o serie de reacţii reflexe ori de câte ori este excitat în mod direct sau indirect. Fibrele axonale ale acestuia trec printr-una din rădăcinile anterioare organelor efectoare formând calea eferentă a arcului reflex compusă din două treimi fibre alfa care asigură apariţia contracţiei musculare. Se mai numesc reflexe necondiţionate deoarece nu necesită condiţii speciale pentru realizare. masticația. clipirea. reflexul pupilar). tendoane şi articulaţii. În aceleaşi condiţii. Reflexele somatice la rândul lor sunt scurte (reflexul de flexiune. axonul neuronului senzitiv se articulează de obicei de unul sau mai mulţi neuroni intercalari care la rândul lor sunt conectaţi cu neuronul motor din coarnele anterioare ale măduvei spinării. Acesta este format dintr-o serie de formaţii nervoase care leagă receptorul de efector prin intermediul centrilor nervoşi. 2008).cardiac. iar interoceptorii informează centrii asupra stării organelor interne. 2008). actul sexual şi reflexul de prindere al primatelor imediat după naştere. Fibrele nervoase aferente sunt dendrite ale celulelor senzitive din ganglionul spinal ce merg pe traiectul rădăcinilor posterioare. majoritatea arcurilor reflexe care se închid în măduvă sunt însă arcuri reflexe complexe prevăzute cu un număr variabil de sinapse interneuronale medulare (reflex polisinaptic). din fibrele nervoase aferente care c onduc în sens centripet informaţiile de la organul receptor la centrii reflecşi. strănutul. vasomotorii etc.condiţionate (dobândite genetic) Reflexele necondiţionate se numesc astfel deoarece nu există condiţii speciale pentru realizare. reflexul de extensie încrucişată şi reflexele cutanate) şi lungi (păşirea.

văzul este important pentru recunoaşterea mişcărilor faciale. Tipuri de stimuli Pentru ca un comportament să aibă loc. zborul. întreaga lume vie comunică. a urechilor. unde există numeroase exemple: pata întunecată de pe prima dorsală la biban reprezintă un stimul pentru congeneri de a se aduna în grupuri. În afara lumii tridimensionale sub care apare materia. Dacă la un pui de maimuță crescut în izolare i se prezintă o imagine a unui mascul adult cu o mimică agresivă. cum este oglinda de la cervide (petele albe de pe fese) (Linzey. Acești stimuli prezintă trei însușiri:  Să fie formați dintr-un număr restrâns de semne  Să fie evidenți  Să fie limpezi. văzul este un simţ important pentru găsirea hranei şi comunicarea cu alţi peşti. ivit ca urmare a fixării prin învățare se numește mecanism de declanșare dobândit.cheie (Cociu. La mamifere. încât este suficient să punem în cuibul unui mascul de măcăleandru o cârpă roșie și ea va fi distrusă imediat. ar mai fi a patra dimensiune. fiind percepută ca un posibil concurent pentru reproducere (Stănescu. La mulţi peşti culorile strălucitoare sunt aranjate în diferite modele pentru a fi uşor observate. De la formele cele mai simple până la formele cele mai evoluate de viaţă. el fiind ținut departe de congenerii săi (Stănescu. 2001). Ex. Cei doi factori supuşi asocierii provoacă apariţia a două focare de excitaţie corespunzând agentului de mediu care va deveni excitant condiţionat şi excitantul propriu-zis care declanşează reflexul necondiţionat. stimulul declanșator de comportamente teritoriale agresive este pata roșie-stacojie de pe piept. între acestea se stabileşte o cale de legătură direcţionată întotdeauna de focarul mai slab spre cel puternic. fără echivoc Semnalele de comunicare sunt complexe. Pentru măcăleandru. ori pentru recunoaşterea există pete speciale. Chiar şi la speciile solitare sunt semnale care determină menţinerea unei anumite dispersii spaţiale (Linzey. petele colorate de sub faţa mandrilului (Mandrillus sphinx). Stimulii optici Stimulii cheie optici sunt cei mai evidenţiaţi în natură. ce apare în sezonul de reproducere. La păsări văzul este asociat cu evoluţia penajului nupţial. Excitanții capabili să declanșeze comportamentele sunt numiți în limbaj ecologic semnale sau stimuli . Sistemul senzorial de recunoaștere și atribuire a stimulului potrivit comportamentului adecvat și care acționează ca un filtru se numește mecanism de declanșare înnăscut și este localizat la nivelul sistemului nervos central.: puii de curcă. Numai la câteva specii de vertebrate ochii sunt slab dezvoltaţi. care pot semnala pericol. 2008). 1999). datorită stilului de viaţă care se referă la traiul în peşteri sau sub pământ. subordonare sau salut.: puii de curcă reacționează la sunetul de alarmă al părintelui sau la orice siluetă de pasăre profilată pe cer. La alte vertebrate văzul este asociat cu formaţiuni senzoriale aflate la nivelul pielii: punga gulară la fregată (Fregata magnifiscens). înotul. 9 . după mai multe atenționări din partea părinților vor putea face diferența între silueta prădătorului și aceea a unui porumbel. Exemple: mersul. Al doilea mecanism de declanșare a comportamentelor. el va deveni agitat şi va emite sunete de ameninţare. dominant.Reflexele condiţionate (dobândite) sunt elaborate pe seama unui mecanism de asociere a unui agent de mediu cu un reflex necondiţionat. La cei mai mulţi peşti. prin care toate organismele comunică între ele. de la protozoare la om. trebuie ca animalul să vină în contact cu unul sau cu mai mulţi stimuli. Ex. deși încă nu a învăţat limbajul social. 2008). Acest gen de reflexe nu sunt stabile şi se menţin atâta vreme cât se menţine asocierea. Stimulul este atât de puternic. 2001). Întrucât prin însăşi condiţiile asocierii cele două focare coincid în mod repetat.

un ou de lemn. Mulţi peşti produc sunete prin contracţia musculaturii ataşate vezicii înotătoare. Pe lângă formele rotunde. pe care încearcă să-l clocească (Stănescu. Cele mai multe păsări. În luna martie. păsări. ghidrinul reacționează indiferent (Stănescu. ca și în cazul celei vizuale. degete mişcate în faţa ochilor. sarcasmul. forță. oboseala. Un alt exemplu de stimul optic ce declanșează comportamente înnăscute este cel al înfățișării pruncului. lezare corporală. Dacă pe un mulaj. când are loc perioada de reproducere. portocalie. Alţi peşti produc sunete prin scrâşnitul dinţilor ori prin frecarea spinilor de la înotătoare. mirosurile sau culorile sunt considerați declanșatori ai diferitelor tipuri de comportamente. el se manifestă agresiv față de orice congener colorat cu abdomenul în roșu sau orice mulaj care dedesubt este roșu. Prin folosirea mulajelor se poate demonstra declanșarea reacțiilor instinctive la animale și rolul stimulilor optici. Reacția va fi cu atât mai vehementă cu cât mulajul respectiv va fi mai aproape și va avea o viteză de zbor mai mare. Stimulii acustici Producerea şi recepţionarea sunetului este foarte bine dezvoltată la anure. Stimulii acustici cheie care provoacă reacţii imediate sunt reprezentaţi de sunetele scurte.a. 2008). Informația acustică. Ele își vor cloci propriile ouă.dictatură dacă ne referim la steagurile roșii ale imperiilor. acestea vor reacționa ascunzându-se și emițând sunete de alarmă. sunetele. Fruntea este înaltă și bombată în raport cu craniul. supradimensionați sunt mai puternici decât cei existenți în mod normal. de obicei ne referim la culoarea roșie a sângelui. Orice formă de viață în natură. vârf de bocanc. 2008). Provocarea cerşitului puilor de mierlă implică mai mulți stimuli:  Modificarea intensității luminii prin umbrirea cuibului odată cu sosirea adulților  Clătinarea cuibului prin aterizarea adultului pe marginea cuibului  Conturul corpului adultului Stimulii cum sunt imaginile. Forma rotundă a craniului și a obrajilor sunt exploatate la maximum în industria păpușilor sau a desenelor animate. "Caşul" (tumefiere tegumentară temporară la comisura ciocului) este cea mai frecventă formaţiune de acest gen întâlnită la nidicole. ghidrinul. Sugarii au față mică în comparație cu craniul neural bine dezvoltat. emise la 10 . Ilustrarea acțiunii stimulilor poate fi pusă în evidență la ritualul de împerechere al broaștei râioase brune (Bufo bufo). 2008). roșul este plasat deasupra. femela acestei specii îşi părăseşte propria pontă în favoarea unui ou disproporționat. chiar dacă în apropierea cuibului există și alte ouă artificiale mult mai mari. În schimb dacă mulajul seamănă cu o gâscă în zbor. sfidarea. durere. nu răspund pozitiv decât la propriul ou. în studiile experimentale. bucată de lemn. Stimulii vizuali în lumea umană trădează anumite stări de spirit: zâmbetul. 2008). Cu valoare de stimul cheie se înscrie în etologia Laridaelor. partea ventrală este de culoare roșie în momentul construirii cuibului și îngrijirii puilor. Stimulii vizuali exagerați.Un rol important îl are și poziționarea corectă a stimulului optic declanșator. ceea ce se răsfrânge în comportamentul adulţilor prin reducerea frecvenţei hrănirilor. putere. mică în dimensiuni cu fruntea și obrăjorii proeminenți declanșează răspunsuri protectoare și afectuoase. Dacă deasupra unui grup de cuci sau păsări domestice este pus în mișcare un mulaj ce simulează silueta unei păsări de pradă. De ex. dragoste pe de o parte. ori la vestimentația preoților și regilor (Stănescu. Ele trezesc la adulţi sentimente înnăscute de afecțiune. este formată din stimuli și declanşatori. păsările domestice nu vor fi speriate. lilieci şi cetacee.pescăruşilor. în lumea umană declanșatori ai stărilor comportamentale sunt și culorile. o minge de tenis ș. masculii abordează orice obiect mişcător sau stimul care ar putea fi o femelă: alt mascul. galbenă sau albastră la unele specii tropicale. dezgustul. caşul se resoarbe în mare parte o dată cu finalizarea fazei de staţionare la cuib în dezvoltarea postembrionară. cum ar fi Haematopus ostralegus (scoicar). La păsările limicole. deprimarea. Ciugulirile puiului care preia hrana din ciocul adultului sunt direcţionate după această pată de culoare (Stănescu. Ele constituie un fel de limbaj al animalelor. De culoare roşie. surâsul. Cea mai implicată este culoarea roșie care înseamnă: afinitate. punctul roşu de pe maxila inferioară a adultului.

sirinx ori laringele. 2001). Stănescu. Comunicarea în ecosistemele forestiere se face tot prin semnale scurte. Comunicare acustică are loc şi prin transmiterea sunetelor în apă. efectul este abandonarea rotirii ouălor. Dacă acestea nu renunță la peştele prins. 2008 observă la ciocîntorşi (Recurvirostra avosetta) prezenţa emiterilor sonore la embrioni. viteză şi succesiune a notelor muzicale. clădire ş.). provoacă pruncului plânset ce se aseamănă cu semnalele de alarmă ale puilor felinei (Stănescu. În general păsările caracteristice pădurilor emit sunete scurte cu o unică tonalitate. cu frecvenţă înaltă şi intervale mici între emiteri. Dacă nu vin în contact în această perioadă cu sunetele emise de alţi masculi congeneri nu-şi pot dezvolta un cântec complet (Linzey. Analiza spectrală oferă o puternică asemănare cu semnalele de alarmă ale adulţilor cu care aproape că se confundă. dărăbănitul la ciocănitoare sau lovitul pe lemn la cioară. Tinerele păsări au predispoziţie să înveţe o informaţie specifică vocală doar în primele stadii de viaţă. s-a constat că masculii tineri pot învăţa cântecul altor masculi adulţi. 2008). Dacă sunetele de alarmă au o frecvență înaltă. Din cauza faptului că femela nu are beneficii directe din alegerea partenerului sexual. Sunetele sunt aşadar de avertizare. sunt diferite între indivizi prin înălţime. Masculii broaştei verzi de copac (Hyla versicolor) care emit sunete lungi sunt favorizaţi în alegerea lor de către femele. Reacţii neîntârziate pot fi observate şi la speciile de păsări limicole cu puţină vreme înainte de eclozare. lupul de mare începe să emită sunete asemănătoare cu cele de cerşit a hranei provocate de puii chirelor de mare. La ieruncă (Bonasa sp. cerşit sau chemare au o frecvență joasă. 11 . în perioada de reproducere. ca un duruit. La reptile corzile vocale sunt prezente la câteva specii de şopârle (la Gecko gecko). Spre ex. Pe baza duratei de timp petrecute de la emiterea sunetului şi întoarcerea ecoului acestuia la urechea liliacului. Mulţi masculi au sacii vocali ce servesc ca nişte camere de rezonanţă. Sunetele de alarmă apar în cazul apariţiei unor dureri prin lezare sau a recunoaşterii unui pericol. S-a demonstrat că sunetele produse la păsări de sirinx. O formă deosebită de comunicare o constituie cea prin ultrasunete întâlnită la lilieci. aer sau pe sol şi presupune existența la emiţători a unor organe specializate cum sunt: organele stridulatorii. la adult. Semnalele – alarmă declanșează răspunsuri imediate intraspecifice și chiar interspecifice. acesta urmăreşte chirele de mare pentru a le fura peștele. O cloşcă răspunde prompt la piuitul puiului ei care emite sunete de alarmă înalte şi scurte (Stănescu. beneficiile indirecte genetice sugerează că selecţia „genelor bune” reprezintă explicaţia pentru care femele îşi aleg pentru reproducere. mai ales masculii ce emit sunete lungi (Linzey. cele de liniştire. Un sunet prelung riscă să fie absorbit de coroanele arborilor. Se cunoaște cazul în care pisicile îşi pot muşca stăpâna dacă aceasta certându-și copilul. Puii masculilor cu sunete lungi au performat mai bine decât cei proveniţi de la masculii cu sunete scurte. pentru a atrage o parteneră. prin mişcarea aripilor înainte şi înapoi. însă nu comunică prin sunete produse de sirinx (organul vocal al păsărilor) ci prin zgomote produse de diferite părţi ale corpului. Liliecii detectează prada (insectele zburătoare) şi obstacolele prin ecolocaţie. chira de mare scăpând peştele din cioc. Când aceste organe lipsesc sunt folosite unele tehnici de producere a zgomotelor cum sunt: toboşăritul la orbete. la lupul de mare (Stercorarius parasiticus). ei pot aprecia distanţa până la hrană sau la un obstacol (stâncă. Producerea de sunete este limitată la salamandre dar comunicarea auditivă este foarte dezvoltată la masculii de anure. pe când unul scurt are şansa să pătrundă mai adânc şi să fie auzit la distanțe mari. Masculii la multe specii de păsări au cântece teritoriale caracteristice anunţând că este rezident în teritoriul respectiv şi sexual matur. 2001). 2008). Unele păsări.frecvențe mari. copac. între a 10 şi a 50 zi a vieţii. mişcarea oului de către adult ar duce la o poziţie anormală a puiului din poziţia optimă de eclozare. La speciile genului Zonotrichia. în regim sărac de hrană şi în cele în care resursele trofice sunt abundente. Cercetătorii au realizat comparaţii ale emisiilor sonore la aceste broaşte provenite de la masculii care au sunete lungi. Scopul acestor chemări la anure este de a-şi atrage partenera sexuală sau de a ţine la distanţă competitorii. camerele de rezonanță. Remarcăm faptul că sunetele sunt scurte. Aceasta are efectul scontat.a.) s-a observat că ea produce sunete. comparativ cu masculii ce emit sunete scurte. comportament obişnuit perioadei de incubaţie al cărei scop este încălzirea egală a pontei. semnale care încep a se instala cu aproximativ două zile înainte de fisurarea şi spargerea cojii.

Însă. ce se aud de la 3-5 km depărtare. datorită mecanismului de radio-comunicare existent la nivelul capului și al melonului ar fi posibilă receptarea sunetelor de la mii de km (Stănescu. La cetacee.20 KHz. vorbit. Propagarea sonoră se produce cu viteză de până la 100km/h și penetrează aproape orice obstacol. Deasupra apei. Emiterea înregistrată şi apoi redată de pe banda magnetică a provocat la individul rămas să clocească ridicarea de pe pontă şi trecerea prin întreaga gamă de manifestări ritualizate caracteristice momentului chiar în absenţa partenerului.25 Hz ce durează 10 până la 15 secunde. Chemările ce semnalizează leoparzii îndrumă maimuţele să urce în copaci. cucuveaua sau bufnița poate identifica distanța și locul exact unde se găsește șoarecele. Cauza unei asemenea tehnici de apropiere îşi are originea în evitarea inducerii consemnată prin ritualizare . Orificiile auditive externe sunt situate la niveluri diferite și receptează diferit sunetele produse prin mișcarea prăzii. Diferența între recepția sunetelor la nivel auditiv și vibrația înregistrată prin senzori tactili îi informează perfect asupra distanței la care se afla un alt elefant. Urechea umană poate percepe sunete între 20 Hz. Pe lângă sunete. 2001). iar în apă semnalele sunt transmise cu gura închisă prin ţesuturi ale capului şi ale gâtului (Linzey. cât şi deasupra acesteia. ţipăt.20 de chemări. Se pot angaja în clănţănit. Analog funcționează și mecanismul de identificare a prăzii de către păsările răpitoare nocturne. Maimuţa urlătoare (Alouatta sp. Dacă se pune o înregistrare acustică de pe un reportofon în apropierea cuibului. urlat. Producerea de sunete şi recepţia este foarte eficientă la mamifere.Ritualul de schimbare al ciocîntorşilor (Recurvirostra avosettă) în timpul clocitului se petrece conform imaginii de sus. Sunetul se propagă mai rapid și mai departe prin apă decât prin aer. Cu acelaşi efect dar din altă sferă comportamentală este comunicarea acustică a ciocîntorşilor (Recurvirostra avosetta) la schimbarea partenerilor în timpul clocitului. În cele mai multe cazuri ajungerea în preajma vetrei este anunţată de cel ce urmează să efectueze schimbul prin emiteri guturale de joasă frecvenţă şi slabă intensitate. Corzile vocale pentru producerea sunetelor sunt foarte bine dezvoltate iar urechea este cea mai evaluată din lumea animală. sunetele sunt transmise prin nări. În studii experimentale. Rezultatul este ridicarea femelei de pe pontă şi părăsirea ei nu înainte de a-şi fi consumat toate celelalte mişcări componente ale ritualului. Cercopithecii est africani (Cercopithecus pygerythrus) au alarme diferite pentru: leoparzi. trece prin întreaga gamă de manifestări ritualizate chiar și în absența partenerului. dacă emite sunete de avertizare intra și interspecifice atunci prezența sa trebuie să fie greu de localizat.) din Panama are un vocabular ce cuprinde 15. Mamiferele emit multe sunete: cârâit. Frecvența sunetelor este sub 20 Hz deci insesizabilă pentru urechea umană. mediul acvatic favorizează comunicarea la sute de kilometri. elefanții percep și vibrațiile în sol produse prin deplasare de ceilalți membri ai grupului. În plus penele cu dispoziția radiară din jurul ochilor conduc sunetele către urechi. masculul sau femela vin spre partenerul aflat pe cuib prin spatele acestuia. mârâit. 2008). Stimulul acustic este atât de puternic încât poate provoca reacții chiar și în lipsa emitentului. Sunetul înregistrat şi redat după un oarecare timp printr -un mini-difuzor montat sub cuibul păsării aflate acum pe cuib. Unii din cei mai performanți declanșatori sonori îi prezintă elefantul african. plâns. Un animal poate emite sunete prin care încearcă să-și arate prezența în cadrul teritorialității. acvile şi şerpi. râs. Elefanţii produc în mod obişnuit sunete cuprinse între 14. ritualurilor de formare a perechilor și momentul creșterii puilor. Cele mai noi studii arată însă 12 . Alarma pentru acvile face ca ele să privească în sus şi să se ascundă în tufărişuri. Se apreciază astfel că la balenele albastre. Hipopotamii pot produce vocalizări infrasonore atât în apă. iar alarma pentru şerpi le face să se ridice pe picioarele posterioare şi să privească în iarbă. provoacă ridicarea şi întregul complex de atitudini caracteristice momentului chiar fără a fi perechea de faţă. zăngănitul cozii. Pavilionul urechii la multe mamifere este mobil şi se mişcă independent pentru a mări suprafaţa de recepţie a sunetelor. fenomen prin care se poate deduce importanţa şi ponderea declanşatorilor acustici în provocarea unei stări comportamentale. la ciocănitori în momentul când partenerii se schimbă la cuib ei emit niște sunete de recunoaștere. individul rămas să clocească. Pe baza diferenței de recepție dintre cele două urechi.unei posibile stări de tensiune între indivizi provocată de prezenţa ciocului perceput de majoritatea speciilor de păsări ca armă lezantă provocatoare de luptă. tropăit. Aceștia emit sunete de contact care le permit localizarea grupului la distanță de până la 10 km.

Repertoriul vocal la delfini constă din cicluri ultrasonice. de agregare sau asociere caracteristici şi ei insectelor sociale dar nu numai. şobolani. Cu excepția albinelor care percep bucal feromonul eliberat de matcă. La artropode feromonii pot avea și rolul de ovipoziție când substanța indică prezența unui loc propice de depunere a ouălor. 2008). din cauza feromonului eliberat de mascul. O balenă a fost înregistrată în timp ce a cântat 22 de ore fără încetare. Elefanţii aflaţi într-o stare de agresivitate devin fie foarte excitaţi. atractanți sexuali sau afrodiziaci cu rol de acceptare a copulației (ori de repelenți sexuali. rol de recunoaștere a cuibului și a membrilor coloniei. excesiv sau ca o beţie (Linzey. este perceput olfactiv de femela gravidă în primele patru zile de gestaţie.(Linzey. Funcţia cântecului este aceea de a da semnale privind disponibilitatea sexuală. atunci hipotalamusul acesteia este activat spre producerea de hormoni gonadotropi (GRH) cu efect asupra adenohipofizei care va secreta hormoni foliculo-stimulativi (FSH) şi hormoni luteizanţi (LH). Insectele comunică cel mai adesea prin feromoni. La şoareci. de ovipoziţie când substanţa emisă indică prezenţa unui loc propice de depunere a ouălor. Ei permit comunicarea între indivizi pe perioade mai lungi de timp. Stimulii și declanșatorii olfactivi Comunicarea chimică între animale se bazează pe substanțele odorante conținute în urină și fecale. Ele durează între 6 şi 35 de minute.de agregare. fie mai blânzi. toți feromonii sunt recepționați olfactiv. eliberat o dată cu urina.sexuali. 2008). . 2001). Embrionii existenţi ce ar fi urmat a trece din oviduct în uter nu vor mai găsi astfel în cele din urmă terenul pregătit unei fixări potrivite. . Feromonii sunt de marcaj cu ajutorul cărora furnicile. rol necrofer când indică membrilor coloniei prezența indivizilor morți ce trebuie îndepărtați. Dacă urmașii sunt înlăturați producerea feromonului este stopată. ca şi la lilieci. care se întinde în partea de jos a feţei. orman = a activa). feromonul produs de mascul. de termoreglare a atmosferei din muşuroi sau stup. de recunoaştere a cuibului şi membrilor coloniei. termitele trasează drumul coloniei către o nouă sursă de hrană. 2008): 1)feromoni declanşatori sau feromoni cu valoare de semnal . Când elefanţii ajung la maturitate are loc o intensificare a glandelor temporale. La vertebrate femela de șobolan produce după naștere un feromon de agregare (de adunare) adresat puilor nou-născuți. ori repelenţi sexuali de protejare a unui transfer de gameţi împlinit (Stănescu. . instalându-se astfel avortul (Stănescu. 13 . când se protejează un transfer de gameți împlinit). 2001) că balene sunt capabile să detecteze sunete de la 30 km distanţă. La elefanţi în regiunea temporală există o glandă sudoripară modificată care eliberează feromoni (Linzey. Există însă și glande speciale care produc feromoni. Feromonul este indus sub controlul prolactinei. După funcția pe care o au. Feromon (phorein = a purta. .releaser(i) 2) feromoni provocatori sau feromoni amorsanţi .de marcare.primer(i). statutul emoţional şi chiar identitatea. Furnicile. afrodiziaci cu rol de acceptare a copulaţiei. termitele trasează itinerariul de deplasare al coloniei către o nouă sursă de hrană. localizarea. ea își indică prezența percepută de puii încă orbi pe cale olfactivă. componenţii individuali ai amestecului de substanţe chimice ce alcătuiesc compusul feromonal sunt inactivi dar când sunt combinaţi sau dizolvaţi în urină devin semnale olfactive eficiente. .de recunoaștere. Tâmplele devin umflate şi glandele elimină un ulei cu un miros puternic. Feromonii sunt durabili în timp și au un grad redus de alterare sub influența factorilor de mediu. 2001). atractanţi sexuali şi sexuali. de alarmă emişi la apariţia unui duşman (de dispersie la afide şi de luptă la albine şi viespi). ei sunt de categorii diferite: . Albinele și viespile elimină feromoni la apariția unui dușman ca semnal de luptă.de dispersie. necrofori sau mortuari care semnalează membrilor vii ai coloniei prezenţa indivizilor morţi ce trebuie îndepărtaţi. sexul. dar este stimulat și de prezența progeniturilor. Activitatea biologică a compuşilor feromonali poate acţiona sinergic.de alarmă. Cântecul este emis în timpul migraţiei sau al curtării. Cei din urmă produc la nivelul ovarului formarea de steroizi (hormoni sexuali) care la rândul lor reactivează uterul cu orientare spre preluarea-implantarea posibilului blastocist. În unele cazuri. rol de termoreglare a atmosferei din mușuroi sau din stup. Cunoaştem astăzi următoarele tipuri de feromoni (Stănescu.

Secreţia glandelor de pe frunte este eliberată pe ramurile copacilor şi marchează teritoriul.La somoni. Multe informații despre tipul și locul hranei. stimularea părții terminale la o femelă în estru produce arcuirea spatelui și imobilizarea iar stimularea vaginală induce ovulația. Efecte similare au fost semnalate la mormolocii de broaşte. Sistemul nervos favorizează emiterea de biounde electrice pe o arie largă până la semeni. Unii peşti răniţi elimină o substanţă din celule epidermice. 14 . Buza superioară se încreţeşte. fălcile se deschid. că musculatura striată a corpului funcţionează ca nişte organe electrogene. din zonele deschise. La puii de cerb. feromonii ajută la identificarea membrilor propriei populaţii faţă de alte populaţii şi creşte precizia deplasării. torpila de mare. Sunt marcaţi copacii atunci când se caţăra. Ele își folosesc antenele în timpul unui dans pentru a comunica sursa și locul hranei. receptorii tactili de pe antene. de asem enea. punându-i în alertă. Unii feromoni semnalează pericolul. 1999). izbirile. prin frecarea sternului de aceştia. Secreţia glandelor tarsale identifică vârsta şi sexul individului apropiat ca rang. Pot fi aplicate pe propriul corp sau pe corpul altor animale din grupul social. iau contactul cu alte obiecte și organisme. În general se consideră la peşti. Tensiunea şocului electric la aceşti peşti este de 10 – 300 volţi. lingerea. dar întăresc și relațiile sociale. La multe rozătoare. secreţiile a patru glande sunt importante în comunicarea socială. Feromonii pot fi răspândite pe substrat sau pe obiectele din mediu. Semnale tactile Corpusculii lui Meisner şi Paccini sunt special dezvoltaţi la mamifere. La cerbul cu coadă neagră (Odoccoileus hemionus). La insecte. detectarea fundurilor marine. Stimuli electrici Unele grupuri de peşti au semnale electrice pentru recunoaşterea indivizilor. Scărpinatul la primate nu reprezintă numai un mijloc de a îndepărta ectoparaziţii dar serveşte şi pentru apropierea şi stabilirea unor relaţii. La maimuțele Macaca sp. feline şi alte specii de mamifere apare aşa numitul proces de „flehmen” care se referă la adulmecarea şi încreţirea buzelor atunci când sunt sesizate diferite mirosuri în mediul extern. Secreţiile de la glandele metatarsale acţionează ca un hormon de alarmă la distanţe moderate. la somnul electric. Stimularea tactilă. Secreţia din glandele interdigitale este folosită. prin intermediul glandelor preorbitale (glande aflate în apropierea ochilor) se secretă un feromon ce semnalizează femelelor – mame. râmatul. ei aflându-se mereu în activitate. şi la babuini (Papio sp. specific mamiferelor sociale (şoareci). larg răspândită. dorința lor de a suge lapte (Cociu. 2001) că folosesc glandele sternale. Animalul în acest timp inhalează mirosul sesizat. capul se ridică şi se mişcă când pe o latură când pe cealaltă sau se mişcă în sus şi în jos. La multe primate. linsul implică atingerea. La koala (Phascolarcots cinereus) şi la alte marsupiale s-a observat (Linzey. care avertizează ceilalţi membrii să se adăpostească. la albine se face și prin comunicare tactilă. comunicarea între indivizi izolaţi. Ghearele lungi de la degetele din faţa de la broaştele ţestoase (Chrysemys picta) stimulează femela în timpul copulării. adulmecarea reprezintă semne tactile. ţesălatul între sexe are loc numai în sezonul de împerechere. El serveşte la orientare în râurile mocirloase. care au funcție nu numai în îndepărtarea paraziților externi. La şoareci există un limbaj al biocurenţilor. Fecalele şi urina conţin adeseori secreţii feromonale. avertismente pentru încălcarea teritoriului. care produc curent. Frecările. La perceperea sa femela acceptă masculul ca partener de reproducere. curtenire şi comportament de ceartă: anghilele electrice (Gymnotiformes). apare mai ales în timpul copulației. paracloacale şi urina pentru marcaj.). La masculii de porc mistreț este eliberat prin intermediul salivei un feromon numit adrenosterol. La ungulate. ori pot fi eliberate în aer. păduchirea sau țesălatul sunt importante activități sociale. în marcarea teritoriului. Ţesălatul. Multe ”țesălături” au loc între rude apropiate dar și între indivizi îndepărtați pentru a lega relații. Acest fenomen are loc în sezonul de reproducere.

2003). dezvoltarea ovarelor şi mai puţin comportamentul. . direct în hipotalamus provoacă însetarea animalului. 1999). metabolism. masculi. dar redevin disponibile îndată ce li se administrează o combinație de estrogen și progesteron. hormonii mediază creşterea. La femelă se stimulează anumite porţiuni din creier la vederea masculului şi din hipofiză se eliberează hormoni gonadotropi care produc mărirea ovarelor.Efectul Ropartz – mirosul unor alţi şoareci determină la nivelul corticospurarenalelor secreţia de corticoizi. Senzația de sete depinde și de nivelul de umplere a stomacului. În ceea ce priveşte acţiunea hormonilor se cunosc mai multe efecte (Wilson. declanşarea de mirosuri. Aceștia informează S. cum ar fi temperatura. afirmă că hormonii determină la vertebrate intensitatea reacţiilor comportamentale. Când mai multe femele de şoarece sunt grupate împreună în prezenţa unui mascul. ce a determinat activarea comportamentului de agresivitate teritorială și împerechere . La unele exemplare de cameleon american s-a injectat în timpul iernii extract hipofizar. La Cordate. despre creșterea presiunii osmotice a sângelui și determină astfel senzația de sete. beau un anumit timp după care se opresc. continuându-și somnul hibernal obișnuit în acest sezon. La Artropode. manifestă un comportament matern ca și găina cloșcă (Cociu. s-a putut satisface această necesitate prin injecții intravenoase cu apă. . La femelă are loc eşecul fecundării şi reîntoarcerea la starea de rut. Dacă se introduce un balon în stomac prin fistulă și se umflă cu aer. La câinii cărora li s-a produs o fistulă în esofag prin care apa ingerată se scurgea afară. injectați cu prolactină. . sunete. 2003. Acest fapt duce la o reglare a populaţiilor în cazul unor densităţi ridicate. La om și la câine s-a putut provoca setea prin injectarea intravenoasă a unei soluții de sare și ulterior. nu și-au modificat comportamentul.Factorii motivaționali ai comportamentului Pe lângă stimuli în activarea comportamentului acționează și factori motivaționali: a) hormonii b) stimulii senzoriali interni c) factorii intrinseci ai sistemului nervos central a) Hormonii Sistemele endocrine sunt foarte bine reprezentate la Artropode şi la Cordate )Wilson. fotoperioada. injectați cu testosteron prezintă toate manifestările caracteristice adulților.N. 15 . ceea ce duc la scăderea capacităţii de reproducere a indivizilor.Efectul Lee-Boot.Efectul Whitten. cărora nu li s -a injectat extract de hipofiză. De asemenea se produce estrogen care declanşează la femelă comportamentul de reproduce şi de acceptare a partenerului sexual. dar foarte repede încep să bea din nou. la porumbei. în mod normal primăvara și vara. Ajuta la descărcarea de feromoni şi activarea gonadelor. Mirosurile din urina unui şoarece mascul induc dezvoltarea gonadelor al femelă şi intrarea în starea de estru. echilibru ionic şi comportament. Descăcările de hormoni sunt controlaţi de anumiţi factori de mdeiu. Nu se cunoaşte exact eficienţa adaptativă a acestui mecanism. 2003): . b) Stimulii senzoriali interni Declanșarea comportamentului de căutare a sursei de apă la elefanți se face prin osmoreceptori situați în hipotalamus. Pui de găină.C. de stress-ul cauzat de frig sau de apariţia unui duşman. Injectarea unei cantități minime de soluție salină. deoarece testiculele sale devin active sub influenţa testosteronului. inclusiv cele sexuale. cantitatea de apă ce este ingerată este diminuată. hormonii sunt implicaţi în creştere. comportam ent specific. Cucoșii domestici. masculul declanșează comportamentul de curtare. Animalelor de control. Wilson.Efectul Bruce – o femelă de şoarece recent fecundată este expusă unui alt mascul aflat în călduri. Femelele de șobolan sterilizate nu mai sunt receptive față de masculi. unui potenţial partener. În perioada reproductivă. estrul este stopat.

continuând să sugă în gol. 16 . La o râmă. respectiv forma şi intensitatea luminii. parazit de talie mică. Acelaşi automatism al descărcărilor nervoase a fost observat şi la nivelul musculaturii rechinilor. Perechile de ganglioni abdominali conectate și lipsite de orice legătură aferentă cu mediul. Colubridele (şerpi constrictori) înregistrează diferenţe de temperatură incredibil de mici (0. emiteau impulsuri nervoase ritmice și perfe ct coordonate corespunzătoare cu succesiunea de contracții musculare segmentare ale râmei intacte atunci când acestea se deplasau prin târâre. care nu pot fi sesizate de urechea umană. 2008). par satisfăcuți și dorm. auditive. La un pește Labrus sp. Chiropterele percep ultrasunetele. În două segmente. într-unul din segmente a separat cordonul de ganglionii nervoși abdominali (4 perechi) de corp și de ganglionii supraesofagieni. 1999). sângele unui homeoterm pe care îl obţine prin perforarea tegumentului mamiferului. determină activarea foamei. Dacă tetina unui biberon. înțărcați de timpuriu prin administrarea laptelui direct din cratiță. Ei nu dorm niciodată şi se află într-o permanentă mişcare. vizuale. are un orificiu prea larg ce permite ingerarea aceleiași cantități în numai 5 minute.9 trilioane. Mediul.005° C). c) Factorii intrinseci ai sistemului nervos central S. 1999). Există o corelație netă între gradul de sațietate și numărul de mișcări pentru supt ale noinăscuților. timp de 20 minute. vertebratele sunt posesorii unui spectru larg de modalităţi perceptorii (receptorii): tactile. (Stănescu. olfactive. ci dispune de o anumită autonomie ce constituie tocmai specificul viului (Cociu. hrăniți cu mâna. Mecanoreceptorii din stomac transmit hipotalamusului informații despre cantitatea de hrană ingerată. Puii de urs captivi. în timp ce măcăleandrul (Erithacus rubecula) se orientează în timpul migraţiei după magnetismul terestru (Stănescu.Satisfacerea senzației de sete mai depinde și de mișcările de deglutiție efectuate pentru a bea. Senzația de foame este determinată de stimulii interni. În acest sens artropodul (subiectul) stă ancorat în frunzarul tufelor sau pe crengile joase ale arborilor aşteptând trecerea unui cerb sau al unui căprior. iar chemoreceptorii transmit informații despre calitatea hranei (Cociu. Exemplu: căpuşa (Ixodes ricinus). pentru control. Peştii reacţionează extrem de sensibil la fluctuaţii minime de potenţial electric (0. Aceste segmente se deplasau în același ritm cu cel ale impulsurilor nervoase automate. Albinele.C. sugarii nu sunt de multe ori satisfăcuți. iar sângele supt (răspuns). căpuşa se va desprinde de suportul staţionării sale căzând pe mamifer (răspuns).. în fiecare dintre modalităţi fiind posibile cuantificări calitative şi cantitative ca de pildă în cazul culorii. încep să-și sugă reciproc urechile sau propriile labe. Ciclostomii simt odoranţe la diluţii de 1 : 2. Dacă animalul radiază căldură (stimul) atunci tegumentul este explorat în căutarea unei suprafeţe nude care va fi perforată. Pentru ai da sistemului nervos posibilitatea de a își manifesta autonomie și spontaneitate. câine. Excitarea electrică a părții laterale a hipotalamusului. spre exemplu.004 mV) în apă.N. nu este în totalitate aservit mediului. spre deosebire de om au capacitatea decelării luminii polarizate de cea nepolarizată văzând totodată în ultraviolet. S-a introdus într-o soluție Ringer (soluție salină asemănătoare prin compoziție cu sângele și limfa) și a înregistrat curenți electrici de acțiune produși de fiecare pereche de ganglioni în parte. la care femela fecundată necesită pentru maturarea ouălor. sau chiar om. von Holst a imaginat următoarele experimente. Dacă sugarii absorb o anumită cantitate de lapte. Preajma Preajma sau mediul unui subiect corespunde acelei secvenţe a mediului pe care subiectul o poate percepe. filtra şi prelucra prin structurile sale senzoriale. Extrem de receptivă la odoranţa acidului butiric (stimul) particular mamiferelor ca urmare a alterării grăsimilor de suprafaţă puse în fapt de glandele sebacee. Fără excepţie secvenţa din mediu corespunzătoare posibilităţilor de prelucrare ale subiectului include acele informaţii importante care asigură supravieţuirea acestuia. gustative. 2008). el a lăsat corpul râmei intact și conectat la ganglionii respectivi. este definibil(ă) prin mărimi fizice şi chimice. etc. dacă este spinalizat și menținut în viață prin respirație artificială se constată producerea centrală de stimuli și coordonarea acestora de către scoarță. în sens restrâns preajma. Prin receptorii lor. Senzația de foame se intensifică odată cu creșterea cantității de glucoză din sânge și diminuează în urma umplerii stomacului.

Schimbul informaţional Am văzut că pentru punerea în fapt a comportamentelor de cea mai mare importanţă este schimbul informaţional sau schimbul de informaţie care se produce pe de o parte cu preajma, pe de altă parte cu propriul organism. Calea preluării informaţiei din preajmă până la elaborarea răspunsului sub formă de comportament adecvat poate fi reprezentată schematic prin modelul trivectorial al comportamentului. Se disting comportamente de recepţionare a informaţiei din preajmă, comportamente de stare şi comportamente elaborate. Prin comportamente de recepţionare (preluare) a informaţiei se înţeleg toate angrenajele activate pentru asigurarea perfectei percepţii a informaţiei. Comportamentele de stare asigură nu numai prelucrarea informaţiei, eventual stocarea acesteia, ci şi elaborarea de comportamente adecvate solicitării informaţiei venite din preajmă; în concretizarea comportamentelor sunt implicate motivaţia, emoţia, bioritmul şi mediul intern. Comportamentul elaborat este calea de comunicare activă sau pasivă a individului cu preajma. Simplificând (Stănescu, 2008) comportamentele sunt de două categorii: 1 ) categoria comportamentelor care se văd (comportamente exteriorizate sau exterioare) şi 2) categoria comportamentelor care nu se văd (comportamente neexteriorizate sau interioare). Comportamentele exterioare sunt: alergatul, zburatul, deplasarea sub oricare altă formă, akinezia (încetinire a mișcărilor voluntare, fără a exista vreo leziune), modificarea culorii, modificarea formei, zburlirea, emiterea de semnale sonore, emiterea de semnale luminoase, semnalele electrice, feromonii, marcările prin urină, etc. Comportamentele interioare sunt: motivaţia, emoţia, bioritmul şi complexul fiziologic (mediul intern). Raportate la individ sau la mai mult de doi indivizi comportamentele exterioare (exteriorizate) se împart la rândul lor în două clase importante: a) cea a comportamentelor individuale sau solitare şi b) cea a comportamentelor supraindividuale sau sociale. Cauzalitatea comportamentului Organismul animal se află într-un permanent schimb informațional cu sine și cu mediul înconjurător (Cociu, 1999). Astfel, motivaţiile declanșatoare ale comportamentului pot fi clasificate: 1. cauze spațio-temporale responsabile pentru orientarea și exploatarea mediului de viață de către organismul respectiv; 2. cauza trofică responsabilă pentru rezolvarea stărilor de foame și sete; 3. cauzele reprezentate de perturbarea protecţiei şi apărării care se manifestă la organisme prin comportamentul de apărare sau fugă; 4. cauza sexuală responsabilă pentru comportamentul de reproducere; 5. cauza igienică responsabilă pentru comportamentul de întreţinere corporală, îngrijirea propriului corp; 6. cauza socială responsabilă pentru comportamentul interspecific, dintre indivizii unei specii; 7. cauza populațională responsabilă de reglajul demografic al speciei; 8. cauza ecologică responsabilă de raportul cu mediul înconjurător şi cu celelalte vieţuitoare.; În limbaj etologic cauza s-ar putea traduce cu “tendinţa de a face ceva”. Animalul nu trebuie perceput ca un automat care răspunde prin reflexe la cauze externe sau interne. El reacţionează la factorii biogeni sau abiogeni în funcţie de starea sa fiziologică, hormonală şi de motivație. Uneori specialiştii vorbesc de o aşa-numită stare psihică, adică acea stare care le permite să acţioneze din punct de vedere al mişcărilor şi cel al reacţiilor fiziologice cel mai bine la diferiţi stimuli. Modul de manifestare la acţiunea unor stimuli a fost numită de către Craig (citat de Cociu, 1999) comportament apetiţional. Comportamentul apetiţional este expresia unei disponibilităţi, a unei motivaţii interne care se bazează pe impulsuri (spre acţiune) (Stănescu, 2008). Orice manifestare are o motivaţie şi se manifestă printr-o acţiune precisă cu o ţintă exactă. Ex.: animalul însetat ignoră hrana. În cazul Fissipedelor, a lui Felis chaus (pisica de junglă), comportamentele de apetenţă se manifestă selectiv vizând una din verigile celor care alcătuiesc complexul comportamental de vânare a prăzii; în mod normal aceste comportamente respectă în derularea lor o ordine precisă: furişatul, pânda, saltul asupra prăzii, înhăţarea, uciderea şi devorarea. 17

Uneori motivaţia acţionează pe un timp mai îndelungat decât este necesar. Astfel, femela de şobolan, după ce îşi creşte puii are tendinţa de aducere la cuib a diferitelor obiecte. Uneori îşi aşează în cuib coada şi mai curios unul din picioarele posterioare, ca şi cum ar vrea sa-şi protejeze puii. Uneori în lipsa motivaţiei, comportamentul caracteristic se poate produce. Astfel, pisica aruncă diferite obiecte în sus aşa cum procedează cu şoarecii pe care îi prinde. Câinele deşi nu are prada în gură, „atacă papucul” din casă pe care-l agită cu multă agresivitate (Cociu, 1999). Pragul de declanșare a comportamentelor Pentru ca un organism să declanşeze un comportament este nevoie ca el să primească semnale; transferul semnalului de la emițător la receptor se produce prin canalul de transmitere. Semnalele pot fi de natură nervoasă (excitațiile), hormonală, ecologică (când are loc comunicarea între indivizi) sau prin stimularea organelor de simț (comunicare optică, acustică, tactilă, olfactivă sau chiar gustativă). Provocarea unui comportament este strâns legată de potenţialul minim sau capacitatea minimă a unui stimul de a declanşa comportamentul potrivit. Însă acelaşi comportament este totodată şi oglindirea disponibilităţii subiectului de a afişa comportamentul în funcţie de nivelul motivaţiei atins (Stănescu, 2008). Pentru a fi provocat un comportament este necesar ca în afara motivaţiei și a factorului care să-l declanşeze să existe şi un mecanism corespunzător decodificator care să „înţeleagă” factorul declanşator, urmarea fiind producerea comportamentului – răspuns potrivit. Factorul de declanşarea a unui comportament este reprezentat de o serie de stimuli. Toate animalele posedă mecanisme de declanşare a comportamentului, înnăscute. Astfel, cercetări pe broaşte au arătat existența unor mecanisme de recunoaştere chiar la nivelul retinei. O parte din celulele retinei răspund la toate semnalele luminoase. Alte celule reacţionează numai la semnalele luminoase de intensitate mare care permit distingerea contururilor obiectelor. O a treia categorie funcționează ca „detectori de insecte” care reacționează la mișcările obiectelor de talie mică şi de culoare mai închisă decât fundalul pe care apar proiectate. Apetenţa nou născutului de a suge laptele mamei este exprimată de pendularea ritmică a capului care dispare o dată cu apariţia stimulului declanșator. Stimulul este reprezentat de mamelonul mamei care atunci când este atins întrerupe pendularea și induce sugerea laptelui. Hormonii reprezintă adeseori factorii declanșatori ai comportamentului. La un lot de pui de casă li s-a injectat testosteron. Ei au început să etaleze manifestări sonore specifice cu caracter teritorial, după care au urmat copulațiile caracteristice doar exemplarelor mature (Cociu, 1999). Există însă şi excepţii, când un mecanism nervos se declanşează fără e exista stimuli. Von Holst, 1939 a separat prin secţionare creierul anghilei (Anguilla anguilla) de măduvă şi apoi a întrerupt de-a lungul măduvei legătura cu rădăcinile dorsale, căile senzitive şi motorii, prin intermediul cărora animalul primeşte şi transmite în mod normal informaţii din şi spre spaţiul periferic. După trezirea din şocul operatoriu, preparatul a început să se mişte pe deplin coordonat ceea ce demonstrează că în sistemul nervos central al peştelui există grupuri de celule nervoase motorii care activează spontan şi fără a fi primit impulsuri de la receptorii periferici (Eibl-Eibesfeldt, 1987, citat de Stănescu, 2008). Mecanisme de declanșare a comportamentului I. Mecanismul declanșator înnăscut În cazul reacțiilor înnăscute, în condiții externe și interne, identice, stimulii indiferent de natura lor determină la animale aceleași răspunsuri specifice (Cociu, 1999). Răspunsul comportamental nu este declanşat numai de un singur stimul semnal ci de o combinaţie formată din doi sau mai mulţi stimuli – semnal (Ion I., 2010). Ghidrinul mascul, în luptă, adoptă o poziţie caracteristică, verticală cu capul în jos. Un model (atrapă) va provoca un atac mult mai violent atunci când este prezentat în această postură decât atunci când este plasat în oricare altă poziţie. Reacţia agresivă este dependentă nu numai de culoarea roşie a abdomenului ci şi de plasarea peştelui într-o anumită postură. 18

Comportamentul ghidrinului mascul faţă de femela cu icre depinde de cel puţin doi stimulicheie: abdomenul umflat şi mişcarea femelei prin care ea este acceptată în preajma cuibului construit de el. Comportamentul femelei faţă de mascul este declanşat de doi stimuli – cheie: abdomenul roşu şi dansul în zig- zag al masculului. În zborul de împerechere la fluturele Eumenis semele, masculul ia iniţiativa împerecherii prin urmărirea unei femele care trece în zbor şi conduce la actul copulator. Experienţele făcute cu mai multe modele ce imitau forma fluturelui au arătat că în urmărirea femelei de către mascul un rol important este jucat de intensitatea luminoasă, felul mişcării şi distanţa la care zboară. Fluturele pare să perceapă drept „femelă” orice obiect, cât mai intens la culoare, care zboară în felul caracteristic al fluturilor şi care trec cât mai aproape de el (Ion I., 2010) La puii de maimuță Rhesus sp. s-a pus în evidență faptul că recunosc semnificația mimicii adulților după un mecanism înnăscut. Puii au fost crescuți izolați în primele 9 luni în cuști unde erau proiectate diapozitive cu diferite înfățișări ale congenerilor. Prin acționarea unei pârghii puteau să proiecteze orice imagine doreau. S-a constatat progresiv, că ei doreau să vizualizeze imagini cu tineri ai aceleiași specii, și din ce în ce mai puțini diapozitive cu adulți înfățișând o mimică de amenințare (Cociu, 1999). În cazul mecanismului declanșator înnăscut se desprind două concluzii: 1. a cunoaște capacitățile potențiale ale organelor de simț nu este totuna cu a cunoaște cauzele externe ce pot determina reacţii ale acestora în cazul fiecărui tip de comportament. 2. dacă un animal nu reacționează la anumite modificări ale mediului, nu înseamnă neapărat că nu percepe respectivele modificări, ci este posibil ca ele să nu facă parte din combinația de stimuli declanșatoare comportamentale. În general, pentru a declanșa un comportament înnăscut este nevoie să existe și o anumită stare internă a animalului. Spre exemplu, e inutil să stimulezi o femelă de ghidrin înafara perioadei de reproducere. În schimb, când perioada de reproducere este în plină desfășurare a poate reacționa rapid și exploziv la vederea culorii roșii a abdomenului fără a mai fi nevoie ca acesta să execute dansul în zig-zag. Mecanismul declanșator înnăscut păstrează această configurație de-a lungul vieții unui individ. De asemenea, mecanismul comportamental înnăscut nu este la fel pentru mai multe răspunsuri comportamentale ale aceleiași specii. Ex.: fluturele de varză (Pieris brassicae) alege pentru a se hrăni flori galbene, albe și roșii, dar pentru depunerea ouălor, femela alege obiecte de culoare verde. Mecanismul declanșator nu trebuie confundat cu reacțiile instinctive. Se consideră că în cazul acestui tip de mecanism la nivelul S.N.C. există un filtru al semnalelor ce determină în final comportamentul. Relația stimul – răspuns poate depinde și de specificitatea organelor de simț. La femela de greier (Gryllus domesticus) structura organului acustic face ca insecta respectivă să nu poată percepe auditiv decât numai cântecul nupțial al masculului, răspunzând la acest stimul prin orientarea spre emițător și apropierea de el. Fluturii de noapte detectează prezența prădătorilor săi, liliecii, prin perceperea ultrasunetelor pe care aceștia le emit. Prin analiza nervilor auditivi la fluturi s -a constatat că aceștia sunt sensibili doar la frecvențe între 25-60 kHz care coincid cu gama de ultrasunete emise de lilieci. Între masculii de broască bou (Rana catesbeiana) se stârnește o adevărata luptă sonoră în perioada de reproducere. Sunetele se aud la distanțe foarte mari și creează un zgomot foarte puternic. S-a constatat că ei nu-și răspund decât dacă cântecul are două vârfuri de frecvență. aceste vârfuri reprezintă stimuli cheie ce declanșează comportamentul de teritorialitate. Mecanismul declanșator înnăscut poate fi modificat prin experiență. Lorenz a admis că mecanismele declanșatoare înnăscute în stare pură se întâlnesc foarte rar. De obicei aceste mecanisme sunt perfecționate prin învățare. S-a demonstrat experimentul la peștele Astatotilapia sp., că declanșarea comportamentului nupțial cu ajutorul unui model artificial nu este posibilă decât la un subiect privat de orice experiență anterioară. La un individ care a trăit printre congenerii săi, ca să se declanșeze dansul de reproducere este necesar să existe o femelă adevărată și nu un mulaj. În fața unui model el nu va reacționa deloc. De-a lungul vieții sale, el a trecut printr-un număr mare de experiențe din care masculul a învățat exact toate detaliile formei, culorii și prezenței chimice a femelei. De aceea, Lorenz consideră că mecanismul declanșator înnăscut pentru curtate a fost completat și modificat prin experiență, făcându-l capabil să recunoască un congener după o multitudine de semnale. Mijloacele de completare prin învățare sunt din ce în ce 19

Presura aurie (Emberiza citrinella) va cânta teritorial în primul an de existenţă potrivit cu instalarea teritorialităţii de cuibărit şi sub influenţa acţiunii hormonilor gonadotropi activaţi la rândul lor de hipofiză. 2008) în repetate ori la genurile Charadrius (prunădraşi). Reacțiile respective nu se manifestă decât după dobândirea unui mecanism de declanșare care se învață după ce individul a fost pus în repetate rânduri în fața unei situații.cu scopul hrănirii puilor . construirea cuibului. Mecanismul declanșator dobândit este un mecanism pe care individul l-a dobândit în cursul adaptării față de diferite situații ivite în viața sa. zborul. mersul. II. Sterna (chire) sau Recurvirostra (ciocîntors) ca ouăle să fie pur şi simplu suflate în afara vetrei de cuibărit. 2008).: mecanismele de apărare ale animalelor în fața prădătorilor. indiferent că aceasta se petrece pe cale naturală prin aterizarea adulţilor pe marginea acestuia . 2. Dacă aceste ouă nu depăşesc printr-o astfel de îndepărtare forţată o anumită distanţă faţă de cuib şi variabilă ca lungime în funcţie de specie. îşi întinde întotdeauna picioarele din faţă.mai complexe dacă trecem de la nevertebrate la vertebrate. întinderea picioarelor din faţa prin aplecarea corpului spre înapoi şi 3. cu care animalul se naşte. Ex. coordonarea ereditară este mereu aceeaşi: ridicarea pe verticală a ciocurilor şi căscarea ciocurilor (mişcarea instinctivă). Cum în condiţii fireşti. puiul nu va mai executa pentru o vreme mişcarea. respectiv creşterea lungimii zilei şi a intensităţii luminii. Puii de cuc prezintă nişte zone sensibile pe flancuri şi pe umeri. Consumarea momentului necesită desfăşurarea a trei manifestări precise şi evidenţiate într-o unică şi niciodată modificată succesiune: 1.fie ca urmare a mişcării sale de experimentator cu mâna. 2008). În timpul furtunilor puternice coincidente cu deranjări ale păsării nidifuge aflată în plină incubaţie se întâmplă aşa cum s-a putut constata (Stănescu. iar cele din spate sunt aduse sub corp. constituită din viermişori. Ele vor fi puse în evidenţă după o prealabilă explorare a mediului înconjurător. foarte comple xe mai ales în cazul primatelor. întinderea picioarelor din spate prin aplecare spre înainte. căscatul (Stănescu. Odată hrănit. Chiar dacă animalul care se apropie nu constituie un pericol. Ineismele (manifestări înnăscute) Prin manifestări înnăscute se înţeleg acele comportamente nemodificabile. atinge oul cu falca inferioară reintroducându-l în cuib. Ei nu vor etala acest tip de manifestări decât dacă vin în contact cu alte păsări sau cu diferite obiecte puse de un experimentator. Când sunt în stadiul de pui nu recunosc potențialii dușmani singuri. având tendinţa încă din primele ore de viaţă să arunce ouăle sau puii păsării gazdă din cuib. Comportamentul de întindere a vulpilor se manifestă stereotipic la apropierea oricărui animal. le pune în evidenţă fără a fi necesară o învăţare prealabilă.: cântatul păsărilor. specifice. comportamente care sunt cuprinse în genomul speciei (manifestări genotipice) conform unei programări genetice aidoma caracterelor morfo-anatomice (Stănescu. 2008) . unde numărul de stimuli crește în mod semnificativ proporțional cu complexitatea comportamentului și inteligența acestora. Comportamentele înnăscute sunt aşadar manifestări spontane netrecute prin filiera învăţării (Stănescu. ci numai daca sunt avertizați de părinți sau alți congeneri. Întotdeauna aceste mişcări sunt urmate de un căscat. În tot răstimpul rulării oului. înaintarea spre cuib este executată cu spatele. condiţia creării 20 . naturale. Fenologic. Ex. Maimuţele pot folosi unelte (beţe) pentru a îşi procura hrana. pasărea se ridică de pe pontă. panica la apariţia unui prădător. teritorialitatea. Manifestările comportamentale înnăscute sunt nemodificabile în timp. Există o serie de manifestări comportamentale care nu se manifestă imediat după naştere. specifice cu care animalul se naşte. iar gâtul şi capul ţinute cambrat. dar pentru care există o predisponibilitate genetică. La cele mai m ulte specii cântecul teritorial apare spontan de la sine fără o învăţare prealabilă. cerşitul hranei. Acestea necesită mecanisme de învăţare. nu se poate ajunge la saţietate datorită met abolismului intens al puilor coroborat cu procurarea în timp a hranei de către părinţi. 2008). adultul pune în evidenţa aşa numitul comportament de recuperare a oului. Ineismele constau dintr-o foarte simplă secvenţă de mişcări sau chiar dintr-o singură mişcare (Stănescu. fixe. Coordonare ereditară este şi lungirea gâturilor puilor nidicoli la atingerea cuibului de către adulți.

La păsări. imbold. 2008). scopului său nu poate fi schimbat în timpul executării unei anumite categorii comportamentale.  independenţă în raport cu experienţa individului . fixând cu privirea noastră ochii animalului. teamă.un comportament provocat şi aflat în plină desfăşurare nu mai poate fi modificat. activitatea asigura cândva scobirea unei vetre potrivite pentru odihnă. Evitarea privirilor lungi este comună şi felinelor. Cociu.  identificare uşoară . Exemple de acte instinctive: 21 . întreruperea privirii directe favorizează instalarea luptei. Excepţie fac speciile care sunt foarte bine imitatoare: graurul. până la agresiuni. Acelaşi mod de soluţionare a unui posibil conflict a fost descris de Tinbergen la pescăruşi (Larus ridibundus – pescăruş râzător) (Tinbergen. Tot aici şi în aceleaşi condiţii se încadrează şi ascunsul hranei în surplus. Cadavrul neîndepărtat devine sursă de putrefacţie. când are loc o îndepărtare între ei. Îmbrăcat în haina ritualizării pentru menţinerea caracterului de apropiere între parteneri. invariabile. acţiunea de recuperare a oului. stabilind contacte sau dimpotrivă inducând temeri. Activitatea instinctivă reprezintă întotdeauna un act motor rigid. 2008. 1972. 1999). îngrijirea corpului și somnul.comportamentul apare întotdeauna în aceeaşi formă cu o foarte mică marjă de variaţie. Acţiunile comportamentale pot fi afine. Gâscă cenuşie nu poate destina altei cauze. zâmbetul (Stănescu. impuls.  scopul unic al răspunsului . apariția sub forma unei activități ce permite reproducerea și supraviețuirea speciei. sensibil la anumite fluxuri interne sau externe care-l amorsează. Se consideră că fiecare mecanism e pregătit în orice moment să intre în acțiune (Stănescu. hrănirea. Un alte exemplu de manifestare ineică este şi rotitul câinelui pe podeaua camerei. când are loc apropierea între doi indivizi sau dimpotrivă difuge. Centrii nivelurilor superioare controlează comportamentul intențional în cadrul căruia sunt utilizate o varietate de mecanisme astfel adaptate încât să conducă la atingerea scopului. Tinbergen definește instinctul ca: un mecanism nervos. declanșează și orientează și care răspunde la aceste influxuri prin mișcări coordonate ce contribuie la supraviețuirea individului și a speciei. în acest din urmă caz puiul va fi înlăturat prin aruncare din cuib. proces indezirabil stării de normalitate în dezvoltarea pe mai departe a puilor rămaşi. Logica biologică a acţiunii este simplă. Instinctele majore din natură ar fi: reproducerea. Întreruperea privirii la pisică o putem provoca noi înşine. Activitatea instinctivă are două calități majore: dependența de un centru nervos.fiecare coordonare ereditară are o funcţie unică şi ca urmare replica (răspunsul) nu poate fi folosit(ă) sau adaptat(ă) pentru un alt scop. 2008):  universalitate . comportamentul de recuperare al ouălor rostogolite din cuib din diferite cauze este un comportament specific gâştei. acoperită cu un ceva inexistent care în condiţii fireşti este pământul în care de regulă este dosit şi cu care este acoperit osul. pe covor. care pot învăţa şi alte partituri muzicale.  stereotipia . gaiţa. la care se adaugă destul de des râcâirea pardoselii. aparţinând altor specii.individul ţinut în izolare nu prezintă modificări semnificative faţă de cele ale celorlalţi membrii ai speciei. În aceeaşi categorie se pot înscrie şi spontaneitatea suptului la sugar. Instinctul nu este îmbunătățit sau adaptat în cursul vieții individului. stereotip. Instinctul este o noțiune similară noțiunilor de motivație biologică. organizat ierarhic. pasărea liră. după un interval de timp va clipi sau va întoarce pur şi simplu capul. Privirea este o astfel de componentă ambivalentă (Stănescu. apucatul cu mâinile. 2008).se întâlneşte la toţi indivizii speciei. prundăraşului sau ciocîntorsului în perioada de cuibărit. Programe de origine genetică. Coordonare înnăscută care acţionează ca un tipar fix.potenţialului de punere în fapt a unei noi şi iarăşi noi coordonări ereditare este asigurată. lesne de recunoscut. Cei care nu vor căsca ciocurile sunt puii bolnavi sau morţi.  traiectoria fixă . pescăruşii îşi îndreaptă din timp în timp privirile în altă direcţie. 2008).pentru fiecare mişcare instinctivă există un stimul sau un set de stimuli declanşatori specifici. cele mai multe sunete emise sunt înnăscute. coordonările ereditare se caracterizează prin următoarele (Stănescu. automat și înnăscut reprezentând o succesiune strictă de coordonări motorii ereditare. citat de Stănescu. într-un moment determinat al vieţii lor.

Acelaşi lucru se întâmplă şi la păsări. În perioada de reproducere masculul de veveriţă (Sciurus vulgaris) este deopotrivă motivat teritorial şi sexual. Spre exemplu instinctul de salvare.Mimica de amenințare sau supunere la câini se manifestă în funcție de situație. astfel încât să-i asigure animalului supraviețuirea (Cociu. 2008. Într-un ciclu comportamental există o anumită ordine de desfăşurare a manifestărilor. unde se petrece progresiv separarea masculilor de cârd. Vânătorii știu că un urs. a) Instalarea migraţiei şi migraţia propriu-zisă: primăvara. atâta vreme cât nu sunt evidenţiate haotic ci după o regulă strictă. Din această realitate s-a desprins judecata grupării în serii a anumitor tipuri de comportamente şi a supraordonării sau subordonării unora faţă de altele. atacă de cele mai multe ori furibund. în timp ce picioarele rigide. hormonală. La pisică. sunt mai uşor de provocat în contextul teritorialităţii decât înafara momentului. Nu se constată nici colorarea în roşu a abdomenului specifică ghidrinilor masculi . În preajmă nu sunt prezenţi stimuli declanşatori de comportamente. adâncimea apei. un algoritm şi o anumită desfăşurare în timp. fundul apei nisipos. gura întredeschisă și urechile trase spre spate exprimă apărarea. pupilele dilatate. În acest caz mimica poate trăda și teama. de fugă. În alte situaţii tipurile de comportamente se exclud reciproc construirea cuibului de exemplu negăsind exprimare în acelaşi timp cu hrănirea. instinctul conservării speciei trecând in fața celui de conservare individuală.cum nu sunt manifeste comportamentele de afirmare-impunere sau de luptă (agresive). Seriile de comportamente au timpi şi praguri de declanşare diferite ştiindu-se din practica cercetării că cele provenite din cercul agresivităţii: ameninţarea. Cel mai adesea sistemul comportamental instinctiv exercită un efect inhibitor asupra altor comportamente.: o cățea care își apără puii. când subiectul este. de o forță egală cu el. atacul şi lezarea (muşcatul. c) construirea cuibului. mai calde. Uneori motivația agresivă o inhibă pe cea de fugă. Când creşte durata de lumină dintr-o zi sunt activaţi hormonii gonadotropi care declanşează comportamentul de reproducere la păsări. Declanşarea migraţiei are o singură cauză. specifică. Abdomenul se colorează intens în roşu. O gazelă Thomson (Gazella thomsoni) fuge din fața unui ghepard. În schimb în cazul unei mimici de amenințare. să-şi apere teritoriile şi să-şi atragă partenerele sexuale. La Gasterosteus aculeatus . tot mai pregnante pe măsura trecerii timpului. eventual prin fugă. Mimica unui câine cu fața ușor încruntată denotă faptul că el se află în fața unui congener. o femelă-mamă își va apăra puii prin agresivitate. La un moment dat cei doi se vor depărta unul de celălalt. marcând teritoriul propriu.ghidrinul. lovitul. este corelată măsurii confruntărilor ce se petrec cu alţi masculi aflaţi în căutare de spaţii 22 . ciupitul). să spunem. studiat şi descris de Nicolas Tinbergen (1956). Câinele poate adopta o mimică puternic încruntată. dar nu abundentă induc la mascul instinctul teritorialităţii exprimat la început prin patrulări. muşcă fără nici o amenințare preliminară. bine întinse și coada ridicată vertical semnalizează poziția de atac. lipsă care explică menţinerea vieţii de cârd. s-au a observat cinci momente esenţiale în perioda de reproducere: a) instalarea migraţiei şi migraţia propriuzisă. pe care îl respectă. Care însă dintre comportamente vor fi concretizate depinde de stimulul deblocator al mecanismului declanşator înnăscut: un alt mascul sau o veveriţă femelă. jovială și totuși simțindu-se amenințat. curbarea spatelui pisicii este un act instinctiv care exprimă activarea simultană și maximă a tendințelor de atac și fugă. Părul zburlit. b) Teritorialitatea: condiţiile abiogene temperatura apei favorabilă. motivat trofic (Stănescu. b) teritorialitatea. cârdurile de ghidrini se comportă obişnuit fără a etala oarecare devieri de la normal. citat de Stănescu. Străjuirea unui anumit teritoriu cu limite iniţial incerte dar tot mai subliniate. Ce s-ar întâmpla dacă această gazela s-ar opri din fugă pentru a paște? Instinctul de fugă inhibă orice altă manifestare comportamentală. 2008). vegetaţie submersă prezentă. vor ridica una din labele posterioare și vor urina. dar nu se sperie prea mult. Un câine poate avea o mimică blândă. de amenințare și atunci când se află în fața unui dușman redutabil pe care nu are curajul să-l muște. Ex. endogenă. În această perioadă masculii încep să cânte. surprins în timp ce doarme și revenit la starea de veghe. d) formarea perechilor şi e) agonismul. dispoziția de evitare. Câinii acționează instinctiv în reacțiile de apărare sau atac. Odată cu creşterea duratei zilei survine migraţia spre apele mai puţin adânci. 1999). între cei doi izbucnește o încăierare.

Vatra este adâncită şi prin ridicarea-aruncarea nisipului cu gura (Tinbergen. cu aspect de manşon (la care ambele capete sunt libere). femela părăseşte locul. ea însăşi este atrasă de culoarea vie. După depunerea ouălor.întru localizarea viitorului cuib. Pe întreaga perioadă a embriogenezei masculul va asigura oxigenarea pontei prin bătaia pectoralelor. roşie. peştele trecând într -o nouă stare de disponibilitate comportamentală. închide ritualul. Cu toate acestea. 1987.tactil de această dată . 1957. apoi alungă femela. vor părăsi teritoriul dar nu şi cele cu abdomenul încărcat de ouă.zag este un nou stimul-cheie pentru femelă spre a-i urma la cuib în care va intra abia după ce masculul îşi va fi introdus capul prin una dintre deschiderile construcţiei. corp înclinat cu capul în sus (prezentarea abdomenului este acum evidentă). Abia după satisfacerea acestor condiţii este statornicit teritoriul. alungă intruşii şi îi urmăresc până la limita teritoriului unde urmăritorul poate devine urmărit. La ghidrinii ținuți în acvariu simpla atingere în repetare cu o baghetă din sticlă induce depunerea pontei demonstrată fiind cu aceasta importanţa excitantului (Stănescu. Nerespectarea acestei înlănţuiri comportamentale duce la întreruperea sau nerealizarea perpetuării perechii respective în acel sezon. Pentru reuşita depunerii pontei este necesar un nou stimul . Abia după terminarea construirii vetrei începe adunatul şi adusul vegetaţiei. Acum se colorează şi abdomenul în roşu. ocupantul locului (Eibesfeldt. consolidat cu ajutorul unor secreţii renale. până când cuibul este plin cu ouă. al femelei. dar şi datorită mărimii sale. rezultat al mişcărilor accelerate ale pectoralelor. Masculii îşi apără cu îndârjire teritoriile. tot pe cale experimentală. Masculul îşi îngrijeşte şi protejează ponta intra şi interspecific. iar când în aceleaşi condiţii de experiment s -a acoperit cu nisip şi vegetaţie doar un colţ al acvariului un singur mascul a trecut în starea corespunzătoare teritorialităţii (comportamente pe potrivă. Disponibilitatea femelei este anunţată prin postura adoptată. inclusiv femela. Locul depunerii ouălor în acest mod indicat induce la femelă ocuparea spaţiului. Stabilirea teritoriului este strict condiţionată de prezenţa fundului nisipos al apei şi al vegetaţiei. tinere. Nici pe jumătate ieşită din cuib. citat de Stănescu.de luptă): dacă în această fază în teritoriul de drept al masculului intră un alt mascul. Masculul stăpân de drept al teritoriului va pune pentru început în evidenţă comportamente de impunere (afirmare) prin prezentarea roşului intens de pe burtă dublat de răsfirarea dorsalelor. pornirea de a fi în preajma femelei şi aceea de a a-şi apăra cuibul. e) agonismul (comportamentele agoniste . prima întâmpinare este nuanţată agresiv prin îmbrâncire. Acum stimulul cheie pr ovocator al unui întreg algoritm în conduita partenerilor este abdomenul argintiu umflat şi purtător de ouă. lupta de apărare a teritoriului succede fracţiunea dinainte finalizându-se prin urmărirea şi (nu întotdeauna) muşcarea. intensitatea bătăilor aripioarelor creşte. ritualul se repetă de mai multe ori. Dacă se orientează spre cuib C02. 23 .şi anume lovirea repetată cu botul a pedunculului codal. întâi se remarcă starea de căutare a locului potrivit construirii viitorului cuib fapt care presupune şi prezenţa vegetaţiei submerse de o anume densitate. în concavitatea creată el va aduce vegetaţie adunată din preajmă şi construieşte un cuib tubular. masculul pătrunde prin deschiderea opusă şi depune la rândul său spermatozoizii. masculul realizează o adâncitură în nisip. Venit în apropierea ei. cea teritorială. Consecinţa observaţiei este aceea că C02 are valoare de stimul. Mai mulţi ghidrini masculi introduşi într-un acvariu în care nu a fost prezentă oferta de recuzite necesară instalării teritorialităţii au rămas în ipostaza de cârd fără a se colora. Pentru început masculii nu se comportă teritorial şi nici nu sunt coloraţi. citat de Stănescu. De fapt stimulul declanşator al luptei este culoarea roşie de pe abdomenul intrusului fără a cărei existenţă nu s-ar petrece nimic. 2008). al cărui abdomen trebuie să fie necondiţionat roşu va fi supus confruntărilor specifice. ci doar după ce a fost produsă o adâncitura în nisip. abdomen roşu). deci alungarea rivalului. excitant venit din mediu cu solicitare de răspuns. d) Formarea perechilor (curtarea): apariţia în teritoriu a femelei declanşează la mascul manifestări cu caracter afin. La o astfel de provocare femelele nefertile. de pe pântecele masculului. 2008). Dacă ghidrinului i se acoperă concavitatea creată va produce alta. Neînfăptuirea acestui deziderat revenit masculului. c) Construirea cuibului: aflat în centrul biologic al teritoriului său. Ivirea femelei în teritoriu este remarcată mulţumită irizaţiei argintii a abdomenului. Această mişcare frântă îşi are înţelesul în cele două tendinţe sub al căror imperiu se află (de fapt o stare de conflict). Mişcarea în zig. impuls care declanşează la mascul dansul în zig-zag. Din acest moment în preajma cuibului nu mai este suportat nici un alt intrus. Segmentul vegetal al cuibului nu este clădit în întâmplător. 2008).

D. corbii (Crovus corax) își amintesc cel puțin 5 ore locul unde au ascuns hrana sau unde a fost ascunsă de altcineva în fața lor. memorie scurtă ce poate stoca informațiile pe o durată de ordinul minutelor sau zilelor c. Învăţarea – comportament dobândit Învățarea. La animale se dezvoltă aşa-numita capacitate de direcţionare a învăţării (Wilson. Indivizii sunt capabili să facă asociaţii. 2008). Procesele de acumulare a noi tipuri de comportamente presupune capacitatea de a memora și în al doilea rând. după Therpe. Aceste păsări nu suportă să fie văzute când își îngroapă hrana. citați de Cociu. este un proces nervos central care produce modificări mai mult sau mai puțin durabile în mecanismele comportamentului înnăscut. 2003). Acumularea de tipuri comportamentale presupune stocarea unei informații pe o durată variabilă de timp. Când se reîntoarce după câteva ore. demonstrând memoria pe termen scurt. a fost recunoscut după o săptămână de aceasta. La corvide funcționează și memoria pe termen lung. Alunarul (Nucifraga caryocatactes) din zona montană își ascunde nucile în gropi toamna și le recuperează iarna. În timp însă se activează și memoria pe termen lung. În procesul de memorare este important ce și cât timp învață. capacitatea de a distinge situațiile pozitive și negative. corvidele sunt capabile să rețină locul pentru câteva minute sau cel mult zile. conservarea mesajelor stocate pe o durată egală cu aceea a sistemului viu sau pe o durată ce poate fi scurtată prin uitare 4. în anumite structuri ale sistemului nervos. Forme de învățare 24 . 1999) după ce a luat pentru studiu un cuib cu tot cu ouă de la o cioară grivă (Corvus cornix). Cele mai multe procese de învățare sunt reversibile. În procesul de învățare un rol important îl are procesul de memorare. clasificarea mesajelor stocate 6. receptarea fluxului de informații externe 2. chiar de sub zăpada de jumătate de metru. Dacă în schimb un experimentator le ascunde hrana. după ce acumulează suficiente informaţii.Din algoritmul reproducerii la ghidrin începând cu instalarea migraţiei până la şi inclusiv secvenţa depunerii şi fecundării pontei. filtrarea sau selecția informațiilor 5. La apariția cercetătorului pasărea a început să manifeste un comportament agresiv. răspunsul de respingere se extinde și la celelalte tentacule și nici unul din ele nu va mai accepta obiectul respectiv. Prin aceasta se dezvoltă comportamentul explorator. ca un proces de modificare și adaptare a comportamentului individual rezultat al experienței. 1972. deși nu mai avea cuibul și ouăle. s-a constatat că ele învață repede să respingă obiectele necomestibile numai prin simplul contact tactil. se conturează următoarele: a) comportamentele se derulează într-o ordine precisă b) şi în acest caz există manifestări (comportamente) supra şi subordonate (Stănescu. după Tinbergen. Viespea săpătoare memorează poziția cuibului printr-un zbor de recunoaștere la părăsirea acestuia de câteva minute. Dacă obiectele sunt la intervale mari de timp. memoria lungă conservă informații pe perioade de timp foarte lungi La o caracatiță (Octopus) care nu mai pot vedea. luarea unor decizii Se constată trei tipuri de memorie: a. Învățarea se bazează întotdeauna pe comportamentele dobândite prin naștere.1999): 1. Dacă un obiect este prezentat unui tentacul în cursul unei serii rapide de teste va fi respins numai de acest tentacul. își descoperă hrana și o transportă în alte locuri. stocarea informațiilor prin codificarea lor 3. memorie imediată cu posibilități de stocarea a informațiilor b. Ea poate fi privită. dar există și mecanisme ireversibile. rotindu-se amenințător deasupra. Adeseori ele au fost văzute cum acționează când sunt privite. sub influența mediului extern. găsește fără greș intrarea. Memoria implică următoarea succesiune de operații (după Bălăceanu și Nicolau. De ex. nu și de celelalte. Radu (Cociu. se etaleze anumite acte comportamentale. Memoria este o subunitate a învățării. care duce la întărirea capacităţii de supravieţuire şi de reproducere.

Recunoașterea obiectului prin familiarizare se face în două etape: inițial bobocul recunoaște vocea părintelui. pleacă un impuls nervos către organele efectoare. În cazul acestui tip de învățare stimulii externi sunt asociați cu o componentă ambientală. deoarece se evită ploaia și fulgerul. Dacă în preajma unor gâște este ținut un câine. Cu timpul distanța se micșorează și oamenii se pot apropia de animalele respective până când distanța de fugă devine egală cu zero. culoarea neagră și forma generală. Prin acest proces mecanismele declanșatoare înnăscute sunt modificate prin experiență. De asemenea prezenta un 25 . La auzul zgomotului se declanșează un reflex condiționat cu valoare adaptativă. La ungulatele din grădinile zoologice se manifestă așa-numitul efect de barieră. Dacă sunt puși pe o placă și aceasta este pusă în trepidație la început melcii se vor retrage în cochilie. fie trecea pe trotuarul de vizavi. Dacă mișcările continuă ei se vor obișnui și nu se vor mai retrage. În schimb răspunsul de urmare în zbor poate fi imprimat față de alte corvide. nu percepe omul ca pe un stăpân deoarece acestuia îi lipsește capacitatea de a zbura. Caprele sălbatice se ascund în peșteri imediat ce aud tunetul. Dacă se schimbă între ei puii de aceeași vârstă din două cuiburi. Dacă omul este perceput în spațiul lor. Între cele două procese există o legătură de cauzalitate. ei nu vor mai fi acceptați.: recunoașterea puilor de către părinți și a părinților de către pui. prezintă o coordonare perfectă. reacția părinților este diferită în funcție de vârsta la care s-a produs. Cu timpul își vor dezvolta comportamentul de căutare a acesteia mai ales dacă prada se menține la densități mari. Un curcan a fost crescut în Harber (1948) timp de 12 luni fără a vedea o pasăre (Cociu. Învățarea prin habituare sau inhibiția a fost pusă în evidență la melcii Helix albolabris. abia ieşită din ou. Legătura cauzală naturală este cea care conferă învățării asociative o valoarea adaptativă. Corbul.1. Multe animale care au suferit traumatisme evită acele locuri sau obiecte care le-au produs senzații dureroase. Ex. Prin intensitatea stimulării se obțin reacții de evitare. Un exemplu clasic de învățare asociativă prin habituare sau obișnuință este cea de îmblânzire a unui animal. Când aceștia au numai câteva zile. Când a fost eliberat într-un parc el gonea toate păsările. activități de culegere a ei și secreția salivară la nivelul cavității bucale. Prin procesul de familiarizare pasărea mamă este capabilă să realizeze o discriminare accentuată prin care reușește să-și reunească proprii pui. 2. Dacă puii de găină în primele zile nu-și văd cloșca. de recunoaștere a puilor. acestea se vor obișnui cu el. de fiecare dată când se apropia de locul respectiv. ei își vor urma instinctiv stăpânul. Pițigoii vor deprinde abilitatea de a căuta un anumit tip de larvă de insecte după ce o vor întâlni pe aceasta de mai multe ori. rodaj. Învățarea asociativă apare atunci când două procese se declanșează o dată sau de mai multe ori în aceeași ordine și la un interval de timp. iar ceva mai târziu trăsăturile fizionomice. Astfel s-a demonstrat că în primele zile recunoașterea puilor de către părinți se face instinctiv. În acest sens el se poate familiariza cu un om. 1999). După câtva timp însă. Familiarizarea este o formă particulară de învățare. Învățarea neasociativă Cea mai elementară formă de învăţare este aceea de îmbunătăţire a unei activităţi comportamentale prin exerciţiu. stimulii cheie simpli se asociază cu o serie de caracteristici individuale complexe. Un stimul intern sau extern acționează asupra unui receptor nervos și dă naștere la un influx nervos către centrii nervoși. Dacă schimbarea se produce după ce puii au vârsta de 5 zile. la început declanșează fuga. Învățarea prin imprimare se petrece la cei mai mulți dintre pui. ei vor fi acceptați de părinții vitregi. Astfel pot fi provocate spre exemplu comportamente de hrănire când existența hranei declanșează în mod automat la un moment dat. fie își pleca urechile și coada și fugea. el va declanșa între păsări reacția de fugă. Există și animale care nu își vor urma stăpânul după eclozare. Datorită conexiunilor nervoase existente la nivelul scoarţei. Pescărușii pontici (Larus cachinnans) își protejează și își hrănesc puii încă de când progeniturile au ieșit din ou. Lorenz descrie cum un câine prins într-o poartă cu arc. Puiul de gâscă va urma încă din primele sale zile de viață acel obiect care îi va răspunde la sunetele emise de el. Învățarea prin declanșarea unui reflex condiționat este larg răspândită în lumea animalelor. în cursul vieții. Astfel acest proces este similar întrucâtva cu mecanismele logicii umane prin care se trece de la general la particular. S-a arătat că reacţiile de capturare a prăzii de către sepie. dar au o viteză mai lentă decât cele ale animalului adult. Dacă în schimb câinele va fi dus pe malul opus al unui lac.

În primele cinci zile. nu va mai alerga după vânat (Cociu. El va asocia pedeapsa cu revenirea sa și nu cu goana după vânat. În condiţii naturale. o va determina să curteze omul care a îng rijit-o. 1999). pe care în mod normal nu îl preferau. Totuși. Stimulii auditivi joacă un rol foarte important puii urmându-și acei părinți care le răspund la sunetele de apel. Asemenea procese de învățare apar frecvent în cursul formării diferitelor itinerarii. puiul va rămâne atașat de un punct de reper situat nu departe de cadavrul oiimame. animalul trebuie să înveţe anumite comportamente ale unor activităţi instinctive. imprimarea acționează în sensul atașamentului față de mediu. Învățătura prin intuiție este larg răspândită în lumea mamiferelor. Două căi erau scurte și aveau la capăt un culoar comun care putea fi închis. după ce scanează vizual situația în numai câteva secunde ocolește incinta de 3 m și ajunge la carne (Cociu. El se va întoarce cu obstinație spre acel loc (Cociu. Învățarea prin inhibiție condiționată reunește procesele de învățare care inhibă brusc un anumit tip de comportament prin simpla asociație. față de învățarea obișnuită. În experimentul pe șobolani ei au fost așezați în labirinturi în care puteau ajunge pe trei căi diferite la hrană. 1999). când aceştia au sub cinci zile (Cociu. de găsirea hranei la animale. Un mascul de dropie eclozat dintr-un incubator și crescut la mamă a fost eliberat la maturitate într-o volieră. existenţa sa este în pericol (Ion I. pe care îl preferă propriei sale specii. traseul 3. numai că femelele le percepea ca pe niște masculi concurenți. să-şi recunoască proprii pui. Dacă omul îi va aplica pedeapsa în momentul în care câinele ia poziția de fugă. Ei însă alegeau imediat singurul itinerariu corect. Către sfârșitul perioadei capacitatea lor de a învăța notele respective crește în mod considerabil. faţă de el. De cele mai multe ori imprimarea sexuală este ireversibilă. îngrijeşte orice pui de vârsta respectivă. Se cunoaște așa-numitul fenomen: „miel fidel locului”. dar după trecerea acestei perioade el învăţă. în schimb. deoarece dacă nu o face. Imprimarea reprezintă un proces care rămâne fixat mult timp. Cintezele sau presurele învață cântecul propriei specii în primele 13 luni ale vieții lor. La pescăruşii pontici. Formele de comportament social. după eclozare. La puii de gâscă nu forma potențialului părinte primează.comportament agresiv față de femele și unul de curtare față de bărbați. 26 . în care poate interveni uitarea. ci mișcarea acestuia. aplicându-i o pedeapsă ori de câte ori revine din fuga sa. Reacția sa sexuală a fost deci imprimată față de om. A treia variantă era mai lungă. 1999). de îndată ce va fi aptă pentru zbor. Învăţarea obligatorie este cea faţă de care animalul este predispus genetic şi se realizează în perioadele critice sau sensibile. Un câine este imposibil să-l faci să renunțe la alergarea după vânat. Inhibițiile condiționate dețin un rol important în dresajul animalelor. Ei au învățat prin intuiție situația creată. S-a constat că un pescăruş îşi recunoaşte partenerul dintr-un grup de alţi pescăruşi. 1999). În schimb dacă cercetătorul își va începe mișcarea puii își vor urma părintele adoptiv. La punctul B era o intrare închisă cu un grilaj. reacţionând selectiv faţă de el de la o distanţă de circa 30 m. Un jaguar trebuia să ajungă din punctul A spre punctul C pentru a lua o bucată de carne. Dacă un om va sta nemișcat puii de gâscă nu se vor apropia. Un rol foarte important în imprimare îl are mobilitatea. Identificarea se face cu ajutorul stimulilor vizuali şi acustici. Un câine. atunci ea va emite cântece anormale pentru specia sa. imprimarea ce a acționat în primele zile de viață. dacă se schimbă puii în cuib. Când calea cea mai scurtă (1) era închisă ar fi putut accesa calea 2 și 3. O stăncuță luată din cuib și crescută de un om se va asocia unui cuib de stăncuțe. Deși se află împreună cu două femele. comportamentul sexual poate fi în general imprimat.. când diversele pedepse sau recompense sunt asociate cu reacțiile animalului. pescăruşul adult. Curcanul era imprimat față de om pe care îl considera un individ din specia sa. Învăţarea localizată se referă la dispoziţia de a învăţa. Dacă o cinteză este izolată de congenerii săi. în anul următor. de regulă întreaga viață. Dacă oaia mamă moare din cauze naturale. el încearcă să se acupleze cu cizma îngrijitorului. cum ar fi cel de capturarea a prăzii. O altă direcție în care acționează imprimarea este cea a învățării cântecului la anumite specii de păsări. ei vor fi acceptaţi de noii lor părinţi. 2010). Ea va fi capabilă să cânte numai acele note care le-a dobândit prin naștere. În primele studii ale dezvoltării. atunci animalul cel puțin pentru un timp. Dacă ar fi ocolit incinta cu latura de 3 m ar fi ajuns la carne.

prima împerechere. Alt exemplu ar fi cel al șobolanului care se întâlnește pretutindeni. fiind considerată de către toţi membrii coloniei a fi egală cu cea a partenerului său. timp de câteva zile. le consumă ouăle și puii acestora. Mamifere nespecializate sau oportuniste – primatele au o adaptare deosebită față de diverse biotopuri.. prima reacţie de apărare a teritoriului şi prima reacţie de curtare a unui teritoriu străin survin. Datorită comportamentului de exploatare a mediului înconjurător. 3. toate trei. mecanisme nervoase pronunțat specializate care să asigure supraviețuirea. cârduirea sau adunarea în grup. Spațiul de viață este zona geografică de care au nevoie animalele pentru a-și desfășura ciclul lor vital. comportament de salvare sau de fugă. dând dovadă că unele informații acumulate anterior sunt puse acum în valoare. el se aşează în marea majoritatea a cazurilor pe cuibul vechi. Câinii imaturi nu manifestă în nici un fel comportamentul de apărare a teritoriului. cât și cel individual. poziţia ei creşte imediat. fizici. Câinii maturi ai eschimoşilor. Învăţarea preferenţială. unde există populații umane. chimici). în apropierea primului. hrăniți în prealabil. În general se disting două categorii de animale (mamifere): A.anatomice. li se dă posibilitatea să exploreze un labirint la capătul căruia se găsește hrană. În ceea ce priveşte învăţarea trebuie menţionat că există o perioadă critică sau sensibilă de învăţare. Mamifere specializate . Orice specie este răspândită într-o zonă geografică numită arie de răspândire sau areal. El învață acumulând informații aparent inutile care însă sunt stocate în memorie și vor fi reactivate în momentul în care apare o necesitate. Se disting două tipuri principale de comportamente adaptative: 1. când o femelă care ocupă o poziţie ierarhică formează un cuplu cu un mascul de rang superior. biotici.semnal al reacţiei de clocire (Cociu. Ouăle scoase din configuraţia spaţială a cuibului îşi pierd semnificaţia lor de stimuli. Fiecare haită îşi recunoaşte teritoriul său. iar în insulele din Marea Nordului populate de o serie de păsări marine. congenerii învăţând că situaţia ierarhică a femelei s-a schimbat.comportament de hrănire. În Europa Centrală vânează animale mici. agresivitatea sau lupta. ea poate avea o reacție de fugă slab dezvoltată. 27 . 2. Aşa este şi exemplul corbilor care trăiesc în deșertul din Africa şi se hrănesc cu hoituri. Exemple: .La stăncuţe. care mai târziu sunt utilizate pentru a le asigura animalelor supraviețuirea. Ei își exercită acțiunea în cadrul unui anumit spațiu de viață determinat atât la nivel de specie. sensibilitatea proprie la ivirea unei situații specifice. a diferitelor surse de hrană se acumulează permanent informații. comportament egoist în avantajul direct al individului 2. capacitatea de a efectua mișcări pentru un anumit scop. 1999). golit de ouă. cât și prin structurile morfo .ursul panda uriaș care se hrănește cu frunze de bambus B. numai în acele locuri în care găsește ambianța necesară modului de viață și a căror totalitate constituie habitatul speciei. De obicei în procesul de adaptare intervin acte motorii instinctive care asigură supraviețuirea individului. Dacă pescăruşul este pus în situaţia de a alege între propriul său cuib şi ouăle sale plasate într -un cuib mare. îngrijirea progeniturii. dar învaţă foarte uşor să-şi recunoască zona spaţială în care se află cuibul. După un timp sunt înfometați și încep să prezinte timpi din ce în ce mai mici în găsirea capătului labirintului. în timp ce la altă specie situația este inversă. Învățarea latentă se realizează când animalul explorează mediul înconjurător fără a urmări un scop. în cursul aceleaşi săptămâni (Ion I. Șobolanilor. mecanismele nervoase și organele efectoare care asigură împreună supraviețuirea individului. 2010). comportament altruist în avantajul grupului Organismul este nevoit să adopte diferite strategii comportamentale sub influența factorilor mediului extern: factori abiotici (climatici. Comportamentul de procurare a hranei nu poate fi tratat separat de organele senzoriale. amenajat la o jumătate de metru. La câinii masculi. trăiesc în haite de 5 – 10 indivizi. Se disting astfel trei caracteristici ale actelor comportamentale adaptative: 1. împerecherea. Rolul comportamentului în procesul de învățare Adaptarea unei specii se reprezintă atât prin intermediul comportamentului. Animalul de stabilește în cadrul acestei arii. Pescăruşul argintiu (Larus argentatus) nu este capabil să-şi recunoască ouăle. doar atunci când se maturizează sexual. Dacă o specie dispune de un colorit al corpului criptic.

La ciocîntors. Dualitatea răspunsului comportamental O situaţie stimulatorie include. determinată de dobândirea hranei şi ocuparea spaţiului.. cea taxică – de mișcare. Există cazuri când componentele comportamentului sunt succesive. atunci când o femelă a ajuns în preajma unei moluşte. ele executând doar mișcări de intenție. un fel de enclave. caracterizate prin omogenitatea condițiilor climatice și biotice (Stănescu. într -o poziţie corectă. În mod curios apare un comportament de colectare a materialului pentru construirea cuibului. prin orificiul exhalant al acesteia. Ansamblul de populații vegetale și animale ce trăiește într-un biotop și în cadrul căruia se stabilesc anumite relații. de regulă. odată declanşată. fizice și chimice și ocupată de o anumită asociație de populații vegetale și animale caracteristice. ei se angajează într -o confruntare agresivă. o succesiune de reacţii de tip reflex faţă de stimulii externi. se continuă până la epuizarea sa chiar dacă stimulul declanşator este îndepărtat şi 2. ca în primul caz sau succesive ca în al doilea exemplu. deci de a transmite genele lui generației următoare. Fitness-ul unui organism sau individ reprezintă masa contribuției sale la generaţia viitoare. Activități de substituție sau de transfer Activitățile de substituție apar frecvent la animale aflate sub impulsul a două motivații antagoniste (opuse). este numită biotop. se numeşte biocenoză. Activitățile de substituție reprezintă întotdeauna ansambluri de mișcări instinctive. apar mișcări de curățire a penelor caracteristice comportamentului de îngrijire corporală. agresivitatea și fuga sunt egal și simultan activate. Acest ti p de comportament este o activitate de substituție în care se evită atât fuga. ea îşi desfăşoară ovipozitorul şi depune ouăle în cavitatea paleală. fiind o măsură a fertilității nete. atât elemente stimulatorii (cele care provoacă un anumit tip de comportament) cât şi elemente direcţionale (cele care se referă la etalarea comportamentului propriu-zis). Dacă ghidrinii sunt obligați să cuibărească unul lângă celălalt apar în relațiile conflictuale și cele de 28 . în situațiile conflictuale. aceasta îşi întinde gâtul şi îşi introduce ciocul sub ou şi începe să-l rostogolească spre cuib. au studiat comportamentul gâştei (Anser anser) la cuib. Cele două motivații opuse. La boarţă (Rhodeus amarus). 2010). 2010). realizând unele mişcări de corecţie când oul tinde să se abată de la traiectoria normală. Speciile sunt:  Euribionte – flexibilitate adaptativă  Stenobionte – adaptare restrânsă În acest context la animale se foloseşte tot mai mult termenul de vigoare sau „fitness” care să desemneze starea unui organism care trăieşte în relaţie cu mediul înconjurător. care îşi depozitează ouăle în cavitatea paleală a unei scoici. La rățoi și grauri. Activitatea de recuperare a oului are două componente: 1. este de orientare. Păsările excitate smulg cu ciocul fără însă a o strânge și aranja. Când doi pescăruși se întâlnesc la limita teritoriilor lor. răspunsul comportamental putând avea o dublă natură (Ion I. Orice activitate comportamentală se compune din două elemente.tipar de acţiune sau coordonare ereditară. 1948.Zona de viață caracteristică prin anumite proprietăți topografice. exemplarele respective introducându-și ciocul sub aripă. mişcarea laterală de corecţie şi orientare care răspunde la abaterile oului de pe traiectoria sa şi care încetează odată cu îndepărtarea oului. se observă frecvent. Fiecare biotop include nișe ecologice. simultane. a numărului de descendențe care ajung ei înșiși să se reproducă. dar cea de înaintare spre cuib continuă. s-a observat că (Ion I. În absenţa oului mişcările de corectare a traseului încetează. în cursul disputelor teritoriale adoptarea unei poziții de repaus și somn. astfel spus capacitatea sa de a supraviețui și de a se reproduce. inclusiv comportamentale. Lorentz şi Tinbergen. cât si agresivitatea. semnificația biologică fiind cel mai adesea inadecvată situației existente. A doua componentă. 2008). Dacă un ou este plasat în exteriorul cuibului. declanşatorii şi efectorie.. în timp ce pasărea cloceşte. Mişcarea în linie dreaptă care. Primul element este o componentă relativ fixă.

Struții nandu. începând cu urmărirea. tocmai datorită curiozității acestora care nu rezistă să nu le cerceteze (Cociu. astfel. Fără a exista vreo insectă. În interiorul teritoriului propriu. ei încep să ciugulească. Ghidrinii fiind deosebit de excitați nu vor adopta nici atacul. La multe dintre specii. Spre exemplu.de urmărire . atunci trece la comportamentul de ascundere a prăzii. fără un stimul specific. reacții de substituție. 2010) a observat la un graur. manifestând imediat un comportament de hrănire. Dacă se dovedește că obiectul este comestibil. În cazul acesta intervine curiozitatea și învățarea prin selecția unui comportament. Activitățile de substituție arată că ele reprezintă ansambluri de instincte. execută alergări rapide în zig-zag ca și cum ar vrea să evite un prădător. Comportamentul de explorare sau curiozitate Selecția unui comportament adaptativ este consecința comportamentului explorator. încât aflate în conflict nu se pot descărca. el nu se poate acupla atâta timp cât femela nu prezintă stimuli cheie necesari pentru a declanșa actul comportamental și pentru a-și accepta partenerul. chiar în absența unor situații limită. masculul nu atacă. interesul corbului scade progresiv. în care se evită rănirea. comportamentele de explorare sunt caracteristice doar mamiferelor. ci atacă orice alt mascul străin. de transfer spre alt fel de comportament cum ar fi săparea de gropi. Totuși. 1999). crescut în casă. un mascul nu amenință și nu manifestă comportament de substituție. 29 . apoi după un timp îi aplica obiectului o puternică lovitură de cioc. Lorenz a pus în fața unui corb un obiect. După un timp încearcă să-l rupă în bucăți. Activitățile de transfer spre alt fel de comportament apar pentru că se manifestă deodată cele două feluri de motivații: de fugă și de atac. ci vor substitui activitățile comportamentale spre cele de construire a cuibului.. Când părăsește însă teritoriul său. în cazul în care obiectul este inert. Comportamentul ludic sau jocul La animale se observă numeroase exemple în care acestea execută jocuri (pentru reproducere se joacă cu hrana sau execută mișcări variate fără un scop anume). nici fuga. Activitățile în gol reprezintă cele mai simple comportamente de joc. păsărea efectua întregul comportament de vânare şi consumare a unei insecte. un ghidrin nu poate ejacula sperma înainte ca femela să intre în cuib și să depună icrele. în preajma sa. Manifestarea agresivă este substituită cu una instinctivă de hrănire. deoarece sistemele lor sunt antagoniste. de fugă și de atac sunt atât de puternice. Cu alte cuvinte. Acest tip de manifestare ar trebuie să urmeze după depunerea icrelor de către femelă și fecundarea lor de către mascul. fugind imediat după aceea cât mai repede posibil.de evitare a duşmanului Lorenz (Ion I. continuând cu capturarea şi sfârşind cu uciderea şi înghiţirea prăzii imaginare. masculul începând să ventileze prin mișcări agitate cuibul. Dacă unor cucoși care au luptat între ei li se oferă grăunțe. Cei mai mulți specialiști apreciază.de luptă . Există și cazuri nefericite când carnivorele se prind în capcane. Există mai multe categorii de jocuri: . ci fuge din fața altui mascul străin. Pasărea manifestă mai întâi mișcări de provocare ca și cum s-ar confrunta cu un prădător. reacţii în gol. comportamente de substituție apar doar în situații intermediare. 1999). În aceste situații. În schimb. dar este posibil ca femela să nu răspundă la dansul nupțial în zig-zag și să nu aibă loc reproducerea. când cele două motivații.de capturare a prăzii . chiar dacă masculul se află într-o stare de motivație sexuală intens activată.evitare. că activitățile de substituție au o semnificație biologic adaptativă (Cociu. fără ca nici un stimul observabil să poată fi depistat în ambianţă. animalele cele mai superioare. la masculi apare un comportament de substituție. Apariția unei femele cu abdomen bombat excită puternic masculul. Caracteristica principală a comportamentului de explorare este aceea că animalul încearcă practic toate comportamentele.

Probabil o particulă de praf ar fi putut reprezenta pentru graur substitutul insectei. 1910. Comportamentul specific (Heinroth. se pot juca cu degetele sau îşi fura unul altuia ramuri (Wilson.Bierens de Haan (citat de Ion I. șoimul rândunelelor. pentru depistarea cuiburilor de viespi. citat de Stănescu. Pentru ilustrare este expus exemplul comportamentul de afirmare la trei specii apropiate filogenetic: Charadrius hiaticula (prundăralul gulerat mare). declanşat în mod normal de prezenţa uliilor. Cu cât specia are un joc mai elaborat cu atât formele jocului sunt mai complexe. La baza jocului stă o tendință de a învăța și a exersa noi coordonări motorii. Puii nu se joacă decât dacă se simt protejați și sunt în prezența mamelor. comportamentul din situaţiile reale ale vieţii. 2008) valoare similară cu structurile morfo-anatomice şi acelaşi rol în definirea unei specii. 2010) afirmă că nu se poate dovedi lipsa totală a unui stimul perceptibil pentru animal dar insesizabil pentru om. La pisoi se observă manifestări de atac. jocul îmbracă forma unor lupte și vânători. Jocul se manifestă prin alergări unul după celălalt. Comportamentul specific şi specificitatea comportamentelor În limbaj etologic comportamentul specific (genotipic) semnifică comportamentul caracteristic speciei. fără ca nici un prădător să fi fost prezent. desăvârşindu-şi anumite abilităţi. universală de altfel în regnul animal şi rezolvată generic prin 30 . Specia care pune în valoare cel mai bine atributele jocului este cimpanzeul. Reacţii în gol au fost observate şi la mătăsar (Bombycilla garrulus). Cu toate că semnificaţia manifestării este aceeaşi. Corbii de multe ori execută mișcări de rotație sau de răsucire în aer. Prin joc se stabilesc acele combinaţii. gura este întredeschisă cu dinţii parţial sau total expuşi. Atât comportamentul specific. C. cărora ulterior le pot găsi întrebuințarea în căutarea hranei spre exemplu. aproape întotdeauna. 2003 afirmă ca la varanul de Komodo ar exista câteva reacţii ce ar putea fi incluse în categoria comportamentală a jocului. Astfel. furişat. cât şi caracterul morfo-anatomic sunt caractere cuprinse în genofondul speciei. animalele explorează situaţii serioase sau zone noi. alexandrinus (prundăraşul de sărătură) şi Phylomachus pugnax (bătăuşul) (Stănescu. pentru imobilizarea partenerei. 1999). La viespar (Pernis apivorus) s-a văzut că puii efectuează mişcări de săpare. capul retras în jos între umeri iar deplasarea se face cu paşi mici. Își imobilizează partenerul de joacă sau își orientează mușcătura către gâtul acestuia. Aceste jocuri intră în apanajul mamiferelor superioare și câtorva dintre speciile de păsări: corbul. fără a se urmări atingerea unor deziderate serioase (Wilson. Delfinii se joacă cu valurile realizând un fel de schi nautic. El este pus prin etalarea unei poziţii specifice în timpul mersului: spatele este curbat. Ele caută situații noi și experimentează diferite obiecte. Wilson. Animalele învață prin joc lucruri ce vor fi utilizate în viața lor ulterioară. care sunt identificate şi întărite pentru ca ele să facă parte din comportamentul individului. stăncuţe.. Jocul reprezintă o înşiruire de activităţi plăcute. ce imită. Jocul nu se manifestă decât atunci când animalul se află într-o stare de destindere și siguranță fizică și psihică. Aceste posturi și mișcări vor fi mai târziu utilizate în comportamentul de ucidere al prăzii sau în cursul actului sexual. 2003). Animalele prezintă mâna prehensilă și se pot juca cu diferite obiecte. 2003). care în timpul iernii poate fi văzut vânând insecte. Indiferent că se consumă în timpul alegerii perechilor sau a competiţiilor teritoriale. Prin joc animalele învață un viitor act comportamental care în acest fel se pregătește și se perfecționează. Prin joc. vinderelul. El are un rol important mai ales la mamiferele evoluate. Jocul are un rol deosebit de important în dezvoltarea comportamentului prin învăţarea unor noi situaţii sau deprinderi. La raţe s-a observat comportamentul de fugă. ascundere în raport cu mama sau ceilalţi indivizi. maimuțele Rhesus au învățat să joace puzzle (Cociu. spre exemplu în captivitate. La animalele cu sânge rece nu a fost pus în evidenţă. simularea unor lupte sau chiar a actului copulator. comportamentul de afirmare sau impunere faţă de rival are o motivaţie agresiv-ritualizată (deci fără a mai semnifica agresiune adevărată). Jocul are un rol deosebit în socializarea mamiferelor. încă înainte de a părăsi cuibul. prevestind manifestările agresive de teritorialitate sau de atac. La carnivore. deşi ele nu există. 2008).

Cele mai multe colonii au o singură femelă reproducătoare. Exemplele argumentează existenţa comportamentelor specifice invariabile şi totodată certificatul de identitate etologic al speciei. În alte ocazii. 2008). Rolul principal pentru femela reproducătoare este de a produce pui. penele spatelui sunt ridicate. O parte din creier rămâne treaz. Acest studiu evidenţiază controlul somnului şi trezirea simultană a diferitelor regiuni ale creierului. Puţine animale nu sunt pentru un timp sau altul „sociale”. întreţinerea şi apărarea coloniei în galeriile. Legile de moştenire ale comportamentelor sunt cele genetice clasice. hrănirea puilor şi curăţenia lor. Interacţiunile sociale Animalele sociale realizează activităţi împreună. baza punerii în fapt a comportamentului fiind schimbul de informaţie cu proximitatea. ele se îmbăiază împreună. turmele de copitate africane. aripile uşor lăsate în jos iar întreaga postura dublată de îndoirea puternica a picioarelor la nivelul articulaţiei tibiei cu tarso-metatarsul. ci totodată şi cel al comportamentelor specifice sau al comportamenetelor genotipice. stând una lângă alta. Munca este divizată în funcţie de mărime. care îşi conduce subordonaţii în migraţie către cartierele de iernare. una lângă cealaltă. Genomul nu este numai purtătorul caracterelor morfo . în alertă. iar păsările cu poziţie în centrul grupului nu o preferinţă pentru vreo direcţie. este evidentă. O parte din zi se hrănesc. la şobolanul cârtiţă (Heterocephalus glaber). Lucrătorii mai mari îi domină pe cei mai mici. desfăşurarea aripioarelor la peşti. este tipică şi singulară. Regina şi masculii reproducători îi domină pe cei nereproducători. cârdul are forma literei V când migrează. Cea mai specializată ierarhie socială apare la mamifere. ceilalţi realizează toaletarea locului în care trăiesc. oriunde merg. folosesc o singură emisferă în somn. În multe din cazuri se întâlneşte o diviziune a muncii în cadrul grupului. 2001). în 32% din timpul total de somn. la fiecare specie sau cel puţin gen. respectiv de vară. ridicarea părului la mamifere. pentru a detecta prădătorii. Comportamentul specific este preprogramat şi foloseşte individului în procesul de acomodare la continua transformare a preajmei (mediului) (Stănescu.mărirea suprafeţei corpului (umflarea penajului la păsări. cocori. raţele şi alte păsări continuă să interacţioneze. nereproducători. Individul cu cea mai mare experienţă se află în vârful stolului. Charadrius alexandrinus adoptă poziţia gheboasă cu întreg penajul îndepărtat de corp. tactil şi acustic.anatomice specifice. Grupul social este ierarhizat. una este preajma pentru un acarian. gularele dispuse în evantai. petrec o jumătate de oră curăţindu-şi penajul. Natura socială a cârdurilor de peşti. Preajmele sunt diferite pentru diferitele animale în funcţie de gradul de perfecţionare al receptorilor periferici şi de locul pe care îl ocupă specia pe scara evoluţiei. fiecare jucând rolul său în comunicarea cu alţii. stolurile de păsări în migraţiune. 2001) au evidenţiat că păsările de la marginea grupului. Colonia este formată din 75-80 de animale. Phylomachus pugnax îşi răsfira rectricele. dar nu egal de către toţi indivizii. ţinându-se împreună. Apoi ele adorm. fenologia momentului reflectată în poziţia adoptată de animal. O familie de raţe se deplasează împreună în activitatea diurnă. Indivizii care nu se reproduc ajută la curăţenie. de talie mai mare apără colonia împotriva altor indivizi din alte colonii şi împotriva prădătorilor. Munca este făcută atât de masculi cât şi de femele. influenţându-se unul pe altul. 31 . alta este preajma pentru o focă. La gâsca canadiană. Păsările din margine orientează ochiul deschis în afara grupului 86% din timp. Cercetătorii (Linzey. faţă de numai 12 % faţă de păsările ce se află în interiorul cârdului. Comportamentul intraspecific Comportamentul social depinde de variate tipuri de interacţiuni între indivizi. Charadrius hiaticula se înalţă umflându-şi penajul capului şi gâtului. Chiar şi în timpul somnului. în care trăiesc. Termenul poate fi folosit şi atunci când ne referim la interacţiunile complexe ce au loc între membrii perechilor reproducătoare sau între părinţi şi pui. Lupta între masculii rivali dinaintea împerecherii ar putea să capete semnificaţia de „antisocial” decât cel de „social” (Linzey. înălţarea pe membrele anterioare la batracieni şi reptile). pe de altă parte justificarea termenului de etospecie. Unii şobolani. transportul puilor. Comunicarea între ei se face chimic. Prin proximitate sau preajmă este definită în etologie o anumită secvenţă din lumea obiectivă cu care şi în care are loc schimbul permanent de informaţie respectiv energie a individului.

Subordonarea şi garantarea siguranţei de a rămâne în interiorul grupului. Individul dominant este de obicei mai în vârstă şi controlează activităţile până la înlocuirea sa de un rival mai tânăr. Fiecare clan are propriul teritoriu de hrănire. La albinărelul african (Merops bullockoides) s-a observat o cooperare pentru reproducere. indivizii submisivi (subordonaţi) îşi arată poziţia de subordonare în mai multe moduri: unii peşti îşi schimbă culoarea şi îşi strâng aripioarele. în primele stadii de viaţă. postură urmată de o fandare şi o îndreptare a capului înainte. Pe ramurile de jos stau 32 . Viaţa în grup are un rol important şi în reproducere. creşte eficienţa pentru găsirea hranei. În lumea animală. Ierarhia socială apare la multe grupuri de animale. Elefanţii sau boii moscaţi formează grupuri care protejează puii de potenţialii prădători. Printre costuri se numără: indivizii pradă se grupează şi sunt mai uşor de găsit de către prădători. Dacă temperatura corpului scade. formează aglomerări masive în copaci. Animalul dominant creşte mai mare şi are o şansă mai bună de supravieţuire. numai masculul cu rangul cel mai înalt se împerechează. 2003). Masculii. Femelele tinere rămân în grupul parental până la vârsta de 1-2 ani. Competiţia intraspecifică pentru împerechere. ca urmare a unor stimuli veniţi din mediul extern. hrană. apărarea teritoriului. 25 % din peşti formează grupuri în tot cursul vieţii şi aproape jumătate din viaţă o petrec în cârduri. Crotalii în luptă se încolăcesc unul în jurul celuilalt şi se lovesc unul pe celălalt cu capul. rareori se termină cu răniri ale combatanţilor. competiţia apare chiar şi între pui. Acest antagonism stabileşte ordinea în care vor avea acces la hrană (la laptele mamei). ei se îngrămădesc unul în altul. de către grupul însoţitor. Astfel poate fi asigurată înmulţirea şi posibilitatea de întâlnire a elementelor sexuale a celor două sexe (Linzey. competiţia este mai mare pentru resursele de hrană. 2001). Br oaştele încercă să-şi răstoarne adversarul care le pătrunde în teritoriul lor (Linzey. Indivizii trăiesc în colonii. fiind printre puţinele mamifere la care temperatura corpului variază. teritoriu. Perechile au mai mult succes în creşterea puilor decât un singur animal. timp şi energie cheltuite prin subordonare în relaţia cu companionii dominanţi. beneficiile fiind egale pentru cuiburi. În cazul hienei pătate (Crocuta crocuta). vulnerabilitate mai mare a masculilor de a fi detronaţi. unde indivizii răniţi sunt ridicaţi la suprafaţă ca să respire. masculi şi femele. oportunitatea de a primi ajutor de la alţii. nu-şi părăsesc clanul parental.) – specie de liliac frugivor. în schimb. vulnerabilitate mai mare a femelelor de a-şi răsturna ouăle. Salamandra Plethodon cinereus îşi ridică trunchiul de pe substrat şi priveşte către oponent. La hiena pătată. simpla concentrare a mai multo indivizi în același loc face mult mai dificil atacul unui prădător (Wilson. între membrii grupului. În ceea ce privește apărarea contra prădătorilor. Cooperarea în cadrul grupului este întâlnită şi la delfini. oportunitatea pentru unii masculi de a deveni stăpânii grupului. Printre beneficii se numără: apărarea împotriva prădătorilor. Multe specii au un comportament agresiv ritualizat (fără răniri) ce este e talat în unele situaţii. cea mai mare parte a anului. protejarea partenerei şi a puilor de prădători. creşte succesul reproducător şi în unele cazuri.Şobolanii cârtiţă sunt ectotermici. când încep să se reproducă şi migrează către alte celelalte clanuri ale coloniei. de aproximativ 200 de indivizi. adeseori moare datorită resursele trofice limitate. în general la gemeni într-un bârlog săpat în pământ. femela de rangul cel mai înalt şi descendenţii săi domină peste celelalte animale. care sunt organizaţi în clanuri. la altele masculul este dominant. Femela dă naştere. dar odihna şi cuibăritul se petrec pe un teritoriu comun întregii colonii. oportunitatea de ajuta la clocitul ouălor în cadrul grupului. Fiecare membru al perechii poate participa la adunarea hranei. La unele femela este dominantăierarhie matriarhală. Deşi toţi masculii rezidenţi curtează femela. 2001). Vulpile zburătoare (Pteropus sp. se transmit mai uşor bolile şi paraziţii între membrii grupului. 2009). Lupta între fraţi se declanşează încă foarte de devreme. iar coadă este poziţionată între picioare. Peştii marini eliberează gameţii în apa din jurul lor în acelaşi timp. O femelă care naşte este înconjurată de ceilalţi membrii ai grupului care înoată în cercuri în jurul acesteia. Această formă de trai poate reduce riscul faţă de prădători. Pescăruşii din colonii atacă prădătorul în forţă. Temperatura în galerii rămâne aproximativ 30 0C. găsirea resurselor trofice prin cooperare în cadrul grupului. Speciile la care puii primesc grijă parentală au nevoie de o strânsă cooperare între părinţi şi pui. Viaţa socială implică o serie de costuri şi beneficii (Alcock. pentru a o proteja. multe canide îşi strâng urechile şi corpul.ierarhie patriarhală. Cel mai slab.

altele stau de pază.indivizii santinelă care vor iniţia alarma in caz de pericol. Unele femele depun ouăle în aceeaşi gaură a cuibului din copac. Ei au găsit o substanţă pe cuticulă care distruge stafilococii. Reciprocitatea reprezintă un tip mutualism în care indivizii manifestă altruism şi în care ajutorul individual este de durată scurtă. Cu cât este mai mare un grup. Absenţa unei sincronizări perfecte în timpul sezonului de reproducere este similară cu situaţia în care membrii unui grup de animale se împrăştie la vederea unui prădător. astfel încât tot grupul să se ascundă. Astfel de reacţii etologice au fost observate la babuini sau cimpanzei (Wilson). Indivizii care au găsit hrană mai multă. Printre costurile reproductive indirecte se numără: intensificarea competiţiei pentru hrană ex. într-un studiu din Anglia. cele mai multe ouă sunt depuse între a şasea şi a cincisprezecea zi. întrucât întreaga sa energie este concentrată pentru căuta rea hranei. în aceeaşi zi. Comportamentul de ajutor este privit pentru specii ca un beneficiu. Ei ajută la hrănire şi la protecţia puilor şi aparent. Sunt unele cazuri când animalul donator poate să nu mai aibă şansa de a avea proprii pui. Gradul de sociabilitate la albine este legat de abilitatea speciei de a combate stafilococii. în care indivizii se adună în grupuri şi atacă cu agresivitate prădătorul. o treime din ouă vor fi distruse. Aceste costuri reproductive au fost puse în evidenţă la ciocănitoare de ghindă. cu atât mai mare este riscul infecţiei cu microbi patogeni. În acest fel unii indivizi devin extrem de vulnerabili. 2003). întâlnită la bovine. Acest comportament altruist. Liliecii vampiri se hrănesc cu sânge. mangusta santinelă va fi prima care va da semnalul de alarmă. La mai mult de 200 de specii de păsări şi 120 de specii de mamifere. Deşi depun toate ouăle în acelaşi timp. păsări. ce cuprind cam trei femele şi patru masculi. În această perioadă prădătorii (ciori. La somnii exotici s-a observat că ei se adună în grupuri pentru a avea mai multe şanse de supravieţuire. sunt multe exemple de ajutor îndreptat către alţi indivizi. numărul de ouă eclozate a fost mult mai mic. de sprijinire a altor indivizi implică unele costuri energetice iar oportunitatea de a avea proprii puii 33 . care conduc la molime de tot felul. care nu au avut noroc. multe păsări se adună în colonii şi se reproduc într-o perioadă foarte scurtă de timp (Wilson. supravieţuirea individuală este asigurată prin intimidare sau prin etalarea unor spini ori eliminarea unor substanţe respingătoare. Ei noaptea pleacă să caute hrană şi în rest se adună în grupuri. În cadrul grupului unii masculi reproducători şi-ar putea pierde partenerele şi femele ar putea să clocească ouăle altora. alte specii de pescăruşi) beneficiază de suprabundenţa puilor şi devin foarte rapid sătui. Totuşi. una dintre cele mai cunoscute strategii de apărare rămâne mişcarea centripetă din cadrul grupului. Pentru ca reproducerea să aibă succes. din cauză că orice femelă care încearcă să păstreze un cuib pentru ea ar putea să îi fie distruse ouăle de alţi congeneri. o pasăre ce formează grupuri de reproducere. Astfel de relaţii în care unele procură hrană. situaţie care se poate inversa . La primate se întâlneşte alt tip de cooperare în cadrul grupului. poartă numele de reciprocitate (Alcock. creşterea vulnerabilităţii la paraziţi şi la agenţi patogeni. peşti. constă în grija parentală pentru pui. sturzul de iarnă. cu atât vor ocupa o poziţie mai înaltă în coronamentul copacilor. În acest caz toate femelele depun ouă. astfel încât o perioadă lungă ei nu vor mai ataca. Suricatele africane se hrănesc în grup. Viaţa în grup asigură şanse mult mai mari de supravieţuire şi de economisire a energiei. De asemenea masculii cu cât sunt mai puternici şi domină pe ceilalţi. În mod normal ele îşi fură ouăle una alteia şi le consumă. specii ce în mod obişnuit sunt sociale. Unele se opresc din săpat pentru a căuta insecte. Cercetătorii au spălat cuticula la albinele solitare care cuibăresc în izolare. lăcuste. Dacă un uliu este pregătit să atace.Turdus pilaris. de obicei. 2009). La pescăruşii râzători ( Chroicocephalus ridibundus). într -o noapte. unii indivizi petrec o parte din viaţa lor ajutând pe alţii să se reproducă. neglijează reproducerea lor. Prin experimente s-a demonstrat că această substanţă are o mai mare eficienţă protectivă la indivizii sociali decât la cei solitari. Astfel unii lilieci regurgitează sânge în gura tovarăşilor. Cooperare şi ajutor Deşi ajutorul la animale. Înainte şi după această perioadă. leoaicele sunt îndepărtate din preajma prăzii de către masculii înfometaţi. apoi se caţără în copaci sau pe o movilă de pământ pentru a urmării prădătorii. pot să le ofere şi celorlalţi membrii ai grupului. de la apariţia primelor ouă. La alte specii.

dar numai o pereche se reproduce. Seminţele sunt depozitate toamna şi folosite iarna (Alcock. sub pământ.  Constrângerile ecologice care favorizează existenţa ajutorului la unele specii. Toţi membri i grupului luptă pentru apărarea unui teritoriu comun şi pentru hrănirea puilor. ca hrană pentru iarnă. formează grupuri de până la 15 indivizi. Pe trunchiul unui copac pot fi 30000 de găuri săpate de generaţii succesive din grup. O colonie este formată din 80 de indivizi. adică există o pereche reproductivă şi unul sau mai mulţi indivizi tineri care participă la îngrijirea puilor. 2009):  Ajutorul poate fi o formă de „plată” pentru permisiunea de sta în interiorul grupului  Ajutoarele păstrează teritoriul intact care este vital pentru succesul viitorilor reproducători  Unii din puii crescuţi ca ajutoare. Femelele tinere . dar masculii. şi aproape fără excepţie ceilalţi indivizi ai grupului sunt rude cu reproducătorii. femelele poartă zilnic conflicte de viaţă în cadrul grupului. stau la cuib mai mult decât femelele. creşterea şansei proprii de supravieţuire. 2009). Chiar dacă sunt înrudite genetic. când ei sunt aproape întotdeauna înlocuiţi. iar unele femele subordonate produc lapte pentru pui.: la struţi). 2009):  Predispoziţia genetică pentru ajutor. Ajutoarele sunt reprezentate de puii perechii reproducătoare.este pierdută. 2. formată dintr-o singură pereche de reproducere şi mai mulţi indivizi care nu se reproduc. în general. din California. la vârsta de 3.ajutoare se împerechează uneori şi devin pseudoînsărcinate. În lumea vie sunt două categorii de ajutor: 1. Existenţa mai multor reproducători. care trăieşte în grupuri de aproximativ 9 indivizi. Aceste ciocănitori construiesc depozite de seminţe de pin. Ajutor la cuib (aproximativ 80% din păsări şi mamifere au ajutor la cuib). Femelele cară ouăle într-un loc ascuns. Nu dau naştere la pui dar produc lapte şi alăptează puii perechilor alfa.4 ani. Din 165 de ajutoare. Cei mici sapă în pământ şi cară hrană. le deschid şi le consumă. în pădurile de stejar. Femelele împart uneori cuibul şi îndepărtează fiecare ouăle celeilalte. La şobolanul cârtiţă (Heterocephalus glaber) din estul Africii se formează o colonie. Masculul alfa şi femela alfa rămân ca reproducători până la vârsta de cinci ani. Uneori femelele subordonate. La mangustă. subordonate. vor imigra în alte grupuri. Ei ajută la paza vizuinii împotriva prădătorilor. ce constau din pereche a reproducătoare (femela alfa şi masculul alfa) şi ajutoarele. Aceste depozite constau din mii de găuri săpate în stejari sau pini. Cei care ajută ar putea avea ca suport genetic. Celelalte femele au ovarele nedezvoltate. Grupările sunt formate dintr-o bandă de fraţi şi o bandă de surori de la diferite familii venite împreună. Peste jumătate din ele au ajutoare. în copaci. Ajutorul în lumea animală poate fi explicat prin următoarele cauze (Alcock. iar masculii au spermă activă. Subordonanţii devin maturi sexual. Aceasta ar fi o strategie a sexelor alfa de a permite subordonatelor mai în vârstă să crească succesul reproductiv. mai în vârstă. 24 % au ajutat un părinte. aduc nevertebrate ca hrană pentru pui. iar cei mai mari rămân alături de femela ce se reproduce în vizuină pentru paza şi hrănirea puilor. Toamna timpuriu colectează seminţe şi le depozitează în aceste găuri în copaci. Întregul grup (incluzând femela ce a depus ouăle în primul loc) iau parte la acest ospăţ. Totodată subordonatele devin mai bătrâne în grupul natal şi mai puţin înrudite cu puii pe care îi ajută. celălalt fiind mort şi numai 4 % au ajutat alţi indivizi care nu erau rudele lor. putând participa chiar la reproducere prin înlocuirea indivizilor alfa. al creşterii şi supravieţuirii puilor este suficient de mare. 34 . deci rude apropiate cu puii din vizuină sau imigranţi din alte grupuri. Păsările reproducătoare trăiesc în perechi. cele mai în vârstă devin însărcinate şi se reproduc. Sunt trei factori importanţi pentru care ajutoarele sprijină reproducerea indivizilor alfa (Alcock. Există 1-2 păsări. ajutând indivizii ce le sunt rude şi beneficiind astfel de cooperarea în cadrul grupului. unde câţiva masculi şi femele împart un cuib şi cresc o pontă comună (ex. La ciocănitoarea Melanerpes formicivorus. Nereproducătorii formează două linii cu mărime diferită şi sarcini diferite. Gaiţa de Florida (Aphelocoma coerulescens) trăieşte în tufişuri. Atât masculii cât şi femelele ajută. din care aproximativ doi sunt reproducători şi restul pui de un an. 64 % au ajutat părinţii. dar sunt aparent nereproducători. Reproducătorii împart acelaşi cuib şi ar putea chiar să împartă paternitatea: analizele genetice şi a proteinelor polimorfe au arătat că totdeauna ambii masculi reproducători ar putea contribui cu genele sale la aceeaşi pontă a femelei. care furnizează hrană puilor şi apără cuibul. Aceste femele sunt rude apropiate cu puii perechii alfa şi efectul lor asupra succesului reproductiv.

În ceea ce priveşte relaţia pradă. Efectul protector este astfel anihilat. iar în mediul subteran caracteristici sunt factorii edafici. masculul. 1999). exprimată prin posibilitatea de a recepţiona. deosebind situaţiile favorabile de cele nefavorabile şi de a emite răspunsuri prin care. făcând-o cât mai neobservabilă. lumina.Numeroase insecte iernează în sol. Păsările învaţă. subteran. compoziția chimică a aerului. Există două tipuri de comportamente adaptative: 1. pe cele nefavorabile (Cociu. 2. devine foarte vizibil. Unele păsări nu consumă viespile. . terestru. adaptările viespilor sunt numai perfectibile. Luând exemplul caprimulgului şi al ghepardului. Prin urmare. Adăpostirea este comportamentul prin care animalele se retrag într-un adăpost natural sau își amenajează un adăpost care să le permită evitarea temperaturii critice. din pricina nedigerabilităţii şi a acului lor care le fac nocive. în timp ce partea ventrală capătă o culoare roşie aprinsă. iar cea de a doua are viteză de alergare. se observă că prima specie posedă un colorit criptic. Cercetările au dovedit că răspunsurile comportamentale nu depind numai de mediul extern. Activităţi în avantajul grupului sau al populaţiei (speciei). foarte eficace. Exemple: . fixate în echipamentul genetic al individului şi al speciei (Ion I. se dovedesc adaptative. fapt ce contracarează efectul iluminării din partea superioară. Cu alte cuvinte. acţionând asupra mediului.) şi muscarii (Ficedula sp. cormoranii şi stârcii. Acest conflict între salvare şi reproducere se rezolvă printr-un compromis. într-o privinţă. cât şi a aspectului lor „de avertizare”. Adaptările viespilor ar putea fi considerate perfecte. Etalarea culorilor este limitată pentru o perioadă scurtă de timp. pentru a atrage femela. ghidrinul mascul posedă un colorit protector. atât cât se poate. Comportamentul de adaptare față de factorii abiotici Există trei medii principale de viață: acvatic. Factorii climatici principali: temperatura. Orice comportament are o funcţie adaptativă (semnificaţie biologică) ce se manifestă atât la nivel de individ cât şi la nivel de specie (populaţie). Activităţi în avantajul direct al individului. 2010). În afara perioadei de reproducere. cea mai mare din lumea animalelor terestre. atunci specia prădătoare ar fi condamnată la dispariţie. Există activităţi. În procesul de adaptare intervin: structuri morfologice şi fiziologice. În perioada curtării. astfel încât spatele devine alb – albăstrui.Furnicile roșii de pădure (Formica rufa) evită temperaturile scăzute închizând orificiile cuiburilor lor construite din ace de pin.).prădător. 35 . însă melanoforii se contractă puternic. Ca orice adaptare are un caracter relativ. fapt valabil şi în sens invers. apa. Astfel de modalități de adaptare cuprind: 1. în cel terestru se disting factorii climatici și edafici (de sol). În procesul de adaptare. precum sfrânciocii (Lanius sp. dacă un animal ar avea un comportament perfect adaptat. care le consumă în mod obişnuit.. ci dimpotrivă sunt subordonate unei dependenţe omogene. dar există păsări. reuşeşte să se plaseze cât mai frecvent în situaţii favorabile şi să evite. Orice animal este numai relativ şi suficient adaptat pentru supravieţuire în limitele unor condiţii ce variază permanent.Comportamentul şi adaptarea Organismul viu posedă capacitate de supravieţuire. în permanenţă informaţii din mediul ambiant. Mediul acvatic prezintă ca factori abiotici în principal factorii chimici. În general viața animalelor se desfășoară între 0 și 50°C. curenții de aer. pe când în alta sunt în mod evident considerate dăunătoare. Adaptarea unei specii nu se realizează numai prin intermediul comportamentului. care. supraviețuitoarele tind să realizeze așa numita termoreglare comportamentală. dar devine vulnerabil faţă de duşmanii săi naturali. dispărând şi benzile laterale ce întrerupeau şi camuflau corpul. încă din primele stadii de viaţă să le evite. Partea dorsală este mult mai închisă decât cea ventrală. cum ar fi gândacii de Colorado. de a prelucra şi asimila aceste informaţii. iar părţile laterale sunt prevăzute cu benzi verticale care întrerup continuitatea suprafeţei corpului. Aceste modalităţi de adaptare se completează una pe alta şi se compensează la diferite specii.

ocupând locul central. Vertebratele homeoterme. 3. Spre exemplu. își diminuează reactivitatea generală și tendința de fugă. În cazul maimuțelor din grădinile zoologice se observă că uneori ele se adună în grup dacă temperatura exterioară este scăzută. prin retragerea la umbră sau în locuri răcoroase. care se respiră și prin piele. Cârduirea sau agregarea. mai cald. în special. Ex. umiditatea atmosferică nu are o influență prea mare. după care se întoarce în mare. cu picioarele sub corp. În orele în care temperatura atinge valori ridicate. 2. O atmosferă umedă și caldă permite circulația diverselor mirosuri. iguanele se refugiază în vizuinile lor subterane. Subordinul Pterocletes) introduc ciocul în apă până la narine și apoi absorb prin sucțiune. Modificări posturale. Sunt animale care se feresc de căldurile excesive. partea anterioară a corpului și abia apoi partea posterioară pentru a evita un șoc termic. Porumbeii (ord. își orientează capul perpendicular pe razele soarelui. O atmosferă foarte umedă reduce deplasările zilnice ale corbului. Stârcii în zilele calde își mențin în apă mai ales părțile nude. De altfel. pe când uscăciunea le blochează. precum și adaptări comportamentale analoage referitoare la înot (întotul la rechini şi cel de la delfini). 6. 5. În aceste sens ai apărut la animale adaptări convergente. 4. La temperaturi scăzute corpul păsărilor devine sferic pentru a micșora suprafața radiantă. Șerpii și șopârlele beau apă rezultată prin condensare de pe frunzele plantelor. pe diferite distanțe. . Pinguinii care trăiesc în grădinile zoologice au nevoie din când în când să fie udați cu apă rece pentru a evita stresul termic. Acest comportament este f oarte des întâlnit la reptilele terestre. Apa reprezintă. de asemenea. pe când una uscată le intensifică. păsări și mamifere execută migrații de iernare. pentru a ajunge în zone cu temperatură optimă. unde înoată pe spate și își ține puiul pe abdomen. Scăldatul. când temperatura este scăzută. umerii.Mamiferele mici arctice se adăpostesc sub stratul de zăpadă care este un bun termoizolator. păsările răpitoare de noapte și cele de zi populează nișe ecologice diferite. Deplasări. indivizii dominanți. găinușele de pustiu (Ordinul Columbiformes. Iguana gulerată își expune succesiv diferite părți ale corpului dimineața: botul. lichidă și solidă (gheață sau zăpadă). Cămilele se adună în grupuri mici în zilele toride. Animalele pot executa deplasări sistematice pe orizontală sau verticală. Apa în stare lichidă reprezintă un element metabolic esențial. unii pești. Maimuțele în caz de frig își ghemuiesc corpul. Expunerea la soare. previn supraîncălzirea scăldându-se în apă. De obicei la animalele homeoterme. Dacă sunt puse într -o semiobscuritate. Cămilele evită supraîncălzirea prin reducerea suprafețe i corporale expuse la soare. iar un număr mic mărește această rata de supraviețuire. Lumina intensă poate constitui un factor ce provoacă hiperexcitarea la animalele sălbatice captive. cu fața spre soare și cu axul longitudinal al corpului orientat în direcția razelor solare. la temperaturi de peste 40°C. șarpele de casă (Natrix natrix) spre sfârșitul toamnei execută mișcări variate pe distanțe mari. capul. Mediul acvatic Apa se găsește în natură în trei stări: gazoasă (umiditate atmosferică). Columbiformes). păsările își bagă ciocul sub aripă. cum ar fi forma hidrodinamică sau organele locomotorii (înotătoarele de la peşti şi cele de la mamiferele acvatice). micșorând astfel suprafața corporală expusă la soare. În această poziție adoarme 36 . Multe specii de insecte se aglomerează pentru a se feri de frig. de obicei expuse la soare. Tot pentru a evita frigul.. mediul de viață esențial pentru unele specii de animale. Ea stă culcată pe sol. căldurile mari. Vidra de mare (Enhydra lutris) iese doar câteva luni pe uscat pentru a naște. Umiditatea atmosferică are rol foarte important în viața amfibienilor. Rata supraviețuirii albinelor depinde de numărul indivizilor din roi: un număr mare crește rata de supraviețuire la temperaturi sub 25°C. Lăcustele de deșert (Schistocerca gregarica) dimineața și seara. Cojoaicele de pădure (Certhia familiaris) se strâng în nopțile reci în grupuri de 10-12 exemplare. absorbind astfel o cantitate maximă de căldură. comportându-se diferit de celelalte păsări.Potârnichea albă polară (Lagopus lagopus) își amenajează tunelul în zăpadă în care se adăpostesc în cursul nopților de iarnă.: amfibienii se deplasează întotdeauna în acele zone cu temperaturi optime. sunt evitate de mai toate animalele. uneori pe distanțe foarte mari. spre locurile de iernare. Lumina determină bioritmurile circadiene și sezoniere ale animalelor.

unde se şi hrăneşte. temperaturile scad. găuri în pământ. case. În unele perioade condiţiile devin neprielnice pentru unele specii de vertebrate şi ele devin inactive. crăpături în stânci. sexuale (Cociu. Tremuratul produce căldură în muşchi. Curenții de aer intervin activ in comportamentul locomotor. ori în gropi săpate în noroi sau pe fundul iazurilor şi al lacurilor. Păsările terestre: struții. Energia salvată reprezintă un avantaj dar vulnerabilitatea în faţa prădătorilor este un dezavantaj major. Se cunoaște tactica vânătorilor de a se apropia de mamiferele pe care vor să le doboare din direcția opusă vânatului pentru ca acesta să nu poată sesiza prezența omului. 37 . Solul determină nu numai structura morfo-anatomică a animalelor subterane ci și adaptările lor comportamentale. grămezi de rumeguş. Unele păsări utilizează curenți de aer ascendenți în executarea unui zbor planat – păsări răpitoare. dar și ca o sursă de hrană. Apodiformes). adăpost. La păsările colibri. Aceste animale sunt forţate să caute refugii. scorburi de copaci. în lunile fierbinţi de vară. multe mamifere). Unii lilieci au ţesut adipos ce generează căldură. colibe pentru castori. fenomen denumit estivaţie. fie în pământ. fenomen denumit hibernare. Hibernarea este foarte rară la păsări. nandu. Ţestoasele terestre pot folosi gropile existente sau se îngroapă în sol şi litiera plină de frunze.) care prezintă pneumatofori. mâl şi grohotişuri de pe fundul apei. sau ar putea dura săptămâni ori luni (amfibieni. Aerul favorizează transmiterea semnalelor olfactive. Blana devine mai deasă la unele mamifere şi mai deschisă la culoare pentru păstrarea temperaturii corpului şi pentru camuflaj. hibernează în peşteri. cât şi prădătorii. emu folosesc solul nu numai ca substrat pentru deplasare. lăstunii și rândunelele (ord. sursa de energie este nectarul dar pot prinde şi insecte mici. Passeriformes) nu vin în contact direct cu solul. Temperatura corpului scade până la 7 0C. La baza blănii există un strat de aer. Şopârlele şi şerpii iernează în cavităţi. Mamiferele ce trăiesc într-un mediu rece au adaptări pentru perioada de iarnă. reptile. Ţestoasele acvatice pot hiberna în căsuţele construite de castor sau bizam. Micile mamifere folosesc alergatul sub zăpadă pentru a evita atât temperaturile reci. Somnul Somnolenţa apare la amfibieni. Phalaenoptilus nuttalli. pot supravieţui şi la temperaturi de sub zero. reptile). temperatura corpului şi activitatea metabolică scade odată cu scăderea temperaturii mediului. Unul dintre cele mai bine adaptate animale la viața subterană este cârtița care are membrele anterioare îndreptate lateral și folosite pentru săpat. Marea majoritate a timpului şi-o petrece pe apă. buturugi. unele mamifere (liliecii) îşi reduc temperatura corpului şi rata metabolică pentru a rezista o lungă perioadă fără hrană. Unele vertebrate intră într-o stare de somnolenţă. iar aceste păsări au o perioadă de somnolenţă. şoproane. Unele specii de broaşte.ținându-se înfășurată într-o algă gigant brună (Fuscus sp. Alte păsări cum ar fi drepnelele (ord. 1999). pentru conservarea energiei. Dacă perioada nefavorabilă se suprapune cu lunile reci de iarnă. cioturi. fie în apă pentru a putea supravieţui în lunile reci de iarnă. Aceste locuri sau hibernacule sunt reprezentate de: peşteri. Aerul reprezintă mediul de viață fizică pentru diverse nevertebrate și vertebrate. Presiunea selectivă a determinat la multe grupe căutarea de locuri. unde temperatura să rămână mereu deasupra îngheţului şi unde umiditatea relativă să rămână constantă. la păsările colibri şi multe specii de lilieci care trec printr-un ciclu zilnic de somnolenţă în cursul căreia îşi reduc temperatura corpului şi rata metabolică pentru a conserva energia. Reptilele caută aceleaşi tipuri de zone ca şi amfibienii pentru a supravieţui iarna. Curenții atmosferici pot avea rol în transmiterea stimulilor olfactivi. Noaptea. grămezi de crengi. păsări şi mamifere. loc pentru cuibărit. Rana sylvatica (broasca de lemn). atunci când este metabolizat. reptile. Poate dura pentru o oră.din California. În cazul grupelor sistematice ectotermice (amfibieni. Supravieţuirea în timpul iernii şi hibernarea Hibernarea este o condiţie fiziologică regulată a somnolenţei pentru animalele din zona temperată. Îşi reduc temperatura corpului şi rata metabolică.

Unii indivizi hibernează singuri. ploilor reci. Diferenţa între endoterme şi ectoterme constă în aceea că endotermele îşi termină somnul prin producerea de căldură internă. presiunea sângelui este joasă şi glandele endocrine sunt inactive. zăpezii sunt ultimii responsabili de acest fapt. popândăul. Bătăile inimii sunt scăzute. Un mucus secretat de tegument le acoperă 38 . Unele specii pot hiberna. Focile.lat. Multe dintre mamifere hibernează stând în forma literei C. tocmai pentru a reduce suprafaţa de evaporaţie a apei. nevertebrate pot fi active. Grăsimea de la extremităţi au punctul de îngheţ mai mic şi menţin flexibilitatea membrelor. de fapt. Astfel. Aceste părţi ale corpului sunt menţinute la temperaturi mai scăzute decât restul corpului. Rata bătăilor inimii la urs scade de la 40 de bătăi per minut la 8. determinându-l să-şi încetinească activitatea. la extremităţi sunt aşezate una lângă alta. iarna. din cauza epuizării substanţelor metabolice. de genul temperaturilor scăzute. pentru a reduce pierderea căldurii şi a apei. ca în cazul hibernării.. la mamiferele nordice. ei nu se hrănesc până primăvara. Estivaţia Somnolenţa la temperaturi ridicate. Ursul îşi curăţă tubul digestiv şi îşi formează din fecale un tub anal. sconxul. Unii peşti evită îngheţul prin trei modalităţi: ei produc o substanţă chimică ce coboară temperatura de îngheţ a fluidelor corpului. Temperatura corpului scade cam cu 6 0C faţă de cea normală de 38 0C. acumulării de toxine la nivele neacceptabile sau pierderii excesive a apei din corp. Factorii climatici. unii lilieci din zonele nordice reprezintă adevăraţi hibernaţi. uneori la temp eraturi aflate aproape de limita îngheţului. mişcările respiratorii puţine. chiar dacă temperaturile sunt foarte scăzute. ei se pot trezi şi deplasa. În cursul iernii şi al somnului. ce ajută la izolare. morsele. poartă numele de estivaţie (aestas.vară). În categoria semihibernanţilor sau a celor care. narvalii. Şerpii formează agregări mari uneori. prin piele. trec într-un somn de iarnă se înscriu: ursul. ratonul. Ele supravieţuiesc datorită unei suprarăciri ori a tolerării formării gheții în interiorul ţesuturilor. uscăciune sau din cauza lipsei hranei. în unele regiuni. Aceasta constă din lungi perioade de slabă activitate sau inactivitate. Schimbarea lungimii zilei. precum şi un ceas biologic care sesizează ritmul sezonier sunt primele implicate în declanşarea acestui proces (Linzey. Substanţele produse în corp ce împiedică dezvoltarea cristalelor de gheaţă sunt de tipul antigelului şi sunt alcătuite din glicoproteine (Linzey. la adâncimi de 1 m. Chiar dacă redevin activi pentru scurte perioade de timp. acţionează la nivelul sistemului nervos. Pentru a împiedica acest din urmă proces. 2001). coborând punctul de îngheţ al lichidelor din corp. Astfel. De aceea mamiferele mici se reîncălzesc mai uşor decât cele mari. Multe dintre ectoterme. ştiu t fiind faptul că apa se evaporă. temperatura corpului este mult sub cea normală. Estivaţia este declanşată fie prin reducerea hranei sau reducerea apei din hrană. chiar şi al temperaturi joase. liliecii îşi aleg acele locuri de hibernare. Factorii care declanşează un animal să intre în hibernare variază. la chiroptere. 2001). oposumul. Liliecii hibernanţi se pot trezi periodic iarna. 2001). La unele specii apare aceeaşi situaţie. Speciile nordice de păsări şi mamifere posedă un mecanism de contracurent de aer cald la nivelul extremităţilor şi minimalizează pierderile de căldură (Linzey.lângă piele. sau îşi răcesc corpul. Amândouă speciile pot estiva în gropi verticale săpate în nămol. Majoritatea arterelor şi venelor. balenele au strat adipos gros în jurul corpului. alţii în grupuri. Peştele lolah (Lepidosiren sp. cu o rată metabolică care scade mult sub cea de odihnă normală. chiar înainte de a intra în adăpost.) din Africa au plămâni şi trăiesc în zone unde apar perioade secetă prelungite. apar fluctuaţii mici ale temperaturii în cursul iernii. unde umezeala este ridicată şi se adună în ciorchini. în timp ce temperatura corpului rămâne ridicată. Căldura din artere trece şi în venele adiacente şi este dusă înapoi la corp. Dacă e cald. Rata de reîncălzire a corpului este invers proporţional corelată cu masa corporală. Cercetările recente arată că inductori chimici asemănători morfinei. temperatura extremităţilor poate fi sub 0 0C. ei produc o proteină care împiedică formarea cristalelor de gheaţă. până la şase luni. temperatura corpului este apropiată de cea a mediului. Au o rată metabolică scăzută.) din America de Sud şi cambona (Protopterus sp. Marmota. Toate endotermele şi unele ectoterme acumulează grăsime înainte de a intra în hibernare.

corpul ca într-un cocon. dar modalitățile de încorporare a organismului acestora sunt foarte diferite de la o specie la alta (Cociu.  Stenofag: când regimul de hrană este restrâns. Când se reîntorc ploile. buzelor. Marele panda (Ailuropoda melanoleuca) consumă frunze de bambus. Cormoranul mare vânează specii bentonice și sedentare de pești. Peştii cu plămâni (Dipnoii) petrec aproape şase luni în estivaţie. cu care apucă crenguțele de bambus. 2001). ei sparg căpăcelul gropii în care s-au refugiat şi reîncep să înoate. nucile sau fructele și cu dinții incisivi acționează asupra lor. determinând-o să cedeze. şorecarii. dinții incisivi secționează hrana. iar în altele participă ambii părinţi. Frunzele sunt greu de digerat şi slab nutritive. La unele mamifere preferința pentru un anumit tip de hrană este foarte strictă. Când o lucrătoare găseşte o bucată de hrană prea mare că să o care la colonie. Mamiferele ce atacă în haită au cele mai complexe forme de căutare a hranei. la păsări şi la mamifere. În timp ce puii cresc. această sarcină o are doar femela. Unele exemplare au rămas şi patru ani în estivaţie (Linzey. Metabolismul continuă la o rată scăzută. există și specii necrofage. 1999). leii se hrănesc cu aceeaşi sursă de hrană împreună cu alţi membrii ai propriei specii. la mamifere au glande mamare care furnizează lapte pentru pui. Un animal nu mănâncă orice. ei nu procură hrană pentru progeniturile lor. Conlucrarea în ceea ce priveşte găsirea hranei se întâlneşte şi la multe specii de furnici. Cormoranul moțat pescuiește mai ales specii pelagice de pești care înoată liber în straturile superioare ale apei. În lumea animală. La rozătoare. ce trăiesc în deşerturi pot rămâne în estivaţie câţiva ani. hienele. Femelele. unde proteina animală este procurată prin consumarea cadavrelor. 39 . care în alte condiţii ar fi foarte greu de ucis (Wilson. În schimb. Ursuleţii au adoptat un sistem digestiv care anihilează efectul toxinelor. În multe cazuri. Lucrul acesta se întâmplă de obicei la femele. În timp ce peştii. vulturii. din cele 650 de varietăţi native. Multe păsări adulte şi mamifere îşi asigură hrana independent dar unele. de asemenea toxice. cum sunt acvilele. folosind proteinele musculare ca sursă de energie. dinților incisivi și musculaturii gâtului. scoţând din când în când acul. Ele pot fi. Apoi zeci de indivizi se vor activa şi se vor îndrepta spre sursa de hrană. Cormoranul moțat (Phalacrocorax aristotelis) și cea a cormoranului mare (Phalacrocorax carbo) este diferită deși cele două specii trăiesc în același mediu. Animalele sunt împărțite astfel în:  Erbivore  Carnivore  Omnivore În cazul erbivorelor procurarea hranei se bazează pe cooperarea limbii. Aerul atmosferic intră printr-un orificiu mic. chiar speciile înrudite au o hrană diferită când trăiesc într -un mediu identic. El poate atacă și omul. Vulturii se hrănesc exclusiv cu hoituri. Cu ajutorul lor imobilizează semințele. Limba și buzele sunt prehensile. Adaptarea în funcție de modurile de hrănire este influențată de tipul speciei:  Eurifag: când regimul său nutritiv are o gamă largă de alimente. broaşte ţestoase. Ele pot vâna prăzi de talie mare. 2003). pentru a lăsa un feromon. Elementele nutritive esențiale sunt fără îndoială aceleași pentru protozoare ca și pentru mamifere. membrele din față sunt folosite pentru hrănire. Uneori și cerbii consumă cadavre. broaşte. însă în grup o pot înconjura mai uşor. Comportamentul de hrănire Hrănirea este acel comportament prin care o specie se încadrează în reţeaua trofică a ecosistemului. unul sau ambii părinţi le asigură hrana şi le-o aduce la cuib sau învaţă puii cum să-şi caute hrana. iar musculatura direcționează hrana către stomac. Ei prezintă un deget suplimentar la laba anterioară. Un lup singuratic cu dificultate poate ucide o oaie. amfibienii şi reptilele protejează ouăle şi puii. Tigrul este un carnivor tipic. ea se îndreaptă către muşuroi. Unele salamandre. lupii. Ursulețul Koala se hrănește exclusiv cu frunze de eucalipt. Ei vor respira tot prin plămâni şi vor elimina cea mai mare parte a dioxidului de carbon prin branhii. mulţi părinţi îşi învaţă puii cum să îşi procure hrana.

Graurii urmează de obicei stolul. Ghepardul. Astfel apar două modalități de găsire a hranei (Wilson. animalul se deplasează în același loc în care se duce grupul și se hrănește (exemplu: peștii sau păsările gregare). Dacă ghepardul este în deplinătatea forțelor.. Ariciul vânează vipere. Lupii își urmăresc prada în haită. Leii (Panthera leo) trăiesc în grupuri formate din câteva femele. ci atunci când distanța dintre ea și carnivor devine periculoasă. pe cele imobile evitându-le. Prin experimente s a constat că huhurezii atacă doar modelele care se mişcă. 1999). În vederea procurării hranei. Mamiţele introduc respectivele unelte în termitiere unde le lasă până ce insectele se strâng pe ele. Succesul uciderii prăzii de către femela solitară este invers proporţional cu mărimea prăzii. mamiferele carnivore. ci se bazează pe faptul că aceasta nu o va lua la fugă imediat ce zărește prădătorul. a observat că îşi confecţionează beţe speciale. datorită vitezei sale o va prinde. chiar dacă o gazelă.) emite un fir mătăsos terminat cu o picătură vâscoasă pe care o proiectează asupra insectelor. Aceste specii se ridică în zbor luând hrana în cioc şi de la o anumită înălţime o lasă să cadă. atunci indivizii se adună în grupuri. 2003). desfrunzindu-le şi ajustându-le corespunzător. și ea și ariciul sunt imuni la venin (Cociu. Femelele de leu cooperează şi vânează prăzi de talie mare. corbii consumă pe lângă hrană vie și cadavre. cu care se hrănesc. Totodată cantitatea de energie cheltuită va fi mai mică. Pescăruşii. Tinbergen a observat la pescăruş care nereuşind să spargă cu ciocul un model de ou confecţionat din lemn. lupii aleargă ușor. pentru a găsi resurse de hrană. şi-a luat zborul şi i-a dat drumul jos de la o înălţime de 10 m (Ion I. l-a apucat în cioc. nu pândește prada. dar cerbii și căprioarele își afundă picioarele în zăpadă din pricina greutății și a copitelor ascuțite. se depărtează de congenerii din specia sa în timpul alergării. În mod normal el va urmări numai prada care o ia prima la fugă.Goodall relatează cazul unor vulturi albi (Neophron percnopterus) pe care i-a observat în timp ce spărgeau ouă de struţ. animalele . În general dacă hrana este puțină și dacă este concentrată numai în anumite locuri. urangutanii şi babuinii trăiesc în cete sau familii şi împart sursele de hrană. reacţiile de prădare sunt reprezentaţi de felul mişcării şoarecilor. în afara perioadei de reproducere. spre exemplu. Șerparul (Circaetus gallicus) se hrănește cu șerpi. Peste această crustă. Spre sfârșitul iernii. reptile chiar și cu specii veninoase. gorile. cel mai rapid animal terestru. În căutarea imitativă a hranei. Pe de altă parte. Indivizii din cadrul grupului se folosesc de experiența celor ce conduc stolul. uneori este necesară cooperarea între indivizii aceleași specii. în general.De asemenea. 2010). fără încetare. se disting trei etape de capturare a prăzii:  Apropierea de pradă  Uciderea prăzii  Consumarea prăzii În toate cazurile. Stimulii semnal ce declanşează la huhurez (Strix aluco). Unele primate. până ce coaja oului crăpa. până ce animalul epuizat este încolțit și este doborât. Mangustele se hrănesc cu șerpi. cea mai comună tehnică de ucidere este o mușcătură aplicată în regiunea dorsală a gâtului prin introducerea caninilor și secționarea măduvei spinării sau a bulbului rahidian. Daca resursele trofice sunt distribuite uniform. după care înhață șarpele extenuat și îi zdrobește capul sau coloana vertebrală. La mamiferele carnivore. agresându-le cu țepii săi. ciorile şi unele specii de vulturi manifestă o reacţie specială faţă de hrană. Peștele arcaș (Toxotes jaculatrix) lansează un jet de apă asupra unei insecte care se așează pe o plantă în afara apei. lovindu-le cu o piatră pe care o lua în cioc şi o azvârleau apoi cu o mişcare puternică a capului. rupând crenguţe. excepție – hienele.pradă sunt dirijate în zone unde deasupra zăpezii se depune o pojghiță de gheață subțire sau către suprafețe cu gheață care este în curs de topire. atunci animalele vor prefera să stea cât mai aproape de sursa de hrană. A doua modalitate este reprezentată de căutare în comun a hranei. când este prea dură pentru a fi sfărâmată cu ciocul. puii lor şi câţiva masculi. care implică cel mai 40 . foarte rar consumă cadavre. Jane van Lawick. după care le scot şi le trec printre buze. cimpanzeii. Păianjenul lasou (Mastophora sp. ceea ce conduce la moartea instantanee. repetând procedeul. Aceeaşi cercetătoare descrie cum la cimpanzei. Mamiferele mici sunt recunoscute nu numai după forma lor ci şi după modul lor caracteristic de a se deplasa pe sol. pe distanță foarte mare. neîncercând să plece după alta.

ca mijloc de reglare a dimensiunilor populaţiei. speciile beneficiază una de cealaltă. Masculii de aligator (Aligator mississippiensis) devorează puii eclozaţi. Termitele şi furnicile îşi mănâncă proprii morţi şi răniţi. soare și umbră. Canibalismul este folosit de unii masculi pentru a elimina puii neînrudiţi şi pentru a creşte şansele masculului să se împerecheze cu femela ce s-a reprodus anterior (ex. fiziologice și comportamentale. ceea ce duce la declinul populației. Specia. mutualism. Competiţia pentru dominanţa reproductivă poate fi un factor important la unele specii. umezeală și uscăciune) la care poate rezista. villosus se hrăneşte pe trunchiul copacului şi pe ramurile mai mari. în relație cu hrana. pubescens. care în alte condiții nu ar putea fi ucise. pe care le are fiecare specie pen tru propria nișă le protejează de la dispariție (Linzey. Canibalismul reprezintă o practică obişnuită la insectele sociale. factorii optimali și extremele climatice (căldură și frig. care sunt limitate. parazitism. timpul din ani și din zi când este cel mai activ. din Golful Mexic. Viețuind în strânsă asociere. fie temporal. În competiție ambele specii sunt afectate. Cantitatea de feromoni pe care o cară o furnică este de un nanogram. 2001). Nișa este parțial definită prin caracteristicile habitatului. apare competiţia. Furnicile lucrătoare folosesc feromoni pentru a semnaliza congenerilor direcția către sursa de hrană. Pentru a minimaliza riscul apariţiei canibalismului. 2001) este o formă de prădare intraspecifică şi joacă un rol esenţial în ecologia reproducerii la multe specii. Suprapunerea nișei poate duce la competiții interspecifice. Unele specii de broaşte. a ratei de naștere și crește rata mortalității. iar P. locul fizic unde trăiește un organism. cum și când se reproduc ș. fie spațial. Canibalismul (Linzey. În timpul competițiilor. În comensalism o speciile beneficiază una de cealaltă. prădare și relații umane. La gubi )peşti de acvariu) este un fenomen des întâlnit. pubescens. descărcând din când în când feromoni de-a lungul traseului. spațiu. Rolul fundamental pentru un organism într-o comunitate este nișa. dar adaptările speciale. Deși ele se hrănesc pe același copac. P. fără succes. fie va fi exclusă din habitat sau va fi forţată să -şi schimbe nişa. Nișele diferitelor specii se pot suprapune. în mutualism. Nișa este poziția ocupată de o specie într-o comunitate. villosus. comensalism. indivizi consumă timp și energie. diferitele specii pot concura pentru împărțirea resurselor de hrană. când și unde găsește și capturează hrana. simbioză. Ele căută hrană și când o găsesc cară o parte din resursa trofică către mușuroi. Competiția Ori de câte ori diferite specii ocupă același loc și în același timp. Aceste interacţiuni pot fi clasificate în: competiții. Conceputul de nișă nu poate fi confundat cu cel de habitat. Rana catesbiana. Dacă cerințele ecologice pentru două specii sunt similare dar nu identice. unde. spațiu. Dacă există o suprapunere completă într-o nişă a două sau mai multe specii. Ciocănitorile din genul Picoides. Fiecare aspect al existenței organismului ajută la definirea nișei sale. apă. Comportamente interspecifice Din cauza faptului că organismele depind unul de celălalt pentru hrană și că ele depind întrun fel sau altul de factorii abiotici. trăiesc în același habitat. în parazitism și prădare o specie beneficiază și cealaltă este primejduită (Linzey. animalele interacționează inevitabil între ele. vor intra în competiție pentru resursele comune de hrană. mănâncă diferite animale dar şi proprii mormoloci. în același timp.a. dar și prin ce mănâncă organismul – cum. Acest fenomen este comun la peşti şi la alte grupe de vertebrate. respectiv. într-un habitat suboptimal. Dacă două specii au cerințe identice nu pot exista împreună din cauza competiției pentru resursele limitate. multe dintre specii duc ouăle în afara ariei de hrănire a adulţilor. se hrăneşte pe crengile de sus. Acest tip de comportament permite animalelor să ucidă în grup prăzi. 41 . pe ramuri mici. competitorii și dușmanii.: urs). paraziții săi și prădătorii.adesea strategii complicate de vânătoare sau de căutare. presiunea selecției va avea tendința ca să apară o divergență între ele prin specializări morfologice. Stresul cauzat de o astfel de competiție poate determina scăderea greutății. 2001). Factorul care favorizează canibalismul este slaba disponibilitate a hranei sau a densităţii populaţiei.

cerbi depind de bacteriile şi protozoarele care digeră peretele tare celulozic al plantelor cu care se hrănesc. pasăre rudă cu albatrosul (Linzey. Mutualismul. Ele intră în competiție pentru amplasarea cuiburilor (Linzey. 2003). Coalițiile apar mai ales la speciile agresive. Într-un eleşteu de reproducere. Când pasărea migrează. Comensalism reprezintă relaţia ce se stabileşte când un membru al asociaţiei beneficiază. pisici de mare. Interrelațiile pot fi benefice pentru unul sau mai mulţi membrii (comensalism. 2001). Tuatara ocupă gaura când pasărea este plecată la pescuit. mamifere. bios. în cadrul competiţiei intraspecifice. macrohabitatele. rinocerilor şi alte mamifere mari. Broaştele ţestoase acvatice hibernează în colibele castorilor. includ diferenţe interspecifice. 2001). în conflictele dintre grupuri s-a observat că. După același model comportamental se stabilesc și ierarhiile sociale în cadrul populațiilor de animale. Multe specii de peşti permit peştilor sanitari să fie curăţaţi de paraziţi. cu diferite adâncimi. Peştele pilot (Naucrates sp. grupul mai mic se retrage întotdeauna. Speciile terestre folosesc diferenţele de altitudine. care ocupă aceleaşi gropi în pământ. salinitate şi conţinut de oxigen. de obicei.curăţă gura corcodilului. reptila intră în hibernare. Șoarecii de câmp rod rădăcinile plantelor. De asemenea grupurile mai mari domină pe cele mai mici (Wilson. Ţestoasele îşi pot depune ouăle în cuiburile de aligatori. prigorii. Ciclurile de activitate zilnică şi sezonieră. primate) se formează coaliţii şi clanuri. Selecţia naturală favorizează acele specii care se reproduc în fazele. s-a observat că întotdeauna înving grupurile mai mari. oi. De aceea la numeroase specii (lupi. Uneori la speciile ce trăiesc în grupuri apare fenomenul cooperării în vederea sporirii capacității de competitivitate (Wilson.) şi caracteristicile mediului. Spre exemplu la maimuțele Rhesus. mutualism).) găseşte protecţie în vecinătatea peştilor mari: baracude. 42 . temperaturi. unde cei puternici își caută aliați pentru a domina (vezi exemplul lupului). Peştii Gambusia. Ierbivorele. găurile din pământ sunt împărţite de tuatara (reptilă primitivă) şi Puffinus. rechini. alte relații pot fi păgubitoare pentru una dintre specii (parazitism). cuiburile de vrăbii sunt construite adeseori la baza cuiburilor de barză. în care competiţia este evitată. prădătorism. vaci.împreună. pentru a stabili relaţii de cooperare. În schimb peştii apără anemeonele de alte specii care se hrănesc cu ele şi procură acestora resturi de mâncare. arboricole ş. La maimuţa Rhesus. distincte în structura gurii. 2003).Peştii pot adopta diferite tipuri de hrană în apă. Comensalismul există şi între broaştele ţestoase şi reptile.ambii parteneri beneficiază din asociere. în gropile respective. Totodată micromamiferele rozătoare pot intra într-o competiție indirectă cu mamiferele ierbivore. din nordul Indiei. speciile introduse alungă speciile native din locurile de cuibărit. Modificările adaptative ale larvelor de salamandre şi a mormolocilor de la anure. culeg larve şi alţi paraziţi de pe capul zebrelor. Simbioza (sym. Intestinul la multe vertebrate. în timp ce celălalt nu este ajutat şi nici păgubit. temperatura şi umiditatea sunt folosite de anure în separare. În Noua Zeelandă.a. microhabitatele sau divizarea mărimii hranei. în care ambele organisme au de câştigat sau de pierdut se numeşte simbioză. Diferitele păsări africane. În general. Ei nu sunt afectaţi de celule urzicătoare. Peştii din recifii de coral curăţă ţestoasele de alge şi ectoparaziţi. indivizii care sunt gregari au avantaj selectiv mai mare decât indivizii izolaţi. are bacterii ce acţionează asupra hranei digerate şi sintetizează unele vitamine. care formează un habitat de protecţie. latitudine. Datorită agresivității lor. Ele apar mai ales la animalele care un grad ridicat de inteligenţă. Prima este specie introdusă în America de Nord iar a doua este nativă. iar macromamiferele copitate nu vor mai avea hrană. diferenţele existente în cadrul habitatelor (terestre. Competiţiile interspecifice sunt evidente la grauri (Sturnus vulgaris) şi la vrabia de casă (Passer domesticus). prin diferenţa în timp a reproducerii şi a dezvoltării ouălor şi larvelor la diferite specii se evită competiţia directă între specii. pentru a prinde hrana în diferite maniere.viaţă) Relaţia intimă dintre membrii unor specii diferite. chiar şi la om. Peştii clovn (Amphiprion percula) trăiesc între anemone.

Caracuda cade des pradă știucii. Caracuda (Carassius carassius). păsări şi mamifere. Riscul de a fi prăda t este mai mare pentru acei indivizi care se despart de grup. alte păsări. pe când crapul nu. Oscilaţiile pradă – prădător sunt permanente în natură. sozi). Cârdurile de peşti. în special juvenili. pene. în timp ce gazda este periclitată în anumite feluri. Multe specii prădătoare consumă prada în întregime. oase. O altă adaptare se întâlnește la peștii balon. Depune oul în cuibul altor păsări. Prădătorismul reprezintă interacţiunea în care o specie. ştiuca (Exox lucius). peşti mici şi amfibieni. Multe păsări şi mamifere sunt insectivore. cestode. pene. ursul. Altele se hrănesc cu o mare varietate de peşti. păsări şi mamifere. care nu împarte același habitat cu cel al știucii. mamifere. Comportamentul de grup conferă considerabile beneficii antiprădător. vulpe . uliganii pescar se hrănesc cu peşti. capabile de a evita capturarea. reptile. pentru a evita prădătorul. uliganii pescari se hrănesc cu peşti. boul moscat (Ovibos moscatus) formează un cerc din mai mulţi indivizi. Rechinii se hrănesc cu alţi peşti şi mamifere marine. beneficiază. cum sunt petele de pe fesele cerbului. reptile. păsări şi mamifere (antilope). Alte specii. acţionând ca agenţi de selecţie. liliecii vampir sug sângele mamiferelor mari şi chiar şi a oamenilor. Ţestoasele marine sunt omnivore. reptile. În lumea liliecilor. stolurile de păsări. 2001). La Lynx canadensis şi Lepus americanus există un ciclu care prezintă fluctuaţii la 8-11 ani. amfibieni. Cucul este parazit de cuib. când aceştia dorm. râsul. trematode. mamifere. oase. Acvilele. Unele specii care posedă glande cu venin au un colorit viu. şerpi. parazitul. broaște râioase. şerpii vânează singure. Stârcii iau o poziţie ce seamănă cu ramurile de stuf sau de copaci. ca ingluvii. pentru avertizare: broaştele Dendrobatide. Dacă creşte populaţia de iepuri creşte şi populaţia de râs. Altele se hrănesc cu o mare varietate de peşti.Parazitismul reprezintă o interacţiune vitală în care un membru. Prădătorii din unele regiuni au hrană preferată: lup . pene. şopârle. șopârle și șerpi. ca ingluvii. şopârle. Şopârlele australiene – Chlamydosaurus. căpuşe.iepure. Speciile pradă şi-au dezvoltat mijloace de apărare antiprădători. turmele de mamifere au adaptări pentru protejarea indivizilor contra prădătorilor. leii vânează în grup. Striga (Tyto alba) capturează un număr mare de femele ale şoarecelui de casă. ucigând şi mâncând prada. chitină. iar interni: nematode. Ciclostomii parazitează peştii. când sunt ameninţaţi. alte păsări. Toţi şerpii sunt prădători. care pot să-și umfle corpul și intimidează potențialul prădător. iar mai târziu regurgitează resturile nedigerabile (păr. Multe specii prădătoare consumă prada în întregime. şerpi. Comportamentul de salvare 43 . sugându -le sângele şi lichidele corpului. promovând genele acelor animale pradă. striga. care sunt mai bătrâne. Multe ţestoase acvatice se hrănesc cu nevertebrate. adesea îndepărtând oul păsării gazdă. Acvilele. purici. prin vocalizări sau prin expunerea petelor de pe blană. Se pare că aceste femele juvenile preferă vegetaţia deschisă. Mamiferele carnivore cheltuiesc mai puțină energie cu procurarea hranei decât ierbivorele. prădătorul beneficiază. Cucul parazitează cel puţin 125 de specii europene de păsări. Crocodilii prind peşti. amfibieni. are corpul mai înalt decât al crapului. dar cele mai multe prădătoare ucid o varietate de prăzi. pene. iar mai târziu regurgitează resturile nedigerabile (păr. solzi). Multe păsări şi mamifere sunt insectivore. bolnave. Amfibienii şi reptilele se hrănesc cu o mare varietate nevertebrate şi vertebrate. mai mult decât adulţii şi cad pradă pentru strigă. cum ar fi lupul. Sconcsul (Mephitis mephitis) are glande anale care elimină un lichid cu un miros respingător şi are un colorit a corpului aposematic ce avertizează potenţialul prădător (Linzey. chitină. Fiecare clasă de vertebrate cuprinde multe specii prădătoare.au un guler de piele ce îl umflă pentru a intimida prădătorul. Unii prădători. Ierbivorele care pasc sunt totdeauna alertate de apariţia prădătorilor.elan. care au nevoie de multă hrană. Paraziţii externi pot fi: păduchi.

Când prădătorul depășește o distanță de apărare. toxice sau cu un miros neplăcut. Antilopele se menţin la o anumită distanţă faţă de un leu. de apărare și critice sunt tipice pentru fiecare specie. Cel mai adesea animalele văd omul ca un potențial inamic și fug din calea acestuia. al răgetului unui leu. adesea în centimetri. Rațele sălbatice. Animalul încolțit se luptă extrem de violent într-un ultim act de disperare. ci dimpotrivă îl urmăresc ca și cum nu ar vrea sa îl piardă din ochi la o distanță de câțiva zeci de metri. Ciorile se tupilează pe substrat. când percep un șoim călător (Falco peregrinus) și se ridică la înălțimi mai mari când zăresc uliul porumbar (Accipiter gentilis). În unele cazuri. Comportamentul de fugă este determinat de obicei de stimuli externi. Șoimul călător obișnuiește să se năpustească în jos asupra unei păsări situate în zbor la înălțime. Cea mai comună formă de comportament de salvare este reacția de fugă. putând apărea în unele cazuri sub forma unor reacții în gol. stând nemișcate. de apărare sunt tipice pentru fiecare specie. distanţa de fugă se micşorează. Distanța de fugă dacă se micșorează declanșează atacul furibund al animalului asupra omului. Aceasta dovedește o reducere pronunțată a pragului declanșator al reacției de fugă. De obicei la un animal intens motivat sexual. Iguanele marine (Amblyrhychus cristatus) și pinguinul de Galapagos (Spheniscus mendiculus) nu manifestă pe sol teama de om. Prima se referă la capacitatea perceperii și recunoașterea stimulilor având semnificația de dușman. Sunt și cazuri în care dacă lipsesc animalele prădătoare. adeseori. în schimb mirosul leului purtat de vânt o pune pe fugă instantaneu. reacția de fugă a acesteia se transformă într -o relație de apărare. Comportamentele interspecifice includ:  Relația pradă – prădător  Relația dintre specii care se petrece prin transmiterea de semnale specializate În unele cazuri. În apă însă. astfel încât mai mereu să îl poată avea în câmpul vizual. acestea fug de îndată ce percep un om care înoată. o iau la fugă. Când este văzut un prădător. Comportamentul de salvare pot include:  Deplasarea rapidă prin fugă  Utilizarea unor refugii naturale  Adoptarea unor posturi ameninţătoare  Simularea morţii  Homocromia  Mimetismul  Autotomia  Emiterea de substanţe de camuflaj. se pare că animalele recunosc un prădător printr-un mecanism de învățare. foamea reduce distanţa de fugă. Când un animal se află în imposibilitatea de a fugi atacă duşmanul de îndată ce aceasta depăşeşte distanţa critică (ex. unde apropierea de om a viețuitoarelor este foarte strânsă. între anumite limite putând fi măsurate într-un mod foarte precis. în timp ce uliul porumbar vânează prada aflată pe sol (Cociu. producând adeseori un comportament critic. Distanțele de fugă care declanșează îndepărtarea celui vizat a fi ucis. are scopul de a evita dușmanul. arată cât este de periculoasă întâlnirea cu un prădător într-un teren descoperit. Distanța de fugă. Unele specii de păsări de curte recunosc silueta unei păsări răpitoare prin perceperea schemei „gât scurt – coadă lungă”. reacția de fugă se transformă într-o reacție defensivă. Totuși dacă vederea unui leu nu alertează imediat o turmă de antilope. animalele se pot comporta în mod diferit. bivolul african). unele sunt atacate de rechini. s-ar părea că recunoașterea stimulilor având semnificația de dușman ar fi înnăscută.: uliul de Galapagos din Insulele Galapagos permite să fie atins de mâna omului. Ex. Dacă totuși prada este ajunsă. Prin aceste manifestări animalul ajunge la o anumită distanță de fugă care îi conferă avantajele unei anumite siguranțe. 44 . Uneori această distanţă dispare şi la auzul numai. Animalele erbivore nu intră imediat în panică când zăresc un leu. care doreşte să se împerecheze. dar depinde și de o motivație internă. fug din senin în absența oricărui stimul ce ar putea să însemne un dușman natural. 1999).În cadrul acestui comportament există o componentă senzorială și una motorie. Reacția de fugă este determinată de apropierea dușmanului și întregul comportament manifestat. Numeroasele situații întâlnite de vânători. De asemenea.

În acest moment jderul de copac se apropie cât mai mult de acesta până îl atacă. Camuflajul în lumea animală cuprinde multe exemple. se înconjoară cu înveliş spumos. Mamiferul numit leneş (Bradypus tridactylus). Coada este ţinută la vedere şi este colorată cu două pete strălucitoare ca nişte ochi ce atrag atenţia păsărilor răpitoare. Copitatele sociale. Numeroase specii care trăiesc în grupuri emit sunete de alarmă la apariția unui prădător. în schimb nu cooperează pentru apărarea împotriva prădătorilor. numit „scuipatul cucucului” secretat din anus. 1999).coadă şi peltescut). astfel încât pasărea își poate face liniștită cuibul într-o grotă abandonată de acest mamifer. În comportamentul de salvare apare deseori cârduirea și cooperarea între indivizi. Ele se salvează prin fugă. Dacă apare un leopard în colonia lor aceștia încearcă să îl sperie și chiar să îl atace (Wilson. roșu-ruginiu și negru. în această formație. stoguri de fân. 2003). Una din modalitățile cele mai întâlnite pentru a evita prădătorii este folosirea indivizilor marginali drept scut. Prin orificiile respiratorii. 1975). larva suflă aer în soluţia de săpun. urechile i se închid complet. Şerpii indieni numiţi Uropeltidae. la multe crustacee se observă că își acoperă corpul cu nisipul de pe fund. trăiesc cu capul în jos pe lujerul unor plante. şopârle. Speciile sociale de pițigoi. reacțiile de fugă sunt mai puțin pronunțate. Graurii adoptă aproape aceeași procedură. Aceeași situație se întâlnește la populațiile cuibăritoare coloniale. cocoșul de munte emite un cântec caracteristic ca cel de toacă. pe care racul în creștere trebuie să le schimbe din când în când (Cociu. dar coada este rotunjită şi terminată cu un scut larg (oura. roiuri de lăcuste (Wilson. „coada scapă capul”. Ei se adună într-un grup compact și își coordonează la maximum mișcările. silindu-l în cele din urmă să bată în retragere – hărțuire. cât și la pescăruși. învelirea cu prelate homocrome. În cele câteva secunde ale tocilatului. manifestând așa – numitul comportament de tocilit. în perioada reproducerii. Această secreţie lichidă saponifică ceara eliberată din segmentele 7 şi 8 ale abdomenului şi dizolvă săpunul. se sperie și zboară. se adăpostesc în diferite refugii. Datorită umidităţii mari din păduri. Stolul nu fuge. fum de protecţie.În lumea animală. însă. se caţără pe crengi cu capul atârnat în jos. Dacă salturile sale sunt făcute când cocoșul nu cântă. Când sturzii sunt atacați de un uliu porumbar sau un șoim călător. ține capul îndreptat în sus. se aglomerează în așa măsură încât parcă sunt lipiți unul de altul. La unele reptile. Animalele care sunt în imposibilitatea de a fugi. 2003). Ei se refugiază în cochilii goale de melci. Când vulpea vede acest colorit își abandonează imediat vizuina. frunze. În această perioadă. şerpi. acoperirea armelor ostaşilor în deplasare cu ramuri. emit sunete de alarmare când apare uliul. iar spuma rezultată acoperă larva şi o camuflează de prădători: păsări sau insecte carnivore. îl urmărește și îl înconjoară din toate părțile. Toți pițigoii tac brusc în cel mai apropiat refugiu. 45 . vopsirea unor maşini în culoarea mediului. bâtlani. Unele animale hărțuiesc prădătorul prin etalarea unor culori țipătoare. ci. ca să disatragă atenţia observatorilor tereştri şi aerieni (Opriş. cum ar fi primatele (babuinii. Larvele unor cicade din genul Aphrophora şi Philaeus. iar la larva ploşniţei Reduvius personatus. Specii solitare de paseriforme nu emit sunete de alarmă și nu posedă reacții sociale de apărare față de uliul păsărar (Accipiter nisus). Astfel în interiorul unei turme se generează o mișcare centripetă. se ascunde în grăunţe de praf şi apare ca o grămăjoară umblătoare din care ies numai antenele. Călifarul alb are un penaj împestrițat cu alb. De obicei perioada de reproducere la speciile coloniale este scurtă și ele cooperează în apărarea locului de înmulțire și a progeniturilor. pasărea aude. Dacă există perechi care cuibăresc prea devreme sau prea târziu ele vor fi expuse pericolului prădătorismului. într-o mişcare înceată. Altele. de ameninţare sau de avertisment. cimpanzeii) atacă un prădător căruia nu iar putea face față un singur individ. Ea destul de prezentă atât la turmele de vite. acționând ca și cum stolul ar fi un organism unic și evită atacul prădătorului prin schimbări bruște de direcție. Pagurii (ord. în blana animalului se instalează alge care îi dau animalului culoarea verde asemănătoare mediului. în timpul nopţii porneşte în căutare de frunze şi muguri. Stolurile de sturzi migratori (Turdus migratorius) manifestă un comportament de agregare foarte bine pus la punct. Observarea lumii animale a făcut ca omul să introducă în arsenalul tehnic al armatelor moderne elemente de camuflaj. Paguridae) au abdomenul moale și sunt vulnerabili la prădători. el devenind orb și surd. cocoșul închide pe jumătate ochii. au capul mic şi ascuţit.

temperaturii sau mai lent prin tulburări nervoase provocate de foame. Imitația Thorpe (1963) sinonimizează imitația cu învățarea prin intuiție. însă. după împrejurări. Sepiile şi caracatiţele își schimbă foarte repede culoarea. galbenă. culorile dominante sunt cele verzi sau cele maroniu. mai mult în joacă. 1975). în caz de pericol îşi lasă coada (autotomie) care se zbate un timp. La mamifere. adaptând-o precis mediului ambiant. În zonele nordice.a. își schimbă coloritul. La animalele superioare. În pădurile din zona temperată. iar şopârla scapă cu viaţă. În zona temperată. radiolari. Unele animale. care trăiesc în grupuri sociale. sudul Spaniei se găsesc celule speciale (cromatofori) care se pot contracta sau dilata sub acţiunea sistemului nervos. După câtva timp și alți indivizi au început să facă acest proces. Când sună telefonul el deja începe să emită un sunet de genul “alo”. diverse insecte. găsim animale de culoare albă: găinuşa polară (Lagopus lagopus). La numeroase mamifere și păsări. Cameleonul (Chameleon chameleon) își schimbă culoarea cu uşurinţă. Ei sunt capabili să imite și diferite zgomote: soneria telefonului. Papagalii. Ochiul are o contribuţie fundamentală în declanşarea acţiunii cromatoforilor. În regiunile polare cu zăpezi veşnice. apare o homocromie sezonieră. fluieratul ș. Există mai multe tipuri de homocromie: 1. Imitația veritabilă este aceea prin care animalul reproduce un act motor. cum ar fi: cochiliile unor melcişori de faleză. roşie.Şopârlele din ţara noastră. Toți subordonații vor căuta să-l copieze. Aici se aplică formula. ca şi în precedentul caz „coada sau viaţa” (Opriş. În zona nisipurilor trăiesc animale ce au culori deschise în ton cu mediul arenicol. coțofana sau corbul sunt capabili să imite cuvintele umane. imitația se realizează doar dacă un individ de rang superior face un act motor. de multe ori asociază reproducerea sunetelor cu diferite acte comportamentale umane. de obicei în grupuri sociale. Animalele au o colorație. ci poate doar bruscat pentru a i se fura hrana. crabul. Hermelina (Mustela erminea) şi nevăstuica (M. Homocromia ocazională este o formă de protecţie. şerpii şi mamiferele oscilează între verde. Dacă. o emisie vocală sau o culoare. cărăbuşul de nisip. Brotăcelul verde (Hyla arborea) din pădurile noastre își schimbă culoarea pielii după substratul unde se odihneşte. lăcuste. transparența apei a determinat o serie adaptări homocrome. La peşti se vede homocromia ocazională. prin succesiunea anotimpurilor. sifonofore. infuzori. dar și gaița. Pigmenţii din cromatofori sunt de culoarea neagră.roşcate. Homocromia. prin care acestea imită comportamentul unor congeneri. devenind când gălbui. Specia de papagal Mynah din India (Eulabea religiosa) este cel mai bun imitator putând pronunța mai multe cuvinte corect din punct de vedere fonetic. prădătorul o atacă. și uneori și o postură asemănătoare cu cea a mediului ambiant. Schimbările de culoare se produc violent sub influenţa variaţiilor luminii. puii învață de la mama lor sau de la ambii părinți ce este comestibil pentru ei. 1975). scârțâitul unui sertar. copepode. nisipurile din deşerturi. S-a arătat că există și la animale o tradiție biologică. Homocromia permanentă – la animale există o colorație foarte asemănătoare cu cea a mediului ambiant. când transparente pentru a scăpa de un duşman. galben şi maron. un mijloc activ de apărare. când vărgate dacă sunt între pietre. ursul polar (Ursus maritimus). brun roşcată vara şi albă iarna. apele mărilor şi oceanelor se găsesc multe animale care au coloraţia protectoare. lăsând simultan şi cunoscuta cerneală de camuflaj. atunci el nu va fi urmat de ceilalți. în pădurile tropicale. permanentă. nivalis) își schimbă blana după sezon. Fiinţele planctonice au corpul transparent. dacă sunt pe nisip. mânie. s-a observat că un comportament dobândit prin învățare se transmite dincolo de viața individului. Spre exemplu. sete. în populația respectivă un individ de rang inferior va recurge la un act motor nou. proces numit tradiție (Cociu. cladocere. Analizându-se comportamentul la macacii japonezi (Macaca fuscata) s-a observat la un moment dat că unul din indivizi a început să-și spele cartofii cu care se hrănesc. ploşniţe. Ochiul copiază culoarea pe care o vede şi nu aceea pe care se 46 . care înainte nu era caracteristic speciei. În pielea acestui animal din nordul Africii. 1999). În mediul acvatic. la cimpanzei în procurarea hranei cu un obiect. Omizile. şerpii de nisip (Eryx sp). iepurele polar (Lepus timidus). Transparenţa este un bun mijloc de protecţie a fiinţelor planctonice împotriva prădătorilor (Opriş. stabilă.

Alt şarpe. Uneori animalul caută un loc a cărui culoare se aseamănă cu cea a corpului său. Ouăle păsărilor sunt adevărate capodopere de camuflaj. culoarea nisipului sau a pereţilor de corali. Caprimulgul are un penaj colorat cafeniu. 1975). pietricele sau crenguţe. iar puii de cerb au pete deschise pe un fond mai întunecat. iar restul corpului pe un fond alb el se colorează în negru şi invers (Opriş. din Malaezia (Bungarus fasciatus). Păianjenii din specia Philochomus poecilus au variații de culoare. din regiunile mlăştinoase ale estului S. se descompune cromatic în frunzişul pădurii tropicale. Aceste culori de avertizare se numesc şi aposematice (apo. animalul îşi pierde linia de contur şi împiedică recunoaşterea victimei de către prădător. O formă eficientă de camuflaj este culoarea de dezagregare ce se întâlneşte la unele animale unde apar dungi şi pete contrastante. iar la omizi apar linii. Pot imita alge. pe când peștii răpitori îi deosebesc greu de fundul luminos al suprafeței apei ce reflectă aerul. colţi veninoşi. Aceste animale au arme puternice. licheni. se pierde uşor printre cioate.presuri. Un astfel de colorit îi fac mai puţini vulnerabili la atacul fiarelor (Opriş. Buhaiul de baltă (Botaurus stellaris) stă ascunsă în stuf şi e greu de observat din cauza penajului. 3. dropii. 1975). Şarpele Boa (Boa canina). în caz de pericol se culcă la pământ. Umbra criptică. În poziţie de pândă sau apărare iau o atitudine oblică. puternic contrastante întrerup conturul corpului fragmentându-l. peştii îşi pierd conturul din cauza nuanţelor galbene ce se confundă cu mediul şi a dungilor negre care par simple umbre de alge sau corali pe fundul apei. Majoritatea animalelor au partea dorsală a corpului colorată mai închis decât cea ventrală. În acest cadru. celule urzicătoare etc. rămânând nemișcată ca și cum ar fi lipită de acel suport. tulpini.A are pielea brunie stropită cu alb. își întinde coada și aripile rămânând nemișcată până ce se simte din nou în siguranță. nu mă ataca. Partea pigmentată a corpului se confundă cu albastrul mării făcându-i invizibili pentru răpitori. ce seamănă cu trestia uscată (Opriş. dungat cu brun închis.semn). Coloraţia aposematică. similară a mediului înconjurător. 2. 1999). 4. Dacă în acvariu capul este ţinut pe un fond negru. glande toxice sau urât mirositoare. ele își pierd conturul. Cele mai contrastante culori apar la combinaţiile între negru.U. semanticos. au penaj armonizat cu mediul. Păsările prundăraş (Charadrius). Ea se mai numește și lipitoare pentru că stă cu aripile strânse. 1975). coloritul gălbui – pământiu al pupezei seamănă foarte bine cu culoarea solului. galben ruginiu. frunze. prepeliţe. acestea sunt culori de avertizare. cum ar fi: ace. capul tras între umeri. întinde aripile şi coada. flori.roşu şi alb. astfel încât să se confunde cât mai mult cu solul presărat cu bețe și crenguțe (Cociu. Pupăza la cel mai mic semn de pericol zboară sau se culcă la pământ. cu inele galbene şi negre îşi pierde conturul pe un fond de frunze uscate. semințe sau spice de cereale. semănând cu frunzele uscate. sunt bine înarmat şi vei avea neplăceri”. purceii au dungi întunecate pe fond mai deschis.află corpul. parcă ar spune: „fereşte-te de mine. Colorația de dezagregare se asociază în cazul păsărilor cu adoptarea unor posturi. sturzi) au penajul înzestrat cu desene şi culori de dezagregare. Există multe specii care un colorit ţipător. Puii de mistreţ sau cerb au o haină înzestrată cu tonuri de dezagregare. îşi pierde conturul şi scapă de ochii prădătorului. foarte asemănător cu cel al scoarței copacilor. Vipera de Gabon ( Bitis gabonica). În acest fel. la majoritatea viespilor şi albinelor sunt brâuri abdominale. în special pentru păsări. 47 . Culoarea lutoasă se confundă cu aceea a terenului. fixată de -a lungul unei ramuri groase. alternativ şi intens colorate. Comportamentul prin care este pusă în valoare homocromia se numește comportament criptic. La buburuză (Coccinella) găsim puncte negre pe un fond galben şi portocaliu. Cambula (Pleuronectes). peşte marin. iar dungile negre de pe aripi. are capacitatea de a copia fondul general. suprapuse peste tonalitatea cromatică.exponent. de obicei negru şi galben. din regiunile înalte cu grohotiş. Homocromia copiantă . Numeroase păsări (sitarul. Indivizii cenușii sunt găsiți întotdeauna pe copacii cu scoarța deschisă la culoare.animalele imită nu numai culoarea ci și desenul și într-un anumit grad și forma obiectelor. Insectele phasmide imită plante sau porțiuni ale acestora. Peştii din recifele coraliere poartă pe laturile corpului dungi late. are însuşiri asemănătoare. muguri. galben. accentuată în special la pești. Coloritul criptic apare la animalele care se ascund în mediul cel mai potrivit cu veşmântul său de camuflaj şi adoptă o atitudine când mai puţin sesizabilă pentru duşmani. iar cei negri pe arbori cu tulpina închisă la culoare. colorate contrastant. Privite în cuib de la o anumită distanţă. cu piele verde ca frunzele. Pupăza. ramuri. Şarpele rege (Lampropeltis getulus).

fluturi. iar cele din genul Pterochrosa şi Acridoxena sugerează frunzele uscate ce atârnă de ramuri. al căror corp are forma de fus şi aripi transparente. Şarpele de alun (Coronella austriaca) copiază în mare parte. deci nu ii greu de presupus că Leptalis. Coada o poate răsuci. Lăcustele Phasmidae au corpul lung. Petele gaben – roz. cu aripile din faţă negre. sunt:  motivaţia mimării (modelul trebuie să aibă câteva însuşiri care să alunge prădătorul. venin. În natură întâlnim animale viu colorate dar total lipsite de mijloace de apărare. Aceste fenomene se încadrează în fitomimoză. sau mimetismul (copierea celor puternici). perozităţi contrastante în piele. lipsiţi complet de mijloace de apărare.. frunze verzi sau uscate.zag pentru căutarea hranei. ca o ramură uscată. Sunt unii fluturi tropicali din familia Heliconidae. mult mai mari atunci când este mai rar. sunt confundate cu acestea de prădători şi deci ocolite. cât şi modul de deplasare în formă de zig. semanticos. Şerpii de corali (Micrurus). deoarece sunt sacrificate mai puţine exemplare şi obişnuinţa răpitorilor se face mult mai rapid când au de a face cu modele necomestibile decât cu mimanţi comestibili. avertizează păsările asupra mirosului şi secreţiilor lui neplăcute. În pădurile noastre sunt omizi de cotari (Geometridae) – fluturi.portocaliu. Aceste şopârle muşcă ca un câine şi nu îşi desfac dinţii veninoşi din rană o bună bucată de timp. tulpini. prin contrastul alb. Unii paianjeni (Myrmecium salticus) imită forma corpului furnicilor. paradoxal. după Henry B. imită perfect o frunză uscată. râs. Umorile lui au un miros urât şi gust pătrunzător care gonesc toate animalele. pisică sălbatică).roşu carmin găsim la buburuze. culoarea unor alge. muguri. În aceleaşi locuri trăiesc şi specii de fluturi neînrudiţi cu Heliconidele. Lăcusta călătoare (Phyllium siccifolium) are formă de frunză. gust. fără experienţă. sub formă de dungi sau pete le întâlnim le felide (tigrul. Fiecare aripă seamănă perfect cu o frunză. Sconcsul american (Memphites mephites).mozaicuri. Natura ne oferă exemple multiple de animale care imită aspectul. miros. ca nişte brăţări şi avertizează păsările şi mamiferele răpitoare care îi ocolesc. doar trupul este mai gros şi îi lipseşte acul. jaguar.portocalii din pielea negrie avertizează pe duşmani.negru din blană. din regiunea Indo. puternic iritant. viespi sau ţânţari. La broasca râioasă (Bufo bufo) spatele este negru cenuşiu cu pielea brobonată din cauza glandelor toxice. iar când doarme se lipeşte de trunchiul copacului. licheni. flori sau seminţe. corpul este turit. Lăcustele din genul Phyllium seamănă cu frunza verde. sunt rari. Prin mimetism se imită culoarea și forma altor organisme. 1975). În pielea ei se găsesc glande ce secretă un lichid alb. fiind lipsiţi de arme de apărare. Leptalis sp. Dacă mimanţii ar depăşi ca număr modelele. acoperit cu pete galbene ce atrag atenţia. Şopârla Gecko din Madagascar (Uroplatus fimbriatus) are o coadă ce se aseamănă cu frunzele copacilor. atunci prădătorii nu ar avea motive să îi ocolească. frumos colorat şi foarte comun dar ocolit de toţi consumatorii de fluturi. semnul de recunoaştere de pe capul viperei. negru. ghepard. dar imită desenul. Condiţiile fundamentale ale mimetismului. care scapă de atacul păsărilor insectivore (din cauza mirosului şi gustului lor dezagreabil). atrage atenţia duşmanilor asupra glandelor anale urât mirositoare (Opriş. Contrastul negru. galbene şi roşii. Fluturele Leptalis theone seamănă leit cu Ithonia ilerdina (din familia Heliconidae). cucul se asemănă cu eretele. pătate cu roşu şi cele din spate de un roşu carmin. pumă.Maleziană.galben.  asemănarea mimantului cu modelul  coabitarea în biotop  raportul numeric între model şi mimant: mimantul trebuie să fie mai rar decât modelul Printre fluturii din fâneţele noastre se numără şi cei din familia Aegeridae.semn). iar picioarele lăţite ca nişte apendici foliari. La păsări. Mimantul (Leptalis) este mult mai rar decât modelul. Musca de latrina (Eristalis tenax) se confundă uşor cu o albină. dar au acelaşi colorit şi acelaşi desen al aripilor. foarte viu coloraţi. fluture comestibil este ocolit pentru că seamănă cu modelul. comportamentul şi culoarea animalelor bine protejate. Salamandra are corpul negru. Fluturele Kallima sp. Lângă cap au trei perechi de picioare 48 . exemplu Zigaena filipendula. lucios. Aceşti fluturi. leopard. ramuri. veninoşi.. Combinaţii contrastante aposematice întâlnim la şopârlele din Arizona şi Mexic ( Heloderma suspectum). rudă cu dihorul. subţire. forma. consumă la început şi un număr mare de modele până când îşi formează obișnuința de a evita prăzile cu un miros sau gust respingător. pentru că prădătorii tineri. Ei sunt uşor confundaţi cu albine. cu capul în jos. Cele mai frumoase contraste negru.altul. albe. atârnând ca o crenguţă ce are la un capăt o frunză. din America de Nord şi Mexic au pe corp inele negre. Şansele mimantului de a supravieţui devine. serval. Coloraţia allosematică (allos.

îndoaie capul ca o potcoavă. miriapodele și viespile.  Cefalopodele: sepiile. rudă cu căluţul de mare. Asemănarea nu este niciodată totală. în caz de pericol își înfășoară dușmanul cu coada sa lungă și flexibilă. În comportamentul de salvare sunt întâlnite și mijloace chimice. șopârla deschide gura larg și astfel lobii se ridică.adevărate. 49 . ce copiază înfățișa rea unor viespi cu aspect înfricoșător din genul Pepsis. asemănătoare mucoasei bucale și țepilor albi asemănători dinților.  Salamandrele. având corpul subțire. unul din cele mai interesante fenomene este cel de autotomie. s-a constatat că aceasta își lasă coada în gura dușmanului. care este în fapt o șopârlă. Aceste viespi din America de Sud au ac mare fiind evitate de animale. care derutează dușmanul. Când se deplasează se sprijină pe picioarele din faţă. În lumea nevertebratelor cele mai imitate animale sunt viespile. printre algele brune Fucus trăieşte un peşte Phyllopterix equis.  Dintre nevertebratele care au venin sunt: scorpionii. Ele au o glandă cu cerneală a cărei secreție este proiectată. Ariciul are tot corpul acoperit cu țepi și atunci când se simte în pericol se face ghem. iar la partea posterioară au două perechi de picioare false. Aceste peşte are un aspect zdrenţăros ce se aseamănă cu algele (Opriş. O întreagă familie de fluturi. în caz de pericol. Când se odihneşte pe scoarţa copacului pare un solz de coajă crăpată. broaștele râioase. Pupăza își căptușește cuibul cu excremente. 195). Fluturele nocturn ochi de păun atunci când își etalează aripile evidențiază două desene ce se aseamănă cu ochii de bufniță. uneori otrăvitoare. dar are o mare valoare pentru supraviețuire. Vulpea însă dă cu apă pe el sau urinează pe el astfel încât îl determină să scoată botul. Numeroase specii se apără de dușmani prin emiterea de substanțe volatile cu miros dezagreabil care este asociat cu o colorație de amenințare. Este procesul prin care are loc amputarea unor organe sau porțiuni de organe. dintre amfibieni. cu dungi cafenii. În Africa de Sud unele specii inofensive de vipere imită specia veninoasă și deosebit de periculoasă: Bitis caudalis. ci are o formă mult mai boantă. buhaii de baltă. De multe ori organul nou format nu mai este la fel cu cel vechi. Există astfel o familie întreagă de fluturi din familia Sintomidae. Păianjenul cu picioare lungi (Phalangium opilio) când este prins își desprinde automat unul din picioare care continuă să se miște câteva minute. oferind astfel un punct vulnerabil. O adaptare homocromică puternică o are fluturele Shinx euphorbiae. iar locul ruperii se reface foarte rapid (Cociu. În lungul litoralului australian. Lăcustele își amputează frecvent unul din membre. iar aripile transparente. Colorația sinaposematică . Coada desprinsă se mișcă în continuare ca o ființă vie. țepii sau carapacea broaștelor țestoase reprezintă mijloace de apărare pasivă. calmarul. Rana se cicatrizează rapid și urmează un proces de regenerare a porțiunii pierdute. egeridele au aspectul unor viespi. lăsând impresia unei ramificaţii a crenguţei. în apă formând o perdea de fum. stau lipiți de colțurile gurii. pentru că aripile anterioare au culoare galbenă. fusiform. gura pare mult mărită. păianjenii. O altă modalitate prin care un animal se poate salva este aceea a etalării unei configurații asemănătoare cu a unui dușman natural. posedă în tegumentul lor numeroase glande a căror secreție este iritantă. ceea ce nu pune în pericol existența individului. Șopârla Phrynocephalus mystaceus (șopârla gulerată) din Asia are pe laturile corpului doi lobi tegumentari care în poziție de repaus. Sconcsul emite mirosuri greu de suportat pentru a-și îndepărta dușmanii. apropie picioarele false de cele din faţă lăsând impresia că măsoară drumul pe care îl parcurg. configurație ce declanșează starea de teamă. cochiliile. Carapacele. mirosul îndepărtând dușmanii și protejând puii. iar datorită culorii lor roșii. La cel mai mic pericol se fixează de suport cu picioarele false. pe suport. caracatița – deși posedă arme foarte eficace de atac reprezentate de tentaculele cu ventuze. iar corpul devine rigid. 1999). Atacată. albine sau țânțari. Șopârlele își pierd coada.  Dintre vertebrate: pisica de mare. La șarpele de sticlă. În ceea ce privește comportamentul de salvare. Alte animale posedă venin.în care mai multe specii de viespi au culoare de avertizare. inoculându-i venin cu ghimpele caudal de 40 cm.

râs)  Ocupate de cupluri (privighetori. iar curcanul își expune mărgelele viu colorate. Marcarea optică. Măcăleandrul își expune pieptul de culoare roșie. iar ceilalți masculi sunt atacați dacă se apropie prea mult. teritorii limitate la împrejurimile imediate ale cuibului. teritorii de acuplare. 3. ce se retrag de la bun început.În comportamentul de salvare este inclusă și așa – numita moarte aparentă sau tanatoza. care au corpul colorat în așa numitele culori vii de afiș. zona cuibului nu este apărată și dobândirea hranei nu se limitează la aceste zone. Agresivitatea se reduce direct proporțional cu îndepărtarea de teritoriu. dar nu de hrănire. în care un animal se manifestă agresiv față de congenerii săi și nu permite intruziunea lor. Marcarea acustică. teritorii colective sau comunitare care sunt apărate de un grup de indivizi în cadrul unei specii. Ei utilizează anumite zone ale acestuia. nidificare și hrănirea puilor. după ce își stabilesc un teritoriu se colorează în roșu intens pe abdomen. 4. Cântecul masculului de privighetoare (Luscinia luscinia) semnalizează tuturor congenerilor săi că un teritoriu și-a găsit proprietarul definitiv. teritorii de iarnă. 7. Masculii de otarii cu blană (Callorhinus ursinus) ce posedă un teritoriu se apropie rapid de vecin. se întâlnesc la specii de păsări cum ar fi cocoșul de mesteacăn (Lyrurux tetrix) sau cocoșul de munte care își delimitează suprafețe de vegetație unde masculii se adună pentru a efectua paradele nupțiale. evitându-se luptele directe. se întâlnesc la păsările ce clocesc în colonii: flamingo. 6. Comportamentul teritorial se bazează pe faptul că agresivitatea posesorului atinge intensitatea maximă în zona în care se îndeplinește activitatea sa esențială și descrește pe măsură ce animalul se îndepărtează de această zonă. teritorii de acuplare și cuibărire. gata să-l apere. Marcarea olfactivă constă în emiterea unor mirosuri specifice. el nu trebuie imaginat ca o zonă strict delimitată de granițe fixe. Teritoriul reprezintă acel spațiu a cărui dimensiune poate varia. Deși teritoriul reprezintă o entitate topografică. la păun se întâlnește o situație similară. se întoarce cu burta în sus. Comportamentul teritorial Indivizii unei populații nu sunt răspândiți omogen și întâmplător în cadrul unui biotop. gorile). deoarece posesorul unui teritoriu își evidențiază prezenţa prin diferite mijloace. 2. Cocoșul are creasta de culoare roșie. Ghidrinii. 5. Astfel animalul se poate manifesta optic. Conflictele teritoriale sunt reduse ca intensitate și frecvență. Şarpele (Coluber sp. Ghidrinul are abdomenul roșu. tigru. se întâlnesc la păsările ce iernează într-o zonă distinctă față de cea în care se reproduc: gâsca cu gât roșu. deschide gura. pelicani. Cele 50 . Nice (citat de Cociu. Marcarea tactilă este rar întâlnită în lumea animală. M.) surprins. Antilopele își freacă glandele situate înaintea ochilor de arbuști sau ierburi înalte. Culori vii de avertizare și marcare a teritoriului se observă și la peștii recifelor de corali. în acest caz animalele care cuibăresc sau se reproduc într-un anumit teritoriu se hrănesc într-o altă zonă. scoate limba și o face pe mortul. 1999) propune o altă clasificare: 1. teritorii de acuplare. Buburuzele luate în mână se întorc cu burta în sus răsturnându-se pe spate cu piciorușele și antenele strânse. teritorii de odihnă. lebede)  De grup (maimuțe urlătoare. M. Aceste zone reprezentând teritorii sunt mai mult sau mai puțin precis delimitate și sunt apărate împotriva pătrunderii altor membri ai aceleiași specii. sturzii revin noaptea într-un anumit spațiu în care fiecare posedă propriul loc de repaus. Coloritul strident servește la marcarea teritoriului și mai ales a celor de hrănire din cadrul unui recif. hipopotami) își semnalizează prezența prin eliminarea urinei și a fecalelor. acustic sau olfactiv. femelele se îngrijesc de construirea cuibului și creșterea puilor. lăsându-se să cadă pe abdomen. Teritoriile sunt de trei feluri:  Individuale (urs. Mamiferele macrosmatice (șoareci. acestea se întâlnesc la coțofana australiană (Gymnorhina tibicen) sau la maimuțele urlătoare. avertizându-și concurenții.

Alteori însă se trece de la faza de amenințare la cea de atac efectiv. La cal. Comportamentul agresiv se poate transforma în sociosemnal caracteristic amenințării. spre partener. mâncare etc. prin care un congener poate fi avertizat să nu se apropie. limbajul nu este bazat exclusiv pe învățare de-a lungul vieții ci are și o componentă înnăscută. ci folosește anumite trasee pe care le frecventează cu regularitate. Aflați în fața unui dușman. Semnalele transmise în cadrul unui grup includ caracteristici morfologice sau coloristice. de depunere a produselor de excreție. acustice. Sociosemnalul denumește toate manifestările fizice și comportamentale ale unui animal care provoacă declanșarea unui răspuns la un alt individ din aceeași specie. În categoria sociosemnalelor tipice sunt incluse și modificările corporale sau cele posturale. În acest fel. exprimând astfel disponibilitatea spre contact social.două animale alunecă unul spre celălalt la limita teritorială până ce boturile se lovesc unul de altul. În cadrul grupurilor de animale are loc comunicarea prin semne numite sociosemnale. Păsările de pradă nu survolează la întâmplare teritoriul lor. În interiorul teritoriului animalul nu circulă oricum. oferă condițiile pentru creșterea. Punctul central al teritoriului îl reprezintă adăpostul. ci se deplasează pe anumite rute aeriene. Ei își delimitează astfel teritoriul fără a avea loc o confruntarea agresivă. Chiar și la om. parental sau sexual capătă o funcție-semn. La cele mai multe animale cele două sisteme interferează. Comunicarea prin intermediul semnelor numită și semiotică. adeseori în lumea animală apare și așa numitul comportament redirecționat. În cadrul teritoriului poate exista și o zonă de hrănire situată mai aproape sau mai departe de adăpost. Astfel. Unele animale precum bizamul. Abdomenul roșu al unui mascul de ghidrin are pentru un alt ghidrin mascul semnificația de rival mascul. coji de banane. Urechile 51 . protecția și instruirea puilor. pietre de diferite dimensiuni. asigură animalului securitatea optimă. comportamentul teritorial asigură repartizarea eficientă a resurselor naturale ale unui biotop între membrii populației unei anumite specii. Comunicarea Animalele folosesc diferite sisteme nonverbale de comunicare constând din semnale optice. 4. le târăsc sau le aruncă. Comportamentul de substituție sau transfer constituie un alt tip de sociosemnale care diminuează sau inhibă comportamentul agresiv intraspecific. Amenințarea unui alt individ constă din etalarea dinților și culcarea urechilor spre spate. de împerechere. Termenul de sociosemnal poate fi folosit și în comunicarea interspecifică. precum și locuri de toaletare. Sociosemnale Comunicarea implică un schimb de informații prin intermediul semnului. iar urechile sunt îndreptate înainte. pe traseul cărora sunt purtate de curenții de aer ascendenți. Caii prezintă și o mimică de salut distinctivă: gura este deschisă. aruncă diverse obiecte fără a ținti însă. ceea ce creează impresia unei talii mai mari și implicit a unei forțe fizice mai puternice. Cimpanzeii lovesc solul sau copacii. Teritoriul cuprinde două categorii esențiale de elemente: puncte sau zone fixe și căi de comunicație sau trasee. chimice și tactile. 5. Funcțiile adaptative ale comportamentului teritorial pot fi rezumate astfel: 1. Zbârlirea penajului la păsări sau a părului la mamifere se datorează unei reacții vegetative determinate de sistemul nervos simpatic. emisiuni sonore și chimice precum și diferite tipare motorii cum ar fi mișcările de curtare sau amenințare. rup crengi pe care le agită. castorul au și câteva adăposturi secundare. în comunicarea intraspecifică se remarcă inventarea unei mimici expresive. dinții etalați. destul de precise. previne suprapopularea unui biotop. 2. previne sau atenuează agresivitatea intraspecifică. care le facilitează zborul planat și implicit o economie de efort. iarbă și alte elemente vegetale spre congeneri. conturul corpului se mărește. poate fi de două feluri: filogenetică și ontogenetică. comportamentul de toaletare. 3. În cadrul comportamentului social. Sunt aruncate bețe. ce declanșează liniștirea agresorului sau a individului dominant.

prin care animalul expune o serie de reacții într-o anumită ordine. urinarea. se observă că un mare număr de furnici din zona adiacentă se retrag în mare grabă. 2010. Cu timpul. 4. cu capul îndreptat spre cuplul inamic. Uneori se observă o mișcare de instigare in gol. Ritualizarea presupune mai multe funcții: 1. furnizarea unor stimuli mai eficace către alți indivizi.mamiferelor se ridică în cazul posturilor agresive și se culcă lipindu-se de cap în cazul posturilor de apărare. însă mirosul unor excreții aparținând altui individ produce alerta și teama. formând toate unghiurile posibile între axul longitudinal al corpului său și direcția amenințării. secreția unor substanțe glandulare. după aceea când intra în casă se repezea către fereastră și apoi începea să urce pe scările interioare ale casei. Limbajul albinelor Karl von Frisch (1965) (citat de Ion I. cât și întorcându-se în jurul masculului. în majoritatea cazurilor în fața masculului și amenință pe deasupra umărului în direcția opusă. dar întotdeauna executa la pătrunderea în casă o întoarcere în unghi aproape drept și abia apoi urca în casă (Cociu. Alcock. Femela de călifar roșu (altă specie de călifar. Găinile sunt atrase prin acest comportament și vin să caute hrana alături de el. Ritualizarea Majoritatea structurilor comportamentului animal au fost supuse unui proces de ritualizare. s-a repezit către o fereastră deschisă. la 800 metri de stup și acolo au fost puși patru observatori.: șobolanii care își marchează traseele folosite în căutarea hranei. modificarea mișcărilor respiratorii. defecarea pot deveni sociosemnale. De fiecare dată.Tadorna ferruginea) aflată alături de partener poate să efectueze o mișcare de amenințare atât în fața ei. se eliberează o secreție interdigitală având un miros pătrunzător specific cu funcția de a alarma membrii cârdului (Cociu. cu rotație înapoi. unde era lumină. 2009) a studiat dansul și semnificația lui la albine. Ea se plasează totuși. După care executând o întoarcere în unghi de 90 grade și-a urmat stăpânul. Ritualizarea biologică se formează în cursul filogenezei pe durata unor perioade considerabile de timp. cu mișcări sacadate dându-se ușor înapoi și ciugulind cu mișcări accentuate. într-o câmpie a fost plasat un stup de observație special confecționat. animalul aflat într-o situație critică efectuează o săritură de excitație. La cerbi. emițând și o chemare caracteristică în cadrul ritualului de curtare. transpirația. diminuând consumul de timp și energie. execută un adevărat ritual când pătrundea în casă. Astfel. Albinele pot indica lucrătoarelor din stup direcția și distanța unei surse de hrană. În cele patru puncte cardinale au fost plasate patru vase cu miere. Albinele lucrătoare au fost marcate cu o vopsea. pentru a fi ferite de mușcăturile rivalilor. a intrat în hol unde era întuneric. Unele reacții vegetative care se transpun în modificările pigmentației tegumentului. Prima dată. liniștindu-se. servește ca mecanism de legătură sexuală sau socială. nu s -a mai îndreptat către fereastră. Când una din albine descoperă unul din vase dintr -un 52 . ea se refugiază în spatele masculului. descriind un semicerc în jurul lui. asigurarea unei mai mari eficacități a funcției de semnalizare sau avertizare. mirosul secrețiilor proprii într-o anumită zonă induce o stare de siguranță. Cocoșul începe să alege una dintre ele și are loc copulația. când un exemplar este strivit. Destul de frecvent. 1999). refugiindu-se în adăpost. datorită eliberării unei substanțe care alarmează congenerii. format din niște cadre etajate (sertare) în spatele unui perete de sticlă. 1999). dar ea se poate schița chiar în cursul ontogenezei prin tendința de a forma obiceiuri. 3. astfel încât atunci când reia amenințarea se găsește alături de soț. în cursul căreia din spațiul aflat între copitele celor două degete mediane. a căror funcție principală este de a stabili relații eficiente cu mediul. Cocoșul domestic scurmă solul de câteva ori. În caz de atac femela de călifar alb aleargă spre adversar cu capul coborât și gâtul alungit și revine la partenerul său cu capul ridicat. Cociu. Karl Lorenz descrie cum o gâscă de vară crescută de om în casa sa. care se lărgește prin răsucire. dacă simte. La un mamifer. Ex. La furnici. 2. reducerea pierderilor în interiorul speciei. 1999. Un alt comportament ritualizat îl reprezintă instigarea întâlnită la animale.

Dacă cercetașa a prevenit lucrătoarele că vor avea un drum lung până la sursa de hrană. adică unghiul se modifică în funcție de poziția soarelui prin calcule al căror mecanism nu este încă necunoscut. albina exploratoare efectuează un dans constând din mișcări rapide și circulare sub forma cifrei 8. Dacă sursa de hrană se află în fața soarelui. indiferent de distanța străbătută de cercetașă. că la revenirea la stup. care este de obicei raza teritoriului în care albinele caută hrana. Unghiul acesta corespunde cu unghiul format din latura soare-stup și latura sursa de hrană-stup. dar există porțiuni de cer senin. cu excepția cazului când sursa de hrană este situată la câțiva km. S-a observat că dacă vântul împinge albina dincolo de sursa de hrană. În schimb lungimea traseului parcurs sub formă de dans. Dansul pe care îl execută albina cercetașă indică locul și distanța până la sursa de hrană. Totuși în orientarea albinelor se pune întrebarea referitoare la zilele când soarele este acoperit de nori. Albina are un zbor cu un randament fiziologic slab. cu antenele lor. unele albine își continua dansul în interiorul stupului. Axul transversal al literei 8 poate fi mai mult sau mai puțin înclinat în raport cu verticala. frecvența vibrației abdominale este constantă. dacă albina va zbura împotriva vântului. Ulterior prin experimente complexe s-a constatat că au o capacitate înnăscută de a asocia soarele ca reper pentru orientare. trebuie ținut seama că astrul ceresc se mișcă în timpul zilei. dansul va fi deviat cu 50° la stânga de la linia verticală. timp în care abdomenul ei vibrează continuu. Există de asemenea o informație privind natura sursei de hrană. Această informație este transmisă în timp ce albinele care urmează dansatoarea îi pipăie fără încetare.sursă de hrană) albina va îndrepta dansul său în jos. Cu alte cuvinte. nu are nici o corelație cu distanța străbătută în zbor de albina exploratoare. 53 . dansul vibrator va fi îndreptat în sus. fie întregul cer este complet acoperit de un ecran noros. Dacă este situată la 50° la stânga traseului soarelui. Dacă locul sursei de hrană este în spatele soarelui (albină – soare . dar la o distanță dublă. Lucrătoarele o urmează deplasându-se pe același traseu și pipăindu-i cu antenele tot timpul abdomenul. de culoare albă). Albina cercetașă va modifica unghiul dansului ori de câte ori este nevoie. deși s-ar crede că ele nu pot percepe deplasarea soarelui în acest interval de timp. Dacă există fragmente de cer albastru. Distanța este indicată prin viteza dansului: un dans rapid corespunde unei surse mai apropiate. care sunt probabil învățate sau înnăscute. ele se vor aproviziona cu o cantitate de miere corespunzătoare lungimii parcursului. De asemenea s-a constatat. Durata vibrației este însă exact corelată cu distanța. Celelalte mecanisme se pare sunt învățate de-a lungul vieții. informațiile privind distanța până la sursa de hrană se referă mai degrabă la efortul necesar pentru a o parcurge decât la valoarea lor reală. Totuși indicarea sursei este corectă. După câteva minute s-a constatat că mai multe zeci de albine ajung în acel punct cardinal. Indicarea distanței are și rolul de a informa culegătoarele despre cantitatea de provizii pe care trebuie să o ia cu ele. un dans mai lent corespunde unei surse mai îndepărtate. abdomenul. ceea ce influențează indicarea distanței. în timp ce abdomenul vibrează. În general.anumit punct cardinal este marcată cu o anumită vopsea (ex. Chiar dacă înspre acel punct cardinal sunt puse m ai multe creuzete cu miere. Intensitatea dansului a fost corelată cu cantitatea de zahăr reperată la sursa de hrană. albina cercetașă va executa un dans ce corespunde poziției soarelui în momentul dansului și nu în cel al găsirii sursei de hrană. Tegumentul albinelor reține foarte bine mirosurile. distanța pe care ea o va indica va fi mai mică decât cea efectivă. însă nu și albina indicatoare marcată cu vopsea. În această din urmă situație. dovadă a faptului că ele au primit informații nu numai despre locul cu miere. distanța indicată va fi mai mare decât cea reală. În acest caz: fie soarele se află în spatele norilor. Pe de altă parte în cazul unui consum abundent de miere. Lucrătoarele detectează astfel pe abdomenul congenerei lor mirosul florii care a fost descoperită. Pentru a aprecia corect distanța trebuie să se facă corect distincția între timpul total în care este parcurs traseul dansului în formă de 8 și vibrația abdominală ce se produce în timpul dansului. s-a constatat că albinele nu se vor deplasa decât la locul inițial. Antenele sunt cele care evaluează forța curentului de aer în timpul zborului și durata pe parcursul căreia acest curent le excită. dar și despre distanța până la sursa de hrană. Indicarea direcției sursei de hrană este foarte precisă și erorile ce pot apărea nu depășesc câteva grade pentru o distanță de până la 800 metri. Deși în indicarea sursei de hrană este luată în considerare poziția soarelui. Rapiditatea dansului indică distanța până la sursa de hrană. deoarece consumă multă glucoză pe un itinerar lung până la sursa de hrană.

masculului. competiţiile între masculi sunt mult mai evidente. S-a constatat că la albine în funcție de rasă apar dialecte în cadrul limbajului de comunicare. Femelele se îmbrâncesc una pe cealaltă pentru a câştiga atenţia masculului. când masculul se împerechează. ci induc o stare de alertă și declanșează zborul de căutare care se desfășoară de data aceasta aleator. Doar dacă soarele trece de zenit cu cel puțin 2. La licurici. urcându-se pe un suport mai înalt şi emiţând o stridulaţie puternică. între indivizi de acelaşi sex . Agresivitatea sexuală. de regulă.lumina care emană este parțial polarizată și planul său de vibrație se află în corelație directă cu poziția soarelui. transferă partenerelor un dar nupţial reprezentat de un spermatofor imens. care defineşte avantajul pe care îl au anumiţi indivizi asupra altora de acelaşi sex şi specie. Deci nu pot exista semnale false. Selecţia sexuală. albina nu poate executa dansul sau indica unghiurile și lucrătoarele își întrerup zborul. Apare aşa numita selecţie sexuală. producându-le pagube imense. numită şi selecţie intrasexuală apare atunci când membrii unui sex intră în competiţie unul cu altul pentru accesul la alt sex. Masculul recepţionând semnalul. perturbatoare în limbajul albinelor. până ce aterizează exact în locul unde se află femela. atunci dansurile pot reîncepe. Agresivitatea pentru dobândirea unui partener sexual este întâlnită la cervide. Dacă cerul este complet acoperit. reprezintă un sociosemnal. datorită faptului că masculii mai mari sunt capabili sa îi izgonească pe cei mai mici. Pentru a semnaliza posesiunea unui teritoriu. Iniţiativa revine. imediat după terminarea estrului sau în perioada imediat premergătoare fătării. să localizeze soarele chiar prin cele mai groase straturi de nori. Ele sunt capabile. Preludiul împerecherii constă în formarea cuplului. Există şi o agresivitate intersexuală cum ar fi cea de respingere a masculului de către femelă. toate rasele de albine execută numai un dans circular sau în rond care nu comunică informații privind direcția. prin care îşi marchează spaţiul respectiv şi îi avertizează pe intruşi să se retragă. unei a treia culegătoare. Distanța critică la care apare dansul în formă de 8 depinde de rasă. acustică. fapt demonstrat. Selecţia sexuală va favoriza masculii capabili de performanţe la niveluri înalte în cursul conflictelor din interiorul speciilor. nu 54 . la femele este evidentă când populaţiile locale cresc aşa de mult că indivizii nu pot găsi destulă hrană şi sunt nevoiţi să-şi părăsească teritoriile. Zona tumefiată şi viu colorată în roşu din regiunea genitală. Masculul o va alege întotdeauna pe cea mai puternică dintre ele. ei au tendinţa de a fi mai mari decât femelele din specia lor. Conflictele agresive se petrec de obicei. Când masculii luptă mereu pentru a avea succes la partenere. Când distanța de la stup la sursa de hrană este foarte scurtă. Cel mai probabil aceştia se împerechează doar odată în viaţă. La greierele Mormon sp. permiţând masculului să recunoască în cadrul grupului. Când are loc împerecherea. prezentă la multe specii de maimuţe. fără să fi luat ea însăși cunoștință de locul unde se află sursa de hrană. care indică receptivitatea sexuală. S-a mai constatat că nici o albină nu comunică mesajul pe care tocmai l-a primit de la o altă albină. Cel mai adesea animalele îşi măresc corpul pentru ca postura lor să pară mai impunătoare.. unii masculi îşi anunţă disponibilitatea de împerechere. Femela apteră stă pe sol şi de îndată ce percepe lumina emisă de organele fotogene ale unui mascul ce trece în zbor. albinele lucrătoare continuă să danseze cu condiția ca ele să poată vedea zona noroasă în spatele căreia este ascuns soarele. Deosebirile dintre sexe avantajează masculii ce etalează competiţii pentru parteneră şi care îşi urmăreşte femela cu stăruinţă. îşi întoarce abdomenul în sus şi îşi etalează lumina sa. femelele aflate în estru. Competiţia femelelor pentru parteneri. chimică. În acest fel.5 grade. „proprietarul” său dezvoltă o serie de sociosemnale de natură optică. Comportamentul de reproducere Împerecherea. în relaţia exclusivă a reproducerii. cercuri din ce în ce mai mici. Un număr mare încep să traverseze culturile agricole ale fermierilor. coboară în zbor. Acesta reprezintă 25 % din masa corpului său. Când soarele se află la răsărit. Deşi apar competiţii şi între femele. la unele mamifere carnivore. Ochiul albinei ca și al altor insecte poate percepe planul de vibrației al luminii polarizate. ambele sexe posedă organe luminoase cu rol în atracţia sexuală.

Analizele la 208 pui de babuini din Kenia au arătat că dominanţa masculului se regăseşte nu numai în succesul său reproductiv dar şi în succesul său genetic. Aceste alianţe pot avea confruntări cu un rival puternic. care sunt capabili să copuleze şi să insemineze un număr mai mare de femele.). În schimb în mijlocul sezonului sau spre sfârşitul perioadei de împerechere. Glen Hausfater (citat de Alcock. de supunere. au loc competiţii intense între masculi pentru statutul social. sperma viabilă primită de la masculi poate fi păstrată perioade lungi în saci mici sau tubuli. picioare torsionate. Din cauză că un mascul de iguană are nevoie de 3 minute că să transfere sperma în cloaca femelei. Fecundaţia are loc când o ovulă matură este produsă în ovar. au şanse să se reproducă. un mascul mai mare soseşte aproape simultan şi îl înlătură fără ceremonialuri.. Statutul de rang superior îi dă dreptul de a se împerechea mai des decât subordonaţii. Când copulează cu un nou partener. La păsări. 3. cozi ca nişte crose. în ciuda faptului că masculul de rang înalt ar putea fi înlăturat de unul dintre oponenţi. la începutul sezonului de reproducere nu realizează împerecheri în afara perechii reproducătoare. ele copulează şi cu alţi masculi. Masculii de Panorpa pot evalua abilitatea estimării numărului de spermatozoizi pe care deja femela l-a înmagazinat în corp şi ajustează numărul de spermatozoizi pe care îi va transfera partenerei ce s-a împerecheat anterior. Masculii. face posibilă de a se determina aproape cu certitudine dacă un anume mascul este tatăl unui anume pui. ea primeşte din nou spermatozoizi şi probabil că puii vor aparţine masculului din afara perechii. prind femelele şi le forţează să copuleze. 55 . înainte ca oul să fie eliminat prin cloacă. masculii de rang superior se împerechează cu femelele doar când acestea sunt la ovulaţie. de la păianjeni până la dinozauri şi de la insecte la rinoceri au arme în formă de coarne. Tehnologia moleculară. masculii de talie mică au adoptat o altă strategie. înaintea copulării şi reţin sperma în corp. Alţi masculi secretă salivă pe frunze şi aşteaptă femelele ocazionale să vină şi să consume acest dar nutriţional. lăsând un mesaj submisiv. Alţi masculi nu oferă nimic. pe care le folosesc când se luptă cu alţi masculi pentru cucerirea femelelor. masculul elimină cu ajutorul ciocului. Ei ejaculează precoce. În lumea vie se constată existenţa unei competiţii a spermei. Deşi masculii la multe specii se luptă pentru femele. Îndată ce are loc o ierarhizare. cu alt partener. dopul de spermă depus de masculul de dinaintea sa. La iguanele marine din Galapagos ce trăiesc în colonii dense. indivizii masculi se rănesc cam odată la şase săptămâni şi rănile sunt de patru ori mai multe decât la femele. La brumăriţa de pădure (Prunella sp. 2009) a observat. Oponenţii sunt doritori să lupte. incluzând analizele microsatelitare. dar se stabileşte o ierarhie a dominanţei. Femela se împerechează cu masculul din cadrul perechii sale sociale. forţându-l să renunţe. de fapt. Femela stochează sperma de la partenerul său şi odată cu trecerea timpului devine mai puţin viabilă. Masculii de babuin pot forma parteneriate cu alţi masculi. angajează copulări şi în afara perechii. colţi. Astfel s-a observat că la aceştia. La o specie de insectă Panorpa sp. Sperma iese treptat în afară din tubuli şi migrează pe oviduct pentru a întâlni ovulele. să înlăture liderul şi ca rezultat. din interiroul peretelui. dar pentru a-şi asigura şansa reproducerii copulează adeseori şi cu masculi din afara perechii. 2. la uterus.este surprinzător că masculii şopârlelor cu guler sunt foarte rapizi atunci când îşi urmăresc un congener pătruns în teritoriul său. Deşi iguanele mici. o resursă de hrană foarte atractivă pentru femelele receptive. Femelele de la muscari (Ficedulla sp. Unele specii. să transfere propria spermă în cloaca femelei. Astfel. masculi. Unii masculi agresivi apără insectele moarte. La babuinii din savană. unde primeşte sperma şi are loc fertilizarea. deşi sunt considerate a fi monogame. totuşi succesul reproductiv este mai mare în cazul masculilor. masculul alfa numai dacă se mişcă către masculul de rang inferior şi acesta este imediat silit să plece. După fertilizare se adaugă coaja. Cei de rang inferior au şansa lor dar se împerechează doar când femelele sunt în faza de infertilitate a ciclului lor sexual. masculii au un abdomen cu un vârf ce seamănă cu un scorpion: 1. desupra vaginei. ea intră pe oviduct. la alte specii conflictul între masculi nu este urmat imediat de împerechere. Cel mai iute mascul este şi cel care are teritoriile cele mai largi şi care dă cei mai mulţi urmaşi. masculii de ranguri diferite au aceeaşi şansă de copulaţie. că ei reuşesc până vine un mascul de talie mai mare. masculii variază mult în mărime şi când un mascul mic aleargă să se împerecheze cu o femelă.).

după moartea masculului. Puii masculi. înainte ca la femelă să se finalizeze perioada reproductivă. care poate fi identificată prin înfăţişarea şi prin comportamentul de curtare.se referă la strategiile adoptate pentru clocirea ouălor sau a purtării sarcinii şi a modalităţilor de îngrijire a puilor. presupune că preferinţele pentru anumite ornamente ale masculilor şi a manifestărilor de curtenire efectuate de aceştia.se referă la cantitatea de energie utilizată pentru producerea ouălor. La păsări. La greierele Teleogryllus oceanicus. în deschiderea genitală a femelei. La masculul de cărăbuş oriental este prezent la nivelul organului copulator un cârlig.strategii de reproducere  Comportamentul elaborat de curtenire. după introducerea lor. În acord cu teoria „împerecherii sănătoase” preferinţa femelelor este bazată pe sănătatea potenţialului partener sexual. rezultaţi au fost crescuţi în condiţii identice. însă îşi păzesc partenerele după împerechere. ale masculilor cu sisteme imunitare puternic faţă de cele înregistrate de la indivizi cu sistem imunitar slab. preferă masculii capabili să le aprovizioneze cu hrană sau alte daruri înaintea copulării. masculul şi -a încetat paza partenerei. Multe din femelele nepăzite au copulat cu masculii vecini. 2009) a plasat un ou fals în cuibul unei pitulici.  În alegerea partenerului sexual. comportamentul de curtare sunt indicatori sexuali ce arată capacitatea masculului de asigura grija parentală. Cântecele sexuale. femelele la unele specii. Cu cât este mai mare acest cârlig cu atât este mai mare şansa de fertilizare a ouălor. Penele puternic colorate sunt mai greu de întreţinut. O formă particulară de pază a partenerului se întâlneşte la paianjenul ţesător. Întrun experiment s-a observat că dacă se îndepărtează un număr de pete de pe marginea cozilor unor masculi. masculii aduc momeli înşelătoare pentru noii pretendenţi şi îi îndepărtează. femelele să copuleze În alegerea partenerului sexual. Există o corelaţie între strălucirea penajului şi incidenţa paraziţilor din sânge.Unii parteneri.  Constrângerea sexuală. Femelele de păun preferă acei masculi care un număr mare de pete ocelare pe coadă. Fii şi fiicele masculilor cu 56 . un atribut ce se transmite şi la pui. determină femelele să aleagă acei parteneri a căror gene vor ajuta puii în dezvoltarea mecanismelor fiziologice de combatere a infecţiilor şi a bolilor.care dintre masculii pretendenţi vor fi donatorii de spermă  Fertilizarea oului. Komdeur (citat de Alcock. la speciile unde femela se împerechează cu mai mulţi masculi în ciclul de reproducere. femelele preferă să se apropie de sunetele artificiale înregistrate. 2009). din cauză că stresul fiziologic este foarte puternic. când o pasăre este parazitată.care spermă va fi folosită pentru fertilizarea fiecărui ou  Îngrijirea puilor. etalarea unor ornamente. Vârfurile pedipalpilor se umflă. Femelele de la păsările chioşc de satin. La alte specii. cântăriţi şi apoi eliberaţi într -un parc. pe care alţi masculi nu pot să îl îndepărteze. la altele masculii pun adevărate sigilii. preferă masculii care au cuiburi cu multe ornamente şi care manifestă un comportament de curtenire intensă. Dacă femelele evaluează partenerii pe baza performanţei copulatorii. Un alt element ce poate afecta alegerea femelei este cea a sănătăţii masculului. ornamentaţia. iar la altele performanţa masculului în cursul copulării pot constitui factori decisivi în succesul reproducerii.cum ar putea determina masculii. mai colorate sau mai mari care să le asigure o stimulare senzorială mai intensă. La păun au fost luaţi masculi cu diferite grade de ornamentaţie şi au fost introduşi într-o cuşcă cu patru femele. coloritul masculului. înfăţişarea masculilor ar putea fi corelată cu rezistența ereditară la paraziţi.  Controlul exercitat de masculi în reproducere  Resursele alocate şi transferate către femele. masculii aceştia înregistrează un declin accentuat al succesului reproductiv. În insulele Seychelles. constituie un dop de împerechere. atunci masculii ar trebui să fie dotaţi cu organe copulatoare. Văzând oul. Elementele de curtare pe care femelele le-ar putea folosi în aprecierea calităţii potenţialilor parteneri variază foarte mult în lumea animală. Participarea femelelor şi a masculului la procesul reproducerii s-ar putea rezuma astfel:  Deciziile reproductive controlate de femele:  În producerea ouălor. Iată de ce. Teoria genelor bune (Alcock. Se consideră că unele femele ar putea evalua indirect s istemul imunitar al masculilor prin vigoarea cu care execută dansul nupţial. astfel încât ele.poate influenţa alegerea partenerului şi decizia fertilizării ouălor. care moare în câteva minute după ce şi-a inserat ambii pedipalpi (apendici care transferă sperma) în perechea de deschideri genitale ale femelei.

în care se dezvoltă embrionul. cicade. S-a mai constat că numărul de pete şi felul de dispunere este legat de sănătatea masculului. La izopodul Ichthyoxenus fushanensis.limicole) (Stănescu. astfel încât temperatura să fie de aproximativ 300C la nivelul ouălor. 2009). etc. neuropetere (Wilson. Masculul de la păduchi are organul copulator ca o sabie. un fenomen ce se petrece atunci când talia lui creşte. creierului îi revin 3 gr. au pui nidifugi (Galinaceae. Ele îşi depun ouăle în cuiburi construite din plante aflate în putrefacţie construite pe nisip. Fringillidae. La animale în general se folosesc termenii de pui precociali (care se pot deplasa imediat după naştere sau eclozare) şi puii altriciali (care necesită o perioadă de îngrijire. Charadriiforme. Uneori relaţia postembrionară adult . La antilopa africană s -a observat că femela atacă furibund masculul care doreşte să se împerecheze cu o altă pereche. atunci numărul de pui este mic (Alcock. pentru ca cele două sexe să se poată întâlni. Se presupune că roirea este primordială pentru perpetuarea speciei în cazul speciilor rare sau la cele la care timpul optim pentru împerechere este imprevizibil. 2008). stoluri. masculul se transformă în femelă. substanţele nutritive sunt canalizate cantitativ încă din faza de ou numai în direcţia dezvoltării anumitor organe. Limba şi ciocul la aceste păsări funcţionează ca nişte termometre. întrucât femela cu cât este mai mare cu atât mai fecundă este. răstimp în care prozencefalul (telencefalul) va trebui să crească de cea. În funcţie de aceasta în lumea vie se deosebesc două strategii adaptative. au nevoie aşadar pentru îndeplinirea acestui deziderat de o perioadă de staţionare la cuib. animalele se pot aglomera în colonii. în coadă. reprezentat de un peşte de apă dulce. Ele îndeplinesc pentru adult funcţia de semnal. iar restul de 13 gr. 2008). adăugând sau îndepărtând straturile de frunze. Nidicolele. ce poate fi inserat direct în abdomenul partenerei pentru a-şi injecta sperma. Ca o consecinţă a acestui fapt. la o anumită ora din zi sau din noapte. Conflictul sexual joacă un rol important şi în teoria selecţiei în care femelele aleg masculii cu ornamentaţii extreme şi care prezintă manifestări de curtare elaborate. ducând în final pentru nidicole la formarea unui tip aparte de pui. Astfel de specii au populaţ ii reduse iar puii necesită o îngrijire minimă din partea părinţilor (strategia de tip r).pui este eliminată cu desăvârşire aşa cum se întâmplă în cazul Megapodidaelor. dar şi a dezvoltării unor formaţiuni anatomice. la această specie.găini. Femelele mănâncă masculii în sezonul de reproducere la început sau alteori se întâmplă spre sfârşit. Anatidae. Speciile primitive. au fost cântăriţi în ziua 84 a vieţii şi s-a constat că cântăresc mai mult şi că au trăit mai mult cu doi ani comparativ cu progeniturile de la masculii ce deţineau mai puţine pete ornamentale în coadă. De asemenea. În urma reproducerii se formează un ou. Unele specii au rata reproducerii foarte mare în urma căreia apar un număr foarte mare de pui ce se dezvoltă foarte rapid. Această caracteristică are rolul de învinge rezistenţa femelei.păsările termometru. Turdidae. 30 de ori ca volum faţă de momentul eclozării. de stimul-cheie. Conflictul sexual apare în lumea animală atunci când femelele refuză partenerii sexuali sau când masculii renunţă la partenera sa pentru a copula cu o alta.. Indivizii speciei 57 . Puiul se dezvoltă complet în interiorul oului. Așa spre exemplu se constituie roiurile de împerechere sunt formate din efemeride. țânțari. tipul de pui visceral.cazul speciilor nidicole (Paridae. Pentru sporirea eficienței reproductive. din Insulele Malaeze. puţin evoluate şi caracterizate printr-o dezvoltare redusă a creierului. Masculul controlează temperatura în interiorul cuibului. Puii când eclozează şi părăsesc cuibul nu au contact cu părinţii. la care masculii ucid puii femelelor pentru a deveni receptive sexual mai devreme. Canibalismul sexual la această specie este frecvent. cum este cazul leului. specifice puiului pentru această perioadă. La unele specii conflictul sexual poate deveni adeseori tragic. intestinelor (Corvus cornix) (Stănescu. masculul şi femela trăiesc într-o cavitate ce o construiesc în interiorul victimei.pene ornamentale mai mari. la care din totalul greutăţii de 16 gr. Corvidae. Dezvoltarea unui creier mai evoluat . Totodată prin roirea indivizii neînrudiți genetic se pot încrucișa. Dacă diferenţele de talie între masculi şi femele este mic.raţe. O asemenea masă viscerală presupune şi o hrănire abundentă pe zi egală cantitativ cu cel puţin greutatea puiului.) presupune o durată în timp mare şi pentru a cărei finalizare perioada embrionară nu este suficientă. 2003). În funcţie de modul de dezvoltare postembrionară se pot distinge două categorii de păsări: păsări nidicole şi păsări nidifuge. dar au un procent de supravieţuire mic. De obicei se formează pe o perioadă foarte scurtă de timp . muște.

puii conlucrează încă din primele zile de viaţă. Cu toate acestea o mare parte a populaţiei moare datorită factorilor de mediu. Primii pui care eclozează nu se deplasează imediat spre suprafaţa nisipului. masculii exercită presiune selectivă. 2003). adaptându-se rapid la condiţiile de mediu. mereu schimbători şi neprevăzuţi şi este independentă de densitatea populaţiei. să caute noi habitate. Mortalitatea este cauzată de densitatea indivizilor în primul rând şi abia apoi de factorii neprevăzuţi de mediu. Ele sunt foarte bune colonizatoare (Linzey. În anumite societăţi. (-e). În timpul cât sapă. Populaţiile speciilor sunt numeroase şi puii necesită îngrijire din partea părinţilor. Împerecherea asortantă este gruparea neîntâmplătoare a unor indivizi care posedă trăsături fenotipice asemănătoare. aproape că fiecare are rolul său. habitatul locuit este exploatat până aproape de epuizare. Alte specii au rata reproducerii scăzută. În general. iar cei de jos calcă în picioare nisipul ce cade de sus (Wilson. Masculii fac un număr imens de spermatozoizi. oferindu-le beneficii materiale. 2003). după care indivizii se deplasează în alte locuri. la multe specii.sunt deosebit de oportunişti. fără ca o specie concurentă să îi ocupe habitatul sau acesta să fie distrus. Astfel la țestoasa verde (Chelone mydas). în urma căreia apar un număr mic de pui. aceste specii alocă mai multă energie pentru reproducere şi mai puţin pentru menţinerea populaţiei şi creşterea puilor. femelele au ultimul cuvânt în reproducere. În categoria ac aceasta sunt cuprinse şi speciile migratoare. femelele aleg potenţialul partener. şi au grijă principală pentru pui. 2009). dar îngrijesc puţin sau deloc puii lor. iar femelele pot alege între potenţialii parteneri. cuplurile umane se formează în funcţie de dimensiunea corporală şi de gradul de inteligenţă (Wilson. fiecare caută să maximizeze contribuţia sa genetică la generaţia ce urmează. care pot să descopere rapid un nou habitat. ce încearcă să fertilizeze cât mai multe ouă. În această categorie se înscriu speciile oportuniste (Wilson. pentru partenere. Alegerea partenerului de către femele are loc la unele specii la care masculii nu aduc nici un beneficiu material. pentru a găsi drumul de ieşire din cuib. De obicei. Menţinerea populaţiilor la un nivel optim se datorează competiţiei între indivizii speciilor pentru resursele de mediu. ovule. Deşi. Puii de sus scormonesc în tavanul cuibului. recurg la cooperarea în cadrul grupului. Preferinţele femelelor pentru ornamentaţii elaborate arată că masculii cu astfel de atribute sunt sănătoşi. să se reproducă rapid. Împerecherea poate fi de două tipuri asortantă şi dezasortantă. Masculii caută să câştige favorurile femelelor. daruri nupţiale sau grija parentală. De a atrage membrii celuilalt sex Competiţia pentru partener în selecţia sexuală apare în urma evoluţiei multor elemente ale comportamentului reproducător la mascul. În acest tip de strategie se alocă mai multă energie pentru activităţile non. Evoluţia comportamentului reproducător Reproducerea sexuală creează un mediu social al competiţiei între indivizi. 2. Unele specii la care supraviețuirea puilor este foarte scăzut. Împerecherea dezasortantă se produce între indivizi foarte diferiţi din punct de vedere fenotipic şi este caracteristică mai mult insectelor. una asupra altuia. nu au paraziţi şi au condiţii slabe de a transmite boli şi paraziţi ( teoria partenerilor 58 . cei de pe margine taie pe dedesubt pereţii. Selecţia de tip k poate duce la creşterea specializării (Wilson. şi paza partenerei după copulare. pentru aceleaşi resurse de mediu.reproductive. Speciile sunt slab colonizatoare şi au apărut mai târziu în evoluţia vieţii pe pământ (Linzey. 2001). Evoluţia prin selecţie sexuală are loc dacă indivizii diferiţi genetic diferă prin succesul reproductiv datorat diversităţii abilităţilor ce le au: 1. gameţi mici. ele controlează producerea şi fertilizarea ouălor (Alcock. pentru a evita concurenţa cu alte specii. 2003). Femele receptive sunt puţine. Fermele produc puţini gameţi. care se deplasează în locuri noi şi exploatează noi resurse ecologice. dar au longevitatea crescută (strategia de tip K). 2003). incluzând competiţia pentru dominanţa socfială. Competiţia cu indivizi de acelaşi sex pentru parteneri.. La unele specii. ce se maturizează şi cresc încet. 2001). iar masculii fac competiţii pentru accesul la ele. ci stau puţină apar şi alţii. tactici alternative de curtare.

Alternativ. o fătare are loc la fiecare doi ani. deci o cantitate mai mare de ajutor parental din partea partenerilor. 2009). Mortalitatea juvenililor este ridicată şi 80 % mor înainte de a ajunge la vârsta de un an. masculii unor masculi de păsări cu un penaj aparte (cocoşul de munte) se adună în grupuri pentru a expune aceste însuşiri femelelor (Alcock. Interacţiunile dintre sexe pot fi văzute ca o combinaţie a cooperării şi conflictelor pentru că masculii luptă să câştige fertilizarea în acest joc a căror dominanţă se stabileşte prin mecanismele reproducătoare ale femelelor. spre exemplu. comparativ cu masculii care se împerechează cu mai multe femele. masculii pot fi monogami (împerechează cu o singură femelă) sau poligami (se împerechează cu câteva femele). Această alegere a femelelor este un câştig pentru securitatea genelor ce se moştenesc şi le transmit şi la pui (teoria genelor bune). la pubertate. pentru că masculii care rămân cu o singură femelă par a avea mai puţini descendenţi. Femelele sunt puternic înrudite sau au crescut în acelaşi grup care persistă câteva generaţii. femela previne un efort în plus pentru creşterea unor astfel de pui care oricum nu vor fi viabili. de la un singur partener. Îndepărtaţi din grupul natal. fraţii şi verii formează un grup 59 . Uciderea pruncilor este tipică la leul african. Masculii monogami pot obţine condiţii mai bune şi profituri mai mari dacă moştenesc de la masculii parentali însuşirea de a preveni împerecherea solitară a partenerei şi acceptarea spermei de la alt mascul. competiţii pentru partenere. puii şi unul până la şase masculi. Grupurile de lei sunt alcătuite din câteva femele adulte. Infanticidul (Uciderea puilor) Este larg răspândit la grupele de animale de la nevertebrate până la peşti.născuţi din fătare şi permite celor mai viguroşi pui să obţină mai multe resurse. Altă posibilitate este aceea că ornamentaţiile extreme ale masculilor au evoluat ca rezultat al unui ciclu în spirală a conflictului. fiicele preadulte. Când condiţiile de mediu sunt nefavorabile. Deşi femelele celor mai multe păsări şi alte animale pot securiza toată sperma necesară fertilizării ouălor. Ca mod de împerechere. 2009). Dacă femelele au o dispersie largă sau densitatea masculilor este mare. Mamele pot continua să selecteze puii în toate fazele creşterii lor. Variantele exagerate ale acestor elemente ar putea fi strict selectate pentru că femelele preferă să se împerecheze cu indivizii care au aceste însuşiri (teoria selecţiei impetoase). Canibalismul maternal poate avea valoare selectivă prin uciderea celor mai firavi pui. femelele se împerechează cu mai mulţi masculi pentru că sunt forţate (Alcock. masculii se pot angaja în lupte non . răspândit gene superioare pentru pui. poliginia poate deveni mai probabilă. Monogamia pentru masculi reprezintă o curiozitate darwiniană. Conflictul între sexe este larg răspândit şi include hărţuirea sexuală şi ejaculări accidentale demonstrând că adaptarea prezentă la unul din sexe este dăunătoare pentru celălalt sex. chiar dacă este un avantaj din perspectiva masculului. La unele specii. a căror şansă de supravieţuire este scăzută şi se concentrează prin toate eforturile de reproducere pentru puii cu cele mai bune semne de viabilitate. puii supravieţuiesc până sunt înţărcaţi. Activitatea de reproducere a femelelor durează în medie 12 ani. Factorii ecologici care afectează abilitatea masculilor pentru a monopoliza femelele receptive reprezintă influenţe importante. Femelele poliandrice pot securiza materialul genetic variat. cu masculi selectaţi pentru abilitatea de a explora sistemele perceptuale ale femelelor. Când femelele sau resursele necesare sunt grupate în spaţiu. păsări şi mamifere. în acest fel. conflictul între femele şi masculi ar putea să se împotrivească participării masculilor de a fi poligini genetici.teritoriale. Grija parentală rea sau canibalismul este bine documentată la rozătoare. Lucrurile stau diferit pentru masculi. mama adesea ucide şi mănâncă puii nou.sănătoşi). poliandria este comună chiar şi la păsările sociale monogame. Pe de altă parte caracterele extravagante ale masculilor se pot răspândi şi la urmaşi. Sunt două tipuri de infanticid. Femelele locuiesc pentru mult timp în acelaşi teritoriu şi au câteva oportunităţi pentru reproducere în această perioadă. Alt tip de infanticid im plică masculii care adesea ucid puii precedentului mascul. Unele aspecte ale poliginiei nu sunt înţelese pe deplin. unul când mamele ucid proprii pui. Moartea puilor are ca rezultat întoarcerea femelelor la estru. Femelele pot fi monogame sau poliandrice (se împerechează cu câţiva parteneri). iar femelele selectate rezistă la masculii mai puţin impetuoși (teoria selecţiei de urmărire).

mai – iunie. Faptul că nici un mascul de urs nu a fost ucis. Cociu M. Aşa se explică şi rata mare a morţii puilor când ei iau co ntrolul haremului. 1999. avortul este mai frecvent pentru puii masculi.. Manuscris. Controlul unui harem de un singur leu îi permite să insemineze un număr mare de femele dar este vulnerabil la atacurile leilor tineri din coaliţie. deoarece aceştia profită mai eficient de resursele trofice bogate decât ar face-o femelele. în special pe cei de se x masculin. 2008. Bibliografie: Alcock J. În această perioadă câţiva masculi mor.. cam trei luni. În populaţia din SUA. şi îndepărtează orice mascul juvenil. Animal Behaviour. Dispariţia puilor s-a făcut în perioada cât mama se află până la noua concepţie. ori poate alte diferenţe între cele două populaţii au fost responsabile de reducerea supravieţuirii puilor. All.. Explicaţia pentru acest comportament este că femelele intră în estru mai rapid când nu depind de suptul puilor. unde numai un mascul adult a fost vânat. 1997 (Danchin et all. în populaţia canadiană vânatul a afectat masculii care sunt potenţialii cauzatori în îndepărtarea şi infanticizarea puilor masculi. Puii supravieţuitori în zona unde cinci masculi de urs au fost ucişi au fost numai 72 %. a rezolvat problema folosind date din Scandinavia. A.. Oxford Univ. 98% în zona unde urşii nu au fost vânaţi. Buc. Sinauer Associates... Mc Graw.S.5 ani de la pierderea masculului. Etologie – Note de curs. Inc. Edit. Singapore Opriş T. Danchin Et. 1. 2008). masculii singuri îngrijesc 97 % din ponte.. sugerează că masculii rezidenţi nu ucid puii. La păsările Jacana (limicole din Asia). Cuza” Iaşi Linzey D. Cézilly Fr. Bucureşti Stănescu D. Etologie teoretică şi practică – Manuscris. Perioada de control exercitată de coaliţie asupra haremului este scurtă. Edition.. femela de nutrie produce fătări cu pui masculi mari.. Infanticidul este făcut de femele care atacă pontele şi puii din cuiburile instalate în teritoriile vacante (Danchin et all. Vertebrate Biology. 2010. Ed. Masculii la multe primate şi carnivore ucid puii când ei înlocuiesc alt mascul care a dispărut din teritoriul lor.5 ani mai devreme. omoară puii. Press Ion I. 2008).A. Puii au murit exclusiv în perioada de reproducere. în timp ce supraviețuirea a fost exact aceeaşi în cele două populaţii după 2. Svensson et all. O diferență similară s-a văzut în supravieţuirea puilor la 1. încă prezent. După avortare. Aceasta se poate întâmpla când femelele depun noi ponte pentru masculii care sunt încă tineri sau când masculii sunt ucişi de un prădător lăsând ponta nepăzită. Cei care supraviețuiesc până la vârsta de patru ani. 1991. Univ. Massachusetts U. 2001. supravieţuirea puilor a fost mare şi aproape identică (100 %) într-o zonă şi 98 % în cealaltă. Aceasta arată că vânătoarea masculilor. Femelele de nutrie (Myocastor coypus) par să aibă control asupra alocării sexuale prin avortarea întregii fătări. 2009.. în timp ce a fost semnificativ mai mare. „Al. înlocuirea masculului e rară iar supravieţuirea puilor este mare. Behavioural Ecology. Animalele se apără. după ce s-a pierdut masculul rezident. În cele mai multe cazuri noii stăpâni ai haremului. fie prin confruntarea cu masculul ce controlează haremul singur sau formează coaliţii cu alţi lei tineri. Albatros. Ed. unde nu se vânează. când apar condiţii de stress (Cluton. I. 1975. 2008. În acea populaţie supravieţuirea puilor a fost slabă.5 ani. Etologie.Hill Intern. (Danchin et all.. 2008).. Giraldeau L. La multe mamifere. Studiindu-se două populaţii de urs brun în Canada şi o alta în SUA.de vânat în zone cu calităţi slabe de hrană. Femelele gestante avortează cel mai adesea sau se întorc repede la estru şi apare şansa pentru masculul dominant să îşi lase urmaşii. Universitatea de Vest Timişoara 60 .. 75 % din 20 pui.Brock. Femelele par a fi angajate în obligaţii parentale numai când masculii nu sunt disponibili pentru a îngriji singuri. încearcă să ia controlul unui grup de femele. Avortarea tuturor puilor este frecventă când mama are rezerve energetice mari dar are puţini pui de sex feminin.