Pasaje din „Arta prozatorilor români” de Tudor Vianu

1. Mihai Eminescu
Eminescu este un povestitor, căruia i se impune nu observarea
realităţii, ci recompensarea ei vizionară, grea de semnificaţii adânci.
Caracterul fantastic şi vizionar al operelor sale provine din abundenţa lor
fastuoasă, din arhitectonica ei barocă, din culoarea revărsată peste ele cu
profunzime, din simbolurile care le conferă adâncimea unei vieţi morale.
Semnificaţia spirituală a tabloului de desprinde din simbolismul lui.
Un puternic elan dinamic însufleţeşte apoi viziunea. Verbele ocupă un loc
de onoare în aceste descrieri, totul fiind prezentat în mişcare. Natura
întreagă este văzută de Eminescu ca o fiinţă însufleţită de o putere
demonică, înzestrată cu o viaţă lăuntrică plină de tragism.

2. Ion Creangă
Imaginile, metaforele, comparaţiile lui Creangă sunt proverbe sua
ziceri tipice ale poporului.Acestea sunt mijloacele unui artist individual.
Prin ele ne vorbeşte un om al poporului, dar nu un exemplar impersonal şi
anonim. Mulţimea expresiilor tipice în scrisul lui Creangă zugrăveşte o
natură rustică şi jovială, un stilist abundent, folosind formele oralităţii.
Ceea ce observatorului superficial îi apare ca folclor , este de fapt creaţie
artistică, grefată pe o înzestrare individuală, jovialitate şi vervă.
Rabelais este scriitorul străin asemănător mai mult cu Creangă, nu
numai prin fabulaţia enormă, nu numai prin umorul abundent, dar şi prin
oralitatea stilului.
Unic prin geniul lui oral, Creangă apare, prin neasemănata lui putere
de a evoca viaţa, un scriitor din linia relaismului lui Negruzzi, rămânând
un reprezentant tipic al „Junimii”, prin acea vigoare a conştiinţei artistice
care îl uneşte aşa de strâns cu Eminescu şi cu Maiorescu.
3. I. L. Caragiale
Printr-o diferenţiere individuală , proprie creaţiei de geniu, realismul
povestitorilor români din veacul al XIX-lea atinge neaşteptata lui
plenitudine în opera lui I. L. Caragiale. Din punctul de vedere al istoriei
literare, autorul Momentelor se găseşte în succesiunea lui Costache
Negruzzi ori N. Filimon.
Pictura mediului contemporan, a omului care îl reprezintă şi a
chipului în care el se mişcă şi vorbeşte alcătuiesc obiectul artei lui
Caragiale, depăşind chiar ,de câteva ori, cadrele realismului. În vederea
împlinirii programului său, Caragiale a înţeles că trebuie să se elibereze de
directivele retoricei clasice, asemenea lui Titu Maiorescu, iar supunerea la
obiect, echilibrul mijloacelor sale, scrupulul conştiinţei sale artistice
îndreptăţesc alăturarea lui la ceilalţi scriitori ai „Junimii”. Ironia însăşi era
o unealtă experimentaă de vestita societate literară, pe care o înveselise
umorul lui Creangă, dar care acum se exercita cu o armă ascuţită adeseori
în propriul ei arsenal.
Antiretorismul lui Caragiale este o atitudine conştientă. Întocmai ca
Goethe, alădată, el ştie să deosebească între „stil şi manieră”. Ilustrarea
principiului face necesară comparaţia dintre Hermani a lui Victor Hugo şi
Othello al lui Shakespeare. În opera lui Hugo, „discursuri academice”,
„blesteme retorice”, oraţiuni kilometrice. La Shakespeare, replica palidă şi
plină de conţinut, dictată cu necesitate de pasiunea momentului.
Conştiinţa de om modern a lui Caragiale îl face să priceapă ceea ce este
absolut individual în fenomenul stilului, ca în oricare altă manifestare a
vieţii. Unicitatea stilului rezultă din faptul că stilul este produsul acordării
a două ritmuri, a ritmului în care se desfăşoară spectacolul lumii pentru
sufletul nostru şi a ritmului care, prin creaţia de artă, sufletul nostru îi
răspunde.
Caragiale a folosit de câteva ori categoriile retoricei clasice. Saltul
din registrul realist în cel retoric este manifestarea atitudinii ironice a
scriitorului faţă de unele din procedeele tradiţionale ale literaturii.
Renunţând însă la patosul retoric, ironistul atinge un alt patos, pe acela al
lucidităţii şi al adevărului, vrednic de a se include în constelaţia
realismului european. Adevărul este, pentru realist, senzaţie; în timp ce
pentru clasic era idee. Prezentarea directă în locul analizei psihologice dau
măsura schimbării conştiente de poziţie pe care o operează Caragiale.
Autorul vede adeseori omul dinăuntru, în planul modificărilor
organice şi a acompaniamentului lor afectiv. De câteva ori ,Caragiale a
înviat fiinţe abisale, singuratici pierduţi în gândurile şi teoriile lor. O
normă a naturalismului european se reflectă în zugrăvirea fiziologică a
personajelor sale. În plan, psihologic, ideile şi sentimentele oamenilor nu
apar din perspectiva scriitorului, ci din aceea a eroilor.
Stilul simpatetic (personajele însele gândesc şi simt, nu autorul) şi
cel indirect liber (scriitorul transcrie gandurile şi sentimentele
personajelor, dar nu cu propriile sale cuvinte) reprezintă treptele care
conduc în centrul artei literare a lui Caragiale. Oamenii lui se găsesc
întotdeauna în dialog, iar preocuparea de a spijini textul dialogat prin
indicaţii asupra tonului, acţiunii şi gamei temperamentale este a
dramaturgului.
Anacolutul (trecerea, în interiorul aceleiaşi fraze, de la o formă de
construcţie gramaticală la alta) este unul dintre procedeele mai des
întrebuinţate de Caragiale, în transcrierea stilului vorbit. Evocarea
mediului ocupă un mare loc în arta sa, punând accent pe efectul notării
moravurilor şi a vorbirii. Adevărata temă a naraţiunilor sale este viaţa
societăţii româneşti, mai cu seamă a micilor burghezii bucureştene, între
cele două sau trei decenii după 1880.