2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 1

www.zonaliterara.ro
Nu doar lunile lui Traian Băsescu sunt
numărate, ci şi anii douămiiştilor! Dacă primul
nu a ales singur acest lucru, cei din urmă l-au
semnat chiar cu mâna lor. Nu demisia, nu sus-
pendarea, ci ieşirea cu capul înainte din ale lite-
raturii. Suspendarea nu, pentru că le-au bifat-o
deja optzeciştilor. Demisia nu, căci ar însemna
plecarea cu capul în jos de la locul faptei.
De ce spun că şi-au numărat (ne-am
numărat, hai să mă includ) zilele dinainte?!
Pentru că mă bazez pe consecvenţă, onorabi-
litate şi a nu-i dori altuia ce nu îţi doreşti ţie.
Or se ştie că încă de prin ’98 se cerea „moartea
optzeciştilor”. O moarte simbolică. O retragere
onorabilă după primul şi ultimul majorat. Căci
atât li se calcula de către viitorii douămiişti: 18
ani. Continuarea fiind considerată ridicolă. S-a
văzut acest lucru mai ales în primii ani de cena-
clu Euridice, unde nimeni nu se mai sfia să o
spună pe faţă. Salutul „mai trăieşte?” (Claudiu
Komartin, către T.S. Khasis în Club A, în zile-
le noastre, cu privire la Octavian Soviany),
mediatizat cu stupefacţie de Un Cristian, nu
e nou. Exista şi în urmă cu vreo 16 ani şi Un
Cristian ştie. L-a folosit, sub o formă sau alta,
cel mai des, Marius Ianuş. Martor tăcut a fost
Marian Drăghici. Dar şi Nicolae Manolescu:
Marius Ianuş îşi lansa Ursul din containăr, la
Gaudeamus, iar marele susţinător al optzecişti-
lor se afla întâmplător acolo. Marius Ianuş i s-a
adresat de la microfon, chiar în debutul lansă-
rii. I s-a adresat astfel: „Mă piş pe tine, Nicolae
Manolescu!”. După care a citit firesc poemul cu
mama (singurul poem adevărat din acea carte şi
absolut memorabil).
Se deduce uşor cum vedeau lucrurile
douămiiştii: să îţi scrii opera şi să-ţi vezi de trea-
bă. Să îi laşi după aceea pe alţii să şi-o scrie. Să
nu încerci şi al 19-lea loz necâştigător.
De prin ’98 viitorii douămiişti erau deja
plictisiţi de perseverenţa optzeciştilor. Le recu-
noşteau opera (în fine, nu chiar toţi; sau, pentru
conformitate: o mică parte), însă nu uitau să
adauge: 18 ani sunt destui! Se subînţelegea că au
dat deja ce-i mai bun sau, dacă n-au dat, se vor
chinui în zadar.
Mi-am amintit de acest fapt când cri-
ticul literar Gabriela Gheoghişor a ales să-şi
încheie cronica la cartea Vino cu mine ştiu exact
unde mergem (revista Ramuri, nr. 1 / 2014) ast-
fel: „Dan Sociu este un poet (încă tânăr) de la
care aşteptăm în continuare surprize plăcute”.
I-am semnalat repede pe facebook faptul că Dan
Sociu se află deja la a 9-a carte şi am întrebat-o,
indirect, în context retrospectiv, dacă fie a con-
firmat şi răsconfirmat deja, fie încă mai aşteaptă
surprize de la el. Mi-a răspuns „dar ce voiai să
zic, gata, de-acum poate merge la culcare?!” I-am
urat lui Dan Sociu să fie în măsură să-i ofere şi
în continuare surprize plăcute în poezie. Dar să
o facă repede!
Au trecut deja 14 ani de „douămiism”
(chiar dacă de la semnalarea fenomenului, de
către Marin Mincu, au trecut doar vreo 10).
Consecvenţi cu propriile principii, în 2018 dou-
ămiiştii vor lăsa, conştient şi de bună voie, locul
altora. Mai sunt patru ani în care cei care încă nu
au dat Cartea mai au timp s-o dea!
Patru ani, Gabriela Gheorghişor, în care
sper că vei găsi cartea care să te facă să declari:
„culcă-te liniştit, ai dat deja opera”. Dacă n-o vei
găsi, Generaţia 2000 a trăit degeaba!

2 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
România a participat, în perioada 21-24
martie, la cea de a XXXIV-a ediție a Salon du
Livre de la Paris, cel mai important eveniment
editorial din Franța. Institutul Cultural Român
(ICR) a participat cu un stand impunător, care
anul acesta a avut ca temă: „Des livres a venir,
l’avenir des livres”. Pe de altă parte, la Salon
du Livre de la Paris a participat cu un program
editorial bogat și Editura Vinea din București,
condusă de Nicolae Tzone; de altfel aceasta fiind
singura editură privată din România prezentă
la târgul de carte. Pe parcursul celor patru zile,
programul românesc de la Salonul de Carte de
la Paris a inclus dezbateri tematice, lansări de
carte, spectacole și întâlniri la care au participat
editori, scriitori, traducători, cadre universitare,
distribuitori de carte și agenți literari, jurnaliști
români și francezi. În programul pentru Salon
du Livre, Institutului Cultural Român a propus,
prin cei 66 de invitații, douăzeci de mese rotun-
de, lansari de carte și, în ultima zi, un spectacol
al unei trupe profesioniste de clovni-artiști,
moment conceput de scriitorul Matei Vișniec,
care de ceva vreme locuiește în Franța. Printre
mesele rotunde au atras atenția participanților la
târgul de carte dezbaterile privind perspectivele
de integrare europeană a Republicii Moldova
(la care a participat Excelența Sa Ambasadorul
Republicii Moldova în Franța, Oleg Serebrian,
alături de Gheorghe Erizanu, Emilian Galaicu-
Păun și Nicu Popescu), dezbaterea dedicată
jurnalismului sportiv, dezbaterea asupra ezo-
terismului în lumea de astăzi, cu participarea
fizicianului-filosof Basarab Niculescu, Jean
Pierre Brach, Bruno Pinchard, Radu Drăgan.
Printre autorii români invitați de ICR la cea de
a XXXIV-a ediție a Salon du Livre de la Paris s-au
alfat scriitori, editori și câțiva reprezentanți ai
instituțiilor culturale din țară: George Arion,
Sylvain Audet, Iulia Badea Guéritée, George
Banu, Tudor Banuș, Jean-Pierre Brach, Roxana
Bauduin, Linda Maria Baros, Michel Carrassou,
Al. Călinescu, Magda Cârneci, Corina Ciocârlie,
Cosmin Ciotloș, Florica Courriol, Benoît-
Joseph Courvoisier, Augustin Cupșa, Mark
Despot, Reginald Gaillard, Michel Gavaza,
Dinu Flămând, Dominique Ilea, Anna Keszeg,
Miron Kiropol, Nicolae Manolescu, Mircea
Martin, Adrian Mihalache, Vlad Moldovan,
Bujor Nedelcovici, Radu Naum, Danielle Nees,
Basarab Nicolescu, Luca Niculescu, Marily le
Nir, Jean-François Pérés, Bruno Pinchard, Lakis
Proguidis, Jacques Rancourt, Petre Răileanu,
Paula Romanescu, Claudiu Soare, Dumitru
Ţepeneag, Nicolae Tzone, Cristian Robert
Velescu, Olimpia Verger, Alain Vuillemin, Matei
Vișniec. Editura Vinea a participat cu lansări
de carte și lecturi publice. În cadrul programu-
lui editorial reprezentanții editurii au lansat la
târgul de carte câteva titluri editate în ultima
vreme: George Bacovia, Plomb / L`integral de
l`œuvre poetique, traduit du roumain par Miron
Kiropol; Lucreția Bârlădeanu, Dialoguri parizie-
ne; Angela Furtună, Monica lovinescu. Est-etica;
Mioara Cremene, Poèms de l`immobilite, volum
ilustrat de artistul Tudor Banuș; colecția Vinea
Café / Collection Vinea Internațional; Șerban
Foarță, Abecedaur; colecția Vinea International:
Bucharest-Paris: huit livres de poésie pour la france,
cu titluri semnate de Anca Mizumschi, Cassian
Maria Spiridon, Angela Nache-Mamier, Mihail
Gălățanu, Lia Faur, Paul Gorban și Diana Cargiu.
Premiul internațional de literatură francofonă
Benjamin Fondane, aflat la cea de-a noua ediție,
a fost decernat scriitorului chilian Luis Mizon,
în cadrul unei ceremonii moderate de Magda
Cârneci. Pe întreaga perioadă a desfășurării
Salonului de carte, ICR a invitat la standul
României pe celebrul desenator și pictor Stefan
Popa-Popa’s. (www.apolloniatv.ro)
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 3
www.zonaliterara.ro
„Cel mai important lucru în viață și
în artă e misterul. Facem toate eforturile să
anulăm misterul, ne e frică de el (…) Pe de altă
parte cred că necunoscutul e vital pentru sufet
nostru”- spune Lech Majewski (1). A reinventat
semnifcația deleuziană a imaginii în mișcare
(2). Face posibilă fericita întâlnire dintre teatru,
operă și flm. Dezvoltă un flm-eseu despre
un singur tablou, meditând în orice ocazie
asupra vechiului concept al mimesis-ului.
Opera sa e cunoscută într-o zonă de nișă,
regizorul practicând flmul cult, în care codule
la îndemăna, în general, a cunoscătorilor.
Atât de special, acest Lech Majewski aparține
școlii cinematografei poloneze, făcându-
și apprentisage-ul în anii ’70 și arătând o
sensibilitate aparte pentru poezia imaginii și
pentru universul invizibil. Alături de Wojciech
Jerzy Has, care i-a fost și mentor, de Jerzy
Kawalerowicz și de Krzysztof Kieślowski,
se înscrie între pasionații de vizual și de
meta-realitatea peliculei. Stând departe de
comerțul celei de-a șaptea arte, transformă
fecare opera într-un adevărat studiu de
cercetare, acordându-și timp pentru o muncă
minuțioasă, pentru experiment și introspecție.
Numai la The Mill and The Cross / Moara și
crucea a petrecut trei ani în studiouri, ceea ce e
aproape incredibil pentru un producător intrat
în mașinăria infernală a cinematografului care
nu mai poate omite latura cormercială. Ceva îl
apropie de onirismul dalidian din L’Âge d’Or,
ceva îl apropie de camera descriptiv-poetică a
lui Tarkovski sau de tablourile vivante ale lui
Pasolini. Este iconoclast și posedă cu precizie
arta trecerii de la grotesc la sublim.
Se poate vorbi despre Majewski ca
despre un artist total: are studii în arte plastice
terminate la Academia din Varșovia, expozițiile
și instalațiile sale sunt găzduite de celebrele
galerii MoMA, Muzeul Louvre, la bienalele
din Berlin, Venezia, find prezent în aproape
toate centrele europene, dar și în Statele Unite
ale Americii sau în Japonia. Este, apoi, regizor
de teatru, debutând pe scenă cu o montare
la Odiseea lui Homer în Londra (1982). E și
4 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
regizor de operă abordând inițial Ubu rege la
Teatr Wielki Łódź în 1993 și continuând cu
Carmen (Opera Națională din Polonia, 1995) și
cu propria creație Pokój saren / The Roe’s Room
/ Camera căprioarelor (Opera din Silesia, 1996).
Nu în ultimul rând e poet și prozator, autor al
Baśnie z tysiąca nocy i jednego miasta / Poveștile
celor o mie de nopți și un oraș, volum de poezie
ce marchează debutul său în 1978, Mieszkanie
/ Apartamentul, volumul ce conține libretul de
la Camera căprioarelor (publicat în 1981), dar și
al nuvelelor și romanelor dintre care amintim
doar Aszan Blues, Autobus na Golgotę / Autobus
către Golgotha (1991), Metafzyka / Metafzică
(2002) și ultima apariție, Hipnotyzer / Hipnotist
(2003). Contrar aparențelor, Majewski nu se
risipește în multitudinea domeniilor abordate,
ci le însumează, căutând neobosit sensul a ceea
ce nu poate f văzut cu privirea de suprafață.
Folosindu-se adesea la propriile experiențe nu
le arată niciodată direct, le încifrează, lăsând
mereu plăcerea spectatorului să dezlege șarada
în fața căreia stă. Dacă în anii ’80 a renunțat
la Polonia, alegând exilul politic, mai întâi
în Anglia, apoi în Statele Unite, totuși stilul
artistului e atât de bine cantonat în trăsăturile
zonei de proveniență, încât aceasta se vede
cu ușurință și în producțiile semnate în acea
perioadă, cum se întâmplă cu Lot świerkowej
gęsi / Zborul Spruce Goose (1985) ce marchează
începutul colaborării cu spațiul american.
Căderea cortinei comuniste îl readuce în
peisajul natal, iar producțiile sale capătă
amploare, continuând să revină asupra celor
mai importante teme ce-l frământă: inefabila
realția dintre ceea ce se vede și ceea ce nu poate
f văzut, geniul de la deplinătatea artistică la
maladia distrugătoare, distanța și apropierea
dintre tradiție și avangardă în arte. Mereu
vizitat, Evul mediu, cu pictura și literatura
sa, se intersectează cu poezia modernă, cu
suprarealismul și cu zona conceptuală.
O altă moarte la Venezia
Când criticul și publicistul Michael
Gibson a afat de la Majewski faptul
că viziunea sa asupra cărții pe care i-o
încredințase era de a face un singur flm
artistic despre tabloul lui Peter Bruegel, și nu
un documentar după cum se aștepta, nu a
putut să-și ascundă uimirea. Era peste puterile
sale de înțelegere cum cartea sa în care se
face o amplă analiză a tabloului Calvarul,
intitulată The Mill and the Cross și apărută la
The University of Levana Press în 2012, putea
să ajungă pe marele ecran, fără a f transpusă
în formatul documentarului. Uimirea a fost
dubltă, însă, de încredere, Gibson apreciindu-l
pe artistul polonez încă de când văzuse Angelus
(2000), când chiar el îi depistase în această
montare ochiul bruegelesc.
Majewski nu se afa la prima încercare
de acest gen: în 2004 realizase The Garden of
Earthly Delights / Grădina plăcerilor lumeșt (3),
flm care, pe de o parte, constituia un eseu
pe marginea binecunoscutului triptic al lui
Hieronymus Bosch, iar pe de altă parte era o
poveste intrată în tipologia celor care prezintă
tragedia unui cuplu în care perdonajul feminin,
bolnav incurabil, trăiește ultimele săptămâni
din viață. The Garden of Earthly Delights este
un ansamblu de referințe culturale, cu aspect
baroc și datorită suprapunerii celor două
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 5
www.zonaliterara.ro
planuri. Însă, dacă tema aparține cercului larg
al cinematografei narative care se concentrează
pe dramele cuplurilor în care una din jumătăți
se stinge treptat din viață, în vreme ce celălalt
asistă neputincios în fața destinului straniu,
de la popularul Love Story la Amour care e un
adevărat studiu de morală și flosofe, flmul lui
Majewski iese cu totul din tipare, ca idee, ca joc
al temporalităților și modalitate de realizare. Se
„scrie” aici un tratat luminos, în linii puternic
erotice, despre artă, dragoste și moarte. De fapt,
un eveniment nefast din viața regizorului a
inspirat de-a lungul vremii această temă, luând
forme diferite. În 1998 organizează la Galeria
BWA din Katowice instalația Accident în care,
pe un fundal sonor în compoziția extraordinară
a lui Henryk Mikołaj Górecki, publicul vedea
expuse lucrurile personale ale unei tinere care
murise într-un accident; apariții fantomatice,
când reale, când în proiecții, desprinse parcă
din cadrele simboliste ale lui Arnold Böcklin,
practică un ritual de înmormântare, cu mișcări
hieratice. Astfel, publicul își poate reconstitui
portretul celei care nu mai este și, deopotrivă,
înțelege că a ajuns într-un spațiu unde se caută
dincolo de perceptibil. La fel, în 2002, apărea
eseul Metafzică, un text cu puternice trăsături
personale în care se afă și punctul de pornire al
scenariului pentru The Garden of Earthly Delights.
Cu o formă circulară, scenele de început
explicându-se prin cele de la fnal, identice, dar
întregite de sens acum, The Garden of Earthly
Delights exprimă, pe trei timpi, meditația
regizorului asupra realității (tangibilul) și ceea
ce nu aparține realității (intangibilul). Există
un timp al prezentului, al plângerii morții
celei plecate, când Chris (Chris Nightingale)
revede casetele făcute cu Claudine (Claudine
Spiteri). Apoi, există un timp al trecutului,
când sunt rememorate cu ajutorul dvd-urilor
ultimele săptămâni alături de Claudine. În cele
din urmă, există un timp deasupra oricărei
realități constituit în cadrele explicative în ceea
ce privește pictura lui Bosch, „documentarul”
care desface sensurile capodoperei. Bolnavă
de cancer, Claudine vrea „să lase ceva după
moarte”, vechi vis universal al omului. Și,
pornind de la vastul tablou, o poveste cu
nenumărate scene onirice și dintre cele mai
„exotice”, cei doi hotărăsc să încerce cum se
pot face în realitate ipostazele din lucrarea
pictorului din Ţările de Jos. Arta modernă o
întâlnește în fapt pe cea a secolului al XV-lea.
Așadar, cum arată doi îndrăgostiți care se
înghesuie într-o carapace? Dar un el și o ea
într-un balon transparent? Dar o femeie cu o
broască imensă pe piept? Iar ultima întrebare,
răstoarnă cumva întregul experiment – Cum
arat eu? Sunt eu acela din imaginile de pe
cameră, sunt eu cel care vorbește, râde și se
bucură? Sunt cel care suferă? Sau cine? Ca înt-o
expoziție, pe piedestaluri mai mici sau mai
mari sunt așezate gramaje exacte de carbon,
calciu, sare, fer, și altele, în încercarea lui
Chris de a-i arăta lui Claudine din ce e alcătuit
trupul ei. The Garden of Earthly Delights e locul
imaginar în care orice plăcere trupească e
permisă, e spațiul utopos unde dragostea e
fără margini, topind exaltarea și durerea, până
când nu mai rămâne decât clipa cea frumoasă.
Într-o Venezie când albă, când albăstrie, când
pradă tăcerilor nocturne, când opulentă și
zgomotoasă, Majewski a găsit locul perfect
pentru a vorbi despre fragilitatea finței
umane și despre memorie. Fotografa, flmul,
imaginea păstrată în sufet sunt tot atâtea
pseudo-posibilități de a reține chipul celui
drag sau momentele intense. Revedem aceleași
căsuțe de pe marginea mării ce apar într-un
aliniament impecabil și în Moarte la Venezia
(regia Luchino Visconti, 1971). Aceleași tonuri
care fac să plutească întregul peisaj de pe limba
îngustă de nisip reînvie pelicula regizorului
italian. Cele două montări nu se întâlnesc doar
la nivelul realizării cadrelor, dar și ca temă –
iubirea ce alunecă în moarte, imposibilitatea
fericirii lumești. Și nu e de omis și unirea lor
sub aspect ideologic, ambele reprezentând
meditațiile regizorilor asupra adevărului
în artă. Visconti, pe urmele lui Mann, se
apleacă asupra distanței dintre nebunie și
geniu, dintre pasiunea devoratoare și frica
de sine. Ochii ispititori ai lui Tadzio, această
frumusețe rafaelită, sunt ochii modernității
îndreptați seducător, percutant, către vechile
forme. Majewski este însă mult mai drastic;
Claudine a sa, într-un acces de tuse, face
o adevărată lecție de oratorie despre arta
actuală ca produs al societății hibrid în care ne
afăm. Că producțiile lui Visconti și cea a lui
Majewski au centri de referință asemănători,
dar vin din perioade și din expresii diferite,
o arată și cadrele fnale. Un vechi aparat de
fotografat pe trepied e îndreptat către linia
orizontului care se luminează din ce în ce mai
puternic – un pustiu în care Tadzio a dispărut.
În vreme ce, noaptea, o cameră de flmat
digitală înregistrează un bărbat care se aruncă,
într-un gest suicidar, de pe celebrele poduri
ale Veneziei. Visconti și Majewski – două
6 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
răspunsuri, două personalități paradoxal
apropiate, două viziuni la distanță de mai
bine de treizeci de ani asupra însemnătății
artei.
Majewski stă departe de narativ și
pentru că nu pune preț pe o cronologie exactă,
dar și pentru că se folosește de imagini spre
a exprima idei, iar nu pentru a urmări un fr
evenimențial în mod imperativ. Fiecare cadru
e o provocare pentru artist. Recurente în
toată cinematografa sa, cadrele în care apar
oglinzi unde sunt surprinse (cum se întâmplă
în picturile famande) universuri diferite,
altminteri poziționate, multiplică perspectivele.
Filmările prin vitrine sau orice suprafață
transparentă, în care apar refexii, relevă iar
spații care nu pot f văzute cu ușurință în alte
condiții. Lumea e într-o continuă mișcare
și, implicit, transformare. Datorită efectelor
scoase din aproape orice suprafață cu care se
întâlnește, senzația creată e aceea că însuși
obiectivul respiră și tresaltă, că e un ochi
viu, hiperatent și hipersensibil la tot ce e în
preajma sa.
„Voi munci precum acest păianjen pe
care l-am privit în dimineața asta cum își țese
pânza” – spune Bruegel în The Mille and the
Cross. Iar într-o secvență care urmează reia
replica și o continuă „…în speranța că voi
captura ochiul privitorului”. Regizorul polonez
e un Bruegel al pixelilor, un meticulos estet,
cu o răbdare incredibilă, nelăsând nici un
detaliu să scape atenției. Lectura Calvarului e și
prilej pentru acesta să speculeze, ca Bergman,
locurile în care teatrul și flmul se întâlnesc.
Folosindu-se de convenție, construiește în fața
spectatorului o sumă a nenumărate planuri,
altfel imposibil, într-o logică aristotelică,
a f puse unul lângă altul. Actorii îmbracă
veșmintele transformându-se în personajele
care iau parte la acțiunile înfățișate în tablou și,
folosindu-se de mise en abyme, se reconstituie
extrascenele, adică o parte dintre biografile
actanților, mici episoade din viața lor înainte
de a intra in medias res. Așa, într-o lectură
de la stânga la dreapta, Calvarul vorbește
despre lumea vie (orașul încercuit de ziduri în
apropierea căruia se afă copacul vieții, verde,
înalt, tânăr) care ajunge, în partea cealaltă,
să fe un tărâm al morții unde sunt torturați
ereticii și unde copacul plin de sevă e înlocuit
de crucile pe care sunt răstigniți ori stâlpii
înalți de lemn pe care sunt înfpți păcătoșii și
lăsați pradă păsărilor cerului. Dacă se încearcă
o descifrare de jos în sus, vom observa că,
din nou, pictorul țese o pânză cu semne. Jos
e lumescul, pământul suferinței și al veseliei
simple, în vreme ce sus e împărăția Cerului,
unde simbolul e chiar acea ciudat poziționată
moară – lăcașul divin din care se cerne lumina
ca să se hrănească oamenii. Teatral, evii
diferiți ai istoriei ajung să se suprapună. Isus,
aproape invizibil în varianta lui Bruegel, este
depersonifcat în flm. Filmat din spate, din
profl cu capul plecat, nu i se vede niciodată
fața; despre el se vorbește cu simplitate, în
termenii de parabolă, ca despre un tânăr care
nu poartă un nume. Isus rămâne doar o efgie a
umilinței și a suferinței, legătură de netăgăduit
între jos și sus, între stânga și dreapta. Eroii
biblici denotă la rândul lor dubla apartenență,
defnind prin acțiuni înlănțuirea patimilor
cristianice, iar prin înfățișarea lor, locuitori ai
Flandrei afată sub ocupație spaniolă.
Culorile vii, conturele clare, colajul
unui cer profund cu nori imenși flmat în
Noua Zeelandă sunt tot atâtea artifcii prin
care regizorul știe să cucerească ochiul
spectatorului. Se folosesc adesea traveling-
uri pentru panoramare, imaginea în mișcare
find plăcerea și modalitatea prin care artistul
caută să inoveze. Sunt realizate portrete clasice
în stilul școlii Ţărilor de Jos, stranietatea însă
revelându-se din faptul că nu există stop-
cadre, cum poate ne-am aștepta, ci doar
prim-planuri în care actorii stau imobili, însă
clipesc ori o adiere le umfă hainele. Pentru
sublinierea suprarealității în care, pe undeva,
Calvarul o valorifcă, Majewski optează pentru
revenirea la efectul trompe l’oeil-ului. Cum?
Prin colarea unor imagini cu alt punct de fugă
al perspectivei în cadrul ferestrelor. Priveliștile
spre exterior contrastează nu numai prin
poziționarea lor nefrească, dar și prin coloritul
lor; ele sunt luminoase, în vreme ce înăuntru
e clar-obscur. Semne ale morții, ale rapacității,
ciorile zboară prin fața acestor ferestre, când
mai aproape, când mai departe și nimeni
nu pare să le vadă, viața urmându-și cursul
fresc – femeile îngrijesc de gospodărie și copii,
bărbații se pregătesc de muncă, servitoarele
spală podelele.
The Mill and the Cross îl arată pe Bruegel
în semnele sale cele mai absconse, regizorul
însuși devoalându-se printre acestea. Genul
cinematografei biografce, cu accente clare de
memorialistică, presupune și un simț aparte
al realizatorului. Majewski îl are și se dedică
acestei specii. Bosch, Bruegel sunt exemple
doar parțiale, pentru că viața pictorilor
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 7
www.zonaliterara.ro
rămâne în plan secund, servind ca suport ideii
centrale. Wojaczek, însă, flm terminat în 1999,
este o ocazie pentru ca regizorul să intre pe
teritoriul literaturii. Construindu-și un subiect
din ultimele zile ale poetului șaizecist Rafał
Wojaczek, el produce o peliculă în alb-negru
unde, cu ajutorul imaginii, descrie o perioadă,
o conjunctură și un personaj. Teatral în gesturi,
out-sider în mod vădit, protagonistul este, de
fapt, un hiper-lucid observator al societății,
posesor al unei retine înclinate spre a reține
grotescul. Poezia e toată această revoltă, toată
această neliniște, e disperare și exaltare. În
cadre desprinse parcă din fotografile lui
Nicéphore Niépce, regizorul vede lumea fe
cu o privire directă, obiectivă în cadrele fxe,
frontale, fe în plonjeuri (curți interioare,
stradele înghesuite între ziduri) ce lasă o
senzație claustrantă. Compoziții grafce, în
alb și negru, ca și cum realitatea s-ar scinda
între lumină și întuneric, între bun și rău, se
deplasează încet pentru ca privitorul să aibă
timp să contemple. Poezia lui Rafał Wojaczek
cu alăturările ei oximoronice, cu suprarealismul
și absurdul ei se oglindește cu fdelitate în
close-up-urile ce concentrează atenția asupra
unor elemente alăturate în mod neașteptat, în
planurile ce se întretaie, în unghiurile strâmbe
pe care camera nu încetează să le depisteze
și de care se ajută. Aceste ultime zile ale unui
scriitor sunt o călătorie pe nerăsufate prin
locurile și cu oamenii cunoscuți, o călătorie
în pas grăbit, către unica destinație posibilă,
unica destinație acceptată: moartea. Scena care
înfățișează preparatio mortis este gândită în
contraste expresioniste, în jocuri de linii frânte
care vorbesc despre un univers răsturnat,
strâmt, în care nu se mai poate respira. Cum se
întâmplă și în celelalte flme ale lui Majewski,
moartea e tratată asemenea unui fapt divers.
Dacă în Prăbușirea lui Icar, pictură ce apaține
tot lui Bruegel, privitorul caută o vreme ceea ce
se anunță din titlu, Icar find înghițit de valuri
într-un colț al pânzei, ferit de atenția celui ce
privește, atunci la fel se petrece și în cazul lui
Wojaczek. Scena fnală e alcătuită ironic din
intrarea proprietăresei în camera poetului
care trece peste trupul prăvălit al acestuia,
remarcând doar că foarea din fereastră nu
e, din nou, așezată pe locul unde îi priește.
Femeia nu realizează că băiatul a decedat, își
spune textul cotidian fără prea multă implicare.
Apoi succed câteva cadre din exterior, dintr-o
realitate neschimbată peste care se suprapun
vocile amalgamate ale unor trecători ce se
afă, probabil, dincolo de zidurile sau vitrinele
flmate. Moartea e un eveniment neesențial,
în viziunea regizorului, așa cum drumul spre
8 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Golgota e știut numai de cei câțiva adevărați
credincioși, în vreme ce zeci de alte personaje
în Calvarul sunt preocupate de ceea ce fac
ele și așa cum Icar se îneacă în mare nevăzut
de nimeni, oamenii privind în alte direcții,
interesați de acțiunile lor mărunte.
Poezia devine una dintre căile prin care se
poate accede la acea mult căutată taină. Misterul,
invizibilul devin accesibile în unicile trăiri ce se
nasc din spiritul ei. Blood of a Poet (2007) este un
flm care, aidoma lui The Garden of Earthly Delights,
are o istorie mai lungă în spate. Ideea a fost
prezentată mai întâi într-o instalație, apoi a format
nucleul unui ciclu de versuri și, în fnal, a devenit
expresie cinematografcă. Încă o dată, Majewski
își propune, ambițios, să facă un flm în care
personajele nu vorbesc. E un flm mut, iar muțenia
are rolul de a sublinia importanța cuvântului
care e, aici, transmis prin imagine. La limita cu
experimentalul, regizorul verifcă și explorează
în ce măsură impresionează și se valorifcă sensul
prin semne diferite. Cum se substituie imaginea
cuvântului, cum poate ea descrie stări interioare
atât de evidente atunci când au consistența
textului, acestea sunt probleme pe care le ridică
Blood of a Poet. O înlănțuire de episoade inițial
într-o logică bine defnită, dar care se periclitează
de la jumătate încolo, astfel e conceput vastul
poem vizual. Sebastian, „poetul” generic, trăiește
într-un ospiciu, vizitat find, din când în când, de
tatăl său. Îmbrățișând teoriile freudiene, Majewski
coboară în amintirile vechi ale lui Sebastian,
explorează visele acestuia, arătând cum realitatea
se reface în diferite moduri, cum se anulează
pentru a se reinventa în imaginația artistului.
În rame suprarealiste, cu accente ironice șarjate,
parodiind comercialul, flmul SF, dar și flosofa
seacă în marginea actului creației, regizorul oferă
o perspectivă inedită asupra modalității în care
același material (imaginea) fuctuează în mintea
omului, se distruge și reînvie mereu sub alte
chipuri. Viața e și ea un lung șir de egouri și de
evenimente care se aseamănă, înscenate însă de
fecare dată altminteri. Imploziv, actul scrierii
este precum sângele prin venele poetului, titlul
referindu-se chiar la modalitatea prin care creația
se remodelează fără întrerupere în corpul ce
vibrează al creatorului.

Autobiografe indirectă
„Tatei mamei și mie
Ne place să ne uităm
Cum căprioarele ne mănâncă din palmă
Și cum pășesc în siguranță
Prin apartamentul nostru
Și visează
Chiar dacă în fecare seară vecinii se apropie
De radiouri și își reglează
Programele TV” (4)
The Roe’s Room (1997) este o altă provocare
intelectuală pe care Majewski o propune
spectatorului său. Subintitulată Operă televizată
autobiografcă, producția Telewizja Polska a
fost considerată prea manieristă, conceptuală
în stilul lui Greenaway, până la ermetică.
Cert este că regizorul întruchipează, într-un
scenariu cu fr narativ simplu, propriile trăiri,
întrebări fremătătoare, neliniști. Într-adevăr,
The Roe’s Room nu e o autobiografe așa cum
ne-am aștepta; nu ni se vorbește aici despre
momente din viața artistului, nu ni se dau date
ori nume precise. Întreaga acțiune e trecută
în simbolic și e universalizată. O triadă, ce
inevitabil activează asocierea cu relația biblică,
tată-mamă-fu, stă în centrul atenției. Povestea
se conturează pe parcursul a patru anotimpuri,
începe, sugestiv, primăvara, și se sfâșește,
iarna, cu moartea tatălui – moment crucial în
care întregul este destrămat. Vivaldian, cele
patru anotimpuri au fecare ritmul și culoarea
sa, mișcarea și respirația proprie. Primăvara e
o înviere, o iluminare, o pregătire, un început
de drum, o așteptare; este ca o apă ce țâșnește
înaintea omului, aducând sclipire în întuneric.
Vara e onirică și trezește cele mai arzătoare
dorinți, pârguiește natura și pântecul femeii.
E sezonul când natura invadează teritoriul
omului (imaginea pereților din care cresc
plante este copleșitoare, iar copacul care
apare în mijlocul apartamentului e semnul
vigurozității și al instinctelor primare ce ies,
stăpâne, la suprafață). În același timp, tot
spre sfârșitul verii apar căprioarele – aceste
semne ale inocenței, sinonime ale mielului
în accepțiunea creștinătății (5). Locuitoare
pașnice, căprioarele marchează, împreună
cu „pădurea” ce asediază casa, forța naturii
care ghidează pe nesimțite viața indivizilor.
Erupția izvorului, erupția vegetalului sunt
toate replici încifrate ale verbului a f. Toamna
e redată inițial în tonuri moi care se adumbresc
pe parcurs, prevestește sfârșitul, e ca un
prag înainte de pasul ce ne trece pe tărâmul
înghețului. Viața istovește, plantele se usucă pe
pereți, atinse de forii frigului timpuriu, și iarna
aduce cu sine nu doar disparția ori distrugerea,
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 9
www.zonaliterara.ro
așa cum deja am precizat, a triadei perfecte, dar
și părăsirea casei. Dacă exteriorul pătrunde în
interior atât cât se desfășoară acțiunea în cele
trei anotimpuri, acest ultim „capitol” este și
acela în care pentru locuitorii apartamentului
a venit timpul plecării. Secvență fnală arată
un cortegiu care părăsește o clădire printr-un
portic. Cadrul arcuit delimitează exteriorul
într-o lumină albăstrie, nocturnă, de un
interior întunecat, amintind, deopotrivă, de
aceleași terne compoziții cu care se încheie, de
exemplu, Wojaczek.
Și acum, Lech Majewski face un pariu
cu noutatea pe care dorește să o speculeze la
fecare ocazie. Membrii familiei sunt actori
(Rafal Olbrychski, Elzbieta Mazur, Mieczyslaw
Czepulonis), iar libretul e rostit de soliști
ofscreen, astfel că se induce o senzație stranie
de muțenie și de suprapunere nefrească
a cuvântului. Doar corul, a cărui funcție e
regândită constant, are dreptul de a cânta în
timp real. Tatăl, mama și ful au un fux de
gânduri care nu poate f arătat, ci doar poate
f făcut audibil. Însă privirile, gesturile lor
încetinite, ipostazele în care sunt surprinși
încearcă să reproducă stările lăuntrice. În
consecință, se impune cu siguranță impresia
de tăcere, contrar coloanei sonore, și cea de
perpetuu cadru fotografc. Pentru că flmul
este prefgurat ca o enormă galerie de imagini
în mișcare. Fotografe lângă fotografe, într-un
relanti demn de spectacole pe texte cehoviene,
autobiografa este, de fapt, viziunea asupra
unui spațiu aparent monoton, în nuanțe
spălăcite, așa cum regizorul își concepe
peisajul natal silezian al anilor ’60-’70. Apoi e o
sondare pe dinăuntru, a forilor primei iubiri,
a maturizării și a etapelor cunoașterii. Această
cameră a căprioarelor este, în fond, descrierea
unei vârste, e un album de portrete însoțite
de o fligranată compoziție muzicală, semnată
de Józef Skrzek. Vârsta inocenței se termină
odată cu episoadele nefericite din existență
și cu ieșirea din camera vrăjită în care totul
este posibil. Trecem pragul spre exterior,
iar ceea ce rămâne în spate e o stranie
încăpere în care se va așeza praful,
10 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
până când, o posibilă altă „primăvară” o va
reînvia, sufând lin peste mobile și făcând să
sune iar, zglobie, muzica.
În ansamblul ei, cinematografa
profund vizualistă a lui Majewski este unitară,
plecând de la Rycerz / Cavalerul (1980) și până
la The Mill and the Cross. Fragmentarismul,
patchwork-up, simbolul luxuriant și eterna
călătorie în sine, ca într-un loc necunoscut,
sunt tehnicile și resursele repetitive ce dau
coerență întregului. Filmul, scrisul, muzica
sunt forme de a exista, iar Majewski le sudează
cu migală, în tăcere, într-un proces numai de el
știut – „precum păianjenul care-și țese pânza”.
În ochiurile ei putem citi ceea ce nu e spus, în
nodurile ei găsim esențe, iar pe frul subțire se
agață boabele de rouă – sensurile –, desenând
drumul către centru.
„Îmi amintesc. Deci acel moment va
exista atât cât voi f capabil să mi-l amintesc.
Memoria e viață” – spune Majewski în
Metafzică (6). Imaginea „încremenită”
(fotografa, flmul, albumul, expoziția) este,
așadar, o formă de a f. Luptăm cu intemperiile
ce ar putea-o ataca, o protejăm în materiale
care o conservă din dorința dintotdeauna de
a f victorioși în fața Timpului, de a ne lăsa în
iluzia că aripa uitării poate f sfâșiată. Și totuși,
suntem atât de fragili.
Note:
1. The most important thing both in art and life is
mystery. We make all eforts to bring the mystery
down to zero, we are afraid of it (…) Whereas I
believe that this lack of knowledge is like air for our
soul – interviu acordat lui Grzegorz Wojtowicz
2. „cinema does not give us an image to which
movement is added, it immediately gives us a
movement-image. It does give us a section, but a
section which is mobile, not an immobile section
+ abstract movement” - Gilles Deleuze, Cinema
1 – The Mouvement Image, Translated by Hugh
Tomlinson and Barbara Habberjam, University of
Minnesota Press, 1997, p. 2
3. Ar f de notat aici și faptul că în România a
fost pus în scenă la Teatrul Național din Cluj un
spectacol de teatru-dans intitulat Bosch. Grădina
plăcerilor lumești (2010). Regia aparține lui Marc
Bogaerts, iar din distribuție au făcut parte:
Radu Lărgeanu, Cristian Grosu, Ramona
Dumitrean, Romina Merei, Miriam Cuibus,
Angelica Nicoară, Cătălin Herlo, Eva Crișan, Irina
Winte, Ionuț Caras, Ruslan Bârlea, Miron Maxim,
Cătălin Codreanu.
4. Traducerea noastră a urmat textul ediției din
engleză: „Father mother and I / Like to stare/ As the
roes eat our hands // And walk safely / Through our
apartment / And dream // Though each evening the
neighbours draw / Their radios and sharpen / Their
TV sets” (Home, Wydawnictwo Literackie, 1981)
5. Poate ar trebui apreciat și faptul că religia,
atât de prezentă între temele obsedante ale lui
Lech Majewski, este tratată drept cale de acces
către imperceptibil, către acel „dincolo” unde
necunoscutul e sentimentul prioritar. Departe de a
f ocultată, religia are, în cazul artistului polonez,
aproape aceleași valori ce sunt atinse în textele
lui Maurice Maeterlinck. Pot f stabilite asemănări
între imaginea tatălui, între legătura tată-fu, între
simbolistica diferită a animalelor sacrifciale ș.a.
Iluminarea, credința, divinitatea ascunsă sunt
subteme recurente, ușor de descifrat în toată
semantica lor, atât în viziunea cinematografcă a lui
Majewski, cât și în textele de o poezie incontestabilă
ale scriitorului belgian.
6. „I remember. So that moment will live on as
long as I’m capable of remembering. Memory is
life” – traducere din limba engleză (Metaphysics,
Wydawnictwo Literackie, 2002).
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 11
www.zonaliterara.ro
Scriitorul și pedagogul evreu, de ori-
gine polonă, Jozef Goldszmit (sub pseudoni-
mul Janus Korczak), victimă a Holocaustului,
medic și apărător al drepturilor copiilor (a
funcționat ca publicist și a avut propria emi-
siune radio pe respectiva temă), a înființat
sub direcția sa la Varșovia un orfelinat pentru
copii, inedit pentru că, asemeni unei ”republici
a copiilor”, deținea propriul parlament, un tri-
bunal și un ziar. În 1933, a scris romanul Kaytek
the Wizard, una dintre cele mai cunoscute opere
de ficțiune ale autorului, alături de King Matt
the First. Abia în 2012, povestea lui Kajtus este
tradusă în limba engleză, urmând să fie tradu-
să și în limba română (de traducerea fragmen-
telor din spectacol s-a ocupat doamna profe-
soară Elana Larco). Kajtus este un copil care
dobândește puteri magice de unul singur,
prin propria voință și perseverență (spre
deosebire de Harry Potter, care urmează o
școală de magie: comparația dintre cei doi
eroi este una extrem de nefericită), văzându-
se nevoit să-și controleze aceste puteri, să
distingă între magie neagră și magie albă și
să-și admită limitele.
Spectacolul omonim de la Teatrul
Luceafărul, lucrat în parteneriat cu Institutul
Polonez, resemnifică, într-o viziune regizorală
actuală (absența narativității, folosirea voice-
over-ului, a proiecțiilor video, dinamismul,
fragmentaritatea, măștile, jocul de lumini și
umbre, contre-jour-ul) situațiile centrale ale
romanului (decesul bunicii, încercarea de a o
readuce la viață, actele de magie, fuga în lume/
la New York, construcția edificiului pe o insulă
pe Vistula, lupta interioară dintre bine și rău,
pedepsirea ș.a.). Un spectacol în alb și negru la
nivel scenografic: în cea mai comună interpre-
tare, albul semnifică binele, iar negrul – răul.
Costumul lui George Cocoș este alb, dar are
marginile negre. Decorul minimalist, sugestiv
este însoțit de un machiaj adecvat (pe chipu-
rile actorilor, apar figuri geometrice pline sau
schematice, centrând ochii). Romburile negre
12 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
desenate pe chipurile actorilor simbolizează
legea corespondenței universale, formulată de
Hermes Trismegistos, ori unitatea dintre spirit
și materie, un romb compunându-se din două
triunghiuri, unul cu vârful în sus, celălalt cu
vârful în jos; se mai folosește, tot prin machi-
aj, simbolul triunghiului – pentru cunoaștere/
vedere – Kajtus vrea să vadă/ să știe, apoi să
experimenteze la rândul său; de asemenea, cel
al pătratului – simbol al stabilității și al mate-
riei, desenat pe chipul fetei ). Bazat pe mișcare
scenică, un show de figurație, concentrând în
aproximativ o oră simboluri și idei profun-
de, face uz - grație tocmai mijloacelor tehnice
amintite – de o anumită ambiguitate în ceea
ce privește tocmai povestea asumată inițial.
Proiecțiile sunt multiple, aproape că nu există
element pe care să nu se proiecteze (pe pânză,
pe cuburi de carton, pe geamantan, chiar și în
aer – jocul de a prinde o bilă colorată/sfera –
simbol al perfecțiunii/totalității etc.). Singurul
contrast de luminozitate creat, pe lângă polii
ce configurează dimensiunea mizanscenei în
alb și negru, este cel dintre roșu și albastru (cea
mai puternică asociere coloristică posibilă) la
scindarea cubului cu fotografia copilului.
Pe scurt, Kajtus/George Cocoș (nume
inexistent și care-a dat de furcă traducătorilor
de limbă engleză) este o poreclă, pe care cel
pe numele său Antosc/Antek – coresponden-
tul lui Anthony sau al lui Anton/ însemnând
”neprețuit” -, o primește atunci când un sol-
dat îl surprinde fumând și remarcă: ”Iată-l
pe Kajtus cum pufăie ca un bătrân”. Ulterior,
Kajtus profită de pe urma puterilor magice pe
care le are, creându-și un dublu care să stea
acasă ori să meargă la școală în locul său, iar
el să poată fugi în lume, neobservat. E pedep-
sit de ”Marele vrăjitor”/ Dumitru Georgescu,
transformat într-un câine (dar eliberat de
Zosia, Beatrice Volbea) și decide, în urma unei
lupte acerbe dintre bine și rău (personajul
colectiv, de o parte purtând măști negre, de
cealaltă măști albe), că urmează de acum înco-
lo să facă doar bine.
Dintre secvențele din spectacol, memo-
rabile rămân: 1. Scena din cimitir; oricât de
vrăjitor, Kajtus nu poate învia un om/nu-și
poate readuce la conștiință propria bunică,
lucru care va conduce, iremediabil, la decizii și
acte de magie necontrolate, declanșate de furie
și neasumarea propriei limitări; 2. Momentul
când protagoniștii sunt găsiți de către părinți
căzuți unul peste celălalt, un altfel de ”moment
de reculegere”, deoarece finalul îmi apare a fi
extrem de ambiguu; mai mult, 3. Momentul
când imaginea lui Kajtus este proiectată în
contre jour pe pânza de fundal – confruntarea
dintre ego și alter-ego-ul său; 4. Scindarea cubu-
lui pe care este proiectat portretul copilului, pe
unul Ionela Arvinte cântă la vioară, pe celălalt
Kajtus mimează. Pentru ca dublul său să exis-
te, Kajtus ar trebui să dispară – lucru pe care
nu-l prevăzuse la început. Sau invers: pentru ca
alter-ego-ul să supraviețuiască, Kajtus trebuie să
moară. De aici, disputa dintre cele două tabere,
dintre ego și alter ego-ul său. Finalul romanul
este radical modificat de viziunea regizorală:
Kajtus descinde într-o călătorie cosmică (posi-
bil moarte pământească) împreună cu Zosia.
Plutind printre planete, cei doi par extrem de
fericiți. Îmi amintește, mutatis mutandis, de fina-
lul spectacolului Maestru și Margareta, în regia
lui Mc Burney. Sau de cel mai mic membru al
F
o
t
o
:

O
z
o
l
i
n

D
u
ș
a
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 13
www.zonaliterara.ro
colecției mele de caleidoscoape.
Cât privește posibile observații criti-
ce, remarc dificultatea încercării de a crea un
liant între voce – imagine (fotografie/proiecție)
și personaj/redat de actor, întrucât toate aceste
trei instanțe sunt diferite în spectacol, inovație
asumată de către regie. Nu se face nicio referire
la fenomenul Holocaustului, tematic se rămâne
între granițele demarcate de romancier - rezolva-
rea conflictelor copiilor cu probleme, a căror lume
interioară rămâne, de multe ori, un mister pentru
adulți (părinți) și pledarea pentru recunoașterea
superiorității copiilor față de adulți (cel puțin,
în ceea ce privește imaginația, sensibilitatea și
sinceritatea) și pentru nevoia de a-i înțelege. În
rest, felicit echipa de lucru poloneză și distribuția
românească și, de asemenea, Teatru Luceafărul
pentru această oază meditativă.
(Kajtus, vrăjitorul, după romanul Kaytek the
Wizard - Kajtus czarodziej - de Janus Korczak, tra-
ducere: Elena Larco, dramatizarea și regia: Konrad
Dworakowski, distribuția: George Cocoș, Dumitru
Georgescu Beatrice Volbea, Ionela Arvinte, Liliana
Mavriș Vârlan, Aurelian Diaconu, Ionuț Gînju, Ioana
Iordache, Carmen Mihalache, Cristina Ciubotaru
în video, Ioan Trif în fotografie și Alexandru
Arvinte – vocea înregistrată, scenografia: Marika
Wojciechowska, coregrafia: Jacek Owczarek, proiecții
video: Michal Zielony, muzica: Piotr Klimek, Teatrul
Luceafărul, premiera 11 ianuarie 2014)
Chiar dacă aş citi romanul Kajtus,
vrăjitorul scris de polonezul Janusz Korczak
în 1933 m-aș încăpățâna să nu văd ceva magic
în el și mai ales în piesa de teatru cu același
nume, care a avut premiera la Teatrul Luceafărul
Sâmbătă, 11 Ianuarie, ora 17, pentru că am
asistat la ea. Nu e nimic vrăjitoresc în faptele
lui Kajtus, deși la început pare a fi: mișcările
stranii ale tuturor personajelor (coregrafia este
semnată de Jacek Owczarek și înlocuiește cu
desăvârșire cuvântul rostit pe scenă, el fiind
prezent doar în fundal și sporadic) și apari- ) și apari-
ția măștii ca problematică dezvoltată până
la sfârșit. Pe parcurs se alunecă în concretul
lumii copilăriei unde totul e posibil și devine
nu magic, nici vrăjitoresc, ci minunat: copilul
vorbește de conștientizarea poreclei sale, un
alter-ego menit să spună mereu ceva în plus
despre oricine o poartă-chestiunea alter-ego-
ului și a dedublării apare și mai târziu-, așa-
zisele sale vrăji cu cearșafurile și cu literele de
pe ele pe care le amestecă obținând cuvinte. În
F
o
t
o
:

O
z
o
l
i
n

D
u
ș
a
14 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
contrucția atmosferei de basm contemporan
un rol important îl are și apariția cuburilor pe
care le compune în piramide când firești, când
răsturnate de haosul său interior de om aflat
la începutul vieții; ca pretext apar tot timpul
personajele în negru, simboluri ale părții întu-
necate prezentă în om încă de la naștere. Aici
scenografa Marika Wojciechowska și-a însu-
șit foarte bine universul transmis de roman,
respectiv de scenariu, și a creat unul foarte
convingător care pur și simplu te transpune.
Cum s-a văzut și până acum concretul
nu lipsește, ci este confirmat pe tot parcursul
spectacolului și prin prezența ceasului, a ochi-
lor, a portretelor, a siluetelor părinților și buni-
cii (fie ele proiectate pe ecranele din planul
secund al scenei, maestrul proiecțiilor video
fiind Michal Zielony), valiza și sferele de toate
dimensiunile ca metafore ale visului perfect
produs de mintea copilului. Având în vedere
că toate obiectele anunțau apariția sferelor mă
simt sigur pe mine când afirm că miza este
căutarea perfecțiunii sentimentului sau a visu-
lui prin cea a formei geometrice. Toate aceste
elemente ce țin de vizibil, de concret se îmbină
perfect cu respirațiile, cu vocea auctorială și cu
muzica semnată de Piotr Klimek care foloseș-
te, în cazul de față, instrumente din toate genu-
rile fără a alcătui un gen anume, ci o atmosferă
din care nu-ți mai vine să ieși, din care n-ai
vrea să fii scos.
În Kajtus, vrăjitorul personajele nu au
replici, nu vorbesc. Din când în când se mai
aude numele copilului rostit de părinții săi
și vocea sa în fundal. Este un spectacol bine
înțeles de copii, așa cum s-a văzut pe parcur-
sul piesei și la căderea cortinei, un spectacol
de festival internațional pe cel puțin 10 ani
de acum înainte, cu singura condiție de a fi
jucat de aceeași echipă de actori de la Teatrul
Luceafărul, actori care s-au întrecut pe sine din
nou: George Cocoș, Beatrice Volbea, Aurelian
Diaconu Nicolae, Liliana Mavriș Vârlan, Ionela
Arvinte, Ionuț Gânju, Ioana Iordache, Carmen
Mihalache, Dumitru Georgescu, Cristina Anca
Ciubotaru (în video) și copiii Ioan Trif (portret)
și Alexandru Arvinte (voce).
Coborâtor din școala poloneză
de teatru, una foarte serioasa, cu creatori
foarte valoroși, inovatori, care promovează
noul și experimentul, regizorul Konrad
Dworakowski, totodată autor al dramatizării,
a creat un spectacol nu uşor digerabil care nu
este pentru copii ci despre copii, dar convinge
de faptul că frumosul nu trebuie înțeles
cognitiv, ci trăit cu toate simțurile.
F
o
t
o
:

O
z
o
l
i
n

D
u
ș
a
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 15
www.zonaliterara.ro
Ștefan Agopian face parte dintre acei
scriitori a căror receptare critică beneficiază
de o eterogenitate suficient de solidă încât să
le creeze aura unor autori ”controversați”,
oricât de nepotrivit ar suna acest termen.
Dacă Nicolae Manolescu a considerat, în Istoria
critică a literaturii române, că întreaga operă
a scriitorului e condamnată la minorat, Alex
Ștefănescu nici măcar nu i-a consacrat, în
Istoria... lui, vreun capitol. Pe cât de diluat
pare Ștefan Agopian în istoriile oficiale, pe
atât de prezent și hotărât ne apare autorul în
calitatea sa de gazetar, de comentator ironic-
sfătos al actualității și, iată, de memorialist.
Cel mai recent volum al său, intitulat
Scriitor în comunism (niște amintiri), reprezintă
una dintre cele mai tonice apariții editoriale ale
lui 2013. Și asta pentru că scriitorul a știut cum
să facă trecerea de la o posibilă și previzibilă
cădere în nostalgie (atât de specifică volume-
lor de amintiri) la scriitura alertă, plină de
neprevăzut, de umor și de un foarte accentuat
subiectivism retroactiv. Titlul, totuși, e înșelător
din cel puțin două motive: în primul rând
pentru că volumul nu propune, fie și hâtru-
conspirativ, un rețetar al răzbirii scriitorului
în lumea ostilă a comunismului victorios și, în
al doilea rând, pentru că nu există o diacronie
a redării parcursului profesional al autorului,
cu toate că găsim dese referiri la tinerețea celui
care avea să devină scriitorul de azi. Cartea e
mai degrabă pretextul unor răfuieli (mai mult
sau mai puțin tandre) ori, și mai important, al
realizării unor portrete absolut memorabile.
Personaje pestrițe, povestiri zemoase, scurte
amintiri selective, toate formează un ansamblu
surprinzător, a cărui miză pare a fi nu atât scru-
pulozitatea oferirii unor date de istorie literară,
cât livrarea unor secvențe simbolice din nebu-
nia fertilă a vieții scriitorului sub comunism.
Cel mai mare merit al cărții rămâne, așa
cum am amintit în treacăt, talentul excepțional
al lui Ștefan Agopian de a trasa, din linii sim-
ple, portrete minimale și perfect aplicabile
”obiectului” pus în discuție. Din câteva tușe
groase, autorul reușește să surprindă trăsătu-
rile de caracter ale unor colegi de breaslă ori ale
unor simpli necunoscuți. Tonul e rece, schița
taie în carne vie, sentința e brutală și seacă:
“Simpatic, volubil, plin de energie era Adrian
16 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Păunescu. […] Debutase în 1965 cu volumul
Ultrasentimente (la el toate lucrurile erau ultra)”
(p.19), ”Virgil Mazilescu – era considerat pros-
tul grupului, dar toată lumea îl iubea datorită
candorii sale.” (p.22); Alexandru Paleologu ”ca
un adevărat boier, mă primise îmbrăcat lejer,
într-un tricou cu mâneci scurte, T-shirt cum i
se zice azi, pantaloni scurți și în picioare goale,
cu care lipăia grațios pe dușumeaua proaspăt
spălată. Mă simțeam ca un căcat […]” (p.151);
”Andrei Pleșu era un tânăr bărbos, deja corpo-
lent, specialist în pictura lui Sorin și în urcarea
drumului spre Păltiniș” (p.175); ”Fănuș Neagu
era un bețiv serios, dar era prea gălăgios și
destul de găunos în gălăgia lui” (p.183); ”În
1996 îl ascultasem (pe Paul Goma - n.m.) citind
la cenaclul Uniunii Scriitorilor un fragment din
romanul Ostinato și, cu toate că avusese suc-
ces de public, pe mine nu mă convinsese că-l
dă talentul afară din casă” (p.208-209); Marin
Preda era ”un bărbat urât, cu fața plină de negi,
cu ochii bulbucați, acoperiți de lentile groase”
(p.248) ș.a.m.d. Nu doar scriitorii populari au
parte de evaluarea instantă și iscoditoare a lui
Agopian; în volum găsim și chipuri izolate ale
unor personaje secundare în acest scenariu pe
care autorul îl țese treptat - oameni nesemni-
ficativi, a căror prezență e de cele mai multe
ori doar alibiul redării unor indiscreții de un
comic corosiv: ”N-aș fi avut nimic cu bătrâ-
na doamnă Flax, dacă n-ar fi tras la intervale
regulate niște bășini extrem de puturoase, care
îți mutau nasul din loc” (p.45); ”Înalt, slab,
țigănos cât să te gândești că e țigan, aproape
chelios, doctorul Cărășel avea două calități
extraordinare: ura armata și iubea pizdele.”
(p.104); ”Liliana era o blondă micuță, cu ochii
de un albastru-gri metalic, o tipă dată dracu-
lui și plină de hormoni futăcioși.” (p.197) etc.
Pentru cititorul interesat de substraturi-
le și subsolurile lumii literare din comunismul
românesc, cele mai palpitante pagini ale cărții
vor fi acelea în care Ștefan Agopian vorbește
despre Nichita Stănescu și Nicolae Manolescu,
două personaje centrale ale volumului, însă
văzute din unghiuri (chiar afective) radical
diferite. Poetului Necuvintelor i se consacră un
capitol întreg; portretul său este creionat în
cele mai mici detalii, chiar dacă, datorită pri-
eteniei sincere pe care i-a purtat-o, scriitorului
îi lipsește în acest caz microbul vituperant al
zeflemelei. Nichita Stănescu, prietenul prin
excelență, ne apare aici într-o postură de arhan-
ghel concupiscent, de zeu cu apucături bahice,
într-o lumină caldă și empatică. Agopian refu-
ză să gireze mitul bețiilor degradante ale poe-
tului, sugerând că la Nichita alcoolul era doar
o formă suportabilă de a alimenta geniul, și
nu un viciu blamabil și ieftin: ”Cu toate că bea
foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi,
Nichita nu era aproape niciodată beat.Alcoolul
îi producea o stare de efervescență intelectu-
ală vecină cu geniul.” (p.176). Agopian face
un foarte subtil exercițiu de omagiere a poe-
tului pornind de la haloul pe care fie întâm-
plările, fie persoanele care gravitau în jurul
lui Nichita îl alimentau, oarecum inconștient.
Despre femeile poetului autorul vorbește scurt,
atribuindu-le prin ricoșeu valențe menite a
contribui la o cât mai scrupuloasă imagine a
lui Nichita. Doina Ciurea, soția poetului, era ”o
femeie frumoasă, dar o scriitoare modestă, cu
aere de intelectuală rasată.” (p.178), Gabriela
Melinescu ”era o brunetă superbă, care-ți tăia
respirația când o vedeai prima oară.” (p.180).
Nicolae Manolescu, pe de altă parte,
este ținta predilectă a unui soi de reproș con-
genital. Criticul literar atât de versat este, în
ochii lui Agopian, mai degrabă un prizonier
al imposturii profesionale decât un intelectual
cu merite reale. Uns cu toate alifiile, Ștefan
Agopian n-o spune pe șleau, însă lasă să se
înțeleagă acest lucru atunci când vorbește, de
exemplu, despre ”lipsa de gust proverbială”
a criticului. Or, ce altă dovadă de respingere
a talentului critic al lui Manolescu vreți decât
reproșul adus gustului său estetic? Necruțător
este Agopian până și când face referiri indis-
crete la viața privată a acestuia, acuzându-l,
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 17
www.zonaliterara.ro
printre rânduri, de imoralitate. Deși o face
într-un stil de o savuroasă franchețe, care
salvează diatriba de la vulgaritate excesivă,
Agopian dă în câteva rânduri măsura exac-
tă a propriilor umori și antipatii (îl numește
pe Manolescu, ironic, ”nemuritorul nostru”).
Nimic rău în asta, mai ales că suntem, totuși,
între paginile fascinante ale unor memorii,
unde primează tocmai individualismul și sin-
ceritatea: ”Trăia oficial cu Dana Dumitriu, o
prozatoare frumoasă pe vremuri [...] O înșela
cu o studentă de-a lui, așa că dacă mă gândesc
acum trebuie să fi fost un bărbat fericit: nimeni
nu-i sufla în ciorba critică și nici cu strachi-
na sexuală nu stătea tocmai rău.” (p.297).
În stilul caracteristic, făcându-ne con-
spirativ cu ochiul, autorul cărții evocă funda-
lul istoric al acestei desfășurări caracterolo-
gice impresionante. Dacă mușuroiul descris
minuțios funcționează după reguli proprii,
lucrul acesta se datorează și imbecilității ide-
ologic-sociale a vremurilor, pe care autorul o
amintește în treacăt ca pe un lucru derizoriu, dar
sâcâitor. Sub penița usturătoare a lui Agopian,
chiar și cele mai odioase fapte ale trecutului
capătă o aură hazlie, neștirbindu-li-se, prin
aceasta,gravitatea ori gradul de umilință pe
care îl presupuneau. Autoironic ori vitriolant,
prozatorul rămâne ferm pe poziții și demască,
cu o tenacitate invidiabilă, tot ce i se pare nela-
locul lui, degradant ori, pur și simplu, idiot:
”[Goma – n.m.] îi scrisese chiar și lui Ceaușescu,
cerându-i același lucru [semnarea Chartei 77
– n.m.]. Ceaușescu n-a semnat, din motive
personale, eu am făcut la fel ca Ceaușescu.”
(p.20); ”la Costinești […] am descoperit Golful
Francezului și nudismul. Așa că ”Tezele din
iulie” m-au prins, la propriu și la figurat, în
pielea goală.” (p137-138); ”Noi îl pupaserăm în
cur pe Ceaușescu în ’68, lui îi plăcuse nespus
chestia asta, așa că după aproape 20 de ani ne
obliga s-o facem cât mai des.” (p.313) ș.a.m.d.
Vie, histrionică, cu un palpit existențial
dement, lumea lui Agop din Scriitor în comunism
ni se înfățișează ca o țară a hazului de necaz, a
autopersiflării sănătoase și a râsului salva-
tor. Stilul inconfundabil al lui Ștefan Agopian
face ca această adevărată apologie salutară a
derizoriului în vremuri de scleroză ideologică
să se transforme într-un spectacol inimitabil,
într-un carnaval cochet la care cititorul, chiar
și cel neștiut, participă cu maximă însuflețire.
(Ștefan Agopian, Scriitor în comunism,
Ed. Polirom)
18 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 19
www.zonaliterara.ro
Viaţa este un „spectacol” cu totul
aparte în care un om poate avea măcar
două „roluri”, cumva – unul în care poartă
„masca” pe care i-o conferă societatea sau pe
care o adoptă pentru societate, pentru a „ieşi
în lume”, pentru „ceilalţi”, şi un al doilea,
cel dinlăuntrul său, în care re-construieşte
lumea aşa cum se vede prin ochii sufletului.
Depinde de fiecare cât de mare este ecartul
dintre cele două ipostaze, cât de diferite
sunt ele.
Despre jurnal (tipologie, departajări,
asemănări, stil ş.a.) s-au scris tomuri
diverse.
Dacă autobiografiile, confesiuni-
le, memoriile, confesiunile literare poartă
amprenta retrospectivului, putând deci apă-
rea, în timp, şi o anume autocenzură, jurna-
lul ridică, prezumtiv, mai puţine dubii din
acest punct de vedere, dată fiind consemna-
rea cât mai aproape de momentul petrecerii
unui eveniment, a unor gânduri ş.a. În teoria
literară occidentală există o tipologie a scri-
erilor diaristice, de la jurnalul intim la cel
de călătorie, să spunem, cu un palier larg de
discuţii. Printre trăsăturile esenţiale ale jur-
nalului se numără: principiul jurnalităţii (sau
calendarităţii, „legea Blanchot”, după numele
lui Maurice Blanchot), al simultaneităţii eve-
nimentului cu scriitura, al sincerităţii/ autenti-
cităţii celor scrise, la care se adaugă, last but
not least, al confidenţialităţiii, dacă este vorba
despre un jurnal intim (având în vedere
intimitatea şi secretul personal). În dicţiona-
rele de termeni literari/ lucrările de teorie
literară sunt precizări de tipul (redăm fără
alte comentarii): „Însemnări zilnice ale unei
persoane, cu caracter mai mult sau mai puţin
20 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
confesiv. Jurnalul este o specie memorialisti-
că a cărei trăsătură distinctivă este concomi-
tenţa sau relativa simultaneitate a faptului
şi a însemnării care îl raportează, dând deci
posterităţii cea mai mare garanţie posibilă
cu privire la autenticitate, spre deosebire de
amintiri, memorii etc., a căror distanţă de eve-
nimentele raportate le face mai selective şi
mai aproximative
1
”. Dacă nuanţăm, graniţa
dintre cele două specii autobiografice încă
nu a fost foarte bine, foarte concret delimita-
tă. Philippe Lejeune
2
, de exemplu, în Le pacte
autobiographique, Seuil, Paris, 1975, considera
că o pagină de memorii s-ar diferenţia de una
dintr-un jurnal după specificul reprezentării,
�i���a �n���l���u� ��i�tina �on���u� ���o���� ��z�� �i���a �n���l���u� ��i�tina �on���u� ���o���� ��z��
����u� Dicţionar de termeni literari� Editu�a �a�amond�
p. 136.
�nul din ��i mai ma�i ����iali�ti �n a��a�t� mat��i�� �o� �nul din ��i mai ma�i ����iali�ti �n a��a�t� mat��i�� �o�
lum� �ubli�at�: L’Autobiographie en France� 97� Le
Pacte autobiographique� 975� Je est un autre. L’auto-
biographie de la littérature aux médias� 980� Moi aus-
si� 986� La Pratique du journal personnel� 990� Pour
l’autobiographie� 998� « Cher écran... » : Journal per-
sonnel, ordinateur, Internet� 000� Signes de vie (Le pacte
autobiographique� � 005� Le journal intime: histoire et
anthologie� 006�
el considerând că în jurnalul intim ori auto-
biografie obiectul discursului auctorial este
chiar individul însuşi (în postura de narator-
personaj), iar în memorii, în discurs obiectul
este dincolo de individ, ajungând la chiar
istoria grupurilor sociale din care face parte.
În fine, dincolo de toate aceste
consideraţii/ încadrări, cum anume şi-a
alcătuit demersul Mircea Oprea? De ce îşi
aşterne gândurile pe hârtie dacă, de pildă,
scrie epistole pe care expediază, le rupe
pentru că „s-a dus vremea scrisorii nu se mai
poartă corespondenţă! Dacă-i urgent, sun!”, iar
„e-mailul lipeşte text pe monitor fără culoare,
fără balsamul primejdiei visate, fără aura
stafiei de hârtie”. Deşi, când scrii o scrisoare,
un text, ceva… te înfiori de voluptate când
îţi scrii ţie însuţi ca unui ochi străin, la
pândă, iar, dacă e o scrisoare pentru un
duşman, poate, „spovedania, trădarea faţă
de tine, scrisă cu mâna ta pe mătasea de
preţ, te izbăveşte de coşmar.” Asta şi pentru
că, în final, diferenţa dintre cuvântul scris,
dintre scrisoare şi telefon este ca aceea dintre
„amantul ascuns în taina nespovedită şi
agramatul guraliv”.
Iar „jurnalul”, mai bine zis
re-descoperirea/ re-compunerea,
re-dăruirea cu sensuri adiacente a lumii,
a propriei vieţi, a propriei fiinţe printr-o
călătorie interioară cu pasul literei curgând
a taină pe hârtie… „Jurnalul meu refuză
contingentul, atingerea realităţii zilei crude,
necoapte, cuvântul ieşit la suprafaţă fiind
tocmai parte a fiinţei ce nu se lasă alterată
de fapta, de materialitatea clipei” (p. 59)
Cum anume a ajuns să alcătuiască
acest volum, să scrie despre gândurile sale,
în general: „Cu ani în urmă, sedus de ideea
briliantă ce-mi trecea prin minte, o notam pe
loc […] acum nu”, scrie autorul, adăugând
puţin mai jos: „Nu ştiu despre ce voi scrie,
dar stau de veghe în faţa hârtiei cu pixul
în mână, cum aş sta la pândă, cu puşca
la ochi. Trebuie să fiu fericit, blestemul
meu este să scriu”. Deducem şi că nu ar
fi vorba neapărat despre un plan „iniţial”
de lucru, ci, în timp, pas cu pas, gândurile
s-au adunat aşternându-se pe hârtie într-o
anumită succesiune, după cum lumea din
afară se întrepătrunde cu cea dinăuntru, în
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 21
www.zonaliterara.ro
curgea normală, firească a vieţii.
Normalitate. Un cuvînt care parcă se
redescoperă cu fiecare dintre noi, cu fiecare
zi, poate cu fiecare gest al fiecăruia dintre
noi în lumea de azi în care schimbările au
un ritm pe care probabil nu doar că nu îl
înţelegem cu totul, dar adesea nici măcar
nu îl percepem decât, poate, uneori, după
ce totul s-a petrecut deja, efectele având la
rândul lor în siaj alte semnificaţii. „Citesc
Suetoniu şi aproape că mă ruşinez de viaţa
mea de o normalitate demnă de bănuieli”.
Dar, dincolo de „normal”, în cer, scrie Mircea
Oprea, alături de îngeri, „îşi au domiciliul şi
autorii cărţilor despre îngeri, ca eterni oaspeţi
de onoare”. Astfel, scrie autorul, când acei
autori (în vreme ce „pictorii au abandonat
cerul şi norii[…] şi, firesc, cerul i-a părăsit şi
el”; la o adică, „vedeţi cum se pictează acum
cerul?”) vor muri, „trupul le va îngropat la
fel ca al celorlalţi muritori, pe când sufletul
le va rămâne tot pe-o aripă de nor”. Aşa,
astfel de gânduri, cu paşi prin lumea reală
re-desenaţi în cea dinăuntru care se lasă
apoi cuprinsă în braţe de cuvintele care se
aştern pe hârtie, trec şi se adună în jurnal
„zile fără, eseuri risipite pe hârtie nedatate,
cu sensul scăpat, zile fără poveri”. Unele zile
sunt „netrăite”, scrie Mircea Oprea, „viaţa
trăind fără mine”. Unele sunt cu întâmplări
şi gânduri despre Cezar, Hans Schmid (după
care „contrariile trebuie să fie echilibrate în
individ”), despre oraş, despre cer, altele…
despre buric (de „ai crede că buricul e tot
ce-a rămas mai bun din omul trecut deja de
vârsta fericită”) sau despre nas (căci, nu-i
aşa, pe primele pagini, în acea „imaginară
istorie a portretului”, „nasul lipseşte”),
despre somn, cărţi, muzică, ore, zile, nopţi,
luni, bătrâneţe (în trecere şi despre „rarele
exemplare de bătrâni ce se învechesc precum
monumentele funerare din marmură şi din
bronz”), paşi, ploaie, Dumnezeu-credinţă,
uitare, aşteptare, iluzia că…/ ori apăsarea că
nu…, coşmar, vis, libertate, gazul de turbă,
constrângere, pierdere, calea spre un înţeles
pe care îl afli sau crezi că l-ai aflat… tot felul
de tot felul care înseamnă (sau care înţelege
autorul că înseamnă) viaţa sa.
Sunt douăsprezece părţi (şi gândul
mă duce şi la cina cea de taină, poate chiar
a fiecăruia dintre noi cu sinele nostru), să
le spunem capitole, doisprezece paşi ai
călătoriei întru „împăcarea cu lumea” (în
paralel, fie dinspre interior spre exterior,
fie invers), pe care îi face autorul în drumul
spre construirea acestui volum (din liantul
„normal” de singurătate amestecată cu
„mărunţişuri” de cotidian, curiozităţi/ feluri
de vedea/ răspunde, gânduri despre oraş/
sat, locuri, despre împrejur, despre oameni,
cu chipuri, întâmplări care iau haină de
semnificaţii pe care le-o dăruieşte sufletul
şi ochiul celui implicat, uneori cu umor,
alteori cu nostalgie), în care îşi alcătuieşte
„jurnalul de Curteşti”. O carte ca un portret
desenat cu pana muiată în uimire şi în
banal, în umor şi nostalgie, în singurătate
şi detaşare. E ca şi cum ai citi prin ochii
unui om despre viaţa acestuia, aşa cum o
vede el, mai limpede sau mai amestecat,
mai departe sau mai aproape de oglinda cu
propriile gesturi ori de paşii celorlalţi.
Mircea Oprea, Împăcarea cu lumea.
Jurnalul de Curteşti,
Editura Zona Publishers, Iaşi, 2013, 350 p.
22 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Moldova – Tărâmul celălalt
Romanul scriitorului Iulian Ciocan
„Tărâmul lui Sașa Kozak” (Tracus Arte,
București, 2011) descrie o lume în care lucru-
rile se întâmplă într-o manieră incredibilă, așa
încât pentru un cititor din alt spațiu cultural
ar putea să pară o ficțiune suprarealistă sau de
SF. Personajele, situațiile și ideile acestei cărți
zguduie un cititor deprins cu subiecte produse
de o realitate calmă și normată. Or, lectorul
estic se va regăsi în aceste pagini, așa cum rea-
litatea acestei cărți este a lui. Însuși titlul cărții
anunță o dimensiune diferită de existență, o
zonă stalker în maniera lui Tarkovski, doar că
una inversată, o zonă în care vii dacă nu dorești
să ți se împlinească dorințele. Moldova dintre
Nistru și Prut, în anii 1990-2009, iată cronotopul
romanesc. E spațiul nefericirii, al sărăciei și al
plafonărilor și frustrărilor umane (profesionale,
artistice, sexuale, materiale etc).
Vechea noastră problemă
identitară sau Punct şi de la capăt
O temă dificilă a literaturii basarabene
de azi este cea a identității interriverane. Iulian
Ciocan anunță tranziția de la URSS printr-o
Transnistrie (o zonă în zonă, tărâm în tărâm,
asemeni unui fractal sau unei matrioșka, acea
pupa rusa a politicii rusești și nu numai) spre o
identitate culturală în care basarabeanul e un
român aproximativ. Astfel, nimic nu e sigur în
această lume, nici oamenii, nici numele lor și
nici ideile pe care le au despre sine.
Cunoști un spațiu al nesiguranțelor și
permanentelor metamorfoze, în care numele
unui om oscilează între Kozak și Cazacu, un fel
de du-te-vino istoric și geopolitic, care te trimite
și la cazacii armatei a paisprezecea (Sașa Kozac
parcurge acest drum al oscilării, când vrea să
devină om de afaceri, mergând ba la Brașov, ba
la Bender). Numele acestui personaj nu poate
să nu amintească și de memorandumul Kozak,
prin semnarea căruia Moldova ar fi fost astăzi
altceva. Scriind, la știri, ascultasem întâmplător
și anumite declarații ale vicepremierului rus
Dmitri Kozac, cel care este responsabil pentru
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 23
www.zonaliterara.ro
Jocurile Olimpice de la Soci, dar mai degrabă
mă interesa numele lui decât declarațiile (aici
mă întreb dacă critica literară de azi nu e și ea,
ca și literatura, în mare parte, una cotidiană,
nu ne scriem oare, metatextual, și actualita-
tea?). Sașa (copil rusificat de ruși), Alexandru
(un nume neutru) și Sandu (așa îi zic părinții)
este un personaj și cumulativ, cel care întru-
chipează o generație întreagă – copiii anilor ’70
– 80’, așa cum Sașa Kozak va deveni Alexandru
Cazacu: „fostul rusofon se metamorfozase într-
un hibrid cu o dublă identitate – ruso-româ-
nească”. Identitate pe care o găsim și în „ochii”
românității mai vestice, căci trecând Prutul, ești
luat adeseori drept rus.
Nostalgia ca semn al zilei de ieri
Ruperea de trecut nu este posibilă ime-
diat. Nostalgia, ca un dor de un timp sau de un
loc în care ai cunoscut persoane și ai trăit anumi-
te întâmplări, este cea care deformează spațiul
și timpul prezent, melancolia trecutului corupe
ziua de azi. E cazul personajului Oleg Olegovici
Liulin care este un nostalgic, e vorba de o nos-
talgie poate și firească, cel puțin de înțeles, dacă
am lăsa la o parte anumite resentimente (politice
și etnice). Personajul „regreta dispariția Uniunii
Sovietice, a țării în care era ordine”, mai bine
zis, dispariția țării care îi dădea senzația că face
parte dintr-un imperiu, un hiperland în care el
era tânăr și fericit. Bătrânul nostalgic se întrea-
bă, la un moment dat, „de ce visa mesteceni
într-un oraș al plopilor și teilor”. Întâlnind-o
pe Viorica Ionovna, un nume hibrid, un patro-
nimic româno-rus, „niciodată nu-și imaginase
Oleg Olegovici Liulin că își va revizui părerea
fermă asupra problemei identitare”. Fericirea
nostalgică a mesteacănului este înlăturată de
necesitatea comunicării umane, astfel bătrânul
rus este în stare să-și revadă nostalgiile în fața
unei femei care îi poate da căldura umană de
care are nevoie (cu mămăligile ei băștinașe și cu
felul ei de a fi). De aici și concluzia că nostalgiile
de orice fel vin din singurătate și neintegrare
într-o lume nouă, o ghetoizare voită în care, de
multe ori, se exilează individul.
Toate acestea se întâmplă pe fundalul
acțiunilor de renaștere națională ale Frontului
Popular. Dacă e să ne gândim azi la această
denumire, atunci constatăm ironia situației, așa
cum, în timp, nu s-a adeverit decât un front
cu tranșee permis basarabenilor tot de cineva
din spațiul „Kozac”, din fostul imperiu, așa ca
o zonă de joacă lăsată pentru copii, în timp ce
spațiul economic și politic era preluat de altci-
neva pentru cu totul alte scopuri.
În tot acest amestec de nou și vechi,
există între râuri două piețe care produc soci-
etatea moldovenească: Piața Marii Adunării
Naționale, unde se face politică și revoluții și
Piața centrală din Chișinău unde se fac bani,
bani mulți și ușori, așa cum legislația noului stat
încă nu e constituită, acolo se produc viitorii
nouveau riche de Moldova. Or, „Tărâmul lui Șasa
Kozak” este un roman ce sfârșește în 2009, anul
indefinitei „revoluții” din 7 aprilie și începe cu
descrierea unei Moldove produse de „revoluția
folclorică din 1988” – un roman ce narează un
timp și un spațiu de la o „revoluție” la alta, de la
o „piață” la alta (acestea făcând referințe latente
și la cea bolșevică din 1917).
Tranziţia ca stare de spirit
„Era vremea săculețelor aruncate alan-
dala. Pungi de toate culorile zburau deasupra
orașului, deconspirând înflorirea comerțului
cu amănuntul. Multe rămâneau pentru vecie în
crengile plopului, transformându-l într-o speri-
etoare multicoloră, grotescă”. Aidoma acestor
obiecte de poluare a mediului, se întâmplă
diferite evenimente menite să bruieze realitatea
pe care orice individ încearcă să o perceapă.
E timpul în care nu există un punct de sprijin
pentru oameni și lucruri, totul e într-o stare de
permanentă schimbare.
Tușa Frosea și telenovelele ca o utopie
în care se evadează, iată o altă direcție în care
te duce acest roman. Naivitatea acestui tip de
spectator care „nu putea și nici nu voia să dis-
tingă actorul de personajul interpretat de actor”
presupune mai mult decât o feminitate naivă în
consumul artei cineastice și de orice fel. Astfel,
tușa Frosea este și cetățeanul basarabean, cetă-
țeanul estic care urmărește telenovela tranziției
crezând că lucrurile se vor redresa.
Există aici și o tranziție, o metamorfoză
aparte a unuia din personaje: „În zorii tranziți-
ei nemiloase, pe când era „tânăr și neliniștit”,
Alexandru Cazacu se numea Sașa Kozak și
avea o singură preocupare notabilă - distracția”.
Dezamăgit de prima sa dragoste, Sașa devine un
Don Juan care are drept scop seducerea femini-
nului și ținerea unui registru statistic în acest
sens. Făcând toate acestea „Sașa se simțea, preț
de câteva secunde, eliberat parcă de un complex
de inferioritate, de o frustrare confuză, adâncă”,
24 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
un fel de zombi sexual bolnav de patima plăce-
rii corporale. Desfrâul este mai mult decât un
indice al imoralității personajului, depravarea
anunță și o lume în care te poți rătăci, așa cum
vechile reguli sociale au picat, cele noi încă nu
s-au instituit. Dar, pe fundalul acestor experien-
țe veneriene și de alt ordin ale fiecărui personaj
luat în parte, transpar noile mișcări și metamor-
foze sociale. Sexualitatea, o confirmă și Iulian
Ciocan, este un barem de evaluare a umanului,
acea supapă care ne determină existența și nu
doar cea intimă. Erotismul debordant este și
un semn al emancipării de timpurile vechi, aici
comuniste.
„În scurt timp izbucni revolta. Niște
scriitorași, care proslăviseră până atunci
„Marele Octombrie”, au schimbat brusc maca-
zul. Profitând de libertatea de exprimare îngă-
duită de Gorbaciov, scriitorașii aceia începură
să ponegrească metodic Puterea Sovietică”.
Astfel, Glasnosti și idealurile democratice au
deschis ușa și pentru un alt tip de demagogie
socio-politică, așa încât din marxism-leninism
se ajunge la literatura patriotardă.
Dar individul în intimitatea sa, în viața
lui privată rămâne la fel de nefericit ca și în totali-
tarism: „Exista o problemă veche, gravă, pe care
dezmățul tranziției o accentuase: lipsa spațiului
locativ” – vechea și monstruoasa problemă a lui
homo sovieticus care învățase să populeze spații
mici, care îl privau de sine. O temă similară celei
deschise și de Brodsky în narațiunea „O cameră
de un metru și jumătate”.
Războiul transnistrean anunță o fostă
republică socialistă care oricum nu își aparține.
Pe lângă acestea e și o Moldovă a criminalilor
și maniacilor de tot felul, care aparent sunt
oameni de treabă. O altă Moldovă e cea izolată
în alcool și beție: „Acolo ei se izolau de grijile
curente într-un soi de atemporalitate. În câr-
ciuma aceea...” Astfel, Moldova devine o mare
cârciumă... În care se bea pentru uitare (de sine
și de lume).
Autorul ca fiinţă
producătoare de texte
La începutul cărții citești un autograf
cu o dedicație personală „Pentru Lucia, care
s-a săturat de scrisul meu ca de mere pădu-
rețe” și poate pentru toate soțiile, fiicele și fiii
scriitorilor care ar putea să zică și ei vreodată:
„Ești scriitor, de ce nu-ți dă și ție ceva Uniunea
voastră împuțită”. Or, cititorul descoperă o
altă dimensiune a ocupației de scriitor, lipsită
de acea mitologizare romantică sau comunistă
în care autorul era sacerdotul care transmitea
mesajele transcedentalului sau ale partidului.
Octavian Condurache parțial conservea-
ză anumite dimensiuni din biografia auctorială
și din biografia de scriitor în perioada de tranzi-
ție. La un moment dat ai impresia că sunt înse-
rate anumite elemente străine cv-ului auctorial,
pentru a disimula autobiografismul scriiturii.
Clipa morții personajului, pentru autor, dar
și pentru cititor, e și un pretext de revizuire a
existenței sale și a altora.
Autorul își „omoară” personajul cum
o face Miguel de Unamuno în „Niebla”. E
un exercițiu și de (de)construcție romanescă.
Personajul este o gură în care este ușor de pus
ceea ce autorul ar spune-o și singur. Spre exem-
plu, cu ajutorul lui Condurache, își exprimă
propria atitudine față de „lirismul dulceag-
pășunist” al generațiilor predecesoare, creând
personaje care trimit la nume reale din litera-
tura basarabeană cum ar fi Liviu Beschieru și
Leonida Măselari, ale căror nume sau prenume
(pe post de anagrame) deconspiră pe cine viza
mâna auctorială. E și un conflict de generații și
de estetici literare care încape în paginile acestui
roman, servind și de document de istorie lite-
rară pentru generațiile următoare. Or, fiecare
spațiu cultural are circumstanțele sale literare,
în cazul nostru literatura patriotardă e specia-
litatea mai multor autori basarabeni („păcat”
prezent în mai toate literaturile ce posedă gra-
nițe și națiuni).
Apare aici și un coleg de generație, scri-
itorul Dumitru Crudu despre care citim: „În
orașul de la poalele Tâmpei, la Universitatea
„Transilvania”, învățau câțiva basarabeni, între
care și fostul lui coleg de clasă și viitorul drama-
turg Dumitru Crudu – un băiat foarte generos
care se oferi să împartă cu el odăița dintr-un
cămin zgomotos de pe strada Memorandumului
[...] cu excepția filologului Dumitru Crudu, fer-
mecat de muză, basarabenii „studioși” erau puși
pe căpătuială, făceau afaceri pe scară largă. Unii
aduceau din RM zeci de televizoare Alfa și-și
petreceau toată ziulica în bazarul de la margi-
nea Brașovului, uitând cu desăvârșire de uni-
versitate”. Or, începutul unei gândiri capitaliste
începe sub semnul unei tranziții economice, un
fel de capitalism sovietic cu „spiritul Trilaleu”,
fapt pe care îl înțeleg și studenții basarabeni
plecați pe bursele statului român la studii.
Într-o discuție autorul îmi mărturisea că
a urmărit patru opoziții în acest roman: libertate
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 25
www.zonaliterara.ro
– sclavie; opulență – sărăcie; autohton – străin;
ficțiune – realitate. Îi ziceam atunci că este și o
carte kafkiană, ezitând, autorul a zis că poate fi
citită și așa. Acum îi dau argumentul, aici: „Luă
câteva cărți pentru a șterge praful de pe ele și
un volum de Kafka îi căzu involuntar din ele”.
Dar nu aceasta determină starea kafkiană, doar
o anunță. Personajul Octavian Condurache este
un personaj kafkian într-o țară, un oraș al tran-
ziției absurde, în care pare să nu se întâmple
nimic, în care nu contează valorile și idealurile,
în care omul se simte pierdut ca într-un labirint
din care nu ieși viu. E o lume urbană în care nu
te poți bucura de anumite realizări culturale
imanente civilizației citadine, așa cum e un
timp ce stă la jonctura dintre epoci și spații, o
lume cu datele construite parcă antimetabolic.
Un lucru e sigur, Iulian Ciocan e scrii-
torul basarabean (dintre puținii, numărați pe
degete) cu o copilărie urbană. Pe lângă dimensi-
unea citadinului intelectualist, e vorba și de un
roman ce vine și din „monotonia deprimantă”
a capitalei noastre basarabene, cu toate acceso-
riile ei provinciale, cu noii moldoveni parveniți
care cred că totul se cumpără cu bani. Or, e o
scriitură lipsită de textualitatea liric-pastelată a
scriitorilor ce au copilărit la iarbă verde. Ca și
în romanul „Înainte să moară Brejnev”, Iulian
Ciocan ne introduce într-o Basarabie de oraș cu
toate ingredientele-i inerente.
Literatura, scriitura şi alte „uri”
Cunoști în aceste pagini un autor care
ajunge să nu fie sigur de auctorialitate ca statut
social: „Nu mai era sigur dacă era sau nu el.
Pentru că ceva fantasmagoric, halucinant, se
întâmplă chiar în timp ce prima lui dragoste i
se adresă. Era ca și cum se desprinsese brusc
de propriul lui corp, de eul său, și vedea totul
de la o parte cu o claritate nemaipomenită. Într-o
clipită i se luă vălul de pe ochi, văzu ceea ce nu
ar fi înțeles, poate, niciodată. Se văzu pe sine,
cu privirea pierdută în gol, adus de spate din
cauza sacoșelor grele, stupide, încărunțit înain-
te de vreme, cu fața brăzdată de cute și alungită
de o barbă sârmoasă, încâlcită, îmbrăcat într-un
costum de sport preistoric, slinos, învins de
tranziția istovitoare, nemiloasă”. E și o viață
literară cu frustrările ei materiale: „Ani în șir
se amăgise că va reuși să-și cumpere, printr-un
miracol, un apartament cu două camere, pentru
a le returna garsoniera părinților bătrâni și bol-
navi, refugiați, de dragul lor, într-un sat uitat
din nordul Moldovei”.
Or, Iulian Ciocan, la modul cel mai cura-
jos, pune în discuție lucruri știute, dar tăcute
de scriitori (de toți oamenii de artă, de altfel),
frustrările lor materiale și familiale, inadaptarea
lor socială, într-o societate în care nu valoarea
contează, ci conturile în bancă. În acest sens,
romanul acesta este și o diagnoză socială a
literaturii basarabene și de pretutindeni. Alte
frustrări sunt și cele ale scriitorului marginal,
artistul de provincie: „Premiul de Debut al
Uniunii Scriitorilor din Moldova. Iar el nutrea
odată convingerea că e un Cărtărescu basara-
bean! Cum putuse fi atât de naiv?”. E frustrarea
literaturii basarabene, care și la București se
întreabă dacă este invitată pentru valoare sau
pentru frăție...
Astfel, citești un fel de „ură”, o greață
sartriană față de existența ce te plafonează,
26 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
epuizează și îți răstoarnă orizonturile de aștep-
tare. Octavian Condurache e și un Antoine
Roquentin, unul maturizat și inițiat de perma-
nenta angoasă. Plafonat de o literatură de tran-
ziție, de o relație conjugală ce a intrat în impas,
personajul moare. Relația cu soția și copilul este
una care se sincronizează cu tot ce merge prost
în țara aceasta. Numele Condurache te duce cu
gândul și la încălțămintea pentru dame (con-
dur), or, personajul simte prezența insistentă a
soției care mereu își impune modul ei de a trăi
și a gândi, reproșându-i incapacitatea de a se
adapta la noua societate. De aici și infidelita-
tea soțului, ca o încercare de escapadă de sub
tocul înalt și înțepător al „condurului” feminin
al consoartei. E un caz clasic de neînțelegere și
vulnerabilitate familială într-un timp de insta-
bilitate socială. Or, citit sociologic, acest roman
este și un document statistic al stărilor noastre
de nefericire socială (aici a se gândi și la „fami-
lia, celulă a societății”).
În acest sens, romanul este un spațiu în
care personajele sunt unite fie de situația grea,
ca stare de spirit și de lucruri, fie ca interrela-
ționare umană, Alexandru Cazacu (alias Sașa
Kozak) era prieten din copilărie cu Octavian
Condurache. Toate sunt unite cu toate și reies
din toate, e prezent acel efect al fluturelui, când
orice mișcare și modificare produce în lanț alte
mișcări și modificări.
Deși e și un roman realist ca structură și
ca stil, lipsind lirismul prozei, pe alocuri, textul
trădează teoreticianul care știe să joace interge-
nuarial. Să luăm exemplul în care Sașa Kozak
este zguduit de trădarea primei iubite: „Trei zile
nu a mai avut Sașa poftă de mâncare, trei nopți
nu a mai putut să doarmă, băgându-i în sperieți
pe bătrâni, ajungând apoi la spital într-o stare de
extremă epuizare”. Or, avem în fața ochilor clasice-
le formule de basm, un fel de substrat al existenței
noastre și a celei romanești. E vorba și de o inițiere,
o devenire umană a tânărului prin trădare.
Reieșind din toate spuse și nespuse
mai sus, putem conchide că „Tărâmul lui Sașa
Kozak” este un excelent roman, o carte plu-
ristilistică, pătrunzătoare, ce nu descrie atât
epopeea unor evenimente istorice, cât epopeea
oamenilor care le-au trăit, adică eposul uman al
celor douăzeci de ani de tranziție. Romanul nu
încalcă convențiile realului (estic), dar nici rea-
list în sensul clasic al cuvântului nu este, e mai
degrabă realitatea unor stări interioare, care nu
sunt decât o proiecție a celor din afară. Astfel,
găsești aici o manieră de-a dreptul minunată de
a transpune realitatea și faima mizeriei basara-
bene. În acest sens, această carte își va ocupa, cu
siguranță, locul său în rafturile superioare ale
literaturii basarabene și ale cele române (dacă
tot vorbim despre integrări euro-culturale ale
literaturii interriverane).
P
i

t
u



d



a
n
u

l
l



n


t
i


a
n
u

E
c
o
u
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 27
www.zonaliterara.ro
Volumul de debut al tinerei hispaniste
ieşene Alina Ţiţei, intitulat Identitate, alteritate şi
putere. Realităţi sociale şi problematizări literare în
America Latină (Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi, 2013), polarizează varii intero-
gaţii şi perspective asupra identităţii culturale
latino-americane. O identitate – cum singură o
recunoaşte autoarea – cu caracter endogen, care
„este produsul unei dialectici multifaţetate între
sistemul axiologic autohton şi sistemul axiolo-
gic străin”, altfel spus, „în deplină consonanţă
cu natura plurală, eterogenă, diversă şi ambi-
guă a societăţii latino-americane”.
Uvertura cărţii, America Latină în faţa
istoriei şi a ei înseşi. Deschideri spre o propedeutică
a identităţii latino-americane, constă într-o cât
se poate de utilă trecere în revistă a diferitelor
teorii, concepte şi etape istorice care au mar-
cat cadrul de dezvoltare a identităţii culturale
latino-americane în plan etnico-rasial şi soci-
al-politic – adică, în termenii filosofului mexi-
can Leopoldo Zea, „lunga călătorie a Americii
Latine către ea însăşi”: discursul identitar indi-
genist sau indianist, reprezentat de antropo-
logul mexican Guillermo Bonfil Batalla, teoria
hispanică, susţinută de istoricul chilian Jaime
Eyzaguirre şi teologul Osvaldo Lira, discursul
identitar metis, fondat de José Vasconcelos şi
promovat, între alţii, de scriitorii venezueleni
Mariano Picón Salas şi Arturo Uslar Pietri şi
de sociologul chilian Pedro Morandé etc. etc.
La finele consideraţiilor sintetice privitoare la
aceste teorii cu vector apăsat identitar, autoarea
poate conchide, fără să greşească: „America
Latină are o cultură de acumulări şi suprapu-
neri, bazată pe o axiologie polidimensională,
ce dă naştere unor formaţiuni naţionale şi unei
suprastructuri continentale traumatizate, care
oscilează de multă vreme între dileme: colonie
sau republică, democraţie sau despotism, anar-
hie sau dictatură. Existenţa latino-americană
este concepută ca un text multiplu, ca o poves-
tire cu final deschis, creată simultan de mai
mulţi scriitori în mai multe limbi, peste scriitura
cvasi-estompată a unui vast palimpsest cultural
şi rasial: indieni, spanioli, americani, africani si
metişi – o bogată şi singulară experienţă a omu-
lui, un creuzet în care se contopesc un ansamblu
de rase şi culturi”.
Cea de-a doua secţiune a volumului,
America Latină de la autoritarism la regimuri dic-
tatoriale. Identitatea social-politică între deviaţie şi
legitimitate, surprinde, într-un demers orientat
diacronic, procesul de coagulare şi exprimare
28 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
a identităţii social-politice din spaţiul cultural
hispano-american. Se punctează, între altele:
convulsiile specifice monarhiei spaniole de la
sfârşitul secolului al XV-lea, contextul care a
făcut posibilă descoperirea Lumii Noi, procesul
de cucerire şi colonizare, perioada colonială,
declanşarea războaielor de independenţă faţă
de Coroana spaniolă şi formarea statelor hispa-
no-americane libere şi unitare, ca premise ale
apariţiei şi evoluţiei uluitoare a fenomenului
dictatorial în zona investigată. Cercetătoarea
este interesată în mod special de formele incipi-
ente de autoritarism de la începutul secolului al
XIX-lea – caciquismo şi caudillismo – care deschid
calea regimurilor dictatoriale, recte, „totalitar-
autoritare” din America Latină. Acestea sunt
clasificate şi descrise succint într-un subcapi-
tol dens, bine documentat politologic, numit
chiar Regimuri autoritare: clasificare şi etapizare.
Prezentarea celor patru forme de regim dic-
tatorial – aşa-numitul caudilismo primitiv de la
începutul secolului al XIX-lea, reprezentat de
Manuel de Rosas (Argentina), José Antonio
Páez (Venezuela), Antonio López de Santa
Anna (Mexic) şi Rafael Carrera (Guatemala);
dictatura oligarho-militară dintre anii 1850/
1880 şi 1914, al cărei prototip a fost Porfirio
Diaz; dictatura populistă, care s-a manifestat
între 1916 şi 1958 (odată cu instaurarea hege-
moniei nord-americane), dar a atins apogeul
în timpul regimului dictatorial al argentinianu-
lui Juan Domingo Perón; în sfârşit, dictaturile
instalate după Revoluţia cubaneză (1958) – este
urmată de consideraţii privitoare la raportul
dintre autoritarism, democraţie şi mişcările de
insurgenţă: terorismul şi gherila. Concluzia lor
este din nou fermă: „naţiunile hispano-ameri-
cane nu se pot desprinde definitiv de reminis-
cenţele trecutului colonial şi nici nu pot accede
pe deplin la condiţiile statului de drept – ceea
ce explică într-o foarte mare măsură apariţia
şi persistenţa regimurilor totalitar-autoritare.
Pe scurt, credem că se poate vorbi despre un
pattern cultural şi emoţional – rezultat al unor
condiţii istorice negative - adânc înrădăcinat în
mentalul colectiv, care invită la statutul de naţiuni
dominate – din punct de vedere teritorial, econo-
mic, politic, social ori cultural – şi despre nevoia
organică de a dezvolta o formă de dependenţă în
raport cu o entitate politică externă (state europe-
ne ori Statele Unite ale Americii) sau cu o figură
politică autohtonă care să le dirijeze destinele” (subl.
aut.).
De un interes filologic real sunt abia
următoarele două secţiuni ale cărţii: Identitatea
estetico-literară în „Romanul dictatorului”.
Realitate şi ficţiune, respectiv „Patriarhul” lui
Gabriel Garcia Márquez: morfogeneza identitară a
dictatorului hispano-american şi discursul (de)mito-
logizant în „Toamna Patriarhului” – studiu de caz.
Unde se oferă o panoramare credibilă a figurii
dictatorului „ca personaj istoric şi livresc” în
cele patru curente înţelese ca pietre de temelie
în configurarea identităţii estetico-literare a
subcontinentului american, din perioada colo-
nială şi până la începutul secolului al XXI-lea”:
romantism, costumbrism-regionalism, moder-
nism şi postmodernism. Ocolind controversele
cunoscute din câmpul teoriei, geografiei sau
arheologiei literare, Alina Ţiţei se preocupă
exclusiv de evoluţia temei puterii şi/ sau a
figurii „autoritare, distructive, crude şi sânge-
roase” în creaţiile epice, lirice şi dramatice scrise
începând cu secolul al XVI-lea. Prefigurările
din poemele epice La Araucana (1569-1589) de
Alonso de Ercilla y Zúñiga şi Arauco Domado
(1596) de Pedro de Oña, dictatorii transfiguraţi
poetic de romanticii José Mármol în Armonías
(1851) şi Juan Cruz Varela în El 25 de mayo de
1838 sau de modernii José Martí, Cesar Vallejo,
Pablo Neruda ş.a., figurile dictatoriale existen-
te în operele dramaturgilor Manuel Asensio
Segura, Ignacio Rodríguez Galván, Ernesto
Herrera şi Mario Benedetti ori ale romancierilor
José Mármol, José de Irisarri, Gustavo Adolfo
Navarro, Martin Luis Guzmán, Valle-Inclán şi
Miguel Ángel Asturias sunt interpretate succint
sau ceva mai extins, ţinându-se cont doar de
funcţionalitatea fiinţei de hârtie care o intere-
sează pe autoare.
În mod evident, cele mai consistente
pasaje sunt alocate analizei figurii dictatoru-
lui din romanele lui Gabriel Garcia Márquez.
Utilizând concepte şi perspective teoretice pre-
luate din paradigma interacţionist-simbolică a
şcolii de la Chicago, „care îmbină sociologia şi
comunicarea socială”, Alina Ţiţei consideră spa-
ţiul romanesc investigat drept „o ordine socială
cu caracter interacţional şi comunicaţional, unde
personajele acţionează şi se relaţionează reci-
proc într-o manieră similară unei reprezentaţii
dramatice, în cazul de faţă în trei acte corespun-
zătoare unei dimensiuni trivalente: mesianică,
cultică şi satanică. Astfel, interacţiunii generice
dintre Eu şi Celălalt, entităţi aflate într-o antino-
mie dialectică, i se subsumează o interacţiune
particulară de rang secund, ce se circumscrie
unui model dramaturgic care introduce o per-
spectivă dihotomică asupra sinelui” (subl. aut.).
Cel mai vizibil, acest model dramaturgic care ar
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 29
www.zonaliterara.ro
presupune scindarea Eului în actant
sau Eu-actor („performer”) şi perso-
naj sau Eu-reprezentat („character”) se
manifestă, în opinia sa, în construcţia
şi evoluţia personajului central din
Toamna patriarhului: „Cu sprijinul
serviciilor de propagandă ale apa-
ratului de stat, patriarhul preia rolul
Eului-actor pentru a induce în con-
ştiinţa Celuilalt – poporul ignorant şi
abrutizat – imaginea falsă a condiţiei
sale dumnezeieşti... Cea de-a doua
faţetă a Eului-reprezentat – imaginea
reală a patriarhului, în ipostaza sa
umană, cu drame interioare, defecte
şi slăbiciuni ce stârnesc compasiu-
nea, dar afişând totodată o perso-
nalitate satanică copleşitoare – este
redată cu ajutorul aceluiaşi arsenal
narativ-stilistic prin care se urmăreş-
te demitizarea dictatorului”.
Cu certitudine, instrumentele
analitice pentru care optează tânăra
cercetătoare în Identitate, alteritate şi
putere... sunt discutabile, căci reduc-
ţioniste. Ele îi servesc însă de minune
pentru formularea concluziei demer-
sului investigativ: „Suntem încredin-
ţaţi că acest studiu de caz – întreprins
pe o operă literară considerată în
mod deosebit relevantă pentru sco-
pul lucrării (Toamna patriarhului) – a
demonstrat că romanul despre dictator
şi dictatură este într-adevăr o formă
de manifestare a identităţii culturale
latino-americane, întrucât reliefează
sugestiv modul cum sunt inserate şi
oglindite în textul literar realităţi con-
crete tipice Americii Latine”. Greu
de spus cum vor aprecia specialiştii
în hispanistică şi această încheiere, şi
argumentele care au instrumentat-o.
Dar ceilalţi cititori mai mult sau mai
puţin... filologi vor putea descoperi
în cartea Alinei Ţiţei suficienţi centri
de interes, de la inventarul conceptu-
al bine exemplificat (gaucho, cacique,
caudillo, gherilă, machism...) la exami-
narea obiectivă a versiunilor – uneori
divergente, alteori caduce sau devi-
ate ideologic – ale sociologilor sau
hermeneuţilor care se tot apleacă, de
decenii întregi, asupra matricei etho-
sului cultural latino-american.
Pi�tu�� d� �anu�ll ��n��ti��anu Cioran
30 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Orhan Pamuk este cunoscut în special
pentru lucrările sale de fcțiune, Mă numesc
Roșu, Muzeul inocenței, Zăpada albă, Istanbul
etc.; distins cu premiul Nobel în 2006, visiting
profesor la universitatea Columbia, alături de
alte funcții de acest fel.
Dincolo de cariera sa fulminantă de
romancier, Pamuk, în urma unor lecturi Norton
la Universitatea Harvard, a scris o carte care
se intitulează Romancierul naiv și sentimental,
rodul prelegerilor sale, o carte-eseu în care
Pamuk pune problema atât a romancierului, cât
și a cititorului și a ceea ce au cei doi în comun:
literatura.
Cartea începe emblematic, aș zice:
„romanele sunt vieți secunde” (p. 7), făcând
trimitere la Gérard de Nerval și visele sale; prin
romane, afrmă Pamuk, descoperim „culorile și
complexitatea vieții noastre”, romane pline de
chipuri, întâmplări și altele asemenea pe care,
într-un fel sau altul, noi le recunoaștem.
Afrmația lui Pamuk romancierul naiv
și sentimental, pornește de la un eseu al lui
Schiller în care acesta polemizează în jurul
controversatelor, pe atunci, ca și acum, concepte
de sentimental și naiv: sentimentalul ar f, în
viziunea lui Pamuk, romancierul, și cititorul
asemenea, refexiv, cel care-și scrie romanele
(sau care citește romanele) find conștient că ceea
ce se afă în fața lui, textul, este un construct, este
o scriere în care sunt împletite strategii, tehnici
narative, intenții ale autorului – nefind deci
capabil să se scufunde în totalitate în lectura
întreprinsă; mai mult, asupra romancierului și
scriitorului sentimental planează un constant
dubito, o neîncetată îndoială și frustrare a fricii
de a nu-i reuși; de a crea ceva total fals, care să
nu devină mai mult decât este: un schelet care
să prindă viață, să dea realmente contur celor
descrise, să devină deci literatură.
Romancierul–cititorul naiv este cel care
scrie cu o ușurință naturală (vezi cazul Goethe –
Schiller), care reușește să creeze natura pe care o
(de)scrie, să îi dea viață, să devină o realitate în
care cititorul să se scufunde și să se lase absorbit
de aceasta, adică să devină o realitate secundă,
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 31
www.zonaliterara.ro
astfel ca, după lectură, cititorul să simtă într-
adevăr că ceea ce a citit este o prelungire frească
a vieții, că nu a pierdut nimic, că a fost în centrul
acțiunii. Mai simplu spus, romancierul naiv este
cel care scrie o realitate mai reală decât realitatea
însăși, spunând că „(…) arta romanului se
sprijină pe capacitatea noastră de a crede
simultan în stări contradictorii” (p. 8), adică a
îmbina conștientizarea unui construct narativ,
dar, în același timp, a te lăsa dus de lectură, a
pluti sau a trece de suprafața lucrurilor pe care
le vezi.
Cartea lui Pamuk este un adevărat ghid
al scrierii romanului, în care experiența lui de
cititor avid de romane și de scriitor de romane
sunt îmbinate și exprimate sub formă de
povestire; nefind fcțiune, este lesne de înțeles că
centrul ascuns al cărții este chiar acesta: a înțelege
că romancierul este totodată scriitor și cititor, așa
cum cititorul, la rându-i, este și scriitor, pentru
că el re-scrie ceea ce citește prin simplul fapt că
proiectează acțiunea, îi dă un sens propriu, îi dă
o însemnătate, fapt pe care îl afrmă neîncetat
de-a lungul romanului: literatura este mai mult
decât fcțiune, este un mod de viață sau un
mod de a înțelege mai bine banalul din jurul
nostru, de a vedea realitatea și reitatea obiectelor
într-o lumină mai clară, mai ferm conturată; ea
vorbește și despre o funcție politică a literaturii
(în momentul în care două culturi – vezi cultura
turcă și cea occidentală reușesc să se înțeleagă
și să scrie una despre cealaltă fără a recurge la
prejudecăți și clișee culturale, obținem literatură
de factură politică, afrmă el); despre acea
graniță fragilă între a înțelege fcțiunea și a o
limita pentru a se suprapune unei anumite grile
de lectură (a confunda o biografe cu un roman
și un roman cu o biografe, spre exemplu) etc.
etc.; nu are rost acum să le detaliem.
Ușurința cu care descrie toate aceste
lucruri, viața sa ca scriitor și ca om, felul în care
realmente literatura i-a schimbat viața, impactul
social pe care trebuie să îl aibă literatura, să
descrie ceea ce este, iar nu ceea ce pare a f,
sinceritatea pe care o depune scriitorul în munca
sa – toate sunt condiții sine qua non pentru un
scriitor, afrmă Orhan Pamuk; ea merită citită
atât pentru asta, cât și pentru faptul că, privită
dintr-un unghi anume, devine și un tutorial
pentru cei care vor să scrie proză, cei care vor să
își măsoare – să spunem – forțele cu literatura
grea, unul dintre cele mai dinamice genuri
literare, viu și actualizat constant, prin tehnicile
și abordările romancierilor de azi.
Mai mult decât o carte-eseu, o carte-
manifest, risc să spun, un crez al unui romancier
naiv și sentimental, care este, iată, Pamuk
însuși.
(Romancierul naiv și sentimental, traducere din
limba engleză și note de Rebeca Turcuș, Editura:
Polirom, 2012)
P
i

t
u



d



a
n
u

l
l



n


t
i


a
n
u

R
e
g
i
n
a

M
a
r
i
a
32 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
În „Elegiile casei scriitorilor” (Vinea,
2013), volum semnat de Nicolae Popa, sentimen-
tul dominant este angoasa ce modelează poetic
raporturile în care se aşază conştiinţa, alungită la
hotarele propriei apocalipse/descoperiri.
Fluxul şi refluxul ei sunt într-o relaţie
internă cu topologia imaginii lumii: „Îţi dai
seama / că uşile, ori de câte ori le deschizi,
lărgesc / trotuarele, iar când le închizi, / îngus-
tează trotuarele. (...) şi cum lumea înaintează,
/ înaintează spre tot ce vine şi vine pe bandă
rulantă / ducând totul în urmă” (Tu mergi şi
mergi, şi mergi, şi mergi...).
„Drama interioară, arderea de tot la foc
mic a propriei existenţe” (Nichita Danilov) în
faţa descinderii inevitabile a vieţii în moarte
plantează în miezul absenţei numinosul unei
prezenţe care ne apare în măsura în care ne
scapă, atrăgându-ne în misterul ei: „Rupe vân-
tul salcia frunzuliţă cu frunzuliţă, / crenguţă cu
crenguţă şi se luminează locul unde a / crescut
şi s-a legănat salcia pe mal de râu / beată de
blândeţea înverzirii. // spulberă vântul salcia şi
se luminează, / se înseninează bulboana peste
care se tot apleca salcia / gustând din trecerea
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 33
www.zonaliterara.ro
apei. // apoi brusc vântul se răsuceşte şi te bate
din faţă. / te frunzăreşte amintire cu amintire,
cicatrice cu cicatrice... // de fapt, vântul pregă-
teşte terenul. În locul tău / urmează să apară /
un loc luminos” (Loc luminos).
Lumina, însă, nu se măsoară după o
intensitate exterioară, ci este indusă de sensi-
bilitatea care recreează poetic lumea: „Nu se
poate, / îţi zici, nu se poate să nu existe locuri
/ mai luminoase decât locurile acestea străbă-
tute / de sfârâit de chibrit în căutarea candelei”
(Prin copaci pe la onco).
Nevederea este semnul limitei atinse, a
punctului în care cunoaşterea şi necunoaşterea
se învăluie şi se introduc reciproc, a frontierei
„cuantice” în care ele apar inseparabile: „Plouă
şi stropii se culcă pe spate. / Mâţa vecinului
îngenunchează în faţa / propriilor gheare. Şi
nimeni nu mai face nici / un pas înapoi / când
nu se mai vede nimic înainte” (Stropii se culcă
pe spate); „şi vezi o fereastră / târâtă de un cal
peste ruinele conacului, / o fereastră care nu
se sparge, nu, / şi se uită la tine cineva din
fereastra aceea la tine. / pe urmă vezi o râpă ce
urcă dealul şi-l despică, / iar în râpă fiarele rod
şi rod firul apei. // iar soarele îţi bate cu atâta
putere în / ochelarii de soare încât tot ce se vede
apune” (Trilul de la amiază); „copilul nostru era
singurul care nu se vedea dintre valuri. / tu
erai singura care nu te vedeai dintre pagini. /
eu eram singurul care nu mă vedeam. / copilul
nostru era singurul copil care se uita / la mami
şi tati din adâncul Zenitului” („Zenit”-ul goli-
ciunilor).
Mergând până la capăt – „pe sârmă
ghimpată cu picioare de aluat / al celui sin-
gur sub cer” (Teiul cu ramuri de mămăligă) – în
acest straniu demers al golirii de sine, în care
„genunchii îngenunchează în ei înşişi” (Sărutul
nevrotic) şi cufundarea în uitare e atât de pro-
fundă încât îl face să-şi caute „pe faţă propriile
amprente digitale” (În ocean cu baroneasa), poe-
tul se lasă părăsit de propria singurătate – punct
ce marchează cu adevărat eliberarea (după cum
remarcă N. Danilov în Postfaţa volumului):
„Nu, încă nu te simţi părăsit. / te simţi doar
singur. În curând te va părăsi şi / singurătatea
şi te vei simţi ca un păhăruţ gol / căruia vântul
i-a tocit gura până la scândura mesei / şi acum
oricât ar sufla nu-l mai poate face să sune / – fie
şi-a gol, dar să sune! – / şi nu vor şti prietenii
tăi / că mai e un păhăruţ printre păhăruţele lor
/ în locul unde pe luciul mesei apare / seară de
seară un abur vindecător” (Vindecător).
Frica stratificată în memoria abisală: „şi
totuşi ce frică mi-a fost când am dus azi mâna
la ceafă / şi am găsit frigul aşezat acolo în stra-
turi, / ca pe grumazul mamutului adăpostit
din mila / îngheţului veşnic sub stele polare”
(Oameni-reptile), asfinţitul unei lumi înghiţite de
spectrul pustiei: „răbufneşti şi strigi cutremurat
de friguri, / cu glasul pieirii în tine, / cu zăpadă
suflată adânc în orbite, / şi cauţi pe deasupra
capetelor tuturora – într-adevăr, ascund ceva
după ele! – să-l vezi pe Hristos, / dar capetele
se alungesc şi devin tot mai mari – în timp ce
faţa de masă părăseşte cina de taină / luându-
se după vântul pustiei, / ajungându-l din urmă
undeva în pustiu...” (Apendicită solară) sunt
întâmpinate fără rezistenţă, ci cu o voluptoasă
acceptare a ofrandei prin care „rămăşiţa” nu
„îndepărtează”, ci „apropie”: „Vom vedea cu
ochii noştri dealurile cum urcă / şi urcă la cer.
Vom contribui la urcarea lor / cu ce putem, cu
ce aveam – cu cenuşa, cu oasele, / cu rămăşiţele
noastre. Mai ales rămăşiţele noastre – ajută dea-
lurile să se vadă împlinite, / să se vadă ajunse
cât mai aproape de cer” (Degeaba scrii versuri).
Contrastul între pustietate şi dăruire
accentuează sentimentul de stare critică, vecină
cu o explozie a posibilităţilor: „Desperecheată,
bordura o ia pe după colţ. / niciodată n-a mai
cotit atât de brusc şi atât de fără / de perspecti-
ve, însoţind un trotuar atât de pustiu. (…) bor-
dura îţi adulmecă buzunarele întoarse pe dos, /
îţi adulmecă foile împrăştiate din geanta / care
continuă să se lepede de mai multe foi, / foi
tot mai palide, tot mai înspăimântate de ce-ai /
putut să scrii; (…) tu însă nu te gândi la ce zice
lumea, / că îţi pierzi echilibrul. Tu gândeşte-te
la moliciunea / paşilor pe spinarea bordurii şi
la faptul că / pantofii tăi niciodată n-au mai
lucit / cu atâta dăruire” (Bordura).
„Cu luceafărul de dimineaţă uitat / în
colţul de jos al ferestrei, / aproape topit sub
pervaz” (Asta voiam să spun), sau însoţit de peş-
tii „curăţaţi de solzi” care înoată „pe lângă noi
prin pământ” (Militărie), în vreme ce „ard haine
pe dealuri / sub haine ard sori” (De-a lungul
scândurii), poetul are „ceva de zis pe la cântatul
/ de zi al cocoşilor, / când încă eram cu noap-
tea-n cap şi cu / luceafărul de dimineaţă uitat /
în colţul de jos al ferestrei, / aproape topit sub
pervaz” (Asta voiam să spun), eliberând poemul
din gravitaţia sinelui auctorial, declinând, cu
alte cuvinte, cererea poemului care îl roagă să-i
fie autor (Autor). Topind absurdul ce invadează
existenţa, o surprinzătoare uitare de sine în
chiar dăruirea de sine ne descoperă aici fără rest
sensul poeziei.
34 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Tânăr poet, crescut sub criticile dure
ale Cenaclului Quasar, Ciprian Iulian Șoptică,
venit la Iași din urbea Botoșaniului, a reușit să
se impună, atât pentru cultura botoșăneană,
cât și în cultura ieșeană. Acestuia i-a fost
recunoscută măiestria penelului încă din anii
studenției, prin cuvintele frumoase în care l-a
prezentat și prof. univ. dr. Carmen Cozma.
Între timp, tânărul poet a reușit să-și dea
și doctoratul și să aducă în atenție, într-o
nouă ediție, o carte demnă de luat în seamă
„Dumnezeu n-a murit”, apărută la Editura
Gens Latina din Alba Iulia, în 2013.
Ciprian Iulian Șoptică nu este doar
un poet care îndeamă la întoarcerea privi-
rii spre elemente cheie ale creștinismului, ci
chiar își asumă ideile cuprinse în metafore
bine alese și care surprind aproape în fiecare
poem. Ba, mai mult, Ciprian Iulian Șoptică își
asumă concepția creștină din poeziile sale și,
asemenea unui poet matur, reușește să ilus-
treze acest lucru, de cele mai multe ori, prin
sintagme demne de laboratorul unui poet
matur. Tânărul doctor în filosofie fiind chiar
el conștient de necesitatea unei noi atitudini
privind poezia. „Sunt singur în lume Doamne,
/ Ca o ultimă oază / În inima deșertului” (Sunt
singur în lume, Doamne).
Apelul pentru evidențierea eului
creștin pentru poet și pentru cel care îl citește,
așa cum se poate observa din ultimele ver-
suri, dar și altele din același poem („ Urâtul și
scârba / Se vor cuibări în noi, / Precum vipera
în stânci”), precum și din poemul următor („
Sfârșitul tuturor fărădelegilor s-a apropiat.
/ Secerătorul vine acum să culeagă roada /
Celor ce au căutat cu dreptate și credință /
Împlinirea neîndoită a sfințeniei”, Topirea sti-
hiilor) scot în evidență mai mult decât o simplă
dorință de poezie.
Ciprian Iulian Șoptică arată că a tre-
cut timpul încercărilor de poezie și că are tot
dreptul să iasă de sub ideea potrivit căreia
vârsta încă le permite joaca de-a poetul. În
plus, Ciprian Șoptică dovedește prin profun-
zimea versurilor sale și un nivel ridicat de filo-
sofie, de multe ori simțindu-se prezența idei-
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 35
www.zonaliterara.ro
lor filosofice. Poemul Luarea minții amintește
de neliniștile metafizice, nu mult diferite de
impulsurile cenușii ale filosofului român
Blaga: „Aștept cu părere de rău / Depărtarea
nelegiuirii. / Să simt, Doamne, / Odihna păcii,
/ Ce izvorăște mereu, / Din slava Ta!”.
Asumarea poziției de către tânărul
poet pune în prim plan o atitudine asemănă-
toarea cu a unui reprezentant al bisericii, după
cum se observă: „Bărbat sau femeie, copil sau
jivină / Vor fi, în curând, doar o idee fără lumi-
nă / Deja erezia new – age înrobește lumea. /
Fiara controlează prin C.U.B. I. (...) Pe frunte
sau mâini, / Ne-au implantat circuite atee”
(Fiara). Așadar, fin observator al realității în
care trăiește, Ciprian Iulian Șoptică ar vrea
să-și mai asume și rolul de a pune în scenă
altfel de poezie. Mai mult decât atât, poetul
chiar scrie poeme pentru „mâinile bisericești”
așa cum este poemul Mergând pe calea creației,
dedicat lui Nicolai Berdiaev.
Poemele, aranjate într-o continuitate
logică evidentă, pun în prim plan și o serie
de mituri cu o importanță filosofică greu de
trecut cu vederea – „Nu ne rămâne / Decât
un singur dor. / Dorul de a zbura / În centrul
pământului, / Să ne stingem / Jalea cuvântu-
lui, / În veșnicul foc / Al neființei / Prin eros”
(Ne trezim strivind cerul...) sau simboluri eterne
cum se întâmplă în poemul Adamul de după
Evă. Vedem, așadar, că poezia lui Ciprian
surprinde nu atât prin miturile la care se face
apel, ci și prin modul în care ne trezește cu
metafore neașteptate și bine gândite.
Nuanța de metafizică a unor poezii
presupune, de multe ori, instrumente speci-
ale, așa cum este următoarea „mostră”: „Sub
zarea gândului pierdut / Mi se înfioară tru-
pul. / Ca umbra nopții ce-a trecut / Și-a des-
picat pământul, / În mine totul s-a pierdut
/ În veșnicul reînceput” (Eternul re-început).
Militarea pentru revenirea la „principii” se
observă și din următorul poem, Adamul de
după Evă, care nu este doar o coincidență
cu poemul anterior, unde este evidențiată
dorința de a tinde spre starea adamică – asu-
marea raționalismului.
Ciprian Iulian Șoptică dă dovadă că
merită considerat un poet matur, nu doar
pentru faptul că se oprește asupra unor teme
importante ale poeziei, ci și pentru că reușește
să facă acest lucru într-un mod profesionist cu
o finețe specifică, așa cum este și cazul poe-
mului Renăscut din cântecul păsării-lotus - „Nu
voi sta cu nemulțumire / În fața cetei de îngeri,
/ Voi privi surâsul Căii Lactee, / Cum strânge
în eternitate / Dorul îndrăgostiților – sau în
poemul Nu mă compar cu tine ... „Nu mă com-
par cu tine / Mireasmă suavă a nopții / Și nici
cu strălucirea ta, / Lumină sfântă a zilei”.
Voi zăbovi în special asupra unor
argumente prin care pot reliefa, cu minim
efort, că Ciprian Iulian Șoptică poate păși în
rândul poeților maturi. Și de data aceasta voi
face acest lucru folosindu-mă de un alt simbol
peren: „O, mamă, s-au deșteptat în mine /
Acele vremuri tulburi / A timpului pierdut. /
În mine strigă mut, Din veacuri vechi, străbu-
nii”, N-ai grijă mamă...). Pleiada de argumente
asemănătoare poate fi completată cu urmă-
torul poem, La Popăuți, și chiar cu poemul în
care este vizat simbolul copilăriei. În acest
poem, Ciprian demonstrează încă o dată că
este un poet matur: „Copilul de rând? / Unde
e zâmbetul acela rotund / De după sprânce-
ne? / Unde e ochiul râzând?”. Tăria fiorului
poetic creat de Ciprian Iulian Șoptică poate fi
ușor evidențiată în poezia Sarcofagul miresei:
„Poftiți, vă rog, / în sarcofagul plăcerii / să vă
vedeți murind / cu mireasa morții”. Folosirea
mijloacelor poetice și chiar impresionarea prin
intermediul acestora, dar și o cunoaștere bună
a poeziei autohtone, se observă deseori (e. g.
„Molfăind sfinte cuvinte”, în Vis ciudat într-o
biserică ortodoxă; ori „Noaptea era în mine /
Înmormântată în Cer” în Neantologie etc. ).
Îmbinarea foarte bună a conceptelor
tari, a principiilor, este tot un merit al tână-
rului poet. „Adu-ți aminte de facere! / De
trecerea vremii pe șes, / De vrabie, de cuie,
de scânduri, / De vaietul rece al lumii, / Dar,
mai ales, De plânsul pădurii / Și de zbuciumul
mumii” în Cântec pentru importanța lucruri-
lor. Totuși, poetul Ciprian Iulian Șoptică are
momente când tehnicitatea căpătată pe par-
cursul studiilor de filosofie se resimte și în
poezie. Limbajul tehnic al filosofiei este inte-
grat în versuri – „Metoda sa transcendentală,
/ Din cauza imposibilității / Judecății sintetice
apriori, / S-a dovedit a fi, / Într-adevăr, insufi-
cientă” în Kant, sau despre istoria unei idei.
În penultimul poem, Ciprian Iuian
Șoptică explică faptul că există posibilitatea
de a nu fi integrat într-un discurs religios, ci
mai degrabă într-un context al frământărilor,
atât personale, cât și a societății, în ansam-
blu. Volumul adus în atenție, prin rândurile
de mai sus poate fi privit ca o fațetă a poe-
ziei contemporane peste care Ciprian Iulian
Șoptică își pune amprenta originalității.
36 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Despre cărţi, filme şi alte
întâmplări din arenele imaginaţiei
Încântat fiind, ca întotdeauna, de arta ata-
cării hermeneutice (cea mai bună apărare rămâne
tot atacul, nu știm noi acest adevăr prea bine?)
a câte vreunui text mai bogat în artele kaftelilor
literare, dar și de descifrarea unor mistere ale
activităților combative prezente în respectivele
creații, fascinați fiind de o nouă problemă mar-
țialistă, să fie de data aceasta un roman cu și
despre gladiatori! Nu că nu s-ar fi scris destule
cărți și s-ar fi produs destule filme cu și despre
astfel de personaje fabuloase și tragice totodată,
care fost-au gladiatorii. Peplum le spun italienii
filmelor plasate în lumea clasică greco-romană
(vă amintiți desigur de Troy, Alexander, Gladiator,
300 sau Spartacus ?), adică implicând cât mai
multe săbii și sandale, Sword and Sandal. Peplum
de la peplos, grecescul pentru tunică, acestea
fiind filme în care ne întâlnim cu personaje
eroice, și naiv erotice, ca Hercules, Spartacus,
Maciste, Ursus, filme care se trag și din romane
istorice, sau chiar din benzi desenate, cum sunt
romanele Quo Vadis a lui Henryk Sienkiewicz,
ori Spartacus a lui Raffaello Giovagnoli.
De fiecare dată când mă simt atras de
o problemă ținând de cultura marțialistă, de
vreo operă literară marțială, o scenă de luptă,
o temă, un simbol, ori un motiv marțialist îmi
(auto)justific fascinația, prin argumentul că,
atât eu, cât și cititorul curios suntem amân-
doi purtătorii unei gene războinice. Desigur,
aceasta poate fi mai mult sau mai puțin ocul-
tată. Sau, mai simplu, a combativității cu moti-
ve prioritar ontice, anti des-ființare de sine.
Cu intenții exprese, săgetarea noas-
tră culturală îi țintește pe aceia care au ales,
intr-un fel sau altul, mai decis sau mai indecis,
calea artelor marțiale. Și ce artist marțial serios
nu se întreabă asupra limitelor sale mentale și
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 37
www.zonaliterara.ro
imaginare când se întâlnește, în arena sa imagi-
nară intimă, cu fantasmele vechilor gladiatori?
Din toată armata de gladiatori de hâr-
tie renăscuți din imaginația unor scriitori mai
vechi sau mai noi (Sienkiewicz, Giovagnoli,
Koestler) de data aceasta ne-a reținut atenția
Orfeus, gladiatorul din romanele Marele gla-
diator (Polirom, 2007) și Noaptea gladiatorului
(Polirom, 2010), scrise de Gordon Russell, care
este de drept pseudonimul celor doi istorici ita-
lieni cu nume oarecum destinale, Battaglia și de
Angelis, cel puțin în privința domeniilor alese.
Persistă încă în imaginarul nostru răz-
boinic, străveziu ori bine consolidat, gladiatorul
ca model exemplar al luptătorului spectaculos,
posesor al unei forme de curaj aparte. Deținerea
acestei virtuți era necesară și consolidării iden-
tității romane și puterii sale imperiale, și era
destinată totodată și încântării publicului roman.
Ea se manifesta prin isprăvile unui corp de care
protagonistul nu mai dispunea liber, ci era întru
buna gestionare a Romei. Este curajul eroului
care se sacrifică într-un joc (munera) încă funerar
prin origini, ca un sacrificiu tainic chiar și pentru
el însuși. Sângele lui va hrăni nisipul arenei,
singura cale ocultă de a comunica cu morții.
Doar că, prin armamentul lor, prin cos-
tumele exotice și amintind de tradiții mai vechi
și de multe ori străine Romei militare, cum ar
fi totemismele, vânătoarea, pescuitul periculos
(precum naumachia melville-iană), gladiatorii și
venatores, luptătorii cu fiarele în arenă, îi reprezin-
tă pe Ceilalți, barbarii, Străinul prin excelență. Nu
întâmplător romanii, ca și mulțimea de spectatori
ai luptelor MMA (Arte Marțiale Mixte) de astăzi,
se delectează cu spectacolul simbolic-sacrifici-
al al knoc-kout-ului sau tap-out-ului Străinului…
Continuă să oblige câteva întrebări esen-
țiale legate de persistența gladiatorilor în ima-
ginarul nostru cultural: cum se desfășoară întâl-
nirea gladiatorului cu moartea?, ce căi salvifice
(cultele orientale mai ales, cel al zeului Mithra
de pildă) îl atrag prin promisiuni eschatologice?,
care este relația dintre promisiunea eschatologi-
că și eroismul său, de multe ori prea puțin liber
ales, ci constrâns cultural? Cu ce date și structuri
marțiale complexe avem de-a face, spre deose-
bire de lumea marțială a soldaților, destinată
altor scopuri? Care sunt cele ascunse dincolo de
munera, adică cum se ajunge în arenă și cum se
iese de acolo, dincolo de spectacolul propriu-zis?
Datele marțiale gladiatorice întâlnite, produc ele
o schimbare sesizabilă a imaginarului nostru,
războinic și thanatic? Și care este mai eficientă
în acest caz, întâlnirea cu cartea, sau cu filmul?
Gladiatorii rămân totuși, pentru artiștii
marțiali, cele mai fascinante personaje ale culturii
populare din Roma antică. Personaje odată reale,
acum imaginare, ele sunt supuse unei re-semnifi-
cări simbolice neîncetate. Ultimele studii despre
ei cochetează cu rutele fenomenologiei, cu preo-
cupări oarecum ciudate, thanatofile chiar - care
este soarta trupurilor gladiatorilor uciși, adică
gestionarea cadavrelor din spoliarium, morga
amfiteatrelor? Sau, mai concret, există preocupări
și pentru tehnicile utilizate cândva în arenă, grija
marțialistă a coregrafilor și amatorilor de lupte
vechi, în vederea unei reprezentări cu cât mai
multă acuratețe, în care imaginația are o contri-
buție substanțială. Și aceasta în condițiile în care
luptele gladiatorice țin deja de orizontul fantasti-
cului. Jocurile munera? Rămân pentru cercetăto-
rul artelor marțiale vechi, ale marțialismelor, cum
preferă autorul acestor rânduri să le denumească,
cu toate implicațiile etice, estetice și militare, o
etalare de virtuți războinice și de abilități marțiale.
Orfeus – gladiatorul perfect.
Proculus – maestrul ideal
Orfeus este personajul care camuflează
gândul ascuns, năzuința idealistă a autorului
că ar fi putut ființa odată un luptător ideal,
un artist marțial i-am spune mai potrivit, care
odată ajuns perfect stăpân pe tehnicile și stra-
tegiile de luptă ale gladiatorilor, în cazul lui
ale secutorilor, tehnici ale uciderii spectaculoase,
nu ajunge să le ducă până la capăt, nu poate să
ucidă în arenă. Un personaj a cărui destin hără-
zit de zei este de a fi gladiator, dar care iubește
mai mult să fie un vindecător, un vraci, un tau-
maturg. Înțelepciunea și înfăptuirea dreptății
devin singurele justificări ale marțialității sale.
Visează Gordon Russell gladiatorul perfect,
pe alocuri amintind și de Maximus din Gladiatorul
(2000), filmul lui Ridley Scott, și acesta fiind unul
din gladiatorii posibili numai în orizontul imagi-
nației artistice. Valerius, viitorul Orfeus, numele
din arenă, vraciul, școlar ale medicinii hipocra-
tice, dar și al celei barbare, adept al filosofiei
grecești, dar și practicant al cultelor păgânești,
creștinismul fiind ca și inexistent în romanele lui
Gordon Russell, se pomenește ajuns gladiator.
Și deoarece Gordon Russell împrumută copios
din mitul Orfeu și Euridice, gladiatorul nostru
trăiește aventura celui care călătorește în Infern
în căutarea Sufletului, katabasis al Eroului descris
de Joseph Campbell în Eroul cu o mie de chipuri
(Herald, 2014). Și ce altceva este aventura gla-
diatorului decât o călătorie în Infern. unde poți
foarte bine rămâne definitiv, ceea ce romanii și
credeau, gladiatorilor, ca infames, fiindu-le de
multe ori interzisă îngroparea în cimitire, dar asta
e o alta problemă, explorată în morbida, dar exce-
lenta carte a lui Donald G. Kyle, Spectacles of Death
in Ancient Rome. Aulus Vitellius Germanicus (24
septembrie 15 - 22 decembrie 69), aproape ajuns
împărat, o ucide pe Velunda, amanta mistică a
lui Valerius, profetesă și șamaniță, un personaj
38 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
fascinant și pentru neo-păgânii din zilele noastre.
De altfel, asemănările de ordin istoric în privința
numelor personajelor nu se termină aici, Tacitus
pomenind în Germania sa de o preoteasă, profete-
să și șamaniță, pe numele ei Veleda. Velunda, care
devine ulterior l’amanta invisibile a gladiatorului
Orfeus, ca să utilizăm o formulă forjată de ezote-
ristul italian Elémire Zolla. Valerius dorește să-l
ucidă pe Vitellius și ajunge numai bun de munera,
adică damnat la luptele gladiatorice, cu siguranță
sine missione, adică fără șansa de a supraviețui,
își închipuia împăratul. Ne amintește poves-
tea aceasta dintre Valerius și Velunda de o alta
autentică, foarte scurtă, inscripționată pe un ciob
de argilă din acele vremuri, poate cea mai scurtă
poveste de iubire care suna așa: VERECUNDA
LUDIA LUCIUS GLADIATOR. Adică, actrița (ori
curtezana, sau chiar soție de gladiator) Verecunda
îl are drag pe Lucius gladiatorul. Știm că gladia-
torii, într-un fel niște supra-oameni și, paradoxal,
sub-oameni din punctul de vedere al elitelor, cei
care cochetau cu moartea la fiecare spectacol sunt
re-imaginați într-o manieră complexă, un pic cam
greoaie, dacă ținem cont de hiperbolizarea atribu-
telor personajelor principale din cele două romane.
Un caracter incredibil și nu prea ușor de
digerat din perspectiva realităților artelor mar-
țiale aparținând lumii clasice este Proculus, un
personaj „greu” al romanelor lui Gordon Russell.
Și nu-i așa că studioșilor filozofiei neoplatonice
numele acesta este frapant de familiar, amin-
tindu-ne de unul din reprezentanții cei mai de
seamă a acestui curent filozofic, Proclus? Doar
că cel literar este un fel de maestru universal.
Cum îl găsim, la prima întâlnire romanescă, pe
Proculus? El este un antrenor de atleți în Illiria,
pregătind amatorii de cultură fizică și marțială
într-un gymnasium (azi îi zicem gym) personal.
Totul conform bunei și cuminții tradiții elene a
culturii atletice, mult mai puțin sângeroasă decât
aceea a gladiaturii. Ne este dat să întâlnim aici o
veche (și totuși actuală) dispută între școlile gre-
cești ale culturii fizice (palestrica) și cea romană
din ludii (școlile ținând de gladiatură). Proculus
este teurg, filosof, mistic neoplatonic, adept al
lui Empedocle, iatromant (vizionar și vraci), mag,
antrenor de atleți, fost gladiator, doctor, adică în
înțelesul acelor timpuri, antrenor de gladiatori!
El este descris ca având un trup aproape de
călugăr, o clonă romanescă a lui Apollonios din
Tyana, dar expert în arte marțiale și care, conform
viziunii autorului, se lasă ucis ca un neputincios.
Astfel de povești despre expertiza filosofilor
în ale sporturilor de luptă existau totuși și în
acele timpuri, de pildă în Viața lui Pitagora de
Porfir. Porfir ne relatează că Pitagora s-a ocu-
pat de atletul Eurymenes care, în ciuda staturii
sale de om mărunt, a învins pe mulți adversari
de statură înaltă și a obținut victorii la Jocurile
Olimpice datorită sfaturilor primite de la Pitagora.
Despre Do al gladiatorului:
Calea Gladiatoria
Străin prin multe aspecte de lumea legio-
narilor, de lumea armatei romane, deși nu puțin
dintre gladiatorii de succes erau foști militari,
pedepsiți (cazul Spartacus, care deși nu a fost
legionar, a făcut parte din auxilia) în comun
având mai mult unele arme decât stilul de luptă și
mă refer la gladius, scutum, galea (coiful). Diferă în
schimb prin strategiile de luptă mult mai comple-
xe, mai exotice, mai spectaculoase, deci vorbim
mai degrabă despre arte marțiale decât despre arte
militare. Distincția, fugar asumată aici, ne anunță
că primele comportă o componentă estetică și spi-
rituală mult mai complexă și mai vizibilă. Artele
militare? Sunt destinate exclusiv succesului rapid
pe câmpul de luptă, prin formații de luptă precum
testudo (țestoasa), deci și mai puțin individualiste,
mai puțin rafinate din punct de vedere estetic.
Gladiatura îmi apare și ca o formă de filoso-
fare marțialistă asupra naturii noastre războinice,
nu neapărat crude, asupra morții în combat și
a jocului nostru cu ea (câte producții literare si
cinematografice nu cochetează cu aceasta formu-
lă tulburătoare?). Adepții gladiaturii erau con-
știenți că aceasta implică atât afirmarea publică
a unor virtuți războinice precum curajul, onoa-
rea, vitejia (de multe ori întru supraviețuirea
lor, deși pierdeau lupta), dar și demonstrarea
abilității lor în artele marțiale destinate arenei.
Totuși, parcurgând cele două romane ale
lui Gordon Russell, rămânem cu senzația că gla-
diatura, în viziunea autorului, suferă de o spiritu-
alizare excesivă, cel puțin în ceea ce privește cele
mai importante personaje, Proculus și Orfeu, ca și
cum ni s-ar promite un proiect de recreare litera-
ră a acesteia. Gordon Russell încearcă și o recon-
stituire a școlii gladiatorice, cu tehnicile și strate-
giile acesteia de luptă. Se întâmplă ceva similar în
lumea actuală, reală, a artelor marțiale, cam de
peste două decenii. Mă refer la activitatea ARMA
( Association for Renaissance Martial Arts) dirijată de
John Clements, cercetător, cu publicații în spațiul
academic și magister in artele marțiale occidentale.
Este meritul romanelor că reușesc să desfă-
șoare un excurs fecund prin sporturile de luptă și
artele marțiale ale lumii clasice greco-romane. Este
explorat cu succes imaginarul combativ al acesteia
prin cele mai celebre modele ale sale : gladiatorii,
bersekerii , legionarii, pugilatul grecilor, jocurile
pyrrhichē (un dans cu arme practicat în Sparta ca
o componentă a instrucției militare), cultura atle-
tică din palestra grecească, de care nu erau străini
nici filosofii mai vechi precum Socrate și Platon.
Un alt exces marțialist ale romanului se
referă la descrierile luptelor, la construcția unor
personaje războinice și a stilului lor de luptă. O
astfel de scenă este lupta lui Antonius Primus,
aici general în armata romană, de unul singur cu
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 39
www.zonaliterara.ro
20 quazi, barbari din Germania. Scena respectivă
e plina de idiosincrazii în ale kaftelii. Antonius
se poartă la un moment ca o fiară, apoi devine
subit calculat în abordarea conflictului. Antonius
ba-i berseker, ba-i gladiator prin strategie, deși
cele două experiențe marțiale sunt total diferite…
La rândul său, protagonistul romanelor,
Orfeus, alege să nu ucidă în arenă, ceea ce era
în afara scenariilor impuse de editorii jocurilor.
Să nu uităm, gladiatorii, de voie sau de nevo-
ie, nu mai dispuneau liber de corpurile lor,
ci erau supuși unei economii a corpului care
excludea libera alegere asupra vieții lor, sau a
altora din breaslă. Ne gândim că doar satisfacția
ahiཁsică, virtutea hindusă a ne-vătămării altor
creaturi, îl îndeamnă pe autorul romanelor să
permită un asemenea scenariu în arena de hârtie.
Gânduri de final, înainte ca sângele
din nisip să ni se pară banal
Constatăm că avem de-a face cu două
extreme ale imaginarului nostru, mai mult sau
mai puțin vecin cu cel consemnat istoric, despre
gladiatori și gladiatură. Din perspectiva cea săra-
că și simplistă, îi descoperim ca pe niște luptători
sângeroși care se bat aproape orbește cu tot felul
de arme, sunt împărțiți pe categorii, își varsă
reciproc sângele în arenă la comanda editorilor
romani, dar pentru ce? Pentru bani, glorie sau,
mai nobil, pentru șansa recâștigării libertății, a
ieșirii din condiția de sclav antrenat în artele gla-
diaturii. Doar că unii dintre ei, cu tot cu libertatea
obținută, rămân dependenți de arenă și extazele
ei stranii, se reîntorc acolo poate până când zeul
lor protector îi pensionează la condiția de lanista,
patron de școala gladiatorică! Asta dacă Fortuna
ține cu ei. Cealaltă extremă, care este mai comple-
xă și mai fascinantă, ne anunță cu totul alte date
ale ascunzișurilor noastre marțialiste. Gladiatorii
defilează prin acest orizont ca niște ființe (odată
din carne și oase, acum din piatră, vopsea, cernea-
lă, hârtie și alte substanțe fantasmatice) fabuloase,
extrem de sofisticate. Prin ce? Prin prezența lor
reală timp de mai bine de jumătate de mileniu
în orizontul fericirii populare romane, orice am
înțelege prin fericirea adusă de spectacolul, este-
tic din punct de vedere al artelor marțiale, al
Luptei, al Agõn-ului, cum îi ziceau vechii eleni.
Ne îngăduim să credem că gladiatorul, la fel
ca și cavalerul medieval ori nomadul cu arcul
mereu în mână (tătarul, mongolul și alți tulbură-
tori de praf de pe drumurile Pământului) dețin
cu toții o mare forță arhetipală. El tinde să devină
un personaj etern, un pattern al viselor noastre
marțialiste, un model al luptătorului care, deși
un paria din punct de vedere social, avea o faimă
câștigată pentru eternitate prin școlirea sa dură
în artele marțiale - de spectacol și de ucis, ale
epocii sale. A te visa un gladiator înseamnă de
asemenea să visezi visul celui care cochetează
cu Moartea, care speră la o renaștere de fiecare
dată când câștigă, ori pierde. Este visul aceluia
care știe că vreun daimon al ireversibilului stă
la pândă cu vreo sabie încovoiată. Ori cu per-
spectiva unei nedorite litere grecești zgâriată
alături de efigia sa funerară, ori de vreun gra-
ffitti străvechi, și anume Ѳ, Thanatos, Moartea.
Și ca să revenim în zilele noastre, firesc
ar fi să ne întrebăm: există oare vreo continuitate
între gladiatori de altădată și luptătorii din ring,
ori cușca (octogonul) de astăzi? Mai subzistă
ceva din spectacolul înscenat în munera, ceva din
intențiile acestuia, ne spune ceva despre noi înși-
ne și lumea noastră, lumea celor care atleții spor-
turilor de combat continuă să se lupte la modul
aproape exhibiționist, pentru bani și glorie?
Dacă mai ești și vreun un practicant de
arte marțiale, daca lupți la rândul tău, pentru
tine ori pentru alții, daca aparții prin gânduri
și fapte unei comunități de luptători, povestea
gladiatorilor nu rămâne una demnă doar de
atenția unui istoric, romancier sau unui produ-
cător de filme. Te privește și pe tine, cât se poate
de direct. Gladiatorii îți devin dragi, ajungi să îi
respecți chiar și după aproape două milenii, îți
sunt simpatici, apropiați, ajungi să înțelegi ca
nemurirea din epitafuri o merită cu prisosință.
Scurt GPS bibliografic prin arena de hârtie :
1. Cornelius, Michael G. (editor) – Of Muscles and
Men, Essays on Sword & Sandal Film, McFarland &
Company, Inc., Publishers, 2011
2. Cumont, Franz – After life in Roman Paganism, Yale
University Press, 1923
3. Kyle, Donald G. – Spectacles of Death in Ancient
Rome, Routledge, 1998
4. Futrell, Alison – The Roman Games, A Sourcebook,
Blackwell Publishing, 2006
5. Knapp, Robert C. – Invisible Romans, Prostitutes,
Outlaws, Slaves, Gladiators and Others, Profile Books
LTD, 2011
6. Nossov, Konstantin – Gladiator, Rome’s Bloody
Spectacles, Osprey Publishing LTD, 2009
7. Plass, Paul – The Game of Death in Ancient Rome,
Arena Sport and Political Suicide, The University of
Wisconsin Press, 1995
8. Russell, Gordon – Marele gladiator (Polirom, 2007)
și Noaptea gladiatorului (Polirom, 2010)
9. * * * – Enciclopedia civilizației romane (coor-
donator Dumitru Tudor), Editura Sțiințifică și
Enciclopedică, 1982
Rubrică susținută de:
40 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Un romancier aparte a devenit Bogdan
Hrib prin mișcarea de la thriller la roman elegant-
cosmopolit. Cosmopolitismul și indiferența față de
verisme erau vizibile deja în Ucideţi Generalul!
În Ultima fotografie (Cartea
Românească) caracteristicile thrillerului apar
mai târziu, avanscena fiind ocupată de gându-
rile și melancoliile unui bărbat la deplină matu-
ritate plecat într-o croazieră de lux pentru a se
regăsi. Implicit, decorul și psihologiile implicate
dețin eleganță și relaxare. Balcanicul dispare
complet – nu că romancierul ar fi fost vreoda-
tă tentat să îl folosească. De aici și aerul altfel
al acestei scrieri, pe care voiajorul Somerset
Maugham ar fi aplaudat-o fără îndoială.
Prezentul croazierei este mereu întrerupt
de flash-backuri adânci, așa cum numai o ființă
bine construită le poate avea. Pasiunile descrise
sunt și ele altfel: fotografia și navigația, mai ales
ca lectură. Bastimentul Qeen of the Seven Seas, un
cruise liner, este numai bun pentru visare, mai
ales că nu transportă decât șapte sute de pasa-
geri și este „accesibil nu pentru toată lumea, ci
pentru o clasă de mijloc înstărită și occidentală”
(14). Naratorul nu este un om bogat, dovadă
că are dantura în paragină. De altfel, dinții îi
vor crea probleme în voiaj, ceea ce nu pare a le
afecta pe femeile care se perindă în preajma lui.
Deh, farmecul bărbatului la 50 de ani...
Fotoreporterul Alexandru Zaharia are o
istorie interesantă: după ‘89 e bătut de mineri,
împușcat de jandarmi, face ședințe foto pro-
vocatoare, după care se mută înspre nunți și
botezuri, dar face și fotografii de reportaj. Mai
sintetic spus e: „portretist, peisagist, bețiv, cur-
var, nesimțit, băgăcios, șmecher, pasionat de
fotografie” – cum se vede, un erou veritabil și
curajos, măcinat însă de o multitudine de amin-
tiri neplăcute. Bunăoară, adresările de la nunți:
„Bă, pozarule! Bă, vino și la masa noastră să ne
fuți într-o poză!”
Încărcătura realistă este asigurată de
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 41
www.zonaliterara.ro
cunoașterea jargonului din lumea fotografiei:
tehnicisme și rememorarea evoluției aparatelor
și a mediilor de stocare a informației. În paralel
cu ea este așezată partea romanțioasă: întâlnirea
cu Diana Anton, membră a echipajului și fostă
colegă de școală generală.
Intriga decolează lent și zigzagat, dar
deloc obositor, prin divagații și vorbărie, ca în
romanele 60 și 70iste. De la o indeterminare
debusolantă: „nu știu ce caut aici, ce vreau de
fapt să fac aici, pe această navă, unde fug, de ce
fug, de cine fug…” (20), se ajunge la pomenirea
fostelor gânduri de sinucidere și la recapitularea
anilor ’80 și ’90, cu pre- și post-Revoluția. Așa se
înâmpla și în romanul anterior, autorul fiind
preocupat de acele zone de graniță și tranzit
într-o țară cenușie, căzută apoi în plasa capita-
lismului sălbatic. În pofida mizerabilismului și
a atmosferei decolorate, romanul are nerv dato-
rită acțiunilor antreprenoriale. Sunt timpuri în
care piața se reformează și este avidă de noi afa-
ceri. Oricine poate pune pe roate o firmă și, dată
fiind penuria cu care am ieșit din comunism,
afacerile merg. Ori, mai bine zis, au mers o
vreme, până când securiștii și falșii disidenți au
pus laba pe tot și au hypermarketizat România.
Cam „așa a fost istoria... Istoria cu I mare, aia
care vine și te lovește când nu te aștepți”(26).
E posibil ca marile narațiuni să fi sucombat,
așa cum amintea Lyotard, dar în Balcani multe
lucruri sunt ca și cum postmodernismul ar fi
ocolit zona. Paradoxal, relativismul nu este la
el acasă în România, deși se tot vorbește despre
coloana noastră flexibilă. Coloana poate, vede-
rile însă deloc.
Dintre atrocitățile comise de comunism
este amintită insula Ada- Kaleh. Și zău că ar
merita scris un roman despre bizantinismul
turcit al insulei și demontarea cărămidă cu
cărămidă a fortului de acolo. Dar nici civilizația
vestului nu îl apelează pe singuraticul fotograf,
doar Malta îl seduce: „mi-am zis atunci că aici
îmi voi cumpăra o casă și voi sta departe de
lume, de Europa decadentă, amestecată, sleită și
de România aflată într-o eternă și ezitantă tranziție
de la ceva la altceva, de vreo 200 de ani.” (30).
Deși în stare de prostrație și de pasivita-
te sexuală, datorate mai ales experiențelor mari-
tale nefericite, protagonistul nu scapă de ten-
siunea erotică inteligent indusă de pendularea
între o femeie matură și o pre-femeie. Nu prea
înțelegem de ce o puștoaică daneză se ține scai
de un bărbat ciufut de 50 de ani, care când vege-
tează ca o amfibă, dacă-l lasă măselele, când are
flash-backuri dezastruoase: „acum, când îmi
aduc aminte cum stăteam noaptea și mă uitam
la ședințele C.P.U.N.–ului, mi se pare că eram
un bou. Jocurile erau oricum făcute.” (36).
Dar poate magia aparatului de fotogra-
fiat explică multe. Puștoaica mustește de nar-
cisism, pe când Diana, fosta colegă, îi declară
după aproape o jumătate de secol: „Alex,tu ai
fost primul băiat de care m-am îndrăgostit”.
Ideea principală este că atât succesul în afaceri,
cât și dragostea, sunt iluzii. Cum conchide
Diana: „Iluzia e cea mai gravă certitudine” (60).
Unora li se pare că iubesc, îndemnați fiind de
vreun tsunami hormonal. La cei mai copți, ilu-
zia are, cel puțin, șarm, căci ei ascund o tristețe
misterioasă, care îi face atractivi”.
La cele două direcții mai sus pomenite
se adaugă și amintirile sentimentale ori strict
personale. Cititorul năzuros poate alege între
firul romantic/erotic, sau se poate concentra
pe amintirile despre comunism ori despre
capitalismul de cumetrie. Balcanismul și sla-
vismul sunt văzute ca impedimente în calea
civilizației. Minuțios descrisă este și trecerea
de la fotografia de eveniment la publicitate.
Automat se face legătura cu politica și cu com-
paniile publicitare.
La fel, rememorarea biografiei Dianei
e un prilej de evocare a tarelor comuniste.
Studentă, se mărită cu un coleg fiu de nomen-
claturiști mai mult din dorința de a se răzbu-
na pe sistem, care i-ar fi dat repartiție în alt
oraș decât capitala, chiar dacă absolvise cu
10. Căsătoria adaugă 50 de sutimi la media de
absolvire. Asta se petrecea în ’85. Academia de
Studii Economice, mese copioase la socri, sera-
te dansante. În ’89 îi caută în servietă pentru
a vedea dacă portofelul îi e uzat și e cazul să
îi ia altul, ocazie cu care descoperă note infor-
mative către Securitate despre tatăl și mama
ei, ba chiar și despre ea însăși. Lucruri șoptite
în pat, după ce făcuseră dragoste. Ea provenea
dintr-o familie evreiască, iar el primise sarci-
nă de serviciu să o ia de soție doar pentru a-i
supraveghea familia.
Aberațiile, trădările și meschinăriile sunt
peste tot. Romanul este și o interfață estetizantă
la compararea celor două sisteme: comunismul
zdrențăros din ultima fază și capitalismul de
rechinariu. Partea fină, melancolică a roma-
nului, este de găsit în plimbarea mondială a
singurătăților și povestirea fostelor greșeli în
prag de a comite altele noi. Cum s-ar spune:
„Singurătatea ne dă nesiguranță, de acolo plea-
că totul” (84). O carte a mântuirilor parțiale și a
trăirilor intense din partea cititorului.
42 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Nu știu motivul pentru care critica
ieșeană nu a semnalat până acum una dintre
cele mai bune apariții editoriale ale anului 2013.
Suntem în 2014 și, personal – poate mă înșel –, nu
am văzut de la niciun critic ieșean vreun interes,
măcar de curiozitate, față de volumul de poeme
semnat de Emanuel Guralivu, ”un boxer cu pum-
nii fragili”, ed. Charmides, 2013. Or sunt criticii,
și mai ales tinerii critici, atât de ocupați de ceea
ce apare în țară, or chiar nu îi interesează ce se
crează în curtea lor, decât la semnele colegilor din
redacțiile din teritoriu.
Deși, un final de cronică literară ar spune
un verdict despre carte, eu am să fac tocmai
invers, așa că voi spune din start că în 2013 la Iași,
în rândul cărților tinerilor poeți, nu a mai apărut
o carte atât de omogenă, o carte în care găsești
mai tot ce ai putea aștepta de la un volum de
poeme, o carte care îți poate provoca stări narcoti-
ce sufletului, o carte în care poezia se simte că nu
s-a scremut să se dea la vedere, o carte din care îl
descoperim pe poet nu stând la pândă după idei
și constructe lirice explozive – spre zona grotescu-
lui, cum observ la cele mai multe titluri mai noi
–, dar fiind foarte-foarte atent cu semnele poetice
care vin peste viața și orașul său, vin spre el ca și
când acolo, în sufletul lui pe întuneric și lumină
ar vrea să (re)modeleze Omul.
”un boxer cu pumnii fragili” are datele
direcției poeziei de azi; cartea dă în vileag starea
de spirit al poetului, care de fapt devine per-
sonajul cărții, un fel de personaj kafkian, care
deconstruiește urbanul și stările pe care acesta le
provoacă spiritului: ”călătorim cu geamurile abu-
rite într-un 41 / gata să explodeze la orice frână.
afară / în realitatea orașului plouă mărunt și / apă-
sat ca o ceartă veche pe care / ți-o amintești tocmai
acum / când nedormit / ai lăsat garda jos. nimeni
nu / șterge geamurile aburite. poate nu vor să
rupă / vraja sau poate că știu ce e dincolo iar / gea-
mul aburit e un fel de anestezic” (lucrările:,p.7).
Emanuel Guralivu reușește să mă convingă, pe
mine, cititorul, că până și un banal traseu cu
autobuzul – autobuzul în care ne înghesuim spre
serviciu (retur) casă – poate avea, și de multe
ori chiar are – un farmec poetic. Ba mai mult,
poetul stăpânește bine aparatul poeticii vizuale,
reușind să mă trimită în mijlocul acestui mijloc
de transport în comun din care lumea se vede
(sau nu se vede) prin geamurile aburite, geamuri
care până la urma urmei poartă semnul vieții, al
acelora care respiră atmosfera sufocantă. Tot ceea
ce este dincolo de această atmosferă sufocantă a
autobuzului (a orașului, a apartamentului – toate
fiind de fapt semne ale prizonieratului în con-
cretul urban) apare poetului ca fiind ceva magic.
Bunăoară ploaia, cu sunetele ei, îl obsedează, ca
și când aceasta ar transmite un mesaj prin codul
morse. Și până la urmă poetul, tot ca un gest de
revoltă, șterge geamul aburit al autobuzului, pen-
tru a vedea clar ce se întâmplă afară. De fapt, aici
vorbim despre eliberare... eliberarea sufletului
din corpul angajat social, eliberarea sufletului și
redarea dreptului la visare.
Se simte la fiecare vers al volumului o
stare de revoltă, nu o neadaptare la urban, ci o
revoltă față de violarea stărilor adamice, chiar
paterne. De fapt, acest boxer cu pumnii fragili e
tocmai poetul, care lovește nu în corporalitate,
ca și când viața - și mai ales moartea (căreia în
ruptul capului, spune poetul undeva, nu vrea să
îi dedice vreun poem) – ar fi acel sac de box, ci
în memorie – memoria nealterității, a copilăriei
–, ieșind astfel la vedere o direcție freudiană a
poeziei lui Emanuel Guralivu – fiind invocată,
aproape ca într-un proces de spiritism, imaginea
tatălui, al tatălui ca fiind celălalt de dinăuntru:
”tatăl ascuns pe dinăuntrul nostru / ca o rețea de
sârmă ghimpată / străvezie și blândă tatăl ascuns
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 43
www.zonaliterara.ro
Concursul de dramaturgie
Matei Vişniec
În atenția elevilor din clasele IX-XII,
textele pentru Concursul de dramaturgie
“Matei Vișniec” se primesc până la data de 15
mai 2014! Pentru detalii vă rugăm citiți regula-
mentul concursului.
CLUBUL ROTARY SUCEAVA
BUCOVINA CONCURSUL DE
DRAMATURGIE „MATEI VIȘNIEC” ediția I,
2014 Clubul Rotary Suceava Bucovina în cola-
borare cu Societatea Scriitorilor Bucovineni,
organizează prima ediție a Concursului de
dramaturgie „MATEI VIȘNIEC”, care își va
desemna câștigătorul pe data de 30 mai 2014 la
Suceava, în cadrul celei de-a doua ediții a eve-
nimentului teatral Zilele „Matei Vișniec”.
Concursul este deschis elevilor de liceu
din Romania și își propune să descopere, să
sprijine și să promoveze noi și autentice talente
în rândul tinerilor dramaturgi de astăzi.
R E G U L A M E N T
Sunt acceptate în concurs lucrări nepu-
blicate și nepremiate la alte concursuri literare,
tehnoredactate cu diacritice. La concurs pot
participa elevi din clasele IX – XII din Colegiile
din Romania, care nu sunt membri ai Uniunii
Scriitorilor și nu au debutat editorial. Lucrările
vor fi semnate și se vor trimite până la data de
15 mai 2014 pe adresa electronică: concursdra-
/ pe dinăuntrul nostru doarme // când se va trezi
ochii lui se vor / aprinde sfâșiindu-ne carnea / încon-
jurându-ne cu o lumină aspră / pe fruntrea lui vom
sta ca sudoarea // dinaintea morții” (***, p. 28).
Pe de altă parte, înețelegem de ce tipolo-
gia boxerului este răsturnată... Nu îl descoperim
pe bărbatul cu pumnii puternici, războinici, ci
pe poetul strărilor puternice, poetul care are
curajul de a privi lumina, acea lumină care se
înghesuie în noi de la primele semne ale vieții
și ale dimineților, acea lumină rece ca ninsoarea:
”mă uit în jur ca și cum s-ar face lumină / cât de
curând. îți spui: folosesc multe / cuvinte pentru
că revelațiile sunt puține./ aburul iese din mine
încâlcindu-mă în / funiile lui. ninsoarea prin care
mă mișc ca / un boxer cu pumnii fragili e venită
din / copilăria mea. Multe cuvinte pentru că /
revelațiile sunt puține. Notează asta. / în rest nin-
soarea prin care mă mișc cu / sângele încremenit.”
(un boxer cu pumnii fragili, p. 8).
În final mai subliniez ca fiind carecteris-
tică poeticii lui Emanuel Guralivu, muzicalitatea;
și aici nu mă refer la formula aleasă de poet în
construcția de versuri și cuvinte, ci la starea pe
care versurile o creează, la muzicalitatea ideilor.
E o muzicalitate (parcă blues sau jazz) a relațiilor
dintre sunetele care vin dinăuntru, din întuneri-
cul sângelui, din timpul cald al corpului, e acea
muzicalitate a firului de iarbă (a vieții): ”în dreap-
ta mea iarba / se îndesește se înalță / izbindu-se de
umărul meu / de profilul meu atins de / bătrânețe
în dreapta mea iarba / foșnește uneori ca o sacoșă
în / bătaia vântului alteori ca / o femeie îndră-
gostită // verdele ăsta e un vin tare / ascunde o
călătorie” (un vin tare:, p. 20).
Așa e și poezia lui Emanuel Guralivu ... un
vin tare, vechi, peste care nu doar timpul, dar mai
ales starea sufletului aceluia care l-a meșteșugit,
se ascunde o călătorie, o călătorie poetică în
lumea unui boxer cu pumnii fragili. Pentru mine,
cartea lui Guralivu este, și cred că va rămâne, una
din cărțile de referință, de rezistență, a poeticii
acestor ani, chiar dacă în unele locuri am putea
descoperi un ușor manierism de generație, obser-
vând și tendința împrumutată din poezia ameri-
cană, de a scrie poeme în care versurile par să nu
aibă neapărat legătură între ele. Pe scurt ... lecția
pe care mi-a dat-o Emanuel Guralivu sună pentru
mine așa: dacă întâlnești un boxer cu pumnii fragili
nu te iei cu el la bătaie, ci te urci cu el în 41 și vei
citi în ferestrele prăfuite lumina care ne boxează
în fiecare clipă cu speranță și libertate...
44 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
maturgie@yahoo.com Ele vor fi însoțite de un
Curriculum Vitae al elevului, care va conține
numele și prenumele, locul și data nașterii, stu-
dii, activitatea literară, adresa completă, numă-
rul de telefon și adresa electronică. Fiecare par-
ticipant are dreptul de a se înscrie în concurs
cu o piesă scurtă de maximum zece (10) pagini,
cu maximum cinci (5) personaje. Lucrările intră
în patrimoniul Concursului de dramaturgie
„MATEI VIȘNIEC”.
Laureatul va fi anunțat până la data de
23 mai 2014, pentru a fi prezent la festivitatea
de premiere din cadrul Zilelor „Matei Vișniec”,
pe 30 mai 2014, la Suceava. Organizatorii asi-
gură transportul, cazarea și masa laureatului,
dacă este cazul. În eventualitatea în care lau-
reatul dorește să fie însoțit și de alte persoane,
acestea trebuie să-și suporte integral toate chel-
tuielile, iar organizatorii trebuie anunțați până
cel mai târziu la data de 25 mai 2014, pentru a
face rezervările necesare.
Un juriu stabilit de Societatea
Scriitorilor Bucovineni, alcătuit din profe-
sori, scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor
din România, vor face o preselecție a textelor
trimise. Primele 10 (zece) piese, rezultate în
urma jurizării, vor fi trimise dramaturgului
Matei Vișniec, care va alege cea mai valoroa-
să lucrare din acest an, lucrare care va primi
Premiul „Matei Vișniec” pentru dramaturgie,
oferit de Clubul Rotary Suceava Bucovina. La
decernarea premiului, laureatul se va bucura
de o lectură publică a textului premiat, susți-
nută de actori sau elevi. Textul premiat va fi
publicat în paginile revistei Bucovina litera-
ră. Bibliografia recomandată de dramaturgul
Matei Vișniec elevilor care vor sa participe
la concurs este următoarea: – Eugen Ionescu,
“Rinocerii” – Samuel Beckett, “Așteptându-l pe
Godot” – Fridrich Dürrenmatt, “Biderman și
incendiatorii” – Marin Sorescu, “Iona” – Luigi
Pirandello, “Șase personaje în căutarea unui
autor” – Alina Nelega, “Amalia respira adanc”
– Vlad Zografi, “Petru sau petele din soare”.
Relații suplimentare: tel: 0745-773290 –
Carmen Veronica Steiciuc
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 45
www.zonaliterara.ro
Manuell Mănăstireanu s-a născut pe 5 decembrie 1973, la Botoșani. A absolvit Liceul de Artă “Octav
Băncilă” din Iași, în 1992, iar în 1999 Facultatea de Arte Plastice, Decorative și Design, secția Pictură, la
clasa profesorului Dan Hatmanu. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Iași, din
anul 2001.
Expoziții personale: august 1997 – Botoșani, Galeriile “Ștefan Luchian”;
noiembrie 2000 - Iaşi, Galeria “ARTIS”; ianuarie 2007 – Iaşi, Galeria “Cupola”;
februarie 2007 – Iaşi, Galeria “Casa Cărţii”; februarie 2011 – Iaşi, Galeriile de Artă
“Dana”; martie 2011 - Bârlad, Galeria “N.N.Tonitza”; 2011 - City Gallery, Suceava, martie 2013
- Iaşi, Cafeneaua Veche; iunie 2013 Iași, Librăria Humanitas; ianuarie 2014, Casa de Cultură „Mihai
Ursachi” Copou, Iași.
Expoziţii de grup: mai 2002 – Iaşi, “Amprente”, Galeria “Arcu”; decembrie 2003
– Iaşi “Salonul de toamnă”, Hotel Europa; decembrie 2004 – Iaşi “Salonul de
Toamnă”, Hotel Europa; martie 2005 – Iaşi, “Atelier 35”, Hotel Europa; Teremia
Mare (Tabără de creaţie) Timişoara; aprilie 2007 – Galeriile “Ştefan Luchian” Botoşani; iunie 2008
Iaşi, “Baekero”; mai 2009 – Bârlad, Galeria “N.N.Tonitza”;
februarie 2009 Iaşi, “Erotica”, Galeria “N.N. Tonitza”; martie 2011 - “Transparenţa valorii dincolo
de formă şi culoare”, Botoşani, Galeria “Ştefan Luchian”; mai 2011 - “Transparenţa valorii dincolo de
formă şi culoare”, Muzeul Bucovinei, Suceava; octombrie 2011 – Simpozionul de pictură Balcik, Galeria
de Artă “Dana”, Iaşi; 2011 - “Erotica“ Bucureşti; martie 2012 - “3 GENERAŢII, TREI VIZIUNI”, Muzeul
Judeţean „Ştefan cel Mare”, Vaslui; septembrie 2012 - “Viziuni Contemporane”, Palas Mall Iaşi; 2012 -
“Erotica“, Iaşi; octombrie 2012 – „Trei generații, trei viziuni”, Casa Pogor, Iaşi; decembrie 2012 - “Despre
Îngeri”, Galeria de artă a municipiului Iaşi, 2012. „Delta Dunării, 9 viziuni”, Galeriile “Dana”, Iași,
2012, “Erotica”, Club “Phoenix”, Iași, 2012, “Maramureș, de la arhetip la artă contemporană”, Galeriile
“Dana”, Iași, 2013.
A realizat pictura monumentală la Răchita, Timiş; Filipeni, Bacău; Roşiori – Ruşi,
Bacău. Lucrările sale se găsesc în colecții particulare din România, Olanda, Italia, SUA, Canada, Marea Britanie.
În 2010 a primit Premiul Editurii “Geea” - “Teiul de Argint”, Botoşani. (prezentare de Nicoleta Dabija)
46 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
P
i

t
u



d



a
n
u

l
l



n


t
i


a
n
u

E
c
c
e

H
o
m
o
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 47
www.zonaliterara.ro
Manuel Mănăstireanu
şi tentaţia ascunderii
�anu�l ��n��ti��anu fa�� �a�t� din �at��o�ia
a�tiștilo� ieșeni răsfățați cu atuul de necontestat
al talentului. Lumina tăcerii a dat titlul uneia
dintre expozițiile sale de la Galeria ieșeană
„Dana”. Excelent portretist, artistul surprinde
în tablourile sale fizionomii convulsive, ten-
sionate, psihologii complexe, măști carnale dis-
imulînd parcă furtuni nevrotice aflate la apo-
geu. Pictează uneori în registrul expresionist,
inspirat îndeosebi de Francis Bacon, dar și în cel
suprarealist, unde se pot recunoaște tușele unor
Giorgio de Chirico și René Magritte. Reduse la
o gestualitate expresivă netrucată, chipurile
personajelor sale își iau ca fundal propriul
halou de întuneric, sugerînd un joc ambig-
uu al prezențelor și ascunderilor succesive.
Lucrarea intitulată Fără titlu este, cu
siguranță, o nadă inteligentă întinsă privitoru-
lui. Dacă în alte tablouri ochiul pare a fi leit-
motivul pictural, cel despre care vorbim sur-
prinde tocmai prin ascunderea organului care
face posibilă vederea. Manuel Mănăstireanu
parodiază intenționat autoportretul de zugrav
al lui Ștefan Luchian. În lucrarea Magistrului,
pictorul privește melancolic spre exteriorul
cadrului, fixîndu-și privitorul; în cel al disci-
polului tîrziu, chipul este integral acoperit. Ce
ni se expune la primă vedere? Un pictor rănit,
suferind, complet bandajat, ținîndu-și pene-
lul în mînă. Neîndoielnic, artistul își expune
P
i

t
u



d



a
n
u

l
l



n


t
i


a
n
u

E
m
i
l

B
r
u
m
a
r
u
P
i

t
u



d



a
n
u

l
l



n


t
i


a
n
u

C
e
z
a
r

I
v
ă
n
e
s
c
u
48 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
precaritatea, se lasă privit, fără ca el însuși
să-și privească privitorul. Gura, la rîndu-i, este
obturată, astfel încît absența privirii este dublată
de blocada vorbirii. Orb și mut, se închide
în sine pentru a contempla lumina tăcerii,
refuzînd, totodată, „întunericul” vorbirii, al
cuvîntului care nu comunică. Pentru a vedea
„în afară”, artistul trebuie să se închidă în sine;
introspecția îl trimite la Dumnezeu, accesibil
prin „nevedere și nerostire”, adică din-
colo de posibilitățile senzoriale obișnuite.
O întreagă tradiție mistico-filosofică
i-ar putea legitima această opțiune. Ce sens
dăm lucrării? De bună seamă, există un ”grad
zero” al privirii (cea naturală), dar și intensități
nebănuite, aporetice, ale acesteia. În registrul
său pictural, artistul descrie fie priviri „malad-
ive” (desfigurate de uzura suferinței, tristeții,
disperării, angoasei, nebuniei, geloziei, urii),
fie acele forme sublimate, transfigurate, care
îl apropie de divinitate. Creștinismul rezervă
această funcțiune heruvimilor, îngerilor cu
mulți ochi, care stau aproape de Dumnezeu,
îi captează lumina și înțelepciunea desăvîrșite,
pentru a le împărtăși celorlați. Aidoma lor,
Manuel Mănăstireanu privește discret din pro-
pria ascundere, vorbindu-ne „tăcut”, în limba-
jul - misterios dar seducător - al imaginilor sale.
prof. univ. dr Petru Bejan
P
i

t
u



d



a
n
u

l
l



n


t
i


a
n
u

M
i
h
a
i

E
m
i
n
e
s
c
u
P
i

t
u



d



a
n
u

l
l



n


t
i


a
n
u

N
i
c
h
i
t
a

S
t
ă
n
e
s
c
u
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 49
www.zonaliterara.ro
Când am ocolit străzile din centru
şi am luat-o cu câteva mahalale mai în jos, a
trebuit să înconjur mai departe, deoarece totul
era barat, intersecţii întregi erau împrejmuite
de un gard înalt, din scândură negeluită şi
nevopsită. Un adevărat şantier de construcţie.
După jumătate de oră de rătăcire, ceea ce
însemna mult pentru un orăşel mic ca al nostru,
am văzut nişte copii călărind un cal alb, bine
hrănit, pe care urcau pe rând. M-am bucurat
involuntar, cum te-ai fi bucurat de o bucată de
caldarâm descoperită într-un oraş nou sau de
altceva ce te-ar fi îndreptat cu gândul în altă
parte. Mergeam liniştit pe marginea drumu-
lui, căci trotuarul era, unde şi unde, întrerupt
de cisterne cu vopseaua scorojită de pe ele
sau de caroserii ruginite, lăsate acolo ca într-o
mare grabă postindustrială. Balcoanele închise
cu sticlă străluceau în bătaia soarelui, printre
tufele de viţă de vie ridicându-se până la etajele
de sus. Şi atunci casele desenau un singur zid,
verde de la un capăt la altul. Mi se părea că
merg pe la fundul unei ape, ca la Dagerman.
Senzaţii şi iar senzaţii. Ai putea să le exploatezi.
Un mijloc care să te susţină. Un braţ artificial cu
care să apuci hrana. „Dragă Sarah, rănile vechi
încep să puroieze. Din fericire, numai la figurat.
Păstăile de vanilie s-au copt. E ceaţă. Pisicile
miorlăie ca pe o insulă sălbatică. Vocea ta, râsul
tău care nu au nimic comun cu această coardă
întinsă. Trânteşte uşa! Lasă oberlihtul deschis!
Cel mai trist e spre final”.
Mă apropii de bazinul din parc. Muzica
se terminase. Muzicanţii au luat cu dânşii până
şi scaunele. Muream de sete. Eram gata să sorb
din apa stătută fără să-mi pese de cravată. M-am
sinchisit de copiii care alergau peste tot şi de
mămicile lor. Am părăsit parcul dezamăgit sau
obosit sau plictisit. Oraşul îţi oferea în continuare
anonimatul, adică şansa de a-ţi înhăma plăvanii
şi de a te conduce de GPS-ul tău lăuntric.
La ieşirea din parc mă întâlnesc cu
Vivi. E săltăreţ ca un dactil. În ultima lună
a schimbat patru locuri de muncă. Şi acum
şuieră prin parc, cu un ziar subsuoară. Nu pot
spune că îl cunosc foarte bine, dar suficient
ca să înjghebăm o discuţie telegrafică. Ce fac,
mă întreabă. Citesc Tonka. Nu m-am gândit
niciodată că se poate scrie cu atâta nerv într-un
50 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
stil atât de detaşat. Lucru nemţesc sau austriac,
dacă vreţi. Dar tu? Frazele lui sunt albe, ale
mele sunt deci negre. Albele încep şi câştigă.
Doar după câteva mişcări iscusite nu a rămas
pe tablă decât o singură figură şi, incredibil,
aceasta nu e regele, ci calul. Nu calul alb pe care
îl fugăreau copiii, ci acela care m-a adus până
aici. Nu e deloc reconfortant să rămâi cu regele
când tronul e pus la zid.
Am mers pe lângă magazin. Vitrinele
mari, înalte de sticlă sunt prăfuite – semn că
bere nu este. Am făcut nişte percheziţii vizuale
şi bine că le-am făcut, altfel nici nu ştiu ce aş
fi relatat acum. Pe o bancă dintre două răchite
şedea ea, convenţională ca orice fiinţă înainte de
a fi abordată. O rochie ieftină (se pare, stambă,
dar poate că greşesc), o faţă ovală, păr şaten (am
citit undeva că în Germania toate brunetele şi
şatenele vor să se facă blonde. Dar asta poate fi
şi o bârfă cu iz de ideologic). Când am văzut-o
mai bine printre cele două degete apropiate de
ochi, creând astfel efectul de lentilă, am avut
impresia că o cunosc niţel. I-am vorbit odată la
o petrecere de stat, cu muzică, lume multă şi
mult tămbălău, de unde nu se reţine aproape
nimic. Se pare că ne-am mai văzut o dată, tot
frugal, dar nici atunci nu s-a stabilit vreo relaţie
între noi. Ce să-i faci? Probabil, setea.
Mă aflu acum în faţa unei grave dileme.
În proză, ca şi în viaţă de altfel, deseori se evită
momentele când oamenii fac cunoştinţă unii cu
alţii, se trece peste detalii importante, uneori
delicate ori savuroase, apelându-se la eventua-
lul „apoi”. E un salt spectaculos, ca o trecere de
la real la fantastic, de la prietenie la erotică etc.
Voi încerca să mai parcurg scena omisă, pas
cu pas, cu riscurile de rigoare. Aşadar să dăm
câteva cadre înapoi în ritm de slow motion, când
mă aflu lângă vitrina prăfuită a magazinului
şi în strada care îmi bruia vocea interioară.
Cunoscuta mea, pe care o văd acum uşor
naivă, uşor stranie, într-un cuvânt frumoasă,
e la vârsta când se parcurge capitolul incerti-
tudinilor. Frumoasă şi impasibilă ca într-un
lung exerciţiu de aşteptare. Niciun dezastru cât
de mic nu se aşază pe faţa ei. Solară, senină,
radioasă ca o şcolăriţă convinsă că fiecare om
poate fi ajutat sau că fiecare om merită să fie
ajutat. Şi tocmai acum, în loc să mă îndrept
într-acolo unde îmi propusesem, am căzut pe
gânduri. Vai şi amar, vorba cronicarului, de
omul care se ia pe gânduri. E ca şi cum ar fi
apărut o groapă de aer, un vid, căci gândurile
lipseau cu desăvârşire. În orice colţ al minţii o
luai razna ca într-un labirint puteai să ajungi la
destinatar avant la lettre. Coroanele plopilor se
ridicau în faţă cu chipul lor mediteranean, de
marmură verde, brăzdată de crăpături negre.
Sosea un anotimp nou încărcat cu căpiţe de
versuri fade, era începutul unei vieţi noi de
care încerci, de mai mulţi ani, să te cramponezi,
cu ghearele unei vieţi anterioare, grea ca nişte
cizme noroioase prinse de planetă. Printr-un
ochi de sticlă magică puteai să vezi altcumva.
Chiar i-am şi spus-o, într-un târziu, noii mele
cunoştinţe, când m-am convins de nişte certi-
tudini. „Eşti un diletant”, mi-a retezat-o atunci.
Rochia ei de stambă de un violet spălăcit avea
nişte figuri măşcate ce semănau cu amoeba.
„Braţele tale, Sarah, nemişcătoare şi parcă mai
albe. Am părăsit nişte gânduri cu maşinăria
stricată. Am început să zbor, primitiv de tot,
aşa cum ştiu doar oamenii s-o facă. În clipa aia
mi-am amintit de o trăsătură de a ta despre care
nu aş vrea să pomenesc dintr-o fobie, dintr-o
superstiţie pe care mi-am impus-o cu forţa. Nu
ştiu dacă vei putea să-ţi dai seama de aşa ceva:
de a nu te schimba, de a nu-ţi pierde infailibilul
tău, pentru că ceea ce am vrut să-ţi dezvălui cu
ardoare şi n-o fac e aerul meu, e platoşa mea.
Dorinţa aceasta de a-ţi mărturisi m-a adus către
opus, către tabu. Poate altă dată. Într-o intimi-
tate tactilă. Iartă-mă. Unii autori de proză îşi
plănuiesc să-şi omoare vreun personaj (central)
cu sânge rece, apoi renunţă în virtutea scrisului.
Din cadrul meu prin care privesc nu pot vedea
decât cerul ţinut de torţi. Frunzele se prefac în
praf, ţi-am mai spus. Încerc să mă ridic, dar
progresele sunt neînsemnate. În oglinda de pe
scrin nu recunosc pe nimeni. Pereţii, var nestins.
Foaia aceasta, o lume ce se vrea palpitantă. De
multe ori mă gândesc că la mijloc a fost o eroare
şi că vor mai fi. Să te păzească Dumnezeu”.
Se pare că a privit înspre mine.
Curiozitate? N-am desluşit bine. Poate că nu
a remarcat că o spionezi. Poate că nu a făcut-o
din cauza înfăţişării mele. Dimineaţa eşti unul,
spre seară altul. În apa fântânii din parc am
găsit un tip planturos, ajuns târâş-grăpiş, cu
trăsăturile feţei ca nişte cute pe hainele vechi.
Mi-am pus şi un nume. Dar ochii? Ce exprimau
ochii? Ai ei îmi vorbeau mai degrabă despre
reveria peisajului din mine. Aveam o mie de
variante cum să mă apropii de ea, ce să-i spun.
Care era cea mai reuşită? Poate cea mai banală.
În fond, ce pierdeam şi ce câştigam? E ca şi cum
ai trece pe lângă o uşă în care trebuie să baţi
neapărat. „Îmi permiteţi?” „Vă rog”, urmează
ea pe o notă flască, deci sfârşit de zi. „Se pare
că sunteţi de la noi”, continuă firesc. Am mai
aflat că o cheamă Dana şi e din dinastia Shung.
19 ani. Are nişte planuri, nu acum, mai pe urmă.
Nici eu nu aveam nimic concret în minte. Astfel,
conversaţia noastră a început, defrişam pădure
după pădure. Înaintam atât de repede, încât am
ajuns să discutăm (despre ce credeţi?) despre
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 51
www.zonaliterara.ro
roman. Părerea ei este că toate romanele trebuie
înghesuite într-o singură colecţie. De ce să o
combat cu citate din Apuleus? Sau să-i spun că
locul romanului de dragoste a fost luat de film.
Am închis ochii într-un anumit loc al dialogului
şi i-am adresat brusc: „Cum crezi dumneata: ai
putea iubi ca în secolul luminilor?” „Ha-ha, nu
cred, nu ştiu”. Dana, Dan, „e ziuă şi ce de întu-
neric”. Ne-am ridicat amândoi de pe banchetă
şi am mers de-a lungul aleii. Am observat: toate
băncile erau ocupate. Mergeam clătinându-ne
agale ca două ambarcaţiuni gata să se cufunde.
Pe toate băncile era scris „proaspăt vopsit”. Un
singur loc era liber: cel din tine însuţi. Să stai
în tine ca un roman pe raft. Să mă întorc şi să
privesc cum îmi tremură obrazul pe suprafaţa
apei din fântână? Ea era fericită. Un cuvânt
care nu explică nimic, dimpotrivă, seamănă
multă confuzie. Mi-a părut rău că nu i-am pus
adevăratele întrebări ca să-mi dau seama cât
de profundă este de fapt nefericirea ei. Orfeu
e sub pământ, se ştie. Gesturi, plimbări pe
marginea unei seri nesigure în comparaţie cu
noaptea. S-au aprins primele becuri electrice
într-o atmosferă ca la început de secol douăzeci.
Marginea unei râpe. Demult n-am trecut pe
acolo. Creşteau fel de fel de mărăcini, cu maci
printre ei. M-am uitat în fundul râpei: o plajă.
„Sarah, îţi scriu ultima scrisoare. Nu am să
te mai deranjez. Visam şi parcă tu vroiai să
pătrunzi în visul meu. Amândoi aveam ochii
deschişi. Cum să pătrunzi? Sau poate vroiam
să-mi pară că visez, aşa cum fac toţi insom-
niacii. Deviza ta: cât mai departe de marginile
abrupte ale visului meu. Lipseau trâmbiţele ca
să întregească o lume absolut incredibilă, dar
apăreau când mă întorceam în pat de pe o parte
pe alta. Puteam să număr picăturile. Apoi am
vrut să-ţi povestesc despre o întâlnire cu un pri-
eten. Nu îl ştii. Are un nume straniu. Vorbeşte
mai mult el. Am încercat să măsor totul cu
palma ta. Vezi? nimic nu îmi iese. Deocamdată,
sper. Codrul meu e pustiu, fără lupi, dar şi
fără căprioare. Nisipul de sub picioare sau din
clepsidră. Am uitat să-ţi spun că mie foarte mult
îmi place nisipul. Să priveşti cum se împrăştie
nisipul. Am vrut să plasez personajul meu în
viaţă, să-i dau o alură, dar a eşuat. Apele calde
şi-au schimbat cursul”.
Am dezlegat nodul de la cravată şi, evr-
ica!, am răsuflat uşurat. Planul oraşului, de sus,
de la înălţimea zborului de pasăre. Locul meu: un
punct mic pus chiar lângă parc. Desfăşor harta
imaginară. Peste tot linii încrucişate, străzile,
cărările. Aştept să-mi vină vreo idee. Nu am
niciuna. Abia când ajung la prima intersecţie,
îmi zic s-o iau într-o parte sau alta. Aş putea
să mă opresc din când în când să ascult forfota
umilitoare. Nu-mi ajung însă cuvinte pentru a
reda acest du-te-vino. Unele uşi deja se închid,
se aude cum se trag zăvoarele. Eşti acuzat şi în
acelaşi timp achitat: mărturiseşti despre găurile
negre (din asfalt). Îţi aminteşti întâmplător de
copilărie cum odată, dând cu lopata în solul
lutos, ai găsit o scoică cu sideful strălucitor ca
o oglindă plasată în faţa fiinţei dragi. Era viaţa.
„Eu nu mai suport aceşti caloşi!” Şi i-ai aruncat
la gunoi. Negri, siniştri, cu flanela roşu-aprins
înăuntru, se căscau din tomberon. Toamna era
încă departe. Dar ce folos? Tăiam cele mai alese
fructe. Verzi, cu dungi întunecate, miezul roşu,
moale şi dulce. Mă întorceam noaptea extrem
de târziu, căci numai cu cei de o vârstă cu tine
puteai găsi un sens palpabil. Asta e regula. Mă
întreţineam cu semenii şi ne povesteam lucruri
pe care nu le-am reţinut. Ce păcat! A trebuit să
le reinventez, să mai şi cotrobăiesc prin lada
bunicii ca să descopăr obiectele ce-şi refuză
continuitatea. Acum asemenea intenţii erau ino-
portune. Se umbla şi la folclor. Am făcut parte
şi eu din cor, dar, din cauza vocii mele, a fost
mărit considerabil numărul coriştilor. Cineva,
aflând despre buncărele în care sunt conservate
corpurile miliardarilor pentru a fi ulterior reani-
mate, a reacţionat în felul următor: „Hai şi vom
reînvia toate bunicile noastre!”.
În fragedă copilărie am citit „Casa
inimilor sfărâmate”. Am pierdut timpul, pen-
tru că a trebuit, la maturitate, să recitesc piesa.
Casă, casă. Pereţi azurii, tapete cu fantasmagorii.
Storurile ca nişte plete lungi. Flori la geam. Mai
mult cala şi aloe. Mi-am pus o frunză groasă pe
un herpes. Gust amar. Sănătate de coşmar. Când
nu eram în stare de nimic, răsfoiam blocnotesul
şi transcriam însemnările vechi. Una: „Carrozza
în italiană înseamnă cu totul altceva (carrozza
con letti), milizia e armata, iar Greta Garbo –
politeţe. Valuri în scoica de vară, de pe consolă.
Parcuri umbroase, pentru fiinţe selecte. Pălării
de fetru. Trăiască Armand Hammer – prietenul
Uniunii Sovietice!”. Iar Sara? Am cunoscut-o în
nişte împrejurări deocheate şi numai pasiunea
pentru derizoriu mă determină să reconstitui
detaliile. Trebuie spus că am văzut-o de mai
multe ori, dar nu am remarcat-o, cum, proba-
bil, nu mă evidenţiase nici ea pe mine. Într-o
zi cineva mi-a prezentat-o şi mi-a spus că face
versuri. O informaţie utilă în provincie. Era
atât de neajutorată în tot presingul din jur. În
orice moment putea fi devorată de lupi, hiene şi
şacali. Versurile ei erau cât erau. Nişte căutări în
lumea imensă a sonurilor. Mâinile Sarei, priv-
irea, vocea o legau într-un ansamblu arhitecton-
ic cu mult mai impunător, în care puteai ghici
şi alte elemente, mai ascunse, mai nu ştiu cum.
A şi spus de câteva ori „Scuzaţi”. Apoi a trebuit
52 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
să ne despărţim pentru o perioadă scurtă.
Motivele pot fi dintre cele mai năstruşnice.
„Trebuie să plecăm în teritoriu cu o brigadă de
agitaţie. Voi simţi oboseală, ştiu bine. Dar va fi
atât de magnific.” „Un fel de turneu?”. Adică
relaţii nedefinite între noi, suspendate.
Am traversat oraşul. Vroiam să pară
pustiu, ca duminica. Aş fi vrut acum să merg pe
străzi lăturalnice, să se aprindă cât mai puţine
lumini. Dar nu puteam evita locurile aglomer-
ate decât să fac un mare ocol în jurul oraşului.
Nu aveam poftă de aşa ceva. Unii se uitau la
mine perplex, fiindcă mergeam desculţ păşind
pe asfaltul destul de încins. Atunci o luam la
fugă ca să mă îndepărtez de ochii curioşi şi
dădeam evident peste alţii. Deci făceam jog-
ging la o oră când lumea se gândeşte la ziua
de mâine. Nu ar fi fost deloc şocant dacă îmi
lipeam pe spate o inscripţie „Alabama” sau
ceva asemănător, dacă nu ar fi existat riscul să
dau peste unii cu adevărat cunoscuţi, căci mă
apropiam vertiginos de „casă”. Dar nu îţi pasă
prea mult într-o situaţie care impune regulile
jocului. Încotro aş putea s-o apuc? Bineînţeles
că la nişte prieteni de la căminul studenţesc. E
varianta optimă. Acasă nu te vor înţelege. Am
sărit, ca la Creangă, vreo două-trei garduri şi
am ajuns. Spre surprinderea şi norocul meu,
în cămine domnea o linişte relativă. Ce să fie,
meci de fotbal şi concert în acelaşi timp? Abia
la intrare am dat cu ochii de un amic. „Ce-i
asta?” a întrebat scurt. Am intrat în cameră. Era
plină. Doi colegi jucau şah. Câţiva stăteau peste
ei, alţii la masă, afumaţi. Unul ţinea o clepsidră
în mână din care nu mai avea ce turna. „Iată,
vi l-am adus”, m-a introdus în cameră colegul
cu care mă întâlnisem inopinat. „O!” au ţipat
fals cei de la masă. Şahiştii jucau netulburaţi
meciul epocal. Le-am povestit pe scurt întâm-
plarea mea, căci halul în care mă aflam nu putea
ascunde peripeţia. „Şi ai mărşăluit aşa prin tot
oraşul, în tricoul ăsta verde?” au întrebat ei
pentru a evidenţia penibilul. „Un fleac”, am
zis încercând să mai amortizez din căderea
mea previzibilă. „Ia potlogari!” a fost conclu-
zia lor consolantă. „Avem numai bere într-o
sticlă”, mi-au propus ei înţelegători. „Merge”,
am răspuns fără să mă gândesc la magazinul
care închide mai târziu, căci nu aveam nicio
leţcaie. Pe masă rămăseseră nişte struguri, din
care toate boabele dulci fuseseră alese, o cutie
metalică de magiun, cu eticheta desprinsă, ceva
pâine. În scurt timp am ieşit cu masa pentru şah
afară, pe mica pajişte din spatele căminului. Se
întunecase deja. M-am conformat şi eu placid
după ce încălţasem nişte vietnameze. Am dis-
cutat despre o cunoştinţă de a noastră comună,
care a participat la televiziune şi a fost tot
acolo criticată. „Dacă nu s-a asigurat din timp
cu nişte referinţe critice favorabile. Doar ştiţi
cum se face”, a conchis cineva. Apoi la tv s-a
trecut la alt subiect: o damă pe care o cunosc
se mişcă vioi printre iregularităţile din asfalt şi
spune ca o vedetă de la Hollywood: „Vreţi să
vă răspund la întrebări? Mai bine să aşteptăm
după eveniment”. Pe tabla de şah se dezvolta
o acţiune, spiritele se precipitaseră, cu toate că
nivelul jocului era destul de scăzut. O furtună
într-un pahar de apă. Am adormit greu. Trecuse
de orele mici şi nicidecum nu puteam să-mi
încălzesc călcâiele. Furnicături prin tot corpul,
cărora încercam să mă opun cu înverşunare.
Mă vor întâlni alţii sau tot aceştia mâine şi mai
apoi şi îmi vor zice: da, ştim, nişte potlogari, la
plajă, ţi-au şterpelit hainele şi banii. Despre Sara
nu mă va întreba nimeni. E singura certitudine.
Cum poţi scăpa de ruşinea de a fi despuiat? S-o
luăm de la început, din momentul când person-
ajul a rămas în chiloţi.
Îl sună pe Marius de la un agent ca
să-l ajute, să vină cu o maşină şi să-l ia de unde
se află. Literatura poate acţiona mai repede şi
cu mai multă eleganţă. A sosit relativ repede,
a zâmbit pe sub mustaţa proaspăt rasă. „Va fi
cât se poate de bine”, îl încurajează Marius. Au
ajuns în cartierul cu case din cărămidă roşie.
Soarele strălucea la orizont la fel de roşu. Numai
geamurile şi balcoanele de la caturile de sus se
cufundau într-un întuneric neprietenos, ostil.
„Nu te duc la mine, zice Marius, nu din frică sau
mai ştii ce. Cred că aici are să-ţi placă mai mult.
Ţi-l aminteşti pe Toni? Atunci, cu maşina? Nu se
poate să nu ţi-l aminteşti pe Toni!” Personajului
îi era totuna, dar a lăsat să se înţeleagă că îşi
aminteşte ceva vag. Talanc, talanc! Deschide o
fată, pe care o ştia nu numai datorită lui Marius,
ci şi datorită picioarelor ei lungi. O chema Ela.
Acest nume consună cu un corp înalt şi subţire.
Într-o altă circumstanţă când a cunoscut o altă
Ela, aceea era la fel de înaltă şi subţire. În casă,
atmosfera era agitată. Fum, vacarm. „Îl vedeţi?”
a făcut Marius, simulând o mutră inocentă. Nu
se ştie dacă s-a sesizat. Personajul era într-o
cămaşă largă, à la russe, de culoare întunecată.
Pantaloni pepit, suflecaţi. Să spun că i-a impre-
sionat pe toţi?! „Getuţa, ia vino-ncoa`! Toni, tu
trebuie să imprimi asta pe cameră. Aşa ceva nu
se întâmplă în fiecare zi”. „Şi mai ales cu fie-
care”, a adăugat personajul cam zborşit. Ela se
muta de la unul la altul comentând întruna. Era
de neoprit. Părea ameţită. Cea care a răspuns la
numele Getuţa era o păpuşă drăgălaşă. Ţinea
în mână un creion de fard perfect ascuţit. Era
de fapt unica necunoscută. Când personajul
a ridicat ochii, i s-a părut că întreaga fiinţă
i s-a aprins şi acu-acu va lua foc mobila stil.
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 53
www.zonaliterara.ro
„Las-o mai moale, i-a zis Toni Elei, nu vezi că
omul azi e obosit”. Toni a privit înspre per-
sonaj sau undeva mai departe, în mulţime. A
fost o privire de amfitrion. „Toarnă-i un pahar
de Martini!” a poruncit cu o voce hotărâtă.
„Sec?” „Poate mai bine o cafea slabă şi dulce cu
măsură”. Personajul a aşteptat să se depună mai
bine zaţul la fund. Muzică. O, Dolly. Discuţii
nepretenţioase. Personajul i-a mai amuzat o
vreme povestindu-le cum a rămas fără pantofi.
„Ce fel de pantofi ai avut?” întreabă careva.
„Aşa, fleacuri, nicio pierdere”. Până la urmă
a adormit în acompaniamentele unui concert,
cu gura pe plapuma albă şi cu Getuţa alături.
Cobora de pe un deal unde lăsase nişte focuri
pâlpâitoare. Ardea frunza de molid adunată în
grămezi. Cui putea să povestească despre alun-
ecarea pe un teren argilos-mâlos?
„Stimată Sara, nu ştiu cum ar fi mai
bine: să spun că vă cunosc sau că nu vă cunosc.
Ambele sunt adevărate. Un impuls lăuntric m-a
împins să vă scriu. Sunt dator cu o explicaţie,
deşi îmi dau perfect seama că nu totul poate fi
explicat. Sau că trebuie explicat. Iată o frază care
cu greu se lasă continuată. Mi-a spus: „Crezi că
trăiesc în inconştienţă deplină? Am încercat de
mai multe ori. De parcă m-aş afla în faţa unui
pietroi pe care nu-l poţi urni din loc şi atunci
îl înconjuri de fiecare dată. Nici nu ştii din care
direcţie se înteţesc norii. Ceva s-a dereglat”.
L-am întrebat despre relaţiile lui cu Dvs. şi chiar
am îndrăznit să folosesc eu primul cuvântul
„afecţiune”. A zis: „E dificil de explicat simplu
şi direct, ca în literatura populară. E mai comod
să apelezi la serpentine”. Poate că a încercat să
zâmbească. Un zâmbet sardonic, bineînţeles.
Ce a mai fost? Cred că am încercat să urcăm
într-un autocar. Tocmai acum s-a apropiat de
noi un cunoscut al lui – nu i-am reţinut numele
– cu care am şi urcat, dar în altul. Peste puţin
timp l-am pierdut din vedere. Era ca argintul
viu, gelatinos. Băiatul mă întreabă: „Tată, îl
ştiam la închisoare. S-a eliberat?” Şi alţii mi-au
spus de câteva ori că l-au văzut în oraş, cu un
ziar subsuoară. „A fost judecat, zic, dar nu cu
privaţiune de libertate”. În sfârşit, l-am zărit
lângă o fereastră. Acostase o blondă, cu care
va discuta materie superioară. E un copil sau
aproape un copil. La una din staţii aceea scapă.
El se apropie de noi? „Cine ştie cât mi-a rămas.
Vreo zece ani sau mai puţin?” Am coborât
lângă spitalul 4. Rămaserăm amândoi. Am făcut
pe lângă spital, ca să scurtăm drumul. Am
traversat o curte veche, neasfaltată, cu nisip
împrăştiat pe jos. Trebuie să vă spun că mie îmi
place foarte mult nisipul. Doar să priveşti cum
îţi fuge printre degete sau de sub picioare. Am
vrut să plasez personajul meu în viaţă, dar au
eşuat-o şi alţii. Apele calde şi-au schimbat cur-
sul. La revedere. Ianus.”
P
i

t
u



d



a
n
u

l
l



n


t
i


a
n
u

N
i
c
i

u
n

e
c
o
u
54 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Primele ore au rulat în tăcere. Taică-su
a stat pur și simplu acolo și nu a scos un cuvânt
dar din când în când și-a tras nasul. Lui i s-a
părut că făcea asta ostentativ. S-a gândit că
bătrânul are o nemulțumire ascunsă dar nu a
știut cum să înceapă discuția.
Tot drumul le-a fost frig. Radiatorul
mașinii probabil se stricase, și-a întins de câte-
va ori mâna deasupra bordului dar cu același
rezultat – în palmă simțea doar un fir de aer
cald și asta era prea puțin. Același drum ca la
dus, acum i s-a părut mai greu și mai lung.
Când a schimbat vitezele, a atins ușor
piciorul tatălui său și a auzit cum el se trage mai
aproape de geam. I-a venit greu să-și întoarcă
spre el capul și să-l privească. L-a întrebat totuși
dacă se simțea bine. Bătrânul i-a răspuns – nu.
Câmpul a stat multă vreme în jurul lor
pustiu. Și firele de telegraf păreau înghețate.
Câteva stăncuțe au țopăit prin zăpadă, apoi
și-au luat zborul și au trecut prin dreptul par-
brizului. În rest, nu s-a întâmplat mare lucru.
L-a întrebat dacă vroia să îi spună ce citi-
se în dosar dar tatăl a răspuns iarăși – nu.
Și-a făcut atunci curaj și l-a întrebat de
ce nu vroia să îi povestească nimic. Tatăl i-a
răspuns că el n-a vrut de la bun început să știe
ce scria acolo.
- Totuși nu te-am silit să vii cu mine, i-a
zis fiul.
Tatăl a tușit scurt și și-a dus mâna la
gură, apoi s-a foit pe scaun, și-a căutat în palton
după batistă, a găsit-o și și-a suflat lung nasul.
- Ai vrut să vii cu mine, nu? a insistat fiul.
O mașină din sens opus i-a avertizat cu
farurile. Mergeau cu viteză mică dar și-a zis
c-ar fi prudent să mai încetinească puțin. Toată
noaptea de dinainte plouase și pe jos se forma-
se un strat fin de polei. În curbă a simțit cum
mașina se deplasează cu spatele către parapet.
A întors volanul încet ca să nu derapeze și a
reușit să se redreseze.
- Am vrut să vin cu tine dar n-a vrut să
citesc dosarul, i-a spus taică-su, mi-e de ajuns
că l-ai citit tu.
Taică-su lucrase ca stomatolog aproape
treizeci de ani. În orașul mic, toată lumea ajun-
sese să îl cunoască. După ce maică-sa a murit,
băiatul s-a mutat într-un oraș mai mare. S-a
căsătorit cu o fată de preot care era destul de
înstărită. Într-o zi i-a spus soției c-ar vrea să
facă un drum până la București ca să citească
dosarul pe care taică-su îl avea la Securitate. Se
gândise că adevărul i-ar face bine tatălui său,
i-ar aduce o liniște sau o rezolvare dar soția lui
nu i-a împărtășit părerea. Și tatăl ei avusese de
suferit de pe urma regimului dar pe ea părinții
o învățaseră că e mai sănătos să te ferești de
oameni și să nu dezgropi trecutul care ți-ar
putea aduce și mai multă suferință. Totuși ea
iubea oamenii. Aveau deja doi băieței și el și-a
dat seama foarte curând după nașterea gemeni-
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 55
www.zonaliterara.ro
lor că toată dragostea ei se canalizează acolo.
Șoferul din sens opus îi avertizase corect,
pe marginea șoselei se postase un echipaj de
poliție. După ce au trecut de filtru, el a continuat
să meargă prudent. Au avansat greu. În vale se
lăsase ceața. S-a băgat în spatele unei dube și l-a
lăsat pe șoferul din față să le deschidă drumul.
În ultimii ani dinainte de revoluție tatăl
lui strânsese destul de mulți bani pentru că era
un stomatolog bun și avea o groază de paci-
enți. Din banii puși deoparte, și-a cumpărat un
scaun stomatologic performant pe care l-a adus
din RFG. Un văr de la Koln i l-a cumpărat și i
l-a transportat prin Ungaria, până la graniță și
un activist căruia îi făcuse o lucrare cu pivot și
alte intervenții minore de-a lungul timpului,
l-a ajutat să-l treacă prin vamă. În urma acestui
demers, stomatologul a putut să facă intervenții
și mai laborioase.
Numărul consultațiilor a crescut și mai mult.
Toată lumea părea mulțumită dar cineva
l-a turnat.
S-a făcut un control și i-au confiscat
scaunul pentru că fusese adus din străinătate.
L-au cercetat și l-au ținut în arest câteva zile. Tot
activistul a făcut presiuni ca doctorul să nu ia
măcar o condamnare prea mare. Activistul avea
o dantură foarte proastă și stomatologul acela
îi era necesar ca aerul. Ceilalți stomatologi din
oraș lucrau prost.
Când taică-su s-a întors acasă nu a vrut
să le povestească nimic din ce pățise acolo. Soția
lui trăia pe atunci. Ea a fost toată viața o persoa-
nă veselă dar într-o zi a fost lovită de o mașină.
Pentru multă vreme, în casa lor a dom-
nit o atmosferă apăsătoare. Băiatul cel mare a
plecat de-acasa imediat după revoluție. A emi-
grat în America. I-a spus odată fratelui mai mic
că nu îi plăcuse niciodată acolo și că taică-su
fusese un om închis și sever și uneori îl bătea.
Acest lucru nu i se întâmplase însă și lui și de
aceea s-a arătat foarte mirat. Frate-su i-a mai
spus că lucrurile ăstea se întâmplaseră demult
și sigur n-avea cum să-și mai aducă aminte. Pe
frați îi despărțea o diferență de 11 ani și cei doi
își vorbeau rar la telefon. Convorbirea era ori-
cum foarte scumpă. Frate-su stătea cam prost cu
banii acolo și s-a gândit să nu-l bage prea tare
la plată. Atunci, i-a propus să-l sune el înapoi
dar frate-su i-a trântit în nas un refuz sec. Sigur
se simțise lezat. Cică să o lase pe altă dată. Altă
dată nu au mai atins subiectul.
Tatăl lor nu și-a mai cumpărat niciodată
un alt scaun stomatologic deși a avut din nou
posibilitatea și banii să o facă.
O vreme, după revoluție, lucrurile au
mers bine.
Oamenii știau prin ce trecuse și când
veneau la cabinet țineau morțiș să îi toarne orice
fel de zvon sau de ipoteză. El le spunea că nu au
voie să vorbească. Ei îi răspundeau că și-au câș-
tigat deja acest drept dar el îi avertiza că altfel
lucrările lor vor ieși prost.
Tatăl lui a lucrat mereu în liniște, meti-
culos și precis. S-a încăpățânat să lucreze pe
scaunul lui vechi chiar și atunci când clientela
scăzuse simțitor. În oraș apăruseră tehnici noi
și o aparatură mai bună iar între timp au apărut
tehnici și mai noi și aparatură și mai bună.
În orele de după serviciu, bătrânul sto-
matolog stă pe marginea Crișului și privește
apele repezi. Ceilalți dau la pește dar el nu a
încercat niciodată. L-au întrebat de ce nu vrea
iar el le-a răspuns că se gândește la altceva.
Odată când stăteau împreună la râu,
băiatul și-a zis că întâmplarea cu scaunul încă
îl roade. L-a întrebat din senin dacă ar vrea să
știe cine l-a turnat pentru că la București s-a dat
drumul la arhive. Taică-su i-a spus că nu se mai
gândea la treaba aia.
În următoarele luni, a continuat să-l
bată la cap până când doctorul i-a răspuns că
personal nu vrea să știe dar ar vrea ca băiatul
să afle cine a fost turnătorul ca să se ferească de
el în viitor.
Băiatul i-a spus că nu poate deschide
dosarul în locul lui. Stomatologul i-a spus că îl
însoțește dacă de asta era nevoie, o să stea lângă el
pe un scaun până când fiu-su o să parcurgă toate
paginile care li se dau și o să afle tot adevărul dar
el n-o să citească nici un rând cu ochii lui.
Exact asta au și făcut.
Tatăl a stat mai bine de o jumătate de
zi într-o cămăruță îngustă și rece lângă fiul
său care îi citea dosarul. Pe la crăpăturile feres-
trei trăgea un curent tăios ca o lamă de brici.
Mâinile băiatului se făcuseră vinete de frig.
Tatăl său și-a ținut mâinile în poală, sub capete-
le fularului și din când în când și le freca, apoi
bătea din picioare pe dușumea ca să și-le mai
încălzească dar de ridicat, nu s-a ridicat deloc.
Niciunul nu s-a dus la baie și nici măcar să bea
apă câteva ore bune.
Numele îi erau străine băiatului și înși-
ruirea evenimentelor era neclară. Notele deve-
neau din ce în ce mai greu de înțeles pentru că
ordinea cronologică nu era respectată și pagini
întregi lipseau. Le-au dat doar un extras din
dosar, de fapt. Băiatul s-a întors către tatăl său și
l-a întrebat dacă se simte bine. Taică-su i-a răs-
puns atunci că simțea cum îl cuprinde răceala.
56 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Fiul i-a spus că și el simte răceala aia și
continuat să citească.
Când au ajuns la Alba Iulia, i-a propus
să oprească. Se făcuse noapte și șoferul din față
îi părăsise la Sighișoara. În rest, nu au văzut altă
mașină pe șosea.
Au oprit la un hotel ieftin. Luminile de
pe stradă i-au adus aminte că se apropiau săr-
bătorile.
Au luat o cameră împreună și apoi au
coborât să mănânce. Din hol și-a sunat soția. A
întrebat-o ce fac gemenii. Ea i-a răspuns că sunt
bine. Apoi l-a întrebat ea cum se simte. I-a spus
că a obosit și simte cum răceala îi dă târcoale.
L-a întrebat cum se simte taică-su și i-a răspuns
că el e și mai răcit, tot drumul în mașină și-a
tras nasul și a tușit. I-a spus că o iubește. Ea i-a
răspuns că și ea îl iubește. Apoi a închis.
Câțiva bărbați au trecut prin fața gea-
mului cântând.
La masă au avut ruladă de porc cu legume.
Și-a amintit că maică-sa făcea des ruladă de carne.
Și-a amintit că pe taică-su îl turnaseră
mai mulți cunoscuți încă din facultate. Unii îi
erau colegi, alții îi erau și prieteni.
L-a întrebat pe taică-su cum îi place
rulada. El a mormăit că îi place.
Din unele note reieșea că acești prieteni
fuseseră invitați în casa lor. De câteva ori găsise
pomenit și numele mamei lui - ea vorbea des-
chis, spunea exact ce gândea.
L-a întrebat cum îi plac legumele.
Taică-su i-a răspuns că sunt nefăcute.
Niște lăutari au cântat câteva melodii
vesele și ceilalți au aplaudat, apoi unii i-au che-
mat să le cânte chiar la masă și le-au dat niște
bani. Lăutarii au trecut și pe la ei dar s-au prins
repede că nu pot ciuguli nimic și s-au îndepăr-
tat cu viorile pe umeri.
Se făceau referiri dese la maică-sa și la
un alt dosar, probabil al ei. S-a gândit că pe
ea nu mai putea să o întrebe dacă ar vrea să-și
vadă dosarul. L-a întrebat în schimb pe taică-su
dacă vrea un desert dar el a preferat să bea un
pahar cu apă.
S-au ridicat de la masă și el s-a temut
pentru o clipă că numele pe care le citise la arhi-
ve i s-ar putea amesteca în cap. Un fior i-a cobo-
rât pe șira spinării și inima i s-a strâns de frică.

În cameră, tatăl a ales patul de la geam,
s-a înfășurat în plapumă și a stins veioza. El, în
schimb, s-a tot foit. Simțea răcoarea supărătoare
a așternutului și a camerei. Geamul se împânzi-
se de flori de gheață. O lumină palidă venea de
pe stradă. A așteptat până când respirația tată-
lui a devenit liniștită și s-a strecurat din pat. Așa
făcea și când era mic dar pe atunci nu fuma.
Pe coridor și-a aprins o țigară. Coridorul
se întindea lung, nemișcat ca un gât de gâscă
tăiat pe butuc. A constat că mocheta se tocise rău
și pereții erau cam murdari. În capătul cel mai
apropiat se vedea un fotoliu și el jerpelit. Îl cam
ustura gâtul așa că a tras doar câteva fumuri.
Apoi a stins țigara și a intrat în cameră.
Noaptea temperatura a coborât până la
–17 grade.
În vis, fiul a aflat că tatăl său l-a turnat la
Securitate. A fost o veste copleșitoare. Încerca să
scape dar nu putea. Era urmărit. A fugit cu un
dosar gros la subraț și s-a ascuns sub o poartă
înaltă. Citea în picioare. De fiecare dată când
ajungea la capătul unei pagini, descoperea o
nouă filă în dosar. Trebuia să fugă dar nu putea
să o facă pentru că dosarul neterminat îl ținea
pe loc. Și-a dat seama că bătrânul știa atât de
multe despre el, despre soția și copiii lui, în
schimb el nu știa mai nimic despre tatăl său.
Apoi se făcea că era pe un câmp nisipos și încer-
ca să răstoarne o broască țestoasă pe spate. O
împingea cu bățul și o lovea în carapace încetișor
fără să-i facă vreun rău când deodată a deschis
ochii și s-a trezit.
Taică-su stătea pe marginea patului și
se uita la el.
Trezește-te să plecăm, i-a spus. -
Pe ultima bucată de drum, s-a simțit
cumplit de obosit și și-a dat seama că răceala
l-a prins și pe el. Taică-su i-a propus să rămână
acasă peste noapte. El și-a sunat soția și a între-
bat-o dacă se supără că el mai întârzie o zi. Ea
i-a spus să facă ceea ce trebuie să facă. A întrebat
din nou de băieți și a aflat din nou că sunt bine.
Soția a închis telefonul fără să îi mai spună că îl
iubește. Probabil că era foarte ocupată. Nici el
nu i-a mai spus că o iubește.
Taică-su i-a spus că femeia din casă le-a
pregătit o supă de os cu măduvă. Era convins
că asta o să-i pună pe picioare. Ceața i-a însoțit
până aproape de oraș dar vremea se făcuse mai
blândă. Ninsoarea s-a transformat într-o ploaie
măruntă. Au trecut pe lângă ospiciul de nebuni
de la marginea orașului. Bolnavii stăteau la gar-
duri și fumau în ploaia rece.
În curba următoare au derapat. Niciunul
n-a pățit nimic dar s-au ales cu o sperietură
zdravănă. Mașina s-a înfipt cu una din roțile
din spate în mocirla care se dezghețase puțin. A
accelerat dar n-a reușit să scoată mașina de acolo.
Tatăl a trecut la volan și el încercat s-o împingă
din spate. La un moment dat s-a oprit și a stat să
privească roata care se învârtea în gol. Taică-su a
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 57
www.zonaliterara.ro
încetat să mai accelereze și a ieșit din mașină.
- De ce nu mai împingi?
Nu i-a răspuns, pur și simplu, privea roata care rămă-
sese acolo.
După o vreme, pe drum a trecut o mașină. Taică-su
l-a recunoscut pe doctorul psihiatru care se întorcea acasă
din tura de după masă. S-a oprit să le dea o mână de ajutor.
Doctorul părea cam șui, spunea tot felul de lucruri
ciudate și izbucnea fără motiv în râs dar totuși tatăl i l-a
prezentat ca pe un prieten bun. Au întins o șufă între mașini
și cu ajutorul psihiatrului au ajuns din nou pe drum. I-a
remorcat până oraș. Acum tot ce trebuia să facă era să învâr-
tă încet de volan spre stânga sau spre dreapta fiind atent la
semnalizarea din față. Aproape de casă a simțit o amețeală
fierbinte care i s-a suit în creștet. Apoi a strănutat de câteva
ori și i-a fost mai bine.
Când au ajuns acasă erau amândoi murdari și obosiți.
Femeia plecase și le lăsase oala pe aragaz. Supa se cam sleise.
El n-a mai avut chef să mănânce, s-a întins pe pat și gându-
rile i se învârteau în cap exact ca roata mașinii în noroi. A
revăzut camera în care dormea și învăța în vremea copilăriei
și dintr-o dată i s-a părut îngrozitor de mică.
Taică-su a intrat brusc pe ușa.
- Ai aflat cine m-a turnat?
Nu se aștepta la întrebarea asta. S-a ridicat în capul
oaselor și l-a privit clipind des. Figura tatălui s-a compus
încet-încet în fața lui.
- Purta numele de cod – Ursu, i-a zis.
- Bine, bine dar ai aflat cum îl chema de fapt?
- Erau mai multe nume acolo. Petroviceanu, cred.
- Aha, i-a răspuns tatăl și s-a îndepărtat spre ușă.
Sigur nu vrei supă?
- Nu. Sau Petroveanu. Ceva de genul ăsta.
Taică-su s-a oprit din mers și s-a întors cu fața spre el.
- Petroveanu era un tip care lucra la sere și era pacien-
tul meu iar cu Petroviceanu am fost coleg de liceu.
Și-a dat atunci seama că nu mai știe și exact de ceea
ce îi era teamă, nu scăpase.
- Nu mai știu acum. Am citit zeci de pagini ieri și au
fost foarte mulți care au dat note informative despre tine sau
despre mama.
Taică-su s-a încruntat.
- Oricum ziceai că nu te interesează.
- Nu mă interesează. Te-am întrebat doar dacă ai
aflat numele. Am vrut să verific dacă știi de cine trebuie să
te ferești.
Au tăcut amândoi pentru o clipă descumpăniți
- Am să feresc de amândoi, i-a răspuns fiul.
- Foarte bine i-a răspuns tatăl. Eu mă duc să-mi încăl-
zesc o porție. Femeia asta gătește minunat.
I s-a părut că în momentul acela se înveselise un pic.
- Cum mai stai cu răceala, l-a întrebat băiatul.
- La fel, i-a răspuns tatăl și a fluturat din mână a lehamite.
(din volumul „Marile bucurii şi marile tristeţi”
Editura Trei, 2013)
58 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Roman Polanski s-a născut în aceeași
zi cu tatăl meu. Și nu numai el. Robert Redford,
Edward Norton, Patrick Swayze, Denis Leary,
Andy Samberg, Christian Slater, și lista ar putea
continua. Așa cum se știe, Roman Polanski a
avut toată viața o predispoziție pentru nubile.
Sharon Tate, născută în aceeași zi cu mine, era
cu zece ani mai tânără decât el. Probabil că,
dacă n-ar fi fost ucisă, mai târziu Polanski ar fi
părăsit-o pentru alta. Nastassja Kinski, născută
în aceeași zi cu Sharon Tate, și cu care Polanski
ar fi avut o scurtă aventură, avea cu 28 mai
puțin decât regizorul. Samantha Geimer, viola-
tă de Polanski la vârsta de treisprezece ani, cu
treizeci. Emmanuelle Seigner, actuala soție a lui
Polanski, pe care ne-o amintim cu toții din Lună
amară, cu treizeci și trei.
Există oare o predispoziție pentru
bărbații născuți pe 18 august să se căsătorească
cu femei din ce în ce mai tinere? Păi, să vedem.
Robert Redford: mult timp căsătorit cu Lola Van
Wagenen, cu doar doi ani mai mică decât el, a
divorțat în 1985 pentru a se recăsători cu artista
Sibylle Szaggars, cu douăzeci și ceva mai tânără
decât regizorul; totuși, la 56 de ani, Sibylle nu
mai e ceea ce s-ar putea numi o “tinerică” și,
având în vedere vârsta lui Redford, este greu
de presupus că actorul va mai avea o a treia
nevastă. Edward Norton: născut în 1969, s-a
căsătorit în aprilie 2013 cu producătorul Shauna
Robertson, născută în 1975. Deși mai tână-
ră decât el, diferența nu-i semnificativă. Ce-i
drept, Norton mai are mulți ani în față, rămâne
de văzut cum vor evolua lucrurile. Regretatul
Patrick Swayze a fost căsătorit o singură dată,
cu Lisa Niemi, cu doar patru ani mai tânără
decât el. Puțini oameni s-au iubit la fel de mult
ca cei doi. Denis Leary e căsătorit din 1989 cu
scriitoarea Ann Lembeck. Între ei, o diferență
de numai cinci ani. Nu sunt semne c-ar dori
să se despartă. Christian Slater e un caz mai
special. A avut nu mai puțin de douăzeci de
relații, cu femei mai tinere sau mai puțin tinere,
de care s-a despărțit în medie după doi ani. În
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 59
www.zonaliterara.ro
2006, a divorțat de Ryan Haddon, singura care
i-a fost soție, mai tânără decât el cu numai doi
anișori, pentru ca în 2013 să se căsătorească cu
Britany Lopez, cu 18 ani mai tânără. E intere-
sant de văzut cum vor evolua lucrurile. În fine,
Andy Samberg, junele absolut al listei, e născut
în 1978, și, de curând, s-a căsătorit cu Joanna
Newsom, mai mică decât el cu patru ani. La fel
ca în cazul lui Norton, Samberg este deocam-
dată o enigmă din punctul de vedere al com-
portamentului romantico-marital și, așa cum
se spune în engleză, only time will tell. Cu toate
acestea, putem concluziona că, deși toți acești
bărbați s-au bucurat la un moment dat de soții
mai tinere, numai Roman Polanski și cu taică-
meu au manifestat o predispoziție constantă
către relații cu femei din ce în ce mai necoap-
te. Dacă mâine s-ar inventa un leac împotriva
bătrâneții, sunt convins că Roman și tatăl meu
ar avea la 100 de ani neveste de maxim 18.
Sunt rău, doctore, sunt hain. Îmi vărs
năduful pe Roman Polanski pentru că nu pot să
mă răzbun pe taică-meu.
Să ai o soție însărcinată în luna a opta
care să fie ucisă cu bestialitate și asta dintr-o
pură întâmplare, pentru că așa a decis ruleta
nemiloasă a sorții, e prea mult. E absurd, e
nedrept, e revoltător. E strigător la cer! Aproape
orice ți se poate scuza după asta.
Inclusiv un viol. ( Ba nu, ba nu!)
Pot să-nțeleg asta. ( Ba n-ar trebui să poți!)
Deși n-a fost tocmai viol. (Ba a fost, ba
a fost!)
Iar victima nu mai era virgină la momen-
tul acela. (Nerelevant.)
Pot să-nțeleg că, uneori, ceva se întâm-
plă și tot ce credeai despre tine, despre eul tău
de până atunci, sare în aer și ce devii după asta
e un fel de-a spune că ai supraviețuit.
Poate că, dacă Sharon Tate ar fi trăit,
Roman Polanski ar fi fost cel mai fidel soț din
lume.
Poate că, dacă Sharon Tate ar fi trăit, n-ar
fi existat nicio Samanthă în viața lui Roman.
Poate că, dacă Sharon Tate ar fi trăit,
întreaga lui viață ar fi fost mai senină.
Poate ar fi făcut alte filme, filmele unui
regizor mai puțin năpădit de grozăviile lumii.
Deși nu-i ca și cum n-ar fi fost deja năpădit la
momentul acela. Unora li se-ntâmplă prea multe.
Altora nu li se-ntâmplă nimic. Cine decide asta?
Și de ce? E uimitor cum o planetă aflată într-un
echilibru atât de armonios cu sistemul solar, să
fie locuită de atâta haos și neprevăzut…
Potrivit lui Elisabeth Kübler-Ross există
cinci stagii ale durerii. Negarea, furia, negocie-
rea, depresia și acceptarea. La fel ca și în cazul
testului petelor de cerneală al lui Hermann
Rorschach, la fel ca în cazul testului de persona-
litate al lui Jung/ Myers, clasificarea lui Kübler-
Ross are adepții și opozanții săi. Eu sunt unul
dintre adepți.
Ceea ce înseamnă că mai am un pic și
ajung și eu să accept.
Că m-am născut într-o țară de căcat.
♫ ♫ De căcaaaat constipaaaat, de căcaaa-
at coloraaaat, de căcaaaat mestecaaaat ♫♫
Că, până la urmă, toate țările sunt în
felul lor de căcat. La fel ca familiile.
Că viața trece pe lângă mine iar mie îmi
pasă din ce în ce mai puțin.
Că am pierdut prea multe și am câștigat
prea puțin.
Avea dreptate nevastă-mea, tot timpul
am câștigat prea puțin.
Când eram mic, mă-ncuiam în baie, mă
suiam pe marginea căzii și de-acolo deschideam
geamul îngust și pătrat care dădea înspre stra-
dă. Stăteam așa, minute în șir, privind la lumea
de-afară, cu casele pe stânga și blocurile pe
dreapta, cu linia ferată care se zărea într-o parte
și șoseaua cu o singură bandă pe sens, pe atunci
suficient de încăpătoare, cu munții în zare căro-
ra, dacă afară era cer senin, le puteam vedea și
cel mai îndepărtat dintre piscuri. M-aș fi bucu-
rat de aceeași priveliște și dacă m-aș fi uitat
de la geamul dormitorului sau de la balconul
camerei mele. Alegeam însă baia pentru că gea-
mul era mai ușor de deschis (nu existau draperii
și sisteme alambicate de închidere a ferestrelor),
dar și pentru că de acolo nu mă putea vedea
nimeni, în timp ce eu îi vedeam pe toți. Nu știu
pe câți ani s-a întins obiceiul meu voaioristic
dar la un moment dat trebuie să mă fi plictisit.
Crescând, au apărut alte și alte tentații și, ca
să fiu sincer, chiar uitasem de el, până când,
într-o noapte, am visat că mă aflam din nou în
apartamentul copilăriei și mă uitam pe geamul
de la baie. Afară ningea dar nu tare, zăpada de-
abia ce pudrase ușor străzile. Treceau mașini,
rulând încet, și în general lumea părea liniștită.
Și totuși, în vis știam că ceva s-a-ntâmplat și că,
în curând, nimic nu avea să mai fie ca odinioară.
Mă uitam la oameni și mă întrebam, cât va mai
dura până ce toți vor afla? Până ce panica și
haosul vor cuprinde întreaga omenire?
Și apoi m-am trezit și mi-am dat seama
că, dacă se întâmplase ceva, se întâmplase doar în
sufletul meu. Șocul dat de conștientizarea că, în
casa în care îmi petrecusem cei mai frumoși ani
60 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
din viață, n-aveam să mă mai întorc niciodată.
Și pentru asta vreau să mă răzbun.
Pentru că lui i s-a întâmplat întotdeauna cum a
vrut. Pentru că, din cauza lui, mi s-a-ntâmplat
mie totul. Pentru că, deși eu nu i-am făcut lui
nimic, el a catadicsit mie să-mi facă.
Nu vreau pur și simplu să moară. Ar fi
prea banal. Vreau să sufere înainte, vreau să-l
doară. Vreau puțină dramă înainte de lăsarea
cortinei.
După care aud o voce în cap cum îmi
spune, “băi, ai și tu o vârstă de-acuma, ai și tu o
viață, de ce nu-l lași dracului în pace?”
Și atunci îmi revin. Iureșul sângelui se
domolește la fel de brusc precum se pornise.
Și într-o fracțiune de luciditate, realizez
cât de absurd pot fi. Cât de absurd, cât de ran-
chiunos, cât de îmbuibat de năduf.
“Cât de firesc, până la urmă”, îmi zic, în
concluzie. “Cât de firesc ca lucrurile să se-ntâm-
ple așa. Dacă voiai consecvență, trebuia să nu te
naști om...”
Uneori visez că-l dau afară din casă, cu
nevasta și copilul lui mic cu tot, visez că rede-
vin stăpân peste apartamentul copilăriei, visez
că mă pot uita din nou pe geamul pătrat de la
baie și pe măsură ce mă uit, îmi revine buna
dispoziție și sunt din nou ca-nainte.
Dar apoi mă trezesc și sunt în conti-
nuare aici.
Prins în ceva lipicios, ca un clei, ca o mâzgă.
Cu un cerc de metal strâns bine în
jurul capului.
O, doctore, când ești deprimat, până
și-un mănunchi de chei ți se poate părea o pova-
ră prea mare!
Când ești deprimat, luminițele intere-
sului, pasiunii, curiozității, se sting una după
alta până ce, în jurul tău, nu mai rămâne decât
întunericul să-ți țină companie. Întunericul –
P
i

t
u



d



a
n
u

l
l



n


t
i


a
n
u

N
o
c
t
u
r
n
a
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 61
www.zonaliterara.ro
prietenul meu cel mai bun. Mai fidel decât o
soție. Mai grijuliu decât un părinte.
Mă trezesc din visele mele ciudate
și-i mulțumesc Întunericului că e aici, lângă
mine. Mă trezesc, îmbrățișat de prietena lui,
Deznădejdea, și primul gând pe care-l am e
despre taică-meu. Mă gândesc la el, la soția lui
și la copilul lor mic. Mă gândesc la ei, la cât de
fericiți sunt acum și știu că va veni ziua când nu
vor mai fi. Nu numai că stă în firea lucrurilor să
se întâmple așa, dar uneori “firea” lucrurilor e
grăbită și de firea oamenilor. Drept pentru care
mă pregătesc.
•••
Tatăl meu s-a născut în aceeași zi cu
Roman Polanski. Eu m-am născut în aceeași zi
cu Sharon Tate. Polanski trăiește, Tate a murit.
Într-un fel și eu am murit. Dar, într-
un fel, și Polanski a murit. În 1969, Polanski-
cel-bun a murit și s-a născut un alt Polanski.
Amatorul de pubere. Sodomizatorul. Deși cică
asta s-ar fi întâmplat pentru că Samantha nu-și
mai amintea când a avut ciclu. Ca să nu apară
vreo problemă după. Și câte probleme au apă-
rut! Dar, într-adevăr, sarcina n-a fost printre
ele. E greu să-nțelegi vremurile pe care nu le-ai
trăit. Invers proporțional de cum îți este să le
judeci. Te uiți la documentare, citești cărți și ai
impresia că-ți poți da seama. Dar dacă n-ai fost
acolo, degeaba.
Întrebat odată care este regretul său cel
mai mare, Polanski a răspuns acela de a nu se fi
aflat pe data de 9 august 1969 în casa din Cielo
Drive, Beverly Hills. Nu acela de a se fi aflat pe
data de 7 martie 1977, în casa lui Jack Nicholson
din Mullholand.
Nu știu care este cel mai mare regret
al Samanthei Geimer. Faptul de a nu fi ajuns o
a doua Nastassja Kinski? Faptul de a fi dat în
vileag tot ce s-a întâmplat în ziua aceea?
Și oare care este cel mai mare regret
al tatălui meu? Faptul de a fi așteptat până la
șaizeci de ani ca să-și ia o soție de 20? Faptul de
a nu fi putut să-și ia una de 15?
Și oare care este cel mai mare regret al
meu? Faptul de a mă fi născut dintr-un bărbat
și o femeie lipsiți de dorința de a avea un copil?
Faptul de a nu fi avut curajul până acum să pun
capăt acestei glumițe?
Nu știu unde vreau să-ajung cu asta.
Poate-mi spui tu, doctore.
Poate, dacă Sharon Tate ar fi trăit, lumea
întreagă ar fi fost mai frumoasă.
Poate, dacă Sharon Tate ar fi trăit, aș fi
fost și eu mai puțin supărat…
Poate, poate, poate.
Auzi, cică, “dacă eu mor, îmi crești
tu copilul? Că voi tot n-aveți!”, a adăugat, cu
malițiozitatea lui legendară. Uitasem partea
asta. Sau, cel puțin, mă străduisem s-o uit!
După care, ca să-mi cumpere da-ul, mi-a
oferit un laptop. Care va să zică de ziua mea,
care fusese cu vreo șapte luni înainte. Dar cine
mai ține socoteala! Așadar, un laptop în schim-
bul creșterii unui copil. Așa afacere mai zic și
eu„! Cu precizarea că, da, bun, numai în caz de
nevoie, un fel de măsură preventivă și nimic
mai mult. Să nu crezi că nu l-am luat. Până la
urmă fusese ziua mea, nu? După care i-am zis
că nu vreau să mai aud de acest copil cât oi trăi
eu. Că nu vreau să am nimic de-a face cu el,
că pentru mine e ca și cum n-ar exista. Dar nu
asta trebuia să-i spun. Dacă eram inspirat, dacă
vestea nu m-ar fi răscolit atât de profund pe
moment, dacă aș fi avut curajul să-l înfrunt, așa
cum mi-am dorit toată viața, ar fi trebuit să mă
uit la el c-o privire de gheață și să-l întreb, Tu
ești tâmpit? Chiar nu-ți dai seama că ești blestemat?
Nu-ți dai seama că ce-ai făcut din mine te pregătești
acum să faci și din el? Un monstru după chipul
și asemănarea ta și nimic altceva? A trecut ceva
timp de atunci. Copilul trebuie să fi crescut. Eu
mi-am ținut vorbele pentru mine. Și am rămas
același, un profitor cinic și bâhlit, cum am fost
toată viața.
Îmi amintesc cum mi-a spus odată cât
de jenat era ca adolescent de faptul că taică-său
(care-l făcuse la patruzeci de ani!) era atât de…
bătrân comparativ cu alți tați. Cum, într-o zi, un
coleg l-a întrebat de ce pe el îl așteaptă bunicul,
că n-are tată sau cum? Ce rușine i-a mai fost
atunci! Cât de umilit s-a simțit! Cum și-a jurat
că el nu va fi niciodată un tată bătrân!
Tatăl meu care poate nici nu e tatăl meu.
Da, doctore, hai, râzi cu mine, să râdem
împreună de ironia sorții, să râdem mai tare
decât soarta își râde de noi toți la un loc!
(fragment din romanul în lucru
Câteva lucruri despre tine)
62 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Stau ca prostul în fața casei lui Gigi, înfofolit în palto-
nul lui cel nou. E decembrie, e frig și bate vântul.
Nasol.
Gigi e pe moarte și eu trebuie să fac rost de o mie de lei.
Cum naiba să-l refuz? Moare! Și n-am banii ăia, de unde
să-i scot dacă nu-i am? Mai și vorbesc singur pe stradă. Gata,
taci, calmează-te!
Nu ține. Vreau să mă descarc, să uit de vizita asta tâm-
pită, să zbier, să zbier la cineva. O s-o sun pe nevastă-mea.
Telefonul, Laura, așa. Fuck! Nu mai am credit! N-am job,
n-am nimic. Datorii, atât. Băi, Gigi, băi, ce-mi faci tu mie?
Îl știu pe Gigi de când eram de-o șchioapă. Locuia în
B11, iar eu mă mutasem de curând în B12. Două săptămâni
am stat în casă până să-mi fac curaj să ies afară. Îl văzusem
zi de zi pe Gigi de pe geam, era cel mai mare și mai gras
dintre ăștia de vârsta noastră și îi căpăcea pe toți când nu-i
convenea ceva. Într-o zi mi-am luat inima-n dinţi şi-am ieşit
în stradă. Nimeni nu m-a băgat în seamă, în afară de grăsan.
A venit glonţ spre mine. Tremuram, nu ştiam cum stă treaba.
Îi eram simpatic, i se pusese pata pe mine, așa, din prima, era
doar curios? Ăsta-i blocul meu și-a lu’ tata, a mârâit el, și m-a
împuns cu degetul în burtă. Tu ce cauți aici? Am bâiguit că
m-am mutat acuma în bloc și că n-aveam pe unde să ies. Nu
i-a convenit. S-a uitat urât, s-a apropiat şi mi-a râgâit în faţă.
Asta mi-a fost salvarea. Făcusem sute de concursuri cu băieții
din fosta mea gașcă, înainte de-a mă muta la oraş. Puteam să
râgâi în orice fel și la orice oră. M-am tras un pas înapoi, am
luat o gură de aer și-am slobozit cel mai bestial grohăit din
viața mea, cu care l-am cucerit pe Gigi și pe toți ceilalți băieți.
Întâi s-au blocat, ca și când ar fi auzit un dinozaur. Apoi
au râs de s-au crăcănat. Mai fă o dată, și-nc-o dată, și-nc-o
dată – m-au ținut așa ore întregi, mureau de râs de fiecare
dată și se rugau de mine, încă una, încă una și gata. Nu-mi
mai încăpeam în piele de bucurie. Gigi m-a luat imediat sub
aripa lui. Cine se lua de mine, se lua de Gigi. Tot ce-aveam de
făcut era să râgâi când și cum avea el chef. Un schimb care-mi
convenea de minune. Fotbal, leapșa, lapte-gros, mici secrete,
mai apoi băutură, jocuri de noroc, femei, din nou secrete, mai
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 63
www.zonaliterara.ro
mari – o prietenie care n-avea cum să se strice.
Şi totuşi, într-o perioadă am rupt legăturile.
Nu ne-am vorbit ani de zile. Aveam amândoi un
pic peste treizeci. Ce s-a-ntâmplat:
Unu: Gigi s-a îndrăgostit rău, da’ rău, de
o tipă, Loredana. Mă-nsor, mi-a zis într-o zi.
Am crezut că glumește și-am râgâit ușor, să
destind atmosfera. Dar omul nu glumea, a scos
din buzunarul de la piept o invitație în care
se înghesuiau inimioare, balonașe și păsărele.
Felicitări, mă bucur, am zis, și m-am prefăcut că
mă bucur.
După nuntă l-am văzut din ce în ce mai
rar. Mă cam scotea din sărite, tot trăncănea cât
de bine îi e lui însurat și ce meseriașă și focoa-
să e Loredana și nu numai atât, că nu degea-
ba a luat-o la trei luni după ce-a cunoscut-o,
Loredana-n sus, Loredana-n jos și bagă-ți odată
mințile-n cap și ia-ți o femeie ca a mea – nu zicea
ca a lui, dar asta voia să spună sau cel puțin așa
mi se părea. Atât era de îndrăgostit, că într-o zi a
uitat să-mi spună să râgâi – lucru nemaiîntâlnit
până atunci. Asta m-a durut foarte tare. Atât de
tare, că n-am fost în stare să-i spun nimic.
Doi punct unu: În rarele ocazii în care
Gigi își aducea aminte că exist și mă invita – mai
mult de formă – în cuibușorul lor de nebunii,
Loredana râdea la poantele mele mai tare decât
la ale lui Gigi și se uita în ochii mei mai des
decât în ochii lui Gigi. Era într-adevăr meseri-
așă și focoasă. Nici n-aș fi stat pe gânduri dacă
n-ar fi fost o prietenie la mijloc.
Doi punct doi: La a treia sau a patra
vizită, Gigi și-a adus aminte de vechile noastre
obiceiuri. Râgâie, bă! a strigat. M-am înviorat
pe dată, însă m-am pleoștit la fel de rapid, era
o femeie cu noi, nu puteam să fiu țărănoi. Dar
au insistat amândoi, li se urcase vinul la cap.
Bine, am spus, și-am tras una de bun simț, să
nu supăr pe nimeni. M-au aplaudat, m-am sim-
țit grozav și-am băgat o palincă, dar nu asta e
important, ci mai degrabă că – atunci când Gigi
s-a dus la budă – Loredana și-a încolăcit brațele
în jurul meu și mi-a șoptit porcule și m-a muș-
cat de lobul urechii, chestie care m-a făcut să uit
de leapșa, de lapte-gros, de jocuri de noroc, de
beții, de prietenie și de toți Gigii și Gigeii din
lume. Porc ești tu, i-am zis, și-am pișcat-o de
fund, iar ea a pufnit în râs și – fiindcă Gigi toc-
mai trăgea apa – mi-a tras cea mai mișto palmă
pe care am încasat-o vreodată.
Trei: N-a trecut o lună până când Loredana,
soția lui Gigi și amanta mea, a devenit insistentă
și isterică și mă tot teroriza cu te iubesc, porcu-
le, dacă nu vii îi spun, îi spun și vezi tu atunci.
Am început s-o evit, dar era cam târziu. Gigi
m-a sunat și-a zbierat bă gunoiule, bă amorezu’
lu’ pește, cum ai putut, bă, cum ai putut și alte
minuni de genul ăsta. Proasta o luase razna și
chiar îi zisese de lobul urechii și de ce-a urmat,
era cât se poate de clar. Am reacționat inocent
și firesc, ce-i, bă, Gigicule, ai înnebunit, gura că
vin peste tine și te înjunghii, a urlat el printre
gâfâituri. Și că de azi încolo nu mai existam
pentru el. Am tăcut mâlc și-am regretat că
mi-am rănit prietenul. N-a venit să mă înjun-
ghie, dar a divorțat imediat – mă așteptam la
asta, încă de când era mic era un tip impulsiv.
De împăcat ne-am împăcat după vreo
cinci ani, când l-am invitat la nunta mea cu
Laura, de care mă îndrăgostisem tocmai pentru
că nu era focoasă și meseriașă. M-am blocat
când a apărut Gigi – chiar nu mă așteptam să
vină. Ne-am prefăcut amândoi că am uitat ce
se întâmplase. S-a recăsătorit cu una Sanda, a
intrat în afaceri, a făcut o groază de bani – mi-a
spus toate astea sec, la o țigară, în fața bisericii.
După care mi-a urat și mai sec: casă de piatră.
Iar eu am zis încurcat mulțumesc și, ăăă, mă
bucur tare mult c-ai venit, da-mi tot venea să-l
întreb dacă și Sanda asta e la fel de meseriașă și
focoasă ca Loredana – gând tâmpit care nu-mi
dădea pace și mă făcea să mă simt din ce în ce
mai penibil. Când am terminat țigările, Gigi
mi-a cârpit o palmă, de-au înlemnit toți nunta-
șii, și a zis gata, bă, mi-a trecut. Acum râgâie!
Am grohăit în fața bisericii. Tare. Mă durea
falca, dar nu de asta mi-au dat lacrimile atunci.
După nuntă am început să ne întâlnim
cu regularitate. Jucam table, vorbeam porcos și
râdeam. Beam și mâncam ca nesimțiții, întot-
deauna pe banii lui Gigi. Gigi era bogat, eu
sărac. Gigi era mare și tare, eu vai și-amar. Gigi
era XXL, eu un L amărât.
Acum Gigi murea, iar eu eram sănătos
tun și la fel de sărac. Știam de vreo două luni că
e grav, grav de tot, îi dăduseră drumul acasă,
nu mai aveau ce să-i facă în spital. Îl vizitam
suficient de des încât iminenta lui moarte să
devină un lucru obișnuit. Nici măcar nu-mi mai
tremurau picioarele când îl vedeam. Slăbise
vreo 30 de kilograme, arăta îngrozitor. Ochi
ca de broască, ieșiți din orbite, obraji supți,
oase, oase, o grămadă de oase, aproape că-i
ieșeau prin piele. De vreo săptămână nu mai
avea putere să se ridice din pat, zăcea doar,
singura lui preocupare părând să fie doza de
morfină. Cum intram în camera lui, începeam
să turui, nu suportam tăcerea, mi se părea că
fiecare clipă de liniște suge un pic de viață din
Gigi, o dădeam cu copilăria, mai știi când, da’
mai știi când, gesticulam, mă hlizeam, iar când
scăpam câte un râgâit, ca din greșeală, zâmbea
64 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
și el, fantomatic. Și uite-așa trecea o juma’ de
oră, gata, meseriașule, te las să dormi, uite, ți se
închid ochii, el se milogea, nu, că să mai stau,
uite, și-și căsca ochii de broască să-mi arate că
nu-i e somn. Mă atingea cu mâna lui scheletică,
mi se făcea milă, nu voiam asta, nu voiam să-l
las să mă șantajeze și-l mințeam, mă ceartă șefu’
că întârzii la lucru, cum, nu ți-am zis că mi-am
găsit ceva de lucru la ziar, hai, mă, Gigicu’, că
ți-am zis. Râdeam, atingeam pătura în care era
înfofolit, cu grijă, nu suportam să-i simt ciolane-
le. Mă furișam afară din cameră și uitam de el
îndată. Le-aveam pe-ale mele, mă concediaseră
chiar după ce se îmbolnăvise el, nu reușeam să
mă angajez, ne descurcam tot mai greu, trăiam
doar din banii Laurei, puțini și ăia, și din împru-
muturi, ce s-o mai lungesc, era groasă rău. Gigi
murea, știam că mă putea rezolva clipind din
ochii lui de broască, dar nu-ndrăzneam să-i cer
bani tocmai pentru că murea. Singura datorie
pe care mi-o puteam achita era cea de prieten. Îl
vizitam, îi spuneam povești, plecam. Nici măcar
nu trebuia să-l amăgesc, știa că va muri. Îi gata,
horcăia. Pân’ la Crăciun îi gata.
Vreau să mă plâng, să urlu, vreau să mă
liniștească Laura, să uit de vizita asta la Gigi. Și
uite, nu mai am credit! O iau la pas, pfui, frigul
ăsta mă disperă. Ajung în stația de autobuz. Îmi
aprind o țigară, trebuie să-ncerc să mă calmez,
să refac filmul, poate se leagă ceva.
Paltonu’, a zis Gigi chinuit, şi i-a făcut
semn nevesti-sii să-l aducă. Eram nedumerit.
Ce palton? Care-i faza? Sanda a adus haina şi
mi-a pus-o în braţe, e nou-nouţă, lui nu-i mai
trebuie, mi-a şoptit, ce să facă cu ea? Apoi iar el:
ţi-i bun? Probează-l. Am dat din mâini, a, nu,
nu-i nevoie, dar în sinea mea mă bucuram, pica
bine cadoul. Chiar aşa, ce să fi făcut Gigi cu el?
Mi-l dădea mie. Şi eu aş fi făcut la fel. Am luat
paltonul pe mine, îmi era mare, ştiam asta de
la bun început. El e, sau, na, a fost XXL, eu – L,
cu indulgenţă. Tot bine pica. Am mulţumit, am
zâmbit, am căutat o glumiţă, trebuie să mă mai
îngraş, uai, ce glumă idioată, vin mâine sau
poimâine, am spus, şi i-am făcut semn Sandei
să-mi pună geaca cea veche într-o pungă. Am
dat să fac stânga-mprejur spre ieşire, te pup,
Gigicu’. Şi-l aud horcăind din nou: douăşdouă
de milioane, atât am dat pe el. Hugo Boss. Am
înţepenit. De ce-mi spunea asta? Ce-are a face
cât a dat? Preţurile se iau de pe cadouri. Nu-l
faci pe om să se simtă prost şi îndatorat. Şi-apoi
tunul: ţi-l dau cu zece. Nou-nouţ. Pleaşcă. Cum?!
Ce pleaşcă? Ce zece? Mi-l vindea?!?! M-am uitat
neajutorat spre Sanda, poate-l contrazicea, poate
îmi confirma că e o poantă sinistră, oamenii
mai fac glume din astea când sunt pe moarte,
ceva, trebuia să zică ceva! Şi uite-o, tăcea, îmi
înfundase deja geaca veche în pungă, se uita
ca idioata la mine. Mai şi zâmbea pe deasupra.
Îmi tremurau picioarele, ca atunci când am aflat
că Gigi se duce. Stăteam în mijlocul camerei,
încremenit și ridicol, cu Hugo Boss-ul pe mine,
mă treceau toate apele și nu puteam să-l privesc
în ochi pe Gigi. Îmi imaginam cum scot o mie
de lei în bancnote mici, de cinci, de zece, cum
aruncam cu banii în sus, cum cădeau toți peste
Gigi și-i acopereau trupul scheletic, cum ieșea
el fericit de sub grămada de bani și începea să-i
numere și cum anunțam eu triumfător, râgâind,
fiecare sută adunată. Dar n-aveam banii ăia.
Gigi murea, și pentru că murea, eram obligat
să-i fac pe plac. Fără comentarii! Ăăă, ți-i aduc,
ă, data viitoare, am bâiguit, și m-am cărat, cu
paltonul ăla nenorocit pe mine. În stradă mi-am
dat seama că am uitat plasa cu geaca cea veche.
N-au spus nimic, nici el, nici Sanda. Au văzut și
ce s-au gândit? – pleașcă. Sau poate că eram eu
prea tulburat.
Nu se lega mare lucru pe frigul ăla. Numai
tâmpenii îmi treceau prin cap. Gigi iubea banii,
o știam. Mă iubea și pe mine, nu-i vorbă. Hai
să jucăm table! Hai. Hai să bem! Hai. Hai să-ți
zic un secret! Hai. Râgâie! Boajahjgfoifdx. Înc-o
dată! Gmanpsosaea. Eu, la rându-mi, iubeam
banii, dar nu știam cum să-i fac. Poate chiar de
aia îl iubeam pe Gigi. Am început să fac calcule,
cam de câte ori am ieșit împreună și câți bani
a cheltuit el cu mine pe cotlete de porc și rațe
și curcani și vite și whisky-uri și cu ce ne mai
îndopam și beam noi. Am ajuns la concluzia
că-i eram dator cu zece paltoane, nu cu unul,
și-mi era ciudă că tot ce putusem eu să-i ofer la
schimb nu era măsurabil în moneda lui. Aiurea.
O să fac rost de o mie de lei și gata.
E ajunul Anului Nou. Sunt la înmormân-
tarea lui Gigi. Geaca mea de toamnă și cele
două pulovere nu fac față frigului. Tot aștept
să dea popa tonul cu crucile, o să fac câte zece,
cinșpe, de fiecare dată, doar-doar mă voi dez-
morți un pic. Însă popa lungește vorbăria și mă
enervează. Mă uit în stânga. Acolo ar fi trebuit
să fie Laura, dar s-a îmbolnăvit. Nimic grav, îi
va trece. Mă uit în dreapta. Loredana plânge.
Se lipește tot mai tare de mine și asta mă mai
înviorează un pic.
A, paltonul... L-am vândut. Cu cinci sute,
nu știu să negociez. Jumate s-au dus pe medica-
mentele pentru Laura și pentru coroană, restul
i-am băut când am aflat c-a murit Gigi. Am
râgâit o zi întreagă prin birturi, dar n-a mai avut
niciun farmec.
(din volumul „Ai uitat să râzi” – în pregătire)
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 65
www.zonaliterara.ro
Șapte luni și ceva de calificată depăr-
tare. Cam cât o naștere prematură, dar uite că,
Sofică era plăcut ancorat în enclava bozgorimii.
Eclerul îi era pus la muncă și nu-și dorea altceva
decât să-i curgă plăcere și prin vene, nu doar
sânge stătut. Județele curului meu... Am nimerit
sau cre’că am fost nimerit cam bine... N-am observat
hotarul ăsta sexualo-bozgoresc decât după ce l-am
cricat și pe Țolică. Mi-a dat binișor și el. A dat cu
opturi ca-n femeie și-mi venea să râd, da’ a dat. A
dat băiatu’… Ghiolbănește, da’ a dat. Mdea... Abia
acum le văd. Uite! Fundașii mei au înfipt obeliscuri
subțiri ca șpalierii de vie din zece-n zece metri și uite
că sunt legate unele de altele cu catifele excitatoare
deprinse din biciuști, care sug sângele din rană dacă
ai − dacă n-ai sug transpirația − și cu care poți
să-ți ștergi secrețiile de la VĂLE-LE-U-U-U-U sau
de DĂ, MĂ, MAI U-Ș-O-OR!!!, de ÎMI VINE-E-
E-E!!! și de ÎH! ÎHU! ĂH!. N-o să mai port pantofi
cu șireturi că risc să mă spânzur beat, de bine ce-o
să-mi fie... Ho ho!
Când te bate plăcerea ca pe mochetă,
lumina și adevărul sunt două dintre chestiile
de mic tonaj pe care le-ai uita ușor în ploaie, că
nu se umflă, că lasă-le, bă, dreacu acolo! Nu le mai
băga și p-alea-n casă, că sunt milenare, deci sunt
de la mama lor din pielea Pământului nefript.
Da. Nu se gândise la lojă. Oricum, masoneală e
peste tot. Dacă e aer cât de cât respirabil, sigur e
și masonerie pe acolo.
La Reșita făcuse parte din loja Lumină
și Adevăr, o bucățică mai mult sintetică de
Masonerie Albastră. Se înfierbântase un pic cu
gândul la șorțul de gospodin, dar când s-a văzut
cherchelit de mia și ceva de euro − că se face o
masă cu frații, așa se face domnu’ doctor, da’ nu
te speria că vă primim câte trei și vă descurcați toți
și iese bine și se discută un pic de politică până
apar primele firimituri pe fața de masă apoi toți
aclamă sau stafidesc verbal conceptele de pizdă,
până crapă tavanul de rușine sau cel puțin așa
ar trebui − nu i-a picat prea bine la oscioare.
Treaba cu șorțul puternic i-o facili-
tase un burtos care se ocupase cu vitele și-n
ceaușism și iliescism și se ocupa și acum. Era
atins de microbul văcăresc. Mirosul de bălega
îl întinerea. Ciudat, dar burtosul nu gemuse
deloc sub proctoscop de parcă nici nu i-l băgase
și se lăuda cu taurii lui Limousine, Pinzgau și
Simmental, toți rași la cur cam un metru pătrat,
66 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
ca să li se vadă mușchiulețu-n cute, să știe omu’ pe ce
aruncă bănișorii și cu Mastorius Holsteinu’ care era
să-mi spargă mâna, al dreacu, că mi-a prins-o pe gri-
laj și mi-a frecat-o un puțân de fierătaniile ălea, da’
ăștia n-au coarne... D-aia am degetul ăsta așa cocâr-
jat... Pe masonul care înghițise un pui de elefant
îl chema Mihnea Cernăștean. Mihnea tauriferu’
l-a sunat imediat chiar după a doua ședință de
tratament, de cum se căcase fără durere, lăsând
la bâldâbâcul veceului un coblizău negru ca un
ciot de alun, care în mod normal ar fi acționat ca
un smirghel pe mațul lui neputincios.
− Domn Cebuc! Ești mare, domne! Io
am fost și la nemți și n-au lucrat ca dumneata...
N-au lucrat, dacă-ți zic, ce dreacu! Cunoști bine
omu’ pe dincolo și cine știe să sature și cealaltă
gură, deține cheia vieții. Nu fac mișto! Am o
propunere pentru dumneata, da’ nu discutăm
acuma că e treabă marsupială! o sfârşi tau-
riferul, cu o voce pitită.
*
Raiul poponăresco-bozgoresc avea și el
hăurile sale dichisite în care dacă nu-ți frângeai
scula, măcar îți mânjeai pasul hotârât de nămol
de băltoacă, iar proctologul a simțit-o pe pula
lui. Cu toate că își schimbase religia sexuală,
Sofian trebuia să mai lingă puțină sărătură
femeiască din când în când pentru că masculul
− chiar și cel corectat și răs-corectat anal − are
nevoie de anumite minerale nesentimentale,
disponibile doar în fructul otrăvitor al corpului
muieresc. Astfel natura umană, strictă și răzbu-
nătoare, îl capsa puțin la nervi iar proctoboyul
apela la prostituate. Era o decizie sexualmente
înțeleaptă. Nu se mai încurca cu agațamente
care i-ar fi halit timpul sexual destinat plăce-
rii pederaste. Era un fel de dializă futăcioasă,
dementă și absolut necesară până își transplan-
ta integral homosexualitatea.
Se știeeeee! Banul satisface cel mai repe-
de ștoiul. Sofian simțea cum masonii din banc-
note i-o dezmiardă și ei alături de curviștina
care presta rapid, împinsă de la spate de
molecularele care-i sunau în continuu a futut.
Înverzitul Iorga îi făcea cu ochiul și-și vântuia
limba în semn de futai secular. N-am mai futut
de-o sumedenie de ani și vreau să te fut pe tine până
mi se frăgezește marginea plină de mătreațoaie a
țilindrului... Jur pe România legionară spânzurată
cu barba mea cea sură! Jur dară!
− Închide-le, fato, că nu pot să mă con-
centrez! o zori doctorașul, smucind-o ușor de
chică, la limita dintre atenționare și durere, atât
cât să-i arate curvei că el e vizitiul, că el a mar-
cat banul și că ea îl suge bine pentru că masonii
printați pe bancnote i-au încălzit gâlcile și i-au
umflat buzoaiele cu o pompă vascularizată.
Haimanaua îi iese din tarap și ridică
ochii spre el − e tehnică biblică de adăpat jidanii
războinici cu tot cu măgă-rușii lor, aplicată în
filmele cu pornache în natură, care a intrat în
folclorul practicilor sexuale strămoșești; ține
ochii pe victimă până ți se pare rece la dosu’ palmei,
indiferent c-o tranșezi sau c-o sexezi înainte s-o
tranșezi! Ți-a intrat ceva-n pleopă?! Pironește-ți
sculătoru’ chiorâș, dar nu-l slăbi din ochean că nu
te pui cu cel viclean! Nimic! − apoi se întinde spre
cele două telefoane. Le-a omorât. În douăzeci
de secunde e cu ventuza la loc pe zvârluga
doctorașului, luându-i temperatura la buric cu
fruntea.
Sofian se simte conectat la priză. A stat
cam mult pe roșu. E nevoit să se încarce cu elec-
tricitate femeiască cam o dată la trei luni. Așa
e acum și e absolut normal să fie așa. Odată ce
va avansa în poponărie, va putea respira și mai
mult în oceanul înțesat de placton pederast și va
avea nevoie de mineralul femeiesc doar o dată
la șase luni. Din păcate, tot surplusul de mineral
se elimină încă la primele transpirații. Ar fi fost
prea simplu să fie simplu. Ce bine ar fi fost să
muiască trei-patru luni la rând și apoi să stea
liniștit șașe, șapte ani că doar ar avea suficient
mineral pizdesc în cămara lui cocoșată de dro-
mader al pustiului sexual. Dar nu. Dumnezeu a
fumat Jamaica și ne stoarce ca pe rufăraie. Ne cam
vine rândul printre ultimii la plăcere... Suntem
vecini de coadă cu panteiștii... Da ce pot io’ să fac?
Să grevuiesc și să ejaculez în supărarea sindicală?!
− Huuuh! Gataaa, fato! se trase el dintre
buzoaiele curvești, gâfâind încet. Întoarce-te să
te lucrez un pic și e cam gata...
O sexa violent în mama iedului. Lucra
la dublu privind în tencuiala zglonțuroasă a
peretelui. Îi înfipsese mijlociul în rect din defect
sexualo-profesional. Deși bine priponită, ea nu
țipa sub solia unghiei ascuțite din anus. Banii îi
astupaseră gura. E incredibil de sănătoasă în maț,
păpușoaica... Să vezi și să nu crezi... Zici că bagă-n
ea numai corcodușe și lapte de capră... Nu simțise
nimic suspect pe furtunul ei dorsal. Lacrimă.
Curva nu schița nimic la avalanșa de dătături.
Nici măcar nu respira mai greu. O atenționase
încă de la început să nu mi te jelești că nu-mi plac
lătrăturile, dea?
Sofian nu putea regula orice țuțubidă.
Pizdoasa trebuia să aibă părul scurt ca să pară
cât mai masculină la înfățișare și dacă avea
țâțe mici, ca de pisică proaspăt fătată, era vis.
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 67
www.zonaliterara.ro
Cam din jumătate-n jumate de oră de hete-
roiditate plătită îl apuca brusc nevoia să fie
străpâns în palmă de tuleie de barbă sârmoasă,
dar n-avea ce face și se mulțumea cu râșcâiala
jderului curvesc. Trăgea în el miros afânat de
secreție vaginală molipsitoare. Era o doză bună
de scârboșenie femeiască care-i întărea și mai
mult convingerea că alesese bine, atunci când
simțurile plăcerii îl îndemnaseră să se îndepăr-
teze grabnic de lumea vaginelor dințate.
Pe jurebia asta o luase dintr-un ziar de
anunțuri cu apartamente, mașineturi și fufe din
Brașov.
− ...da’ ai păru’ scurt, da? Bun…
Panselelor patru bee..., lângă Aurora… În
Dârste, nu? Dea! Combinat, da! Combinat
vreau! Te sun atunci, fato! Mdea…
Orașele României se împart în două
categorii supra-sexuale: cele care au curve pe
lovele și cele care n-au și nici n-o să aibă vreo-
dată. Unde nu sunt pisicoase de ziar, e jale pe
stradă și burțile bărbătești seamănă cu gușile
balenelor. E multă tristețe unde nu e supapă la
prostituție și iarna vine mai devreme și se cacă
ger, doar așa de-a dreacu; fructele sunt mai mici
și mai sărace în vitamine, iar numărul pulărăi-
lor care poartă ochelari e semnificativ mai mare.
Prin urmare, Csiksereda era un oraș unde soar-
ta sexuală a pulărăilor înfierbântați de chinezia
șerpească din scrot era definitiv peceluită. Sigur,
mai existau una-două-zece fofeze obosite, zgăi-
bate-ntre bucile celuloase și ciuruite de chiu-
retaje, dar alea erau pentru șmecherii cu rană
crudă-n deltoid, milițienii cârnățoși și sculerii
de partid verde care voiau să fută după castron
de gulaș sărat și o repriză de înjurat România, în
aplauze asudate între pereți de poliester. Ciucul
avea de lucru pentru orice ghioarlă, nu sufereai
de drama fidelii plângăcioase, dar te obliga la
navetă sexuală dacă voiai să te-nfigi în scoică.
− Io sunt... Deci ai douăș’trei la interfon,
da? Bine… Aha… Îl iau p-ăla din dreapta, da!
Bambinoasa nu era vreo specia-
lă a atracției feminine. Nici nu trebuia. Era
o bănățeancă futăcioasă cu un nas subțirel,
fugită de sărăcie la adăpostul cărnos al pulii.
Proctoboyul n-avea de gând să cardească o
unguroaică de ținut și voia să se asigure că
haimanaua nu e panonică. Nu suporta limba
exilului său sexual nici măcar în onomatopeele
simulate ale futaiului plătit.
− Nu vin dacă ești Maggy... Ești
Maggy?
− Ce să fiu, mă?! Aloo! Vorbește, măi, în
telefonu’ ăla că n-aud nimica! Daa! Un milion
jumate combinat sau o oră două terminări... Nu!
Nu stau toată noaptea! Nu!
Singurul inconvenient din raiul bozgo-
resc al Miercurii Ciuc era limba aia împuțită ca
un câine șorecar făcut lubeniță de tir și lăsat
veceu pentru muscoaie pe linia continuă, care
îi invadase creierul odată cu libertatea plăcerii.
Graiul secuiesc nu e nici ungurească pură și nici
o neo-românească pocită. E o maghiară fiartă în
ceapă roșie, înceată. O cusătură de regionalis-
me ierboase. E ceea ce am putea numi bardoul
limbii atilești. O mai întreb o dată când ajung la
covercă, ca să mă deslușesc... O ia din ușă.
− Bună, fata mea! Ez magyar parfüm
1
,
nu? Miroase faaaain, o complimentă el stufos,
plăcut impresionat de draperiile vinete care ară-
tau a serai în pâlpăiala bulbilor stradali. Parcă
le-a ciordit de pe gaica Marriottului... Nu cre’că e
garsoniera ei, ce dreacu! E prea țărnănoasă...
− N-am înțeles, nenea! Dezbracă-te și tu
și întinde-te acolo, că mă duc până la baie...
Nu e székely... E pizdină made aici. Dacă tot
mă mânjesc, barem s-o fac patriotic, ce pisici!
Pufarina se simțea mai sigură-n carnații
când băga sculă mai matură în ea. Avea ea fixul
ăsta de produs. Parcă pizda îi pătimea mai puțin
pentru cașcaval. Dreacu știe! Cert e că mai pufă-
nea și a plăcere din când în când, dacă dădea
de un caricioplan gros, ca o pană de buturugă,
din ăla fus ca piciorul de pat. Nu-i prea plăcea
cățălitul cu puștanii și îi cam grăbea. Hai termină
și tu că a trecut jumătea! Cele mai roșii futaiuri
era cele cu pretenarii peștelui. Vezi, fă, că trece
Muclea pe la tine! Ieși un pic din producție și fă-l și
pe iel! Hotărâtul borțos, care venea țintit să aibă
ce povesti despre cum am rupt-o p-aia să moară
Gigi-n covrigi! De nu i-am dat cinci bolovani de
pulă din dosu’ curții... Bani?! Păi ce bani, căca-te-
aș? Păi io bulesc pe bani? Am pe basculantă... Am
rupt-o la preș să mor abrupt, dacă te mint! Am scos
bulion dân ea... atunci când iese la prieteneală, o
înjura încă din sonerie. Grăsucul țigănos avea
un dop de belengher și mai mult băga aer decât
popică, dar târfa se făcea aluat sub balastul de
osânză ghiorhăită și icnit de focă și respira chi-
nuit ca o măgăreață snopită de bâzdoacă că așa-
mi place mie, fă! Să dau io... Îi treceau prin minte
toate futelnițele pe care le luase prin scări de
bloc și prin veceuri și simțea cazmaua de haiduc
a bețivanului de ta-su care o biciuia peste mutră
din te miri ce. Și acum îndura pachidermul
până o secerau răbdările, și, când credea că nu
mai poate, simțea pișâlcul călduț curgând jetuit
prin prelungirea matahalei care cică bulea și el
1 În �omân��t� – Frăţia.
68 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
ceva. Dar nu se termina cu o grăsuială cu două.
Telefoanele sunau ca la pizzerie și el nu mai
pleacă-n morții măsii de nespălat fioros că mă ține
din valută... Cioroiul carosat voia să mai fumeze
o țigară în timp ce ea-l fuma pe el, cât de poate
de fără mâini, cu rotulele pe parchet.
− De ce te-ai oprit, fă? se ambalează
Muclea, ochind-o peste dealul burții sale.
− Nu mai fac, bă! se țâfnoși ea, stergându-se
de bale. Ai asta și nu...
− E bilă, fă! O am dî la bulău. E din cur
de șampanie...
− Nu asta! Asta! se pironi ea cu dege-
tul colorat, ca un pointer la un metru de vânat
înaripat.
Grăsănetele se uzmi ca să-și verifice
șublerul și să afle ce pula mea are asta. Cu o mână
își proptea burdihanul și cu altă și-o cerceta.
Concluzia veni repede.
− Nu ștu’ fă! E de la McDonalds... Hai fă-mă
că te te te te te termin!
PTUFFF!!! A lipit-o. N-a dat tare. A
prins-o cu degetele, dar i-a mișcat puțin ochii-n
castel, doar cât să o sperie și să uite de negul
sau bășica infectată țigănosului și să-l servească
iar la oral. Fumul unei noi țigări urcă în sunet
disperat de Nokia și ea trage-n ea și pierde încă
un arab sau vreun puștan care e destinat acum
spre grăbeala alteia. Făcear-ai infarct, căptușitu’
dreacu că mi-ai mâncat sufletu’!
*
Loja Testvériség

era, de fapt, salonul
unei policlinici private în care dăinuia mirosul
de papuc de gumă. Doctorul Gyarmati, bâtlanul
rapace responsabil de cuib, îl amenajase pe fugă
cu butaforie din pânzet și spumă de mare, întoc-
mai ca la Rotary-ul miercuresc, unde tot era el
era uncheș. Un soare, o lună și un șemineu fals,
stema Ungariei cu cei doi îngeri homosexuali
și două coloane mari, din glet. În colțul din
dreapta ușii era un palmier pitic de ghiveci, pe
care asistenta nu se mai uzmise să-l ducă dreacu
d-aicia… Nu ți-am zis Zsuzsa că lunea am clubu’ și
dă de căcat cu ăsta?!... De fapt, erau trei asistente,
dar Zsuzsanna era cea mai bună de frecuș, iar
frecușul e temelia cărnii bărbătești, indiferent de
rasă și temperatura corpului, nu? Prima asistabi-
lă, neinteresantă-n nume, era o grăsoaică tânără,
nepoata piloasă a unei cunoștințe, care deși s-ar
fi înfipt cu găoaza chiar și-n coada pisicului ce ar
fi comis imprudența să i se gudure printre butu-
rugile încălțate, era prea provocată orizontal ca
să te îmbie chiar și la o muiță scurtă de eliminat
păsatul din scrot. Imola, cea de-a doua halatieră,
era o alunată trecută de treizeci și cinci, infiri-
pată în injecționeră după doișpe doctori călăriți
prin garda municipalului. Un doișpe norocos.
Altele nu prind post nici după ce se schimbă o
tură de faianță pe pereții bolniței. Chiar dacă
devenise meseriașă fofoloncindu-se, se pricepea
și la oblojeala rudimentară specifică asistentelor
de policlinică, nu era leneșă și îi mergea mâna să
tasteze rețete și pe compizder. Avea la purtător
cam cincizeci de clișee deochiate care o făceau
ageabilă în speech. Ajunsese la clinică pe bune,
nedată afară din municipal și nu l-ar fi supt pe
domn doctor Ioszef G. pentru un loc tropical
lângă palmierul pitic. Nu că nu-i plăcea tarapul
în general sau moaca lui în particular, dar era
stabilă pe meserie și n-avea de ce să-și pună
saliva să lucreze la plăcere. Plecase de la stat ca
să schimbe bârfele și bârfitoarele și lucreze doar
cât e soare pe cer. Mai dă-le-n ciorbă de gravide! Îmi
odihnesc pizda la mine-n cearșaf...

(Fragment din romanul în lucru, Procto)
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 69
www.zonaliterara.ro
Uşa scării era închisă. Aşa sperau locatar-
ii de la parter să păstreze căldură înăuntru. De
aceea au făcut şi eforturi să instaleze o uşă din
termopan. Asta după ce s-au certat între ei de
parcă nu ar fi vecini. Fireşte, cei de la etajele
superioare nu erau interesaţi de uşa de la intrare.
Sus le era bine. La parter era problema. Mirosul
de subsol. Iar în anotimpul rece, frigul. Şi, desig-
ur, pasagerii clandestini şi unii beţivi. Cei care,
uneori, noaptea, nu se mai puteau abţine. Şi
intrau în prima scară din calea lor, spălând-o
puţin. Problema putea fi rezolvată prin insta-
larea unui interfon. Dar cu cine? Vecinii aveau
opinii diferite. Şi se grupau pe etaje şi paliere. Ca
de-obicei cei de la parter căutau argumente pen-
tru protecţie. Ceilalţi erau indiferenţi. Conta doar
să nu dea bani din buzunarul propriu pentru o
investiţie care nu li se părea utilă. Deci interfonul
mai avea de aşteptat. Cei de la parter abia i-au
convins pe ceilalţi vecini să instaleze o uşă ter-
mopan. Trebuiau să se mulţumească cu atât.
Tudor avea apartament la etajul unu.
Practic, nu îl interesa disputa privind uşa ter-
mopan şi interfonul. Dar din bun simţ cotizase
pentru cea dintâi. Din bun simţ şi din convin-
gerea că locatarii formau o familie. Iar într-o
familie tuturor trebuie să le fie bine. În plus,
dorea să aibă conştiinţa împăcată. Şi să arate în
faţa celorlalţi că e un bun vecin.
În scară era într-adevăr cald. Tudor
observa acest fapt când intră. Însă, tot se păstra
un iz de mucegai şi de subsol. Tudor îşi cercetă
cutia poştală. Nimic nou. Doar materiale
promoţionale. Vrând să urce treptele, a fost
oprit de un zgomot. Se întoarse. Observă uşa
scării întredeschisă. Se certă pe sine. Merse să
o închidă. Atunci zgomotul se auzi din nou.
Semăna cu un mieunat. Şi provenea din colţul
scării. O pisică se cuibărea la căldura din interior.
Afară era umed şi răcoare. Tudor îşi închipuia
că pisica intrase din urma lui. Din cauza lui
şi a neatenţiei de a lăsa uşa întredeschisă. Ştia
că vecinii de la parter sunt irascibili. Se aplecă
asupra pisicii. O luă în braţe. O mângaiase de
câteva ori. Şi o rugă să-l ierte pentru că o dă
afară. Acolo unde era răcoare şi umed. Tudor
păşi pe treptele din faţa scării. Se ghemuise
şi eliberă pisica. Aceasta merse câţiva paşi. Se
întoarse şi-l privi. Tudor o rugă să se ducă. Şi să
aibă grijă de ea. Se întoarse şi plecă spre scară.
70 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Urcase treptele. Pătrunse la căldura interioară şi închise uşa.
Se asigură că uşa e închisă bine. Apoi privi prin geamul termo-
pan. Pisica nu mai era în faţa scării. Tudor se linişti. Scăpase de
gurile vecinilor. Dar nu şi de pisică. Agilă, îl urmări şi intră în
scară din urma lui. Mieunase din nou. Tudor se întoarse din
drumul lui. O privi. Zâmbi. Se pare că îşi găsise o parteneră. Se
apropie de ea. Se ghemuise pentru a fi mai aproape. Îi vorbise
ca unui om:
-Nu vrei să pleci, nu?
Pisica ciulise urechile. Îl privea fix. În ochii gălbui părea
mic. Tudor o luă în braţe. Se gândi să o alunge din nou. Dar i
se făcuse milă. Părea o pisică îngrijită. Probabil era a cuiva. Iar
până îl va găsi pe vechiul proprietar o va păstra el. Pisica era de
acord. Se ghemuise în braţele lui. Şi nu o deranja nici mângâier-
ile sub botic date de Tudor pe când urcau scările. În faţa uşii,
Tudor îşi căuta cheile. Ca de-obicei le găsise în ultimul buzunar
în care le căuta. Pisicii îi plăcea jucăria de la chei. Se jucă puţin
cu ea lovind-o cu lăbuţa cât Tudor se descălţă şi-şi aranjă pal-
tonul în cuier. Pisica avea treabă. Tudor nu o deranja. Merse în
cameră. Porni laptopul. Puse aceleaşi melodii care le avea şi pe
mp3. Pe ritmul bluesului reveni pe hol. Pisica deja se plictisise.
Atunci observă Tudor că nu era o pisică. Casa câştigase un
nou burlac. Tudor luă motanul între mâini. Privi la chipul lui
brazdat de dungi. Motanul îi răspunse serios, cu mustăţile late.
Tudor vorbi cu el ca unui amic. Motanul părea că-l înţelege.
Dar nu îi putea răspunde. Îi dădu drumul. Amândoi intrară în
bucătărie.
-Îţi este foame? îl întrebă Tudor.
Motanul îl privi de jos, cerându-i ceva. Normal că-i
era foame. Cine ştie cum se descurcase pe străzi până acum. Aşa
gândea Tudor. Căută prin frigider. Scoase două ouă. Le sparse şi
le eliberă în tigaia cu ulei incins. Deschise din nou uşa frigiderului.
Nu mai avea lapte. Îl consumase pe tot dimineaţă la cereale. În
schimb, găsi un boţ de brânză. Îl întrebă pe motan dacă îi place.
Motanul nu răspunse. Tudor puse brânza pe podea. Motanul o
mirosea. Şi o linse o dată. Nu părea prea încântat. Şi nici Tudor
care tocmai îşi punea ochiurile pe farfurie. Motanul îi supraveghea
operaţiunea. Şi aştepta să cadă altceva din cer. Tudor se aşeză la
masă. Motanul mai încercă o dată bucata de brânză. Se resemnase.
Muscă din ea şi o molfăi între colţi. Dar tot mai privea spre Tudor
aşteptând altceva mai bun. Acesta încercă şi cu ouă. Tăiase o bucată
cu partea laterală a furculiţei. Apoi, o dăduse motanului pentru
expertize. Motanul o mirosi. Părea mai proaspătă. O înfulecă. Apoi
reveni la bucata de brânză pentru încă o porţie. Dar ea nu se putea
compara cu albuşul ouălelor. Tudor tăiase o nouă porţie. Motanul
abandonă brânza rămasă şi veni la marginea mesei pentru a mânca
albuş dintre degetele noului stăpân. Însă, după câteva porţii se
sătură şi de ouă. Parcă le mâncase forţat. De foame mai mult. Tudor
era conştient de asta. De asta îi spuse motanului să nu se îngrijor-
eze. După ce termină de mâncat va merge să-i cumpere un meniu
special. Motanul era ascultător. Se aşeză pe podea, pe labele din
spate. Şi aştepta, privindu-şi noul stăpân. Acesta se ţinu de cuvânt.
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 71
www.zonaliterara.ro
Îşi luă paltonul şi se pregăti să plece. Motanul se
apropiase de el şi i se juca printre picioarele lui.
-Vrei să mergi cu mine?
Motanul se opri. Îl privi parcă aprobând.
Tudor îl luă în braţe şi ieşi. Afară era umed
şi răcoare. Însă în braţele lui Tudor era cald.
Motanul îşi făcu ochii mici. Se simţea în
siguranţă. Ai fi zis că dormea. Dormea şi torcea.
Însă, Tudor îl trezi când ajunse la magazinul de
animale. Se uită după mâncare pentru pisici.
Domnişoara de la ghişeu se gândi să-i curme
chinul. Îl întrebă ce doreşte. Tudor îi arătă mota-
nul, dând de înţeles că voia un meniul special
pentru acesta. Domnişoara zâmbi văzându-l.
Apoi îl mângâiase. Iar lui Tudor îi prezentă
câteva feluri de mâncare pentru pisici. Dar
acesta era derutat. Nu se pricepea la aşa ceva. Îi
ceru părerea motanului. Acesta privi pe rând la
pachetele de pe tejghea. Apoi privi la Tudor la
fel de încurcat. Ne înţelegem de minune, gândi
Tudor. Şi se hotărî să ia mai multe mostre. Le
vor testa acasă. Şi se vor decide pe care o vor
folosi în continuare.
Cu motanul în braţe, Tudor părăsi maga-
zinul. Domnişoara îi zâmbi încântător. Doar pen-
tru motivul că-i făcuse vânzare. Şi pentru că din
acel moment avea un nou client. Acasă, motanul
gustă din una dintre mărci. Părea încântat şi
flămând. Dar nu făcea abuz. Mâncase doar o
porţie simplă. Şi se linse pe mustăţi privind la
Tudor. Îi mulţumea că nu-l lăsase pe străzi. Şi pen-
tru tratamentul pe care îl oferise. Iar când Tudor se
aşeză pe pat la laptop, motanul i se puse pe piept.
Dorea să-l răsplătească. Să-i încălzească sufletul
plin de singurătate. Tudor începu să-l mângâie. Iar
mângâierile deveniră un reflex. Motanul îşi făcuse
ochii mici. În sfârşit putea dormi în siguranţă.
Un singur lucru îl mai deranja. O curiozitate. Şi
anume, şobolanul din plastic manevrat de către
Tudor. Dar oboseala era prea mare. Amână noua
descoperire şi se puse cu botul pe labe. Torcea. Iar
Tudor făcea şobolanul să chiţcăie la fiecare ating-
ere. Dar nu îl putea deranja pe motan…
72 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 73
www.zonaliterara.ro
Paul Gorban: Domnule Academician Nicolae
Manolescu, suntem la Botoșani cu prilejul
Zilelor Eminescu, suntem înconjurați de poezie
și (re)descoperim orașul care l-a dat pe cel
care avea să fie numit poetul unui neam.
Dumneavoastră faceți parte din juriul care
acordă Premiul Național de Poezie „Mihai
Eminescu”, Opera Omnia, dar de multă vreme
nu ați fost la Botoșani. Anul Acesta, iată, pen-
tru prima dată premiul merge către generația
poetică `80, la Cluj, la Ion Mureșan. Cum
descoperiți după atâția ani Botoșaniul?
Nicolae Manolescu: Nu prea am avut timp să
umblu prin oraș să îmi dau seama de schimbări,
nici măcar prin anii `59 - `60 când am făcut în
Botoșani armata. Tot ce am văzut acum a fost
centrul care mi se pare absolut remarcabil.
Arată bine. Nu mai țin minte cum arăta acum
mulți ani în urmă, când am venit pentru prima
dată la festivitatea aceasta prilejuită de nașterea
lui Mihai Eminescu.
Credeți că astăzi, 15 ianuarie 2014, Mihai
Eminescu mai este considerat de majoritatea
românilor ca fiind Poetul Național?
Ideea aceasta este un clișeu. L-a apărat Varujan
Vosganian în cuvântul lui, în intervenția sa pe
scena Teatrului Național de aici din Botoșani. E
un clișeu și cred că cei mai mulți care îl știu pe
Mihai Eminescu ca fiind poet național e pentru
că atât știu despre el. Mie personal formula
îmi displace și mă întreb ca nemții cum ar fi să
spună Goethe, poetul național, englezii să spună
Shakespeare, poet național, dramaturg național. Nu
știu de fapt ce ar putea însemna a fi un poet
național, dar dincolo de asta, acest clișeu are
meritul tocmai de-al face pe Eminescu cunos-
cut în cercuri foarte largi. Dacă ne luăm după
o anchetă mai veche făcută de o publicație,
printre tinerii scriitori întrebați Ce părere aveți de
Eminescu?, vedem că majoritatea aveau o părere
proastă despre poet. Ei considerau că poezia lui
nu mai interesează pe nimeni, că publicistica
este cum este; lucru care i-a scandalizat pe unii.
Te întrebi, în asemena condiții, ce se întâmplă?,
cine e de vină? pentru o astfel de receptare? școala
e de vină?... Atât școala, cât și multe alte instituții
culturale ar fi trebuit să intervină la cunoașterea
lui Eminescu. Dar, din păcate, școala nu face
pentru Eminescu decât, la o ocazie festivă, câte
o manifestare. Acum toti copii din școli spun, de
ziua poetului, câte o poezie. Dincolo de asta ce
face școala, îi învață pe copii să îl citească? Nu!
Rămânem în zona clișeelor. Dumneavoastră
ați spus în această seară, pe scena Teatrului
Național „Mihai Eminescu” din Botoșani, că
atunci când avem de-a face cu interpretarea
unei opere, oricât de vastă ar fi aceasta, ajun-
gem la o limită. Opera lui Mihai Eminescu
este, dacă nu mă înșel, una dintre acelea care se
bucură de cea mai mare receptare. La o editură
cu tradiție din Iași, la Junimea, există o colecție
de critică, Eminesciana, colecție care aduce deja
78 de titluri. Credeți că noua critică va mai
descoperi ceva de spus cu privire la opera lui
Eminescu? Și în ce măsură este dispus criticul
tânăr să se apropie de lirica lui Eminescu?
Eu cred că nu resursele lui Eminescu se
epuizează, nu resursele scriitorului, ci resursele
comentatorilor. Aici nu e problema la scriitor,
ci la critică. Câtă vreme critica va avea resurse
noi de interpretare și va reuși să-l citească pe
Eminescu în așa fel încât să-l facă interesant
pentru generațiile care vin, Eminescu va exista.
În curând, vor fi 125 de ani de la moartea lui și
nu e problema lui cum îl înțelegem noi. Aici e
doar capacitatea noastră de a-l citi și de a vedea
în el alte lucruri, ceea ce înseamnă capaci-
tatea noastră de-al face să răspundă așteptărilor
noastre literare. Dacă nu reușim să facem asta,
Eminescu nu piere pe mâna lui, ci pe mâna
noastră, a criticilor.
Se vorbește foarte mult în ultima perioadă de
brand național. Atât politicieni, cât și oameni
de cultură sunt angajați în căutarea acestui
brand de țară. Credeți că Mihai Eminescu,
poetul național, pentru cei mai mulți dintre
români, poate fi considerat Brand de țară?
Nu. Ne trebuie ceva mai modern. Și în general
nu e bine să îți legi numele și reputația de țară de
un brand aparținând secolului al XIX-lea. Altfel,
orice poate fi brand de țară, la urma urmei orice
produs comercial este un brand. Brandul e de
fapt o chestiune ce ține de publicitate, de suc-
ces, de raiting, nu este o problemă de valoare.
Pentru mine, de pildă, Turnul Eiffel, care este
brandul Parisului, este o mizerie, nu am nicio
plăcere să-l văd. După cum nu cred că Ateneul
Român trebuie luat ca brand de București sau
de țară. Dar asta e publicitatea. Poți face brand
din orice, până la urmă, dacă ai strategii bune.
Brandul de țară trebuie să pătrundă în spiritul
public, iar dacă pătrunde... cine se mai întreabă
apoi de el, de valoarea lui. El face succes, dar
succesul nu are nicio legătură cu valoarea.
74 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Schimbăm registrul și ne îndreptăm spre un
capitol care a făcut istorie. Generația poetică `80.
Când se vorbește despre această generație, inevi-
tabil se vorbește despre numele dumneavoastră,
ca fiind motorul acestei generați... Și aici aș
aminti de Cenaclul de luni. Ne puteți spune
cum a luat ființă acest cenaclu și, mai mult, ce a
însemnat el pentru generația poetică `80?
La origine, a fost o întâmplare. Câțiva poeți,
foarte tineri la data aceea, tot vroiau să facă un
cenaclu, pentru că în timpurile acelea începu-
seră să se publice mai greu, mai ales la debut.
Apăruseră tot felul de interdicții. Prin anii `70
debutanții trebuiau să participe la niște concur-
suri, de unde se alegeau niște cărți. Mai existau
posibilitățile, ce-i adevărat puține, izolate, de
a publica în antologii comune. În acest sens se
căutau niște moduri de a intra în viața publică,
iar unul dintre ele era cenaclul. Acești tineri
poeți tot căutau pe cineva să le facă un cenaclu.
Ideea lui Călin Vlasie a fost ca ei să apeleze
la mine. Eu mai avusesem o experiență cu un
cenaclu, pe care îl țineam la Politehnică, un
cenaclu care nu rezistase pentru că nu aveam
”marfă”. Și am zis atunci să accept să facem
un nou cenaclu. Ne-am întâlnit într-o zi de
miercuri, două zile înaintea cutremurului. Sala
în care ne-am întâlnit s-a prăbușit. Deci dacă
făceam prima ședință cu două zile mai târziu
cenaclul avea un sfârșit înainte de a avea un
început. Ceea ce a fost extraordinar a fost faptul
că s-au adunat, s-au coalizat. Au venit un număr
de poeți extrem de valoroși, iar asta nu ar fi tot...
Erau niște copii foarte instruiți și care știau ce
vorbesc. Își comentau propriile creații ca nimeni
altcineva. Un cenaclu în care se citesc lucruri
foarte bune, dar nu există discuții interesante
moare. Cenaclul ăsta era interesant nu numai
prin ce citeau ei, ci discuțiile lor erau formida-
bile. Ei făceau poezie pe care o descopereau și
o teoretizau cum nu făcuse generația dinainte,
generația mea de poeți: Nichita Stănescu, Ana
Blandiana, Ileana Mălăncioiu. Nichita n-avea
cap teoretic; Sorescu a scris comentarii bune de
poezie, dar nu avea teorie poetică. Niciunul din
generația `60, dintre poeții importanți, foarte
inteligenți și talentați, nu excelau prin abstracție,
prin teorie. Optzeciștii cu asta au venit, cu teo-
ria. Să nu uităm că au început cu manifeste. Ei
înainte de a-și publica poeziile au publicat tot
felul de manifeste, care băteau în toate părțile.
A. Mușina, M. Cărtărescu, B. Lefter, sunt doar
câțiva dintre ei. Ăsta a fost un lucru extraor-
dinar, și atunci, firește, că m-am atașat de ei.
Ceea ce am făcut eu pentru ei a fost mai mult
să-i moderez, să-i raportez la altă literatură...
Îmi amintesc că la un moment dat i-am spus lui
Mircea Cărtărescu că poemele lui vor duce către
Minulescu și a sărit ca ars, pentru că Minulescu
era un poet depreciat la data aceea; până la urmă
a recunoscut și el că e ceva de Minulescu, acesta
fiind un poet foarte bun de altfel, care a avut
perioadele lui de urcușuri și coborâșuri din inte-
resul public, ca și Topîrceanu. Iar eu am învățat
de la acești tineri foarte multe lucruri. Propria
mea concepție de poezie s-a modernizat, într-un
fel, grație lor. Eu le datorez lor acest lucru.
De ce ați dat denumirea cenaclului Cenaclul de
luni, când de fapt, prima întâlnire a avut loc
într-o zi de miercuri?
Pentru că la acea dată nu prea puteai să dai alt
nume, decât dacă ziceai Convingeri Comuniste,
cum se chema revista de la Casa Studenților. Ca
să evităm un nume din acesta ideologic, neplăcut,
am zis să-l numim atât de neutru încât să nu
poată fi refuzat. Și pentru că de obicei țineam
în ziua de luni, am zis să îi spunem Cenaclul de
luni. La o astfel de denumire nu putea comenta
nimeni... ce aveau să protesteze?
Am descoperit în urmă cu puțin timp, în stu-
diul unui autor, că generația poetică `80 ar
avea în jur de 400 de autori. Este vorba despre
studiul Generația poetică `80 și rostirea
postmodernă a lui Daniel Corbu. În istoria
literaturii nu vor rămâne toți. Vedeți, chiar în
această seară s-a acordat pentru prima dată
Premiul Opera Omnia unui reprezentant al
generației `80. Sunt 23 de poeți premiați.
Da, numai că sunt din vreo trei generații: de la
Doinaș până la generația `80. Aici e o sită... Nu
timpul, ci capacitatea noastră de înțelegere, de
interpretare este cea care contează. În `68 când
am citit, potrivit tablei de materie cu poeți a lui
Călinescu, unde erau 100 de autori, am reținut
44. Astăzi, în istoria literaturii pot rămâne 15.
Acum fac o versiune a Istoriei Literaturii Române
pe înțelesul acelora care citesc, care va fi din sinte-
ze, care nu va mai avea 2000 de pagini, ci 300,
unde vor intra cred că până la 10-15 autori. În
această versiune pe care o pregătesc nu trec din-
coace de `89, nu trec spre generația 2000. Sunt
un pic dezorientat, în ceea ce privește această
generație. Nu îmi dau seama ce se poate alege
de aici. Sita nu merge aici, se blochează. Sunt
câțiva poeți, sunt câțiva prozatori, câțiva critici,
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 75
www.zonaliterara.ro
dar nu mă simt în stare să-i citesc. Am făcut
tentativa cu mai mulți dintre ei și nu mi-a plă-
cut ce am citit, dar nici nu vreau să spun că nu
sunt scriitori. Cât despre noua critică, pentru
mine, la început a fost ceva încurajator. Am
constatat deodată că se revine la o perioadă
mai veche în care erau foarte mulți cronicari
literari, care cu timpul dispăruseră pentru că
deveniseră eseiști, filosofi ș.a.m.d. Acum e o
generație de cronicari literari care demonstrea-
ză că sunt cronicari literari, critici de întâmpina-
re. Și acum e nevoie de ei, mai ales în condițiile
în care internetul, rețelele de socializare și
televiziunea încearcă să ne convingă că absolut
oricine scrie, oriunde, e genial. Trebuie, totuși,
spirit critic. Or dacă nu pui un filtru, nu ai un
spirit critic în fața acestui val literar, riști să nu
mai înțelegi absolut nimic. Cred că o echipă de
cronicari literari (apropiați ca vârstă) în acest
moment (6-7) ar putea face acest filtru, dar
partea proastă este că suferă toți – sau aproape
toți – de o boală, care s-ar putea chema prezen-
teism. Nu îi interesează decât ceea ce ține de
generația lor, de gustul lor, de momentul actu-
al. Ei nu sunt interesați de literatura deja clasi-
cizată. Atunci, mă întreb, cum poți spune dacă
o carte e bună sau proastă dacă nu o compari?
Critica e o comparație permanentă, spontană.
Orice afirmație pe care o fac despre o carte
mă duce implicit la alte cărți, mai noi sau mai
vechi. Dacă nu faci comparație nu poți să faci
critică, mai ales la acest nivel, unde important
este să spui DA sau NU. Un cronicar literar
zice DA sau NU, nu stă să se întindă la analize.
Argumentele vin apoi, pentru că de regulă în
primul moment trebuie să mergi la sigur.
Pe filonul competiției se vorbește tot mai mult
despre Nobel pentru un scriitor român. Criticul
Nicolae Manolescu garantează un scriitor
român contemporan spre premiul Nobel?
Nu... Să nu exagerăm. Scriitorii români ar fi meri-
tat în decursul timpului să ia Nobel. Rebreanu,
Arghezi, Sadoveanu sunt scriitori care puteau
să ia Nobel. Dar încă o dată, premiul Nobel nu
consacră neapărat niște valori, consacră niște
trenduri, consacră niște mode. Și să nu uităm...
câți poeți au luat premiul Nobel?... Foarte puțini.
Cei mai mulți care au luat au fost romancieri și
așa va fi și în continuare. Mircea Cărtărescu este
fără îndoială un mare scriitor, dar nu poți să iei
premiul Nobel numai pe romanul Orbitor și
câteva nuvele, restul fiind poezie. Nu e nimeni
de premiul Nobel în astfel de condiții, să fim
sinceri. Îmi pare rău că este așa. Într-un fel este
o competiție injustă, cu niște reguli care nu au
a face cu literatura și valoarea literară. Merg pe
politici de conținut și nu au legătură cu valoarea
literară.
Rămânem în această zonă a dialogului despre
competiție și comparație. Cum vedeți dum-
neavoastră peisajul, de ansamblu, al culturii
române. Astăzi la Botoșani am văzut peste tot
politicieni. Așa este și în țară. Cum e un eveni-
ment cultural cum apar și oameni de cultură și
politicieni. Parcă e un amestec...
Părerea mea e că nu prea se amestecă... Am
văzut și eu chiar aici la Botoșani, la Zilele
Eminescu, că de la depunerea de coroane până
la cuvântările de la Ipotești primii care au intrat
în scenă au fost politicienii, apoi scriitorii. Dar
asta nu înseamnă că se amestecă. Sunt două
76 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
ape distincte, una mai maronie, alta mai limpe-
de, dar ele nu se amestecă. Din păcate, cultura
scrisă, cea care mă interesează pe mine, nu este
subvenționată în momentul de față. Trebuie o
lege de subvenționare a culturii scrise, așa cum
există pentru teatre, pentru cinematografe, pen-
tru filarmonică. Trebuie să existe și pentru cul-
tura scrisă, pentru reviste. Nimeni nu înțelege
ce importante sunt publicațiile. Fără acestea noi
nu am ști ce se scrie, ce se publică.
Schimbăm registrul. Recent ați fost reales
Președinte al Uniunii Scriitorilor din România.
Cum arată această Uniune în momentul de
față? Aveți pregătite pentru 2014 proiecte noi?
Avem o serie de proiecte și încercăm să obținem
finanțare pentru cât mai multe dintre ele. În fie-
care lună la USR se desfășoară diferite simpozi-
oane tematice, maratoane literare, lecturi publice
de poezie în străinătate. Avem câteva contracte
cu ICR, iar acum încercăm să facem un contract
cu TVR pentru realizarea, măcar o dată pe săp-
tămână, a unei emisiuni literare. Subvenționăm
în teritoriu diferite programe; acolo unde putem,
unde instituțiile locale și de partid nu susțin
nimic. Sunt și orașe unde există excepție: Iași,
Alba Iulia, Botoșani, Sectorul 2. Cine își închipu-
ie că e o mare bucurie să fii Președintele USR se
înșală. E o muncă îngrozitoare. Ultimii bani pe
care i-am primit ca să existăm, să intrăm în 2014,
ne-au venit cu o săptămână înainte de sărbători.
Dacă mai treceau două zile, băncile închideau și
banii treceau în contul pe bugetul noului an, care
avea să intre în funcție abia din a doua, a treia
lună a anului, timp în care era să rămânem fără
plăți pentru utilități, dar mai ales pentru salarii.
O curiozitate mai am... Se spune că Uniunea
Scriitorilor este îmbătrânită și că scriitorii
din noul val nu sunt interesați de a face parte
dintr-o organizație învechită. Care credeți că
sunt cauzele? Există un plan de reorganizare
și reîntinerire a Uniunii?
Este adevărat, în mare măsură, pentru că
o bună parte din interesul acelora care
vor să devină membri USR constă în a lua
indemnizați de merit sau supliment la pensii,
or un tânăr nu se gândește la pensii. Părerea
mea e că face rău. Un tânăr nu câștigă nimic,
dar este o solidaritate de breaslă, una nece-
sară pentru a apăra breasla, pentru a apăra
cultura. În USR nu sunt toți genii. USR nu
e neapărat o asociație de elită, în care intră
numai vârfurile. Sunt scriitori de toată mâna
și așa a fost dintotdeauna. Toate țările din
lume au de la genii – când acestea sunt – până
la scriitori mai slabi. Nu se poate altfel, pen-
tru că e o mașină care merge. Nu spun că în
momentul în care USR dispare, dispar toate
subvențiile, toate suplimentele de pensie și
alte indemnizații de merit. De când cu criza
economică am trecut prin pericolul acesta de
trei ori cel puțin. Tragem obloanele și în acel
moment se duce tot, de aceea vorbesc despre
solidaritatea de breaslă pe care ar trebui să o
arate și cei mai tineri scriitori.
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 77
www.zonaliterara.ro
78 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Friedrich Michael: Ce reprezintă poe-
zia pentru dumneavoastră?
Kocsis Francisko: Îmi cereți un răspuns
imposibil. Singurul cinstit ar fi: totul, dar mi-e
teamă că ar putea fi considerat de unii un semn
de orgoliu, ceea ce ar fi foarte departe de firea
mea, și aș fi suspectat de un dram de ipocrizie
de către alții, ceea ce iarăși n-ar fi adevărat.
Un alt fel de răspuns m-ar constrânge să eva-
dez într-o digresiune, să recurg la răspunsuri
ocolitoare, dar pentru că nu-mi plac stările
confuze, voi opta pentru răspunsurile simple,
clare, asumându-mi „toate inconvenientele” pe
care le provoacă directețea, tranșanța. Așadar,
poezia este un mod de a fi în lume, o speran-
ță de comunicare cu ființe apropiate mie prin
sensibilitate, preocupări, coordonate de situare
în întregul spațiu pe care îl pot cunoaște prin
simțuri, rațiune și imaginație. E o nevoie pe care
o resimte orice ființă (bănuiesc de la o vreme că
și obiectele, deși n-am nici o dovadă), ce altceva
ar fi cântecul păsărilor, țipătul animalelor, ultra-
sunetele peștilor, ce altceva semnalele radio tri-
mise în univers de oameni convinși că nu sun-
tem singuri și mesajul va fi receptat și înțeles
cândva. Este deci o stabilire a locului, limbajului
și mesajului. Și o formă de a te defini atât ca
mod de exprimare și raportare la lume, cât și ca
limbaj, asumare și afirmare a identității. Știu că
momentul conștientizării condiției este confuz
și trebuie să treacă multă vreme până ne putem
explica impulsul și nevoia de a scrie, dar poate
să treacă și toată viața fără să înțelegem profund
prin ce vectori subtili am fost destinați acestui
fel de comunicare. Încă nu sunt absolut sigur că
mă aflu în locul și timpul potrivit pentru mine,
dacă nu-i prea devreme (sau prea târziu) pentru
rostul meu în lume. Dar faptul în sine că scriu
aici, acum și în limba aceasta și nu se produce
nici un cataclism nici în preajmă, nici la distanțe
vizibile înseamnă că nu stric prin existența mea
echilibrul universal. Dacă locul pe care îl ocup
ar fi gol, s-ar putea întâmpla orice. Dacă ceea ce
fac ar rămâne nefăcut, s-ar putea întâmpla orice.
Chiar dacă mi-aș dori uneori un alt statut, un
alt fel de a fi, totul rămâne la nivelul ficțiunii, al
jocurilor minții, pentru că nu-mi stă în putere să
schimb nimic din ceea ce sunt. Poezia este urma
pe care o las eu în existență, urma pe care sunt
capabil s-o las în lume. E mult, e puțin, n-am
habar, dar un lucru e sigur: nu pot face altfel.
Dar să nu se deducă de aici că poetul e un sim-
plu instrument al unui spirit care se comunică,
inspirația vine din interior, de la un eu modelat
P
i

t
u



d



a
n
u

l
l



n


t
i


a
n
u
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 79
www.zonaliterara.ro
conștient și disciplinat cu rigoare, el devine un
performer al limbii, un stăpân al expresiei prin
efort, un artizan, un adevărat meșteșugar; zeița
îl inspiră, dar nu-i scrie textul, trebuie să-l facă
singur, cum se pricepe. Aici ne deosebim, la
priceperea cu care ne facem versul.
În dubla calitate pe care o aveți, de poet
român și de traducător din limba maghiară,
cum apreciați potențialitatea poetică a celor
două limbi?
Cele două limbi sunt structural diferite,
dar la fel de generoase ca potențial expresiv,
sub aspect cultural fiind și una, și alta încă limbi
tinere, cu posibilități de reflectare de profundă
sugestivitate, cărora coloratura subiectivă le
poate conferi oricâte nuanțe, fiecare utilizator
având libertatea de a-și însuși, utiliza și modela
limba după propria sensibilitate, imaginație și
capacitate de asociație. Nici o limbă nu poate
avea atât de mulți poeți încât să-i epuizeze toate
valențele expresive. Amenințarea nu vine deci
din partea aceasta, deși riscul de a radicaliza
limbajul ar putea avea două tăișuri, schimbările
prea agresive, brutale, extreme să-l determine
pe cititor să respingă aceste tentative de înno-
ire, considerându-le extravaganțe inutile, delir
verbal ori fractură de comunicare. Și aceasta ar
însemna o sancțiune extrem de drastică.
În ceea ce privește traducerea, despre
dificultățile pe care le are de înfruntat și de
biruit un cărăuș de identități artistice am scris
în mai multe rânduri, acum nu voi face decât să
reiau succint ideile exprimate pe această temă.
Dacă unii afirmă că traducerea este imposibilă
în spirit și încărcătură afectivă, alții dimpotrivă,
recurg la exagerarea contrariului. Undeva la
jumătatea distanței dintre scepticismul malign
și optimismul dăunător se află o zonă de echili-
bru în care s-au conturat două atitudini subiec-
tive față de actul traducerii, prin opțiunile și
soluțiile pe care le adoptă traducătorii. Fiecare
dintre aceste opțiuni se bazează pe argumen-
te convingătoare, fără a putea însă combate
contraargumentele. Unii traducători consideră
că opera trebuie redată în spiritul ei, de aceea
transpunerea devine o operă de creație. Ceilalți,
mai mulți, sunt adepții fidelității față de origi-
nal și consideră că traducerea trebuie să fie ca
o imagine în oglindă, diferența reducându-se
doar la alteritatea limbajului în care se comuni-
că. Aceștia din urmă preferă să sacrifice elemen-
te ale originalului, cum ar fi rimă sau prozodie,
decât să se abată de la nuanțe, semnificații, cro-
matică, ritm, tensiune interioară. Personal sunt
adeptul unei cât mai elastice fidelități, pentru
că opera trebuie doar tălmăcită, nu răstălmă-
cită. Opera a fost creată printr-un efort unic la
întrunirea unor frecvențe senzoriale, emoționa-
le și culturale irepetabile, de aceea nu poate fi
re-creată, ci doar redată, retransmisă. Dintr-o
asemenea atitudine, se poate deduce și respec-
tul pentru autor. Traducătorul nu poate uzurpa
calitatea acestuia.
Dar pe lângă aceste câteva enunțuri,
traducerea presupune un întreg cod de reguli
personale nescrise, aplicate de fiecare după cri-
terii dintre cele mai nuanțate.
Traducătorul trebuie să învingă și obsta-
cole care nu țin numai de limbaj, ci de simboluri
culturale specifice, de aceea trebuie să fie un fin
cunoscător al culturii din care traduce, pentru a
nu altera sensuri sau nuanțe care nu se regăsesc
cu aceeași valoare în limba sa. Aceste elemente
de istoria culturii necesită de multe ori explica-
ții pentru cititorul obișnuit, pentru a-și însuși
nedeformat conținuturi cu care nu s-a întâlnit
în cultura sa ori ele au dobândit semnificații
diferite, chiar dacă pornesc din aceeași sursă
culturală. Lacunele de cunoaștere pot da naște-
re la situații jenante. Cei mai mulți traducători
sunt conștienți de dificultățile de această natură
și evită cu relativă ușurință alterările prin con-
sultarea unor lucrări de specialitate, din ce în ce
mai multe, mai consistente și mai competente,
din fericire. Cât privește informațiile ce țin de
un substrat cultural specific, lucrările de etno-
grafie și de istoria culturii sunt extrem de utile
și facilitează decelarea între nuanțe și simboluri
cu semantică diferențiată.
O altă tentație, poate cea mai perfidă,
care se produce aproape inconștient, este tran-
sferul limbajului propriu la autorii traduși.
Pentru a evita o asemenea capcană, traducăto-
rul trebuie să-și însușească până la detalii ine-
fabile opera, să se lase dominat de spiritul ei, să
caute acele soluții care redau ritm, cromatică,
sugestivitate, frecvență noțională, amplitudine
semantică. Este cu adevărat dificil de realizat
asemenea performanțe, însă satisfacțiile sunt cu
atât mai mari.
Limba maghiară permite nuanțări extra-
ordinar de multe, fiind o limbă de construcție,
de aglutinare, de aceea și traducerea în limba
maghiară oferă mult mai multe soluții de adop-
ție a oricăror opere, pe când opera unui stilist
maghiar sau a unui poet cu asociații unice,
inimitabile, cum este József Attila, de pildă,
par de-a dreptul imposibile, nu doar dificile de
80 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
transpus în altă limbă. Am trecut prin această
experiență și am și exemplul cel mai elocvent:
am încercat să traduc o celebră poezie a poetu-
lui în urmă cu mai bine de 25 de ani, fără succes,
am revenit la ea de multe ori, cu același eșec,
reușind abia anul trecut, după ce am recurs la
o altă topică a versurilor, dar între prima ten-
tativă și reușita de acum am citit de câteva sute
de ori poezia, o știu pe din afară, îi aud inflexi-
unile, sesizez amplitudinea fiecărui sunet, cred
că nu cunosc mai bine nici un alt text. Uneori
este necesar să atingi acest nivel de cunoaștere,
dincolo de care nu mai există obstacole.
Tot ce am spus până aici ar trebui să
susțină un răspuns cât se poate de simplu: cele
două limbi sunt asemenea zăcămintelor abia
descoperite, pregătite pentru exploatare.
Cine sunt poeții pe care-i (re)citiți cu
mare plăcere?
O, sunt foarte mulți, de la antici la pri-
eteni, și tocmai de aceea, ca să nu pară un șir
întâmplător de nume, voi încerca să-i grupez
pe epoci și culturi, dar mai înainte de asta țin
foarte mult să spun că nu voi putea să-i înțe-
leg pe cei care nu mai deschid cărțile anticilor
sau ale clasicilor, considerând că s-au perimat,
sunt desueți sau, și mai rău, primitivi. Consider
că asemenea calificative se pot atribui multor
domenii ale existenței, dar poezia nu le suportă.
Ar mai trebui să adaug că accesul la opera unora
dintre ei mi-a fost facilitată de cunoașterea
limbii maghiare, poeții netraduși sau prezenți
cu numai câteva texte în antologii românești
nici ele foarte reprezentative erau accesibili în
a doua limbă a mea. Așadar, de la marii lirici
greci ai antichității (Sappho, Alceu, Pindar, Ana-
creon) la chinezii descoperiți într-o antologie a
poeziei clasice (secolul al XI-lea î.Cr. – 1911)
din 1963 (și aici țin să-i amintesc numai pe cei
recitiți de numeroase ori de atunci: Li Tai-pe
– cunoscut și ca Li Po – și Du Fu, marii poeți
ai Dinastiei Tang, Van Vei, contemporanul lor,
și Bo Ţziui-i), latinii Ovidiu și Catul, indianul
Kalidasa, perșii Omar Khayyam, Saadi, Firdusi,
Hafez, apoi Petrarca, Villon și câțiva clasici
germani (Goethe, Schiller) și arhicunoscuții
francezi și englezi, apoi, din perioada modernă,
de-a valma, Hölderlin, Rimbaud, Shelley, Keats,
E. A. Poe, Baudelaire, Lermontov, Esenin, Whit-
mann, Lorca, Apollinaire, Stefan George, Rilke,
Trakl, Celan, Tagore, Ţvetaieva, Chagall, Ahma-
tova, Kavafis, Seferis, Elytis, Pessoa, Ungaretti,
Saba, Montale, Quasimodo, Borges, Neruda,
César Vallejo, Murilo Mendes, Frank O’Hara,
Dylan Thomas, Silvia Plath, Senghor și mulți,
mulți alții, apoi ungurii Petőfi (obligatoriu chiar
de la început, pentru că e atotprezent), Arany
János, Ady Endre, József Attila, Szabó Lőrinc,
Radnóti Miklós, Illyés Gyula, Kassák Lajos,
Áprily Lajos, Orbán Ottó, Nagy László, Kányá-
di Sándor, Szilágyi Domokos, Pilinszky János,
dar și un grup consistent de poeți foarte tineri,
iar dintre români Eminescu, Bacovia, Barbu,
Blaga, Arghezi, Pillat, Virgil Mazilescu, Cezar
Baltag, Mihai Ursachi, Nichita Stănescu, Mircea
Ivănescu, Marius Robescu, Ileana Mălăncioiu,
Ioan Es. Pop, Aurel Pantea, Alexandru Mușina,
Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Marta Petreu,
Ion Mureșan, Dan Damaschin, Nicolae Coande,
Emilian Galaicu-Păun, Radu Vancu, dar și pri-
etenii mei Teodor Borz și Ion Dumbravă, cu
nimic mai prejos decât ceilalți, unici în felul lor.
Știu că ar mai fi fost multe nume de amintit din
lumea largă și din cele două literaturi pe care le
cunosc și le iubesc profund, dar la o repede tre-
cere în revistă m-am oprit mai ales la cei pe care
îi recitesc adesea cu aceeași plăcere. Și încă ceva:
acesta nu-i un clasament (dovadă că lipsesc de
aici poeți pe care alții i-ar pune în capul listei),
ci numai luminile unui univers pe care-l simt tot
mai aproape, până la identificare.
Cum vedeți viitorul poeziei în Româ-
nia și în Ungaria?
Chiar dacă întrebarea e restrictivă, răs-
punsul este același. Lumea a lansat tema crizei
lirismului într-un moment de criză socială și
dificultăți existențiale, deloc favorabile culturii
în general, deși nu cred că se poate vorbi de o
criză reală a genului, ci mai curând de epuiza-
rea resurselor unor experiențe estetice, după
care intervine senzația mersului pe loc sau în
cerc, când autorii nu reușesc să se smulgă din
forța centripetă a unui anumit manierism, însă
aici vorbim despre identități, nu despre capaci-
tatea genului de a-și acumula energia necesară
declanșării unui nou ciclu de evoluție, fenomen
ce se petrece, de regulă, prin pătrunderea și
afirmarea unei noi generații în arealul literar.
Important este, cred eu, ca perioada de declin să
nu se prelungească dincolo de ieșirea din scenă
a unei generații, pentru că atunci am asista la
întronarea manierismului. Din fericire, la noi
generațiile se succed cu repeziciune și încearcă
să se înlăture una pe cealaltă chiar mai înainte
de a fi îmbătrânit o paradigmă estetică. Dar și
manieriștii sosesc cu aceeași viteză, ba uneori
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 81
www.zonaliterara.ro
chiar mai mare... Însă și această „dislocuire”
accelerată are o explicație cât se poate de evi-
dentă: asistăm la o puternică avalanșă tehnicis-
tă și informațională care grăbește succesiunea
evenimentelor, „timpul nu mai are răbdare”,
trăim în ritm năucitor. Asta înseamnă că nu mai
avem acel „timp leneș” pe care cei vechi l-au
dedicat lecturii și degustării celorlalte arte. Însă
chiar și în acest context, aparent nefavorabil
poeziei, sunt convins că numărul „natural” al
celor atrași de poezie nu scade cu nimic de la
o generație la alta. Îmi amintesc de numărul
năucitor de mare al tinerilor care asaltau în anii
’70 revistele literare și editurile atât de puține
la număr atunci, încercând să câștige concur-
surile născocite anume pentru a le bara drumul
spre afirmare, și-l compar cu numărul celor ce
încearcă acum să dobândească gloria literară și
constat că procentul este simțitor egal, de unde
deduc pe cont propriu că numărul este aproape
constant. Însuflețirea adolescentină pune în
mișcare grupuri impresionant de mari de ama-
tori, temperați apoi de anii maturizării, printre
ei aflându-se și cei ce nu vor abandona și vor
încerca afirmarea, rezervată unui număr redus,
majoritatea rămânând buni cititori și unii dintre
ei îndârjiți autori de cărți cu totul obscure. Mă
aflu într-un loc de unde fenomenul se poate
decela cu relativă ușurință, redacția fiind asal-
tată de producțiile lor adesea jenante.
Mediul social al celor două țări și nevo-
ile populației nu diferă prea mult, ca urmare
nici în viitor nu vor exista diferențe majore,
cu atât mai mult cu cât anumite tendințe au
ecou în ambele culturi. Un singur lucru ar fi
de subliniat în plus pentru Ungaria: vecinăta-
tea culturii germane și influența ei nemediată,
consecință tradusă direct în procentul ceva mai
mare al celor ce aspiră să respire aerul culturii
de elită, să participe la realizarea și consumul ei.
În rest, lucrurile vor sta aproximativ la fel: câtă
vreme indivizii speciei noastre își vor păstra
moștenirea genetică, nu vor ceda tendinței de
robotizare și-și vor conserva valențele afective,
șansele lirismului nu se vor diminua cu nimic.
Sunt convins însă că vor exista (cum au și exis-
tat) perioade mai mult sau mai puțin fecunde.
Dar aici nu discutăm despre capriciile Fortunei,
ci despre o însușire care transcende efemerul și
își are originea în sensibilitatea umană.
Vă considerați împlinit ca poet? Care
este raportul poeziei cu proza pe care ați
scris-o?
P
i

t
u



d



a
n
u

l
l



n


t
i


a
n
u

F
e
r
e
a
s
t
r
a
82 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Încă nu, și cred că niciodată nu ne sim-
țim astfel, altfel n-am mai scrie, n-am mai adă-
uga nici un vers la cele deja adunate în volume.
Câtă vreme încă simt nevoia de a scrie, consider
că mai am ceva de spus, de adăugat o nuanță
la imaginea reflectată de oglinzile aburite ale
textului, mai am de accentuat ori de atenuat o
tușă a portretului pe care mi l-am schițat de-a
lungul anilor. Și cum portretul liric nu poate fi
terminat niciodată, mereu îl retușez și caut să-l
așez în unghiul pe care-l consider favorabil,
deși știu că din unghiul acesta nu mă va putea
vedea nimeni, niciodată. Încă scriu și vă pot
spune că am dobândit un calm interior care
trece în poezie și strunește discursul, îi elimină
asperitățile de altădată, când graba tinereții lăsa
între versuri spații mari pe care cititorul trebuie
să le determine cu precizie geometrică pentru a
putea să le străbată, era ca și cum l-aș obliga să
construiască un pod între maluri de râu ca să se
poată duce mai departe, acum îi construiesc și
podul, îi pavez și drumul, ba îi mai las în locuri
la vedere și câteva delicatese și stropi răcoritori.
Nu știu cât va mai dura această stare fastă, dar
îmi doresc să nu se sfârșească prea curând.
Ajuns aici, mi-am adus aminte de Kányádi Sán-
dor, un mare poet maghiar, un posibil laureat
al premiului Nobel, dacă timpul va mai avea
un pic de răbdare cu el. În volumul Efectul
admirației. Poeți maghiari din Transilvania, apărut
în anul 2005, am inclus o selecție consistentă
din creația sa și ne-am întâlnit în mai multe
rânduri după aceea, el făcând parte din stirpea
persoanelor extrem de volubile, iubitoare de
dialog și de poveste, înfiorate de dorința de a se
povesti, de a se confesa, stăpânite de o stranie
nevoie de a se „cuibări” în sufletul și memoria
ascultătorilor. Și lui îi place să relateze cu lux de
amănunte întâmplări savuroase, să treacă de la
o poveste la alta, să recite versuri memorabile,
să fie viu. Într-o seară, când verva lui s-a mai
domolit, a spus brusc, cu amărăciune, că nu mai
scrie de multă vreme, doar recitește din când în
când, când vreo editură vrea să-i tipărească o
nouă ediție, vechile texte și vede unde trebuia
să mai zăbovească, să „dea cu șmirghel” („când
ești bătrân, cauți cusur tinereții”), pe alocuri
mai îndreaptă cu convingerea că niciodată nu
poți să ajungi la forma definitivă, întotdeauna
ar mai fi ceva de îndreptat, căci perfecțiunea e
rezervată zeilor. Amintindu-mi de amărăciunea
lui, resimt profund teama că ar putea veni o
vreme când nu voi mai avea puterea de a scrie
sau, și mai rău, nu-i voi mai simți rostul.
Am scris proză pentru că există lucruri
rezervate prozei, de care poezia nu se poate
apropia decât alterându-se. N-am scris însă o
proză realistă, n-am simțit nevoia de a relata
despre situații concrete, de a zugrăvi umanul
în esența sa cotidiană sau istorică, spiritul meu
a fost atras numai de întâmplări în care viul
ajunge pe marginea incertă dintre real și ceea
ce-i urmează, care contrariază sau contrazic
simțurile („eu văd numai lucruri adevărate/ și
cu închipuirea”), care par de neînțeles sau de
neîntâmplat, chiar și atunci când suntem noi
înșine incluși în derularea lor. Am scris aceste
povestiri fantastice pentru că poezia nu le putea
oferi un spațiu îndeajuns de generos pentru
misterul și frisonul lor amintind de neînțelesul
escatologic. Ce ar mai fi de spus aici, pentru
mine poezia și proza sunt despărțite de granițe
bulversante, domenii care nu comunică, ori ești
de-o parte, ori de alta. Când am scris o bună
parte din prozele singurului volum pe care l-am
scos, m-am îndepărtat într-atât de poezie încât
n-am mai reușit să scriu nici un vers o perioa-
dă foarte lungă, de parcă aș fi fost expulzat și
deposedat de darul poetic. În cazul meu, poezia
și proza nu se împacă, se resping. După această
experiență, nu m-am mai apropiat de proză
decât în momentele când nu reușeam să scriu
poezie. Intenția mea e să adun povestirile scrise
în aceste intervale într-o nouă carte de proză
fantastică, probabil ultima, pentru că genul de
proză pe care o scriu eu nu se poate întinde pe
mii de pagini, ele relatând întâmplări pe care
le aflăm, intuim sau trăim atât de rar și atât
de miraculos, încât par desprinse din zona de
suprapunere a două realități, niciuna cunoscută
pe de-a-ntregul, nici de respins cu totul.
Ați condus mulți ani revista Vatra.
Cum percepeți peisajul literar din România?
Într-adevăr, am avut privilegiul și res-
ponsabilitatea de a lucra în această redacție ală-
turi de oameni de mare prestigiu, de care sunt
legat prin mii de fire, de la afinități culturale la
cea mai strânsă prietenie. Redacția unei reviste
de mare prestigiu, în care vor să publice cei mai
apreciați autori ai momentului, este locul din
care se poate observa peisajul literar de aproa-
pe, profund implicat însă, într-atât încât devii
extrem de subiectiv, de aceea e mai bine să lași
să treacă un timp care să obiectiveze relațiile.
Lucrul care se poate spune fără reținere e că și
acum tineretul asediază redacția și-și manifestă
nerăbdarea, mulți dintre ei mult prea devreme
pentru nivelul la care se află creația lor. Trebuie
să fii plin de tact, precaut, insidios, compre-
hensiv, îngăduitor sau încurajator cu o seamă
de tineri diligenți care se imaginează ceea ce ar
putea deveni, dar încă nu-i îndreptățește aproa-
pe nimic să viseze. Vatra este totuși revista care
va figura în cv-ul multor scriitori la locul debu-
tului, pentru că toți cei cu reale calități au fost
promovați fără reținere.
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 83
www.zonaliterara.ro
Ioan Mateiciuc: Dragă doamnă, bine v-am regăsit, sper la
fel de pozitivă și plină de har. Câte lucruri noi s-au întâm-
plat de la ultima noastră întâlnire?
Magda Puskas: Mulțumesc pentru aprecieri. Mă strădu-
iesc să fiu mereu pozitivă și plină de dar, pentru că har au
preoții. În afară de vreo câteva riduri în plus, au mai apărut
câteva piese printre care Ușor de vară, Ca vara trecu, În fiecare
zi. Altele au trecut din stadiul de omidă la starea de larvă,
am mai experimentat câteva formule de trupă folosind con-
trabas, nai, liră egipteană, drums, saz, pe lângă vioară, cajon
și ce mai era pe atunci când am cântat în concertele din
Moldova, inclusiv la Siret, încercând să aduc pe scenă, în și
pe lângă folk, câteva noi influențe, inclusiv influențe world
music. M-am mai implicat în organizarea unor evenimen-
te de gen, nu numai pe plan local, dar am și continuat cu
84 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
concertele de la cluburile și festivalurile la care
am fost invitată. Au mai fost și câteva concerte
private. Privitor la repertoriu, am permanentizat
în cadrul recitalului meu piese din repertoriul
Mariei Tănase, Edith Piaf și evergreen-uri, pen-
tru a mă prezenta pe scenă cu un show care să
satisfacă cât mai multe gusturi.
Fiecare se naște cu câte o misiune pe care
Dumnezeu ne-o dăruiește. Ați reușit să
rezolvați necunoscuta asta până acum?
Misiune pe care ne-o asumăm atunci
când pornim la drum, spre Pământ. Dacă m-aș
fi achitat de misiunea mea cred că nu aș mai fi
aici. Înseamnă că mai am multe de învățat de
la oameni și din situații, ca necunoscuta din
ecuație să fie rezolvată. Sunt sigură că până la
rezultat vor mai apărea alte și alte necunoscute
care se întind de la Alfa la Omega.
Ați scris scrisori de dragoste? Se mai scriu
astăzi scrisori? Oare știu cei ce nu scriu cât
pierd?

”Că nu e om să nu fi scris...” o scrisoare, cred,
chiar fără adresă, o scrisoare pentru cineva sau
doar pentru sine. Cândva foarte demult, scriam
scrisori foarte lungi, nu știu dacă erau de dragos-
te sau erau un fel de scrisori – jurnal, cum cred că
generația mea a învățat din romane - ar fi intere-
sant de ținut. Cred că „scrisorile de azi” se scriu
pe Facebook, așa cum sunt și vremurile, scurte,
precipitate, telegrafice cu sentimentele pe „față”
sau mai bine pe perete! (sau mai bine la perete?).
Eu cred că aproape toată lumea scrie astăzi pe
internet. Ieri: „Ţi-am trimis o scrisoare...”. Azi:
„Ţi-am trimis un e-mail”. Trăim vremurile atât de
condensat încât pierdem multe din sentimentele
ascunse în cuvinte frumos caligrafiate și atent
ortografiate, din romantismul și parfumul unei
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 85
www.zonaliterara.ro
pagini albe pe care se odihnește diafan o poezie
de dragoste.
Care este primul cântec care vă vine acum în
minte? Acesta e primul cântec pe care l-ați
cântat, de când vă știți?
Mintea mea este plină de melodii cân-
tate și necântate încât atunci când aș vrea să
conștientizez vreo una, mi-e greu să vorbesc la
singular. Cunosc și pot cânta în jur de 400 de
piese muzicale, am foarte multe piese dragi,
așa cum are toată lumea, cred. Îmi amintesc că
eram foarte mică și ascultam an de an împre-
ună cu părinții și sora mea, seara la radioul
de pe dulap, cântareții participanți la festiva-
lul - concurs de muzică ușoară Cerbul de aur.
Chiar și de atunci mi-au rămas în memorie o
grămadă de cântece pe care mai apoi școlăriță
fiind le-am cântat chiar eu pe scene în recitaluri
alături de artiști maturi, consacrați. Din aceas-
tă cauză îmi este destul de greu să răspund la
această întrebare și dacă aș răspunde nu ar fi
un răspuns spontan așa cum simt că ar vrea
intervievatorul.
Părinții v-au susținut de la bun început în
acest demers muzical, sau a venit mult mai
târziu? Cum erau părinții dumneavoastră?
Nu știu ale cui gene le-am moștenit
pentru că și sora mea și eu am fost talenta-
te și amândurora ne-a fost dat să lucrăm în
domeniul artistic. Părinții noștri au constatat
aplecarea noastră către arte și ne-au susținut
la modul subtil, cum au știut ei, fără să aibă
cunoștințe în acest domeniu ci doar o doză
normală de iubire de frumos, mult bun simț,
înțelepciune și credință. După ce s-au asigurat
că acesta este drumul meu, adică o „carieră”
muzicală, m-au ajutat atâta cât le-a stat în
putință. Sora mea a lucrat, până la decesul
fulgerător în cadrul Casei de cultura „Eugen
Nicoară” din Reghin, ca actriță și instructor la
mai multe trupe de artiști din cadrul acestei
instituții de cultură.
Vă mai aduceți aminte primul cântec pe care
l-ați scris?
Primul cântec, care poate fi considerat
cântec, de fapt sunt două. Pentru că nu știu care
dintre acestea a fost primul, le cânt sau se cântă și
astăzi, le-am compus cu versuri în limba engle-
ză. Atunci era febra descoperirii muzicalității
limbilor străine, mai ales a limbii engleze. Nu-mi
mai amintesc exact ordinea, „Oh, mami please!”
– care a devenit „Taina” sau „I never said” - al
cărui text l-am înlocuit cu poezia „Elegie atlanta”
a lui Adrian Păunescu.
Am observat că multă lume confundă peri-
oada Partajului cu cea a Ecoului. Ambele
combinații muzicale s-au dezvoltat sub sem-
nul Cenaclului. În afară de componență, prin
ce s-au diferențiat cele două perioade? Cum
era Tatiana Stepa? Cum era Sorina Bloj?
Câteva momente legate de cele două perioade.
Întradevăr, confuzia s-a făcut pentru
că eu am fost elementul comun și continuator
în cadrul Cenaclului. Între cele două perioade
a fost la început mai mult o întrepătrundere,
nediferențiindu-se foarte clar. După ce am
câștigat cu Sorina Bloj, la aceea data Feier (iar
eu pe atunci căsătorită Finna) sub numele
Ecou, în toamna anului 1981, Marele premiu
la „Baladele Dunării” de la Galați, am fost
cooptate imediat în Cenaclul Flacăra ca mem-
brii permanenți debutând a doua zi pe scenă
în spectacolul Cenaclului, pentru ca juriul era
format din membrii Cenaclului Flacăra, avân-
du-l ca președinte pe poetul Adrian Păunescu.
În această perioadă de început a Ecoului în
Cenaclu am cântat piesele „La o cană cu vin”,
„Din copilărie”, „Taina”, până în toamna anu-
lui următor când eu m-am retras pentru scurt
timp în care am dat naștere baiatului meu
Tiberiu Finna. Tot atunci în toamnă, înainte
ca eu să merg în concediu de maternitate, a
debutat în Cenaclu Tatiana Stepa, pe atunci
căsătorită Filipoiu, cu piesa „Doina” compusă
împreună cu / sau de soțul ei, Gabi. Grupul
„Ecou” era închegat deoarece cu Sorina cân-
tasem mult timp până am debutat în Cenaclu.
Ajunsesem la o compatibilitate la care am
ajuns și cu Tatiana, ca să gândim și chiar să
greșim în același timp. Sorina era o fire melan-
colică, scria multă poezie, era conștiincioasă,
stăpânind și tehnica chitarei cu mult mai bine
decât mine, a compus majoritatea pieselor din
Ecou la care eu am venit cu unele îmbunătățiri
și cu specificul vocii și trăirilor mele, ceea ce a
dat o notă distinctă scoțând în evidență muzica
interpretată de noi. De exemplu, la binecunos-
cuta piesă „La o cană cu vin”, după ce Sorina
a compus linia de bază, eu am venit cu ideea
unui aranjament vocal specific caracteristicilor
vocii mele, eu făcând și vocea a doua. Atât de
bine înțelegeam ce vrem una de la cealaltă
86 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
încât am ajuns să compunem și la telefon, așa
cum s-a întâmplat cu piesa „Flori de cais” iar
piesa „Probleme” a fost compusă în gara Deda
așteptând trenul către București pentru a pleca
la Cenaclu. La începutul anului 1983, ne-am
reîntors pe scena Cenaclului iar după câteva
luni, Sorina s-a îmbolnăvit de o boala care a
ținut-o multe luni departe de scenă. Am vrut
să plec și eu dar la insistențele poetului Adri-
an Păunescu am rămas în continuare să cânt
piesele care au început deja să fie cunoscute
și cântate de public. În această perioadă am
cântat și singură sau cu Ioana Păunescu, cu
Tatiana, fiind acompaniată și de trupa „Flapo”.
Sorina, datorită unor motive personale, nu a
mai revenit și pentru că în această perioadă
cântam mai mult cu Tatiana, ne-am apropiat
mai mult, chiar implicându-mă în susținerea
morală a acesteia deoarece era o ființă mai
firavă, fiind afectată de personalitatea vulca-
nică a poetului Adrian Păunescu, pe fondul
emotivității și sensibilității ei, plus că proaspă-
tă mămică și ea, avea preocuparea copilului,
iar tensiunea în Cenaclu era destul de mare.
Ca tinere căsătorite și proaspete mămici, ne-am
apropiat și în plan sufletesc și ne-am desco-
perit multe lucruri în comun, inclusiv faptul
că ne completăm muzical, făcând nesimțită
lipsa Sorinei. Deoarece Tatiana nu avea destule
piese pentru un recital de sine stătător iar eu
nu excelam în mânuirea chitarei, am cântat
împreună piesele Ecoului ca și grup fără a avea
un nume deși puteam. Eram asimilate ca și
grupul Ecou de către public, eu am considerat
ca Ecoul este format numai din mine și Sorina
și de aceea nu am fost de acord să continui sub
acest nume, deși Adrian Păunescu îmi cerea
aceasta. În schimb, mai târziu, Sorina n-a mai
fost de acord cu acest adevăr și a început să
caute diferite interprete cu vocea și timbrul
asemănător mie, ca să refacă grupul Ecou,
găsind și cântând sporadic pe plan local cu
diferite fete. Continuând paranteza, cu Sori-
na am mai cântat o perioada ca grup Ecou și
după 1989 în Cenaclul Totuți iubirea. Revenind
la perioada Cenaclului Flacăra, când cântam
cu Tatiana în grup fără a avea un nume, eu
aveam unele liniile melodice înregistrate pe
reportafon și căutam texte oprindu-ne la Elena
Farago, Magda Isanos, Ana Blandiana, Elena
Pană, adică texte din lirica feminină. S-au
potrivit poeziile „Daruri”, „Cirese la urechi”,
„Dac-ai să pleci”, dar și din lirica poeților
români, poezia „Creion” a poetului Alexandru
Brad, „Ofranda” a lui George Stanca, „Mi-e
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 87
www.zonaliterara.ro
bine, mi-e jale” a lui Adrian Păunescu, etc. și
ajutată de Tatiana le-am transpus pe chitară,
cântându-le sporadic. Între timp ambele am
divorțat și eram în faza de partajare a bunuri-
lor. Poetul, în spontaneitatea lui binecunoscu-
tă, fiind în turneu și cazați la Deva, ne-a scris
poezia Partaj, solicitandu-ne să-i compunem
o melodie. Am compus cu Tatiana melodia
și am cântat-o poetului căruia i-a plăcut și
care, tot în spontaneitatea sa, ne-a sugerat că
ar fi interesant ca această piesă să fie debutul
și denumirea noului grup Partaj. De atunci
ne prezenta pe scenă ca fiind Grupul Partaj.
Atunci succesul cel mai mare l-am avut cu pie-
sele „Partaj”,„Antipartaj”, „La o cană cu vin”,
„Taina”. Astfel, nu au existat două perioade
distincte sau o separare clară între grupuri, eu
fiind liantul de legătură între grupuri și piese.
Sorina nu a mai cântat deloc în Cenaclul Flacă-
ra, iar eu cu Tatiana am menținut notorietatea
publică a pieselor de la Ecou. În acest fel s-a
creat confuzia între numele celor două grupuri.
Mai există astăzi niște mici confuzii care trebu-
iesc clarificate. Tot în aceea perioadă, concita-
dinul meu, Majai Gyozo, fiind și el membru al
Cenaclului Flacăra, a compus mai multe piese
printre care și piesa „Totuși iubirea”. Datorită
serviciului, el nu putea veni foarte des la con-
certe, dar piesa era foarte îndrăgită și solicitată.
Văzând aceasta, poetul Adrian Păunescu ne-a
cerut nouă s-o preluăm și s-o cântăm. Era și
o practică în Cenaclu în acest sens, deoarece,
dacă poetul considera că piesele care contau
și nu neapărat cântate de cel care le-a compus,
dacă publicul le cerea, trebuiau cântate cu orice
preț. Tot cântând-o împreună cu Tatiana, iar
mai târziu după 89 și separat, astăzi ni se atri-
buie nouă această piesă. Tot așa s-a întâmplat
și cu piesa „Colindul gutuii din geam” al Nicăi
Zaharia, care nu mai cânta în Cenaclu iar apoi
a plecat în Australia. Oricum, aceste piese au
intrat în conștiența publică ca un bun național,
au intrat în folclor.
O altă diferență între cele două gru-
puri este și de stil și de interpretare. Melodiile
pe care le aveam din timpul Ecoului sau ime-
diat după, cântate cu Tatiana în Partaj, sunt
mai complexe muzical, armonic, și încă mai
poartă semnul distinctiv pe care l-am impri-
mat și la Ecou, tremoloul transformat în ecou.
Aceste piese dar și cele compuse cu Tatiana se
distingeau și pentru că le cântam în canon și
vocile erau mult întrepătrunse, având regis-
tre asemănătoare, ne puteam juca pe portativ.
După interzicerea Cenaclului, eu am plecat la
Reghin iar Tatiana la Lupeni. De atunci până în
1989 am mai avut concerte prin țară cu vechiul
repertoriu, nouă alăturandu-se uneori și fratele
mai mic al Tatianei, Dan, care cânta la saxofon
și vocal. După 1989, fiind la Reghin, am refăcut
88 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
cu Sorina grupul Ecou, am susținut concerte
și am participat la diverse festivaluri de folk
printre care și la Festivalul internațional de la
Ungheni unde am și câștigat marele premiu.
Cu Sorina am fost chiar și membre fondatoare
ale Fundației „Om bun” fiind invitate și cu un
recital în cadrul festivalului cu același nume. În
Cenaclul Totuși Iubirea eu am cântat la înce-
put cu Tatiana iar mai târziu a venit și Sorina
astfel că la un moment dat cântam și cu Sorina
ca și Grup Ecou și cu Tatiana ca și Grup Partaj,
situație care a și dus la unele mici neînțelegeri.
Sorina s-a retras din nou și și-a făcut cu Ale-
xandrina grupul Ecoul iar apoi a înregistrat și
a înscris toate piesele pe numele ei, inclusiv
piese de ale mele sau lucrate pe idei muzicale
de-ale mele. Cu Tatiana am continuat să cânt
până la decesul acesteia. Împreună cu ea, la
mine acasă la Reghin, am definitivat piesa
„Desculț prin zăpadă” iar sora mea Ibi, care
era profesor instructor la mai multe grupuri
artistice din oraș, a compus refrenul piesei.
Ultimul spectacol în care am cântat cu Tatiana
a fost cel de la Folk You din anul 2009. Ca o
ironie a sorții, după decesul Tatianei, piesele
mele pe care le cântam în Partaj au fost înre-
gistrate pe un CD în memoriam Tatiana Stepa,
nefiind și eu menționată, cu toate că eu eram
vocea principală pe respectivele cântece.
Cariera de după anul 2010 a fost una care
a suferit multe schimbări. Au fost benefice
acestea pentru artistul Magda Puskaș? Și aici
mă refer la modificările structurilor muzicale,
pentru că asocierea cu Florin Ștefan, în speță,
a complicat muzica Magdei pe care iubitorii
Cenaclului o știau.
Nu au fost multe schimbări dar au
fost benefice, aducând o prospețime și o altă
viziune asupra aranjamentelor muzicale,
ținându-se cont de dorința mea de actualizare,
de evoluție, de a ține pasul cu societatea și cu
tendințele noi în folk, la unele chiar contri-
buind. Am avut o colaborare foarte frumoasă
chiar pe cd-ul grupului Partaj cu un muzician
din Belgia îndrăgostit de zona Calata - Hue-
din, unde s-a și stabilit ulterior, un muzician
complex, instrumental și vocal, pe nume Tcha
Limberger. Am dat cântecelor haine noi, un stil
cu influențe de muzica django (jazz manouche)
ori de bossa sau chiar un fel de world music.
Eu cred că și formula cu Ioan Onișor sau cea
actuală cu tânărul profesor Rareș Suciu, la care
se adaugă cu percuție și voce Răzvan Krivaci,
este una superioară. Unii dintre iubitorii stilu-
lui vechi nu mai sunt sau își duc „bătrânețile”
acasă, nemaiavând tangență cu locurile în
care se mai cântă azi folk sau pe unde cânt eu,
așa că noile abordări și tendințe sunt pentru
cei activi astăzi și iubitori de muzică, care au
alte trăiri și alte standarde. Cu toate acestea,
cu acești colaboratori noi, inclusiv cu Florin
Ștefan, unele piese le cântăm în variantă clasi-
că arhicunoscută. Alte piese, care s-au pretat,
le-am dezvoltat și schimbat structura punând
acccent nu numai pe voce ci și pe instrumen-
te, pe virtuozitățile artiștilor, dând libertate
de manifestare acestora, unele porțiuni fiind
chiar cu improvizații de moment. Odată ce ai
ca și colaboratori o varietate de instrumentiști,
așa cum am mai arătat cu contrabas, nai, saz,
liră, etc., nu poți păstra sau compune o struc-
tură muzicală simplă, ci cu coroborarea mai
multor ingrediente obții un produs complex
și profesionist. Ca un paradox, se pare că ori-
cum abordez prezentarea în scenă a pieselor,
nu mi se acceptă nicio variantă, sau cel mult
este o acceptare foarte controversată. Adică,
dacă continui cu variantele simple, clasice
ale pieselor, cum pretind unii că ar trebui să
facem cei care suntem categorisiți ca „folkiști”,
părerea tinerilor și a unor colegi este că suntem
învechiți și stilul este perimat, cenaclist, sim-
plist iar dacă purced la o abordare mai com-
plexă în ton cu tendințele muzicii mondiale
chiar, la care ar trebui să ne raliem, cu toate că
și unii dintre colegi încearcă să o facă. Eu sunt
înfierată cum că nu ar trebui să fac așa ceva
pentru că așa nu mai e folk. Astfel că sunt prea
învechită să fiu tânără și prea tânără ca să-mi
permit să fiu învechită și atâta vreme cât ceea
ce fac place oamenilor, în număr discutabil, am
să tot fac ce îmi va permite bunul simț, inima,
sănătatea și nu în ultimul ci în primul rând,
DUMNEZEU.
Când vorbesc de schimbări, îmi vine în minte
poate cel mai frumos cuplu folkistic mixt din
România post-decembristă, Magda Puskaș și
Valentin Moldovan. Care e povestea adevărată
a întâmplărilor?
Da, întradevăr, a fost o colaborare
bună bazată pe o experiență veche împreună,
de pe vremea Cenaclului Flacăra, care după
1989 până în 2010, a devenit o colaborare mai
strânsă datorită faptului că am locuit în același
oraș, Baia Mare, dar și bazată pe un repertoriu
vechi. După 2010 am simțit nevoia de a nu
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 89
www.zonaliterara.ro
rămâne cantonată într-o anumită rutină și de
a mă delimita de o anumită atitudine de scenă
care pe mine mă deranja și mă afecta.
„Din copilărie” sau „La o cană cu vin”?
E greu să alegi între sentimentul
copilăriei inocente și misterul cănii cu vin, al
adolescenței .
Cum vă aduceți aminte de perioada Cenaclu-
lui? Întâmplări dragi sufletului sau mai puțin
fericite? Era un dezavantaj în Cenaclu, faptul
că erai de sex feminin, sau dimpotrivă, fetele
erau menajate?
Despre perioada Cenaclului Flacăra,
pe scurt, aș putea spune că a fost cea mai
frumoasă și prolifică perioadă a vieții mele.
Despre întâmplări fericite care au rămas, și
cele nefericite care datorită trecerii vremii s-au
transformat tot în fericite, aș putea să scriu o
carte, atât eu cât și oricare dintre cei care au
stat măcar un an în această uzină de creație.
Am fost destul de puține fete în Cenaclu. Îți
trebuia ceva tărie de caracter nu numai să
ajungi la stadiul de membru permanent ci să te
și menții acolo. Era o atmosferă de muncă, nu
de concediu sau vacanță. Noi fetele eram ceva
mai conștiincioase, făcând zilnic (adică la fie-
care eveniment) listele cu repertoriile tuturor
colegilor, adunam biletele cu cererile muzicale
sau cu gândurile tinerilor spectatori primite în
timpul concertului, transcriam citeț poeziile pe
care poetul Adrian Păunescu le scria în timpul
sau pe drum către alte concerte, mai scriam și
pentru revista Flacăra date despre desfășurarea
concertelor, cîți oameni au participat, cine și ce
a cântat, evenimente deosebite din timpul con-
certului, stări, emoții, atmosferă , în schimb noi
nu trebuia să cărăm boxe și să ne implicăm în
activități fizice ca jocul de fotbal, la care colegii
noștri erau aproape obligați să meargă.
Colaborările de după 2010 sunt legate de
tineri are aspiră la arta cu chitara. Simpatizați
pe cineva în mod deosebit, aveți o listă de
tineri pe care ați paria că vor răzbate pe ogoa-
rele muzicii folk?
La selectarea tinerilor mei colaboratori
nu am avut în vedere ca aceștia să fie pe lângă
90 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
buni instrumentiști și vocaliști, am căutat să fie
profesioniști în ceea ce fac și în ceea ce voiam eu
să abordez, adică să ne înțelegem muzical. Nu
mă refer aici la Onișor sau la Krivaci, pentru ca
ei au deja o notorietate în folk și premii caștigate
la festivaluri de folk, inclusiv Florin Ștefan. Eu îi
consider profesioniști care abordează și sunt buni
în alte genuri muzicale, folkul fiind tangențial. Eu
i-am introdus pe scenele mari, i-am lăsat și încu-
rajat să-și manifeste liber personalitatea artistică
complexă. Am încercat să încurajez, am sprijinit
și sprijin tineri cu care n-am colaborat sau nu
colaborez dar am văzut că ar avea potențialul de
a se afirma și în muzica folk. Am fost solicitată
să jurizez o seamă de festivaluri de gen cu ocazia
cărora am întâlnit foarte mulți tineri talentați care
meritau sprijiniți și motivați să continue, dacă și ei
cred că merită efortul. Oricum, nu este un mijloc
care să le poată asigura viețuirea ci doar șlefuirea
sufletească pe care o vor folosi pentru a viețui
frumos. Nu cred că e vorba de pariul nostru ci de
capacitatea și dorința lor de a ajunge unde-și pro-
pun și aș putea chiar să vă dau câteva nume, dar
n-aș vrea să supăr pe nimeni și nici să fac deter-
minări poate ne la locul lor.
Câteva locuri pe unde ați cântat și v-ați reîn-
toarce de fiecare dată. De ce?
„Omul sfințește locul”. Peste tot sunt
oameni, iar dacă acei oameni au nevoie de
mine, m-aș întoarce oriunde și oricând, chiar
dacă uneori e greu, oboseala se simte mai acut
de la o anumită vârstă, chiar dacă acei oameni și
acel loc nu au încă nume ci abia se inventează.
Un mesaj pentru cititorii Zonei Literare.
Chiar dacă nu vă cunosc personal pe
toți, pot să presupun ce aspirații aveți dacă
citiți din Zonă. Vă place să lecturați, să scrieti
scrisori și poezie. Zona Literară sună încă bine,
sperăm să nu ajungă Zona „Crepusculară”, mă
refer la faptul că preparatorii și consumatorii
de literatură să nu ajungă înt-atât de „rara
avis” încât să trebuiască să-i căutăm la înde-
părtări de ani lumină. Vă salut cu simpatie și
de la dumneavoastră așteptăm atitudini perti-
nente față de marile probleme cu care se con-
fruntă copiii noștri care nu mai citesc de mult
cărți, de scris ce să mai vorbim.
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 91
www.zonaliterara.ro
În descrierea personalismului etic înteme-
iat de Max Scheler (1874-1928), voi pleca de la
constatarea că filosoful german utilizează feno-
menologia în chip polemic împotriva a două
concepte contemporane: una despre om și locul
său unic în univers, cealaltă despre acțiunea etică
responsabilă. Pe de o parte, el ia atitudine împo-
triva tendințelor formaliste unilaterale prezente
în filosofia morală kantiană și neokantiană, alfel
spus, împotriva eticii datoriei (deontologia), iar
pe de altă parte, critică adversarul tradițional
al filosofiei morale kantiene, anume teoria etică
a consecințelor (utilitarismul). Scheler respinge
utilitarismul deoarece, în interpretarea sensului
moral al acțiunilor umane, acesta nu ia deloc în
serios tezele fundamentale expuse de Immanuel
Kant în cele trei Critici. În aceste împrejurări
teoretice, Max Scheler încearcă să-și găsească o
nouă direcție de cercetare în filosofia moralei.
Într-o primă fază, Scheler este de acord
cu Immanuel Kant, care, în Bazele metafizicii
moravurilor, afirmă indirect faptul că valoarea
morală a unei acțiuni depinde exclusiv de inten-
ția care a stat la baza acesteia
1
. Astfel, atunci
când cineva se străduiește în permanență să
facă bine din punct de vedere moral, acesta este
un om bun indiferent dacă reușește într-adevăr
să înfăptuiască, sau nu, binele respectiv. Max
�f� �mmanu�l Kant� Bazele metafzicii moravurilor� t�a�
du���� d� ��ido� �olin� Editu�a �nt�t� Fili���tii d� T��
008� �� 9�
Scheler merge însă mai departe și afirmă că
„urmările faptice ale unei acțiuni sunt cu totul
indiferente pentru judecata morală a acțiunii și
a celui ce acționează”
2
. Acest punct de vedere
poate fi lămurit printr-un exemplu: să presu-
punem că cineva strânge în timpul său liber
bani pentru o organizație umanitară, în scopul
de a veni în ajutor populației dintr-o țară aflată
în curs de dezvoltare și care a fost lovită de o
catastrofă naturală. Să admitem, mai de parte,
că s-a dovedit faptul că banii strânși au ajuns
în buzunarele unui grup de generali corupți,
care au folosit banii pentru cumpărarea de arme
folosite cu scopul de a extermina populația lovi-
tă de catastrofă. În acest caz, o intenție bună a
dus la o acțiune care a atras după sine nemijlocit
consecințe nefaste.
Deși acțiunea a contribuit la extinderea
răului în lume, Kant și Scheler ar susține că
aceasta este bună din punct de vedere moral,
deoarece a avut drept cauză „voința de a face
bine”. Analiza lui Scheler se bazează pe faptul
că omul este stăpânul voinței proprii și poate
decide singur dacă vrea binele sau răul. În con-
secință, omul trebuie judecat doar în funcție de
această voință de a face binele sau răul, el nea-
2 �ax S���l��� Le Formalisme en éthique et l’éthique
matériale des valeurs: essai nouveau pour fonder un per-
sonnalisme éthique; t�aduit d� l’all�mand �a� �au�i�� d�
�andilla�� Edition� �alima�d� Pa�i�� 955� �� 65�
92 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
vând nici o garanție că acțiunea sa va produce
consecințele dorite. Din punct de vedere moral
omul poate fi făcut responsabil doar pentru
intenția lui de a face binele, fiind irelevant dacă
face într-adevăr, prin acțiunea sa, ceva bun sau
nu. Până în acest punct, Scheler și Kant sunt de
acord, însă, ceea ce va critica Max Scheler mora-
lei lui Immanuel Kant este faptul că această ati-
tudine asupra acțiunii morale, după cum reiese
din exemplul de mai sus, ar trage concluzii ero-
nate în ceea ce privește fundamentele eticii.
Această critică se sprijină pe o înțelegere
unilaterală a lui Kant, care, desigur, face abs-
tracție de celelalte presupoziții ale filosofiei
kantiene. Această unilateralitate îi permite lui
Scheler să-și construiască un adversar, astfel
încât printr-o delimitare față de acesta să evi-
dențieze mai limpede propriul punct de vedere.
Potrivit lui Scheler, Immanuel Kant are dreptate
doar în măsura în care etica trebuie să se înte-
meieze exclusiv pe principii care oferă posibli-
tatea de a-l face pe om răspunzător din punct de
vedere moral pentru acțiunile sale. Acest lucru
exclude însă faptul ca principiile etice să pretin-
dă din partea unei anumite persoane (în cazul
în care respectiva persoană vrea să acționeze
în conformitate cu acele principii), să realizeze
efectiv un bine atunci când acționează. Căci,
atât faptele bune din această lume, cât și con-
cepția mea despre felul în care intervin efectiv
prin aceste fapte bune, au un caracter acciden-
tal, care exclude libertatea mea și, prin aceasta,
răspunderea mea morală.
Mai mult, în opinia lui Max Scheler,
Immanuel Kant ajunge la următoarea concluzie
eronată: o morală independentă de conținutul
bun sau rău al consecințelor acțiunilor unui
individ nu poate avea nici un fundament. În
acest sens, Scheler crede că este necesar să se
găsească un principiu etic pur formal de care să mă
pot folosi în calitate de fir conducător al acțiunilor
mele. Evident, prin metoda criticii raționale,
Immanuel Kant formulează acest principiu for-
mal al rațiunii practice pure, astfel încât în fieca-
re situație am datoria de a acționa în concordan-
ță cu el, principiu a cărui valabilitate generală
va putea fi recunoscută de orice ființă rațională
3

(așa numitul imperativ categoric). În ceea ce pri-
vește acțiunea mea va trebui să mă las ghidat
întodeauna de acest principiu suprem, pur
formal. Atunci când o acțiune este îndeplinită
în conformitate cu acest principiu, ea este bună
din punct de vedere moral, indiferent de tipul
de acțiune bună care este în fapt promovată sau
împiedicată.
Scheler ajunge să respingă această etică
formalistă, atrăgând atenția că este neesențial
din punct de vedere etic, dacă o acțiune realizea-
3 �mmanu�l Kant� Critica raţiunii practice� t�adu���� d�
T�aian B��il�an� Editu�a Paid��a� Bu�u���ti� 003� �� 39�
ză o valoare și, prin aceasta, promovează binele
în lume, întrucât de aici nu reiese că valorile
însele sunt lipsite de însemnătate pentru etică
4
.
După opinia lui Scheler, Kant trece cu vederea
faptul că este important din punct de vedere
moral ce valori doresc să realizez, deși acesta
are dreptate atunci când susține că din per-
spectiva moralității este indiferent dacă valorile
sunt într-adevăr realizate sau nu. Plecând de la
această obiecție, Max Scheler vrea să delimiteze
„valorile realizate”, bunurile deja existente în
lume, de „valorile în sine”. Bunul, în concepția
lui Max Scheler este un „obiect valoric”
5
. Un
astfel de obiect valoric există într-un anumit
moment și într-un anumit loc, în schimb, valoa-
rea își păstrează valabilitatea independent de
un anumit moment sau un anumit loc. Valorile
sunt realizate în obiectele valorice individuale
(bunurile efective), dar ele nu pot fi reduse la
obiectele valorice, ca purtători de valoare.
„Frumusețea”, de exemplu, este o valoare
care există ca atare independentă de timp și spa-
țiu, dar care se realizează în anumite momente
și în anumite locuri, în „lucrurile frumoase
individuale”. Obiectul individual frumos, de
exemplu, o vază grecească, este purtător al valo-
rii estetice „frumusețe”, însă, această valoare nu
se epuizează în obiectul individual frumos care
există ca bun estetic efectiv. Vaza grecească, în
calitate de bun estetic individual a luat ființă într-
un anumit moment și va dispărea într-un altul,
în schimb, valoarea „frumusețe” nu este legată
de anumite momente în care este realizată. În
timp ce bunurile efective pătrund în lumea
reală, supunându-se caracterului întâmplător
al acestei lumi, valorile se află deasupra acestui
caracter întâmplător. În concepția lui Scheler,
valorile alcătuiesc un câmp obiectual autonom și
intră într-o relație reciprocă necesară
6
.
Altfel spus, anumite valori de rang mai
înalt trebuie preferate altor valori, care se sub-
ordonează primelor. „Întrajutorarea”, de exem-
plu, este în mod necesar o valoare de rang mai
înalt decât „brutalitatea”, de aceea este mai bine
să promovezi „întrajutorarea” decât „brutalita-
tea”. Faptul că societatea este caracterizată de
„întrajutorare” sau de „brutalitate”, în ultimă
instanță are un caracter empiric, de aceea, Max
Scheler, prin exemplele concrete pe care le dă,
este de acord cu Immanuel Kant în măsura
în care admite că este irelevant din punct de
vedere etic dacă acțiunile noastre promovează
4 Hü�li� �nton & �üb�k�� Paul (�oo�d�)� Filosofa în seco-
lul XX� �ol� �� t�adu���� d� ���o���� Pa��u� �nd��i ��o��
tol� ��i�tian �u�u� Editu�a �ll Edu�aţional� Bu�u���ti�
003� �� 03
5 Ibidem� �� 04
6 ���la�i lu��u �l �a d�mon�t�a ult��io� Ka�l �aimund Po� ���la�i lu��u �l �a d�mon�t�a ult��io� Ka�l �aimund Po�
����� ��in t�o�ia m�tafzi�� a autonomi�i �i obi��ti�it�ţii �i
int���laţionalit�ţii ��lo� „t��i lumi”�
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 93
www.zonaliterara.ro
într-adevăr „întrajutorarea” (adică un bine) sau
„brutalitatea” (un rău), și aceasta, deoarece nu
se poate stabili cu precizie ce urmări vor avea
acțiunile noastre. Acest lucuru însă nu exclu-
de faptul că etica poate avea un conținut, prin
aceea că este important din punct de vedere
al culturii moralității ce valori încercăm să
realizăm. Atunci când valorile se află într-un
raport necesar, edificând o ierarhie valorică
supratemporală, etica a dobândit un conținut
non-empiric.
Prin urmare, cercetarea raporturilor din-
tre valori are o mare importanță din punct de
vedere etic. Este o convingere etică fundamen-
tală faptul că aceasta se raportează la o ierarhie
valorică a lumii și că tinde să realizeze anumite
valori, în timp ce altele trec în plan secund
7
.
Pe acest temei al unei ontologii fenomenologice
a valorilor, Scheler respinge concepția kantiană
formalistă privitoare la etică. În locul acesteia,
el argumentează în favoarea unei etici determi-
nate din punct de vedere al conținutului (o etică
materială a valorilor), care să se întemeieze pe o
examinare a relațiilor dintre valorile relevante din
punct de vedere etic.
Desigur, rămâne de discutat dacă
Immanuel Kant este atât de formalist precum îl
interpretează Scheler. Nu putem tăgădui faptul
că în filosofia valorilor Max Scheler îi depășește
pe Kant și pe neokantieni. El ia ca punct de ple-
care extinderea conceptului husserlian de feno-
men, care include și „structura eidetică” dată de
7 �ax S���l��� op. cit�� �� 48
intuiția fenomenologică a esențelor
8
. Valorile
sunt pentru Scheler un tip anume de fenomene,
pe care le putem clarifica prin indicarea unor
anumite „experiențe” fenomenologice. Așa cum
de pildă, putem distinge între un măr „existent
efectiv” și „esența” mărului, tot astfel se poate
distinge între „obiectul frumos” existent efectiv
(bunul estetic) și „frumusețea” în sine. După
cum mărul poate fi atribuit lumii existente efec-
tiv, iar „esența” mărului lumii accesibile a priori,
tot astfel, obiectul frumos aparține lumii reale,
în timp ce frumusețe, ca valoare, poate fi atribu-
ită unui domeniu obiectual ideal de sine stătă-
tor, care se raportează a priori la lumea efectivă
a bunurilor
9
. În viziunea lui Scheler, sarcina
fenomenologiei este să facă posibilă o experi-
ență (intuiție) a acestei lumi a valorilor, astfel
încât să putem da o explicație apriorică structurii
ierarhizate a sistemului de valori. Se pune însă
problema tipului de experiență care ne-ar putea
oferi această înțelegere a ierarhiei valorilor. Noi
experimentăm lucrurile perceptibile, percepân-
du-le, și avem un acces direct, intuitiv, la esența
lor prin cunoașterea apriorică a acesteia. Altfel
stau însă lucrurile cu bunurile și valorile. Scheler
respinge orice încercare de a găsi o serie de
caracteristice empirice, cu ajutorul cărora s-ar
8 �f� Hü�li� �nton & �üb�k�� Paul (�oo�d�)� op. cit�� ��
05�
9 �anto�S���b��� �oniqu� (�oo�d�)� Dictionnaire d’éthi-
que et de philosophie morale� Edition� P������ �ni����i�
tai��� d� F�an��� Pa�i�� 996� �� 494�
94 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
putea identifica un bun sau o valoare
10
. În acest
punct, eforturile sale converg cu cele ale filo-
sofului analitic George Edward Moore (1873-
1958), care a considerat acest tip de încercare
un exemplu de eroare naturalistă. Dacă bunurile
nu pot fi cunoscute pe cale empirică, atunci nu
ne putem aștepta ca experiența apriorică a valo-
rilor să corespundă experienței apriorice a esenței
lucrurilor. Scheler este de părere că experiența
valorilor ar trebui căutată în altă parte decât în
percepție și gândire, anume în sentimente.
După opinia lui Scheler un „bun” este
experimentat printr-o relație afectivă cu acesta,
iar valorile sunt experimentate prin experiența
structurilor apriorice care caracterizează aceste
acte afective. Nu doar obiectul empiric și actul
empiric de cunoaștere au structuri apriorice, ci
și latura emoțională a spiritului are un conținut
aprioric
11
. Scheler susține că viața afectivă deține
o structură apriorică proprie, dar totodată contestă
faptul că raportul dintre valori ar fi unul produs de
noi. Caracterul aprioric al valorilor își are sediul
în sentimente, iar experiența acestor valori se
întemeiază pe acte care sunt total diferite de
percepție și gândire. Se poate vorbi, totuși, de o
cunoaștere care beneficiază de același statut
„obiectiv” ca și cunoașterea apriorică a relațiilor
esențiale dintre obiecte.
Afirmația lui Scheler, conform căreia expe-
riența valorilor și-ar avea sediul în viața afecti-
vă, nu are de aceea nimic de-a face cu relativis-
mul valoric, care este susținut de unii reprezen-
tanți ai pozitivismului logic. Viața afectivă este
un „tip de act”, adică o sferă a experienței, cu
ajutorul căreia dobândim o cunoaștere apriorică
a relațiilor interne dintre valori. Valorile se referă
așadar la anumite forme de experiență afectivă.
Dacă este nevoie să se experimenteze o anumi-
tă valoare, atunci aceasta revendică o anumită
atitudine afectivă de la cel care se raportează la
valoare. Analog, anumite sentimente se rapor-
tează la anumite tipuri de valori. În concepția lui
Scheler, sarcina fenomenologiei este de a revela
aceste relații apriorice dintre experiența afectivă și
valoare. Faptul că oamenii trăiesc de fiecare dată
ceva diferit nu schimbă cu nimic datele proble-
mei. Experiențele noastre prin intermediul sim-
țurilor sunt și ele influențate de neînțelegerile
existente între oameni, dar aceasta nu schimbă
cu nimic faptul că, în principiu, este posibilă o
descriere fenomenologică a relațiilor apriorice
dintre formele umane ale experienței (tipurile de
acte) și obiectele experienței. Max Scheler susține
că același lucru este valabil și în ceea ce privește
raportul dintre sentimente și valori.
De aceea, referitor la întrebarea despre
0 Ibidem
�ax S���l��� Nature et forme de la sympathie� t�aduit
d� l’all�mand �a� �� ��f�b���� Edition� Payot & �i�a����
Pa�i�� 003� ��4�
valabilitatea obiectivă a înțelegerii noastre a
valorilor, Scheler afirmă că „este nerelevant
faptul că toți oamenii sunt de acord să accepte
o valoare sau nu, deoarece este posibil ca anu-
mite valori să poată fi cunoscute doar de un
singur om”
12
. Noi cunoaștem prin mijlocirea
sentimentelor exprimate de relațiile esențiale,
obiective dintre valori, dar aceste relații sunt
independente de faptul că noi le putem cunoaș-
te. Pentru o valoare este fundamental faptul că
trimite la o serie de acte afective posibile, prin inter-
mediul cărora poate fi cunoscută. Din punctul
de vedere al obiectivității valorii este indiferent
dacă valoarea va fi experimentată efectiv de mai
mulți oameni sau dacă este experimentată doar
de un singur om. Scheler crede că poate stabili
o ierarhie între diversele „modalități de a fi ale
valorii” și „experiențele valorii” corespunzătoa-
re acestora. Pe treapta cea mai de jos stă plăcutul
și neplăcutul, care sunt cunoscute prin plăcere
și suferință, anume prin plăcerea simțurilor și
durere. Plăcutul este relativ la omul individual
și cultura din care acesta face parte, dar dife-
rențierea dintre „plăcut” și „neplăcut în sine”
este absolută. În consecință, este valabil în mod
a priori faptul că o ființă care poate avea senzații
va prefera plăcutul în locul neplăcutului.
Următoarea treaptă se referă la așa-nu-
mitele valori vitale, care sunt legate de viața ca
atare. În cadrul acestei sfere există contradicția
dintre „nobil” și „comun”, care provoacă senti-
mente precum „bucuria” și „curajul”, „frica” și
„ura”. Pe treapta a treia se află valorile spirituale,
ca de exemplu, „frumos-urât” sau „dreptate-
nedreptate”, precum și multe alte „valori ale
cunoașterii”. Aceasta ni se revelează în „experi-
ențe estetice”, într-o „conștiință a dreptății” și în
„atitudinea filosofico-științifică”. În fine, există
o serie de valori care au de-a face cu sacrul și
non-sacrul și care sunt experimentate prin „tră-
iri” precum „fericirea”, respectiv „disperarea”.
Potrivit lui Scheler, există o delimitare clară
între aceste patru moduri de a fi ale valorii, de
aceea, este imposibil să reduci „trăirea” caracte-
ristică unui nivel la experiențele altuia. În plus,
„valorile sunt clasificate în funcție de statutul
lor în superioare și inferioare”
13
. Dacă se ivește
un conflict în sensul că o persoană nu poate
viza în același timp „plăcutul” și „neplăcutul” și
„ceea ce este drept”, atunci, persoana respectivă
în mod necesar trebuie să năzuiască spre valorile
superioare în detrimentul celor inferioare.
Un loc aparte în sfera sentimentelor îl
ocupă iubirea, ca și categorie etică fundamentală.
În timp ce dorința carnală și răzbunarea sunt
fenomene de reacție, iubirea este, potrivit lui
12 Ibidem� �� �
3 �ax S���l��� L’homme et l’histoire: les formes du
savoir et de la culture� t�aduit d� l’all�mand �a� �au�i��
Du�uy� Edition� �ubi����ontai�n�� Pa�i�� 955� �� 97�
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 95
www.zonaliterara.ro
Scheler, un sentiment spontan. De aceea, el res-
pinge hotărât proverbul potrivit căruia „dragos-
tea orbește”. Doar dorința carnală este oarbă,
iubirea în schimb este originea oricărei „obiecti-
vități” autentice în raportul nostru cu lucrurile,
persoanele și valorile. În relația de iubire omul este
deschis pentru ceea ce este valoros, deoarece, con-
form lui Scheler, prin iubire omul se eliberează
de toate legăturile trupești și egoiste. Alte sen-
timente, ca de exemplu, sentimentul dreptății, au
de asemenea acest caracter „obiectiv” ce reflectă
sensul universal-transcendental și aprioric al valorii
absolute. Iubirea se caracterizează prin faptul
că nu rămâne la valorile date, ci implusionează
spre valori potențial superioare
14
.
Prin faptul că depășește mereu valorile
deja trăite și prin faptul că năzuiește spre valori
superioare ce lărgesc permanent câmpul expe-
rienței, iubirea joacă un rol central în căutarea unor
puncte de reper. Bineînțeles, există mai multe
forme de iubire, cum ar fi: iubirea pentru fru-
mos, pentru cunoaștere sau pentru artă. Iubirea
capătă însă o semnificație etică doar atunci când
iubim o persoană ca ceva valoros în sine. „Iubirea
pentru o persoană” nu are nimic de-a face cu
„iubirea unui bun real” pe care îl putem găsi
în această persoană. Dacă iubim o persoană
pentru că este frumoasă, talentată, fermecătoare
sau plină de tact, atunci nu o iubim ca persoană,
ci pentru că se poate spune ceva bun despre ea.
Toate acestea însă se pot pierde: frumusețea
poate pieri, talentul poate genera în senilitate,
farmecul în platitudine, iar tactul în insensibili-
tate. Cu alte cuvinte, nu ar trebui să iubim doar
oamenii buni, ci pe toți oamenii în măsura în
care sunt persoane, și prin aceasta sunt purtă-
tori de valoare.
În acest sens, iubirea este absolută deoa-
rece nu este dependentă de posibilile schim-
bări ale calităților persoanei. Persoana și iubirea
dețin un rol privilegiat în etica lui Max Scheler.
Lui i se datorează, de altfel, într-o mare măsu-
ră, distincția dintre conceptele de „persoană”,
„conștiință”, „eu” și „om”. Potrivit lui Scheler,
ideea că „persoana” nu se suprapune conceptu-
lui de „conștiință” rezultă din teza naturalistă
conform căreia animalele au conștiință, dar nu
sunt persoane. De asemenea, în viziunea feno-
menologică scheleriană, nici conceptul de „eu”
nu este identic cu cel de „persoană”. Contrar
lui Kant, Scheler afirmă că „eu”, în calitate de
subiect cunoscător, am la bază experiența unică
a eului meu individual. Aceasta nu coincide nici
cu un conținut special al experienței, nici cu o
sumă sau ordine a unor astfel de conținuturi
ale experienței. Dimpotrivă, „eul este deja expe-
rimentat în fiecare experiență”
15
. Eul nu este
același lucru cu persoana deoarece și o ființă
4 �d�m� Nature et forme de la sympathie� Op. cit�� �� 358�
5 Ibidem� �� 08
rațională pură, fără pasiune și sentiment, ar fi
un eu, dar o astfel de ființă nu ar putea fi desem-
nată în mod corect drept persoană. În fine, în
ciuda concepției sale accentuat anti-naturaliste
despre om, omul nu este identic cu conceptul de
persoană. Astfel, Scheler „refuză orice încercare
de a oferi o definiție biologică sau psihologică a
omului, ca animal superior cu proprietăți speci-
ale, cum ar fi sentimentele, memoria, inteligența
și capacitatea de a alege”
16
.
Scheler înțelege omul ca „ființă care se
transcende pe sine, viața sa și chiar între-
gul vieții”
17
. Deoarece omul experimentează și
realizează valori care depășesc simplele valori
vitale, el transcende sfera vieții pur biologice și
psihologice. Însă, toate acestea nu sunt sufici-
ente pentru a face din om o persoană. Copiii și
deficienții mintal sunt oameni, însă nu persoane
în sensul lui Scheler. Pentru a fi persoană se cere
un anumit nivel spiritual pe care copiii sau per-
soanele cu deficiențe mentale nu-l pot atinge. În
primul rând, persoana trebuie să se comporte coe-
rent, adică acțiunile sale să poată fi interpretate
ca expresie a unei vieți coerente, cu sens, și nu
ca o verigă a unui lanț cauzal. În al doilea rând,
omul trebuie să fie matur, să aibă deci capacita-
tea de a cunoaște nemijlocit dacă o voință, un
sentiment sau o idee provine de la sine sau de
la altcineva. Atât timp cât omul vrea ceva doar
pentru că părinții săi sau de aceeași vârstă cu el
doresc acel lucru, el nu este încă matur și, prin
urmare, nici persoană. În sfârșit, omul trebuie să
se perceapă stăpân pe corpul său și să fie în stare
să acționeze prin corpul său. Doar atunci când
aceste trei cerințe sunt îndeplinite omul este o
persoană. Totuși, Max Scheler refuză posiblili-
tatea de a concepe persoana ca un obiect între
alte obiecte.
Orice ține de om (corpul și Eul acestuia)
conține ceva obiectual, persoana și actele de
conștiință în care se realizează persoana sunt
partea complementară, subiectivă, a oricărui
obiect posibil. Scheler îl anticipează aici pe Karl
Jaspers și pe Martin Heidegger, situându-se în
opoziție cu Nicolai Hartmann, care înțelege per-
soana ca obiect al eticii
18
. Hartmann și Scheler con-
cordă însă în înțelegerea persoanei ca purtător de
valori personale. Potrivit lui Scheler, acestea sunt
cele mai înalte în ierarhia valorilor, astfel încât
etica se orientează în funcție de realizarea unor
astfel de valori personale. Fiecare persoană are
6 S���l��� �ax� Omul resentimentului� t�adu���� din
���man� d� �adu �ab�i�l P�u� Editu�a Humanita��
Bu�u���ti� 007� �� 9
7 �ax S���l��� �ax S���l��� La situation de l’homme dans le monde�
t�aduit �t ��éfa�é �a� �au�i�� Du�uy; Edition� �ubi���
�ontai�n�� Pa�i�� 95� ��3
8 �i�olai Ha�tmann� �i�olai Ha�tmann� Moral Phenomena (Ethics, �ol� )�
t�an�lat� �nd int�odu�tion �oo�d� by �nd��a� ���� Kinn���
in�� T�an�a�tion Publi������ ��w B�un�wi�k� 00� �� 65
96 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
esența ei individuală, valoroasă, pe care trebuie
să o realizeze. Persoana nu este acest individ
anumit, în măsura în care are o serie de pro-
prietăți particulare sau în măsura în care ocupă
o anumită poziție în cadrul spațio-temporal.
Dimpotrivă, persoana este un individ concret,
deoarece are de îndeplinit în viață o sarcină
exclusiv individuală, căreia îi aparțin o serie de
valori care îi revin în esență acestei persoane.
Iubirii îi este conferită în acest caz o importanță
majoră. Prin intemediul iubirii experimentăm
valorile superioare care au valabilitate pentru
această persoană. Adevărata iubire trece dinco-
lo de ființa factică a persoanei și o înțelege pe
aceasta în lumina unui șir de valori pe care ea și
numai ea le poate aduce în lumea factică, prin
aceea că realizeză valorile superioare prin inter-
mediul vieții ei.
De aceea, iubirea nu este niciodată abs-
tractă, ci întodeauna orientată spre individ în
unicitatea sa. Scheler concluzionează astfel, că
cel mai înalt ideal etic nu poate fi gândit niciodată
ca o societate de persoane izolate, ci ca o comunitate
de persoane solidare, care își recunosc reciproc indi-
vidualitatea, căci fiecare persoană este un unic
purtător de valori. O astfel de societate soli-
dară îi va recunoaște fiecărui individ valoarea
lui proprie, individuală, solicitând totdată, de
la aceasta, să-și îndeplinească obligațiile față
de ceilalți oameni. Scheler are convingerea că
poate deduce acest ideal etic printr-o analiză
pur fenomenologică. Faptul că se apropie prin
aceasta de o interpretare religiosă proprie tra-
diției creștine, se va observa cu claritate abia în
opera târzie a lui Scheler, însă, prin acesta el se
situează în afara analizei fenomenologice.
Bibliografie:
1. Canto-Sperber, Monique (coord.),
Dictionnaire d’éthique et de philosophie
morale, Editions Presses universitaires de
France, Paris, 1996
2. Kant, Immanuel, Critica rațiunii practice,
traducere de Traian Brăilean, Editura
Paideea, București, 2003
3. Kant, Immanuel, Bazele metafizicii
moravurilor, traducere de Isidor Colin,
Editura Antet, Filipeștii de Târg, 2008
4. Hartmann, Nicolai, Moral Phenomena (Ethics,
Vol. 1), translate end introduction coord.
by Andreas A.M. Kinneging, Transaction
Publishers, New Brunswick, 2002
5. Hügli Anton, Lübcke, Paul (coord.),
Filosofia în secolul XX, Vol I., traducere de
Gheorghe Pascu, Andrei Apostol, Cristian
Lupu, Editura All Educațional, București,
2003
6. Scheler, Max, La situation de l’homme dans
le monde, traduit et préfacé par Maurice
Dupuy; Editions Aubier-Montaigne,
Paris, 1951
7. Scheler, Max, L’homme et l’histoire: les
formes du savoir et de la culture, traduit de
l’allemand par Maurice Dupuy, Editions
Aubier-Montaigne, Paris, 1955
8. Scheler, Max, Le Formalisme en éthique et
l’éthique matériale des valeurs: essai nouveau
pour fonder un personnalisme éthique; traduit
de l’allemand par Maurice de Gandillac,
Editions Galimard, Paris, 1955
9. Scheler, Max, Nature et forme de la sympathie,
traduit de l’allemand par M. Lefebvre,
Editions Payot & Rivages, Paris, 2003
10. Scheler, Max, Omul resentimentului,
traducere din germană de Radu Gabriel
Pârvu, Editura Humanitas, Bucureşti,
2007
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 97
www.zonaliterara.ro
Teoriile interpretării, a hermeneuticii
filosofice, au fost însele supuse unor meta-
hermeneutici care să le valideze, prin diferitele
încercări, legitimitatea și gradul de veridici-
tate pe care le au fiecare în parte. De la pre-
luarea ad literram, prin exercițiul hermeneutic
asupra “sacralității” textului, a adevărului pe
care-l conțin intrinsec scrierile, pornind cu cele
religioase, s-a mutat dezbaterea la un nivel
superior, al adoptării interpretării privilegiate.
Acest privilegiu, al unei posibile hermeneutici
în fața celorlalte, poate să apară în urma unor
confruntări, a unor dispute, pe fundalul unor
reglări, dereglări, a luptei dintre dominant și
dominat în câmpuri omoloage, după versiunea
lui Pierre Bourdieu
1
.
Factorii sociali sunt variabile ce
angrenează și direcționează manifestarea
predominantă a unei atitudini de raportare în
fața textului. Dacă până în modernitate, dis-
imularea poziției hermeneutului se preta la
atacuri în direcțiile, mai degrabă, spre sensurile
Pi����� Bou�di�u� Economia bunurilor simbolice, t�a�
du���� din f�an��z� d� �i�ai Dinu ���o���iu� Bu�u��ști:
Editu�a ���idian�� 986
ideii, în interiorul unor sisteme ideatice, prin
construcția de adevărate “catedrale metafizice”,
care să le depășească în grandoare pe cele
precedente, după perioada nihilistă a filosofiei,
prin repetatele eșecuri ale metafizicii transcen-
dentale, se caută o reperare a înțelegerii filoso-
fice în genealogia conceptului, în genealogia
textului. Textul apare într-o formulă complexă,
alături de autorul său, de editor, de clasa socială
apartenentă, de intenția formulată și totodată
denegată, de criteriile de diferențiere pe care le
categorizează și pe care și le privilegiază. Toate
acestea, același Pierre Bourdieu susține, sunt
atribute care explicitează prin abscondere, prin
învăluire, după termenii heideggerieni.
2

A explicita după această formulă nu
înseamnă a facilita o descriere în manieră
științifică, care să aibă același efect, același rezul-
tat, să fie verificabilă, universală, recunoscută
de profesioniștii unui anumit domeniu socio-
uman, în filosofie spre exemplu. Pare a fi o
formă de propunere, de recomandare a unei
formule, după un întreg demers de explicitare/
persuadare, acceptat în baza unei adeziuni, în
2 Idem.
98 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
baza unei drepte credințe, a unei bunăvoințe
a receptorului cât și din partea autorului ce
posedă o calitate a hermeneutului înnăscut,
aproape mesianic, profetic.
Pierre Bourdieu analizează fenomenul
explicitării în cheie sociologică și argumentează
întemeierea validității interpretării astfel:
“Construită după schemele generatoare ale
reprezentării drepte (și de dreapta) a realității
și în particular a realității sociale, adică, într-
un cuvânt, ale ortodoxiei, arta de reproducere
(44) (a cărei formă este prin excelență «teatrul
burghez») este astfel făcută încât să ofere celor
ce o percep după aceste scheme experiența
liniștitoare a evidenței imediate a reprezentării,
adică a necesității modului de reprezentare și
a lumii reprezentate. Această artă ortodoxă ar
scăpa uzurii timpului dacă nu ar fi continuu
plasată în trecut mișcarea introdusă în câmpul
de producție de către pretenția fracțiunilor
dominate de a folosi puterile ce le sînt acor-
date pentru a schimba viziunea lumii și a
răsturna ierarhiile temporale și temporare de
care se agață gustul «burghez». Deținători ai
unei delegații (întotdeauna limitate) de legitim-
itate în materie culturală, producătorii culturali
și îndeosebi aceia care produc numai pentru
producători tind mereu să deturneze în profitul
lor autoritatea de care dispun, deci să impună ca
singura legitimă propria lor variantă a viziunii
dominante a lumii. Însă contestarea ierarhiilor
artistice stabilite și deplasarea eretică a limitei
social admise între ceea ce merită a fi conser-
vat, admirat și transmis și ceea ce nu merită nu
poate exercita un efect cu adevărat artistic de
subversiune decît dacă recunoaște în mod tacit
faptul și legitimitatea acestei delimitări, făcînd
din deplasarea acestei limite un act artistic
și revendicînd astfel pentru artist monopolul
transgresiunii legitime a limitei între sacru și
profan, deci al revoluțiilor sistemelor de clasare
artistice.”
3

Chiar dacă termenii folosiți de Pierre
Bourdieu sunt din domeniul artistic, de creație,
el face referire și la producțiile intelectuale,
a criticilor de artă, a interpreților, a filoso-
filor. Suprapunând teoria sociologului francez
peste două dintre cele mai importante concepte
ale lui Mircea Eliade, sacrul și profanul, se
poate presupune că există o concordanță între
posibilul mod de funcționare al interpretării
și hermeneutica propusă de fenomenologul
român. Pentru Pierre Bourdieu, termenii de
sacru și profan funcționează în afara registrului
3 Ibidem, p.246
religios, aceștia indică în primul rând poziții ale
interpretării și ale interpretului, la scară socială,
poziția dominantă și cea dominată. Dialectica
sacru – profan, pentru Bourdieu, este totodată
asemănătoare ca principiu de funcționare cu
dialectica stăpân – sclav, a lui Hegel, prin
care raporturile de putere se inversează. Este
asemănătoare, în sensul că atât poziția sacră cât
și cea profană opun două forțe contrare, domi-
nantul pare a se vedea dominat, iar dominatul
în rolul dominatorului. Aceste interschimbări de
roluri se produc în planuri diferite, omoloage.
Ortodoxia lui Mircea Eliade, translatată
tot în termenii lui Pierre Bourdieu, este situarea
interpretării sale după “schemele generatoare
ale interpretării drepte”, adică a unei herme-
neutici deja validate de producător. Arta de
reproducere, pentru Eliade hermeneutica sacru-
lui și a profanului, concepte specifice teologice,
formulează potrivit acestor scheme evidențele
imediate ale reprezentării, tocmai imperativi-
tatea modului de reprezentare și a lumii inter-
pretate, existența lor universală. Producătorul
nu este altul decât “societatea arhaică”, în cazul
lui Mircea Eliade, delegat al ei, încearcă să o legi-
timeze în fața societății moderne. Profanul este
modernitatea, caracterizată de setul atributelor
specifice modernității vest europene, iar sacrul
confirmarea și emanciparea unei valori, a unei
realități transcendentale metafizică, din mediul
est european. Există fără îndoială, în ciuda
denegării explicite, implicații politice, ideo-
logice și economice în propunerea interpretării
lui Eliade. Răsturnat sistemul lui Eliade, în con-
ceptele golite teologic ale lui Bourdieu, se poate
observa că de fapt scara e prezentată invers,
sacrul este modernitatea descrisă de spiritul
științific pozitivist, iar la polul opus, în defensă
se află profanul – orânduirea după realități tran-
scendentale metafizice din societatea arhaică.
Disputa dintre spiritul pozitivist în știință și
cunoaștere, pe fondul teologic creștin, este mai
veche, iar ceea ce-i conferea legitimitate lui
Eliade erau mai multe aspecte, printre care:
proveniența dintr-o “societate arhaică”, studiul
întreprins de un reprezentant al sacralității, al
culturii vest europene, Rudolf Otto, de pe urma
căruia își putea crea un capital cultural, cererea
mare pe piață a unui astfel de subiect.
Deși au fost mai puțin scoase în evidență,
scrierile lui Mircea Eliade de tinerețe, în care
se văd nu numai influențele politice ale sale,
dar și un obiectiv pe care l-a urmat și l-a făcut
celebru, necesitatea misticismului din cartea
Sacrul și profanul; aceste substraturi din care
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 99
www.zonaliterara.ro
provin influențele cercetărilor sale sunt
mai variate, mai complexe decât cel
pur teoretic, al contemplației de dragul
contemplației. Se găsesc redate aproape
ca un manifest literar, datat din 6 sep-
tembrie 1927: “Voim să biruiască valo-
rile ce nu sînt izvorâte nici din eco-
nomia politică, nici din tehnică, nici
din parlamentarism. Valorile pure,
spirituale, absurd de spirituale. Valorile
creștinismului. Aceasta se va înțelege
mai tîrziu, cînd vom cerceta necesitatea
misticismului.”
4
Ultima propoziție din citat este
o dovadă că oricâte cercetări asupra
sacrului și profanului ar fi întreprins
Mircea Eliade, concluzia lor ar fi fost
una și aceeași: necesitatea misticismu-
lui și a valorilor creștinismului. Facem
această supoziție având în vedere că
în orice cercetare științifică se propune
mai întâi o ipoteză, și se testează validi-
tatea sau gradul valorii de validitate pe
care-l poartă; nu se încearcă demonstrar-
ea necesității unei concluzii. În prefața
lucrării din 1956, din ediția franceză,
Sacrul și profanul, se apără în felul
descris de Pierre Bourdieu, recunoaște
autoritatea dominantului pe care o
subminează, propunând o semnificație
care să convertească condiția domi-
natului în dominant, profanul – mar-
ginalul, inferiorul – să urce la același
nivel cu sacrul – poziția privilegiată.
Comentariul său contrazice scrierea din
citatul precedent: “Această considerare
riscă să fie considerată expresia unei
nostalgii secrete pentru condiția revolută
a lui homo religiosus arhaic, care îi era
străină autorului [a lui Mircea Eliade].
Intenția noastră era aceea de a-l ajuta pe
cititor să perceapă nu numai semnificația
profundă a unei existențe religioase de tip
arhaic și tradițional, ci și să-i recunoască
validitatea ca hotărîre umană, să-i apre-
cieze frumusețea, «noblețea».”
5
Mircea Eliade se contrazice în
lucrarea publicată în 1956, căci mai îna-
inte, chiar în vremea studenției, face
următoarea afirmație: „Pentru că noi
cunoaștem, îndurăm, și experiența mis-
tică – cu toți fermenții, și forțele, și
4 �i���a Eliad�� Profetism românesc, Bu�u��ști:
Editu�a “�oza ��ntu�ilo�”� 990� ����
5 �i���a Eliad�� Sacrul și profanul, t�adu����
din limba f�an��z� d� �odi�a ��i�a� Bu�u��ști:
Editu�a Humanita�� 99� ��7
coeziunea, și luminile care le coboară în suflet.”
6
unde
se referă la metoda de cercetare opusă pozitivismului
științific. Mai mult decât atât, își enumeră obiectivele
ce urmează studiul întreprins, printre care se constată
chiar un manifest socio-politic: „Să nu ni se spună că
cele ce se vor scrie în acest «Itinerariu» - nu corespund
întotdeauna realității. Că «tinerii», chiar cei din elită,
nu sînt întocmai ca cei zugrăviți aici. Ancheta pe care
am făcut-o printre prieteni și dușmani – justifică toate
afirmațiile. Și dacă, pe alocuri, Itinerariul întrece reali-
tatea – cu atât mai bine. Generația noastră se va întrece
și ea. Astfel, Itinerariul nu se va mulțumi numai să
constate; va fi și un îndreptar.”
7
Contrazicerea constă
în faptul că o preocupare pentru existența spirituală,
pentru misticism, avea încă dinainte de a ajunge în
Franța, din timpul studenției, iar aceasta îl acaparează
pe fondul diferitelor intrigi sociale, politico-economice
și culturale.
Astfel se explică de ce definiția pe care o furni-
zează Mircea Eliade sacrului, conceptul teologic, este
una circulară, care nu spune trăsăturile esențiale ale
6 �i���a Eliad�� op.cit., p. 22
7 Ibidem, p.23
100 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
acestuia. Apelând la buna credință a cititorului,
schimbă titulatura conceptului cu o nouă denu-
mire, aceea de hierofanie : “Or, prima definiție
ce se poate da sacrului este aceea că se opune
profanului.[...] Pentru a reda manifestarea sacru-
lui, am propus termenul de hierofanie, care este
comod, cu atît mai mult cu cît nu implică nici
o precizare suplimentară: el nu exprimă decît
ceea ce este implicat în conținutul lui etimologic,
anume faptul că ceva sacru ni se arată.”
8
Un alt punct comun, o observație făcută
de Pierre Bourdieu pe care o putem regăsi în
producția intelectuală a lui Mircea Eliade, e
raportul între om și natură, între ființa elevată,
superioară spiritual și cea animalică. Pentru
Eliade, depărtarea de realitatea sacrului, a mis-
ticului, și acceptarea normelor științei moderne,
pozitiviste, înseamnă o decădere a omului,
o pierdere a atributului definitoriu al aces-
tuia pentru care este numit homo religiosus.
Amintește Pierre Bourdieu de conceptul heide-
ggerian de „nivelare”, utilizat pentru a distinge
diferența dintre individul care are o compre-
hensiune mai puțin rafinată a operei de artă,
dusă în zona simțului comun, a animalității, și
individul care a ajuns la “starea de autentici-
tate”, care și-a format un sistem de selecție, de
orientare către formele artistice elevate, care
apreciază valoarea estetică a operei de artă:
“Astfel, deși nu încetează de a refuza gustului
tot ceea ce ar putea să semene cu o geneză
empirică, psihologică și mai ales socială, uzînd
de fiecare dată de tăietura magică dintre trans-
cendental și empiric, teoria gustului pur își află
fundamentul, după cum o dovedește opoziția
pe care o face între agreabil (care „nu cultivă” și
nu este decât o desfătare) și cultură, sau aluziile
la învățarea și educabilitatea gestului, în empi-
ria unui raport social: antiteza între cultură și
plăcerea corporală (sau, dacă vreți, natură) își
are rădăcina în opoziția dintre burghezia culti-
vată și popor, loc fantastic al naturii inculte, al
barbariei dedate desfătării pure:”
9

Sacrul, la Mircea Eliade, poate fi inter-
pretat și de pe această poziție, a schimbării
normelor de comprehensiune asupra misti-
cismului, a vieții religioase; omul european
occidental, raționalist, este acel individ care
se află în “starea de nivelare”, nu are acces la
realitatea sacrului. “Starea de autenticitate” este
a individului specific societăților arhaice și pre-
moderne, societăți în care se practică la nivelul
majorității populației cultele religioase.
Înțelegând în acest fel dualitatea sacru
– profan, putem observa că aprecierea omului
8 �i���a Eliad�� op. cit., p. 13
9 Pi���� Bou�di�u� op. cit., ��� 97�98
arhaic, după cum sugerează Eliade, înseamnă
chiar o ridicare a statutului său. Aculturalizarea,
analfabetismul, promovarea idolatriei, caracte-
risticile unei societăți slab dezvoltate sunt trecu-
te cu vederea, ele nu reprezintă minusuri atunci
când se compară cultura est europeană cu cea
vestică, deoarece nu se resimt ca lipsuri, ci ca
împrejurări obișnuite, comune, acceptate ca ale
unei stări existențiale, a unui mod de trai privi-
legiat. Aceste dimensiuni nu vor fi înțelese de
omul nereligios, el nu are acces la fondul bogat,
vast, reprezentat de fenomenele mistice.
E tocmai distincția care se face în artă,
a posibilității de înțelegere a unei anumite clase
sociale, remarcată de Pierre Bourdieu și amin-
tită mai sus. În același timp, fondul cultural
mistic e înțeles ca valoare culturală, cu care se
legitimează în fața manierei raționaliste intelec-
tuale a occidentului: „Să spunem de la început
că lumea profană în totalitate, Cosmosul în
întregime desacralizat este o descoperire recen-
tă a spiritului uman. Nu considerăm necesar să
arătăm prin ce procese istorice și în urma căror
modificări ale comportamentului spiritual și-a
desacralizat omul modern lumea și și-a asumat
o experiență profană. Este suficient să constatăm
aici că desacralizarea caracterizează experiența
totală a omului nereligios din societățile moder-
ne; că prin urmare, acestuia din urmă îi este tot
mai greu să regăsească dimensiunile existențiale
ale omului religios din societățile arhaice.”
10

În concluzie, considerăm că studiul lui
Mircea Eliade asupra sacrului și a profanului
are obiective ce-i maschează poziționarea sa
naționalist-ortodoxă, altele decât cele științifice,
care par a continua manifestul său din timpul
tinereții. Aceste obiective, legate de apartenența
autorului la gruparea fascistă Garda de Fier,
propun criterii rasiale în înțelegerea concepte-
lor teologice de sacru și profan, denegate prin
fraza „Nu considerăm necesar să arătăm prin
ce procese istorice și în urma căror modificări
ale comportamentului spiritual și-a desacralizat
omul modern lumea și și-a asumat o experiență
profană.” Nu sunt explicate condițiile acestei
“căderi” adamice a societăților moderne, nici
motivele pentru care omul arhaic și-a păstrat
simțul treaz, simțul realității mistice, a observării
sacrului în pietre și copaci, în obiectele naturale.
Nedefinit sacrul, nedefinit profanul, nici măcar
din perspectiva experienței religioase – căci nu
se pot accepta definițiile circulare – rămâne să
medităm la căderea eroului în Istorie, a celui
care se aruncă în valul trendului, fără a-și
astâmpăra dorul romantic de transcendent, de
geniu glorios al națiunii.
0 �i���a Eliad�� op. cit., ��5
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 101
www.zonaliterara.ro
Poşta Română
’’’ Nu poți lăsa toate cele cinci „Scrisori”
1

ale poetului Eminescu pe mîna curierilor
privați zonali, așa cum îi vezi înarmați
pînă în dinți cu pachete ambalate suspect
de grijuliu și dubițe peformante
cît să poată declanșa războaie
1 Po�m�l� �n ��n ��i�tola� ���mit auto�ului ���și ����iz�z�� din�olo d� �al�nțl�l� ��t�ti�� in���nt��
�iziunil� flozof��� �o�ial� și id�olo�i��
102 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
regionale. Cred că nici pictorul Victor
Brauner
2
nu le-ar fi încredințat transportarea
ochiului său pierdut definitiv
într-o încăierare suprarealistă, dar și mai puțin lingurița
de argint primită de la prietenul său Samuel
Beckett. De aceea la ei nu au trecere

nici măcar telegramele scurte în așteptarea
lui Godot
3
. Cultura are nevoie
de decantare mult mai lungă
decît o viață de om. E mult mai înțelept
să te încrezi agentului coloanei
a cincea
4
ca unui sol psihopomp
5
. Recunosc
în bătrînul factor poștal inginerul sufletelor
moarte pe care tot nu reușea să le găsească
detectivul Gogol, scriitor autodidact și el
E.on Gaz
6
vs Akademia lui Platon
7
’’’ Aștept demult ca producătorii de materiale
de construcție să facă un clip
de publicitate cu singura replică posibil
imaginabilă: „Pentru o soartă cu final
fericit, lui Icar și Dedalus
8
le-a lipsit
adezivul nostru marca X”! „Comunică sau
mori” nu e deloc o exagerare
de piar modernă. Cine să-i mai explice cititorului
din antichitate și consumatorului
de artă nesatisfăcut de azi
cruzimea neîntemeiată
față de site-urile culturale lăsate
în paragină și conturile de autor în viață
Pi�to�� ��af�ian și ��ul�to� f�an��z d� o�i�in� iudai�� n���ut la Piat�a ��amț (�omânia)� ������ Pi�to�� ��af�ian și ��ul�to� f�an��z d� o�i�in� iudai�� n���ut la Piat�a ��amț (�omânia)� ������
z�ntant al a�an�a�d�i �u��a��ali�t� mondial�� ����nda ��un� ��� du�� ���ia �i�tu�al� �u mutil��i
o�ula��� B�aun�� și�a� f �i��dut ��o��iul o��i
3 Pi��a omonim� a d�amatu��ului i�land�z �u d����nd�nț� ����ia��� Samu�l B��k�tt
4 Titulatu�a a��ntu�ii �n ���ioada ��zboiului �i�il ��aniol (936�939)� ���luat� �on���uti� și alt��� Titulatu�a a��ntu�ii �n ���ioada ��zboiului �i�il ��aniol (936�939)� ���luat� �on���uti� și alt���
bati� d� toat� ���imu�il� �oliti�� d� �� ma�amond ��nt�u ��ioni� t��o�iști� di����ioniști� �aboto�i�
��o�o�ato�i și a��nți d� infu�nț�
5 ���atu�� (finț�� ��i�it o�i animal) �a�� ��id�az� �n �ondiții d� �i�u�anț� �uf�t�lo� mo�țilo� int�o� ���atu�� (finț�� ��i�it o�i animal) �a�� ��id�az� �n �ondiții d� �i�u�anț� �uf�t�lo� mo�țilo� int�o�
du���ii �au al nou�n���uțilo�; ◊ (�n ��i�olo�ia jun�ian�) int��m�dia�i �nt�� �onști�nt și in�onști�nt
6 �om�ani� mono�oli�t� d� di�t�ibuți� a �azului �� t��ito�iul �omâni�i
7 Ș�oal� flozof�� �nfințat� d� id�ali�tul Platon; ◊ (�lan� int��lo�) �azi�� d� ���idi�i�t
8 (�n mitolo�ia ���a��) �u�lu fu�tat� ���a�at din �abi�intul lui �inotau� �u ajuto�ul a�i�ilo�
�onf��ționat� din ���tu�i d� ��n� li�it� �u ��a��� ��no��nd �fatu�il� tat�lui� t�n��ul ��a� ��a a��o�iat
���a mult d� Soa��� ���bușindu��� in��itabil �n ma��� ◊ �itul lui ��a� ��m�n� nu doa� �imbolul
a��i�ați�i uman� �ut�z�toa�� da� și o a���tiza�� �zot��i�� ��nt�u ��oi��t� ���a ambițioa��
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 103
www.zonaliterara.ro
abandonate pe rețelele de socializare
publică. Mi-e frică de instalația
artistică unde vizitatorii sunt șpreiați
gratis cu gazele rămase nefolosite
la Auschwitz
9
, așa cum știe cel mai bine
să se răzbune un Fan Club
pe Eroul său cîndva idolatrizat
Click-ul de aur
’’’Puțini dintre noi se pot lăuda împreună cu Megan
Fox
10
cum ar fi fost crescuți să se creadă în singuranță
în mîinile Domnului, atîta timp cît nu simt nicio
certitudine cu ei înșiși. Poate de aceea o credităm

cu toată dreptatea experienței fiecăruia în parte: a-ți pierde
în zilele noastre telefonul mobil e mai grav
decît a-ți pierde virginitatea. Noroc că după Grigore
Vieru
11
încoace cei mai mulți ne obișnuim
să renunțăm la relația privilegiată
cu Moartea în schimbul indexării numelui
în motoarele de căutare. Datorită exclusiv
lui Google.com
12
, ai nesperata șansă să ți se transfere
în cont firimituri fabuloase din averea dictatorilor
alungați întîmplător de revoluțiile populare
stihiinice. Să fii notificat sporadic
pe email că ești cîștigătorul unic la extragerile lotto
la care nu ți-a trecut prin minte vreodată
să participi. În sfîrșit, să primești cu nemiluita solicitări
de căsătorie pe contul de socializare de la persoane
pe care nu le-ai văzut în viața ta. De la credința
pierdută ireversibil și pînă la prostituție nu e decît
un pas, dar greșeala majoră și riscul cel mai mic
al biografiei terestre e să renunți
totalmente la combaterea spamurilor nesolicitate
și a bătrîneței decantate inevitabil într-o singură
idee sponzorizată de fiziologia creierului
texte inedite din volumul liric în pregătire „Poetic incorəct”
9 �a��� d� �on��nt�a�� dotat �u un ���mato�iu d� �xt��mina��� utilizat d� ���imul fa��i�t �itl��i�t�
��zi și O�w�ntium
0 ��t�iț� și fotomod�l am��i�an �u ���utați� ��andaloa��� manif��tat� ��in a����� d� labilitat� ��t�iț� și fotomod�l am��i�an �u ���utați� ��andaloa��� manif��tat� ��in a����� d� labilitat�
�moti��� ata�u�i d� �ani�� și a����i�itat� �ubli�� in�ot�olabil�
Po�t ba�a�ab�an� ���ația ���uia abo�d�az� �n �tilul ino��nț�i li�i�� o t�mati�� ����if�� (mat��ni� Po�t ba�a�ab�an� ���ația ���uia abo�d�az� �n �tilul ino��nț�i li�i�� o t�mati�� ����if�� (mat��ni�
tat�a� �o�il��ia� iubi��a și moa�t�a)
�l�tu�i d� �on�u��nții ��i Bin�� �a�oo� și �ambl��� unul dint�� motoa��l� d� ��uta�� �i�tual� �l�tu�i d� �on�u��nții ��i Bin�� �a�oo� și �ambl��� unul dint�� motoa��l� d� ��uta�� �i�tual� Bin�� �a�oo� și �ambl��� unul dint�� motoa��l� d� ��uta�� �i�tual� nul dint�� motoa��l� d� ��uta�� �i�tual�
�a�� afș�az� ��zultatul �u�int�lo�����i� du�� un al�o�itm �����t� n�di�ul�at int��nauțilo�
104 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
o femeie
fusesem o femeie frumoasă până într-o zi
când pe neașteptate pielea a devenit tot mai subțire
oglinzile s-au spart în mii de cioburi și au rămas așa
cu chipul meu răsfrânt în zeci de fascicule
îmi caut buzele și-mi găsesc ochii tăiați
nu curge sânge
nu e rimel nicăieri nici urme de ruj
cioburile au înghețat în formă de stea
chipul meu apare și-n vis în formă de stea
uneori rama cedează și podeaua se umple de cioburi
iau mătura și le adun cât pot mai repede
le șterg frumos și le lipesc la loc
degetele mi se umplu de sânge
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 105
www.zonaliterara.ro
și se amestecă peste tot cu superglu-ul
și fusesem o femeie frumoasă
stare
deodată două mâini care nu se mai recunosc
încep să-şi scrie poveşti
toată după-amiaza apa se scurge în baie şi nu e nimic de
spus
face un zgomot subţire ca apa de izvor
o ascult şi îmi lipesc palma uşor de peretele umed
copilul vecinilor a ţipat scurt
un şofer obosit a frânat brusc
apa nu s-a mai auzit deloc pentru că
în urmă ta n-a mai rămas decât rama ferestrei
pe care o privesc trecătorii
dimineaţa luminată la răsărit
seara luminată la apus
numele meu
mă cuprinde tristeţea
mergând prin ploaie spre Piaţa romană
e un frig ca între două borcane goale
nu mai am nicio rudă
toate s-au dus una câte una
prin cimitire împădurite
prin grădini pline de iarbă
nimeni nu le mai smulge buruienile
oamenii s-au dus să moară ca mieii la tăiere
crezând că eu voi purta mai departe numele lor
dar şi aşa mi-e greu zi de zi prin ploaie
spre Piaţa romană
când maşinile mă stropesc la marginea trotuarului
oricât de cuminte aş păşi
iar câinii mă muşcă fără motiv
numele lor este tot ce mi-a mai rămas
toată tinereţea şi mirosurile copilăriei
toate gândurile dinaintea morții
se regăsesc în pelerina lui de ploaie
transparentă ca o gelatină
pe ea o apăr cu umbrela mea ponosită
cu dragostea mea închisă în cutia de nasturi
pedalând cu bicicleta printre jaloane
ca un înger în căutare de aripi
şi carnea are poemul ei
mă obsedează carnea trupului meu și nu doar
mă obosește și îmi încurcă lucrurile
desprind în fiecare zi câteo fâșie de piele
mă ustură
observ carnea vie tânără încă și sângerândă
e pur și simplu carne ce a fost atinsă de tine
e pur și simplu carne
106 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
voi umbla ca o ființă scalpată interesantă de neatins
cu adevărat carne care a înghițit tot ce ar mai fi fost de iubit
atinge-mă cu vârful degetelor tale desfoliate
șoptește-mi direct în mecanismele urechii că nu-i adevărat
că monstrul acela pe care-l vedem amândoi e închipuire
că am murit că dorm că nasc
mă nasc pe mine nouă fără trup
poem pentru soldatul de plumb
care nu a cunoscut starea de dor
astăzi îţi voi desena un înger
pe aburele geamului de la mașină
seamănă cu tine Ohlav e plumburiu şi tăcut
îl dor aripile de dor ţie nu ţi-e dor Ohlav
dorul doare la fel cum te-ar călca poștașul
pe o bicicletă cu roţile de cauciuc
iar tu în loc să suferi începi să întrebi poştaşul
care vine să aducă pensia vecinului
ce mai e nou prin oraş
priveşti cu duioşie maşinile trenurile avioanele
îţi deschizi repede emailul
şi suferi că se încarcă atât de încet
scapi prima înjurătură
după tramvaiul ce tocmai a plecat
apokalipsa după mine
ultima oară când aș fi scris o poezie a fost cu mult timp în urmă
afară oamenii umblau bezmetici pe străzi
ca și când ar fi răsunat sirenele
se priveau în față și își luau rămas bun
alergau spre un loc neștiut care i-ar fi putut salva
înțepenită pe marginea mesei de calculator
transmiteam semnale celor care ne-ar fi putut urmări
și îmi storceam ultimele amintiri despre copil despre părinți și despre tine
nu acceptam gândul că mi se va lua totul
în schimbul unei vieți prea puțin asezonate
cu evenimente remarcabile
și trupul meu cel atât de trebuitor aici
nu va mai valora nici cât un cartof putred
am hotărât să chem un bărbat lângă mine
cu care să mă iubesc până la capătul puterilor
culesesem prune roșii în ziua aceea
și mîinile îmi erau înțepate până la sânge
îmi priveam des unghiile negre cu dorința altuia de a le atinge
simțeam că nu-mi mai aparțin
mâinile mele cu pumnii strânși în burta mamei
pumnii mamei strânși de barele patului și copilul ce urma să se nască
mâinile mele în mănuși albe cu o pensulă ce ar șterge durerea
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 107
www.zonaliterara.ro
simplu poem
circulă o poveste despre o femeie
se spune că femeia aceasta e nebună și strigă
la colțuri de stradă prin biblioteci în birturi și cafenele
oamenii se opresc să privească fenomenul
s-au învățat cu protestele pentru aur copii câini și pisici
câțiva rămân să o vadă cum își sfâșie cămașa
alții îi fac poze cu telefonul mobil
sau înjură pe poeții bețivi și curvari
femeia își dezvelește sânii albi și mustoși
lângă peretele cu tencuiala căzută
lumea se așteaptă să vadă ceva
poate o hologramă scriind Ave Maria
dar ea se tăvălește în praful asfaltului
ca Isus să poată scrie cu degetul pe spinarea ei
spinarea ei care seamănă tot mai mult cu a unui pește despicat
cuvintele care i se vor imprima în carne
și în carnea cărnilor ce se va naște din ea
cineva strigă din spatele unei porți
binecuvântați această femeie
care vomită la cea mai ușoară schimbare a vremii
deasupra capacului ridicat
și bea votca Smirnoff simulând stări amnezice
apoi cineva strigă din spatele unui zid
binecuvântați această femeie
care naște copii vii și morți deopotrivă
și moare în aceeași zi cu fiecare din ei
ultima voce este a celui care-l aduce pe Isus
binecuvântați-o sau lăsați-o
să se binecuvânteze singură
pe această femeie
sentiment de izaură
aseară un fluture s-a ascuns într-un pantof străin
nici măcar nu era pantoful meu
revin nopțile de iarnă în care nu se întâmplă nimic
doar ninge și oamenii privesc pe geam
mai des ca de obicei
în vecini în fiecare noapte e muzică
pe mine nu m-a învățat nimeni să cânt
sau să iubesc
nu am auzit acest cuvânt
decât pe buzele unei izaure de ecran
l-am căutat în mine
și l-am simțit cum frumos mi s-a dezlipit dintre coapse
a curs și-un firicel de sânge dar nimeni nu l-a văzut
nici nu l-a auzit l-am simțit doar eu
s-a absorbit repede cu puțină sugativă din penar
și n-a ieșit pe gură doar s-a lăsat scris pe o filă de caiet dictando
108 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 109
www.zonaliterara.ro
Tata Rockfeller
Ce frumoși sunt trandafirii astăzi
și ce frumoasă întorsătură au luat acțiunile.
Tata cu picioare de cauciuc speră să ajungă pe altă planetă
și mai ales cumpăra.
Trec femeile cu trupuri de aer
purtate de curenții fierbinți ai autostrăzii –
Tata cu organe de cauciuc fluieră după ele
și mai ales cumpără, cumpără –
în timp ce cangurii elastici ai melancoliei îi sar în spinare
Tata cu artere de cauciuc ar fi dispus
să se lase congelat câteva secole,
dacă îngerii de cauciuc nu l-ar privi prin
oglinda retrovizoare...
Spune-mi
Spune-mi ca viața mea va continua să existe,
spune-mi tu, gura a silabelor magnetice,
respirație aidoma unei cupole de aer –
tu, planeta cu dinți în orbitele zeului de neon.

Vom trece mai departe peste trupurile
de gheață ale secundelor.
Desigur, vom trece.
Iată zeul somnului,
zeul marsupiu tăiat la beregată,
iată femeia iubită, dimineața
aplecându-se peste trupul tău ca prin fereastra deschisă.
Spune-mi că viața mea va continua să existe!
Spune-mi tu, atom de spaimă al inimii mele,
tu, lacrimă de metal
pe obrazul frumosului miraj de gheață al ideilor,
spune-mi ca viața mea va continua să existe!
Urca-vor la cer noi piramide de ceață,
noi imnuri de slava ca niște lame de sticlă.
Pentru mine măscăriciul săruta oglinda,
pentru mine moare trist iarba.
Vino și spune-mi,
strălucește-mi în umăr, în frunte,
deasupra,
oricât de lipsit de înțeles ar părea faptul
că foștii veterani dormitează prin parcurile orașului
și că biserica Sf. Gheorghe stă în același loc,
electrificată.
Sunt și eu un june
Tu ai putea îndupleca o nouă era glaciară –
cu șarmul tău
ai putea face ocolul pământului în optzeci de zile...
Eu aici sunt un june – un posibil
coriolan drăgănescu încălecat pe-o statuie de vorbe mici,
lunecoase.
Și trecut prin rubrici mondene. Prin cearșafuri cu monograma.
110 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Prin ghete cu capace,/ ori prin raza cavalerilor Apocalipsei.
Prin ciur și dirmon, –
misionar al frumuseții și al fumurilor deșertăciunii...
Ca o gură cu mansarde flămânde.
Ca un lup ce revine la oile sale. La scufița inimii care bate
vai și lunci
lovindu-le cu sălbăticie peste gură / peste
botul lor de verdeață obraznică.
Și fiecare cuvânt de-al meu e un lac încărcat
cu yacht-uri de plăcere –
și de gânduri ascunse / înflorind în jurul gleznelor tale
ca niște brățări de neliniște.
Sunt și eu un june, –
o parte din viață o trăiesc în numele tău.
Dar tu dansezi / tu bei limonadă – în urma ta,
turnul din Pisa se-ndreaptă pe calea cea bună.
Tu îi înflăcărezi și pe zei. Și tot tu le dai
câte un pumn după ceafă.
În rinichi / în ficat... În rațiunea lor de a exista.
În răsuflarea ta de alcool se îmbată toți camionagiii
Sfântului Duh!
Eu aici sunt un june. O balena alba într-un estuar de liniște.
Un superstar –
Un cruciat al ideii sfinte de Coca-Cola. Și de Blue-Jeans.
Un misionar al spațiilor verzi, democratice.
Un obiectiv survolabil...
Un individ / adică nimic. O zecimală în cifra ta de afaceri.
Unul căruia i se recomandă întoarcerea la natură.
Și motociclismul / autostopul –
și budismul Zen. Adică nimic...
Sunt și eu un june.
Hei, fraților – uitați-vă și la mine!...

Stare de spirit
Trec secundele cu felinare de ceață
(în numele lor voi trăi, voi trăi)
cu capul înfipt în norii de gheață
ai anului două mii.
Pe strada vor crește îmbătrânind pe asfalt
oameni de fier, cruciade de copii
purtați încet, cu capetele retezate
de muzicanții anului două mii...
Ah, întâmplările lui nicăieri și niciodată
amintiri albastre și roșii vor fi
săpate-ntr-o coală înaltă de piatră
pentru zeii anului două mii.
Tinerețea mea va arde cu flacără albastră
în orașul părăsit de stafii –
unde ne surâdeau cazând de la ferestre
manechinele anului două mii.
Într-o casă cu pereții de sticlă
tu mă-ntrebai: ce va fi,
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 111
www.zonaliterara.ro
ce va fi?...
Bufonul râdea pictând pe lătratul câinelui
tristețea anului două mii.
1, 2, 3
sau fapt divers la Vladivostok

Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei
eu aș mai fi rămas, tu ai mai fi rămas
în orașul cu lame de ras
și tot felul de istorii secrete
pentru sergenții de pe biciclete...
Infanta lăsase o lumină albastră
să cadă de foarte sus, de la fereastră
Mai repede – îi strig – mai repede că n-am noroc
(Oh, cât de frig e la Vladivostok)
Mai stai, nu pleca în zadar –
strigase mătușa din samovar.
Am închis robinetul și-am aprins iasca:
Cum e vremea în Alaska?
Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei
și-o groapa cu lei, –
dar Infanta era cu contesa
la Odessa.
Nichel
lui Nicolae Manolescu
Această ora e atât de târzie încât pare
că-și sprijină fragilitatea pe boturile ascuțite ale ogarilor.
Nimic nu e real – dar ce e adevărat?
Poate această lume de nichel care nu-mi seamănă.
Poate această tristețe care nu-mi seamănă.
(Poate această oră de noapte întinsă ca un gât de
pasăre sub cuțitul cald al măcelarului).
Dar ce e adevărat?
Nichel, nichel, cât mai mult nichel
în apropierea dumneavoastră!
Uneori dragostea revine ca amintirea fratelui mort
într-un război disperat și absurd.
Nimic nu e real – urlă aerul alunecând pe lângă mine.
Învârtind mecanismul, biela, manivela
un soare albastru își sprijină în iarbă
mecanismul absurd, biela, manivela.
Nimic nu e real. Nici aceste ore de noapte
congelate cu grija pentru alte secole.
Nichel, nichel, cât mai mult nichel
în apropierea dumneavoastră! Nimic nu e real.
Nichel,
nichel, cât mai mult nichel.
Nu mai îmi pare nimic
112 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Nu mai îmi pare nimic
prin groapa fumegândă a orașului
ca o umbră a trecut bufonul acestei amieze
izbindu-se de pereții unei stări de spirit trecătoare
(și femeile din micul magazin
au închis pleoapele până la genunchi).
Desigur
ne legănam cu toți pe o impresie minunată
La Belle Epoque
unde adevărul se ascunde
pe după
fustele colorate ale silabelor –
zâmbete de ghips și laude
pentru mine care nu înțeleg nimic
(pentru mine care în aceasta seară voi patina din memorie
pe gheața nehotărâta a unei stări de spirit)
pregătit să intru pe de-a-ntregul în
conștiința mașinilor unelte –
muzica lor e doar tăcerea unei stări de spirit trecătoare
muzica lor,
muzica lor,
muzica lor...
Cette musique je sais bien mais les paroles
Que disaient au juste les paroles
Imbécile.

Requiem
Taica-meu și-a vândut și apa din fântâna
ca să mă scape de singurătate
(asta v-o spun pentru că am un văr care lucrează
la stația de benzină),
și cu toate astea ne simțeam cu toții
ca într-un ascensor oprit între etaje
(într-o vreme ne îndeletniceam cu cercetarea duhurilor)
și singuri, apăsând,
apăsând pe butoane, lovindu-ne cu coatele
izbindu-ne de pereți ca fluturii, noaptea, de lună.
Viața își continua cursul normal
într-o tăcere întreruptă numai
de zgomotul cocoșilor de tinichea
răsuciți de vint pe acoperișuri.
Mai erau sălile de dans învăluindu-ne cu o presimțire
de iarnă
(și fetele din colțul străzii, ascuțite
ca niște trâmbițe de aramă: tu tutu tu tu tutu tu...).
Nici un anotimp, doar acesta
(apăsând, apăsând pe butoane,
izbindu-ne de pereți),
nici o alta liniște, doar a mea.
Apoi veniți voi, încăperi prea înguste
pentru a fi bântuite de stafii,
acoperiți-mă,
voi, urși polari, fantasme, veniți și adăpostiți-mă de vocea
cu care îmi strig tăcerea pe nume.
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 113
www.zonaliterara.ro
114 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
din Biografie sumară (1999)
În centrul transmisiei
Seara îţi sângerează gura
şi te agiţi frenetic
în cercul necesităţii tale
în dormitorul fără ferestre
în timp ce popoare întregi privesc
frumoasele tablouri, tu
revezi paşii tinereşti
cu ochii întredeschişi în final:
nu ideea susţinătoare, dar acea imobilă
rafală care te pretinde în totalitate
îţi cere versiunea exactă şi exactul
început de la capăt, ţi-l cere în întregime
în timp ce te învârteai la doar un centimetru
de corpuri şi erai ceea ce rămâne mut
când două persoane se vor despărţi curând
cât de puţină viaţă rămâne într-un salut
tu erai acest lucru.
Semifinală
Doxa mă întreabă pentru cine o să votez. Vocea
e a unui baiat care, de cealaltă parte, respiră. Nu ştiu
ce seninătate în ruină. Totul
se întoarce aici, frontiera locului. Acel nevorbit
de cuie pe pământ. Profesorul D’Amato explica
un pronume... nemo: nimeni, non nemo: cineva
nimeni nu va ajunge până dincolo de vene, e simplu, copii. Cineva
a dispărut sau nu mai dă nici o veste. Poştaşul
mă sfătuieşte să mă uit mai bine în cutie,
chiar şi în cea alăturată. O să mă uit. Neminem
excepi diem: în nici o zi nu am făcut excepţie.
A muri este deci a pierde până şi moartea, infinitul
prezent, nici un apel, nici o muzică
a unei chemări personale. Dincolo de venele care au fost
ritual şi sălaş, miligram şi anunţ, urlet infinit
de bucurie şi de ajutor, nimeni vreodată
în afară de aceste vene. E simplu, copii, nimeni.
Hidroport
Băiatul care se aruncă
Într-un crawl puternic şi se loveşte de o piatră…
… şuviţa însângerată …
… tinereţea lua forma
unui pas obscur, a unui trandafir
atârnat la fereastră
“salvează-mă, tată, de această oră dureroasă”
lumea urca, cobora, căuta
o sfoară, un lucru
oarecare, scuipa, arunca în apă
batista, fiecare
şuşotea la urechea
celuilalt, zicea
Doamne nu mai are nici o dorinţă
cândva îi era frig, Doamne, întindea
braţele pentru a îmbrăca
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 115
www.zonaliterara.ro
un palton, primul, chiar şi pe acesta
care e vechi, uite,
atinge-l, păstrează-l chiar…
un palton, înţelegi, nu velurile
coborâte din cer, dar acesta,
al meu, chiar şi paltonul meu.
Hartă mută
Intrăm acum în ultima zi, în farmacia
în care chipul său alb şi fără pace nu răspunde la salutul
gardianului nocturn: chipul însetat nu pot să trec peste el,
e acelaşi pe care cândva îl numeam iubire, aici
în ceaţa de la Comasina.
Mergem mai departe către un geam. Apoi ea
aruncă într-un coş de gunoi orarul şi ochelarii,
îşi dă jos puloverul albastru, mi-l întinde tăcută.
“De ce faci asta?”
“Pentru că aşa sunt eu”, răspunde o formă dură a vocii,
o durere care seamănă
doar cu ea însăşi. “Pentru că eu…
… nici nu lua, nici nu da”. Se produc cuvinte
în sânge, ochi care se zbat de neon
îngheţaţi, inteligenţi şi de neconsolat
mâini care desenează pe geam îngerul păzitor
şi îngerul imparţial, cinci degete cuprinse de un fir,
ideea susţinătoare a nimicului, gâtul încă fierbinte.
“Viaţă, care nu eşti doar viaţă şi te amesteci
cu multe fiinţe înainte să devii a noastră…
… viaţă, chiar tu vrei să-i dai un final îngheţat, chiar aici, unde anii
se caută într-un metru de-asfalt…”
Întrerupem antologia
şi pledoaria bătăilor inimii. Punem exact la locul lor
faptele şi cuvintele. Acest lucru,
acesta îmi e posibil. La trei dimineaţa
ne oprirăm în faţa unui chioşc, cerurăm
două pahare de vin roşu. Vru să plătească ea. Apoi
îmi ceru să o însoţesc acasă, pe strada Vallazze.
Cuvintele se înţelegeau şi gura nu mai era legată. “Unde ai fost
toată viaţa mea”. Milano devine din nou mut
şi infinit, dispare o dată cu ea, într-un loc întunecat
şi umed care îi topeşte până şi numele,
se afundă în sânge fără muzică. Dar o să devenim,
împreună o să devenim acel plâns
pe care o poezie nu a putut să îl spună, acum îl vezi
şi o să-l văd şi eu… o să-l vedem,
acum o să-l vedem… o să-l vedem toţi… acum…
… acum că suntem pe punctul de-a renaşte.
din Tema despărţirii (2005)
***
Milano era asfalt, asfalt lichefiat. În deşertul
unei grădini are loc mângâierea, umbra
înmuiată ce invadă frunza, acum fără judecată,
spaţiul absolut al unei lacrimi. O clipă
în echilibru între două nume avansă catre noi,
116 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
se făcu luminoasă, se odihni respirând pe piept,
pe marea prezenţă necunoscută. Moarte fu acea
năruire a liniilor, noi acolo şi gestul pretutindeni,
noi dispersaţi în tensiunile supreme ale verii,
noi între oase şi esenţa pământului.
***
Nu mai e dat. Plânsul care se transforma
într-un râs dement, nopţile petrecute
alergând pe strada Crescenzago, urmărind un neon
al unui chiosc de ziare. Nu mai e dat. Nu mai e a noastră
emoţia aşteptării miezului nopţii, aşteptării
până ce miezul nopţii intră în adevăratul tumult,
în frenezia dintotdeauna, dintotdeauna.
Nu mai e dat. Unul singur e timpul, una singură
moartea, câteva obsesiile, câteva
nopţile de amor, câteva săruturile, câteva străzile
care ne poartă afară din noi, câteva poeziile.
***
Totul era deja pe drum. De atunci în prezent. Tot
timpul, luminos, atingea buzele. Toate
respiraţiile se adunau în serie. Umbrele
din Lambrate închiseră uşa. Întreaga cameră,
absorbită, deveni primul fâlfâit. Negrul
părului tău împotriva galbenului ultimei raze.
De atunci în prezent. Era prima zi de vară.
Tăcerea umplea fruntea. Totul era
deja pe drum, de atunci, totul era aici, unic
şi pierdut, al nostru şi de demult, arzător. Totul
cerea să fie aşteptat, să se întoarcă la numele său real.
***
Mă saluţi, încă o dată, simţi
că poţi pierde codul terestru, demola
nucleul, cufunda întunericul. Mergi la duş.
Aminteşti un 9 si 80 corpului liber,
o primăvară a pielii, o diagonală perfectă.
Din coşmar extragi un ac de păr, îţi tai părul,
porţi căciulă, cere doar
să fii cruţată.

***
Acum s-a stricat ordinea, acum
te apropii de cameră şi stai
goală întreaga vară, cu mâna
rotind la infinit clanţa.
***
Când pe un chip dorit se vede semnul
prea multor sezoane şi o venă prea întunecată
se întinde în cameră, când inciziile
vieţii ajung în mulţimi şi sângele încetineşte
în încheieturile pe care le-am strâns până în zorii zilei,
atunci nu e doar faptul că acolo marele curent
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 117
www.zonaliterara.ro
se opreşte, atunci e noapte, e noapte pe fiecare chip
pe care l-am iubit.
din Acea pătrundere în întunecimea curţilor (2010)
***
Era întuneric. Mijlocul lui august era întunecat
precum corpul nud. Nu puteam
să găsesc nici odihnă nici mişcare: doar bătaia
de sânge pe buze. Întunericul
venise de la respiraţia deschisă, de la săgeata cu aripi
ce intră în lume. Întunericul
era acolo. Era acolo, în vârful
primei căderi, era eu însumi,
acest frig care, peste secole, îmi vorbeşte.
***
Pentru Viviana Nicodemo
Am aflat, a mea prietenă,
că ai ajuns la o limită. Şi eu
în intervalele unei singure şi mari morţi
dormeam între cabanele
unde se adunau iarna
cu vorbele divizate şi densitatea
ideilor: intra
un parfum de stafide şi zăpada
întâlnirii a simţit
noaptea mea într-a ta.
***
Iată acrobatul nopţii, corpul
fără nimic, o incizie
în aer, doar o tragere
de fosfor: îşi aruncă smeraldul
spre ultima avere, se apropie de înmormântaţi
indică fiecăruia drumul. Terra aparţine
celui ce a abandonat-o.
***
E târziu
categoric. Viaţa, cu PIN-ul ei
pierdut, pluteşte nesigur
pe străzi şi se gândeşte
la toată dragostea promisă.
Ce aşteaptă de la mine? Unde bate
inima pierduţilor? Este aceasta
destinaţia misterioasă
a ceea ce trăieşte?
Casa se îndepărtează
de reşedinţe, totul
e încredinţat evidenţei
sfârşitului, totul e uitat…
... dar silaba
ce strângea gâtul
e aceasta.
118 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
#primulset

mâinile și picioarele reci - totul începe cu o dezintegrare a lucrurilor la care ai ținut
mașina de tuns străpunge scalpul fără să lase urme -

eram pus în fața unor alegeri dificile
mâinile și picioarele un complex rezidențial la cheie mirajul unei cascade sud-
americane şi tot acolo am vorbit pentru prima dată neerlandeza cu ușurința papei
ioan paul al II-lea.

#antivirus

priveşte partea bună a lucrurilor ásha se hotărăşte să iasă din zona de confort pen-
tru câteva minute
- toate serverele au picat -

(cum aş putea să îţi explic zona de confort
e ca în matrix într-o oarecare măsură
numai că tu alegi pastila albastră
în locul pastilei roşii
zona de confort e ciocolata
mâncată târziu în noapte)

ásha are mâinile şi picioarele reci ásha nu foloseşte niciodată machiaj nici când
coboară nici când visează că prinde fluturi un medic i-a povestit despre sindromul
raynaud ásha a zâmbit politicos şi a mers mai departe

#anders

şi tot atunci am văzut pentru prima oară un început de film rusesc multe cadre
lungi muzică de trompetă în surdină
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 119
www.zonaliterara.ro
te priveam dintr-un unghi mort aveai ochi migdalaţi eram contemporani cu
primăvara arabă şi asta te făcea fericită
nu există niciun dubiu într-o zi o vei cunoaşte pe ásha două biciclete în trafalgar
square un teren necunoscut lunetistul ratează ţinta imediat este ucis de un alt lunetist

- the revolution won’t be televised, but will be tweeted (news.cnet.com) -

ásha preferă culorile vii şi rochiile cu paiete ásha nu face diferenţa între marxism şi
comunismul cu faţă umană

#worldsincollision
cum se naşte violenţa în câmp deschis
de unde pleacă mişcarea de rotaţie şi
care sunt predicţiile astrale
pentru lunile de vară
ce facem pentru a evita fiziologia meduzei
#descoperă
de acum înainte îţi vei începe ziua cu jazz fusion şi blues cumva ai înţeles că
descoperă america nu mai e de actualitate

- kazim urmăreşte ştirile în fiecare seară kazim nu înţelege de ce inginerii aleg
câteodată poezia astăzi kazim a tradus cuvântul revoltă în cincisprezece limbi -

ásha crede că oraşele mari vor sufoca deşertul
/ásha împlineşte douăzeci şi doi/

#breivik
şi totuşi dunele ne
ghidează paşii cuvintele dislocă
diademe (între noi) atracţia
unei maşini-capcană
teama sufocării la nouăzeci de grade
- un transport ilegal de arme părăseşte cu o destinaţie precisă -
kazim/efectul placebo și zece duble turnate/
- în piaţa taksim suporterii protestează împotriva deciziei uefa -
#erdoğan
încearcă să-ţi aminteşti
jocul măştilor
și
sonata aceea pentru pian şi patine
priveşte lumea din perspectiva mercenarului
(ochii ashei cercetează runele în vis
de la unabomber încoace nimic notabil)
kazim îl redescoperă pe bach
erdoğan pe engels
120 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
O şipcă
În mintea mea parcă-a trosnit o șipcă
de aici și distorsionarea unor amintiri
cofetăriile în care ne pierdeam timpul
le-am aliniat pe toate ca pe-un tren multicolor
senzația de subțiere a fotografiilor ce-mi trec prin minte
am iluzia că sunt bogat deși nu am niciun ban
oamenii mă privesc ca o insinuare
îmi zic că ei știu ce scriu altfel nu văd cum
tu dormi și parcă din visul tău mă aprobi
azi-noapte m-ai luat în brațe deși nu ne vorbim de ieri
pare a fi dimineață bănuiesc că soarele simulează
pomul din fața casei nu are umbră păsările încă nu s-au trezit
și-n mintea mea parcă s-a rupt ceva.
O poezie cu toate cuvintele
Am urmărit-o îndeaproape din umbră
mișcările ei obsesive din degete
ca și cum ar gândi o orchestră
începând cu începutul și sfârșitul concomitent
ca și cum ar țese o poezie cu toate cuvintele
apoi prin mișcări de puzzle ar lua o formă
divinitatea o agasează însăși fiul vorbește în dodii
demonii sunt niște clarvăzători și profeți
de la ei vine și poezia.
Autobuzul
Șoferul autobuzului nu îmi cere biletul
îi dau bună ziua și mă uit la el ca și cum aș avea
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 121
www.zonaliterara.ro
când nu am chef de vorbă îmi trag piciorul după mine
până și cele mai obosite babe îmi cedează locul
apoi alerg pe lângă autobuz să prind trenul.
Nu mai ştii
Primele semne de nebunie apar când nu mai știi cât e ceasul
te simți urmărit din toate părțile
te uiți discret pe geam și observi că e deja seară
te trezești privind tavanul
nu știi dacă faci asta de câteva secunde sau de câteva ore
te gândeai profund la ceva sau la mai multe
nu mai știi la ce te gândeai
îi faci o cafea îți spune că e patru dimineața
te rugase pe la opt seara.
Te fac marmeladă
Ţi-am zis să nu mai porți rochii fundițe buline alunițe
să nu mai mergi agale la vale
să nu mai vorbești cu nimeni de mine cu mine de nimeni
să nu-ți mai cumperi sacoșe brioșe expirate pe terminate
nu mai plânge cățeii purceii pisicii aricii
acasă pe stradă-n tramvai la gunoi la coadă-n metrou
te dau de pereți te trag pe trotuare-n canale
din canale pe stradă te fac marmeladă
stai jos nu plânge ridică-te ajunge scuipă cu sânge.
Un fir
Am atins calea de mijloc și m-am oprit acolo
o stare de vid
ca o lehamite urmată de nepăsare
într-o încercare de-a tresări într-un impuls amorțit
nu mă emoționează nimic stările mi-au rămas înfundate-n-tr-un filtru
am pierdut noțiunea de urât și frumos
de care oricum nu eram sigur
mă simt ca o rezonanță înfundată
percepută doar pe-o frecvență
parcă mi s-a rupt un fir între suprafață și subconștient
ca și cum aș respira sub apă și mi s-ar părea natural
o stare pe care mi-o voi aminti
nu are de-a face cu euforia și nici cu plăcerea
cineva îmi descrisese această stare
să nu fii nici vesel nici trist
ca un psihopat închipuit de necunoscători.
Dâre de scrum
Mă obișnuisem cu întunericul luna se ridicase
peste blocurile turn așezate ca o fortăreață
o vedeam mare în geamul unei garsoniere
reflecția ei îmi dezvăluise covorul de chiștoace de la picioare
ce crescuse-n balta de flegme
bănuiam că dacă le vor mătura se vor forma dâre negre de la scrum
122 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
și vor fi obligați să spele dacă nu s-aștepte prima ploaie
luna trecuse mai departe mi-am aprins iar o țigară
în plan îndepărtat am reușit să disting două siluete
erau niște puști nu aveau mai mult de zece ani
unul urcat pe umerii celuilalt încerca să intre pe-un geam
uitat deschis la magazinul alimentar unde se vindeau și țigări
liniștea cartierului a fost întreruptă de zgomotul geamului spart
de acel copil din interior nereușind să sară înapoi
apoi întunericul de luminile de la apartamente ce se aprindeau pe rând
soarele parcă auzise și el se trezea de undeva din stânga
am plecat printre blocuri spre strada principală
niște bătrâni formaseră o coadă mare
să-și plătească taxele pentru ultima dată.
Reverie

Dormeam cineva bătea tare la ușă
am deschis erau o grămadă de oameni înșirați pe scări
au dat buzna peste mine în casă
primul a deschis ușa de la baie și s-a aruncat în cadă
apoi s-au aruncat toți pe rând
când m-am uitat nu rămăsese decât apa învolburată.
O staţie în plus
De câteva zile mi-am luat vacanță
credeam că am să scriu mai mult
în fiecare dimineață scriam în tren
pe drum înspre serviciu
eram singur cu mine printre oameni
câteodată mergeam o stație în plus
nici nu îmi dădeam seama
adevărata mea singurătate o găsesc
prin repulsia față de aglomerație
mă simt ca pe un nor
am în fața mea mai multe sertare
de unde-mi pot alege o stare de spirit
sau un miros anume
unde-mi imaginez câteva versuri
mă gândeam să plec cu trenul în fiecare zi
fără să știu unde.
Nici azi nu am noroc
Coboram treptele două câte două să am noroc
canale cu o gaură sau cu două
înainte de gara cu carouri alb-negru
azi îmi alesesem să calc pe cele negre
nu trebuia să ating prima treaptă a trenului
așteptam să cobor unde jocul devenea complex
trebuia să clipesc din doi în doi trecători în timp ce număram
dacă treceau pe număr impar aveam ghinion
niciodată nu am reușit să câștig
nici măcar azi
am uitat să țin degetele încrucișate.
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 123
www.zonaliterara.ro
anti-enthuziastă
principala mea funcție de purtător de corpîmbrăcat cu gust
afostadusă la cunoștințăînorașulnou
aurmatmaigreul
exactașa cum prevestisemîn a doualună din vară
ampăstratcostumul de baiecredeamcă o sățină
decaldm-am schimbat de cămașă sub un becchior
pe moonlight sonata
fărăsățin de șase * I’ll dress my ass with the latest fashion*
casă nu înnebunesc
mi-am crescutglicemiaîn cascade de pepsi
fărăporte-bonheur
amieșitnemachiatăte-am căutatînlungulși-n latulcopoului
undefaimoasa mea memorie
descurtădurată s-a confundat cu o patăalbă
venită din copacipentru
că n-am luatlecitina de la tata
bunsfătuitortata
elștiecelmai bine cum că
maria is a good girl
alansatmareleapel de interes
haidețimobilizareasăfurăm
restulstatuilorsămutilămșiteiulăstacincimetri
cubi de pâinesă ne ținem de mâini la
fnal
membrele amputate săaplaudesingure
124 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
baladaluilascăr
pelascăr
xnumere de case care nu încălzescpenimeni
pelascăr nu ajuțibătrânicavenind de la piață
nutucopii cu ADH orimașinuțeteleghidate/ baloane cu heliu
pelascăr
efrontul de rezistență IRO
locatariiîșitragpașiiperândsfdândinerția
îșicontabilizeazăfecareporțialui de timpcaniște
olivertwriști
pelascăr
semăturăfrunzele cu toțiăștiape care i-am căratilnic
îngânddardegeaba
nu i-a călcatpetreceredacăîncă
măstrâng cu dinții de haină
pelascăr
catargi e pastilaluată de treioripezi
cucămin cu tot cu ciorile de la ora 7
cuvinulfertpebaniiluia,v,etc. cu protestele de la universitate
(roșia nu-i departe de iași)
cuarabii
cu doamna homeless
cugândulcăanastasia e binemersi la bucurești
cu halatulalb la vederecuasteacualtele
dovadacătratamentul merge minunat-azi
pisicile de la 51 s-au decisînsfârșit
tipa e anu’ntâi
pelascăr
era o zi de octombriecând am cunoscut-o maiauzisem de ea
parcă mi-a zis nice to meet you
my name is so-li-tude
amfăcutschimb
denumereacumștiu - cu siguranță
vomieși tot anul la cafea
meșa
dinpatulpreamicîțisprijinipicioarele
pedușumeasomnul de veghe nu temai
cautăîlții un etaj
maijospentru tine. darlasă-l săvină
înghițeamperupte la anestezicșicevasângecald
metrul de ațăchirurgicalăsugrumând
stomaculblit intermitentînochi/ da dada
încă un cazclasatînarhive
salivaacrășicopilulîndârjitsunt
ojumătate de gurăca a angelineijolie
nuaș f deschisochiidarștiamsigur nu s-a terminatviața super
cuminuni super chiartotu’ e super pentrucă e cu detoate
tocmai de-astaașputeamuriacum
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 125
www.zonaliterara.ro
Zile cu roşu în calendar

***
Feţe ca nişte bonuri de plată de la magazin,
o fată frumoasă se apleacă şi-i întinde nişte mărunţiş unui cerşetor,
părul ei lung îi atinge faţa,
un bătrîn trece în grabă pe lîngă mine şi
scuipă un bilet de troleibuz;
în birou, număr zilele cu roşu în calendar
măsurînd un pas statistic,
şeful mă cheamă în ofciul său şi începe să-mi vorbească
fxînud-şi privirea la picioarele mele
de parcă acolo ar avea loc o scurgere de ulei.

***

M-am pus să caut pe net strip cluburi prin chişinău,
am intrat pe site-ul unui club
şi m-am uitat la pozele fetelor disponibile,
cu toate aveau privirea aia,
de parcă le-au făcut poza îndată ce
au fost aduse de trafcanţi.

***

Un respondent care şopteşte, a lehamite,
un răspuns la întîmplare
ce se strecoară în chestionar
126 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
şi care, ulterior, va servi ca fundament
pentru deciziile în cadrul instituţiilor majore.
***

Aştept ca organele, dacă mai sunt bune de ceva,
să fe donate,
le merită, mai mult decît mine, oricine.
În una din zilele alea, m-a fugărit un demon
prin tot oraşul, pînă la amiază,
cînd am reuşit să ajung acasă.
Singur, în cameră, holbîndu-mă
la hainele agăţate în cuier
care grozav de bine seamănă cu nişte colegi de cameră -
iată cît de aproape am fost, în ultimele săptămîni,
de ceea ce se cheamă „a f printre oameni” –
am vegheat lîngă geam cum se duce restul zilei
la fel ca o iubită
care mi-a spus că a început să şi-o tragă cu altul.

***

La şcoala auto ne-au învăţat că
motorul automobilului care îşi are
o piesă dislocată,
începe să se roadă,
se întîmplă gradat,
cu cîţiva milimetri în fecare zi
pînă acesta se distruge cu totul.
o vietate folositoare la 1.45 noaptea
Vecinul meu. Pur şi simplu nu mai poate dormi.
Îşi aprinde lumina în curte, ia lopata şi
se apucă de strîns bălegarul de la vaci.
Vecinul meu are 2 vaci, un viţel, câteva găini
şi vreo 30 de pui îndesaţi într-un pod.
Destup prima sticlă de bere şi în timp ce-o golesc
ciulesc urechea şi prind ultimele lopeţi
de bălegar vărsat în roabă,
cunosc roaba aia, am carat şi eu cu dânsa.
După ce-mi destup a 2-a sticla şi mai stau pe net,
vecinul meu rade cu hîrleţul găinaţul de la pui,
apoi se apucă de tăiat lemne cu toporul.
Îmi amintesc de cîinii bătrîni pe care i-a alungat de acasă,
de puii bolnavi ce i-a îndesat de vii într-o sacoşă
şi i-a aruncat în tufşuri.
Mi-a povestit cum stau lucrurile,
aici, la sat, nu există milă faţă de vietăţile nefolositoare,
o învăţătură transmisă din generaţii,
s-a păstrat intactă, funcţionează.
Vecinul meu. Încercînd din greu să pară
o vietate folositoare la 1.45 noaptea.
Îmi stîng lumina şi mă bag în aşternuturi ascultînd mai departe
sunetul neostenit al toporului despicînd lemne. Îmi spun:
“vezi, vezi? funcţionează.”
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 127
www.zonaliterara.ro
şeful meu vrea să-mi afe planurile

La job, mă aşez la masa mea şi-mi pun radioul pe itunes,
acelaşi soundtrack futut
pe 100 hit.com,
cu reclamele lor despre tipii care iau prînzul la Bufalo Bill
şi se uită la un meci în slow motion
ca să dureze mai mult.
Încerc cu difcultate să-mi amintesc
porţiuni din viaţa mea dinainte de a lucra aici,
porţiuni moarte, înlăturate din corpul unui pacient
de la etajul 2, unde viaţa are loc în slow motion.

Şeful meu se face comod pe scaunul
de lîngă mine anunţîndu-mă că e timpul
să purtăm o conversaţie,
vrea să-mi afe planurile.
Îmi zice că mă vrea în compania sa
pe termen lung
şi că nu are de gînd să angajeze persoane noi.
Îmi zice că e ceva în neregulă cu celălalt
developer al nostru,
mintea sa pur şi simplu nu-i aici.
„ai citit haruki murakami?” – îl întreb,
„nu.”
„are nişte povestiri interesante despre oameni
ai căror minte nu-i aici” –
şeful mă priveşte suspicios în timp ce eu continui
să ascult acelaşi soundtrack programat după grafc.

A doua zi am urcat în Orhei-Chişinău
care a luat toţi pasagerii de prin satele vecine
şi şoferul microbuzului local i-a blocat drumul,
a coborît, a deschis portiera de la microbuzul nostru
şi l-a apucat de gît pe şofer urlînd:
„tu ai grafc pe aici băi, ai grafc?!
îmi iei toţi pasagerii din satul meu blea,
pentru asta
îţi beau sîngele na!”
build succeed pentru durere

Dacă aş putea face să nu dorm,
pînă la 3 noaptea îmi reuşeşte,
îmi fac creierul să înţeleagă, cît de puţin,
lumea de afară, fără tine aici.
Dimineaţa, observ în oglindă zgîrîieturi
pe partea stîngă a pieptului.
Inima funcţionează neîntrerupt pe acelaşi cod,
dînd de fecare dată build succeed pentru durere,
băgîndu-mă în timpul nopţii într-o cameră de gazare.
Dimineaţa, desluşesc în oglindă pe partea stîngă a pieptului
sigla nazistă la fel ca la
tipul din american history x.
128 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
***
probabil acoperișurile de pe care ne mutilam zborul (și/ sau genunchii)
nu se mai întâmplă tot acolo
hârtie pentru avioane sau mai tragic fum.
ori tot acoperișuri
dar
altele provizorii
pentru sufletele friguroase din grădini
dacă rămâneam spânzurați în copilărie
nu ne mai scriam pe sub breton
sudalme ca pentru hippioți cu fuste (nu că n-am purta)
prea fanteziști pentru vârsta noastră
împerecheam zei de hârtie cum ne tăia capu` desenam afrodite cu mustață
bidimensional căci nu știam efecte de umbră
nici alexandru mitru
nu știa
sau îți aduci aminte
ne frângeam coloana dar nu în scopuri creștinești cum era normal
ci pentru că dealurile o aveau p`aia de dinozaur și noi nu
acum ne legăm genele de picioare și ne ia somnul ca pe niște șireturi de pantof
***
pe patul tău fără să se fi întâmplat ceva între
fac scenarii despre cum să baby i`m gonna leave you
îți număr porii
te-aseamăn unei citrice șterse
îmi plimb cum bețivul depresiv își plimbă degetul pe buza paharului
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 129
www.zonaliterara.ro
îmi plimb obrazul pe tine
ai haine aspre
te compar cu o scamă
involuntar
din buricul unei statui
nimic dincolo de statuie și de-aceea plec
***
pământul se vinde la pungă și se pune la flori
probabil el încă marchează cu roșu-n atlase
mișcări rutinante din șolduri
ca pulsul
rotație vs. revoluție vs. noi
doar că toate-n pungi diferite cu etichete diferite
***
femeia de lângă mine poartă perucă și piele
mai albă pe gât decât pe pomeți
femeia de lângă e plastic chinezesc și eu nu pot altceva așa că râd
când pleacă mă uit în altă parte ca să nu se despartă de mine
stau în 41 aproape de noapte
fumez plastic
ca într-un videoclip ieftin
***
ăsta nu e un poem
miros insomniac de acetonă
din nu știu cât la sută benzen & co.
și nu șterge nicio urmă de culoare roșie

aici se termină bucata asta din mine
mâine alta
până voi ramâne o bucată de ceva ce-ar merge pe post de breloc
și-ai să mă îngrămădești prin buzunare
de uitat n-ai cum
cheile le porți cu tine tot timpul

și de fiecare dată vei deschide ușa
iar eu voi mirosi a acetonă

dar ăsta nu e un poem
e despre noi și acetonă
***
mi s-au găurit buzunarele paltonului
știam că are să se facă frig
că voi fi devenit de piatră

în aceeași ordine de idei fără să ne fi vorbit dinainte
imprimam mariajul în zidul catacombei
c+g egal (ceva indescifrabil după semnul egal
arheologi
inapți să traducă)
130 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro

când aburul de pe geamuri
avea tendințe din ce în ce mai evidente să se facă apă
credeam că vine potopul
pretext ca să devii proverbul meu mesianic
***
mi se zicea la naștere că-s om
din os și suflet
în proporții diferite ca la amfetamine
râdeam și sugeram drăgălaș să mi se schimbe scutecul
când maică-mea mă-ndesa cu mâncare
îmi răsuceam gâtul
până când păcătuiam sărutând lingura
mi se mai tăia uneori buza inferioară
o dădeam în melodrame
ca și cum telenovelele maică-mii se difuzau în măruntaiele mele
mi se zicea că-s om că e nevoie de cenușă ca să spăl asta. și sunt
***
toate mă duceau cu gândul la șantierul instaurat între elasticele
fibre miocardice
mă așteptai înfrigurat
știind că ăsta era un alt decembrie compromis
fără nimic bun de întâmplat
apoi m-ai adăpostit prin mâneci
printre degete
iar eu cu mirosul meu ne-am tatuat în cusăturile hainelor
eram amari
distanță cât un bilet de-autobuz ne separă
în timp ce se construiesc alte și alte șantiere și se schimbă turele de muncitori
***
tot cred că patul își pictează oamenii
ca să nu se simtă singur între atâția pereți

cel mai bine îi ies trupurile

înfrigurat uneori abuzează de roșu dar e un artist capabil în rest
***
wake me up when the winter really ends
trece prin minte ca vagoanele de marfar
un vers idiot

l-am auzit năucă în decembrie când străzile miroseau uman
a nimic

nimic cu finalitate
oricum
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 131
www.zonaliterara.ro
Dincolo de adulatorii bigoţi şi câţiva
contestatori (care cerșesc o cură de tinichea,
prin șocul negării ridicole), cel care l-a pro-
iectat în mit, cu argumentul erudiției cople-
șitoare, a fost George Călinescu, al cărui text
din finalul...simfoniei critice, „Viața lui Mihai
Eminescu”, sună mai fascinant decât orice
legendă a Olimpului: „Ape vor seca în albie și
peste locul îngropării sale va răsări pădure sau
cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depăr-
tări, până când acest pământ să-și strângă toate
sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin
de tăria parfumurilor sale”
1
.
Ni-i greu să ni-l închipuim pe terestru
Eminescu conțopist la Cernăuți, sufleurul unor
trupe de teatru, student la Viena, cu dor de
acasă, inspector școlar prin satele Moldovei,
visător pe prispa bojdeucii lui Creangă, îndră-
gostit perpetuu, dârdâind de frig „pe lângă
plopii fără soț”, truditor la „Timpul”, clamân-
du-și de unul singur poemele, aruncat într-o
cămașă de forță și umilit prin subscripții publi-
ce, fiindcă statul își exersa indiferența.
Eminescu a fost norocul nostru și al
1 ��o��� ��lin���u� Viaţa lui Mihai Eminescu� Editu�a
S�mn� ��t�mi�� Bu�u���ti� 0� �� 65�
limbii române, iar prețul a fost tocmai propriul
lui nenoroc, care l-a însoțit în cei aproape 8
luștri de viață, cu sfârșit martiric. „Telegraful
132 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
român” din Sibiu, în iunie 1865, a salutat pre-
zența trupei Tardini la Brașov, invitată și la
Sibiu: „Vom fi norociți a vedea și aici un teatru
românesc”. Printre mesagerii norocului figura
și pribeagul copil din Ipotești.
În romanul „Geniu pustiu” o secven-
ță redă traiul laolaltă a școlarilor din Blaj, la
văduva Jensoaie, cu aprige turniruri de noroc:
„pe când colegii mei jucau cărți, râdeau, beau
și povesteau anecdote, care mai de care mai
frivole și mai de râs, de Pepelea, de țigani, de
popi, eu îmi mâncam viața cu capul așezat în
mâini, cu coatele rezemate de marginea mesei
și citind romanțe fioroase și fantastice , care-mi
iritau creierii”
2
.
Cum banii trimiși de tatăl lui n-au ajuns
la timp, el va pleca din Blaj, nu înainte de a-i
dărui o carte în germană „fratelui” Gregoriu
Dragosiu, în semn de mulțumire pentru ajutor
(pe care improvizase niște strofe „spre suveni-
re”, terminate în cheie sumbră: „Când plângi
de soarta-ți trist, părăsit, / Gândește atuncea și
tu la mine, / Nici eu în lume n-o duc mai bine
/ Și eu sunt frate nenorocit!”
3
. Cel nenorocit
(desigur, fără de noroc) semna pe atunci M.
G. Eminescu din Ipotești. La banchetul trupei
Pascali din Sibiu, n-a trecut neobservată pre-
zența unui tânăr „ce semăna a fi și el actor”.
Privirea Luceafărului e descrisă de fericele
Alcsandri, ca fiind reflectată din „ochi mari,
fără de noroc”. Iată metafizica morții în textele
grave eminesciene: „Căci, dacă ne-nchipuim
�i�ai Emin���u� Geniu pustiu� Editu�a �it��a� ��i�in�u�
998� �� 75�
3 �i�ai Emin���u� Opera poetică� Ediţia a ���a ����zut��
Editu�a Poli�om� �a�i� 006� �� 85
eternitatea noastră, ca o urnă de loterie, în care
stau închise toate formele vieții, e neapărat că
în ea se va trage numaidecât odată (și momen-
tul acesta e indiferent oricât de depărtat ar fi
numărul specific al formei omenești)”
4
.
Va fi numit în 1874 director al
Bibliotecii Centrale din Iași, eveniment biogra-
fic despre care el însuși va nota: „Sunt fericit
că mi-am ales un loc potrivit cu firea mea sin-
guratică și dornică de cercetare. Trebuie să mă
bucur de norocul ce-a dat peste mine”
5
. Dar
acest noroc va fi de scurtă durată, până la 1
iulie 1875, când a fost numit revizor școlar pe
județele Iași și Vaslui. Chiar dacă o fi „încurcat
ițele cu primărițele”, cum glumeau junimiștii,
poetul se considera totuși nefericit („Și-apoi să
plec în lume, / Copil făr’ de noroc”).
Ajuns la București și găzduit două
săptămâni în casa lui Maiorescu, nu s-a putut
adapta rigorii germane, dar mai ales (cum
arăta „divinul critic”) cu Titu, „care își arăta
și în acest chip superioritatea și norocul său
în viață”
6
. Chintesența unei vieți fără de noroc
este ilustrată de ultima strofă din poemul
„Luceafărul”: „Trăind în cercul vostru strâmt,
/ Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă
simt / Nemuritor și rece”
7
.
4 �d�m� Opere� �ol� X��� Corespondență. Documentar�
�diți� ��iti�� �nt�m�iat� d� P�������i�iu�� �oo�donato�i
D��atamaniu� și P�t�u ���ția� Editu�a ��ad�mi�i �omân��
�uz�ul �it��atu�ii �omân�� 989� ��79
5 Ibidem� �� 99�
6 ��o��� ��lin���u� op. cit�� �� 76�
7 �i�ai Emin���u� Opera poetică. Ediţia a ���a ����zut��
Editu�a Poli�om� �a�i� 006� �� 65�
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 133
www.zonaliterara.ro
Eterogen şi paradoxal, adaptat tot tim-
pul realităţilor româneşti, atent la nuanţele locale,
conservatorismul politic a reprezentat una din-
tre direcţiile majore ale modernităţii în România.
Indiscutabil, în niciun moment al exis-
tenţei sale, spiritul conservator nu şi-a propus
să încadreze realitatea naţională, oricare ar fi
ea, în rigorile unui pat procustian. Evolutiv şi
deconcentrant, discursul conservator s-a adap-
tat, fără a pierde, în tot parcursul acestui proces
de mutaţie locală şi de transformare, legătura
cu nucleul dur de principii şi de valori care
dau mişcării şi eticii conservatoare un profil
inconfundabil. Canonul intelectual conserva-
tor a presupus, în mod necesar, recursul la
prudenţă, gradualism, descentralizare, tradiţie,
pledoarie antiutopică, precum şi o autenti-
că preţuire a libertăţii
1
, şi dacă, confruntarea
de idei o impunea, un anume reacţionarism
2
.
Conservatorismul românesc a fost oarecum ase-
mănător celui european, acesta neînsemnând
1 �on Bul�i� op. cit., ��� 46 – 55; idem, Conservatori şi
conservatorism în România� Editu�a En�i�lo��di��� Bu�u�
���ti� 000� ��� 53 – 635�
2 Ibidem� �� 477�
că „se revendică”
3
din acesta, el descinzând
dintr-o realitate românească specifică
4
. Clădit,
ca şi marile familii conservatoare europene,
pe refuzul programatic al ideii de Revoluţie
şi pe critica schimbării radicale şi sângeroase,
conservatorismul românesc, pe tot timpul exis-
tenţei sale, n-a încetat să genereze un proiect
de societate, injectând un sens al continuităţii
şi prudenţei, fără a ceda unei tentaţii iacobine
a saltului în viitor
5
. Se poate susţine, cu temei,
aserţiunea după care conservatorismul româ-
nesc a fost unul „de reacţie”
6
la convulsiile
social-revoluţionare din spaţiul românesc între
anii 1821 – 1848, precum şi la spiritul revo-
luţionar care străbătuse Europa după 1789
7
.
Aşadar, conservatorismul românesc
şi-a definit identitatea doctrinară, recuperând/
3 Ibidem� �� 46�
4 Ibidem.
5 �lad ��o�����u� Istoria ideilor politice româneşti, 1369 –
1878� Jon Dumit�u����la�� �ün���n� 987� ��� 06 – 07�
6 Conservatorismul românesc. Concepte, idei, programe�
antolo�i�� ���faţ�� not� int�odu�ti��� biblio��af� �i indi�i d�
�au��nţiu �lad� Editu�a ��mi�a� Bu�u���ti� 006� �� �
7 �on Bul�i� Conservatori şi conservatorism în România� �� 534�
134 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
însuşindu-şi ideile de antirevoluţionarism şi,
cum spuneam mai sus, de reformare prudentă
a instituţiilor, de progres natural şi evoluţie
organică, de respectare a ordinii şi legalităţii, a
tradiţiei şi proprietăţii, adică modelul clasic al
lui Edmund Burke
8
. Fondul doctrinar conserva-
tor, cum era şi firesc, s-a îmbogăţit cu noi teme,
spre exemplu, teoria maioresciană a formelor
fără fond (1868), anunţată încă din scrierile lui
Alecu Russo, C. Negruzzi, M. Kogălniceanu,
Barbu Ştirbei etc. După cum se ştie, teoria for-
melor fără fond era, după cum se va sublinia
mai încolo, o critică a conservatorilor junimişti
(Titu Maiorescu, P. P. Carp, Th. Rosetti etc.) la
adresa imitaţiei fără măsură a unor instituţii
occidentale, care nu erau potrivite cu reali-
tatea românească. De altfel, teoria menţiona-
tă a traversat discursul politic conservator în
toate nuanţele sale
9
, fiind regăsibil deosebit
de consistent şi în publicistica eminesciană
10
.
Încercăm să rezumăm ideile/principiile
conservatorismului românesc, după care exis-
tenţa unei ordini sociale tradiţionale raţionale
dă sens şi valabilitate practică aranjamentelor
instituite deliberat. Spiritul politic conservator
nu implică un ataşament complet necenzurat
faţă de orice tradiţii; el nu presupune o ecuaţie
maniheistă (tradiţional = bun; nou = rău). Ideea
conservatoare nu se confundă cu orice atitudine
reacţionară şi nu se bazează pe utopia inversă
a reeditării trecutului. Axa conservatorismului
nu o constituie supremaţia absolută şi caracte-
rul sacrosant al tradiţiilor, ci numai ascendenţa
şi necesitatea tradiţiilor; tradiţiile constituie
cadrul indispensabil al funcţionării organismu-
lui social. Conservatorismul este un fel special
de tradiţionalism, în sensul că tradiţiile legitimea-
ză orice formă de orânduire socială (subl. ns., G.M.).
Conservatorismul a însemnat pragma-
8 S��� �dif�a�� ��zi Edmund Bu�k�� Refecţii asupra Re-
voluţiei în Franţa� t�adu����� �tudiu int�odu�ti� �i not� d�
�i�a�la �za�a���u�in� Editu�a ��mi�a� Bu�u���ti� 000�
P�in�i�iil� do�t�in�i �on����atoa��� �� fli��a Ed� Bu�k��
�unt d�taliat� la �ob��t �i�b�t� Conservatorismul� t�adu�
���� �i int�odu���� d� So�in �u���ai� Editu�a Du Styl��
Bu�u���ti� 998� ��� 45 – 0� În ���a �� ��i���t� �ândi�
��a �o�ial��oliti�� a lui Ed� Bu�k�� ��zi �i T���n�� Ball �i
�i��a�d Da����� Ideologii politice şi idealul democratic�
�diţia a ���a� Editu�a Poli�om� �a�i� 000� ��� 0 – 07�
9 Sublini�z �oziţia a�ad� Dan B��ind�i� du�� �a�� t�o�ia ma�
io����ian� a fo�m�lo� f��� fond a� f a�ut un „�a�a�t�� ��a��
ţiona� �i n��onfo�m ��alit�ţii”� �n Dan B��ind�i� Societatea
românească în vremea lui Carol I (1866 – 1876)� �diţia a ���a�
ad�u�it� �i ���izuit�� Editu�a Elion� Bu�u���ti� 00� �� 80�
0 �i�ai Emin���u �i�ai Emin���u� Observaţii şi teorii istorice� �n Idem�
Opere politice� Ediţi� int���al�� al��tuit� �i �n��ijit� d�
�a��ian �a�ia S�i�idon� Editu�a Tim�ul� �a�i� 008� ���
785 – 880 �i ��� 84 – 87 (Naţionalii şi cosmopoliţii).
tism politic, manifestând un imens scepticism
faţă de mecanismele socio-economice exem-
plare. Soluţiile conservatoare sunt adaptative
nu pentru că urmăresc perpetuarea situaţiei
existente, ci pentru că urmăresc eficacitatea
practică imposibil de atins fără o adaptare la
particularităţile locale. Sub acest aspect conser-
vatorismul politic românesc a însemnat realism
politic, dar şi un neîncetat efort de a-şi păstra
atât privilegiile politice, cât şi cele economice
11
.
S-a afirmat
12
despre Junimea că a repre-
zentat o veritabilă „structură morală”
13
şi că
energiile sufleteşti ale membrilor săi s-au gru-
pat „după un plan unitar”
14
ce „urmărea fina-
lităţi comune”
15
asupra „tuturor domeniilor
culturii”
16
. Şi totuşi, în pofida acelei structuri
junimiste, Junimea nu poate fi tratată monolitic,
deoarece, cu mare uşurinţă, putem vorbi de o
Junime culturală, precum şi de o Junime politică,
între care nu poate fi pus semnul egalităţii
17
, la
care putem adăuga o alta, Junimea masonică
18
.
Junimea, reprezentanţii săi de frunte, intraţi în
activitatea politică la 1866, a însemnat un curent
politic distinct în partidul conservator şi s-a
caracterizat printr-o „acţiune politică coerentă”
19

şi pe plan doctrinar. Întrunirea lor într-o socie-
tate, Junimea, a membrilor săi marcanţi (Titu
Maiorescu, Th. Rosetti, P. P. Carp etc.) s-a făcut
în baza ideilor comune împărtăşite, dar şi prin
apartenenţa la o anume clasă socială
20
. Ceea
ce-i unea pe junimişti erau ideile în care cre-
deau, deoarece „niciodată alcătuirea partidelor
politice nu se face pe temeiul împărţirii în clase
E� �o�in���u E� �o�in���u� Istoria civilizaţiei române moderne…�
�� 5 �i u�m� ��zi �i ���o���� �a�ob� Tradiţie şi înnoire
în regimul constituţional� �n Idem, Modernizare – Euro-
penism, vol. I, Ritmul şi strategia modernizării� Editu�a
�ni����it�ţii „�l� �� �uza”� �a�i� 995� ��� 4 – 56 �i
Idem, Procesul de modernizare. Consideraţii generale�
��� 3 – 36� �n Istoria Românilor� �ol� ���� Tom ��� De la
Independenţă la Marea Unire (1878 – 1918)� �oo�d� ��ad�
���o���� Platon� Editu�a En�i�lo��di��� Bu�u���ti� 003�
Tudo� �ianu Tudo� �ianu� Structura junimistă� �n Idem, Opere� 3�
��� 444 – 448�
13 Ibidem� �� 444�
14 Ibidem.
5 Ibidem� �� 445�
16 Ibidem.
7 �i�iu Pa�u� �i�iu Pa�u�� Marginalii junimiste� Editu�a Tim�ul�
�a�i� 003� �� 35�
8 Ibidem� ��� 43 – 60� �i�iu Pa�u� �u�ţin�� f��� �� aib�
���un dubiu: „a�a�t�n�nţa junimi�tilo� (a ��lo� mai im�o��
tanţi dint�� �i – n�n�)� la loja „St�aua �omâni�i” ��t� un lo�
�omun” (�� 45)�
9 �i�ai Dinu ���o���iu �i�ai Dinu ���o���iu� Scena literaturii� Editu�a
�in���a� Bu�u���ti� �� 78�
0 �� D� X�no�ol �� D� X�no�ol� Istoria partidelor politice în România
(de la origini până la 1866)� Bu�u���ti� 90� �� 0�
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 135
www.zonaliterara.ro
sociale, ci numai pe acel al ideilor, prin care se
apropie adeseori elemente din straturi deosebite
şi se îndepărtează elemente din acelaşi strat”
21
.
Iar unul dintre ideile forţă, specifice Junimii, l-a
constituit un „criticism generalizat”
22
dublat de
o seamă de însuşiri dintre care luciditatea, iro-
nia, spiritul filozofic, ostilitatea faţă de demago-
gie, spiritul deschis, studiul temeinic excelau
23
.
Pe lângă rosturile sale cultural-literare,
junimismul a fost şi un important curent poli-
tico-ideologic. Sub aspect politic, junimismul
a fost o variantă a doctrinei conservatoare
româneşti, oscilând între conservatorism şi libe-
ralism moderat. Prin concepţiile şi atitudinile
politice profesate, prin viziunea liderilor săi,
junimismul conservator a reprezentat o ideo-
logie politică de stânga a conservatorismului.
Despre specificul junimismului conser-
vator, Titu Maiorescu s-a pronunţat într-o scri-
soare către botoşăneanul Canano din 11 iunie
1898, scrisoare editată întâia oară de C. Gane
24
.
Astfel, în respectiva scrisoare, Titu Maiorescu
afirmă că junimiştii în politică „sunt liberali,
deşi nu radicali”
25
, iar colaborarea cu conserva-
torii, la guvernare sau în opoziţie, era posibilă
datorită onestităţii acestora, a corectitudinii
lor faţă de „finanţele publice”
26
, spre deosebire
de liberali pe care mentorul Junimii îi acuză de
politicianism şi „că au făcut averi din politică”
27
.
Junimiştii, aprecia Maiorescu în cunoş-
tinţă de cauză, au fost „consecvenţi şi sinceri în
politică”
28
, ataşaţi „principiului dinastic”
29
, în
ciuda faptului că: „Practic vorbind: suntem o
monarhie despotică, mascată sub o constituţie
liberală”
30
, căci regele avea puteri aproape discre-
ţionare, mult peste cele înscrise în Constituţie
31
.
Deşi dinastici, junimiştii erau „mai puţin plecaţi
regelui”
32
, nota Maiorescu. Regele Carol I avea
mai mare nevoie de junimişti decât junimiştii
de acesta „fiindcă noi îi dăm lui şi altora singu-
ra încredere şi siguranţă a direcţiei politice”
33
.
21 Ibidem� �� 60�
�l� �ub �l� �ub� De la istoria critică la criticism� Editu�a ��ad�mi�
�i ���ubli�ii So�iali�t� �omânia� Bu�u���ti� 985� �� 03�
3 �l�xand�u Pal�olo�u �l�xand�u Pal�olo�u� Ipoteze de lucru� Bu�u���ti�
980� ��� 63 – 65�
4 �� �an� �� �an�� P. P. Carp şi locul său în istoria politică a
ţării� �ol� ��� Editu�a �ia�ul „�ni����ul”� Bu�u���ti� 936�
��� 0 – 3�
5 Ibidem� �� 0�
26 Ibidem.
7 Ibidem� �� �
8 Ibidem.
9 Ibidem.
30 Ibidem.
31 Ibidem� �� �
32 Ibidem.
33 Ibidem.
Aceeaşi idee era împărtăşită şi de P. P.
Carp, după care junimiştii „nu au făcut politică
de animozitate, ci de principii”
34
, cu referire la
P.N.L., şi despre care nu s-a ferit în a-i categorisi
drept „o democraţie bugetară”
35
, şi nu una reală.
Revenind la scrisoarea lui Maiorescu din
11 iunie 1898, subliniem că, mentorul Junimii,
dintr-o rigoare etico-morală practicată în viaţa
personală, cât şi în cea publică, a rămas con-
secvent principiilor împărtăşite deoarece atât
el, cât şi junimiştii, în genere, detestau pro-
fund demagogia, grosolănia şi minciuna în
politică: „Nu vom zice în opoziţie una pentru
a face la guvern alta”
36
, căci dacă ar fi aşa
„ne-ar crăpa obrazul de ruşine”
37
. Existenţa
junimiştilor în politica românească a constituit
o frână în a tempera excesele liberalilor: „Prin
faptul că suntem noi junimiştii”, sublinia Titu
Maiorescu, „multe rele şi multe prostii din
partea altora am împiedicat”
38
, căci „sistemul
constituţional dacă nu e important prin ceea ce
face, e important prin ceea ce împiedică”
39
. P. P.
Carp îi susţine ideea, afirmând că progresul e
posibil prin muncă stăruitoare, iar problemele
ţării pot fi rezolvate doar prin „studiul serios
al nevoilor ei”
40
. Profesând cu tărie şi consec-
venţă asemenea principii şi valori în politică,
nu putem fi decât surprinşi de opiniile unui
fost junimist, transfug la liberali, Gh. Panu,
după care „doctrina politică a Junimei”
41
ar fi
fost „îngustă”
42
, şi că timpul ar fi infirmat-o
43
.
Se ştie, şi faptul l-am subliniat mai sus,
că atât Maiorescu, cât şi ceilalţi corifei ai junimis-
mului politic, considerau posibilă dezvoltarea
societăţii româneşti în sens evolutiv, gradual,
adică „englezeşte evoluţionar”
44
şi nu „fran-
34 Ibidem, �� 90� ��zi �i So�in �dam �at�i� Junimismul:
un liberalism tehnocratic� �n Boierii minţii. Intelectualii
români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ide-
ilor� Editu�a �om�ania� Bu�u���ti� 004� �� 8� und� ��
a���dit�az� id��a �� junimi�mul a fo�t �x����ia unui ��u�
�ultu�al �liti�t „�a�� ���lam� l��itimitat�a �oliti�� �n nu�
m�l� �du�aţi�i �i �ultu�ii� ia� nu al a���ii �au a����ului ��i�
�il��iat la �ut���a �oliti��”�
35 Ibidem� �� 44�
36 Ibidem� �� �
37 Ibidem.
38 Ibidem� �� 3� ��zi �i D� �u���a�u� Istoria literaturii
române� Editu�a �a�t�a �omân�a���� Bu�u���ti� 94� ���
53 – 56�
39 �� �an�� op. cit.� �� 3�
40 Ibidem� �� 95�
4 ��� Panu ��� Panu� Amintiri de la „Junimea” din Iaşi� �ol� ���
Editu�a „��mu� �iof��”� �� 3�
42 Ibidem� �� 33�
43 Ibidem.
44 Titu �aio����u� Istoria politică a României� �� 33�
136 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
ţuzeşte revoluţionar”
45
. Titu Maiorescu consi-
dera anul 1848 şi evenimentele ce l-au marcat
drept o „aşa-numită regenerare”
46
, cu o minimă
„importanţă”
47
în destinul naţional, neezitând
însă în a-i recunoaşte certe merite în „deşteptarea
conştiinţei naţionale la românii din Principate”
48
.
Altul a fost momentul politic cheie
şi căruia junimiştii i-au acordat semnificaţii
istorice, doctrina lor politică derivând din el:
Divanurile Ad-Hoc şi hotărârile sale de la 1857,
cu „cele cinci puncte fundamentale”
49
. De aici
începe regenerarea societăţii româneşti, doar
în aceste hotărâri rezidă „adevăratul îndreptar
al dezvoltării interne şi externe”
50
al României.
Programul naţional al Divanurilor Ad-Hoc (res-
pectarea capitulaţiilor, unirea, dinastie străină
ereditară, neutralitate, sistem constituţional)
nu era un import străin ca revoluţia de la 1848,
nota Maiorescu, ci izvora „din toată experien-
ţa trecutului”
51
. Acest program trebuia dus la
îndeplinire, „trebuia păstrat cu sfinţenie până la
deplina lui înfăptuire”
52
. Odată programul de la
1857 împlinit rămânea de cucerit Independenţa
pentru ca România să fie recunoscută „ca stat
liber în concertul Puterilor Europene”
53
, fapt
care necesita „toate opintirile noastre”
54
. Odată
instalată domnia ereditară trebuia construit/
edificat, în sânul societăţii, principiul dinastic,
principiu faţă de care Titu Maiorescu a fost fidel,
având „totdeauna luarea aminte aţintită asupra
acestui punct cardinal”
55
. Mai ales că în rândul
românilor lipsea cu desăvârşire „orice simţă-
mânt dinastic”
56
deprins de istorie cu „domnii
efemere”
57
. Iar consolidarea ideii dinastice în
rândul poporului şi care să cuprindă „acel cuget
trainic de credinţă în persoana domnitorului”
58
,
dar şi a succesiunii ereditare presupunea, con-
tinua Maiorescu, „o regenerare a spiritului
public”, faptul nefiind posibil, desigur, „decât
printr-o îndelungată şi stăruitoare acţiune”
59
.
Aşadar, nu doar Maiorescu, ci toţi juni-
miştii au fost dinastici, încă de la intrarea lor în
45 Ibidem.
46 Ibidem.
47 Ibidem.
48 Ibidem.
49 Ibidem.
50 Ibidem.
5 Ibidem� �� 34�
5 Ibidem.
53 Ibidem.
54 Ibidem.
55 Ibidem� �� 7�
56 Ibidem� �� 6�
57 Ibidem.
58 Ibidem� �� 7�
59 Ibidem.
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 137
www.zonaliterara.ro
politică („monarhici şi dinastici fără şovăire”
60
),
neabătându-se sub niciun chip de la acest prin-
cipiu, fie că s-au aflat la putere sau în opozi-
ţie
61
. Deoarece, susţinea Maiorescu, „în enorma
complexitate a problemelor politice”
62
, atunci
când mai multe principii sunt în joc, omul
politic nu trebuie să supraliciteze mulţimea
acestora, ci de trebuie să-l aleagă/foloseas-
că pe acela „după împrejurările de fapt”
63
,
de a desluşi „ideea dominantă”
64
. Iar ideea
dominantă (subl. ns., G.M.), pe care politicienii
junimişti, în frunte cu Maiorescu, urmăreau
să o impună în „conducerea statului român”
65

era aceea care să „înrădăcineze simţămân-
tului dinastic în toate părţile poporului”
66
.
Junimismul politic, la fel ca şi conserva-
torismul, a fost construit în baza principiului
evoluţionist. După junimişti, tot răul pe tărâm
social-economic şi politic de care era marca-
tă societatea românească se datora încălcării
brutale a principiilor de dezvoltare organice.
După cum s-a afirmat mai sus, ideea de revo-
luţie, de transformare bruscă a societăţii li se
părea junimiştilor nerecomandabilă în general,
şi nepracticabilă, în particular în ţara noastră.
Astfel, Maiorescu susţinea că revoluţia este
o calamitate, imprevizibilă, prin urmări, nici-
odată neputând prevedea „în a cui folos se
sfârşeşte”
67
. Respingerea revoluţiei ca mijloc de
transformare a societăţii îi este asociată ideea
de înnoire treptată, fără convulsii şi zgudu-
iri sociale – şi mai ales fără radicalism social.
Combătând radicalismul politic profesat de Gh.
Panu, Titu Maiorescu replica: „Pentru starea
noastră de astăzi şi în timpurile apreciabile
ale activităţii noastre politice, acest radicalism
democratic trebuieşte combătut ca ceva peri-
culos şi în orice caz prematur; şi nu este mai
mare greşeală în politica practicată decât ignorarea
faptelor treptate, prin care trebuie să treacă evoluţia
unui popor”
68
(subl. ns., G.M.). Aceiaşi opinie a
lui Maiorescu era împărtăşită şi de P. P. Carp
după care „la noi revoluţiunea socială (refor-
marea societăţii, n.n.) s-a făcut fără vărsare de
sânge, fără zguduiri, pentru că noi, ca oameni
cu minte, am avut o transformare treptată.
60 Ibidem� �� 36�
61 Ibidem.
62 Ibidem.
63 Ibidem.
64 Ibidem.
65 Ibidem� ��� 36 – 37�
66 Ibidem� �� 37�
67 Idem� Asupra discursului parlamentar al domnului
Alexandru Djuvara� �n „�omânia lib���”� n�� 3078 din 3
o�tomb�i� 884�
68 Idem� Discursuri parlamentare� �ol� ��� 904� �� 55�
Nouă revoluţiile radicale nu ne sunt permise.”
69
.
Aceeaşi idee, dar sub o formă frustă, va fi sus-
ţinută şi de Lascăr Catargi, în martie 1871, care,
deşi nefiind junimist, o împărtăşea întrutotul
70
.
Aşadar, după Titu Maiorescu, România
va înainta pe drumul progresului nu prin revo-
luţie, considerată „un mijloc primitiv de îndrep-
tare necesar societăţilor care nu sunt com-
plet organizate politiceşte”
71
, ci prin însuşirea
„drepturilor politice”
72
, prin „lărgirea libertă-
ţilor constituţionale”
73
oferite de cadrul insti-
tuţional existent. Organismul social se rege-
nerează/reformează cu dificultate şi în timp.
Folosind în acest sens mijloacele normale, în
funcţie de necesităţi, se poate evita revoluţia, iar
„progresul se realizează pe calea evoluţiei”
74
.
Acelaşi fond comun de opţiuni ideo-
logice se regăseşte şi la V. Pogor: „Tendinţa
legislaţiei moderne este de a aduce lucrurile
pe calea lor naturală… Din aceasta rezultă că
dacă oamenii politici nu s-ar fi amestecat spre a
împiedica şirul natural al lucrurilor, progresul
ar fi urmat cu o mai mare repeziciune”
75
. La
rândul său, şi P. P. Carp va susţine că orice pro-
gres al societăţii româneşti nu poate avea loc în
afara timpului
76
. În interiorul timpului, Istoria a
demonstrat elocvent că orice operă reformatoa-
re grăbită, precipitată pune în pericol securitatea
unei ţări, unele pierzându-şi „individualitatea
lor”, iar altele „au dispărut ca naţiuni libere”
77
.
Consecvenţa în principii de care
vorbea Maiorescu, şi pe care am sub-
liniat-o la începutul acestei secţiuni, a
fost valabilă aproape la toţi junimiştii.
De pe aceleaşi principii evoluţioniste,
organice este explicată de junimişti natura şi
rolul statului în societate. În această privinţă,
Titu Maiorescu elogia statul „natural” pe când
„contractul natural se dovedeşte că este o ima-
gine puerilă”
78
. Mult mai limpede ne apare teza
69 P� P� �a�� P� P� �a��� Di��u�� �n �duna��a D��utaţilo�� 3 ma�ti�
88� �n Discursuri parlamentare� Ediţi� �n��ijit� d� �a��
��l Duţ�� �tudiu int�odu�ti� d� �on Bul�i� Editu�a „��ai �i
Suf�t – �ultu�a �aţional�”� Bu�u���ti� 000� �� 5�
70 „Eu nu �oi ���mit� �a uliţa �� n� fa�� l��i”� �n Titu �aio� „Eu nu �oi ���mit� �a uliţa �� n� fa�� l��i”� �n Titu �aio�
����u� Istoria politică a României� �� 30�
7 Titu �aio����u Titu �aio����u� Refecţiuni asupra vieţii noastre politice�
�ol� ��� „�on�tituţionalul”� �n �� n�� 4� din 3/5 iuli� 889�
7 Ibidem.
73 Ibidem.
74 E� �o�in���u E� �o�in���u� Antologia ideologiei junimiste� �a�a
�oal�lo�� Bu�u���ti� 94� �� 0�
75 �� O�n�a �� O�n�a� Junimea şi junimismul� �diţia a ���a� �� 7�
76 P� P� �a�� P� P� �a��� Di��u�� �n S�nat� 0 ma�ti� 89� �n „�on�tituţiona�
lul”� �n ���� n�� 795 din 3 ma�ti� 89�
77 Ibidem.
78 Titu �aio����u Titu �aio����u� Refecţiuni asupra vieţii noastre poli-
tice� �ol� ��� „�on�tituţionalul”� �nul �� n�� 4� din 3/5
138 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
originii „naturale” a statului şi a rolului său în
societate, la Th. Rosetti: „Product natural, ca şi
societatea, al istoriei şi al vieţii, menirea statului
este de a fi păzitorul, scutul, atât al societăţii, cât
şi al individului”
79
. După Th. Rosetti, statul, în
virtutea generaţiilor ce au precedat prezentul,
întrupează specificul istoric al unui popor
80
.
Iar concepţia „contractului social”, aprecia Th.
Rosetti, modul cum acesta explică societatea
nu este decât „o erezie ştiinţifică”
81
. De aici
rezultă ideea unei organizaţii statale bazată pe
valoarea şi legitimitatea instituţiilor trecutului,
organism crescut din tradiţii, căci, junimis-
mului „îi repugnau cu o sinceritate profundă
spiritul şi practica ideologiei revoluţionare”
82
.
Ca şi Maiorescu, P. P. Carp a făcut poli-
tică nu pentru interese, ci pentru idei. Iar valoa-
rea lui politică este dată şi de acceptarea modu-
lui cum s-au desfăşurat evenimentele după 1848
în societatea românească. În România, opina P.
P. Carp, democraţia nu este democraţie a mun-
cii, ci o democraţie bugetară
83
. Şi totuşi, trebuie
acceptat un fapt de către toţi ce-i împărtăşeau
ideile, că „democratizarea societăţii noastre, ca
un ce irevocabil”
84
, şi că lupta politică urmăreşte
în a identifica mijloacele „ca să micşorăm pe cât
se poate relele”
85
. Iar relele societăţii româneşti
provin din faptul că democratizarea (reforma-
rea – n.n.) s-a efectuat nu de jos în sus, ci de
sus în jos
86
. Cu toate rezervele ce le avea Carp
pentru Constituţia de la 1866, din simţ politic, a
primit-o integral, făcându-şi din respectarea ei
„chiar o directivă politică”
87
. „…Nu admit a se
atinge cineva (de Constituţie – n.n.), nici în sens
restrictiv, nici în sens lărgitar”
88
. Cadrul demo-
cratic, legal asigurat, după organizarea politică
„trebuie să avizăm şi reorganizarea socială”
89
,
domeniu în care ambele partide politice n-au
făcut nimic. În domeniul problemelor economi-
ce şi de reformă socială, P. P. Carp este cel ce a
creat programul „Era Nouă”, program lansat
iuli� 889�
79 T�� �o��tti T�� �o��tti� Mişcarea socială la noi� �n „E�o�a”� �nul
���� n�� 798� iuli� 889�
80 Idem, Despre direcţiunea progresului nostru� �n E� �o�
�in���u� Antologia ideologiei junimiste� �a�a �oal�lo��
94� �� 0�
8 Ibidem.
8 ��ud �� O�n�a ��ud �� O�n�a� op. cit.� �� 90�
83 P� P� �a�� P� P� �a��� Di��u�� �n �duna��a D��utaţilo�� 30 ma�ti�
88� �n Discursuri parlamentare� �d� �it�� �� 7�
84 Ibidem� �� 6�
85 Ibidem.
86 Ibidem.
87 E� �o�in���u E� �o�in���u� Istoria civilizaţiei române moderne� �� 85�
88 P� P� �a��� Discursuri parlamentare� �� 8�
89 Ibidem� �� 6�
la 1881 şi pe care îl definitivează la 1888
90
. „Era
Nouă” conţine „două principii doctrinare”
91
,
primul punând accentul pe necesitatea ca sta-
tul să intervină în „raporturile sociale”
92
, iar
al doilea presupunea că orice implicare a sta-
tului în viaţa socială să se facă în acord cu
starea reală de lucruri în societate
93
. Programul
„Era Nouă” pleca de la realitate, de la faptul
dat, căci P. P. Carp „nu-şi pune întrebări la
care nu are un răspuns în acel moment”
94
.
Junimismul politic, ca „mărturie de cre-
dinţă junimist-conservatoare”
95
, a fost sinteti-
zat de P. P. Carp într-un discurs din Camera
Deputaţilor din 28 noiembrie 1885, discurs
în care P. P. Carp susţine că evenimentele, în
derularea lor, sunt o consecinţă logică a naturii
lor
96
. Junimiştii, afirma Carp (deşi nu explicit),
pun interesele ţării mai presus de cele perso-
nale, şi că odată împărtăşind principii politice
sunt datori „pe onoare să nu se dezică”
97
. În
virtutea acestei rectitudini morale, sublinia P.
P. Carp, adevărata valoare a omului politic este
dată de „raportul dintre principii şi fapte”
98
.
Deşi P. P. Carp recunoştea că ideile sale nu sunt
obligatoriu originale, de un fapt era sigur: toate
au fost „adaptate nevoilor noastre”
99
. Aşa, în
opinia lui P. P. Carp, democraţia nu înseam-
nă retorica obraznică de la tribună, „fraze
aventuroase”
100
, ci ca fiecare să ocupe locul pe
care „îl merită prin munca lui”
101
, iar locul cu
pricina, indiferent de originea socială, trebuie
ocupat doar dacă munceşte şi „serveşte acestei
ţări”
102
. După P. P. Carp problema era nu câtă
libertate exista, în democraţia românească, „ci
de a şti cum să întrebuinţezi libertatea”
103
. În
această direcţie, esenţa unui regim democratic
constă în „a-i apăra pe cei slabi contra celor
tari”
104
, căci „cârmuirea maselor prin mase este
90 �on Bul�i �on Bul�i� P. P. Carp – Un aristocrat al politicii româ-
neşti� �tudiu int�odu�ti� la P� P� �a��� Discursuri parla-
mentare� �� �����
9 Ibidem.
9 Ibidem.
93 Ibidem.
94 Ibidem.
95 P� P� �a��� op. cit.� �� 0�
96 Ibidem� �� 3�
97 Ibidem� �� 3�
98 Ibidem.
99 P� P� �a�� P� P� �a��� Di��u�� �n �duna��a D��utaţilo�� 4/6 d���m�
b�i� 909� �n Discursuri şi dezbateri parlamentare (1864 –
2004)� �oo�d� ��� Buzatu� �tudiu int�odu�ti� d� ��� Buzatu�
Editu�a „�i�a �ala�i�”� Bu�u���ti� 006� �� 6�
00 Ibidem� �� 5�
0 Ibidem.
0 Ibidem.
03 �� �an� �� �an�� op. cit.� �� 8�
04 Ibidem� �� 9�
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 139
www.zonaliterara.ro
o utopie”
105
. Practicând dreptatea socială, omul
politic îşi probează responsabilitatea deoare-
ce „interesele statului sunt indisolubil legate
de armonia dintre diferitele pături sociale”
106
.
Deşi a ocupat un loc special în gruparea
junimistă
107
, A. D. Xenopol, ca şi ceilalţi repre-
zentanţi de marcă ai junimismului, considera,
şi el, că „renaşterea vieţii noastre”
108
se dato-
reşte „atingerii spiritului nostru cu civilizaţia
apuseană”
109
. Importul de instituţii occidentale,
de-a gata, sublinia şi A. D. Xenopol, este pericu-
los pentru români deoarece nu ne obligă „la o
activitate creatoare”
110
, devenind, în consecinţă,
sterili. Rostul unui popor în istorie, postula A.
D. Xenopol, este acela de a contribui cu ceva „la
binele comun al omenirii”
111
. La aceasta se poate
accede nu prin preluarea de-a gata de la un alt
popor, a realizărilor aceluia, ci descoperirea de
noi adevăruri, doar prin creaţii noi, fapt ce ne va
permite să fim priviţi ca întemeietori ai civiliza-
ţiei. Înapoierea noastră are drept cauză nu popo-
rul, ci împrejurările istorice. Tocmai din acest
motiv, când noile împrejurări istorice ne sunt
favorabile „trebuie să ne învăţăm a crea, mai
întâi în mic, apoi a crea în mare”
112
. Altfel, dacă
acceptăm fără nici un efort propriu „civilizaţia
apuseană”
113
, nu vom reuşi vreodată să creăm
ceva de valoare. Iar adevăruri noi românii vor
descoperi făptuind şi nu prin demagogie sau
„laude exagerate şi orbire definitivă asupra pro-
priilor noastre merite actuale”
114
. Progresul se
poate realiza doar prin a arăta neajunsurile, şi nu
printr-o „încredere înşelătoare”
115
; nici mândria
de sine, nici mulţumirea cu starea actuală, spe-
cula Xenopol, nu ne permit accesul „la un ideal
care pluteşte înaintea sufletului nostru…”
116
.
Constatând starea proastă a societăţii
româneşti din punct de vedere politic, A. D.
Xenopol o atribuie politicianismului în inte-
riorul căruia „egoismul devine… luceafărul
fiecăruia”
117
. Depăşirea acestei stări politice pre-
supune eforturi comune „în contra răului, o
cercetare a cauzelor lui şi o încercare de a le
05 Ibidem� �� 8�
06 I bidem� �� �
07 E� �o�in���u E� �o�in���u� Antologia ideologiei junimiste� �� 5�
08 �� D� X�no�ol �� D� X�no�ol� Studii asupra stării noastre actuale� �n
E� �o�in���u� op. cit.� �� 69�
09Ibidem.
0 Ibidem� �� 80�
111 Ibidem.
112Ibidem� �� 8�
113 Ibidem� �� 8�
114 Ibidem� �� 84�
5 Ibidem.
116 Ibidem.
7 Ibidem� �� 06�
îndepărta”
118
. De vină nu-i Constituţia, afirma
Xenopol, deoarece ea a creat „spiritul politic la
noi”
119
, ci partizanatul politic excesiv
120
. Eroarea
gravă a politicienilor, păcatul lor capital
121
,
consta în faptul că au implementat instituţiile
înseşi la noi, şi nu spiritul acestora
122
. Formele
instituţionale împrumutate erau inadecvate stă-
rii noastre social-politice pentru că „gradul de
cultură”
123
la noi era înapoiat în raport cu acela
„de la care am împrumutat”
124
. Răul cel mare îl
reprezintă nu importul, în sine, de forme insti-
tuţionale, cât modul de funcţionare a acestora.
Nu sistemul constituţional este rău, ci modul
cum se aplică acesta, de aici se produce un
transfer de vinovăţie asupra primului în mod
cu totul greşit
125
. Apoi, conchide A. D. Xenopol,
progresul practic în societate nu este posibil
prin „proclamarea de principii”
126
, nici prin
clamarea unor „adevăruri generale”
127
, ci prin
efort intelectual consistent prin intermediul
căruia principiile să se adapteze „vieţii reale”
128
.
Junimismul politic a avut o viziune
proprie faţă de structura socială românească
pe care au redus-o la două componente: moşi-
erimea şi ţărănimea, în timp ce existenţa bur-
gheziei era negată. G. N. Brăiloiu, unul dintre
ideologii junimismului politic, afirma despre
burghezie că „în starea societăţii noastre, nici
nu poate forma o clasă şi nu este o clasă, nu este
un partid politic distinct. Burghezia este la noi
un strat, o treaptă a societăţii.”
129
. Junimiştii, ca
şi conservatorii clasici, asimilau burghezia func-
ţionărimii. În privinţa moşierimii şi ţărănimii,
ei considerau că acestea formau un tot unitar,
iar liantul acestei unităţi este dat de proprietate,
indiferent de mărimea acesteia şi de utilitatea
ei. De aici, credeau junimiştii, rezulta obiectul
comun al celor două clase de a feri proprietatea
8 Ibidem� ��� 06 – 07�
9 Ibidem� �� 07�
0 Ibidem� �� 0�
121 Ibidem.
122Ibidem.
123 Ibidem.
124 Ibidem.
5 Ibidem� �� �
126 Ibidem� �� 4� ��zi �i �� �o��a� Istoria literaturii ro-
mâneşti moderne. Crearea Formei� Editu�a „�d����ul”�
Bu�u���ti� 934� ��� 84 – 85�
7 �� D� X�no�ol �� D� X�no�ol� op. cit.� �n loc. cit.� �� 4�
8 Ibidem� ��zi �i So�in �dam �at�i� Intelectualii ca
leac pentru boala „formelor fără fond”� �n op. cit.� �� �
�a�� o�in�az� �� junimi�mul a int�odu� �n �ultu�a �oliti��
�omân�a��� �on���tul �onfo�m ���uia „���imba��a �o�ia�
l� t��bui� �n���dinţat� unui ��u� int�l��tual dat� �n �i�tut�a
uno� id�i �� �a�� numai a���ta l� �o��d�”�
9 �� �� B��iloiu �� �� B��iloiu� Ghicitori parlamentare� �n „Tim�ul”�
n�� 5 din 4 ma�ti� 887�
140 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
de procesul fărâmiţării şi deposedării. Nu poate
fi ocolită ideea că fruntaşii junimişti refuzau
o reformă agrară radicală în ceea ce priveşte
proprietatea, orientând problematica împro-
prietăririi ţăranilor pe seama moşiilor statului.
În esenţă, junimismul politic a avut o
deschidere largă, realistă asupra problemelor
sociale din societatea românească, constituindu-
se într-un conservatorism „luminat”, o formă
de manifestare de stânga a conservatorismului
românesc. Junimismul conservator se poate
reduce la un ansamblu de interogaţii şi de solu-
ţii chemat să „domesticească” şi să disciplineze
procesul de modernizare al societăţii româneşti.
Luciditatea, dublată de prudenţă, ostilitatea
implacabilă faţă de xenofobie, populism sunt
mărcile definitorii ale ethosului junimist. Nimic
pătimaş, nimic radical şi utopic în lectura pe care
spiritul politic junimist a dat-o unei lumi care se
îndrepta către modelul occidental. „Formele
fără fond” nu sugerează o întoarcere la trecut,
ci doar atrag atenţia asupra necesarei corelaţii
dintre tradiţii şi instituţiile pe care naţiunea le-a
importat. De aici accentul pus de junimişti pe
perfectibilitatea Constituţiei: legea fundamen-
tală nu este o baghetă magică ce poate eradica
mizeria morală sau materială a unei comunităţi.
Titu Maiorescu a avut o concepţie
extrem de bine conturată, cu privire la ceea
ce însemna a face politică, la politica însăşi.
Mentorul Junimii se revendica drept continu-
ator al ideilor tatălui său, Ioan Maiorescu,
dintr-un sentiment profund de „pietate”
130
, dar
şi din „convingere”
131
, care „îl vor lega pen-
tru totdeauna de concepţia realistă a celui
ce fusese <<plenipotent al Principatelor>> la
Frankfurt-am-Main şi văzuse mai de aproape
cum se ţeseau firele diplomaţiei în acel ves-
tit parlament, unde lua parte şi Bismarck”
132
.
Desigur, întrebarea lui E. Lovinescu dacă
Maiorescu a fost sau nu om politic
133
o apreciem
drept retorică. Titu Maiorescu a fost om politic
în înţelesul adevărat al termenului, manifestând
pe durata implicării în viaţa publică un real cult
al consecvenţei şi la care n-a renunţat niciodată.
N-a fost elastic în principii, cu niciun chip, cu
atât mai puţin nu s-a manifestat în politică prin
ambiţie şi voinţă de putere de dragul puterii.
Înţelegea că principiile înalte, şi în politică, vor
întâmpina o opoziţie acerbă
134
, însă omul politic
ce crede în ele are „obligaţia absolută… de a
30 So��ja So��ja� Titu Maiorescu, Cu un portret din tinereţe�
Editu�a �a�t�a �omân�a���� Bu�u���ti� 95� �� 80�
131 Ibidem.
132 Ibidem.
33 E� �o�in���u E� �o�in���u� T. Maiorescu� �� 589�
34 Titu �aio����u Titu �aio����u� Însemnări zilnice� �ol� �� ��� 00 – 0�
flutura sus steagul lor”
135
. Doar printr-o aseme-
nea conduită politicianul îşi respectă condiţia,
iar în absenţa acesteia societatea „ar cădea cu
siguranţă mai jos”
136
. Înălţimea idealului în poli-
tică are relevanţă nu prin ceea ce înfăptuieşte,
ci „prin ceea ce împiedică”
137
să se înfăptuiască.
Activitatea politică a lui Titu Maiorescu
a fost subordonată într-o anumită măsură
concepţiei sale privind procesul de formaţie
a statului român, concepţie ce pune accent
pe hotărârile Divanurilor Ad-Hoc de la 1857.
Lupta lui în plan politic a fost una teoretică,
urmărind directivele transpuse din domeniul
cultural în sfera politicului. În lupta politică
a combătut intoleranţa agresivă, separatismul
„Fracţiunii de la Iaşi”, în baza principiilor sale
generale de toleranţă şi umanism. La fel, a
combătut revizuirea Constituţiei de la 1866, la
1883 – 1884, tot din cauze de ordin doctrinar,
după care factorii legislativi „consfinţesc”
138

moravurile şi nu le creează. Legile articulează
starea social-istorică existentă, îi dau funda-
ment juridic. Ele nu pot anticipa, prefigura,
crea o anume realitate, susţinea Titu Maiorescu.
Titu Maiorescu a crezut neclintit în ordi-
nea constituţională inaugurată de Constituţia
de la 1866, şi care, în ciuda „prematurului ei
liberalism”
139
, considera el, poate contribui deci-
siv la regenerarea spiritului public prin acţiune
politică constantă, precum şi prin consecvenţă
în principii
140
. Unul dintre acestea, împărtăşit
de Maiorescu în întreaga activitate politică, a
fost principiul legal-constituţional, în interiorul
căruia partidele politice sunt responsabile de
întărirea simţului dinastic în rândul poporu-
lui
141
; nu violenţa, confruntarea politică sunt
productive, ci negocierea, consensul
142
, cu atât
mai puţin sentimentele, ci doar „reflecţia cea mai
rece trebuie să dicteze”
143
. Pasiunile în politică,
aşadar, sunt total contraproductive, deoarece
dezlănţuie patimile, patimi ce conduc, obligato-
riu, la excese ce încalcă drepturile cetăţenilor
144
.
Omul politic, în viziunea lui Maiorescu,
evaluează starea istorică de fapt, judecă şi
decide, acţionează doar în virtutea realităţii
„care este mai puternică decât închipuirile
35 Ibidem.
136 Ibidem.
37 Ibidem.
38 E� �o�in���u E� �o�in���u� op. cit.� �� 59�
39 Titu �aio����u Titu �aio����u� Istoria contimporană a României,
1866 – 1900� Editu�a �ib���i�i So��� �t �om��� So�i�tat�
�nonim�� Bu�u���ti� 95� �� �
40 Ibidem� �� 4�
141 Ibidem� �� 5�
142 Ibidem� �� 8�
143 Ibidem� �� �
144 Ibidem� �� 8�
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 141
www.zonaliterara.ro
individuale”
145
. Nu mulţimea principiilor în
politică, de care fac paradă oamenii politici, are
semnificaţie cât ierarhizarea lor în raport „cu
împrejurările de fapt”
146
, precum şi o anumită
agerime a viziunii în virtutea căreia este identi-
ficată „ideea dominantă”
147
, căreia celelalte tre-
buie să i se subordoneze necondiţionat
148
. Aşa
după cum am afirmat ceva mai sus, principiul
dinastic a fost ideea dominantă în concepţia
politică a lui Maiorescu, principiu pe care îl
considera fundamental în politica „generală”
149

românească. Maiorescu a fost consecvent în ati-
tudinile politice, fidel principiilor în care credea,
loial unui crez, detesta „mobilitatea politică”
150
,
care i se părea inadmisibilă
151
. Divergenţele
de opinii trebuiesc depăşite în numele intere-
sului general, căci un politician trebuie să fie
„accesibil la ideile altora”
152
. Interesul naţional,
accentua Maiorescu, trebuie să primeze oricând
căci „numai aşa se putea conduce politica spre
cea mai bună garantare a intereselor ţării”
153
.
În activitatea sa publică Titu Maiorescu n-a
făcut politică cu gândul la „bugetul funcţii-
lor şi la nepotism”
154
, deoarece el credea că
Puterea nu trebuie să constituie, pentru cei ce o
deţin sau doresc să o obţină, pretextul, mijlocul
„căpătuirii a clientelei”
155
, ci o corectă, efici-
entă şi responsabilă administrare spre folosul
comunităţii
156
. O bună administrare a treburilor
publice, într-un sistem politic reprezentativ,
presupune, pe lângă responsabilitatea omului
politic, o educaţie politică a corpului electoral
în direcţia trezirii interesului şi mai apoi a pri-
ceperii „problemelor de interes general”
157
. De
aici necesitatea de a fi combătută, înlăturată
demagogia politică şi întronarea responsabili-
tăţii actului de guvernare ce ar trebui să ducă
„statul pe calea normală la acea cultură apu-
seană, spre care tinsese de la început mişcarea
naţională, când îşi aduse aminte de originea
latină, respingând deopotrivă suzeranitatea de
la miazăzi şi protecţia de la miazănoapte”
158
.
45 Ibidem� �� �
146 Ibidem� �� 47�
47 Ibidem.
48 Ibidem.
49 Ibidem� �� 78�
50 Ibidem.
5 Ibidem.
5 Ibidem� �� 88�
53 Ibidem� �� 99�
54 Ibidem� �� 84�
55 Ibidem� �� 44�
56 Ibidem.
57 Ibidem� �� 53�
58 Ibidem� �� 45� ��zi �i �� �d�niloai�� România inde-
pendentă� �n Istoria Românilor, vol. VII, Tom I, Constitui-
rea României moderne (1821 – 1878)� Editu�a En�i�lo���
142 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Tot din această necesitate rezultă şi nevoia con-
stantă de o axă centrală în politica românească,
şi în care, junimiştii, în frunte cu Maiorescu,
au crezut neclintit în dezideratele de la 1857:
Unirea, Dinastia străină, Independenţa, Sistem
reprezentativ. Consecvenţa sa în principiile
enunţate a fost o realitate, iar acuza de servi-
lism faţă de regele Carol I mi se pare nedreaptă.
În opoziţie cu demagogul politic, sub-
linia Titu Maiorescu, omul politic autentic dă
consistenţă vorbelor, iar răbdarea, sârguin-
ţa, munca, cunoştinţele, elocvenţa, darul de a
vorbi sunt reale calităţi
159
. Frazeologii nu pot
fi autentici oameni politici. Ei vorbesc fără
măsură, lung, sonor, caz întâlnit în România
după 1866
160
. Demagogul este o fantoşă.
Toate cauzele pentru care luptă le compromi-
te. Preţiozitatea citatelor nu este decât erudi-
ţie de suprafaţă, „aparenţe fără realitate”
161
.
Demagogul se joacă cu cuvintele
162
, improvizea-
ză, nu dovedeşte nimic, ignoră raţionamentele,
e totdeauna gata să vorbească
163
. Demagogul
nu poate produce nicio idee politică de valoare,
nicio activitate politică folositoare societăţii
164
.
Gândirea politică a unui om politic,
după Titu Maiorescu, se verifică, are conţinut
numai „printr-o întinsă împărtăşire la viaţa
politică”
165
. Dacă condiţia nu-i îndeplinită apare
confuzia: cuvântul e luat drept idee, ideea e
luată drept acţiune. Omul politic adevărat, fie el
şi orator, vorbeşte doar când are ceva de spus
166
,
iar spusele sale ţintesc un scop politic bine ales,
precizat, urmărit. Statul trebuie să fie condus,
în viziunea lui Maiorescu, de oameni compe-
tenţi, experimentaţi în practica administrativă.
Un program politic nu are semnificaţie prin el
însuşi, ci doar în măsura în care este urmat de
fapte, adică de istorie
167
. În caz contrar, statul
este pus în dificultate, iar „plebea de sus” va
fi plătită de zilnica muncă a „plebei de jos”
168
.
Accesul la guvernare nu trebuie permis în
funcţie de interese de partid sau personale, ci,
în bună „tradiţie conservatoare”
169
, competenţa
trebuie promovată
170
, deoarece este esenţial ca
di��� Bu�u���ti� 003� ��� 633 – 699�
59 Titu �aio����u Titu �aio����u� Oratori, retori, limbuţi� �n Critice� an�
tolo�i� d� Paul ��o�����u� �� 55�
60 Ibidem.
161 Ibidem� �� 56�
162 Ibidem� �� 56�
163 Ibidem.
164 Ibidem� �� 530�
65 Ibidem� �� 53�
166 Ibidem� �� 534�
67 Ibidem� �� 55�
68 Ibidem� �� 55�
69 Idem� Istoria contimporan� �� 44�
70 Ibidem.
„meritele adevărate să se simtă încurajate”
171
, şi
nu mediocrităţile a căror „singură… valoare”
172

să fie „favoarea regală”
173
. Dacă o administraţie
eşuează, postula Maiorescu, ea trebuie schim-
bată cu alta. Iar administraţia nouă este nevoită
să reformeze societatea. Atât cât poate, atâta
cât se pricepe. Pe acest teren, Maiorescu are
convingerea că dacă o reformă este pe cale să
fie introdusă, să fie aplicată austeritatea: „Cum
îşi închipuiesc oare oamenii o reformă decât
cu jertfe?”
174
. Maiorescu înţelegea că dacă un
om politic doreşte „o reformă radicală”, are
împotriva sa, invariabil, „jumătate de ţară”
175
.
Reformele să fie făcute dintr-o nevoie acută şi nu
doar de dragul de a reforma, iar scopul acestora
să urmărească o dezvoltare echilibrată „sănă-
toasă a ţărei, a ţăranilor, a întreprinderilor”
176
.
Iar echilibrul urmărit trebuie, în mod obliga-
toriu, să reducă cheltuielile bugetare cu func-
ţionarii, cheltuieli care nu reprezentau decât
o „boală bizantină”
177
. Doar că toată această
operă reformatoare, în urma căreia spiritul
noilor instituţii trebuia să pătrundă în cugetul
poporului, avea un sacrificat sau, cum s-a spus
în deplină cunoaştere, „toate înnoirile le plătea
din greu cetăţeanul României de atunci”
178
.
Titu Maiorescu a fost, indiscutabil, un om
politic de mare autoritate
179
, reuşind să determi-
ne o schimbare efectivă în evoluţia social-istori-

180
a timpului său, deoarece, încă din tinereţe,
a avut un acut simţ al „marilor probleme”
181
.
7 Ibidem� �� 49�
7 Ibidem� �� 47�
73 Ibidem� �aio����u� �n �x�m�lul dat� fa�� t�imit��� la
�� Kalind��u (Kal�nd��o�lu)� �� �� afa �n ��aţiil� ����lui
�a�ol �.
74 Idem� Însemnări zilnice� �ol� �� ��� 74 – 75�
75 Ibidem� �� 75�
76 Ibidem.
77 Ibidem.
78 �on Bul�i �on Bul�i� Viaţa în vremea lui Carol I� Editu�a T�ito�
ni�� Bu�u���ti� 005� �� 0�
79 �on P�t�o�i�i �on P�t�o�i�i� Titu Maiorescu. 1840 – 1917� Editu�a
�a��i �oal�lo�� Bu�u���ti� 93� �� 73� ��zi �i O�ta� Bo�
tez� Titu Maiorescu şi locul lui în cultura românească� �n
Idem, Scrieri� ��� 4 – 55; E� �o�in���u� T. Maiorescu�
��� 589 – 595; �l� �ub� Maiorescu – Obsesia sintezei� �n
Idem, Biruit-au Gândul� Editu�a Junim�a� �a�i� 983� ���
0 – 05; So��ja� Titu Maiorescu. Cu un portret din ti-
nereţe� ��� 8 – 90; Simion ����dinţi� Titu Maiorescu.
Notiţe biografce� �u o �o�tfaţ� d� D�� ���o���iţ� ��an��
Editu�a T���a� Fo��ani� 000� ��� 4 – 55�
80 �on P�t�o�i�i �on P�t�o�i�i� op. cit.� �� 80� ��zi �i �on�tantin �����
toianu� Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de
ieri, 1888 – 1898, 1914 – 1916, vol. I� Ediţi� �n��ijit�� not�
�i int�odu���� d� �on ��d�l�anu� Editu�a �lbat�o�� Bu�u�
���ti� 99� �� 5�
8 �on P�t�o�i�i �on P�t�o�i�i� op. cit.� �� 64�
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 143
www.zonaliterara.ro
Şi-a urmărit neabătut propriile convingeri poli-
tice; n-a avut despre sine credinţa că este de
neînlocuit, precum alţi contemporani ai săi care
îşi închipuiau că dacă nu guvernează ei, ţara
se prăbuşeşte
182
. El a procedat invers: nu a cău-
tat dinadins funcţiile, dacă le-a avut n-a făcut
compromisuri spre a le păstra. A fost convins,
în ciuda unor exprimări conjuncturale
183
, cu
accente suficiente, triumfaliste, că viaţa consti-
tuţională a României nu era cu adevărat înteme-
iată. Iar explicaţia acestui eşec, în viziunea sa, se
afla în imaturitatea politică a corpului electoral
exprimată în absenţa unor convingeri politice
proprii
184
. De aici, necesitatea imperioasă ca cel
ce guvernează să o facă în virtutea competenţe-
lor şi a interesului general. Sentimentele perso-
nale – ura, duşmănia, prietenia – nu trebuiesc
subordonate intereselor obşteşti. Iar progresul
obştesc nu poate fi efectul vreunei legi, fie ea
şi perfectă, ci în calitatea oamenilor ce o apli-
că. Doar că în acest caz, covârşitoare rămâne
calitatea morală a celui ce guvernează, pre-
cum şi responsabilitatea de care este animat.
Deşi era convins încă din tinereţe că
între morală şi politică există o graniţă insesi-
zabilă
185
, Maiorescu a avut în acest domeniu o
înaltă moralitate crezând în propriul principiu
după care este interzis de a abuza „de o situaţie
publică spre propria îmbogăţire”
186
. În această
direcţie a dat un exemplu, singular, desigur,
căci n-a mai fost urmat de niciun om politic
contemporan (cu excepţia notabilă a lui P. P.
Carp). Anume, proiectul de lege după care orice
ministru de justiţie după plecarea din funcţie
să i se interzică practicarea avocaturii
187
. În caz
contrar, adică exercitarea profesiei, prezenţa în
barou şi la bară şi după părăsirea Ministerului
nu sunt decât, şi aici Maiorescu foloseşte o
expresie blândă, „necuviinţă politică”
188
. Era
8 Titu �aio����u Titu �aio����u� Istoria contimporană…� �� 360: „…
Dimit�i� Stu�za ��a dint�� a��i oam�ni �oliti�i� �a�� ��i �n�
��i�uia �� �i��� ţa�a da�� nu �unt �i la �u���n”�
83 Ibidem� �� 54: „P�o��amul naţional a fo�t �n���iat
a�a �um fu���� �on���ut �n ��l� 5 �un�t� d� la 7 �i 9 o��
tomb�i� 857”�
84 Ibidem� �� 337�
85 Idem, Însemnări zilnice� �ol� �� �� 5�
86 Idem, Istoria contimporan� �� 383�
87 Ibidem� �� 443�
88 Ibidem� D��i ��oi��tul d� l��� ��o�u� d� �aio����u a
��zut �n u�ma ��t�a���ii �u���nului P� P� �a��� du�� �� ���
�����t�� la 3 f�b�ua�i� 90� �ini�t��ul d� Ju�tiţi� ��i d�
d�mi�ia din a�o�atu�� �� tim� d� 5 ani� (�� 444)� ���tul d�
��nunţa�� la a�o�atu��� du�� �l��a��a din �u���n� �aio����u
l�a f��ut �n num�l� unui im���ati� mo�al� fa�tul ju�tif�ân�
du�l �nt��o ���i�oa��� din mai 904� ��t�� ��tu� �o�o��i:
„Eu� d� �ând am fo�t mini�t�u d� Ju�tiţi� �ân� la f�b�ua�
�i� 90 �i am ���z�ntat un ��oi��t d� l���� �a�� o����t� ��
convins că ceea ce a intenţionat să legifere-
ze era o lege necesară „de o trebuinţă des-
tul de simţită în opinia publică”
189
. Aşadar,
Maiorescu s-a dovedit loial propriilor principii,
convins că riscurile inconsecvenţei nu vor ezita
să se manifeste
190
, iar actul legiferării în aceas-
tă situaţie nu putea fi decât un act gratuit
191
.
Într-un Apel către alegători, publicat în
„Monitorul Oficial” la 8 septembrie 1888, redac-
tat, presupun, de Titu Maiorescu, semnat şi de
alţi lideri junimişti conservatori, este propusă o
întreagă serie de reforme ce urmăreau conso-
lidarea statului român modern. În Apelul către
alegători este subliniat faptul că „programul
naţional”
192
de la 1857 s-a încheiat, şi că inte-
grarea României în „cultura occidentală”
193
s-a
realizat „în formele ei generale”
194
. Dezideratele
trecutului împlinite, aprecia mentorul Junimii,
clasa politică românească ar avea obligaţia să
depună eforturi constante, stăruitoare în direc-
ţia unei „organizări temeinice a Ţărei înlăuntrul
cadrului Constituţional”
195
, presante fiind, în
această direcţie, „regularea situaţiei economi-
ce, descentralizarea administrativă şi indepen-
denţa magistraturei”
196
, probleme nepermis de
mult amânate
197
. Cadrul constituţional pe care
Maiorescu nu-l voia depăşit, în lupta politică,
cu niciun chip, dovedeşte acceptarea situaţiei
date, restrângerea pretenţiilor faţă de starea
istorică existentă. În afara acestuia lupta politi-
că nu este permisă, iar dacă adversarii politici
depăşesc legalitatea constituţională prin „agi-
tări de stradă”
198
o pun sub semnul întrebării.
Notez, aici, identificarea la Maiorescu, a unui
anume exclusivism de castă
199
, de om ajuns
fo�tii mini�t�i d� Ju�tiţi� d� a mai f a�o�aţi� am �x��utat ��l
�uţin �n ����oana m�a a���t ��oi��t �i am ��nunţat la a�o�a�
tu�� ���ând �i �t������a m�a d� �� li�t�”� �n �� E� To�ouţiu�
Studii şi documente literare� �ol� ���� Junimea� �n�titutul d�
��t� ��af�� Bu�o�ina� Bu�u���ti� 933� �� 93�
89 Ibidem� �� 437�
90 Ibidem.
9 Ibidem� �� 444�: „�u l��if��a �n �ol� d� d�a�ul d� a
fab�i�a l��i�”
9 Ibidem� �� 54�
93 Ibidem.
94 Ibidem.
95 Ibidem.
96 Ibidem.
97 Ibidem.
98 Ibidem� �� 34�
99 �it� K��mnitz �it� K��mnitz� Amintiri fugare despre Eminescu� �n
�� E� To�ouţiu� Studii şi documente literare� ��� not�az�
i�ita��a �xt��m� a lui �aio����u faţ� d� �a�iun�a lui �i�
�ai Emin���u faţ� d� �it� K��mnitz� �âzând d� d�a�o�t�a
�o�tului faţ� d� �umnata��a� ��a� �it� K��mnitz not�az�
�� �aio����u a �nt��bat�o „da�� nu �a�� �um�a uita��m
���l fa� (�� Emin���u – n�n�) �� �imt� di�tanţa �o�ial� �a��
144 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
sus (în pofida originii comune), o foarte mare
(justificată!) încredere în propria valoare, un
dispreţ rece faţă de agitaţiile de stradă sau
de apariţia unor noi personaje în viaţa publi-

200
, de o calitate cultural-morală îndoielnică.
Desigur, Titu Maiorescu a fost un om
complex, iar a-l judeca după o atitudine con-
juncturală ar fi o greşeală. Corectitudinea sa
morală, manifestată pe parcursul întregii sale
activităţi publice (nu doar politice), l-a impus
contemporanilor ca un reper etic indiscutabil.
Deşi natură de luptător, gata să înfrunte orice
adversitate, Maiorescu nu s-a simţit, cred, con-
fortabil într-o viaţă politică zgomotoasă, cu
accente demagogice extrem de vizibile, şi în care
politicianismul se afla la el acasă. De aici, din
natura cu totul singulară a omului politic Titu
Maiorescu, a izvorât singurătatea sa, singurăta-
te accentuată din neputinţa de a se adapta atât
la mediul politic, cât şi la moravurile acestuia
201
.
Titu Maiorescu, în ciuda aroganţei, răce-
lii arătate, precum şi dispreţul justificat la adresa
„caracudei”
202
politice n-a confundat corpul elec-
toral existent, cenzitar cu însăşi naţiunea. Astfel,
naţiunea, poporul, în viziunea lui Titu Maiorescu,
nu o formează, nu este reprezentat doar de „orăşe-
n� ���a��� ��unând �� a���ti bo�mi uit� ad���a �u�iinţa”
(�� 35)� D� a��m�n�a� lui Titu �aio����u� �on��mn�az�
�umnat���a� „nu�i �l���a d�lo� �� totd�auna ����a �� Emi�
n���u la noi �i �� �l �� �imţ�a ai�i �a la �l a�a��” (Ibidem)�
�i �� �n���u�� „����i �âd� d� Emin���u” (Ibidem).
00 Titu �aio����u Titu �aio����u� Istoria contimporană…� �� 30: „�a�
��o�i �� mai aud� o di��uţi� �on��nabil�… �â�ti�� a���n�
d�nţ� Diman��a d� la Pit��ti� ���u����u d� la �iu��iu� Pal�
lad� d� la Bâ�lad�”
0 �� E� To�ouţiu �� E� To�ouţiu� Introducere la Studii şi documente lite-
rare� �ol� ��� Junimea� �n�titutul d� ��t� ��af�� „Bu�o�i�
na”� Bu�u���ti� 938� �� XX��
0 Titu �aio����u Titu �aio����u� op. cit.� �� 37�
nii cititori”
203
sau de „scriitorii de gazete”
204
sau de
cei ce „prin cluburi şi alte locuri vântură părerile la
ordinea zilei”
205
. Poporul, credea Titu Maiorescu,
deşi tăcut (adică lipsit de drepturi politice – n.n.),
are un instinct sigur privind adevăratul său inte-
res. Nu „scriitorii de gazete”, nu flecarii din nu ştiu
ce club reprezintă adevăratul spirit al poporului,
ci marea mulţime „a oamenilor aşa-zis inculţi”
206
.
Ei simt, deşi rar sau „de abia odată în viaţă”
207
au
ocazia să dovedească că ştiu mai bine decât unii
politicieni unde se află „înaltul interes al patriei”
208
.
Lupta politică, gazetele, întrunirile publice n-au
impact, nici „însemnătate pentru cugetarea reală
a poporului”
209
. Însuşi sistemul de legi elaborat şi
impus societăţii, afirmă Maiorescu în cunoştinţă
de cauză, „nu dau nici un rezultat pentru mersul
efectiv al unei ţări”
210
. Rareori, din „întunerecul
care învăluie sufletul poporului”
211
răzbate cre-
dinţa sa, sufletul său, „sufletul celor tăcuţi”
212
, şi
care dovedeşte sub „aparenţa de nepăsare”
213
un
profund „simţământ omenesc şi patriotic”
214
. Aşa
crezând, Maiorescu considera agitarea „sufletului
celor tăcuţi” prin demersuri politice radicale ca
demagogie curată, primejdioasă, profund eronată.
Iar eroarea, calculul greşit în politică se constituie,
credea Maiorescu, într-o „armă primejdioasă în
contra celui ce le-a comis”
215
, apărând, odată cu
03 Ibidem.
04 Ibidem.
05 Ibidem.
06 Ibidem.
07 Ibidem.
08 Ibidem.
09 Ibidem.
0 Ibidem.
211 Ibidem.
212 Ibidem.
213 Ibidem� �� 373�
214 Ibidem.
5 Ibidem� ��� 393 – 394�

a

S
a
l
o
n

d
u


i





P
a

i


0

4



n


l
a


a





a
m
i





i

o
l
a


T
z
o
n



D
i
n
u

F
l

m
â
n
d



i

o
n

K
i

o

o
l

ș
i


i
a

F
a
u


2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 145
www.zonaliterara.ro
accesul la guvernare a celor în cauză, ispita de a
conduce abuziv, despotic
216
. Spre a limita abuzuri-
le, accentele administrative despotice este necesa-
ră, nota mentorul Junimii, „tendinţa de a încuraja
activitatea proprie a oamenilor şi de a o emancipa
din ce în ce mai mult de sub jugul guvernului”
217
.
Principiul dinastic, pe care Maiorescu,
cât şi ceilalţi junimişti, l-au împărtăşit consec-
vent pe întreaga lor activitate publică, a repre-
zentat o altă idee fundamentală a concepţiei
sale politice. Doar efortul întregii clase politice
responsabile a făcut posibilă evoluţia pozitivă
de la „Principatele elective” la „o monarhie ere-
ditară consolidată sub formă constituţională”
218
.
Carol I, după mentorul Junimii, constitu-
ia exemplul ideal de monarh constituţional,
fără pată, neprihănit, unic: „Domnitorul a
făcut ceea ce aşteptam noi de la el să facă.”
219
.
Eşecurile sub niciun chip nu pot fi atri-
buite suveranului, căci acesta, conform arti-
colului 92 din Constituţie, „e inviolabil şi
neresponsabil”
220
, doar miniştrii sunt răspunză-
tori
221
. Clasa politică românească, dacă societatea
românească este cum este, să-şi asume eşecurile,
căci ea-i vinovată de acestea, precum şi dema-
gogia unor lideri politici (Take Ionescu, gen. I.
Lahovari, N. Bădărău) a căror prestaţie politică
erodează „orice încredere în valoarea adevăra-
telor principii”
222
. Atitudinile antidinastice din
presă, Parlament sunt opera unor indivizi vindi-
cativi şi iresponsabili
223
, deoarece după ce-l criti-
216 Ibidem.
7 Ibidem� �� 38�
8 Ibidem� �� 446� ��zi �i �oan S�u�tu� �on Bul�i� Demo-
craţia la români. 1866 – 1938� Editu�a Humanita�� Bu�u�
���ti� 990� ��� 3 – 7�
9 Titu �aio����u Titu �aio����u� op. cit.� �� 448�
0 Ibidem� �� 449�
221 Ibidem.
222 Ibidem.
223 Ibidem� �� 450�
caseră pe suveran, ajunşi la putere, se manifestă
în relaţiile cu Carol I slugarnic, obedienţi „ca să
răscumperi cu linguşiri”
224
atitudinea anterioară.
În concluzie, Maiorescu, ca om politic, a
exprimat o viziune organicistă şi evoluţionistă.
Actul reformator, în concepţia sa, trebuia să
fie expresia unei nevoi reale a societăţii şi nu
doar adoptat, preluat din afară. Evoluţia unei
societăţi este acumularea treptată de progres.
Concepţia sa politică s-a înscris într-o tradi-
ţie autohtonă ce considera evoluţia societăţii
româneşti în afara experimentului revoluţio-
nar, considerat inoportun şi din cauza poziţiei
geopolitice dificile a României. A pus accentul
pe nevoile prezentului şi ameliorarea acestuia
prin reforme atent elaborate, gândite deoarece
„fericirile popoarelor nu mai stau în formule
abstracte”
225
. Maiorescu a dorit să impună soci-
etăţii româneşti nu principii străine, ci principii
verificate de istorie, şi care au stat la teme-
lia construcţiei tuturor civilizaţiilor. El a indi-
cat cum trebuie acţionat în societatea/cultura
română pentru ca aceasta să-şi depăşească sta-
tutul de cultură înapoiată, periferică; sau cum
nu trebuie (subl. ns., G.M.) acţionat ca starea de
fapt să degenereze într-o şi mai mare măsură,
iar criza de creştere valorică să se adâncească
226
.
Luând în considerare datele genera-
le ale clasei politice româneşti a timpului,
Maiorescu a fost un om politic atipic. Activitatea
lui politică s-a mişcat în interiorul respectu-
lui real faţă de Constituţie, loialitate faţă de
principiul dinastic, cât şi faţă de dinastie, ca
mijloc sigur şi aproape suficient de consoli-
dare a statului român şi a naţiunii române.
224 Ibidem.
5 Idem� Discursuri parlamentare� �ol� ���� �� 03�
6 E� �o�in���u E� �o�in���u� T. Maiorescu� �� 589�

a

S
a
l
o
n

d
u


i





P
a

i


0

4


P
a
u
l


o

b
a
n


D
i
n
u

F
l

m
â
n
d


B
a

a

a
b


i

o
l



u



a


i
a
n


a

i
a

S

i

i
d
o
n



i

o
l
a


T
z
o
n


ș
i


i

o
n

K
i

o

o
l
146 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
Nu o spune oricine, o spune Kierkegaard:
Să fi fost animal sau înger, omul n-ar fi putut fi anx-
ios. Dacă mai aveam o teamă din privinţa asta,
acum mă pot linişti. Urmând silogismul, intru
şi eu în definiţie: Am anxietatea mea, sunt om!
Oricum, nimic din ce a trecut nu-mi dă spaime;
prezentul doare puţin la atingere şi doar vii-
torul mă răneşte mortal, cu adevărat. Atunci?
Ştiu: într-un oarecare mâine voi trăi experienţa
de care nu voi trece.
Cu merit sau fără merit, aflu şi eu cum
să-mi câştig nemurirea: nu trăind în viitor, cât va
mai fi să fie, ci retrăind un trecut care nici acesta
nu ştiu cât de adânc coboară în vreme. Veşnicia
ca infinitul trecut până la naşterea mea… Iar
Jurnalul meu nu prinde decât popasuri în aven-
tura de a mă afunda în mine însumi cu credinţa
că mă cufund, egal, în toate fiinţele trecute. Las
uşa deschisă şi, fără călăuză, fără Vergiliu, cobor
în Infern, în urâţenia vie cândva, mă cufund
în Infern doar cu gândul că Purgatoriul mă
aşteaptă.
Purgatoriul? Da – urâţenia care vine!
*
Ce nu mă lasă să fiu eu însumi în
lumea prezentului? Ce intervine, unde se
rupe vraja dintre ceea ce sunt şi ceea ce par
în ochii celorlalţi? Simplu de răspuns ar fi să
scriu: neîncrederea, orbirea, poate invidia,
obtuzitatea, egoismul şi răutatea celorlalţi.
Să fie doar atât? Partea mea de rău, partea
mea urâtă care este? Dacă lumea e
o oglindă, şi asta este, prin tot ce-mi
răspunde nu face decât să-mi
reflecte ceea ce sunt, sau
măcar ceea ce se vede
că sunt.
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 147
www.zonaliterara.ro
*
În lumina minţii tale nu intră spaima
faţă de ceea ce nu cunoşti. Pe altul îl sperie
tocmai aventura nopţii de ieri. Şi te întrebi
totuşi: de ce să te îngrozeşti de fapta neaflată
ce va fi mai plăcută decât tot ce-ai pătimit până
acum? Nu tot ce zace încă în bezna lehuză
stă la talpa necazurilor tale; nu rareori ziua
venită peste ziua deja trăită a fost mai plină
de bunătăţi pentru sufletul tău. Bineînţeles
că ştim amândoi despre ce vorbim. Da, abia
moartea te va lecui de spaima morţii. Şi numai
acest avantaj socoteşte-l ca pe un bun ce merită
să-l ai în vedere. Cum să nu vrei să-l aşezi
între câştigurile cinstite ale unei vieţi mereu în
pagubă şi oropsite de grija morţii?
*
Într-un tărâm învecinat pământului,
sufletele noastre încă durează o vreme după ce
s-au despărţit de trup. Poate că aşa şi este iar cei
care cred într-un tărâm de dincolo, indiferent de
forma crucii, acolo şi vor ajunge. Am prieteni
care au trăit deja călătoria extra-corporală a
sufletului lor şi, totuşi, s-au întors în viaţa asta
şi eu nu ştiu de ce. N-am să mă îndoiesc de ase-
menea experienţe, de o asemenea credinţă când,
oricum, simt atâţia ochi îndreptaţi asupra mea
zi şi noapte. Cum şi Zenon credea că sufletul e o
pală de vânt ce ţine ceva mai mult, orice briză ce
bate peste mine o simt deja ca pe un suflet bine-
voitor ce mă cercetează răsfirându-mi părul,
ocrotindu-mă pe sub veşminte, răcorindu-mi
pojarul ce arde şi nu se lasă văzut. Apoi sunt
vântoasele care te ceartă cu mânie lungă, sunt
fulgerele din privirea lor care nu iartă, aşa cum
ştiu câteva suflete năprasnice şi încă în viaţă. Şi
ce să cred despre norii adunaţi furtunos deasu-
pra casei mele, ce să cred de risipirea lor când
suflă alte spirite spre noi?
Este multă viaţă deasupra noastră iar
sufletele plecate cândva dinspre pământ nu
s-au desprins de tot şi au aici încă patimi adânci
care le fac să ţină ochii pe noi. Acolo se pare că
e viaţa adevărată şi nu degeaba sufletul meu
păzeşte norii, poate i se va deschide şi lui breşa
prielnică evadării, pentru că abia se mai ţine de
trupul zilelor ce trec.
*
Ascult prin fereastra mansardei cum vân-
tul pare să se işte din nimic. Doar dacă gân-
durile de mai devreme, răscolite în mine ca o
furtună, n-au stricat echilibrul dintre ramuri
pornind aşa, fără pricină, să se certe între ele.
Era pace adineaori, nicio adiere nu speria aripa
de fluture, pe când acum ferestrele se zbat de
să iasă din balamale, să-şi ia zborul cu casă
cu tot. Vântul îmi aduce în ureche frământare
de păduri, ţipăt de fiinţe ce-şi pierd vizuina,
zgomot de cuiburi zdrobite, căzute din cer.
Este furtună grozavă în jurul casei, peste sat,
pădurea geme gata să se desprindă din blana
pământului, cum şi eu voi fi smuls din podeaua
mansardei mele. Fac efortul să mă ridic din nou
peste pervaz, să privesc în grozăvia de afară.
Vântul încă suflă cu ultima vlagă ce-o mai are,
nici urmă de pădure nu văd în jur, întuneci-
mea aerului dispare cât numai clipesc iar peste
mine suflă doar briza uşoară – suflet ce-şi
caută pasărea căzută din ou. Muşcat de umbră,
muşcat de vânt, mă tem că va fi furtună în zilele
astea, că prea mă sperie fantoma ei.
*
Prind clipa cât mă simt şi eu bine, mă
aşez în fotoliu şi, să mă aflu în treabă, gândesc
cum de respir fără să mă concentrez asupra
acestui detaliu banal. Mă întreb şi mă sperii cât
de vitală e respiraţia pentru mine, aerul fiind
mai de preţ decât apa, decât pâinea. Şi cum
oare inspir, expir, fără să gândesc actul? Mă
gândesc şi simt deja că mă înăbuş. Respiraţia
n-o mai ia de la sine, s-a lenevit şi, răsfăţată,
vrea să o ghiontesc cu un gând măcar. Dacă
nu gândesc la aer, respiraţia mi se răreşte, iar
plămânii refuză să-şi umple foalele din proprie
vrere. Şi numai gândind la nevoia să respir mi se
face rău: respiraţia e greoaie, nu-i deplină, iar în
piept parcă nu ajunge aer destul. Relaxarea mă
omoară şi intru în panică, precum Sinaitul când
îşi cobora mintea în inimă. De ce m-oi fi întrebat
cum respir, să stric cu bănuiala mea lucrarea ce
mergea şi singură, să-mi tulbur un reflex firesc?
Aud telefonul. Cineva mă sperie că se
opreşte apa. Cum o să mă descurc fără apa de
la robinet, care şi ea curge ca dintr-un reflex?
Sunt salvat: uit de aer şi mă gândesc la apă,
cum o să mor de sete!
*
Ca să termin cu îndoielile mele în oricare
Dumnezeu, în oricare Biserică, în oricare Preot
sau Părinte, m-aş împărtăşi în credinţa unei sin-
gure porunci, nu zece, o singură poruncă: Fii cu
bună credinţă faţă de aproapele! Apoi crede în ce
Dumnezeu vrei sau în nici unul şi vei avea tot
respectul meu.
Cel care, cu credinţa lui în rugăciunea de
acum, şi-a arvunit Viaţa de Apoi îşi va rândui
148 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
altfel zilele, orele. Are în faţă eternitatea şi atunci
îşi pune termene mai lejere în atingerea oricărui
ţel iar ratarea nu-l sperie pentru că vor mai fi şi
alte şanse, în alte vieţi. Doar eu încă nu mi-am
învăţat rugăciunea şi nu-mi găsesc locul pentru
bătut mătănii, doar eu sunt un speriat, un apu-
cat. Simt ca pe o tentaţie irezistibilă viciul de a
trăi totul acum, am lăcomia să probez şi să ratez
orice idee, să împlinesc şi să arunc tot ceea ce aş
fi avut de trăit în Viaţa de Apoi, după Viaţa de
Apoi şi, tot aşa, mai departe. Am obligaţia, faţă
de mine, fireşte, am obligaţia să retrăiesc lumea
din capăt în capăt ca un egoist, după scenariul
meu, nu al altuia; este datoria mea, nu a altora,
să retrăiesc acum toate experienţele vii trăite
până la mine. Trăiesc acum, fără nici o idee, fără
nici un proiect pentru altă viaţă. Risipesc acum
toată moştenirea, trăiesc de toţi banii care mi
s-au dat, de toţi banii fără rest…
*
Avea o cameră cu chirie într-un demisol,
mi-i greu să-i spun garsonieră. Am stat câteva
zile la el, dormind jos, pe o saltea pe care ziua
o ţinea sub pat. Pe fereastra pătrată şi mare cât
o carte deschisă, singurul loc pe unde se aerisea
camera, vedeam doar tălpile trecătorilor, rare-
ori genunchii şi niciodată ochii, privirea mea
ajungând abia la nivelul pavajului. Vedeam doar
tălpi ca într-o poezie suprarealistă, doar tălpi de
pantofi într-o defilare grăbită şi încrucişată,
rareori câte o şoseată colorată pe glezna vreunui
copil, doar tălpi, perechi-perechi, tocuri late şi
solide, tocuri firave şi înalte de domnişoare ele-
gante. Până când, prin dreptul cărţii deschise,
s-a oprit un pantof prăfuit, un singur pantof
împerecheat ca într-un mariaj nefericit cu o
proteză terminată într-un vârf de cauciuc, un
singur pantof prăfuit şi cu şiretul desfăcut târât
pe pavajul trotuarului. Acela a fost momen-
tul când m-am simţit cu adevărat inspirat ce
aveam să fac mai departe: m-am urcat pe
pat şi, prin fereastra deschisă, am legat şiretul
la pantoful stingher care, în felul său, strica
ordinea perechilor ce defilau prin faţa mea.
După o dimineaţa ca asta, ce-ţi mai rămâne de
făcut restul zilei în Bucureşti?
*
Sunt în concediu şi am timp să merg pe
jos. Aşa descopăr spre Camera de comerţ, pe o
stradă de lângă centru pe care trec des, intrarea
ireală a unei case uitate. Uşa împarte ruina în
două, pesemne, să te lase în curtea ascunsă de
liliac. Tăiată în canate masive, stejarul se ţine în
armături grele din fier forjat cu un simţ robust al
măsurii. Clanţa, bătută pe nicovală, se vede de
departe, are o talpă grea, arcuită în curbe ce se cer
mângâiate, la plecare, la venire. Clădirea toată,
acum şubrezită de ani, se zideşte în jurul acelei
uşii ce dăinuie de pe când casa încă nu era, uşa
urmând să rămână fantomă în picioare şi după ce
pereţii or să dispară. Uşa o fi fost zestrea magică
a vreunui mire, moştenire din părinţi, în umbra ei
legată cu fier tinerii zidindu-şi straniul adverb –
acasă. Acasă – obsesia şi visul pentru care te întorci
din drum, te întorci din moarte. Asemenea uşă,
oricând poartă în zidul unui conac, o arată masivi-
tatea ei frustă, nu dă direct în camere de locuit ce
se dichisesc, de obicei, cu tâmplărie mai delicată.
Este intrarea în căminul cuiva, în locul dăruit
familiei, dar nu un spaţiu intim. Uşa te asigură
de trăinicia casei, de paza straşnică faţă de răul
de afară, de neprevăzutul lumii. O zărisem din
mers, fără s-o iau în seamă dar, aseară, uşa mi-a
venit în minte privind albume cu conace vechi,
cu spaţii largi, ţinute de ziduri groase, cu arcade
ample să treacă uşor carele cu boi, unul lângă
altul. Am simţit o atracţie irepresibilă, ca dorinţa
de a te arunca de la înălţime, să caut şi să trăiesc
în acel loc, o dorinţă ce seacă la inimă şi în seama
căreia cazi fără puterea de a te stăpâni, încât cred,
şi mi-ar plăcea să fi fost aşa, că am trăit cândva
într-un burg vechi, cu sute de ani în urmă, şi nu
cred că a fost pe locul acesta.
Să fi moştenit eu uşa asta spre lume, uşa
din blană de stejar legată în fier, mi-aş fi zidit
viaţa cu spatele la stradă, fără să intru, fără să
ies în lume.
*
De cum a scăpat din legătoare, astăzi,
câinele meu s-a repezit spre tufa cu Pimpinella
anisum, numai bună să trezească pofta de mân-
care, de unde a început să muşte firele la rând.
Curios, m-am repezit şi eu, amuşinând cu
aceeaşi poftă prin cărţi, să văd ce taină o fi în
anasonul din grădină. Şi, când colo, ia te uită –
drăguţul de el credea că eu, un vegetarian ocult
în ochii lui, cultiv aşa, cultiv de moft mărar –
simbolul întineririi spirituale. Confuzia o găseşti
şi la alţi înţelepţi, nu doar la câinele meu şi ţine
de pe când frigienii lui Sabazios se împodobeau
cu umbreluţele astea rare, să nu-i bată luna
plină! Cine ştie ce suflet vechi s-a reîncarnat în
câinele ăsta trecut subit între satiri şi care acum
latră către mine în sofisme impecabile aflate din
alte veacuri trăite de el, arătându-mi ce aproape
de mine ar fi leacul iar eu îl ignor: bogatul mărar
cu arome ameţitoare răul spiritual îl alungă.
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 149
www.zonaliterara.ro
*
Cu ani în urmă, în cadrul unei ferestre
din camera mea am pus câteva rafturi şi mi-am
aşezat acolo cărţile, câte două, câte trei, de nu
mai vedeam afară nici copaci, nu mai vedeam
nici cerul. Cărţile s-au adunat pe un rând, pe
două rânduri, vrafuri, vrafuri, până când zarea
de lumină nu mai pătrundea deloc că nu mai
ştiam de zi, nu mai ştiam de noapte… Dar
aveam cărţile, cărţile de căpătâi, fiecare în parte
fiind Cartea.
Fereastra acoperită s-a multiplicat în fie-
care pagină şi eu nu reuşeam să privesc pe
atâtea ferestre câte mi se deschideau sub ochi.
Viaţa asta şi cele ce vor veni nu-mi vor da tim-
pul să le învăţ pe toate câte le am în mine.
După ani, citite, necitite, am început să
dau din cărţi şi altora – câte două, câte trei,
până când am văzut că din camera mea, fără să
intru, fără să ies, se poate ajunge la copacii din
curte, la stelele de pe cer şi aşa am înţeles rostul
Cărţii, am înţeles de ce, acolo, în camera mea,
era o fereastră: Nici în casă, Nici afară, Nici în cer,
Nici pe pământ.
*
Orbul visa: i se năzărea că se plimba pe
câmpii largi, pline cu flori. Şi câmpiile acelea
s-au scurs în şoseaua de asfaltat, au curs ca
marea ridicată într-un fluviu. Drumul se tot
îngusta şi se temea că va păşi alături, pe iarbă,
pe neant. Cărarea s-a subţiat ca un zid, ca o
coamă de zid, ca umbra zidului chinezesc ajuns
în visul orbului. Pe laturi – prăpăstii la pândă.
Şi orbului i se năzărea că pe acolo îi este calea.
Pe cât păşea, cărarea încă se subţia, fir de păr.
Curând nici pe firul acela nu mai călca, plutea
doar peste lipsa cărării. Mergea de ceva timp, de
mult nu mai întâlnise oameni şi pustietatea se
adâncea în ora târzie a nopţii lui de orb. Trupul
uşor, imponderabil, nu mai simţea ţărâna sub
tălpi, călcând aer moale, aşternut de puf. Plutea,
plutea peste miresme, peste câmpul de flori ce
nu era al lui, străin fiindu-i şi cerul prin care
trecea ca un străin.
Plutesc speriat că lumea vie s-a rătăcit de
mine şi n-o să ne mai găsim. Plutesc în metaforă,
orb prăbuşit în miracolul Altuia.
*
Luna traversează aţipita moşie a amiezii
de vară, răsărind ca o fantoma de zi peste
insomnia mea luminată. În siesta de tihnă,
panica m-a găsit şi treaz fiind, fără griji că mă
face de râs; din pricina liniştii mocnite, simt
o spaimă mai gravă decât în alte dăţi. O simt
ca o groapă cu jar de sub tălpi pe care n-am
cum s-o ocolesc, n-am cum zbura pe deasu-
pra ei. Să fie dogoarea aceea de cuptor ce mă
sleieşte, să fie amărăciunea (accidia) de care
vorbeşte Dante în trecerea Infernului, a unui
infern fierbinte?
Amărăciunea vine mai întâi din afară,
dinspre exteriorul agresiv, pe care nu-l pot
stăpâni, nu-l pot evita şi nimic, se pare, nu mă
linişteşte. Ştirile din zilele astea sunt ruinătoare
şi mă întreb, dacă nu-s premonitorii. Altfel, de
ce să aflu eu de crime, omoruri, furt de arme,
de persoane ucise în stradă, explozii de gaze în
apartamente de blocuri, deraieri de trenuri? Şi
în toate sunt nume proprii, sunt oameni pe care,
poate, i-am ştiut. Delirul lumii ajunge pălălaie
lângă casa mea şi apropierea lui fierbinte pare
prevestirea înfăptuită a incendiului. Ce minte îl
gândeşte, îl programează, şi când mă va atinge
şi pe mine raza lui neagră?
Mă feresc cum mă taie capul să n-ajung
erou la ştiri: ies rar în oraş, seara stau în grădină,
ascult muzică veche la flacăra lumânării de
ceară, citesc din Pitagora şi, până să adorm cu
fereastra deschisă, inspir parfumul uşor de sal-
câm cu credinţa că am coborât în timp cu o mie,
cu două mii de ani, că stau ascuns în Crotona,
iar blestemele ce zboară spre mine odată cu
ştirile zilei nu mă vor găsi. E superstiţia mea de
a mă apăra de nenorocirile de astăzi. Dar cine
ştie mâine în ce capcană voi pica, o capcană pe
care chiar spaima ţinută în lesă o pregăteşte cu
calm, în liniştea de acum.
*
S-ar crede că cele cinci simţuri sunt doar
o parte din simţurile posibile ale fiinţei mele.
Gustul, mirosul, simţuri mai vechi, au precizia
lor dată de contact direct cu realul: deschid
gura, aspir adânc, trag aer pe nări să adulmec şi
ştiu dacă afară e deja ziuă, dacă e înnourat, simt
fierbinţeala de pe orizont şi ştiu la ce depărtare
se află pojarul.
Văzul, auzul, victime uşoare ale iluziei
ca simţuri mai tinere incizate în pielea mea
– se arată a fi mai degrabă muze deghizate şi
au arte ce li se închină lor; cu ceva mai mult
talent vom găsi şi artele potrivite pentru a
încânta mirosul, gustul, pipăitul. Dar oare
acestea să fie toate? Ce muze încă sunt în
adormire în empireu şi ce arte li se vor dedica
acelor simţuri rămase sub duh de amorţire şi
pe care încă nu le cunoaştem dar se crede că,
totuşi, le avem?
150 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
*
Auzul şi văzul, simţiri perechi, îşi
completează senzaţia întreagă dând contur unei
simţiri ca obiect, ca realitate pentru un fapt din
apropierea mea. Senzaţia – gândul altei specii…
Până când senzaţiile să aibă timp să ajungă
gânduri, ele s-au închegat şi au trăit mai întâi
în trup izvorâte din simţuri şi este adevărat că
gândesc cu stomacul, în gânduri limpezi: eu de
crampele mele vorbesc – curcubeu negru răsărit
deasupra burţii.
Mi-am zis cândva să mă prind într-un joc
al meu: în fiecare zi voi elimina câte un simţ sau
mă voi folosi doar de unul singur, să cad aşa
în pipăirile de început ale viului, să probez pe
mine ce senzaţie m-ar cuprinde, bunăoară, când
m-ar ajunge doar larma de miresme a unei lumi
fără trupul altor simţuri. E un joc, atât, şi încă îl
amân până voi avea răgazul de câteva zile, de
câteva săptămâni, de sfârşit de viaţă. Dar cineva
îşi pierde răbdarea şi, despotic, hotărăşte să
mă prindă în jocul meu după regulile sale: îmi
întunecă vederea în amurg, îmi ia din agerimea
gustului ce pipăia frăgezimile savurate încă
de copil, îmi slăbeşte mirosul din zi în zi, aşa
dorind să mă protejeze, să mă ferească să-mi
simt propriile exalări. Pe zi ce trece sunt surghi-
unit în trupul fără simţuri ca în jocul imaginat
chiar de mine şi care, iată, devine aievea. De-aş
fi un mecanism, o alcătuire de fiare, căderea
asta de fiabilitate şi de seducţie prin trecerea
vremii s-ar chema obsolescenţă… Viu fiind îmi
zic că sunt doar lucid şi mă străduiesc să-mi
dau seama de tot ce simt, de aromele ce-mi
inundă nările, să mă feresc de ele ori să le ies în
cale. Cu luciditate aflu de starea trupului gata să
cedeze, să se altereze dintr-un capăt, din altul şi
văd – luciditatea nu-i un semn de bine.
Când Dumnezeu m-ar iubi, mi-ar lua mai
întâi limpezimea ce o am asupra mea şi apoi,
pentru siguranţă, şi simţurile, unul câte unul,
să nu-mi dau seama cum trupul meu cândva
tânăr devine hoit pe zi ce trece. Dumnezeu, de
m-ar iubi, mi-ar lua luciditatea, mai întâi, să
mă scape de durerea înţelegerii stării mele, să
fiu scutit de cunoaşterea nevolniciei, să nu văd
cum aburul unui suflet îndărătnic se ţine încă
după trupul ce dispare.
*
Un pumn de nuci, bucata de pâine, câteva
fructe şi paharul de vin – acesta poate fi prânzul
de toată ziua pentru viaţa din mine, din altul.
Mănânci şi capeţi putere pentru încă o zi. Şi ce
faci cu energia ivită în trup, în carnea ta, e taină
ascunsă: din bucata de pâine, din vin, din nuci,
din mere, îţi tragi străinele impulsuri după care
mintea ta, aşezată într-un anume fel, va gândi
ideea divină, va găsi calea pentru ziua ce vine şi
tot de aici îţi vei avea dobânda – deznădejdea de
sfârşit care şi ea are nevoie de toată vlaga trupu-
lui tău obosit. Dar tu nu gândi la toate astea: e
bine să mănânci, mănâncă pentru deznădejdea
care vine şi ea de trei ori pe zi. (De fapt vroiam
să vorbesc despre minunile apărute în trup, în
carne; cum, din câteva alimente banale – îţi tragi
energia din spirit, din suflet, cât să urăşti şi să
iubeşti, să gândeşti, să amâni, să ucizi chiar –
toate din aceleaşi alimente, din aceeaşi energie
zămislită ca din nimic în stomacul tău…)
*
Stau întins pe canapea ca pentru siestă.
Până să aţipesc încerc să-mi imaginez, în
amănunt, prin ce aventuri trece înghiţitura de
pâine. Ce se întâmplă cu pâinea din clipa în care
muşc şi până iese ca energie, abur, căldură – şi
nu ştiu mai ce, adică vreau să aflu peripeţiile
îmbucăturii până la capăt. M-aş fi putut întreba,
tot aşa, despre valoarea caloriilor, de rolul glu-
tenului, al carbonaţilor dintr-un soi oarecare
de grâu; m-aş fi putut întreba ce pătimeşte
anafura de împărtăşanie în alambicul stom-
acului meu neortodox, dar nu după prânz ai
căderi mistice, cum n-ai nici curiozităţi pentru
picanterii ştiinţifice. Şi n-aş fi vrut, atunci, să
aflu taina cuminecăturii sau ceva din destinul
pâinii ca trup al lui Iisus. Mă întrebam doar,
păgân cu burta plină, cum o parte din lumea de
afară trece prin mine în formă de pâine şi eu o
diger, şi cum ar fi să treacă tot aşa, tocat mărunt
de dinţii mei şi bine mestecat între măsele, să
treacă prin mine şi ce-a mai rămas din lume.
Încercam să-mi imaginez actul de hrănire,
metabolismul, cu ce-mi pune la îndemână
lumea, cu lumea însăşi, fără niciun gând scato-
logic, de putrezire, ori de mântuire pe limbă, sub
cerul spurcat al gurii mele. Dar vedeam unde
m-ar fi dus lăcomia mea auto-devoratoare,
dorind să dobândesc, să am la îndemână rodul
pământului, tot şi de toate felurile, vânatul,
aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, ca animal viu,
peşte sau pasăre, să am la îndemână pădurea,
oceanul şi văzduhul, să am tot ce poate exista
la suprafaţă şi dedesubt, oraşe, ţări întregi şi
toate, pe toate, în lăcomia mea de neostoit să
le am şi să le înghit cum am înghiţit dumicatul
de pâine. Ce monstru trebuie să se ivească din
mine înghiţind şi digerând trezorerii cu tone de
aur, trenuri cu grâne sau doar cu vagoane de
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 151
www.zonaliterara.ro
cărămizi, ce monstru trebuie să se ivească din
mine să înghită, să digere muzeele cu miile de
tablouri în rame bogate, cu ghizi, cu mulţimile
de turişti, să înghită bibliotecile, cât mi-aş dori,
cu kilometri de rafturi şi milioane de cărţi, totul
ca pe o gustare lăsată spre seară, ca dimineaţa
să înfulece, şi mai lacom, ce-a rămas de la masa
de ieri, biserici şi catedrale, cu credincioşi şi
cu moaşte, să înghită la rând munte după
munte, sorbind fluviile dintre ele, să nu lase
nici firimitură, nici picătură, de la festinul cel
mare, eu însumi devenind rotund ca un glob, eu
însumi fiind înspăimântat că voi muri de foame
curând şi întinzând mâna după lună ca după
o caisă fragedă ce pare să se fi copt deja, întin-
zând mâna după stele ca după cireşele pârguite
la care nu poţi ajunge dar spre care încerci,
pofticios, să arunci măcar cu vorbele ce le ai pe
aproape. Doamne, ce foame îmi va fi curând…
*
Aş învăţa sfiala trecerii prin lume de la
buburuză. Altfel, de ce nu şi-ar ridica şi leii
mausolee fastuoase, cu oasele moşilor, muzee
cu scene de vânătoare, cu scene din viaţa regilor
lor? Ce-ar fi peştii, struţii, gâzele, lupii, toţi să-şi
facă temple? Nimic din ce-i omenesc nu le este
străin şi nimic din ce-i omenesc nu le voi refuza,
de vreme ce se află pe pământ înaintea mea.
Orgoliul face din planetă un vast deşert-cimitir-
muzeu al omului, doar al omului şi, cât nu încape
aici, aruncăm în cosmos. Când vom ajunge şi noi
la vechimea reptilelor, Terra va fi un pod plin de
gunoaie, jalnice relicve inutile celor ce vor veni,
inutile altor specii.
Şi eu, neam de histrioni, mă las corupt de
rescrierea unor memorii mai faste dinspre viitor.
Şi eu sunt tentat să mă aşez, ca vreun gunoi ales,
în vitrina de muzeu. Şi eu aparţin unei specii
caraghioase! Cineva ştie cât a gafat prin zidirea
mea ca om şi, vinovat, se acuză că, în loc să fi
dat buburuzei trufia de sine, mi-a dat-o mie.
*
Rămas cu ochii închişi, îmi trimiteam gândul
odată cu înghiţitura, odată cu actul asimilării, silind
imaginaţia să fie prezentă, să observe procesul în
timp real, ore în şir. Dar ştim, imaginaţia tot vrea s-o
ia înainte, să se grăbească, încât pâinea îmi hrăneşte
corpul în clipa de acum, pe când imaginaţia, mereu
repezită şi trăind în viitor, îşi finanţează propria
dispariţie. Unde vrea să mă ducă fără să mă avert-
izeze lăcomia mea grăbită, lăcomia învăţată de la
oameni ca prima calitate ce ţine în viaţă lumea asta
la care mă lăcomesc, şi viu, şi mort?
Am mâncat bine la prânz, e ţelul ce îl
ating uşor, mă întind sub pretextul că citesc
ceva adânc, pe gustul meu, Woolpiket. Aţipind,
până să cad în somnul amiezii, cu greaţa-n gât,
putrezesc fericit împreună cu bucatele abia
înfulecate. Ce mi-i fiinţa decât haznaua unde
hrana aruncată hulpav, cu două mâini, vie încă,
dospeşte ferită de ochii lumii, cu bun simţ,
printr-o alchimie secretă, hrana putrezeşte docilă
înaintea mea. Ce-mi place siesta! Cuptorul meu
de ars deşeuri dă ceva miros, mult meteorism
şi tone de murdărie. Iar eu ce-oi fi decât esenţa
speciei reduse la gunoi cu duh. Pregătiţi rapid
la cuptor, în sos picant, doar autorii înghiţiţi
pe jumătate cruzi, în sânge, doar autori ca
Woolpiket se digeră greu şi îmi dau crampe. La
fel îmi dă crampe lumea, un ghiveci necomesti-
bil ce-l înghit şi-l vomez, cu greaţă festivă: mic
dejun, prânz şi cină.
Omenirea, în întregul ei, nu dispare în
siesta amiezii. Greaţa faţă de semeni salvează
specia glorioasă de la ospăţul meu de canibal.
*
Bătrâneţea îmi răvăşeşte viaţa, îmi tulbură
privirea înfiptă în orizont şi sunt ca păianjenul
care, obosit să-şi tot ţeasă zilnic plasa după
geometria învăţată cândva din instinctele adânc
îngropate în materie, are credinţa că muştele,
bătrâne şi ele, au datoria să-i cadă singure în labe,
ca dintr-o îndatorire pioasă! Muştele grăbite cad
deja în locurile prevestite de magii lor, în locurile
în care păianjenul abia gândeşte să-şi întindă
prostovolul de mătase, gâzele intuindu-şi mai
bine decât el destinul.
Nu voi afla de cum ştiu gâzele, lăsate de
capul lor, să se folosească de păianjeni, vehicul
infailibil, să ajungă la timp în lumea cealaltă, în
viaţa cea veşnică.
*
S-a întâmplat ca ieşind de sub duş să-mi
zăresc în oglindă nu doar chipul (de acord cu
mine însumi să-l suport totuşi până la sfârşit),
mi-am zărit trupul, adaosul de carne al cărui
rost nu-l pricep. Ţinut de un schelet obosit sub
sarcină, trupul mi se pare mai străin de mine
decât chipul, fără expresie, fără sens, şi nu
înţeleg nici în ruptul capului de ce-a fost nevoie,
la puţinul abur al conştiinţei de sine, să ni se
adauge aşa de mult lest, lestul acesta mereu în
putrefacţie şi care ne solicită tiranic cu pofte şi
patimi până la a uita de menirea noastră reală.
Nu cumva am fost înşelaţi la cântar şi, la aşa
puţin suflet, ni s-a dat prea mult pământ? N-o fi
cumva preţul prea mare? Să mă împac cu gândul
152 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
că am de cărat, zi de zi, cu grijă, cu spaime, un
hârdău de carne şi oase numai pentru că într-un
capăt se bănuieşte o oarecare licărire de lumină,
că ar putea să ardă o lumânare la mansardă
pentru un final ca de incendiu de care, clipă de
clipă, mă îngrijesc să nu se întâmple…?
*
E o seară calmă, tulburată doar de fiesta
mută a buburuzelor. Şi nu scriu asta din
complezenţă pentru buburuza căzută acum pe
caietul meu şi care se-nvârte în jurul pixului
ca o vedetă pe lângă o cameră de filmat ce
transmite în direct. Cu o insistenţă metodică,
plagiată de la furnici, infanteria uşoară trece la
pas peste orice obstacol, forţează orice gaură
şi cucereşte teritorii. Au aripi de tablă roşie
emailată, armură croită desigur dintr-o cratiţă
veche şi, uite, una şi-a pierdut bulinele negre
de parcă-i un dalmaţian fără pete… Păşesc pe
palma mea ca pe scoarţa de copac, nu bâzâie,
nu înţeapă, nu fac zgomot, nu se sperie –
sunt gata domesticite. Le găsesc peste tot în
casă, năvălesc din unghere secrete, forţează
plasele de la ferestre, îmi aterizează pe obraz,
pe sprâncene. Vin lângă mine în platoşele lor
medievale şi fac tumbe greoaie, dintre cele
mai riscante, doar să le văd. Şi ce să văd? Au
un zbor stângaci, previzibil oricărui prădător,
încât şi pentru mine sunt uşor de prins, uşor
de ucis. Norocul lor e că, nefiind bune la
nimic, n-am să mă lăcomesc: nu se mănâncă,
nu-s un condiment, nu-s afrodiziace şi nu ştiu
nicio reţetă misterioasă piperată cu buburuze,
deşi le-ar sta bine într-o pizza, să zicem. Doar
făcute din perle şi rubine ar tenta puberele să
şi le atârne de mărţişor, una albă, una roşie.
Oricum, şi ca bijuterii sunt prea rustice, fără
pic de noimă ocultă. Nu-s nici intrigante ca
muştele, nici stranii ca libelulele şi nici n-au
istoria pedantă a scarabeului. Colorate în roşu,
în culori pale uneori şi mereu cu puncte, par
mai degrabă butaforii încropite din resturile
unui papion prăfuit. Ce mai, sunt nişte insecte
banale, pradă uşoară pentru orice insectar.
Dispărând, nu cred că cineva le-ar plânge
lipsa, nici nu s-ar bate oengeurile să le cloneze.
Sunt un fel de boschetari, de maidanezi, în
lumea lor. Dacă muştele, ţânţarii, gândacii,
aduc microbi de toate mamele cu care-şi dau
importanţă printre noi, atunci – buburuzele,
ce pot aduce ele decât vaccinuri şi anticorpi,
favoare de nimeni cerută. Se zice că prevestesc
de bine, dar cine le mai crede? Le primim pre-
vestirea fastă şi, fără ură, le omorâm cu dosul
palmei, cu bunăvoinţa plictisită cu care a-i
omorî şi mesagerul de veşti bune.
*
Am în trup sămânţa morţii şi oricând aş
putea să dispar, ca fructul copt. Şi dintr-un
neg, dintr-o pată, dintr-un pistrui oricât de
mic, din orice cusur abia zărit pe dinafară,
încuiat bine pe dinăuntru, poţi muri numai
să ajungi anii să se coacă buba. Trupul nu ne
este de nemuritori, cum cred unii că ar fi…
Superbul grain de beauté, ce alint frumos, un
pistrui pe sân acolo, e o speranţă de porniri
divine în sufletul vreunui admirator, dar tot
acel pistrui va fi grăuntele otrăvit (n-are
rost să-i caut vorbei un geamăn în franceză,
dacă alintul a dispărut…) din care se va ivi
urâţenia, se va ivi boala din mireasă, deve-
nind buboiul greu de privit, buboiul ce va
cuceri în atacuri de noapte, în şarje pe lumină,
câmpiile gingaşei derme, va captura organ cu
organ, redută după redută, noi tot făcând
paşi în spate gândind strategii de extirpare,
căutând aliaţi în chirurgi, şi tăind carne din
carnea noastră până nu vom mai avea unde
să ne retragem şi, cu ultima suflare, vom
primi totuşi înfrângerea.
Şi un pistrui rătăcit pe obraz, un banal
neg acolo, poate fi sămânţa de moarte lăsată
la vedere ca o plasă de siguranţă, dacă cele-
lalte boli ori accidente hotărâte să-mi aducă
sfârşitul în termeni omeneşti, ar da greş iar eu,
blestematul, aş fi vreun nemuritor.
*
Despre silă ne vorbeşte undeva Borges ca
virtute fundamentală. În calea spre ea ne duce
de mână, el urmându-şi bastonul cel alb, să
întâlnim două codoaşe egale în rang, cum ar fi
desfrâul şi abstinenţa, adică exerciţiul de noapte
spre delicii ale cărnii sau, dacă asta dorim,
castitatea de toată ziua. Nu ştiu ce cale să iau,
să-l întâlnesc pe Borges de care încă nu mi-i
silă; nu ştiu, dar mă voi repezi orbeşte, pe o
potecă la nimereală, cum cred că a făcut-o chiar
el, cu gândul că aşa îl voi ocoli pe Ignaţiu de
Loyola care, sigur, a apucat pe cărarea cealaltă,
a abstinenţei.
Aş vrea să dau peste Borges, să-i spun: am
de ales între cumpătarea cărnii şi desfrâul spir-
itului… De ales, putem alege, dar stricat e abia
cel care, rob al ezitării, le alege pe amândouă,
alege să-i fie silă, deodată, şi de sfântul şi de
păcătosul din el.
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 153
www.zonaliterara.ro
*
Cancerul din mine leacul singur şi-l scrie,
după magia viului ce îşi prezice finalul. În car-
navalul mut, boala se sporeşte vioi: vezi culoare,
joc, şi simţi bocetul clovnului, fără vaiet ori
suspin. Oftica infamă lăsată din strămoşi mă ia
ostatic în saloane de lux, iar eu mă plâng că m-a
invadat mătreaţa. Ascult doctorii, gardienii şi,
după regulă, sunt legat de pat, ţinut sub raze pe
ceas în suplicii rafinate, neştiute de inchizitori;
la oră fixă înghit hapuri din furnici, din gân-
daci cu iz rău, în ideea că abia scârba de leac mă
lecuieşte. Acum pricep cât bine le fac altora prin
greaţa vâscoasă ce le-o provoc!
*
Scrisul de mână are o poezie a sa, ca şi cum
aş scrie pe pereţii părăsiţi ai unui oraş ce va fi
curând cufundat – ca şi cum aş scrie pe zidurile
Atlantidei; scrisul de mână, trecut pe calculator,
îşi va pierde mireasma, izul de pelin desprins
de pe mâna mea. Bine, şi fonturile din calculator
au caractere italice scrise ca de mână, ba pot fi
mai atrăgătoare, mai bine desenate. Aşa o fi, dar
literele sunt atât de cadenţate, de egale, încât par
ca respiraţia artificială pe buzele unui muribund:
poate ai şi murit dar aparatul continuă să respire
ritmic şi sănătos în locul tău, în trupul din care
viaţa tocmai a plecat.
*
Păcatul meu, viciile, au subtilitatea de a-mi
strecura ideea că ele cedează, ca eu să mă simt
cel puternic, convins că mă pot stăpâni atât de
bine încât să încerc un joc al limitelor mele ca şi
cum, bun înotător, aş trece mult dincolo de bal-
ize, sigur că pot reveni oricând voi dori înapoi
pe ţărm. Mă hazardez şi, în mijlocul valurilor,
când nu mai văd pământul, îmi amintesc: cei
mai mulţi înecaţi sunt dintre înotătorii temerari,
nu dintre cei rămaşi pe mal şi care nu ştiu de
acest viciu practicat de unul singur!
Aşa voi crede şi eu: încă n-am căzut atât
de adânc în viciile mele cât să-mi doresc cu
toată puterea sincerităţii să-mi revin, să mă
întorc la ţărmul virtuţii. De altfel, este un extaz
aflat abia când ai ajuns pe buza prăpastiei, abia
acolo simţi cum deja planezi în dezastrul tău
fără să te fi desprins cu totul de firul de iarbă de
care încă te mai ţii pe lumea asta.
*
Invadam, pe când eram copil, grădina din
jurul casei ruinate până am părăsit-o din spaima
nelămurită trimisă în somn. În anii aceia nu gân-
deam că o casă împarte acelaşi destin cu cel care
o locuieşte, că împart împreună aceeaşi viaţă.
Un ins cu judecata întreagă n-ar fi renunţat;
cum să te sperii de vise, tu fiind puberul care
încă nu aude vocile străine şi nu le ia în seamă.
Se făcea că mă aflu în grădina sălbăticită, cu
fructele în pârg atârnând deasupra mea iar
eu, culcat pe spate, cu ochii în cer, ascultând
liniştea de rai, când frunza nu clinteşte, când
pasărea nu bate din aripi. Liniştea de rai…
În ce vremuri, în ce timp s-o fi întâm-
plat nu ştiu. Dar într-un vis de coşmar mi se
arăta că dormeam şi mă visam în casa de la
Curteşti, părăsită şi ajunsă în ruină, cu grădina
în paragină şi invadată de mărăcinii înalţi. Casa
mea, cândva, o grădină părăsită…
Visam culcat în grădina mea şi, brusc,
un tunet de sfârşit de lume căzut în timpa-
nele cerului m-a asurzit şi, odată cu tunetul,
am fost izbit sălbatic în spate, între omoplaţi,
lovitura zguduindu-mă cu forţa şocului electric
ce te readuce din morţi, ce te aruncă dintr-
un tărâm în altul, te scoate dintr-o viaţă să te
ducă în alta. M-am trezit aruncat din pat cu
o durere vie în umeri şi cu spaima ce n-avea
să mă mai părăsească. Într-o clipită fusesem
luat din grădina mea şi trântit lângă patul din
casă, de parcă o mână uriaşă s-ar fi jucat cu
o păpuşă de cârpă. Într-o clipită, cât încă mă
mai aflam în grădină, îmi trecuseră prin faţa
ochilor toate ororile trăite de tâlharul prins
asupra faptei şi nu ştiu cum aş fi suportat să
fi fost prins cu adevărat. De unde însă zgo-
motul? Să fi pocnit o uşă trântită de curent,
vântul să fi izbit un geam, să fi căzut hornul de
pe acoperiş? Niciodată n-am aflat de unde o fi
venit tunetul de apocalipsă care, pentru mine,
aducea sfârşitul. Lovitura fusese prea intensă
pentru ca inima unui copil să o îndure fără să
plesnească, fisura de atunci lucrând fără grabă,
timp îndelungat, după legi ascunse. Am deschis
brusc ochii, în credinţa venită violent şi limpede
că, din spaimă, m-am trezit greşit în altă vârstă
că, la repezeală, sărind peste timp, am apucat
greşit calea ieşind pe altă uşă, în alt trup, în altă
lume, în alt destin.
M-am trezit singur în casă, părinţii plecaseră
probabil la piaţă, la biserică, plecaseră împreună
cum nu plecau de obicei, pe mine lăsându-mă
să-mi împlinesc somnul întreg, să-mi trăiesc până
la capăt prima spaimă visată. Camera, toată casa,
se luminase de un soare strălucitor, fierbinte. În
aprilie, în preajma Paştelui, Duminica de florii are
o lumină atât de puternică încât poate smulge un
154 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro
suflet de copil din rai, să-l arunce pe pământ fără
să ştie, fără să înţeleagă de ce.
*
Sfântul de lângă mine… Mă obsedează
vorba veche: Nimeni nu-i profet în satul lui! Şi de
ce n-ar fi? Că îi ştim părinţii, bunicii, îl ştim cât
de becisnic era de mic, l-am văzut uşurându-se
prin tufe, am jucat mingea cu el şi-l ştim din
întâmplări atât de umilitoare încât n-ar mai
avea niciun har asupra noastră? De ce valoarea
nu s-ar impune acolo unde a apărut? N-ar fi
mai bine pentru noi? Şi totuşi! Chiar şi eu îmi
închipui că, dacă vecinul meu din Calicimea
Botoşanilor ar deveni, la bătrâneţe, un sfânt, tot
mi s-ar părea dubios şi n-aş crede. Cu ce-i mai
breaz el? Cum adică, el e Sfântul iar eu – acelaşi
păcătos netrebnic? Eu, care săream gardurile
mai repede decât el?!
Aşa că vecinul din copilărie nu-i sfânt,
nu-i martir, nu-i profet, nu face minuni în casa
nimănui, nu ajunge ambasador sau nuştiu ce
vedetă. E condamnat să fie un oarecare, ca şi
mine, egalul meu din urmă, nu mai mult. Şi
atunci, oare, cine-oi fi şi eu în ochii vecinului
nemernic şi pizmaş?
*
Revăd Botoşanii după mai bine de o
săptămână. Poate din pricina sărbătorii de azi,
poate ca o ruptură a mea de atmosfera oraşului,
dar simt aglomeraţia de pe pietonal prea
strânsă, prea densă, oamenii sunt prea aproape
între ei, insalubru de aproape de mine, luându-
mi din respiraţie, din libertatea privirii sub
cerul îngust. În nicio parte nu zăresc orizontul,
orizontul ştiut de mine. Oraşul mă lichefiază
şi simt cum curg printre ceilalţi ca o materie
incoloră, cu un chip de anonim, fără să disting
nici eu chipuri cunoscute, nu aflu un chip cu
expresie, cu expresia cuiva ştiut de mine. Mă
simt ca într-o maşină de mare randament în
care, sub calandri uriaşi, toţi, fără discriminare,
suntem laminaţi la repezeală, suntem laminaţi
pe orizontală şi fără orizont. Pe când în curtea
mea din sat, cu ochii în zare, mă simt înalt şi
perpendicular, verticala fiind dimensiunea prin
care îi pot deosebi pe ceilalţi, prin care mă pot
deosebi de ei.
*
Mă aflu la Braşov, însoţit de o doamnă
pe care ar trebui să o ştiu. Ea intră într-un
magazin la un pas de noi, să ia o pâine neagră,
rotundă, iar eu îi spun că ne vom regăsi în Piaţa
Braşovului (deşi aş fi vrut să-i spun în Piaţa
primăriei vechi) arătându-i că voi trece şi un pod
în direcţia aceea, conform unei geografii person-
ale, cu totul alta decât cea reală. Rămas singur,
ridic ochii spre cer şi zăresc, chiar atunci, un nor
purtând un oraş ca într-o viziune de pe Google
maps şi, în acelaşi timp, ceva în stilul Fraţilor de
Limbourg (Les Très Riches Heures duc de Berry,
poate tablourile pentru lunile septembrie, octo-
mbrie, pentru a respecta sezonul în care scriu),
ca o vedere din avion dar destul de apropiată.
Cât admiram norul, doamna aşteptată s-a întors
cu pâinea şi apuc să-i arăt şi ei minunea văzută
de mine: clădirile înalte, între acestea poate şi
Castelul din Lusignan, erau splendide, în culori
vii, bine conturate, într-un relief aşternut în
proporţii excelente. Priveam oraşul din nori, un
oraş plutind peste alt oraş, priveam fără să mă
mir, eu fiind cumva pregătit încă din timpul
zilei, scriind mult în Jurnal despre nori, despre
viziunile pe care mi le provoacă. Oraşul din nori
a dispărut curând pentru a face loc altui peisaj
cu un relief la fel de colorat, de parcă vizionam
diapozitive dintr-o excursie cerească.
În viziune simbolică, norii sunt vehicule
pentru cer iar în înţelepciunea chineză norul îţi
arată transformarea căreia trebuie să i te supui,
tu urmând să dispari ca fiinţă muritoare pentru
a renaşte în eternitate, o viziune căreia nu sunt
dispus să-i dau credit, nu din tot sufletul, nu
acum.
Cât despre oraş ca simbol, sigur, el arată
ordinea ce domneşte în cer pentru că oraşul
este, înainte de toate, un model de respectare a
Regulii, un model de a ne suporta de aproape
unii pe alţii. Oraşul se înalţă ca sâmburele spiri-
tual al lumii iar omul, omul ce să fie altceva decât
un pelerin veşnic între doi sâmburi – unul de pe
pământ, celălalt din cer. Aş crede că am avut un
vis fast premonitoriu, cel puţin pentru o zi. Iar
eu nu mă voi împotrivi ca ziua de azi aşa să fie
pentru că, dintotdeauna, am invidiat norocoşii
care trăiesc într-un oraş din nori. Da, mă ţin de
umbre şi alerg după vânt…
*
Sunt de un timp la Curteşti şi încerc o viaţa
de singuratic, fără a îndrăzni să spun de pust-
nic, câtă vreme n-am un orar de rugăciune, de
meditaţie, care să-mi împartă cu un ritm ascuns
zilele, nopţile. Trăiesc însă prelungi stări de veghe
vecine cu insomniile, când mă am în seamă doar
pe mine, când mă pândesc cu o curiozitate aspră,
cumva cu duşmănie, abia aşteptând ca indi-
vidul ăsta să facă pasul greşit, să-l înşfac. Robit
ascultării mele de schimnic căznit, vorbesc şi
2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 155
www.zonaliterara.ro
eu ca un frate fără frate, vorbesc de unul singur,
când poftele trupeşti par uşi încercate de diavoli,
pofte alunecate spre cele ale burţii, spre cele de
mai jos, nici ele de părăsit, de uitat prea uşor.
Mi-am înjumătăţit hrana, sar peste cină, o subţiez
şi cu vinul. Este o încercare profană, desigur, de
a mima palid ce face un călugăr fără mănăstire,
fără fraţi. Aş putea să par aşa, de departe, un
călugăr ce se străduieşte după puterea păcatelor
sale, dar înăuntrul meu – ce iad se dezlănţuie de
cum închid pleoapa…
*
Nimic mai pur decât cuvântul rostit curat,
limpede şi puternic. Acest cuvânt şi în pustiu
să fii oricând cineva îl va auzi, o prezenţă va
fi oriunde să-l audă, să-l asculte, să se supună.
Cuvântul, Cosmosul într-un semn, într-un
sunet, se naşte în el cu forţa divină de a înfiinţa
divinitatea dintâi. El înfiinţează viaţă, dă fiinţă
vieţii, dă nume fiinţei şi lucrului. Cuvântul e
viaţa în esenţa ei.
Orice cuvânt, ca noţiune definită de
Dicţionarul lumii, se explică în detaliu, până la
ultimul sens, prin toate celelalte şi nici unul din
cuvinte nu este inutil, nu poate fi evitat, aşa cum
picătura din ocean se sprijină pe altă picătură să
fie ce este, să fie înţeleasă cu adevărat. Atribuirea
de nume unui fenomen, unui obiect, încheie un
proces de observare, de cunoaştere şi acel nume
fixează fenomenul în inventarul memoriei, în
inventarul mentalităţilor; când vom revedea
obiectul ne vom aminti numele lui; când vom
pronunţa numele ne vom aminti de obiect, vom
evoca fenomenul. La fel, numele de om, numele
de animal, de plantă, al aparenţei sau al faptei
va fi îndestul desluşit de catalogul numelor la
un loc, de suma stărilor, câte acoperă trecerea
lor prin stele, de la primul răsărit pe pământ,
alfa şi omega, până s-a ivit fiinţa, zeul numit.
Vreau ca zicerea să prindă, în rotundul ei, în
detaliu, tot ce va pătimi numele şi după moarte,
dacă va muri, tot ce i s-a hărăzit în viitor.
Numele îţi spune cine sunt, hramul ce-l
port. Şi dacă numele, trecut de veac, mi-ar fi
de nerostit, şi dacă se cere o carte, zece, să-mi
încapă fiinţa, fapta, voi aduna şirul numelor
la un loc şi abia acela va fi tâlcul apropiat de
esenţa firii mele. Şi dacă mi-aş scrie numele pe
hârtie, m-ar defini doar în acea clipă, în acel loc.
Altfel numele se încheagă poreclă în urmă, fără
să arate rostul ce-l am iar eu nu voi şti în veci
nimic despre mine, cum nu ştiu rostul vostru,
al celor dinainte, al celor care sunteţi acum la
porţile lumii, gata să năvăliţi ca la un specta-
col pe gratis. Vreau Dicţionarul ce-mi despică
făptura numelui până în ultima literă din univ-
ers, numele ca prevestire a lumii în care eu nu
voi exista, lumea care nu va mai fi, îmi vreau
numele în detaliu, scris din capăt de haos, ce-a
vrut el să spună şi n-a spus.
Îmi vreau numele chiar dacă pentru a-l
explica va trebui să scriu Cartea absolută pe care
n-o voi termina vreodată de scris, a cărei citire
n-o voi începe. Chemat să fiu cu numele meu –
vin şi în miez de noapte. Şi din moarte mă voi
ridica să vin cu destinul întreg. Cheamă-mă cu
numele meu!
*
Mă uit la trupul firav, cutremurat până şi de
o anemică briză de vânt, gata să cadă pradă vre-
unui virus ce nu-i în stare să ţi se arate vederii. Nu
slăbătura asta trebuie să fi fost lăsată să domnească
peste zorii ce vin, nu trupul acesta nesigur îşi va
naşte spiritul. Abia sufletul meu imponderabil, de
vrei să-l iei în palmă, sufletul de nezărit de priv-
irea lâncedă a unui oarecare, da, sufletul meu şi-a
clădit trupul cât s-a priceput, cum râul îşi ridică
malurile, cum vinul dornic chip pentru sine să
afle, îşi modelează singur amfora în lut cât se înalţă
spre gura ce îl soarbe.
*
De la înălţimea mansardei, privesc prin
ferestrele dintr-o latură, din cealaltă. Dintr-o
parte văd luna aproape de tăria nefirească a
strălucirii de neon, pe partea cealaltă ajungând
doar lumina ei. O linişte strălucitoare, ireală,
încheagă întunericul fără să-l şteargă, fără să-l
anuleze; lumina şi bezna coexistând în acelaşi
timp, în aceeaşi oră trecută de miezul de noapte
– pe proprietatea mea. Privesc din nou un pic
mirat: târziu, spre zori, simt înălţarea de la
pământ, temelia casei nu mai atinge ţărâna
iar eu plutesc într-o capsulă a timpului de la
înălţimea căreia nu mai deosebesc sensurile
lumii vii, nu mai ştiu în ce parte curg ácele cad-
ranului de ceas.
Turmentarea aceasta, dată de amestecul
aiuritor al beznei nopţii cu lumina lunii, mă
face să-mi pierd simţul de orientare, echilibrul,
şi abia spre zori mă silesc să sparg iluzia – dar
durează, durează până să revin în reperele lumii
reale care, ce ciudat, îmi pare tot mai străină,
mai depărtată. Mă silesc să revin iarăşi din
lumina lunii în ziua pământeană şi mi-i teamă,
dar nu foarte tare că, odată, nu voi reuşi.
(Fragment din Împăcarea cu lumea - Jurnal de
Curteşti, Zona Publishers, 2013, Iaşi)
156 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014
www.zonaliterara.ro