CAPITOLUL I ABORDĂRI CONCEPTUALE ALE NOŢIUNII DE SECURITATE În acest capitol vom analiza stabilirea şi dezvoltarea conceptul de securitate din

perspectiva celor mai reprezentative Şcoli ale relaţiilor internaţionale: a Şcolii Realismului Politic, Şcolii Liberalismului şi Şcolii de la Copenhaga, apreciind, în acelaşi timp, rolul acestor abordări asupra dezvoltării ulterioare a noţiunii de securitate „atotcuprinzătoare”. §1. Abordarea liberală privind conceptul de securitate C. Preda în prefaţa cărţii „Liberalismul: Antologie, comentarii şi note” apreciază, cu bună seamă, că liberalismul este cunoscut mai degrabă în forma sa simplificată pe care au acreditat-o adversarii săi decît în sensul lui originar1. Astfel, din punctul de vedere al realiştilor, liberalismul, numit tranşant idealism sau utopism, are imaginea unui discurs utopic despre ceea ce ar trebui să fie, dar nu poate exista în realitate, despre o stare ideală a lucrurilor în societatea naţională şi internaţională. Acelaşi autor subliniază că liberalismul este considerat de mulţi „o ortodoxie doctrinară foarte rigidă”, adică o doctrină incapabilă să se adapteze schimbărilor din timp şi spaţiu. Realitatea însă pare a fi cu totul alta. În primul rînd, liberalismul este o filosofie politică ce mereu evoluează şi se adaptează noii conjuncturi social-economice în schimbare. Pe de altă parte, este dificil a aprecia unde îşi are rădăcinile doctrina liberală, căci spre deosebire de realism, ea nu cunoaşte un fondator. O asemenea stare de lucruri, după cum consideră N. Roussellier, se datorează atît contextului in care aceasta a apărut şi se dezvoltă, cît şi unei labilităţi prezente in domeniul ideilor, un domeniu prin excelenţă al interpretărilor şi al confruntărilor. Este greu a stabili ce anume a contat mai mult în apariţia liberalismului: gîndirea antică, în principal cea romană care punea accentul pe legalitate, Reforma prin ideile sale cu privire la profesionalism, conflictele religioase din secolul al XVI-lea, apariţia capitalismului sau ideile unor filosofi din secolul al XVIII-lea. Cert este însă că fiecare dintre aceşti factori a contribuit la conturarea liberalismului2. Liberalismul este o reflecţie dezvoltată în valuri succesive, care şi-a axat atenţia pe diverse domenii social-politice şi economice. Ceea ce ne interesează aici este domeniul relaţiilor internaţionale şi, în special, cel al securităţii internaţionale. Ne preocupă modul în care liberalii au văzut asigurarea unei atare securităţi şi care au fost soluţiile lor pentru asigurarea unei ordini internaţionale. Aşa cum am menţionat supra, şcoala liberală are o viziune optimistă în ceea ce priveşte viitorul relaţiilor internaţionale considerînd că aceste relaţii, dezvoltate corect, pot constitui o importantă sursă de prosperitate economică. Pe plan intern, puterea statului liberal este limitată de controlul civil asupra implementării politicilor. Există totuşi diverse opinii, de multe ori contradictorii, în ceea ce priveşte prioritatea care trebuie acordată democraţiei, interdependenţei economice, reglementării diferendelor internaţionale etc. Pentru a defini conceptul de securitate din perspectiva liberală, vom insista asupra principalilor idei conturate de paradigma liberală, idei care au contribuit cel mai mult la cercetarea relaţiilor dintre state şi a ameninţărilor pe care acestea le comportă, la studierea vulnerabilităţilor interne ale statelor şi căilor de soluţionare a diferendelor etc. Toţi liberalii sînt de acord cu faptul că există o armonie obiectivă de interese în societate. Aceeaşi prezumţie se aplică şi în cazul relaţiilor internaţionale: „Eu cred că binele unei ţări nu poate fi obţinut prin alte mijloace decît cele care au în vedere binele tuturor ţărilor, şi nici nu trebuie căutate altele chiar dacă dau rezultate”3, declara John Stuart Mill. Această teză este prezentă cu prisosinţă în conceptele tuturor liberalilor, reprezentînd laitmotivul securităţii liberale, astfel încît, securitatea statelor este asigurată de cooperarea ţărilor în diverse domenii,
1 2

Liberalismul. Antologie, comentarii şi note de C. Preda. – Bucureşti: Nemira, 2000, p. 7. Roussellier N. Europa liberalilor. – Iaşi: Institutul European, 2001, p. 7. 32 Apud: Waltz K. N. Omul, statul şi războil. – Iaşi: Institutul European, 2001, p.103.

începînd cu cel cultural, energetic, social şi pînă la cel economic şi politic. Calea prin care se pot satisface în acelaşi timp interesele tuturor oamenilor este cooperarea sau concurenţa constructivă. J. Shotwell scria : „Doctrina politică a păcii internaţionale este o paralelă la doctrina economică a lui Adam Smith, căci se bazează, de asemenea, pe o recunoaştere a intereselor materiale comune şi reciproce, care depăşesc frontierele naţionale”4. O altă idee centrală, pe care se axează paradigma liberală, constă în încrederea că este imperativ, pe de o parte, şi posibil, pe de altă parte, de a limita şi de a evita conflictele armate dintre ţările care fac parte din aceeaşi societate internaţională. Aceasta prin respectarea moralei, a normelor dreptului internaţional şi prin democratizarea relaţiilor internaţionale. Una dintre temele prioritare ale liberalilor este crearea unui sistem de apărare colectiv, care s-ar baza pe dezarmare reciprocă şi pe refuzul de a folosi războiul ca instrument de rezolvare a conflictelor. Valorile societăţii internaţionale, din punctul de vedere al liberalilor, ar trebui să se bazeze pe pace, prosperitate economică, libertate individuală etc.5 Din acest punct de vedere, o ameninţare la adresa securităţii internaţionale o constituie acele entităţi statale ce refuză să coopereze, ce nu respectă normele dreptului şi ale moralei internaţionale general acceptate. Cei mai notorii reprezentanţi ai internaţionalismului liberal – N. Angell, J. Hobson, Ch. Beitz, M. Doyle, D. Held şi W. Wilson – toţi încercă să găsească o perspectivă viabilă de îmbunătăţire a relaţiilor dintre state prin prisma cooperării comerciale, politice şi culturale. Spre exemplu, Norman Angell afirmă că interdependenţa economică a statelor puternic industrializate era atît de mare, încît controlul teritorial, ca premisă a dezvoltării economice, devenea perimat şi de aceea războiul era iraţional din punct de vedere economic. Pe de altă parte, Angell nu susţine că războiul nu trebuie folosit deloc, el argumentează că forţa trebuie folosită cooperativ împotriva celor ce încalcă dreptul internaţional şi nu respectă principiile Ligii Naţiunilor. N. Angell face apel la raţiune şi educaţie în relaţiile internaţionale, dar acest apel pare destul de utopist în conjunctura ordinii internaţionale de dinaintea primului război mondial. Ideea menţionată este sprijinită şi de James Hobson, care susţine că legăturile economice profitabile fac războiul iraţional, iar angajamentele de securitate colectivă constituie o sursă de ordine în afacerile internaţionale. Liberalul Hobson susţinea pe lîngă securitatea colectivă şi nevoia de sancţiuni militare, care să sprijine arbitrajul internaţional şi necesitatea unei forţe poliţieneşti internaţionale. El a propus o puternică Ligă a Naţiunilor, în fapt, un guvern internaţional, care să aibă o curte de justiţie, un executiv, şi un legislativ în faţa căruia statele ar trebui să-şi ducă disputele. A mai propus un sistem de securitate colectiv în care utilizarea legitimă a forţei era concentrată în mîinile reprezentantului societăţii statelor – a Guvernului Internaţional. Această Ligă urma să fie atît de puternică şi cuprinzătoare pe cît era de posibil, pentru a se evita eventualitatea restabilirii sistemului de echilibru al puterii în interiorul Ligii sau între Ligă şi puterile exterioare6. Astfel, observăm clar tendinţa liberalismului de a desconsidera echilibrul de forţă ca instrument de asigurare a securităţii internaţionale şi de a-l înlocui cu cel al diplomaţiei şi al securităţii colective. Pe de altă parte David Held pune accentul pe relaţiile transnaţionale în dezvoltare. El afirmă că statele care se găsesc într-o mulţime de aranjamente de colaborare pentru gestionarea problemelor transnaţionale nu vor intra în coliziune războinică. Ele sînt din ce în ce mai mult interconectate în „regimuri” internaţionale ca urmare a acordurilor încheiate pentru reglementarea problemelor vizate. Acestea au dat naştere unui număr de organizaţii şi structuri importante de decizie, cu putere foarte mare, dar asupra cărora există un control democratic redus7. Un alt element ce ar îmbunătăţi calitatea relaţiilor interstatale, în opinia lui Held, este promovarea democraţiei ca bun public, care, dacă este corect înţeles, trece dincolo de graniţele naţionale: „Ideea de democraţie este importantă, deoarece nu reprezintă o valoare între multe altele, cum sunt libertatea, egalitatea, ci este valoarea care poate face legătura şi poate intermedia
4 5

Waltz K. N. Op. cit., p.104. Цыганков П.А. Теория международных отношений. – Москва: Гардарики, 2002, с. 322. 6 Long D. J. A. Hobson and Idealism in International Relations. // Review of International Studies, nr. 17, 1991, p. 285. 7 Griffiths M. Relaţii Internaţionale: şcoli, curente, gînditori. – Bucureşti: Ziua, 2003, p. 137.

raporturile concurente prescriptive [...], democraţia nu presupune acordul asupra unor valori diferite. Mai degrabă ea sugerează un mod de a pune în legătură valorile între ele şi de a lăsa deschisă rezolvarea conflictelor de valori a participanţilor la dialogul politic”8. Premisa de la care pleacă un alt important teoretician şi practician al relaţiilor internaţionale – Louis L. Lublow – este aceea că dacă ar fi ascultaţi cei care au de suferit cel mai mult de pe urma războiului, s-ar reduce drastic incidenţa lui. Asupra acestui considerent s-a oprit şi Jeremy Bentham, care era convins, ca şi Woodrow Wilson şi Lord Cecil, că opinia publică mondială constituie cel mai eficient instrument şi că reprezintă un suport suficient pentru pace. Astfel, Bentham propune înfiinţarea unei „curţi comune de justiţie care să judece diferendele dintre naţiuni, chiar dacă o astfel de curte nu trebuie înarmată cu puteri coercitive” 9. Opinia publică ar da sensul acestei decizii. Ţările refractare ar avea parte de consimţămîntul Europei, o sancţiune de suficientă, consideră autorul, pentru a determina ţara agresoare să se consemneze directivelor curţii. Această schemă novatoare a securităţii – interesele ţărilor şi opinia publică – ar asigura în consens o politică de pace. Şi Michael Doyle caută care ar putea fi sursa păcii pe arena internaţională şi o găseşte, ca şi Held, în corelaţia dintre predominanţa democraţiei liberale în interiorul statelor şi absenţa războiul dintre acestea. Ceea ce vrea să spună Doyle este că e aproape imposibilă izbucnirea războiului dintre doua state cu adevărat democratice, căci cu cît lumea va deveni mai democrată, cu atît posibilitatea izbucnirii conflictelor armate se va micşora. La această concluzie au ajuns mai mulţi teoreticieni ai relaţiilor internaţionale, printre care şi Francis Fukuyama, care susţine că o data cu încheierea războiului rece, cu prăbuşirea comunismului şi o dată cu expansiunea democraţiilor liberale pe întreg globul, gradual războaiele dintre state vor dispărea. Charles Beitz merge şi mai departe, el optează pentru elaborarea unui ideal al vieţii colective, pe de o parte, şi pentru elaborarea unui argument convingător asupra motivului pentru care acesta ar trebui promovat, pe de altă parte. Principiile egalităţii, ale justiţiei şi ale contractului social sînt explorate pentru a aduce un suport esenţial tezei sale. Orice persoană raţională va alege aceste principii, căci ele sînt în folosul tuturor şi al fiecăruia în parte, susţine savantul. Beitz consideră că acordul iniţial dintre oameni şi stat, prin care ei renunţă la o parte din drepturile lor individuale în favoarea puterii centrale, cu scopul de a primi de la aceasta garanţia exercitării tuturor drepturilor individuale, poate fi extins şi la nivel interstatal, unde statele ar executa transfuzia de împuterniciri unor instituţii suprastatale. „Utopismul liberalilor”, susţine Kenneth Waltz, avea o natură destul de complexă. Ei nu susţineau că războiul ar fi putut fi eradicat oricînd prin măsuri specifice sau prin simpla dorinţă de a o face, ci mai degrabă că progresul a adus lumea aproape de punctul în care războiul poate fi eliminat din relaţiile dintre state. Istoria se apropie de stadiul în care ne-am putea aştepta ca raţiunea să prevaleze în lume, atît pe plan intern, cît şi internaţional10. În practica politică liberalismul şi-a găsit întruchiparea în decretarea după primul război mondial a celor Paisprezece Puncte ale lui Wilson, în încercarea de recunoaştere a doctrinei Monroe ca fiind una universală, în semnarea tratatului de la Versailles şi în crearea Ligii Naţiunilor, în crearea după al doilea război mondial al instituţiilor de securitate de tip ONU, CSCE, FMI, BM, OMC, InterPol etc. După încheierea războiului întîi mondial, a fost realizat faptul că nu autodeterminarea declanşa războaie, ci tocmai absenţa ei, nu lipsa echilibrului de forţe producea instabilitate, ci tentativele de a se ajunge la un asemenea echilibru. De aceea Wilson a propus întemeierea unei noi ordini mondiale pe principiul siguranţei colective. În opinia lui şi a altor adepţi liberali, securitatea lumii nu reclama apărarea interesului naţional, ci apărarea păcii în calitate de concept consfinţit prin lege11. Iar pentru a monitoriza acţiunile entităţilor naţionale în domeniul relaţiilor internaţionale, s-a optat pentru crearea unei instituţii internaţionale – Liga Naţiunilor. Această
8 9

Apud: Griffiths M. Relaţii Internaţionale: şcoli, curente, gînditori. – Bucureşti: Ziua, 2003, p. 136. Apud: Waltz K. N. Op. cit., p.107. 10 Waltz K. N. Op. cit., p.108. 11 Kissinger H. Diplomaţia. – Bucureşti: BIC BALL, 2002, p. 192.

organizaţie era o asociere universală a naţiunilor pentru menţinerea neştirbită a securităţii a mărilor şi oceanelor lumii, „spre a folosi în comun şi fără probleme de toate popoarele lumii, şi pentru împiedicare oricăror războaie declanşate fie în contradicţie cu clauzele tratatelor încheiate, fie fără vreun avertisment prealabil şi fără o prezentare completă a cauzelor în faţa opiniei publice mondiale – o garantare virtuală a integrităţii teritoriale şi a independenţei politice”12. Pentru a facilita pacea universală şi a semăna încredere în interiorul unui nou concept de securitate Wilson propune universalizarea doctrinei Monroe : „ Propun, cu alte cuvinte, ca naţiunile să adopte în deplin acord doctrina preşedintelui Monroe ca pe o doctrină mondială, ca nici o naţiune să nu-şi extindă forma de guvernămînt asupra oricărei alte naţiuni sau oricărui altui popor,[...] ca toate naţiunile să evite din acest moment să se lase atrase în alianţe care le-ar obliga să-şi măsoare forţele cu alte naţiuni.”13 Mai mult, pentru a întări şi a da o explicaţie exhaustivă noii ordini mondiale bazate pe conceptul securităţii colective, Wilson propune în data de 8 ianuarie 1918, în faţa congresului, cele Paisprezece Puncte – condiţii ce ar fi trebuit respectate de toate ţările în relaţiile dintre ele. Wilson a descris opt dintre acestea ca fiind obligatorii, asta însemnînd că „trebuiau neapărat” îndeplinite, acestea privind aspectul conceptual al noii ordini mondiale. Printre ele figurau diplomaţia deschisă, liberul acces la mare, dezarmarea generală, înlăturarea barierelor comerciale, rezolvarea imparţială a disputelor coloniale, restabilirea Belgiei, evacuarea teritoriilor ruseşti şi, ca o încununare a efortului, înfiinţarea unei Ligi a Naţiunilor. Celelalte puncte, mai mult tehnice, au fost prezentate ca fiind dezirabile de îndeplinit şi „nu neapărat” de realizat. Wilson propunea o ordine mondială în care rezistenţa în faţa agresiunii să fie bazată pe principii morale, excluzînd calculele geopolitice anterioare sofisticate. O acţiune trebuia analizata din perspectiva dacă este justă sau injustă şi nu dacă este o ameninţare. Cît priveşte Liga Naţiunilor, aceasta era considerată de Wilson ca fiind un instrument de asigurare a ordinii morale ale statelor „o forţă morală a opiniei publice a întregii lumi”14. Iar ceea ce nu poate să rezolve opinia publică, era decis să se soluţioneze prin presiuni economice. Pe de altă parte mulţi se întrebau cum ar fi posibil aplicarea în practică a acestor instrumente, fără o forţă de constrîngere credibilă. Reprezentantul francez în comisia de resort insista, de exemplu, în favoarea unei armate internaţionale sau a oricărui alt tip de mecanism ce ar furniza Ligii Naţiunilor un dispozitiv de garantare şi coerciţie pentru acele entităţi statale ce ar încălca principiile ei fundamentale. Un alt proiect de factură liberală este Pactul General de Renunţare la Război „BriandKellogg”, cunoscut şi sub denumirea de Pactul de la Paris din 27 august 1928. Acesta declară solemn renunţarea la război ca instrument al politicilor naţionale, condamnă dur recursul la război pentru reglarea diferendelor internaţionale. Cere de la statele semnatare rezolvarea tuturor diferendelor sau conflictelor, de orice natură sau de orice origine ar fi ele, iar cele care se vor putea ivi nu ar trebui niciodată urmărite decît prin mijloace pacifiste15. Aceste proiecte grandioase au eşuat nu pentru că ar fi fost prea liberale, ci din cauza că sau comis prea multe gafe de ordin strategic şi psihologic împotriva Germaniei învinse, în speţă în cadrul Tratatului de la Versailles. Tratatul conţinea elemente de răzbunare şi de umilire, fapt inadmisibil în relaţiile dintre ţări. „Punctul culminant” al Tratatului este articolul 231, aşa-numita clauză a vinovăţiei de război16. Aceasta a suscitat spiritul revanşard al unei naţiuni îngenuncheate, a determinat Germania să-şi mobilizeze resursele ideologice şi militare şi să
12

Kissinger H. Op. cit. p. 192. Ibidem, p. 193. 3 Ibidem, p. 203.
132 14

151 162

Petrenco A. Istoria universală contemporană 1914 -1998. - Chişinău: Prometeu, 1998, p.139. Kissinger H. Op. cit., p. 208.

înceapă un nou război. Această situaţie tragică a redus la utopie ceea ce se credea atît de viabil de către liberali – sistemul securităţii colective, ce promitea pace şi prosperitate economică pentru toţi membrii societăţii internaţionale. După al doilea război mondial, liberalismul reînvie cu noi forţe – ONU şi CSCE fiind exemple concludente ale pertinenţei şi viabilităţii ideilor liberale privind conceptul de securitate cooperativă. Mişcarea Europeană, înfiinţată de Contele Richard de Coudenhove-Kalergi, se baza şi ea, în mare parte, pe ideile liberalismului. Jean Monet, Robert Schuman, Konrad Adenauer şi Alcide de Gasperi s-au alăturat rînd pe rînd ideilor progresiste ale Mişcării Pan-europene, punînd bazele Comunităţii Europene „celor şase” în 1957. Ulterior „cei şase” au devenit „cei nouă”, „cei nouă” au evoluat în „cei doisprezece”, „cei doisprezece” transformîndu-se gradual în „cei şaisprezece”. Principiile pe care se bazează această organizaţie europeană sînt, în principal, libertatea, democraţia, concurenţa constructivă, drepturile omului, crearea statului social, cooperarea economică, socială, culturală, politică, poliţienească şi militară, cooperare instituţionalizată prin organele de decizie comunitare interguvernamentale sau în unele domenii supranaţionale. Aşa încît raţiunea centrală a existenţei Uniunii Europene este asigurarea cetăţenilor europeni cu un sistem de securitate bine determinat în toate domeniile de activitate. Ceea ce este esenţial de evidenţiat în finalul acestui paragraf este faptul că ideile liberale nu au rămas nici prea utopice, nici prea idealiste şi au putut mereu să se adapteze noilor situaţii istorice, propunînd soluţii viabile pentru depăşirea crizelor în care ideologiile au împins de atîtea ori popoarele la pornirea a războaielor destrugătoare. Ca să se instaureze pacea, sugerează liberalii, scopul trebuie înlocuit cu democraţia – aşa încît ţelul să devină prosperitatea popoarelor şi nu a grupurilor minoritare. §2. Abordarea realismului politic privind conceptul de securitate „Ideea utopică conform căreia există un interes al întregii lumi pentru pace [...] au împins politicienii şi autorii de scrieri politice de peste tot să uite de neplăcutul fapt că există divergenţe fundamentale de interese între naţiunile care doresc să conserve starea existentă pe arena internaţională şi naţiunile care vor să o schimbe” 17. Aceasta este teza centrală a paradigmei realiste cu privire la natura ordinii internaţionale şi este o concepţie diametral opusă celei a liberalismului, care susţine că prin intermediul raţiunii umane este posibilă evitarea conflictelor şi asigurarea securităţii internaţionale. S. Guzzini consideră că începutul relaţiilor internaţionale nu sînt legate de realism, ci de idealism (liberalism), teorie politică care era iniţial o reacţie împotriva practicilor diplomatice din secolul al XIX-lea. Dezbaterea dintre liberalism, numit de mulţi „idealism”, şi realism este considerată prima dezbatere din relaţiile internaţionale. Aşa încît realismul este apreciat drept o critică la adresa liberalismului de natură utopistă. R. N. Berki şi M. Griffiths merg şi mai departe susţinînd că realismul constă pur şi simplu din susţineri negative18. Dacă liberalismul face apel la raţionalitatea acţiunii umane şi a statelor pe arena internaţională, atunci realismul susţine că acţiunile sînt în mare măsură imprevizibile şi iraţionale. În timp ce liberalii optează pentru armonia intereselor şi dezarmare reciprocă, realiştii pledează pentru urmărirea interesului naţional şi pentru înarmarea progresivă în atingerea securităţii maxime. Dacă liberalismul se opune intervenţionalismului în treburile interne ale unui stat terţ, realiştii cred că intervenţia este binevenită în cazul în care aceasta satisface pe deplin creşterea puterii şi a prestigiului propriu. Dacă, în fine, liberalii susţin că războiul este literalmente neprofitabil din punct de vedere economic, realiştii se întreabă, nedumeriţi, cum atunci să obţii noi pieţe de desfacere pentru propriile produse, braţe ieftine de muncă şi materie
17 18

Apud: Guzzini S. Realism şi relaţii internaţionale. – Iaşi: Institutul European, 2000, p. 29. Guzzini S. Realism şi relaţii internaţionale. – Iaşi: Institutul European, 2000, p. 46.

primă, altfel decît „colonizînd”? Liberalii spun că lumea este o societate internaţională armonioasă, unde toate ţările sînt egale în drepturi, iar realiştii argumentează că există, de fapt, două lumi – a celor care conduc şi a celor ce sînt conduşi: nucleul şi periferia sistemului internaţional. În timp ce liberalii afirmă că relaţiile internaţionale sînt o sursă de progres, realiştii susţin că natura relaţiilor internaţionale este una haotică, anarhică şi că relaţiile internaţionale nu au nici un viitor. „Ce se poate face împotriva forţei, fără forţă?” se întreba Cicero. Cînd există atîtea state suverane, cînd nu există nici un sistem judiciar care să se poată aplica în relaţiile dintre state, cînd fiecare stat îşi adjudecă necazurile şi ambiţiile în funcţie de ce-i dictează propria raţiune sau dorinţă – conflictele trebuie să apară, iar uneori se ajunge chiar la război1, opinează neorealistul K. Waltz. Din acest punct de vedere, securitatea statală este practic imposibil de asigurat, aşa încît statele de pe arena internaţională trăiesc într-o perpetuă şi ameninţătoare insecuritate, insecuritate ce derivă din natura anarhică a sistemului internaţional. Acolo unde există anarhie, armonia nu vine de la sine, deduce exhaustiv Waltz. El mai afirmă că orice stat va recurge la forţă pentru a-şi atinge scopurile, dacă, după ce-şi va evalua şansele de izbîndă, va pune mai mult preţ pe acele scopuri decît pe avantajele păcii19. Hobbes afirma că statele lumii sînt ca indivizii în stare de natură. După cum indivizii, fiind necontrolaţi de forţele de ordine ale societăţii se comportă de cele mai multe ori violent, pentru a avea acces la resurse limitate, aşa şi statele, în absenţa unei autorităţi supranaţionale recurg la violenţe în urmărirea propriilor interese vitale. Asfel războiul devine inevitabil, iar securitatea este complet irealizabilă. Toţi realiştii clasici, printre care E. Kant, Spinoza, au căzut de acord asupra acestei prezumţii. Realiştii care i-au succedat – J. J. Rousseau şi Montesquieu – au extins problema într-un cadru mult mai larg, afirmînd că nu este vorba doar de natura umană şi de cea a statului, care este inerent violentă, ci este vorba de însuşi sistemul internaţional care este anarhic, anarhie provenită din independenţa statelor. Rousseau scria despre arena internaţională că este cît se poate de adevărat că ar fi mult mai bine ca toţi oamenii să trăiască mereu în pace. Dar cît timp nu există nici o garanţie pentru aceasta şi de vreme ce nu există siguranţa că va putea fi evitat războiul, fiecare vrea să-l înceapă în momentul în care îi convine cel mai mult, luînd-o, astfel, înaintea unui vecin, care, la rîndul lui, nu va ezita să lanseze un atac în momentul în care îi este cel mai favorabil. Multe războaie, chiar şi cele ofensive, constituie, mai curînd, nişte măsuri de precauţie, prin care atacatorul îşi apără avuţia, decît un mod de a pune mîna pe avuţiile altora20. La finalul acestei afirmaţii Montesquieu apreciază că chiar dacă este salutar din punct de vedere, teoretic să respecţi „spiritul public”, din punct de vedere politic, aceasta poate să devină fatal. Opinia teoreticianului francez este relevantă pentru discuţia noastră, căci dilema apărării, pe care realmente a enunţat-o Montesquieu, este o altă teză importantă cu care are se confruntă paradigma realistă – dacă nu ataci primul vei fi atacat atunci cînd te vei aştepta cel mai puţin şi vei fi de cele mai multe ori învins, căci adversarul va fi tentat să pornească o ofensivă armată numai dacă va şti sigur că puterea lui este superioară puterii tale. Un alt concept vital pentru analiza realistă a afacerilor internaţionale, ce reiese din supoziţia anterioară, este puterea şi lupta perpetuă pentru putere, ca mijloc de asigurare a securităţii naţionale. Realiştii consideră că cu cît un stat este mai puternic din punct de vedere militar, cu atît ameninţarea la adresa securităţii sale este mai mică. Lupta pentru putere şi balanţa de forţă, în acest context, sînt alte noţiuni – cheie cu care operează literatura de specialitate. În cele ce urmează, vom insista asupra viziunilor unor notorii teoreticieni ai realismului politic, în ceea ce priveşte conceptele cele mai importante, care determină, în accepţiunea realiştilor, securitatea naţională şi internaţională. Edward Hallett Carr este primul care a încercat să dea o definire mai aproape de realitate, deci de practica internaţională, a ceea ce este securitatea internaţională. Din perspectiva sa, el critică dur liberalismul, susţinînd că aceasta este o abordare „utopistă”, care a dominat
19 20

Waltz K. N. Op. cit, p.164. Apud: Waltz K. N. Op. cit., p.184.

gîndirea intelectuală şi practica diplomatică în perioada interbelică. Anume din cauza încercării de a implementa aceste practici neadecvate realităţii internaţionale ar fi fost posibilă declanşarea celei de a doua conflagraţii mondiale. Astfel, studiul relaţiilor internaţionale, afirmă Carr, a fost dedicat efortului de a produce pacea la nivel internaţional pe baza unor norme şi principii care de fapt erau limitate la experienţa istorică a politicii şi economiei interne a Marii Britanii şi era incorect de a le pune în aplicare la nivelul internaţional. Arena internaţională este divizată în state diferite, atît sub aspectul puterii, cît şi sub cel al poziţiei faţă de status-quo-ul internaţional. Cele mai importante norme erau credinţele în armonia naturală a intereselor şi în securitatea colectivă21. Credinţa că securitatea colectivă poate opri o agresiune s-a dovedit a fi una falsă, sugerează Carr, şi nu datorită faptul că ea este absolut irealizabilă, ci pentru că ea este realizabilă numai dacă ţările din sistemul internaţional, angajate intr-un astfel de aranjament, sînt mulţumite de status-quo-ul pe care îl au. În perioada interbelică securitatea colectivă s-a dovedit a fi neviabilă din motiv că s-a pretins eronat că toate entităţile erau mulţumite de poziţia pe care o deţineau. Prin urmare, conclude autorul, conflictul dintre state nu era doar o consecinţă a eşecului de a se înţelege între ele, ci şi rezultatul inevitabil al unor aspiraţii incompatibile, care ar fi putut fi rezolvate doar prin negocieri, prin prisma echilibrului de putere şi nu făcînd apel la principiile universale de conduită universală22. Observăm din aceste afirmaţii două concepte importante cu care operează in mod uzual realismul politic în încercarea de a explica modul în care funcţionează securitatea – în primul rînd, este vorba de faptul că normele şi principiile fundamentale sunt de cele mai multe ori de prisos atunci cînd ne referim la asigurarea securităţii şi că echilibrul de putere este de fapt cel care poate asigura securitatea. În al doilea rînd, negocierea acestui echilibru dintre state este apreciat a fi un element de îmbunătăţire a securităţii. Un alt important adept al realismului politic este Hans Morgentau, care a abordat teme ca natura umană, esenţa politicii, echilibrul de putere şi rolul eticii în politica externă. În cunoscuta sa lucrare „Politica între naţiuni: lupta pentru putere şi pace” Morgentau a enunţat şase principii pe care se bazează realismul politic, esenţa acestora reflectă într-o mare măsură concepţia realiştilor asupra securităţii naţionale şi internaţionale. Astfel, susţine autorul, esenţa politicii, ca şi a întregii societăţi, este determinată de legi obiective, care îşi au rădăcinile în natura umană. Existenţa şi acţiunea acestor legi nu depinde de noi, iar orice încercare de a le schimba se va termina cu eşec23. Din această afirmaţie rezultă clar că dacă relaţiile internaţionale sînt în esenţa lor anarhice, oamenilor politici şi statelor le revine îndatorirea să acţioneze concordîndu-se legilor anarhice ale mediului în care îşi desfăşoară activitatea. Această concluzie a noastră este argumentată încă o dată de Morgentau prin afirmaţia că toţi politicienii ar trebui să acţioneze reieşind din punctul de vedere al interesului naţional, conturat în termenii puterii. Puterea este categoria principală a politicii şi, respectiv, acumularea puterii este scopul acţiunii statelor pe arena internaţională. Mai mult, autorul afirmă că această concepţie de interes, determinată în termenii puterii, este o categorie obiectivă, deşi interesul se poate schimba. Din această afirmaţie deducem că orice încercare de a forma un sistem de securitate colectiv, ce s-ar baza pe principiile morale şi concordanţa de interese, este imposibil de realizat. Din două motive principale: în primul rînd, nu există o morală universală, ci fiecare stat îşi are propria sa morală, în al doilea rînd, nu există interese comune, fiecare stat urmărindu-şi propriul interes. „Realismul politic neagă identitatea între morala unei anumite naţiuni şi legile moralei universale. Concepţia interesului, conturat în termenii de putere nu ne permite să cădem în extremităţile moralei [...] morală internaţională există dar aceasta este condiţionată de timpul şi locul unde se desfăşoară acţiunile”24. Morgentau afirmă că există un instrument organizator al relaţiilor dintre state şi acesta este balanţa de putere, care asigură o ordine relativă pe arena internaţională, aşa încît
21

Griffiths M. Op. cit., p. 26.

22 1

Griffiths M. Op. cit., p.27. Ibidem, p.28. 24 Сафронова О.В. Теория международных отношений (Учебное пособие). – Нижний Новгород, 2001, c. 55.
23

securitatea, într-o lume anarhică, este asigurată, din perspectiva realistă, de balanţa de putere, numită şi balanţa de forţă sau echilibru de forţe. Dar care este esenţa acestui concept de balanţă/echilibru şi ce rol are el în înţelegere securităţii naţionale şi internaţionale din perspectiva realismului politic? Martin Wight, de exemplu, sugerează că echilibrul de forţe este principiul a ceea ce ar putea fi numit mecanica politică a puterii25. H. Bull, citîndu-l pe Vattel, înţelege prin balanţă a puterii „o stare de lucruri în care nici o putere nu este într-o poziţie preponderentă şi poate face legea pentru alţii”26. Politica este fondată, cum crede Wight, citîndu-l pe Hume, „pe bunul simţ şi un raţionament evident”27, este o aplicaţie a legii instinctului de apărare mai opinează Wight. Mecanismul echilibrului acţionează astfel: „ există trei puteri, dintre care prima o atacă pe a doua. Cea de a treia putere nu-şi poate permite s-o vadă pe cea de a doua atît de decisiv zdrobită, pentru că devine ameninţată ea însăşi, de aceea, dacă este prevăzătoare, ea îşi aruncă greutatea sa în partea mai uşoară a balanţei, susţinînd cea de a doua putere”28. Aceasta este forma simplă a balanţei, există însă şi forme mai complexe organizate de trei sau mai multe state. Esenţa balanţei constă în faptul că atunci cînd o putere creşte devenind periculos de puternică, celelalte se unesc împotriva ei. Balanţa de forţă poate fi urmărită în acţiune deplină, afirmă Wight, atunci cînd o putere încearcă să cîştige stăpînirea societăţii internaţionale şi, momentan, „răstoarnă balanţa”. Deşi puterea dominantă are de regulă o mică tentă de state vasale, prea slabe sau prea speriate pentru a-şi apăra independenţa, şi de state „şacal”, care au propriile interese locale, cu toate acestea, împotriva lor se ridică o mare alianţă de forţă superioară, a cărei victorie „restabileşte echilibrul”. Observăm din cele analizate anterior că, din perspectiva paradigmei realiste, conceptul de securitate internaţională şi naţională este determinat de următoarele elemente-cheie. În primul rînd, statul este exponentul principal al securităţii sale; interesele vitale prevalează asupra moralei şi asupra dreptului internaţional; politica externă a statelor este o politică de putere; există pe arena internaţionale state slabe şi state puternice. Mai observăm că intervenţionalismul în treburile interne ale unui stat este bine venit dacă aceasta corespunde interesului naţional; lupta pentru influenţă şi resurse este perpetuă. Balanţa de putere este mecanismul de asigurare a ordinii mondiale şi respectiv a securităţii internaţionale, iar puterea militară a statului este garanţia securităţii sale naţionale. Aşa dar realismul politic are o abordare a practicii politice dure şi necruţătoare, o abordare militaristă. Această accepţiune este determinată, după realişti, de natura obiectivă a arenei internaţionale – de anarhie, o anarhie în sensul lipsei unui guvern mondial. George Kennan, un alt mare adept al realismului, vede asigurarea securităţii naţionale prin politica de „containment”, ce ar însemna îngrădirea adversarului în limitele zonei sale de influenţă, aşa încît să nu-şi poată extindă acest areal în zonele învecinate. Mai exact, el susţine că Statele Unite ale Americii ar trebui să-şi folosească uriaşa putere economică pentru a repune pe picioare Europa şi Japonia şi a le transforma în mari puteri, astfel povara ţinerii sub control a ameninţării sovietice să fie distribuită între mai mulţi actori. Kennan consideră că obiectivele controlului ar fi trebuit limitate la apărare şi la refacerea complexului militaro-industrial. Această strategie a fost implementată parţial în practică de SUA, prin punerea în aplicaţie a planului Marshall de acordare a asistenţă economică Europei şi a doctrinei Truman, de înăbuşire a oricăror „subversiuni interne” ale statelor din lumea a treia, sprijinite de Moscova. Această abordare a securităţii, din punctul nostru de vedere, este una mult prea îngustă, aplicabilă doar ţărilor mari ca SUA, şi într-o perioada de organizare bipolară a lumii. De aceea ea nu a oferit o perspectivă pe termen lung de asigurare a securităţii nici naţionale, nici internaţionale. Căci, în termeni reali, scopul strategiilor de securitate ar trebui să fie, credem noi, asigurarea securităţii pe termen mediu şi lung într-o lume în continua schimbare.
25 26

Wight M. Politica de putere. – Chişinău: ARC, 1998, p. 176. Bull H. Societatea anarhică. – Chişinău: Ştiinţa, 1998, p. 93. 27 Wight M. Op. cit., p. 176. 28 Wight M. Op. cit., p. 177.

Un alt determinant al securităţii în perioada războiului rece a constituit-o tactica loviturilor primare şi secundare. Aceasta a fost teoretic dezvoltată şi argumentată în anii ’60 de către Almond Wohlstetter. Conform teoriei lui Wohlstetter, concentrarea armelor nucleare întrun număr limitat de locaţii geografice ar putea însemna că este posibil ca un adversar să distrugă aceste forţe printr-un atac surpriză, sau cel puţin să distrugă o cantitate suficient de mare pentru a menţine un eventual atac în limitele tolerabile. Aceasta se credea că ar fi îndepărtat pericolul de insecuritate totală: nimiceşti inamicul şi eşti în securitate. Şi Henry Kissinger a avut o mare contribuţie în înţelegerea conceptului de securitate, în deosebi în perioada războiului rece. Scrie în tradiţia realistă a lui H. Morgentau şi G. Kennan, încercînd sa extindă şi să aprofundeze studiul asupra organizării lumii. Abordarea sa se bazează pe tradiţia diplomatică europeană, afirmă M. Griffiths, adesea numită „realpolitik”, aşa cum s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea29. Această tradiţie se consideră a avea două idei. În primul rînd, este vorba de conceptul „raison d’Ètat”, adică raţiune de stat, în care interesul statului justifică folosirea mijloacelor externe nu întotdeauna „diplomatice” şi morale. În al doilea rînd, Kissinger pune accentul pe echilibrul puterii ca instrument ordonator al relaţiilor internaţionale, adăugînd că este de datoria omului de stat, mai ales, dacă aparţine unei mari puteri precum SUA, să manipuleze echilibrul de putere, pentru a menţine o ordine internaţională în care nici un stat să nu le domine pe celelalte. Semnificativă este şi distincţia pe care o face Kissinger în analiza deciziilor politice a unei ţări: „high politics” şi „low politics”. „High politics” sau politica „înaltă” se referea la aspectele militare şi geopolitice ale politicii externe, iar „low politics” sau politică „joasă” avea în vedere aspectele privind comerţul şi economia. Această distincţie periculoasă a creat şi un specific al abordării securităţii din perspectiva realistă. Aşa încît, atunci cînd se vorbea despre securitatea naţională se avea în vedere mai mult aspectul militar al problemei decît cel economic, social sau comercial. Agenda securităţii dădea astfel prioritate de cercetare politicii „înalte”, aspectelor politico-militare, politica nivelului „jos” ajungea rareori să fie discutată, cu exceptind cazurile cînd avea un impact direct asupra domeniilor diplomatice şi militare. Ceea ce mai trebuie de evidenţiat este că criticii realismului politic au enunţat două mari lacune ale acestei abordări în studiul securităţii. În primul rînd, este vorba de accepţiunea exagerat militaristă a conceptului şi, în al doilea rînd, s-a atras atenţia asupra faptului că înarmarea progresivă a ţărilor, cu scopul de a mări sentimentul de siguranţă produce un efect invers – sentimentul de securitate scade din cauza că adversarul face acelaşi lucru, iar în consecinţăse ajunge la o „cursă a înarmărilor” şi, respectiv, la o „dilemă a apărării”, care produce în fapt o insecuritate generală. §3. Paradigma Şcolii de la Copenhaga – securitate axată pe ameninţări „Modul în care s-a încheiat Războiul Rece şi, mai ales, acuzaţia că acest fenomen a reprezentat „eşecul” abordărilor tradiţionaliste ale securităţii au intensificat dezbaterile în cadrul comunităţii studiilor de securitate cu privire la domeniul şi aria de cuprindere a disciplinei”, susţin Tim Bird şi Stuart Croft în articolul „The Copenhagen School and European Security”30. Aceiaşi autori afirmă că idei asupra modului cum trebuie înţeleasă securitatea existau, de fapt, şi înainte de sfîrşitul Războiului Rece. În anii 1960-1970 se discuta mult asupra importanţei zonelor de influenţă, în anii 1970-1980 a crescut preocuparea analiştilor faţă de însemnătatea factorilor economici şi de mediu în abordarea conceptului de securitate. Aceste preocupări însă nu erau luate în serios de către cercurile ce formulau politicile de securitatea, datorită abordării graduale a politicii: „politică înaltă” şi „politică joasă” (discutate de noi în paragraful precedent). Colapsul URSS-ului a creat o problemă teoretică acută şi a compromis viziunea militaristă a securităţii argumentată atît de profund de către Paradigma Realistă. Esenţa problemei este că implozia URSS-ului nu a fost generată de către o ameninţare sau insecuritate
29 30

Griffiths M. Op. cit., p. 56. Bird T., Croft S. The Copenhagen School and European Security. //The Romanian Journal of European Studies, 2003, No. 2, Timişoara, p. 9.

politică ori militară, cum s-ar fi aşteptat realiştii, ci, în primul rînd, de deficienţe grave ale sistemului social şi economic. Aceste deficienţe au slăbit întreg sistemul sovietic şi în ultimă instanţă l-au făcut să cadă. Mulţi cercetători au realizat acest lucru şi au început să conteste abordarea militaristă a securităţii. Aşa încît „Şcoala de la Copenhaga” a devenit numele comun pentru întreaga analiză a conceptului de securitate prin care s-a încercat reconceptualizarea termenului. Cei mai importanţi reprezentanţi ai aceste şcoli sînt fără îndoială Barry Buzan şi Ole Waever. Prima analiză cu adevărat profundă a conceptului a fost făcută de B. Buzan în cartea „Popoarele, statele şi teama”. Chiar la începutul cărţii sale autorul sugera că concepţii tradiţionale despre securitate au avut (şi în mintea multora încă mai au) o fundamentare îngustă 31. Buzan evidenţiază că prin cartea sa el intenţionează „să se ocupe mai mult de ideea de securitate în sine decît de condiţiile empirice în care trebuie formulată politica de securitate”32 şi doreşte în principal să răspundă la întrebări de factură empirică şi filosofică. De exemplu ce ar înseamna securitate în sens general? Cum este acest sens general transferat entităţilor specifice? Care este cu exactitate obiectul de referinţă al securităţii dacă ne referim la securitate naţională? Pe de altă parte, ce înseamnă securitatea internaţională? Se aplică ea vreunei entităţi superioare statului sau există vreun sens în care securitatea dintre state este un fenomen indivizibil? etc. B. Buzan afirma că acest concept al securităţii cuprinde multe contradicţii importante, care, dacă nu sînt înţelese, pot crea confuzie şi erori. Printre contradicţiile majore, afirmă profesorul de studii internaţionale, sînt cele dintre securitatea individuală şi securitatea naţională; dintre mijloacele violente şi scopurile paşnice etc. Citînd definiţiile mai multor autori date securităţii, printre care J. Balzs, L. Martin, G. Luciani, O. Waever, Buzan concluzionează că securitatea naţională, în sens general este lipsa ameninţării, pe cînd securitatea internaţională se referă la capacitatea statelor şi a societăţilor de a-şi menţine identitatea independentă şi integritatea funcţională. Securitatea, atenţionează Buzan, se referă în principal la supravieţuire, dar cuprinde în mod raţional şi o gamă consistentă de preocupări legate de condiţiile de viaţă. Securitatea, crede autorul, se referă în primul rînd la soarta colectivităţii umane şi abia în al doilea rînd la securitatea personală, a fiinţelor umane individuale. Unul dintre cele mai merite ale cărţii este acela că a definit şi argumentat exhaustiv sectoarele principale ale securităţii. Astfel, susţine autorul: „Securitatea colectivităţilor umane este afectată de cinci sectoare principale: militar, politic, economic, social şi de mediu” 33. Aşa încît securitatea militară, după Buzan, priveşte interacţiunea dublă a capacităţilor de ofensivă şi defensivă armată şi percepţia statelor despre intenţia celuilalt. Securitatea politică se referă la stabilitatea organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernare şi a ideologiilor care le legitimează. Securitatea economică priveşte accesul la resurse, finanţe şi pieţe necesare pentru a susţine un nivel acceptabil al bunăstării şi de putere a statului. Securitatea socială se preocupă de capacitatea de susţinere, în limitele unor condiţii de evoluţie acceptabile, a elementelor tradiţionale de limbă, cultură, identitate şi obiceiuri culturale şi religioase. Securitatea mediului se referă la menţinerea biosferei locale şi planetare, ca suport esenţial pentru toate acţiunile umane. Important este şi faptul că, din perspectiva Şcolii de la Copenhaga, aceste sectoare nu operează izolat unul de celălalt, ci fiecare defineşte un punct central în cadrul problematicii securităţii, ca şi un mod de a ordona priorităţile. Un alt meritoriu aport în definirea conceptului constă în iniţierea şi explicarea dinamicii, corelaţiei şi importanţei obiectelor de referinţă în studiul securităţii: sistemul internaţional, statele şi indivizii. Dezbaterile ulterioare s-au centrat asupra dilemei enunţate de către K. Booth atunci cînd a întrebat : ”Care este obiectul de referinţă principal – statele sau oamenii? Securitatea cui anume este pe prim plan?”34. Buzan este în favoarea satului, căci, argumentează autorul, doar statul este capabil să formeze politici care să asigure
31 32

Buzan B. Popoarele, statele şi teama. – Chişinău: Cartier, 2000, p. 25. Ibidem, p. 26. 33 Buzan B. Op. cit., p. 31. 34 Bird T., Croft S. Şcoala de la Copenhaga..., p.16.

securitatea, statul este exponentul securităţii, statul este ţinta securităţii. Acest argument pare a fi important dacă se iau în consideraţie implicaţiile ordinii anarhice ale sistemului internaţional. Căci Buzan afirmă: „Contextul anarhic determină condiţiile politice elementare în care înţelesurile securităţii naţionale şi internaţionale urmează să fie construite”. Aşa contextul anarhiei, din perspectiva lui Buzan, impune conceptului de securitate trei condiţii majore: (1) statele sînt obiectul principal de referinţă al securităţii, fiindcă ele constituie atît cadrul ordinii, cît şi sursa cea mai înaltă de autoritate guvernamentală. (2) deşi statele sînt principalele obiecte de securitate, dinamica securităţii naţionale este puternic relaţionată şi de interdependenţa dintre state. (3) avînd în vedere durabilitatea anarhiei, înţelesul practic al securităţii poate fi conceput în mod raţional dacă poate fi făcut operaţional într-un mediu competitiv. Aceasta însă mai înseamnă că în anarhie securitatea nu poate fi decît relativă, niciodată absolută35. Aceste aspecte au fost cel mai mult criticate, căci sugerau o viziune neorealistă asupra securităţii. Iar pentru cei ce susţin că individul trebuie să aibă o poziţie privilegiată ca referent primar al securităţii (în special pentru liberali), statul devine, mai degrabă, o ameninţare la adresa securităţii decît o sursă de securitate. Buzan este conştient de „confruntarea istorică” stat – individ şi, pentru a elucida lucrurile, introduce conceptele „state slabe” şi „state puternice”. Este interesant să remarcăm că slab – puternic nu se referă aici la capacităţi sau putere propriu-zisă, ci, mai degrabă, la nivelul de coeziune socio-politică. Însă nici un indicator unic nu defineşte în mod clar diferenţa dintre statele slabe şi cele puternice, dar Buzan exemplifică nişte condiţii pe care ne putem aştepta sa le găsim la statele slabe: (1) un nivel ridicat de violenţe politice; (2) un rol pregnant al poliţiei politice în viaţa cotidiană a cetăţenilor; (3) conflicte politice majore referitoare la ideologia ce trebuie folosită în organizarea statului; (4) lipsa unei coerenţe a identităţii naţionale sau prezenţa unor identităţi naţionale contradictorii în interiorul statului; (5) lipsa unei ierarhii clare şi nerespectarea autorităţilor politice; (6) un gard înalt de control al statului asupra mass-media36. Acolo unde statul este puternic, securitatea naţională poate fi percepută în primul rînd, prin prisma protejării componentelor statului de ameninţările venite din exterior, spune Buzan. Iar statele slabe, pe de altă parte, sunt supuse în primul rînd vulnerabilităţilor politice interne. Însă atunci cînd un stat este şi o putere mică şi în acelaşi timp un stat slab, vulnerabilitatea sa este nelimitată, ea venind atît din interior, cît şi din exterior. Una dintre cele mai revelatoare inovaţii aduse de Buzan în abordarea securităţii este analiza conceptului prin prisma ameninţărilor, în speţă, a ameninţărilor în funcţie de sector. În consecinţă, avînd cinci sectoare ale securităţii, descoperim cinci tipuri majore ale ameninţărilor: militare, politice, sociale, economice şi ecologice. Buzan începe cu cercetarea ameninţărilor militare pentru că, susţine savantul, acţiunea armată nu doar loveşte în însăşi esenţa funcţiilor de protecţie a statului, ci ameninţă să distrugă în adîncime straturile de interese sociale şi individuale care stau la baza statului. Ameninţarea militară supune baza fizică a statului la presiuni, prejudiciere şi dezmembrare şi poate distruge profund ecosistemul. Mai mult, evidenţiază pregnant autorul, aceasta poate duce la denaturarea sau dezmembrarea instituţiilor, reprimînd, subminînd sau desfiinţînd ideea de stat. Întrucît statul este o entitate esenţialmente politică, ameninţările politice sînt de temut în egală măsură ca şi cele militare, căci, spune Buzan, ele agresează direct ideea de stat, ideologia organizaţională, instituţiile statale. Pe de alta parte, atrage atenţia Buzan, ameninţările politice provin din marea diversitate de idei, din natura anarhică a sistemului internaţional, aşa încît ele sunt de cele mai multe ori structurale: „rezultă mai degrabă din natura situaţiei decît din intenţii particulare ale unui atacant faţă de altul”37. Cît priveşte ameninţările sociale, acestea, după Buzan, pot fi cu greu de deosebit de cele politice. Căci în relaţiile dintre state, ameninţările externe semnificative asupra nivelului social
35 36

Buzan B. Op. cit., p. 34. Ibidem, p. 105. 37 Buzan B. Op. cit., p. 128.

ajung pînă la atacuri la adresa identităţii naţionale, căzînd cu uşurinţă în domeniul politic. Astfel, ameninţările sociale constituie adesea o parte a pachetului mai larg de ameninţări armate şi politice, spune Buzan. Iar dacă securitatea socială depinde de capacitatea statului de susţinere a structurilor tradiţionale de limbaj, cultură, identitate şi obiceiuri etnice, atunci ameninţarea acestor valori provin mai des din interiorul statului decît din afara lui, concluzionează autorul38. Ameninţările economice sunt şi mai greu de definit şi localizat. Problema centrală, susţine pe bună seamă Buzan, este că într-o economie de piaţă funcţională poziţia actorilor este totdeauna una de risc, luptă, concurenţă, nesiguranţă şi deci actorii se află într-o permanentă ameninţare. Pentru a funcţiona în mod eficient, pentru a produce progres, pentru a obţine profit, niveluri acceptabile de producţie, distribuţie, inovaţie şi creştere piaţa trebuie să impună continuu ameninţări cu falimentarea actorilor ineficienţi. De aceea, într-un sistem de piaţă, există un număr şi o varietate uriaşe de ameninţări economice, care nu pot fi considerate în mod rezonabil drept ameninţări la adresa securităţii naţionale. Dar atunci cînd consecinţele ameninţării economice ajung dincolo de sectorul strict economic, argumentează Buzan, intrînd în sfera militară sau politică, pot apărea trei chestiuni care privesc securitatea naţională: legăturile dintre capacităţile economice, pe de o parte, şi capacitatea militară, puterea şi stabilitatea socio-politică, pe de altă parte39. În capitolului dedicat ameninţărilor, Buzan încearcă să definească ameninţările ecologice40. În mod tradiţional, spune Buzan, aceste au fost percepute ca întîmplătoare, făcînd parte din condiţiile naturale de viaţă, şi de aceea ca fiind mai curînd o problemă de destin decît o chestiune de pe agenda securităţii naţionale. Ameninţările ecologice însă par a fi foarte importante: cutremure, furtuni, epidemii, inundaţii, valuri uriaşe, secete. Toate acestea au fost văzute ca o parte a luptei oamenilor împotriva naturii, în timp ce chestiuni de securitate naţională ţin mai mult de lupta oamenilor între ei. Însă o dată cu expansiunea cunoaşterii se realizează că toate aceste calamităţi nu sînt întîmplătoare. Deversările de acizi, gazele de seră sau fluorurile de carbon care provoacă subţierea stratului de ozon sunt atacanţi identificabili. Marea problemă care rămîne este lipsa dorinţei de cooperare în acest domeniul a tuturor actorilor implicaţi, este ceea ce Hardin numeşte ca fiind „tragedia bunurilor publice” 41 şi eschivarea de la acţiune colectivă. Aşa încît ameninţările ecologice, deşi au fost recunoscute ca fiind prejudicieri serioase la adresa naţională şi internaţională, se fac puţini paşi serioşi în înlăturarea acestor pericole iminente şi nu numai din cauza fenomenului „blatistului” („mă comport ca un blatist: beneficiez de un bun fără să plătesc pentru el, în timp ce toţi ceilalţi plătesc”)42, ci şi din cauză că acţiuni în acest sens ar aduce prejudicii serioase industriilor ţărilor dezvoltate. În concluzia acestui capitol, este esenţial a evidenţia faptul că atît abordarea realistă cît şi liberală au adus un aport semnificativ la dezvoltarea multidimensională a conceptului de securitate. Însă Şcoala de la Copenhaga, şi în special, studiile lui Barry Buzan, au rederecţionat conceptul în limite mult mai largi, dezvoltînd înţelegerea „atotcuprinzătoare” a securităţii pe care o cunoaştem astăzi. Acest lucru este ilustrat şi de comentariul lui K. Booth, care spunea că volumul „Popoarele, statele şi teama” rămîne cea mai cuprinzătoare analiză teoretică a conceptului de securitate în literatura relaţiilor internaţionale pînă la această oră, iar de cînd a fost publicată, noi, ceilalţi, am scris note de subsol la ea43.

38 39

Ibidem, p. 31. Ibidem, p. 236. 40 Ibidem, p. 131. 41 Miroiu A. Introducere în analiza politicilor publice. – Bucureşti: Punct, 2001, p.22 42 Ibidem, p. 22. 3 Bird T., Croft S. The Copenhagen..., p. 18.
43

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful