1

PENTRU EXAMEN TOATE NOTELE DE CURS

- POZIȚIA GEOGRAFICĂ A ROMÂNIEI
- ROMÂNIA TARĂ CARPATICĂ, DUNĂREANĂ, PONTICĂ
- EVOLUȚIA POPULĂRII SPAȚIULUI
- EVOLUȚIA POPULAȚIEI ÎN SEC. XX ȘI XXI
- FACTORII DINAMICII ( NATALITATEA, MORTALITATEA,
SPOR NATURAL, MOBILITATEA TERITORIALĂ)
- STRUCTURA POPULAȚIEI DUPĂ TOATE CRITERIILE
- REPARTIȚIA TERITORIALĂ ȘI DENSITATEA POPULAȚIEI

……..…….SI TOT CE ESTE ÎN CONTINUARE………..


ROMAÂNIA - POPULAȚIE ȘI ASEZĂRI


II. AŞEZĂRILE RURALE

2.1. Definiție, caracteristici

Gruparea populaţiei este un fenomen specific fiinţei omeneşti, izvorât din sentimentul de
siguranţă - atât în ceea ce priveşte producţia, cât şi apărarea în comun faţă de stihiile naturii
sau împotriva duşmanilor. De aici tendinţa formării aglomerărilor de populaţie, a aşezărilor,
care au o fizionomie şi structură corelate cu modul de utilizare a terenurilor şi resurselor
naturale.
Reţeaua aşezărilor rurale, locuinţele şi amenajările sezoniere sau temporare (stâne,
sălaşe, colibe, cabane etc.) reprezintă elemente stadiale în evoluţia habitatului rural, de la
formele cele mai simple, arhaice, până la aşezările zilelor noastre, puternic diferenţiate ca
mărime demografică, funcţie economică şi grad de modernizare. Satele au evoluat în timp şi
spaţiu sub acţiunea hotărâtoare a legilor economico-sociale şi sub influenţa geografică
specifică marilor unităţi naturale, în cadrul cărora s-au dezvoltat, înfăţişându-se azi ca o
„sinteză” vie şi deosebit de originală.
Satul, „…o verigă dintr-un lanţ care vine din urmă şi se va desfăşura înainte”... (I.
Cornea, 1937), a constituit şi constituie încă elementul de bază al peisajului geografic şi al
spaţiului rural, care se impune prin:
- număr şi densitate considerabile;
- modul relativ uniform de distribuţie în teritoriu;
- morfostructura deosebit de variată, corelată cu gradul de fragmentare a reliefului, tipul
de resurse;
- presiunea crescândă asupra componentelor fizico-geografice ale spaţiului geografic
etc.
Satul reprezintă, înainte de toate, rezultatul unui proces constant şi foarte îndelungat
de umanizare a teritoriului, proiecţia în spaţiu a modului în care populaţia a reuşit să se
2

adapteze condiţiilor naturale şi modului de utilizare a resurselor solului şi subsolului, în
baza unor relaţii economice şi social-istorice determinante. Dacă, la început, aşezarea rurală
a fost într-o relaţie de dependenţă accentuată cu teritoriul pe care l-a organizat, manifestând o
izolare, o închistare din punct de vedere economic, social şi cultural faţă de sistemul întreg,
perfecţionarea relaţiilor de producţie, înzestrarea tehnică a agriculturii, intensificarea relaţiilor
cu exteriorul duc la destrămarea acelui caracter autarhic, static - dominant în lungul secolelor,
inclusiv primele decenii ale secolului XX - şi conturarea noului tip de aşezare rurală, unde
elementele vechi şi cele noi ale satului se contopesc în formele cele mai utile.
Satul s-a transformat în timp din localitate unifuncţională, de importanţă locală,
preponderent agricolă, caracterizată prin imobilism, stagnare, în aşezare cu caracter
multifuncţional, integrată din ce în ce mai organic în teritoriu.
Definirea noţiunii de aşezare rurală, pe plan mondial, este foarte diferită, în funcţie de
criteriul folosit: statistic, administrativ, legislativ, funcţional etc. Organizația pentru
Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) foloseşte un singur indicator pentru a deosebi
aşezările rurale de cele urbane şi anume numărul locuitorilor/km
2
. Sunt considerate aşezări
rurale acelea în care densitatea populaţiei nu depăşeşte 150 loc./km
2
.
„Satele – afirma S. Mehedinți (Terra, II, 1931, pg. 937) – sunt grupări de locuințe și
oameni care își scot mijloacele lor de existență dintr-un spațiu social determinat”. În aceste
condiții, concentrarea locuințelor în vatra satului este impusă de „felul muncii”.
Satul este așezarea umană dominantă în peisajul geografic al țării, impunându-se
în prezent prin număr - 12.956 de sate - și varietate morfostructurală și funcțională.
Concentrează 47,2% din populația țării (peste 8.988.000 de locuitori) și se remarcă în
spațiul geografic românesc ca o:
- realitate socială - care a contribuit din plin la transformarea mediului geografic,
îmbogățind patrimoniul civilizației noastre; are o fizionomie complexă, definită prin
prezența unei vetre bine intuite, în care se concentrează locuințele și dependințele
agricultorilor, dar și prin locul aflat în afara acesteia, respectiv obiectul muncii și
spațiul de desfășurare a activităților productive de bază ale populației;
- realitate edilitară - deoarece în intravilan-uri există spații construite care asigură
binefacerile civilizației de factură urbană;
- realitate economică - prin activitățile economice ce au loc în vatră, dar mai ales prin
cele desfășurate extensiv sau intensiv pe teritoriul proprietate din afara ei (moșia);
- realitate istorică - multe dintre componentele actuale ale satelor aparțin trecutului,
satul fiind prin tehnici economice sau de construcție, prin mecanismul social al
genezei și dezvoltării sale și o realitate de acest tip, „o verigă dintr-un lanț care vine
din urmă și se va desfășura și înainte” (I. Conea, 1938) ;
- realitate etnografică - ca deținător al tezaurului culturii naționale, dar și o realitate
teritorială – deoarece toate atributele enumerate anterior ale satului alcătuiesc o
sinteză complexă, localizată în teritoriu.

Aşezarea rurală este formată din trei elemente esenţiale: vatra, moșia și populația.

Vatra sau intravilanul aşezării (spaţiul acoperit de construcţii şi terenurile aferente
gospodăriilor) reprezintă componenta cea mai expresivă a spaţiului rural. Aceasta este o
„sinteză spaţială” a vieţii economice, culturale, spirituale a populaţiei, exprimată prin modul
de organizare, prin calitatea şi diversitatea fondului construit, prin capacitatea de a răspunde la
nevoile unor solicitări interne şi externe
1
.
 Din punct de vedere al caracterului spaţial al vetrei se disting:

1
Surd V. (2002), Introducere in geografia spațiului rural, Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca
3

- vetre continue - relativ stabile spaţio-temporal şi dezvoltate pe suprafeţe mari, în cadrul
formelor plane de relief în general;
- vetre trunchiate - a căror suprafaţă este fragmentată, iar trupurile de vatră rezultate se
dezvoltă independent faţă de nucleul principal. Discontinuitatea vetrei poate fi determinată de
o serie de cauze de natură orografică şi socială (de exemplu fragmentarea reliefului,
fenomenele de roire). Această categorie de vatră prezintă avantajul apropierii gospodăriilor
faţă de spaţiul agricol, dar complică posibilitățile de echipare tehnico-edilitară a acestora prin
creşterea a costurilor de implementare.
 După forma vetrei conturată în timp, sub influenţa condiţiilor naturale şi socio-
economice, se pot distinge mai multe tipuri de sate:
- sate liniare - localizate predominant pe terase, cu gospodării în cea mai mare parte
înşirate de-a lungul unui drum principal, sau al unei ape curgătoare; când nucleul rural s-a
format la intersecţia mai multor drumuri, sau la convergenţa hidrografică, vetrele satelor au
evoluat liniar-tentacular, gospodăriile înşiruindu-se de-a lungul arterelor respective, atrase
atât de facilităţile oferite pentru amplasarea construcţiilor, cât şi de posibilităţile mai largi de
acces şi de comunicare;
- sate poligonale - cu structuri adunate sau adunat-răsfirate, de regulă conturul vetrei
bine delimitat;
- satele geometrice - reprezintă, în general, o categorie mai tânără de așezări, dezvoltate
pe baza unor planuri (dreptunghiulare, pătrate, triunghiulare şi circulare);
- sate neregulate - acestea prezintă un contur încă insuficient delimitat din cauza
dispersiei gospodăriilor pe teritoriul moşiei.
Funcţia vetrelor răspunde unor nevoi vitale ale colectivităţii rurale, deosebindu-se
funcţia de adăpost, de depozitare, de deservire, de producţie şi de comunicare.
Moşia sau hotarul satului (cuprinzând terenurile din afara vetrei, aflate în proprietatea
locuitorilor sau în folosinţa acestora, cultivate sau folosite ca fâneaţă, păşune ori pădure)
reprezintă componenta integratoare a așezării rurale şi are ca funcţie de bază producerea
resurselor de hrană, utilizând în acest sens resursele funciare.
Populaţia reprezintă elementul cel mai dinamic al spaţiului rural, organizator al
sistemelor social-economice, asigurând funcţionalitatea aşezării.
2
.
Se poate lua în considerare şi un al patrulea element, fără de care sistemul local
reprezentat de sat nu ar putea funcţiona - reţeaua de drumuri prezentă în așezare, frecvent cu
caracter radiar, care asigură circulaţia locuitorilor între locuinţă şi parcelele folosite agricol,
transportul produselor, circulaţia turmelor de animale, transportul îngrăşămintelor, al
materialelor de construcţie etc.; gradul de întreţinere al acestei reţele de drumuri reflectă în
cea mai mare măsură nivelul de dezvoltare al așezării respective
3
.


2.2. Răspândirea satelor în altitudine

Satele românești urcă în altitudine de la nivelul Deltei Dunării (sub 10 m) până pe
platformele inferioare ale Carpaților (1400- 1500m). Limitele maxime de altitudine a satelor
sunt considerate:
 1560 m - satul Petreasa - în Munții Apuseni,
 1320 m - satul Fundata - în Carpații Meridionali,
 1360 m - satul Moldova Sulița - în Carpații Orientali.

2
Idem, p.31
3
Ungureanu A., Țurcănașu G. (2008), Geografia așezărilor umane, Editura Performantica, Iași, p.9
4

Pe baza datelor recensământului din 1977, Claudiu Giurcăneanu a calculat, pe trepte
de altitudine, următoarele frecvențe:
- 5,2% dintre sate situate între 0-40 m,
- 37,9% localizate între 40-200 m,
- 35,0% la altitudini cuprinse între 200-400 m,
- 14,5% dintre sate la 400-600 m,
- 5,5% la 600-800 m și
- 1,9% situate la peste 800 m.
Această localizare a celor 12.956 de sate relevă atât larga locuire a teritoriului
României (unde formele temporare sau sezoniere de așezări pot urca până la peste 2000), cât
și faptul că peste 3/4 din așezările rurale se găsesc sub 400 m altitudine.


2.3. Densitatea satelor

Densitatea medie a celor 12.956 de sate existente pe teritoriul țării, în 2011, este de
circa 5,4 sate/100 kmp. Teritorial, însă, diferențele sunt mari, densitățile oscilând între sub 5
sate/100 kmp (în Delta Dunării, estul Câmpiei Române, sectoarele joase ale Câmpiei de Vest)
și peste 20 sate/100 kmp. Cele mai mari densități, întâlnite în ariile de risipire, sunt de 15-20
sate/100 kmp (în Colinele Tutovei, Câmpia Transilvaniei) și de peste 20 sate/100 kmp (în
Munții Apuseni, Subcarpații Getici și ai Curburii, Platforma Cotmeana, Platforma Oltețului
etc.), cu relief foarte fragmentat, care nu permite dezvoltarea unor vetre extinse, satele fiind
mici și numeroase.
La nivelul județelor densitățile cele mai mari se înregistrează în jud. Alba (10,5
sate/100 kmp), Vâlcea (9,8), Dâmbovița (8,9), Prahova și Vaslui (8,6 fiecare), Argeș și Mureș
(fiecare 8,5), județe ce cuprind întinse spații montane - puternic fragmentate pe orizontală și
verticală, cu o energie mare a reliefului și frecvente procese geomorfologice.


2.4. Repartiţia satelor în teritoriu

În ceea ce priveşte repartiţia satelor în teritoriu, se observă, în prezent, că aşezările
rurale din zonele montane reprezintă doar 1,9% din numărul total al satelor şi concentrează
1,2% din populaţie. Ele sunt în general sate mici şi foarte mici sub aspect demografic, cu un
grad de risipire accentuată a gospodăriilor, și densități considerabile/100kmp (chiar 20-
25sate/100kmp). Este evidentă tendinţa de părăsire a satelor mici, cu accesibilitate redusă de
pe platformele de nivelare inferioare sau din domeniul versanţilor, şi aglomerarea populaţiei
rurale în zonele depresionare intra sau submontane, sau în zonele de contact marginal.
Zonele de deal şi de podiş, respectiv unele depresiuni intramontane, între 400-800 m,
concentrează circa 20% din numărul total al aşezărilor rurale, care prezintă o anumită
superioritate economică şi demografică faţă de cele din zona montană, datorită gradului de
habitabilitate mai ridicat, varietăţii resurselor solului şi subsolului. Aici se înregistrează, de
altfel, cea mai mare densitate a satelor, cu valori între 8-12 sate /100 kmp, cu mult peste
media pe ţară (5,4 sate/100 kmp).
Zonelor de câmpie joasă, sub 200 m, şi celor piemontane înalte, precum şi unităţilor
deluroase şi de podiş joase, între 200-400 m altitudine, le revin peste 78% din numărul
satelor, constituind ariile cele mai intens locuite, cu toate că densitatea satelor înregistrează
aici valorile cele mai scăzute (2-7 sate/100 km).

5

2.5.Tipologia aşezărilor rurale

Literatura de specialitate cunoaşte a o mare varietate a modalităţilor de abordare a
aşezărilor umane, de la cea empirică, bazată pe descrierea observaţiilor de teren, la demersul,
în parte tot empiric, axat pe analiza reprezentărilor şi comportamentelor umane legate de
habitat şi pe interpretarea lor axiomatică, până la modelarea cantitativă, sprijinit pe date
statistice.
2.5.1. Tipuri genetice de sate şi forme de organizare socială în România

Satul românesc a reprezentat „firul” continuităţii poporului român pe teritoriul
carpato-dunărean și pontic, o formă de adaptare la mediul geografic, o adaptare la
împrejurările vitrege prin care a trecut (invazii în decurs de un mileniu, bătălii, incursiuni de
jaf) etc.
 Primele aşezări rurale menţionate documentar sunt satele daco-romane, cunoscute sub
denumirea de pagi şi vici, cu o populaţie ce practica agricultura, iar uneori şi mineritul.
 H. H. Stahl apreciază că vechile sate româneşti, din evul mediu timpuriu, erau sate
devălmaşe ale obştii ţărăneşti, care s-au transformat ulterior în sate răzăşeşti - specifice
Moldovei şi sate moşneneşti - în Ţara Românească, ambele sate de ţărani liberi.
 În perioada de înflorire a feudalismului, prin iobăgirea ţăranilor liberi în urma deposedării
lor de pământ, apar satele de clăcaşi, ce aparţineau, de regulă, mănăstirilor sau boierilor.
Două topice de mare răspândire în lumea satelor, şi anume: selişti (silişti sau sălişti) şi
slobozii, marchează o etapă de mari frământări în evoluţia aşezărilor rurale din România.
 Seliştile sunt menţionate în documente cu două înţelesuri: fie de vatră de sat părăsit,
pustiit (cel mai frecvent) din diferite motive, care ulterior a fost, în general, refăcut pe
aceeaşi vatră; fie de loc cu grădini şi mici ogoare în jurul satului (mai rar).
 Sloboziileapar încă din secolul XV, cu o accentuare a fenomenului în secolele următoare,
şi reprezintă sate noi, create de mănăstiri şi nobili din locuitori „adunaţi” de prin alte
locuri, care beneficiază de unele libertăţi, fiind slobozi de bir şi de taxe o anumită perioadă
de timp.
Adesea, satele au fost întemeiate în urma deplasării populaţiei din satele preexistente
spre alte localizări, din anumite motive. În acest sens amintim: „roirile”, „emigrările”
populaţiei româneşti (ungureni) din interiorul arcului carpatic spre sud şi est, transhumanţa
oierilor ardeleni, deplasările în grup ale populaţiei din motive politico-sociale etc.
 Satele roite. Roirea, un fenomen popular spontan, declanşat de creşterea populaţiei peste
limitele capacităţii de absorbţie a vetrei satului şi efectuat în vederea căutării de noi
ogoare, păşuni sau fâneţe - care generează noi sate în cadrul vechilor hotare de sat – s-a
bucurat de o atenţie deosebită în literatura sociologică (D. Gusti, H. H. Stahl), istorică (N.
Iorga, C. C. Giurescu) şi geografică (S. Mehedinţi, G. Vâlsan, V. Mihăilescu).
Considerăm roire numai acea mişcare spontană de grupuri umane, de amploare mai mare
sau mai mică, care se limitează spaţial la hotarul satului „matcă” ce alimentează plecările,
fiind generată, aproape în exclusivitate, de nevoia de noi terenuri agricole şi declanşată într-o
anumită fază de dezvoltare a satului „matcă”, şi anume, când creşterea densităţii populaţiei în
vechea vatră şi presiunea demo-economică asupra terenului agricol existent depăşeşte nivelul
de întreţinere, devenind iminentă necesitatea obţinerii unor noi suprafeţe agricole de către
anumite contingente de populaţie.
Procesul se poate repeta în timp, acelaşi sat-matcă generând unul sau mai multe sate noi,
în funcţie de vitalitatea sa, mărimea moşiei şi caracteristicile substratului fizic, care pot
deveni, la rândul lor, vetre de alimentare a unor noi roiri. De aici şi marea frecvenţă a satelor
dublete „de sus” - „de jos”, „mic” - „mare”, „de câmp”- „de coastă”, a celor cu nume ce
6

derivă din toponimul „poiană”. Satele roite apar cel mai frecvent în zona carpatică şi cea
deluroasă dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră.
Există păreri potrivit cărora aşezările omeneşti temporare, de tipul sălaşelor sau
odăilor, au stat la temelia satelor roite.

















Sălașe (Odăi)

Funcţia dominantă a sălaşelor (colibe, căsoaie) este cea pastorală - legată de creşterea
animalelor, căreia i se asociază şi funcţia socială de a fi locuite, sezonier şi chiar permanent,
de om. Schimbările intervenite în urma evoluţiei raportului dintre cele două funcţii permit
schiţarea principalelor etape ale dezvoltării sălaşelor spre statutul de aşezări permanent locuite
(sate), proces deosebit de activ în decursul secolelor XV–XIX şi chiar prima jumătate a
secolului XX:
 Într-o primă fază are loc instalarea sălaşelor (colibe, căsoaie) în sectoarele poienite, ca
sedii ale activităţilor economice legate de recoltatul fânului, fiind locuite sezonier sau
temporar, în sezonul cald al anului.
 Schimbările radicale se produc în momentul în care funcţia productivă începe să fie
concurată şi egalată de funcţia rezidenţială, chiar dacă administrativ şi, parţial, economic
sălaşele rămân, în continuare, dependente de satul „matcă”. Acum apar şi schimbări evidente
în aspectul, mărimea şi gradul de confort al acestor locuinţe.
 Fenomenul de slăbire continuă a relaţiilor economice dintre sălaşe şi satele „matcă” şi
dobândirea unei reale independenţe economice şi sociale duce, în cele din urmă, la formarea
unui nou sat.
 Fenomenul de slăbire continuă a relaţiilor economice dintre sălaşe şi satele „matcă” şi
dobândirea unei reale independenţe economice şi sociale duce, în cele din urmă, la formarea
unui nou sat.
 importanţă deosebită în dezvoltarea reţelei de aşezări rurale l-au avut curenţii de
populaţie, mai ales cele ale populaţiei româneşti din Transilvania, care au întemeiat
numeroase sate în spaţiul extracarpatic, cu nume folosind determinativul de „Ungureni”. Prin
emigrarea ungurenilor de pe versanţii nordici ai Carpaţilor Meridionali sau format, mai ales în
zona subcarpatică, adevărate sate dublete „de Ungureni” şi „de Pământeni”, satele de
ungureni fiind sate de colonizare liberă: Berevoieşti Ungureni, Măneciu Ungureni, Albeşti
Ungureni, Tismana Ungureni, Bădeni Ungureni etc. (Mara Popp, 1943).
 Alte sate de colonizare liberă, s-au format prin deplasările în grup ale populaţiei din
motive politico-sociale, cum sunt satele înfiinţate de bănăţeni în Oltenia, în sec. XIV–XV
(Almăjel, Cireşeni), sau cele înfiinţate de olteni în Banat, în sec. XVIII (Stinăpari, Cărbunari
7

etc.). Tot în această categorie intră satele formate în urma procesului de transhumanţă a
oierilor din Transilvania în Muntenia (Daia, Lisa, Ciopeea), în Dobrogea (Sibioara, Săcele,
Galeşu, Făgăraşu Nou), în lunca Dunării (Olteni, Mârleanu) etc.
 Dezvoltarea agriculturii în Câmpia Română şi Câmpia Moldovei, după 1829 (odată cu
liberalizarea comerţului pe Dunăre şi desfiinţarea monopolului turcesc), dezvoltarea industriei
extractive în anumite areale, a industriei forestiere în zona carpatică, împroprietăririle din
1864, 1921, 1945, amenajarea unor căi de comunicaţie în zonele mai izolate au dus la crearea
unor sate noi, de împroprietărire, recunoscute după forma şi textura regulată în general.
Aşezările de împroprietăriți ar putea fi incluse, din punct de vedere istoric, într-o categorie
specială a aşezărilor de colonizare liberă. Totuşi, dacă se analizează cauzele proliferării lor,
ele fac parte din grupul aşezărilor formate în perioada creşterii suprafeţelor arabile destinate
culturii cerealelor, a trecerii de la economia pastoral-agricolă la economia agricolă de tip
cerealier, mai intensivă şi cu un necesar mai mare de forţă de muncă. Aşezările de
împroprietărire s-au format în urma legilor agrare. „Explozia” acestui tip de sate începe însă
odată cu „dotarea cu pământ a însurăţeilor”. Arealele cu cele mai mari densităţi de aşezări de
împroprietărire se suprapun zonelor cerealiere din sudul ţării şi din Moldova.


2.5.2. Tipuri regionale de aşezări rurale (Forme majore de aşezări rurale)

Pe fondul caracteristicilor specifice marilor unități naturale ale României, în țara noastră
se disting ca tipuri majore de sate:
a ) Satele de tip carpatic – aşezările rurale din zonele montane reprezintă doar 1,9%
din numărul total al satelor şi concentrează 1,2% din populaţie. Sunt influențate în localizarea
și organizarea lor de condițiile naturale în special, având drept caracteristici:
- sunt predominant sate mici şi foarte mici, cu o populație de sub 500 loc.;
- prezintă un grad de risipire accentuată a gospodăriilor, și densități
considerabile/100km
2
(chiar 20-25sate/100km
2
), mult peste media țării (5,4 sate/100 km
2
);
- se caracterizează printr-o structură predominant risipită, cu puține elemente de
infrastructură;
- nu au o textură evidentă, gospodăriile fiind amestecate cu sălașele;
- prezintă adesea mici nuclee de aglutinare, cu 5-10 gospodării, cunoscute sub
denumirea de crânguri/cătune, ce grupează familii din același neam;
- sunt localizate pe văi, în micile depresiuni intramontane, dar și pe interfluvii/platforme
de nivelare;
- economia are caracter extensiv, axat pe creșterea animalelor și o agricultură montană
practicată de fiecare familie în jurul gospodăriei, susținută uneori de meșteșuguri sătești,
exploatări forestiere;
- este evidentă tendinţa de părăsire a satelor mici cu accesibilitate redusă, situate pe
platformele de nivelare inferioare, sau în domeniul versanţilor, şi aglomerarea populaţiei
rurale în zonele depresionare intra sau submontane, sau în zonele de contact marginal.
b ) Satele de tip subcarpatic și colinar – caracterizează spațiul geografic aflat între 400-
800 m, concentrează circa 20% din numărul total al aşezărilor rurale, care prezintă o anumită
superioritate economică şi demografică faţă de cele din zona montană, datorită gradului de
habitabilitate mai ridicat, varietăţii resurselor solului şi subsolului. Aici se înregistrează, de
altfel, cea mai mare densitate a satelor. Ele fac trecerea de la specificul montan la cel de
câmpie, având drept caracteristici de bază:
- au fost și sunt favorizate în dezvoltarea lor de condițiile naturale, dar mai ales de
bogăția și varietatea resurselor de sol și subsol (acestea din urmă predominant de lagună);
- structura lor este, în general, răsfirată;
8

- densitatea acestor sate este mare, cu valori între 8-12 sate /100 kmp, frecvent peste
media țării (5,4 sate/100 kmp), datorită fragmentării deosebite a reliefului atât pe verticală cât
și pe orizontală;
- din punct de vedere genetic sunt sate răzeșești, moșnenești, roite – în număr foarte
mare, fapt confirmat de oiconimele din deal / din vale, de sus / de jos, mic / mare, vechi / nou.
- satele aglomerate la contactul cu zona carpatică sau cea de câmpie formează
aliniamente longitudinale, iar în lungul văilor aliniamente transversale.
c ) Satele de câmpie - situate la altitudini de sub 200 m, precum şi cele din unităţile
deluroase şi de podiş joase, între 200-400 m altitudine, dețin peste 78% din numărul satelor,
constituind ariile cele mai intens locuite, cu toate că densitatea satelor înregistrează aici
valorile cele mai scăzute (2-5-7 sate/100 kmp). Ele au ca principale caracteristici:
- sunt, în general, sate de mărime demografică mijlocie, mare și foarte mare,
caracteristicile reliefului permițând formarea unor vetre extinse, ordonate morfostructural, cu
posibilități reale de organizare și amenajare;
- densitatea specifică a acestor sate se situează în jurul și sub media țării
(5,4sate/100km
2
);
- au o structură predominant aglomerată sau adunată, iar forma și textura sunt deseori
foarte regulate;
- se aglomerează, de preferință, în lungul văilor și căilor de comunicație;
- economic se axează pe agricultură intensivă, cu caracter cerealier - zootehnic.
d ) Satele de tip deltaic și litoral:
- sunt specifice Deltei și litoralului dobrogean;
- au structura și forma impusă de restrictivitatea condițiilor naturale specifice – grinduri,
cordoane litorale, țărm maritim;
- activitățile economice de profil sunt aici piscicultura, agricultura, turismul;
- structura este, în general, adunată, iar ca mărime demografică prezintă variații
evidente, predominând satele mici și mijlocii;
- majoritatea așezărilor sunt relativ noi, multe fiind înființate după ce a început
activitatea Comisiei Europene a Dunării, respectiv amenajarea brațului Sulina. Unele au
dispărut în timp prin depopulare, iar altele au pierdut o mare parte din populație;
- ele se înșiră, în general, în lungul brațelor și canalelor.


2.5.3. Tipuri morfostructurale de aşezări rurale

Aşezările rurale întruchipează, înainte de toate, eforturile seculare ale populaţiei de a
cuceri şi popula spaţiul geografic, conlucrarea multimilenară dintre factorii social-economici,
naturali, istorici şi demografici. Ele sintetizează trăsăturile fundamentale ale peisajului
geografic şi se disting, în ansamblul acestuia, printr-un complex de însuşiri (structură, textură,
forma, mărime demografică, funcție etc.).
Caracteristicile reliefului, gradul de fragmentare pe verticală şi pe orizontală, alături de
activităţile economice dominante, specifice, au imprimat satelor o anumită textură (dată de
modul de organizare a reţelei stradale) şi o anumită structură (dată de modul de grupare a
gospodăriilor în vatra satelor). S-au conturat, astfel, tipuri caracteristice de sate: risipite,
răsfirate, adunate cu o serie de variante.

a) După structură, respectiv modul de grupare a gospodăriilor în vatră, se deosebesc:
 Satele risipite, numite şi sate împrăştiate (V. Mihăilescu), sate diseminate sau sate cu
case izolate (R. Vuia), constituie aşezările rurale cele mai simple, născute din simţul practic
deosebit al omului de la munte şi puterea sa de intuiţie şi de adaptare perfectă la mediul
9

natural caracteristic, cu un numit potenţial economic. Ele reprezintă, în opinia majorităţii
etnografilor şi geografilor români, dar şi străini (Emm. de Martonne, A. Demangeon, J.
Cvijic, R. Mielke etc.), faza embrionară atât ca formaţie de sat, cât şi ca formă de economie,
forma arhaică a liberei ocupări a pământului, „satul ţăranului liber şi autohton, care a putut să
ocupe pământ cât a vrut şi unde a preferat” (R. Vuia, 1975).
Apărute încă în neolitic şi perioada antică, în urma dezvoltării habitatului pastoral şi
permanentizarea acestuia, satele risipite au stat la originea formării reţelei de aşezări rurale
(din ele evoluând, în timp, celelalte tipuri de sate) şi confirmă predominanţa şi persistenţa
localizării nedirijate a satelor, evoluţia lor autarhică, în strânsă legătură de dependenţă cu
specificul resurselor locale.
Din punct de vedere economic au o importanţă deosebită pentru că prin ele au fost
integrate în circuitul economic general vaste arii montane, au fost valorificate unele resurse
naturale specifice. Satele cu case izolate sunt deci caracteristice zonei fâneţelor, fiecare dintre
gospodăriile ce compun aceste sate „odihnindu-se” pe propria sa moşie - care asigură, pe un
spaţiu bine delimitat, funcţii de producţie, depozitare şi conservare, de rezidenţă (odihnă).
Ocupaţia de bază a locuitorilor este creşterea animalelor pe baza fâneţelor şi păşunilor,
cu toate că satele risipite nu s-au limitat numai la păstorit. Ele şi-au afirmat vigoarea şi
viabilitatea prin adaptarea agriculturii la condiţiile de relief înalt, gospodăriile făcând loc, în
perimetrul lor, şi peticelor de arătură, pe care se cultivă secară de primăvară, orz, ovăz, rar
porumb şi chiar grâu, legume şi zarzavaturi necesare consumului familial etc.
Ele pot prezenta o risipire generală, areolară a gospodăriilor între limitele vetrei, care
se identifică aproape în totalitate cu moşia suprapusă plaiurilor sau versanţilor domoli. Se
diferenţiază şi o risipire lineară de vale, cu sau fără nuclee de adunare (grupări ale
gospodăriilor pe „trupuri").
Suprafaţa satelor risipite este, de obicei, foarte mare, în numeroase cazuri vatra satului
suprapunându-se în totalitate moşiei. Alteori, gospodăriile sunt grupate în „cătune”/
"crânguri" izolate pe micile platforme sau pe versanţii domoli. Comunicaţia între gospodăriile
satului (ce pot fi distanţate între ele de la 100 la 2000 m) sau cu satele vecine este asigurată de
o reţea de poteci; rareori se întâlnesc uliţe scurte şi neorganizate, mai ales în sectoarele cu
crânguri. Satele risipite pot urca în altitudine cu sălaşe, odăi, colibe, stâne etc., ce pun în
valoare păşunile şi fâneţele montane.

















 Satele răsfirate constituie, din punct de vedere structural, un tip de tranziţie de la
risipire excesivă la cel adunat - în cadrul căruia se observă o tendinţă evidentă de separare a
vetrei de moşie. Satul răsfirat este mai puţin influenţat, în modul de organizare interioară, de
relief şi mai mult de ocupaţia locuitorilor. Este rezultatul unei economii diversificate, unde
Sat cu structură risipită (împrăștiată) fără
textură, cu gospodării grupate pe cătune
Sat cu structură răsfirată, formă
tentaculară și textură neregulată
10

îndeletnicirile specifice câmpiei se îmbină cu cele ale muntelui, iar gospodăriile distanţate
între ele prin terenuri cultivate şi fâneţe prezintă o împrăştiere mult mai redusă faţă de satele
risipite.
Creşterea, extensiunea satului se face prin construcţii noi plasate periferic, către margini.
Ca urmare, sporul de populaţie contribuie la extinderea suprafeţei satului pe axe radiare,
tentaculare şi generează forme variate de vatră.
Satul răsfirat apare ca o formă veche de organizare cu caracter agropastoral, relativ bine
închegat, străbătut de uliţe înguste şi, de regulă, întortocheate, fără vreo ordine. În funcţie de
condiţiile topografice locale, aceste sate pot prezenta o răsfirare liniară (de vale, de drum, de
culme etc.), o răsfirare areolară (de versant, de contact, de culme, de vale), o răsfirare de tip
alveolar-pluri-celular etc.
– Satele răsfirate liniare se dezvoltă în lungul apelor şi/sau drumurilor, dar şi în zonele
de culme, în special în zona deluroasă a Olteniei, Dealurile Sălajului, în zona montană şi
deluroasă, în general. Au o textură mono, bi- sau pluriliniară. Ele pot atinge câţiva km
lungime (10 şi peste 10 km), iar uneori se constituie într-un şir continuu de sate.
– Satele răsfirate areolare pot fi întâlnite în toate zonele ţării, au forme diverse:
poligonale, rotunde, neregulate; pot prezenta tendinţe de risipire spre periferic sau adunare în
partea centrală a vetrei.
– Sate răsfirate polinucleare (pluricelulare) sunt formate din 2-3 sau mai multe nuclee
de răsfirare, mai ales în zonele deluroase şi de podiş.
– Satele răsfirate complexe rezultă din îmbinarea spontană a diferitelor tipuri de bază:
areolar - tentacular, liniar - tentacular etc., şi sunt prezente în zonele depresionare, în zonele
interfluviale din regiunile de deal şi podiş, sau chiar în câmpiile străbătute de drumuri.
 Satele adunate
Tendinţa de grupare, de adunare a gospodăriilor între limitele unor vetre bine conturate,
detaşându-se net de teritoriul moşiei, apare în mod obişnuit în câmpie, dar şi în partea joasă a
depresiunilor intramontane, submontane sau intracolinare. Satele adunate caracterizează, în
general, zonele cu o economie agricolă intensivă, de cultura cerealelor şi fragmentare redusă a
reliefului, fiind adesea lipsite de vegetaţie interioară.
Fenomenul de adunare a gospodăriilor a fost fie spontan, din nevoia de a economisi
spaţiul agricol, fie dirijat, prin acţiunea de populare a unor. Gradul de îndesire a gospodăriilor
este direct proporţională cu vechimea şi puterea economică a satelor.


















Satele cu structură adunată au, de regulă, un profil cerealier-zootehnic, un număr relativ
mare de locuitori, în cadrul lor distingându-se mai multe subtipuri:
Sat cu structură adunată și textură
radiară
Sat cu structură adunată, formă pătratică și
textură regulată (parțial radiar-concentrică)
11

– sate compacte, când casele sunt aliniate la stradă, calcan lângă calcan şi creează
impresia de aşezare întărită;
– sate aglomerate, cu casele despărţite între ele prin curţi înguste, străzile sau drumurile
fiind strict delimitate;
– sate adunate propriu-zis, unde gospodăriile sunt despărţite prin curţi largi; în vatră
există chiar terenuri pentru culturi sau livezi.
Dezvoltarea predominant spontană, nedirijată, a aşezărilor rurale este subliniată de
textura „liberă”, neregulată, a majorităţii satelor, textură influenţată de caracteristicile
reliefului. O bună parte a aşezărilor de vale are o textură mono şi biliniară simplă sau
tentaculară, în timp ce aşezările risipite şi cele cu o răsfirare areolară nu au textura definită.
Remarcăm şi frecvenţa relativ mare a satelor cu vetre polinucleare, formate din mai multe
nuclee, fapt explicabil, parţial, şi prin înglobarea, în timp, a cătunelor şi satelor mici, cu un
potenţial economic şi demografic redus, de către satele mari din apropiere.















Bacova (jud. Timiș) - sat cu structură adunată,
textura rectangulară

b) Gruparea satelor după textură. Textura este dată de ordinea interioară a
străzilor, respectiv modul de ordonare a străzilor în vatra așezării și a fost impusă atât
de factorii naturali, cât și de cei istorici, economico-sociali, influențând sau generând
chiar anumite forme specifice de vatră (geometrică, liniară).
Pe teritoriul țării sunt cunoscute satele cu:
 textură regulată:
- rectangulară, cu străzile perpendiculare unele pe altele, sub forma unei table de
șah;
- radiar – concentrică, cu străzi ce pornesc radiar din partea centrală, intersectate la
rândul lor de alte străzi concentrice centrului;
- liniară – dezvoltate mono sau bilinear în lungul apelor sau drumurilor, chiar pe
mai mulți kilometri; și, de asemenea
 sate cu textură neregulată – cu străzi fără nici o orientare evidentă, dispuse haotic.

c) Gruparea satelor după formă. Forma satelor (a vetrelor) este impusă de formele de
relief, prezența apelor, a unor elemente social-economice (intersecții de căi de comunicații,
prezența unor resurse) și poate fi neregulată sau regulată. După forma vetrei conturată în timp
se pot distinge mai multe tipuri de sate:


12

Satele cu forma regulată
- satele geometrice- reprezintă, în general, o categorie mai tânără de așezări, dezvoltate
pe baza unor planuri special concepute (dreptunghiulare, pătrate, triunghiulare şi circulare).
Satele ce au forma pătratică sau dreptunghiulară - apar frecvent în Câmpia Crișurilor, estul
Podișului Moldovei, iar cele cu forma vetrei rotundă sau triunghiulară în Câmpia Olteniei și
Câmpia Banatului;
- așezările lineare au gospodăriile, în cea mai mare parte, înşirate de-a lungul unui drum
principal, sau al unei ape curgătoare; când nucleul rural s-a format la intersecţia mai multor
drumuri, sau la o convergenţa hidrografică, vetrele satelor au evoluat liniar-tentacular,
gospodăriile înşiruindu-se de-a lungul arterelor respective, atrase atât de facilităţile oferite
pentru amplasarea construcţiilor, cât şi de posibilităţile mai largi de acces şi de comunicare.
Au o frecvență mare în Oltenia deluroasă, Podișul Someșan, Delta Dunării, etc., și pot fi
drepte, în unghi, tentaculare, semicirculare.
- sate poligonale - cu structuri adunate sau adunat-răsfirate, de regulă conturul vetrei
bine delimitat;

Satele cu formă neregulată au un contur încă insuficient delimitat, din cauza dispersiei
gospodăriilor pe teritoriul moşiei și prezintă numeroase variante - tentaculare sau ramificate -
și ocupă terasele inferioare ale văilor, unde există condiții favorabile dezvoltării lor în
suprafață.
În general, textura și forma regulată sunt caracteristice satelor mai noi, înființate în urma
împroprietăririlor sau desecării câmpiilor joase, cu exces de umiditate.


2.5.4.Tipuri de aşezări rurale după mărimea demografică

Mărimea demografică a aşezărilor rurale constituie o particularitate importantă,
întrucât semnalează indirect raporturile reciproce dintre populaţie şi mediul înconjurător,
constituind un element de bază în aprecierea gradului lor de viabilitate.
În urma măsurilor de organizare administrativ-teritorială din anul 1968 şi modificărilor
ulterioare, aşezările rurale de pe teritoriul ţării noastre au fost grupate în comune și sate.
În anul 2011, cele 12.956 de sate, organizate în 2861 de comune, aveau peste
8.988.000 locuitori, respectiv 47,2% din populaţia totală a ţării. Media demografică a
comunelor se cifrează, în aceste condiții, la peste 3.141 locuitori/comună (faţă de circa 4.250
locuitori în medie, în 1977), iar în cazul satelor la 693 locuitori/sat.
Sub aspectul mărimii demografice, raportându-ne și la media demografică a satelor,
distingem patru categorii mari de sate (după datele recensământului din 2002, pentru 2011
nefiind disponibile datele la nivelul fiecărui sat):
- aşezări mici (sub 500 locuitori) și foarte mici (sub 100 loc.);
- aşezări mijlocii (500-1500 locuitori), cu subgrupa mijlocie inferioară (500-1.000
loc.) şi mijlocie superioară (1.000-1500 loc.);
- aşezări mari (1500-5.000 locuitori);
- aşezări foarte mari (peste 5.000 locuitori).
Cercetarea mărimii satelor din punct de vedere demografic a stat în atenția multor
geografi, încă din perioada postbelică. Analizele relevă faptul că în prima jumătate a secolului
XX frecvența cea mai mare o aveau satele mici și foarte mici (sub 500 de locuitori), localizate
cu precădere în zonele montane, dealuri și podișuri. Satele mari, în număr restrâns, se
întâlneau doar în câmpii și unele depresiuni subcarpatice. După al II-lea război mondial, pe
măsura dezvoltării economiei, a creșterii populației și activizării mobilității teritoriale a
acesteia, ponderile categoriilor de mărime a satelor s-au schimbat permanent. Astfel:
13

- ponderea satelor mici și foarte mici (sub 500 de locuitori) a crescut treptat de la circa
38% (1966) la aproape 55% în prezent,
- ponderea satelor de mărime mijlocie (500-1500 locuitori) a scăzut, în același interval
de la 44% la sub 34%,
- iar a satelor mari și foarte mari (cu peste 1500 locuitori) a scăzut, de asemenea, de la
18% la sub 12%.
a) Aşezările rurale mici și foarte mici (sub 500 locuitori) formează categoria
dominantă și reflectă specificitatea spaţiului geografic românesc, având o frecvență mai mare
în Munții Apuseni, Podișul și Subcarpații Getici, Subcarpații Curburii, Colinele Tutovei,
Podișul Mehedinți, Podișul Transilvaniei etc., cu sectoare subdezvoltate sau izolate, cu
elemente restrictive (relief fragmentat, climă mai aspră, soluri neproductive).
La nivelul unităților administrative majore, satele mici și foarte mici dețin ponderi
însemnate în județele Alba, Hunedoara (peste 80% din numărul total al satelor), Vrancea,
Vâlcea (peste 70%) și Vaslui (circa 60%).
Un număr însemnat de aşezări rurale din această categorie au o populaţie de sub 100
locuitori, fiind aşezări rurale risipite în general, compuse adesea din mai multe
"crânguri","cătune", "pâlcuri" (grupări de 3-5 gospodării, în funcţie de proprietăţi, sursele de
apă sau modalităţile de valorificare a resurselor locale), axate pe creșterea extensivă a
animalelor.
b) Aşezările rurale de mărime medie (cu subtipurile medie inferioară și medie
superioară) grupează satele cu o populaţie între 500 şi 1500 locuitori, relativ bine consolidate
atât demografic, cât şi economico-social. Dacă satele din categoria medie inferioară sunt, de
regulă, forme intuitiv-spontane de localizare și de valorificare a terenurilor (fâneţe, păşuni,
culturi, păduri) aflate în zonele de contact dintre munţi şi Subcarpaţi, în zonele de podiş
(Podişul Târnavelor, Someșan, Câmpia Transilvaniei) şi parţial în Delta Dunării, satele de
mărime medie superioară sunt răspândite predominant în zonele de contact dintre câmpie şi
dealuri, în câmpiile înalte, în lungul văilor transversale și în depresiunile intramontane,
adesea zone de intensă prezenţă a târgurilor şi târguşoarelor, a vechilor drumuri comerciale
(Podișul Bârladului, Dobrogei, Câmpia Moldovei, Subcarpații Prahovei, Teleajenului,
Moldovei, Dealurile de Vest) . Au avut o evoluție lentă, dar în permanenţă pe vetre stabile,
fundamentate de posibilităţile optime de valorificare a resurselor locale.
c) Aşezările rurale mari (1500-5000 locuitori) se întâlnesc în zonele joase de câmpie,
podişuri, zone colinare și au o structură adunată, cu funcții bine definite și variate. Această
categorie este prezentă în peisajul Câmpiei Banatului (Timişului, Lugojului), Olteniei,
Bărăganului de Est, Burnazului, Tecuciului, Podișului Sucevei, Câmpiei Moldovei ş.a.
d) Aşezările rurale foarte mari - cu o populaţie de peste 5000 locuitori, depăşind
adesea cu mult numărul populaţiei unor oraşe mici, sunt specifice câmpiei (în special
teraselor Dunării), vecinătății Bucureștilor, dar și unor sectoare de podiș, unde s-au dezvoltat
datorită promovării unei agriculturi intensive, de importanţă deosebită pentru comercializare
şi industrializare, sau datorită unei dinamici deosebite a populației de-a lungul timpului. Apar
alveolar în Câmpia Română, Câmpia de Vest, Podișul Sucevei, multe dintre ele au devenind
orașe: Voluntari, Jilava, Dăbuleni, Liești, Vicovu de Sus, Bucecea, Podu Iloaiei, Sântana etc.


2.5.5. Tipuri de aşezări după situl acestora (poziţia şi localizarea geografică a
vetrei)

Poziţia şi localizarea geografică sunt categorii teritoriale care au repercusiuni directe
sau indirecte asupra tuturor manifestărilor de viaţă subordonate satului.
14

Prima categorie teritorială - poziţia - defineşte suma relaţiilor nemijlocite ale vetrei cu
componentele majore ale spaţiului geografic - limite de contact între unităţile de relief, ape,
văi, căi de comunicaţie, obiective industriale, zone de specializare agricolă, pieţe de desfacere,
integrate sau periferice satului.
Cea de-a doua - localizarea - reflectă relaţia directă dintre partea materializată prin
fondul construit şi natura terenului în care au fost împlântate. Ca localizare, vatra ocupă
punctul optim, de interferenţă şi convergenţă geografică, atât în cuprinsul hotarului său firesc,
cât şi în contextul componentelor majore teritoriale periferice acestuia. Această centralitate
optimă, determinată în esenţă de modul cum este parcelat, pe categorii de folosinţă agricolă,
trupul moşiei îi permite o integrare rapidă şi o valorificare avantajoasă a tuturor condiţiilor
economice decurgând din raporturile şi legăturile vetrei cu elementele teritoriale
înconjurătoare.
Aceste categorii geografice cuprind şi elemente restrictive, care apar în procesul
evoluţiei satului, frânând progresul său: alunecările de teren, inundaţiile – generate de
utilizarea neechilibrată a teritoriului (despăduriri), diminuând caracterul optim al localizării.
Degradarea parţială sau integrală a acestui „punct optim” duce la stagnarea şi chiar la
dispariţia totală a vetrei, fapt confirmat de numeroasele exemple din ţară, între care recentele
inundaţii sunt grăitoare.
Privită din perspectiva poziţiei geografice în teritoriul naţional, reţeaua vetrelor rurale
evidențiază o aliniere, o concentrare şi o predominanţă a satelor în lungul râurilor, văilor, dar
și la contactul marilor unităţi geografice - câmpie şi deal, deal şi munte, precum și o slabă
prezență în spaţiile dintre râuri, respectiv zonele interfluviale din câmpii, dealuri sau munți.
 Localizarea vetrelor în cadrul văilor
Văile râurilor au, în raport cu celelalte două arii de convergenţă umană (zonele de
contact şi interfluviile), prioritatea în comasarea şi concentrarea aglomerărilor rurale, fapt
evidenţiat chiar şi de o sumară analiză a hărţii, pentru motivul că valea oferă: facilităţi în
practica agriculturii pe lunci şi terase, accesul la pânzele freatice - captate uşor cu mijloace
simple de săpare a puţurilor, folosirea deopotrivă a râurilor ca surse de hrană şi căi de acces -
drumurile însoţind cursurile de apă etc.
Aceste atribute comune ale cadrului natural oferit de văi demonstrează de ce, cu toate
diferenţierile de ecologie existente pe mari diviziuni geografice, de care satul a ţinut în mod
obiectiv seama, procesul umanizării naturii lor şi al organizării teritoriale a spaţiului construit
a îmbrăcat, în multe aspecte, forme identice sub raportul amenajării spaţiului pentru vatră (de
exemplu - satul de terasă are trăsături comune, indiferent dacă terasa se află în zona montană,
subcarpatică sau de şes).
Predominarea satului de vale, nu numai sub raport numeric, dar şi ca potenţial
economic şi participare la diviziunea geografică a muncii, dă trăsătura fundamentală a reţelei
vetrelor rurale din ţara noastră. În cadrul văilor satele sunt mai numeroase către sectoarele de
obârşii - unde potențialul de a satisface cerinţele sociale este mai mică, şi se răresc spre zonele
de confluenţă ale râurilor sau în sectoarele joase de câmpie - unde extensiunea spaţială şi
puterea economică a terenului au dus la formarea unor concentrări rurale evidente.
In mod obişnuit, satul de vale manifestă o tendinţă de aliniere la contactul luncilor cu
terasele sau cu interfluviile. Ca localizare, deosebim tot atâtea tipuri de vetre, câte forme de
relief a fost în măsură să creeze râul:
 satul de fund de vale şi versant - întâlnit pe văile cu patul îngust din Carpaţi şi Subcarpaţi.
Lipsa de spaţiu, ca şi revărsările, au condiţionat forma satului de contact, caracterizat prin
înşirarea gospodăriilor pe o singură parte sau pe ambele laturi ale unei străzi, având o mai
mare extindere pe versanți. Sunt aglomerări mici, în general, afectate puternic de
inundaţii şi alunecări, ridicând probleme dificile în gruparea populaţiei, amenajarea și
organizarea vetrelor;
15

 satul de luncă - întruneşte condiţii optime de organizare a vetrei pe formele pozitive de
relief - grădişti şi grinduri - ceea ce nu le scuteşte de neajunsul inundaţiilor, la contactul
luncii cu terasele sau interfluviile - unde se bucură de mai multă stabilitate teritorială,
deşi torenţii din pantă transportă în vetrele lor, câte o dată, mari cantităţi de aluviuni.
Grădinăritul în câmp deschis, pentru care lunca se pretează în mod deosebit, ca şi
folosirea deopotrivă a resurselor din afara luncii, creează o bază materială stabilă,
reflectată în vetre caracterizate prin aglomerări mai mari, mai bine structurate sub
raportul texturii şi al spaţiului construit;
 satul de terasă - specific văilor cu un cadru geomorfologic mai evoluat, şi-a organizat
vatra în mod frecvent în părţile periferice ale terasei, fie spre contactul cu lunca - pentru a
beneficia de fertilitatea ei şi de izvoarele potabile, fie la contactul cu câmpurile - evitând
zonele centrale, netede şi fertile, către care se continuă, în prelungirea vetrei, terenul
agricol. Există şi cazuri mai rare când vatra s-a dezvoltat perpendicular pe curbele de
nivel, pe fruntea teraselor cu pante mai domoale, puternic afectate de eroziune şi
alunecări.
Vatra satelor de terasă este mult mai evoluată sub raport morfologic şi ca organizare
socială. Concentrează un număr mai mare de locuitori, are texturi bine conturate, evoluând de
la structura adunată către cea compactă. Suportă lucrări de modernizare şi poate căpăta forma
urbană, către care tinde prin puterea economică dobândită în timp.
 Localizarea vetrelor în ariile de contact
Ariile de contact dintre câmpie şi dealuri/munte, depresiunile subcarpatice şi zona
montană - se situează pe locul al doilea, după văi, în privința concentrării vetrelor . Clasice
sunt, de pildă, contactele dintre Câmpia Română şi Subcarpaţii de Curbură, dintre
piemonturile vestice şi Câmpia Tisei, ca şi acelea ale depresiunilor subcarpatice externe
(depresiunea olteană) şi interne (Ţara Oltului) cu subunitățile vecine. În cadrul acestui
complex zonal interferează factori fizici şi economici care îmbina posibilităţile
complementare a două, chiar trei unităţi geografice adiacente. Pe aceste contacte s-au
amenajat, în mod justificat şi de timpuriu, căile de legătură (drumurile de negoţ) care au
multiplicat baza existenţei satului. Pe aceste contacte se află linia de descărcare a pânzelor
freatice, cu debite bogate, creând condiţii lesnicioase în procurarea apei potabile, element vital
în organizarea vetrei. Se adaugă caracterul strategic al localizării, pădurea şi relieful
accidentat din vecinătate funcţionând ca adăposturi naturale în vremuri de instabilitate socială.
Vatra satelor din ariile de contact se suprapune pe forme variate de relief. Atunci când
contactul se realizează printr-o mare denivelare - cazul seriei de sate de pe aliniamentul Șiria -
Pâncota (de la contactul Câmpiei Tisei cu Munţii Zarand), vetrele tind mai mult către forma
de organizare a satelor de câmpie sub raportul extinderii intravilanului şi al concentrărilor
demografice (3000 - 4000 locuitori). În acelaşi mod se comportă vatra şi în cadrul contactului
dintre depresiunile subcarpatice şi zona montană, cu deosebirea că aici intravilanul este parţial
extins şi pe versanţii cu pante mai dulci, imprimând un caracter mai dispersat vetrei, care
grupează o populaţie mai puţin numeroasă (1500 - 2000 locuitori). În ambele cazuri sunt de
semnalat, ca factori restrictivi, torenţii de pantă care inundă şi aluvionează părţi construite.
Teritoriul pe care îl valorifică vetrele săteşti în zona contactului dintre Subcarpaţi şi
Câmpia Bărăganului (aşa numitul glacis în limbaj geografic) permite intravilanurilor
extinderea, prin activităţi şi construcţii, atât către deal, cât şi spre câmpie. Drept urmare,
vetrele au o evoluţie mult mai liberă, realizându-se texturi simple sau complexe, cu tendinţe
de concentrare în areale discontinui - atunci când vatra este fragmentată de ape. Concentrează
frecvent între limitele intravilanului 2000 - 3000 locuitori.
 Localizarea vetrelor pe interfluvii
Condiţionări naturale și economice, motivările de ordin geografic l-au împiedicat pe
om să manifeste un interes deosebit pentru teritoriile periferice văilor şi ariilor de contact. O
16

atare localizare necesită rezolvarea problemei apei potabile până şi în interfluviile de la şes,
fără a mai vorbi de podurile piemontane, cu pânze de apă la peste 200 m adâncime. Intervin,
apoi, dificultăţile de circulaţie, izolarea şi ruperea satului de drumurile de negoţ, frecvent
orientate la limita pădurii cu stepa sau în lungul văilor, porţi naturale de pătrundere în
masivele forestiere, ca şi în zonele cu relief accidentat.
Fragmentarea şi energia reliefului (lipsit în general de suprafeţe plane) au impus
satului subcarpatic şi montan evoluţii diferite:
 satele de coamă de deal şi versant - cu vatra organizată pe partea cea mai înaltă a
reliefului accesibil, cu revărsări de gospodării spre vale, în general fără texturi şi structuri
evidente, concentrările mergând de la forme polinucleare la risipirea totală a satului;
 satele de coamă montană şi versant - diferite de cele din dealuri prin altitudinea la care
se află, prin dispersarea vetrei în gospodării complet izolate (în Pasul Branului, în Munţii
Apuseni), prin reducerea numărului de locuitori. Pulverizarea vetrei atinge stadiul
contopirii gospodăriilor cu locul de muncă, fiecare gospodărie formând corp comun atât
cu terenurile cultivate, cât şi cu fâneţele şi păşunile naturale, încât întreaga moşie a
satelor apare ca o vatră continuă de aşezări. Caracterul extensiv al economiei pastorale şi
relieful frământat au contribuit la formarea acestui tip de sat.
Vetrele satelor de interfluvii din zonele înalte ridică serioase dificultăţi în gruparea
„crângurilor” şi a gospodăriilor izolate în aşezări închegate. Nevoia valorificării terenurilor
înalte reclamă prezenţa satelor de acest tip, dar forma haotică a reliefului împiedică formarea
unor vetre pe măsura cerinţelor actuale, în ambele cazuri factorii restrictivi (climatici şi
geomorfologici) degradând, în permanenţă, fondul construit şi coeziunea vetrelor.


2.5.6. Tipologia funcţională a aşezărilor

Comunităţile rurale au evoluat în strânsă legătură cu potenţialul productiv al terenului,
cu tehnicile agricole axate pe cultivarea pământului şi creşterea animalelor, ulterior pe
specializarea în domeniul meşteşugurilor şi al activităţilor industriale, cunoscând perioade de
creştere, stagnare sau de regres economic, determinate atât de contextul social-istoric, cât şi
de fenomenele demografice şi economice interne, contactul cu zonele periferice având o
influenţă deosebită în timp.
Criteriile de bază în stabilirea tipurilor de activități specifice așezărilor rurale sunt
structura socio-profesională a populației active, în strânsă corelare cu valoarea producției,
poziția geografică a așezărilor rurale (care justifică în parte existența unor anumite activități
economice) și volumul fluxurilor de navetişti. Pe baza lor, pot fi delimitate 4 mari tipuri
funcţionale de aşezări rurale:
a. aşezări rurale cu funcţii predominant agricole;
b. aşezări rurale cu funcţii predominant industriale;
c. aşezări rurale cu funcţii mixte;
d. aşezări rurale cu funcţii speciale.

a. Aşezări rurale cu funcţii predominant agricole
Asemenea aşezări se caracterizează prin predominarea populaţiei agricole, care
reprezintă peste 65% din populaţia activă, dar şi prin valoarea producţiei agricole ce constituie
peste 70% din totalul producţiei globale a aşezării respective. Populaţia neagricolă pendulează
spre oraşele apropiate, spre diferite puncte de exploatare forestieră sau centre ale industriei
extractive, sau este ocupată pe plan local, în activităţile din sectorul secundar şi terţiar.
Se disting mai multe subtipuri:
a. agricol;
17

b. agricol cu industrie mică şi meşteşugărească;
c. agricol cu rol de cazare a forţei de muncă.
1a. Aşezările agricole – cu un profil agricol ce se modifică în funcţie de necesităţile
economiei şi populaţiei la un moment dat, de mijloacele de producţie existente şi de
ponderea producţiei agricole:
- aşezări cu profiluri cerealiere şi de creştere a animalelor - se suprapun teritorial marilor
unităţi de câmpie şi de podiş, unde culturile cerealiere, respectiv creşterea animalelor şi
culturile cerealiere deţin ponderea cea mai mare;
- aşezări cu profil legumicol - sunt relativ recente. Au apărut şi s-au dezvoltat o dată cu
ascensiunea marilor centre urbane şi industriale, ca bază de aprovizionare a acestora cu
materii prime agricole. Producţia de legume deţine ponderea cea mai mare în totalul
producţiei vegetale, constituind şi principala sursă de venituri a populaţiei;
- aşezări cu profil viticol - în care peste 15% din suprafaţa agricolă este ocupată de vii (cele
predominant viticole au peste 30% din suprafaţa agricolă cultivată cu viţă-de-vie). Le
întâlnim în zonele subcarpatice de la curbură, în unele zone de podiș, dar și la contactul
Câmpiei Mureșului cu Munții Zarand, etc.;
- aşezări cu profil zootehnic - de creştere a animalelor (asociate de cele mai multe ori cu
activităţile forestiere); constituie activitatea de bază în marea majoritate a aşezărilor
montane bogate în păşuni şi fâneţe.
2a. Aşezările rurale cu activităţi agricole, meşteşugăreşti sau ale industriei mici şi
artizanale - se bazează pe valorificarea unor resurse locale de materii prime, menite să
asigure aprovizionarea populaţiei din producţia proprie cu articole de uz casnic şi
gospodăresc - ţesături, confecţii, semiconserve, produse lactate etc.
3a. Aşezări agricole cu rol de cazare a forţei de muncă - le întâlnim în apropierea unor
puternice centre polarizatoare, pe marile artere de circulaţie, caracterizate prin pendularea
forţei de muncă. Funcţia de bază rămâne agricultura (participă cu peste 70% la realizarea
producţiei agricole), însă o bună parte din populaţia activă (uneori chiar peste 50%) s-a
integrat în fluxul activităţii industriale sau terţiare din localităţile rurale sau urbane
învecinate. Un rol deosebit de important în apariţia lor 1-a avut dezvoltarea puternică a
industriei şi serviciilor din oraşul apropiat, concomitent cu modernizarea reţelei de
transporturi. După 1989 numărul lor s-a redus, în urma respingerii forței de muncă din
urban și creșterii șomajului.

b. Aşezări rurale cu funcţii predominant industriale
În cadrul acestui tip funcţional de aşezări rurale peste 65% din populaţia activă
lucrează în industrie, iar valoarea producţiei industriale depăşeşte 70% din producţia globală.
După profilul activităţii industriale se diferenţiază ca subtipuri:
1b. aşezările rurale cu industrie extractivă;
2b. aşezările rurale cu industrie prelucrătoare;
3b. aşezările rurale cu industrie extractivă şi prelucrătoare.
1b. Aşezările rurale cu industrie extractivă - au o largă răspândire în special în zonele
subcarpatice şi de podiş. Apariţia lor a fost favorizată de existenţa zăcămintelor de
cărbune, petrol, gaze naturale, sare, roci de construcţie, care au înlesnit construirea unor
importante obiective industriale.
2b. Aşezările rurale cu industrie prelucrătoare a materiilor prime agricole sau minerale –
sunt prezente în toate regiunile geografice, diferențiindu-se în funcţie de gradul de
specializare a producţiei agricole, forestiere sau minerale, de capacitatea de producţie şi
importanţa în teritoriu a unităţii respective.
18

3b. Aşezările rurale cu industrie extractivă şi prelucrătoare - au o largă răspândire în special
în zonele subcarpatice și carpatice, cu importante resurse de sol și subsol ce permit
dezvoltarea unor activități industriale de exploatare și prelucrare.

c. Aşezări rurale cu funcţii mixte
Acestei categorii îi aparţin aşezările rurale în care activităţile agricole şi neagricole deţin
ponderi aproximativ egale, între 35 - 65%. Se disting mai multe subtipuri:
1c. agro-industriale– unde activitățile agricole se asociază cu cele industriale (de exemplu:
Baloteşti–jud. Ilfov, Fântânele–jud. Mureş, Fundu-Moldovei–jud. Suceava;
2c. agro-forestiere– funcția agricolă se asociază cu exploatarea și prelucrarea lemnului;
3c. agro-piscicole- în special în Delta Dunării, dar şi în regiunile de câmpie şi podişuri , axate
pe diferite activitățile agricole și piscicultură – practicată în heleșteiele/iazurile amenajate
special (Câmpia Crişurilor, Câmpia Transilvaniei, Câmpia Moldovei);
4c. agricole cu activităţi în transporturi – legate, în primul rând, de existenţa unor noduri de
cale ferată, apărute în interiorul unor zone agricole;
5c. agro-industrial şi de servicii – sate agro-industriale în care peste 15% din populaţie
lucrează în sectorul terţiar.

d. Aşezări rurale cu funcţii speciale
Satul prezintă valenţe potenţiale inimaginabile. Prin poziţia lui în regiuni geografice
complexe, prin tradiţiile milenare ale locuitorilor săi el conservă, de regulă, valori de mare
interes turistic. Aprecierea funcţiei turistice ar putea modifica sau orienta multe din
concepţiile actuale de modernizare a satului. Investiţiile în acest scop sunt realmente
profitabile, atât pentru investitori, cât mai ales pentru localnici.
Valorificarea turistică, deşi moderată, grupează funcţional satele în:
1d. aşezări rurale cu funcţii turistice - în care peste 25% din populaţia activă este ocupată în
servicii, alături de funcţiile agricolă, forestieră sau chiar industrială. Deşi majoritatea lor
sunt de importanţă regională sau locală, există şi aşezări rurale cu funcţii turistice de nivel
internaţional ( Bran, Jina, Arieșeni,Voineasa etc.).
2d. aşezări rurale cu funcţii piscicole şi turistice – specifice în cazul României, în peisajul
geografic al Deltei Dunării, cu un fond turistic deosebit, unic în Europa.




III. AȘEZĂRILE URBANE

Orașul – prin modul său de organizare teritorială, dar mai ales prin funcțiile pe care
le îndeplinește – reprezintă forma superioară în evoluția așezărilor omenești (V. Cucu,
1974, p. 170). El se afirmă ca un sistem economico-geografic bine organizat și clar
conturat în peisajul geografic prin componentele sale de bază: rezidențial-teritoriale și
structural-funcționale.
În rețeaua așezărilor omenești orașul acționează ca un element polarizator al forței de
muncă, al bunurilor și resurselor naturale de pe spații care depășesc de zeci și chiar sute de ori
perimetrul construit sau pe cel administrativ-teritorial.
Geografii, istoricii, sociologii, antropologii etc. ar putea da, fiecare, propriile explicaţii
ale existenţei oraşelor: oraşul ca un centru administrativ pentru controlul unui teritoriu;
oraşul ca un zid de apărare împotriva agresiunilor din afară; oraşul ca un mod specific de
19

organizare a spaţiului; oraşul ca un izvor de cultură etc. Sunt conceptualizări care au
dominat în diferite perioade istorice.
Oraşul este o realitate care s-a impus atenţiei geografilor încă din secolul XIX, explozia
urbană din ultimele decenii amplificând aceste orientări. Este un spaţiu intens populat, cu un
înalt grad de concentrare şi organizare, care se dezvoltă în anumite condiţii de timp şi
spațiu, graţie convergenţei forţelor de producţie şi în permanentă opoziţie cu satul.
V. Mihăilescu (1928) considera oraşul „...o formă de organizare a spaţiului geografic
în vederea concentrării, prefacerii şi redistribuirii bogăţiilor şi a energiilor sociale...”.
„Este mult adevăr în această definire” sublinia, în 1974, V. Tufescu şi continuă: „Din ce
în ce mai mult însă oraşul nu este privit doar ca un fenomen economic, el definindu-se nu
numai prin funcţiile comerciale (care concentrează şi redistribuie) şi industriale (care
transformă materiile prime), ci mai mult prin ocupaţiile neeconomice, de ordin cultural,
administrativ, de ocrotirea sănătăţii, servicii etc. El este privit ca un «centru de decizie»
pentru zona înconjurătoare pe care o îndrumează şi o diminuează sub toate raporturile”
(V. Tufescu, România, 1974).
„Pentru oraş se vehiculează părerea unui triplu aglomerat, respectiv, concentrare de
populaţie rezidentă, care lucrează preponderent în industrie şi servicii, dominaţia
activităţilor industriale (într-o primă etapă) şi concentrarea activităţilor comerciale şi de
servicii pentru populaţie, dar şi pentru întreprinderi industriale” (I. Ianoş, 2000, p. 20).
Orașele sunt considerate, întro accepțiune mai largă, formațiuni spațiale distincte ce se
caracterizează printr-o densitate ridicată a populației și construcțiilor, prin fizionomii
arhitectonice specifice, printr-o multitudine de funcții predominant neagricole, prin
capacitatea de a influența și polariza spațiul extraurban, în funcție de forța economică și
organizatorică (V. Cucu, 1984).
Din analiza încercărilor de definire se desprind câteva trăsături, câteva elemente
comune:
 tendinţa de a opune permanent conceptul de oraş celui de sat;
 concentrarea considerabilă a populaţiei şi locuinţelor (predominant colective şi mai
puţin individuale);
 existenţa unui număr minim de locuitori (variabil de la un stat la altul, în general);
 un cadru şi un mod de viaţă specific, ce oferă un confort social ridicat, diferenţiat şi
totodată specific sub aspectul muncii, cazării, deservirii, echipării tehnice şi recreerii;
 concentrarea activităţilor economice neagricole, accentul punându-se pe industrie,
comerţ, administraţie, servicii etc., deoarece în spaţiul urban se transportă, se
prelucrează, se cumpără şi se vând materii prime şi produse finite, se face educaţie, se
conduc întreprinderile de stat, sau pur şi simplu se locuieşte etc.



3.2. Condiţionări fizico-geografice, istorice şi socio-economice ale
urbanizării

România se remarcă, în primul rând, prin poziţia sa geografică, la răscrucea unor
importante drumuri de largă circulaţie dinspre Europa Nordică spre Europa Sudică, sau
dinspre centrul continentului spre estul acestuia, drumuri folosite din timpuri îndepărtate. Este
de relevat, de asemenea, rolul deosebit pe care l-a avut şi îl are Dunărea, una dintre căile
europene cele mai active, atât sub raportul circulaţiei, cât mai ales al legăturilor politice dintre
state. La aceasta se adaugă varietatea reliefului României şi prezenţa unor bogate resurse
naturale, care au favorizat relaţii active cu regiunile învecinate, sau chiar cu cele mult mai
îndepărtate.
20

Este normal ca în aceste condiții să fi apărut centre de schimb şi de târg, de popasuri
sau de apărare, dintre care unele, potrivit condiţiilor social-istorice ale vremurilor, au decăzut,
iar altele au progresat continuu sub formă de oraşe, până în zilele noastre.
Văile largi ale coroanei muntoase au permis popularea din timpuri străvechi, iar la
intrarea sau la ieşirea drumurilor din munţi, în pasurile de culme au apărut numeroase "centre
de supraveghere", de apărare, de vamă, situaţii care au generat multe din oraşele de astăzi
(oraşe "dublete", oraşe "poartă" ş.a.).
Câmpiile oferă terenuri fertile, ceea ce creează premise economice de importanţă
deosebită pentru orice categorie de oraş. Dealurile(inclusiv regiunile subcarpatice), bogate în
resurse ale subsolului şi cele ale solului, constituie zona de intensă concentrare a populaţiei,
fiind atrasă de exploatarea şi prelucrarea materiilor prime, de efectuarea schimburilor, de
pitorescul regiunii etc. La acestea se adaugă zona litorală şi Valea Dunării, care prin poziţia
şi importanţa lor în viaţa poporului român au favorizat apariţia, suprapunerea şi succesiunea
celor mai variate tipuri de centre urbane.
Din multitudinea factorilor care au conlucrat la formarea şi dezvoltarea actualei reţele
de localităţi urban, în ansamblu, hotărâtori se dovedesc a fi factorii istorico-economici.
Apariţia şi consolidarea oraşelor antice sau feudale sunt legate, ca şi în Europa Occidentală,
de diviziunea continuă a muncii, de separarea treptată a meşteşugarilor, de agricultură şi,
implicit, de perfecţionarea uneltelor de producţie.
Perioada antică, ca de altfel în întreaga Europă, se remarcă printr-o frecvenţă relativ
mare a centrelor urbane. Prăbuşirea sclavagismului determină şi pe teritoriul ţării noastre
decăderea oraşelor, care se revigorează însă începând cu secolele X-XI, ca rezultat al
dezvoltării meşteşugurilor şi comerţului. Este un fapt bine cunoscut că după năvălirile tătare
(mijlocul secolului al XIII-lea) încep să apară pe teritoriul ţării noastre (atestate de
documente) orașe cetăți și târguri, în care separarea agriculturii de meşteşuguri este de 5-10
ori mai evidentă decât în satele obişnuite.
Ulterior, mai ales în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, ca un fenomen general,
viaţa urbană se amplifică. Apar oraşe a căror situare ţine seama de vechile aşezări, pe ruinele
sau în apropierea cărora se formează (Constanţa, Arad, Oradea, Cluj, Turda) şi de drumurile
comerciale deja cunoscute (Brăila, Galaţi, Braşov, Sibiu, Sighişoara, Bistriţa).
S-a dovedit că în toate timpurile drumurile au avut un rol deosebit în formarea şi
dezvoltarea centrelor urbane. În timpul Daciei romane sunt cunoscute drumuri de mare
importanţă economică şi strategică care presupun existenţa unor puncte de sprijin pentru
schimb, tranzit, apărare, administraţie etc.
Sunt bine cunoscute drumurile ce porneau de la Dunăre, de la Sucidava (lângă Turnu
Măgurele de azi) şi treceau prin Lederata (Banat), Tibiscum, Sarmizegetusa, având ramificaţii
spre Potaisa, Napoca, Porolissum sau spre Dierna (Orşova), Drobeta, Pelendava. Sunt, de
asemenea, cunoscute drumurile de pe valea Oltului sau de pe valea Mureşului, din Apuseni
sau Dobrogea.
Ulterior, căile ferate instalate de-a lungul vechilor drumuri comerciale au produs, de
asemenea, schimbări importante în evoluţia oraşelor, aproape toate oraşele României fiind
legate direct de căi ferate, sau sunt amplasate la mică distanţă de acestea. De-a lungul
principalelor magistrale de căi ferate, suprapuse vechilor drumuri comerciale şi treptelor de
relief, se înşiră - la distanţe aproape regulate -"de o poştă"- oraşe, vechi târguri, ca: Suceava,
Bacău, Focşani, Buzău, Ploieşti, Roşiori, Caracal, Craiova etc.
Pe liniile de trafic foarte intens se dezvoltă adevărate axe urbane continui: Braşov-
Ploieşti-Bucureşti, Constanţa-Mangalia, ş.a. Oraşele mari ale ţării sunt situate, de regulă, pe
axe duble de circulaţie (căi ferate şi şosele).
La intersecţiile principalelor căi de comunicaţie s-au dezvoltat oraşe mari, formându-
se azi adevărate zone urbane: Bucureşti, Braşov, Craiova, Timişoara, Arad, Sibiu, Baia Mare,
21

laşi, Ploieşti, Piteşti. Pe liniile de trafic foarte intens se dezvoltă adevărate zone urbane
continui: Braşov-Ploieşti-Bucureşti, Constanţa, Mangalia, Odorheiu, Blaj ş.a. Oraşele mari ale
ţării sunt situate de regulă pe axe duble de circulaţie (căi ferate şi şosele).
Caracterul formării oraşelor din ţara noastră este strâns legat şi de o serie de fapte de
interes istoric, rămase încă vizibile în centrele oraşelor de astăzi. Oraşele formate pe vechile
nuclee se aseamănă, sub aspectul planului şi al structurii lor, cu tipul oraşului Europei
Occidentale, unde elementele antice au fost mai bine conservate şi amplificate, generând aşa
numitul oraş-feudal.
Perioada atât de frământată a feudalismului reflectă o anumită stagnare în dezvoltarea
oraşelor, fapt dovedit de însăşi structura lor urbanistică, castelele feudale fiind adesea
înlocuite prin case întărite aflate, de obicei, în partea cea mai bine apărată a oraşului. În multe
dintre oraşele actuale recunoaştem ca germen al dezvoltării spațiului urban fie cetatea, fie
catedrala, palatul sau curtea domnească.
Oraşele din Transilvania, aflate sub influenţa directă a modului de viaţă din Occident,
conservă şi dezvoltă în mod deosebit însuşirile dobândite în epoca feudală, în timp ce oraşele
din Moldova şi Ţara Românească păstrează mai pregnant elementele originii lor rurale.
Oraşul modern în România, ca şi în alte ţări ale Europei, corespunde fazelor de
dezvoltare şi evoluţie a muncii industriale. Un rol important revine proceselor de valorificare
a resurselor subsolului, dezvoltării unor ramuri industriale stimulate de dezvoltarea complexă
a agriculturii.
În zilele noastre urbanizarea nu se datorează exclusiv forţelor economice, factorii de
cultură, de educaţie, politici şi sociali afirmându-se într-un rol deosebit de important. Dacă la
toate acestea adăugăm electrificarea (4/5 din numărul total de sate), mecanizarea agriculturii
în general, dotarea tehnică edilitară (îndeosebi alimentarea cu apă potabilă), însumăm toate
atributele caracteristice a ceea ce numim urbanizarea satului.



3.3. Generații de oraşe pe teritoriul României

Apariția și ulterior dezvoltarea treptată a orașelor a fost în strânsă legătură cu
cristalizarea și dezvoltarea forțelor de producție, dezvoltarea meșteșugurilor, schimburilor și
transporturilor. În funcție de perioadele istorice în care au apărut se conturează câteva
generații de orașe:
 orașe antice,
 orașe feudale (medievale),
 orașe moderne,
 orașe contemporane.

3.3.1. Generația orașelor antice

a) Colonizarea elenă a litoralului Mării Negre, în sec. VII- VI î.e.n., a dus la apariția
orașelor state fortificate – numite polis-uri – Histria, Tomis, Callatis pe țărmul dobrogean.
Aceste orașelor state fortificate, cu specific comercial, au întreținut relații de schimb active cu
sciții și geții, jucând un rol deosebit în ridicarea nivelului economic al ținuturilor învecinate.
b) Cele mai vechi formațiuni de tip urban ale autohtonilor pot fi considerate davele
dacice din secolele IV î.e.n. - II e.n. Ele erau așezări aglomerate, în general centre tribale cu
funcții economice, militare, politice și religioase. Dintre cele 44 de dave figurate pe harta lui
Ptolemeu amintim:
22

 în Moldova – Petrodava (Bâtca Doamnei – Piatra Neamț), Piroboridava (Poiana
Nicorești, jud. Galați), Tamisidava (Răcătău de Jos, jud. Bacău) etc.,
 în Muntenia și Oltenia – Ramidava (Drajna de Sus, pe Buzău), Argedava (Popești pe
Argeș), Rusidava (Drăgănești pe Olt), Sucidava (Celei, lângă Corabia) etc.,
 în Dobrogea – Capidava (pe Dunăre, la sud de Hârșova),
 în Transilvania – Cumidava (Râșnov), Dacidava (Carei ?), Singidava (Deva? sau
Cugir ?), Ziridava (Pecica pe Mureș) etc.
c) Sub ocupația romană majoritatea davelor dace și a polisurilor grecești au fost
preluate și cunosc o nouă înflorire. În Dacia Romană, ca și în restul imperiului, orașele erau
de două categorii - municipii și colonii - acestea din urmă fiind cele mai importante. În
această perioadă pot fi menționate ca orașe mai cunoscute: Ulpia Traiana Sarmizegetusa –
ridicată de romani pentru a deține funcția de capitală religioasă și culturală; Napoca (Cluj
Napoca) - municipiu și apoi colonia, important nod rutier și centru economic; Drobeta
(Drobeta-Turnu Severin)– port și nod rutier; Dierna (Orșova)– port și nod rutier pe drumul
imperial spre Sarmizegetusa; Apullum (Alba Iulia)– punct strategico-militar și nod rutier;
Ampelum (Zlatna) – municipiu, centrul administrației minelor de aur; Romula (sat Recaș pe
Olt) – important nod rutier, înființat în zona agricolă a Olteniei; Turris (Turnu Măgurele) –
construi de Traian la 3 km sud de Turnu Măgurele; Germisara (Geoagiu Băi); Aquae (Călan
Băi) etc.
Unele orașe s-au specializat în diferite direcții: țesături de lână - Apullum, podoabe de
aur - Ampelum, gravarea pietrelor prețioase - Romula, piese turnate din plumb - Sucidava, în
timp ce altele valorificau apele termale - Germisara, Aquae, Aqua Hercules.
În perioada care a urmat retragerii romane din Dacia (după 271), viața urbană a
decăzut, populația autohtonă continuând să participe la târgurile periodice pentru schimbul de
produse (I. Șandru, 1978). Multe orașe au dispărut, altele s-au ruralizat, locațiile cu funcții
urbigene caracteristice acestei perioade fiind târgurile (termen preluat de la slavi, sec. VI-IX,
pentru a desemna locurile de schimb), care au apărut în punctele cele mai favorabile
schimburilor de produse, în lungul văilor și drumurilor comerciale, în fața pasurilor
transcarpatice și a vadurilor peste râuri, în punctele de vamă sau de apărare etc.
Orașele feudale din Transilvania sunt menționate de cronicile maghiare, iar cele din
Moldova și Țara Românească de cronicile ruse.

3.3.2. Generația orașelor feudale (medievale)

În perioada feudală o serie de orașe antice nu s-au mai refăcut (Halmyris = Dunavățu
de Jos – Razim, Histria, Sucidava, Romula, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, etc.). Condițiile
geografice și istorice au favorizat însă refacerea altora, chiar și după repetate distrugeri –
Tomis, Callatis, Turris, Dierna, Aegyssus (Tulcea), Noviodunum (Isaccea), Aquae, Napoca,
Apullum etc.
Orașele feudale din Transilvania sunt menționate de cronicile maghiare, iar cele din
Moldova și Țara Românească de cronicile ruse.
În Transilvania majoritatea orașelor s-au dezvoltat ca orașe libere, doar o mică parte
au luat ființă pe proprietăți feudale, pe lângă castele. Istoricul Șt. Pascu distinge aici două
tipuri de orașe – civitas (Turda,Cluj, Alba Iulia ) și oppidum(târg). Invazia tătară din 1241 a
dat o puternică lovitură orașelor feudale abia înfiripate, fiind distruse Rodna, Turda, Cluj,
Alba Iulia, Sibiu, Arad, Oradea etc.
După retragerea tătarilor orașele ardelene se refac , luându-se o serie de măsuri - prin
ridicarea unor fortificații solide. Se conturează, astfel, "orașele fortărețe" ("burguri") din
centrul și vestul țării ( Brașov, Sighișoara, Mediaș, Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Turda, Deva,
Caransebeș, Lugoj, Oradea etc.), dar și o serie de târguri (Abrud, Târgu Mureș, Vințu etc.).
23

În Munții Apuseni s-a organizat o confederație de orașe miniere – Abrud, Baia de Criș,
Băița, Baia de Arieș.
În Moldova și Țara Românească târgurile și orașele au avut condiții mai bune de
înfiripare și dezvoltare după întemeierea politică a acestora (1359 și, respectiv, 1330).
Numărul acestora a fost însă mai mic,în comparație cu Transilvania, majoritate fiind generate
de prezența drumurilor comerciale, a punctelor de vamă și vad, a reședințelor domnești și
cetăților de apărare, meșteșugurilor și porturilor.
Istoricul P.P. Panaitescu susține că în Moldova și Țara Românească orașele s-au
format, inițial, în jurul centrelor întărite ale feudalilor,locali, provenind din așa numitele
"târgușoare de vale". De altfel, un număr apreciabil de așezări urbane poartă numele unor
văi: Curtea de Argeș, Buzău, Târgul Jiului, Târgul Gilortului (Bengeștiul de azi), Târgu
Trotușului, Râmnicu Sărat, Bârlad, Siret, Suceava, Vaslui etc. Au fost cazuri când orașele au
fost fondate din inițiativa domnitorilor: Baia (capitală a Moldovei între 1359-1365), Roman
(1391), Caracal (1589), Ploiești(1507) etc.
Atât în Moldova cât și în Țara Românească unele târguri care au funcționat ca vămi
pe drumuri comerciale au dispărut (Târgșor – de lângă Ploiești, Gherghița – lângă Mizil, etc.)
La baza dezvoltării orașelor feudale din spațiul geografic românesc au stat
meșteșugurile organizate în bresle, dezvoltarea comerțului și transporturilor. Sub influența
factorilor urbigeni, orașele s-au dezvoltat mai bine în Transilvania, unde au fost susținute de
puterea centrală, prin scutiri și privilegii: Brașov, Făgăraș, Rodna, Sebeș. Orașele din această
perioadă istorică aveau vetre bine conturate, străzi relativ ordonate, cu clădiri din paiantă,
pământ și piatră, având prăvălii, sedii de asociații, edificii publice la parte. Locuințele erau
aglomerate, de obicei, în jurul unui nucleu central (foste cetăți, curți domnești sau boierești).
Mărimea demografică a orașelor era destul de diferită – Brașovul, cel mai mare oraș al
Transilvaniei, nu avea decât circa 13.200 loc.,iar altele și mai puțin – Clujul 6.400 loc.,
Oradea circa 6000 loc.,Timișoara și Arad în jur de 4.000-5.000 loc. fiecare.

3.3.3. Generația orașelor apărute în perioada modernă (1821- 1947)

În secolele XIX și prima jumătate a sec. XX rețeaua urbană s-a completat cu puține
orașe deoarece industria, care a început să se dezvolte, s-a sprijinit în primul rând pe orașele
deja existente și mai puțin pe unele sate, având în vedere că economia avea un ritm lent și un
caracter predominant agrar. O creștere mai spectaculoasă a formațiunilor de tip urban a avut
loc în Moldova – unde s-au înființat numeroase târgușoare (de ex. în anul 1860 existau aici 48
de târgușoare, dintre care multe au dispărut ulterior). Puține localități au devenit orașe și în
Țara Românească, majoritatea în Câmpia Română, legate de comerțul cu produse agricole, în
special cu cereale (Slobozia, Alexandria, Călărași, Calafat, Corabia, Turnu Măgurele, Sinaia,
Drăgășani, etc.).
În anul 1912 România avea doar 119 orașe, deoarece multe dintre acestea și-au pierdut
funcția urbană încă în perioada medievală (Baia, Gherghița, Tîrgșor, Cotnari, Tismana,
Miercurea Sibiu, Șiria etc.).
După 1912 rețeaua urbană s-a completat cu 28 (1912-1930) respectiv cu 10 (1930-
1948) orașe a căror funcții generatoare de orașe au fost, în principal, industria și intersecțiile
de căi feroviare. Au dispărut ca orașe Cojocna, Chilia Veche, Mahmudia, Ocna Sibiului, Ion
Corvin.

3.3.4. Generația orașelor apărute în perioada contemporană

În condițiile unui ritm alert de dezvoltare a industriei și construcțiilor, a funcțiilor
balneare și a altor servicii, o serie de localități au primit, prin decrete, statut urban, astfel încât
24

numărul orașelor a crescut succesiv de la 171 în anul 1956 la 183 în 1968, 262 în 1992, 267 în
anul 2002 și 320 în 2011.
După 1960 , ca urmare a politicii de industrializare generală, a colectivizării forțate și
a accentuării migrației dinspre rural spre urban, prin Legea împărțirii administrativ-
teritoriale/1960 un număr de 16 localități cu funcții industriale ți de servicii au primit statut
urban (ex. Cugir, Călan, Copșa Mică, Oțelu Roșu, Bicaz, Uricani, Motru, Bălan, Ineu,
Sângeorz Băi etc.).
Cel mai mare număr de orașe s-a decretat cu ocazia împărțirii administrativ-
teritoriale din 1968, respectiv 53 de noi orașe (Zlatna, Băile Tușnad, Ocna Sibiului, Curtici,
Nădlac, Hârlău, Darabani, Novaci, Topoloveni, Horezu, Comarnic, Năvodari, Titu etc.), la
baza decretării cărora au stat o serie de criterii:
- un număr de cel puțin 5000 de locuitori,
- un profil economico-social bine conturat,
- o înzestrare tehnico-edilitară corespunzătoare,
- o poziție geografică avantajoasă pentru a se putea menține și dezvolta.
Completarea rețelei urbane s-a făcut în 1989 cu încă 24 de orașe (Valea lui Mihai,
Ianca, Avrig, Fundulea, Nehoiu, Lehliu Gară, Ovidiu, Rovinari etc.) – cu un profil economic
destul de diferit, localizate în zone rurale cu puține localități urbane. După acest an au fost
decretate treptat alte orașe, astfel încât numărul lor a ajuns la 320 în prezent (2011).



3.4. Tipuri genetice de oraşe pe teritoriul României

Pe teritoriul României se disting câteva tipuri genetice ale vieţii urbane, printre care:
 fortăreaţa ori cetatea,
 târgul,
 porturile,
 oraşe întemeiate pe baza resurselor primare,
 oraşe decretate pe baza antecedentelor rurale.
Asemenea formaţiuni tipice evoluţiei urbane pe teritoriul României se evidenţiază în
diferite epoci şi în anumite condiţii ale mediului natural; se dezvoltă paralel, se suprapun, se
succed sau se elimină unele pe altele într-o anumită perioadă.

Cetăți, fortărețe
Putem considera cetatea şi fortăreaţa ca fiind formaţiuni simple, şi adesea faze
embrionare ale mediului urban pe teritoriul ţării noastre. Este cunoscut că, în marea lor
majoritate, centrele urbane antice s-au născut din necesităţile de apărare, politice sau
religioase, dezvoltând paralel şi necesităţile economice. Locurile întărite, alese de triburi în
prima fază de dezvoltare, servesc nu numai ca punct de apărare ci şi ca loc de depozitare
vremelnică.
Funcţia de apărare a unor așezări de tip urban devine treptat funcţie militară, izvorâtă
din necesitatea de apărare a teritoriilor autohtone. Aceste centre sunt, după părerea noastră,
acele "oppida" descrise mai târziu de Ptolemeu. Oppida este apreciată ca tip de aşezare
întărită cu caracter cvasiorăşenesc și reprezintă o formă de evoluţie superioară stadiului
sătesc.
Pe măsura consolidării statului dac, unele "oppida" capătă alături de funcţiile militare
și funcţii politice (cele mai numeroase), funcţii administrative şi chiar comerciale. Apar
cunoscutele "dava" (cetăţi dacice) ca Sucidava, Pelendava, Argedava, Ramidava,
Piroboridava, Buridava, numeroase (şi nu întâmplător) în regiunile sudice şi sud-estice ale
25

teritoriului actual al ţării, cu caractere militare, economice, politice şi religioase mult mai
dezvoltate, având funcţii urbane reale.
La sfârşitul secolului al III-lea Î.Hr., ne sunt cunoscute cetăţi geto-dacice importante
ca cele de la Piscul Grăsanilor pe Ialomiţa, Tinosul pe Prahova, Popeşti pe Argeş (Argedava)
care întreţin legături şi primesc influenţa din partea Traciei de Sud.
În preajma anului 100 î.Hr. apar o serie de dave care se înmulţesc pe întreg cuprinsul
ţării. Sunt cunoscute mai ales cele din Munţii Orăştiei (Sarmizegetusa - cetatea de scaun) şi
sunt nelipsite în zonele de exploatare a bogăţiilor subsolului și solului din centrul şi vestul
ţării (Germisara - în limba dacă însemnând "cald izvor"), Porolissum, Napoca.
Aşezări de tip "cetate" sunt şi coloniile greceşti de pe ţărmul Mării Negre, considerate
cele mai vechi oraşe de pe teritoriul ţării noastre. Este vorba de "polis"-urilegrecești (orașe
cetăți) - centre urbane ale civilizaţiei elene, specifice zonei litorale a Mării Negre: Histria
(întemeiată în anul 657 î.Hr.), Callatis (sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr.) şi Tomis (mijlocul
secolului al III-lea î.Hr.).
Atât sub aspect urbanistic cât şi al funcţiilor multiple pe care le îndeplineau, oraşele-
cetăţi menţionate au o semnificaţie deosebită, formând un tip genetic aparte. Istoria relaţiilor
dintre oraşele cetăţi greceşti din Dobrogea şi restul teritoriilor geto-dacice nu poate decât să
ne confirme existenţa, încă de pe acele timpuri, a unor cetăţi autohtone bine întărite,
organizate, jucând chiar rolul unor cetăţi comerciale de tranzit.
Cea mai clară formaţiune urbană o constituie castrele, iar mai târziu cetăţile romane
care pot fi grupate într-un subtip genetic bine individualizat, deosebindu-se prin modul de
organizare de cetăţile colonii greceşti de pe ţărmul Mării Negre. Acestea expresia unei
dezvoltări rapide a unor cetăţi autohtone, supuse intereselor Imperiului roman. Ceea ce apare
deosebit de semnificativ este numărul mare al acestor cetăţi pe întreg cuprinsul Daciei
ocupate. Numai în lungul Dunării (de la Durostorun la Argamun - capul Dolojman) sunt
identificate peste 50 de asemenea cetăţi. Apariţia unui număr impresionant de astfel de
aşezări, în scurt timp, sugerează ideea că marea lor majoritate reprezintă forme superioare de
organizare ale fostelor cetăţi dacice.
Rolul cetăţilor romane a fost covârşitor în dezvoltarea mediului urban pe teritoriul
ţării noastre. Introducerea unei culturi arhitectonice superioare, funcţiile multiple pe care le
dezvoltă cetăţile romane fac din acestea adevărate oraşe ale lumii sclavagiste. Tipul de oraşe-
cetăţi romane se impune printr-o organizare urbanistică net superioară tipurilor de cetăţi
anterioare, este prezent pe întreg teritoriul ţării, cu excepţia cetăţilor cu funcţii exclusiv
militare, politice din Munţii Orăştiei, care conservă şi dezvoltă funcţiile vechilor cetăţi
autohtone. Oraşele-cetăţii din timpul ocupaţiei romane îşi dezvoltă mai mult funcţiile
economice şi spirituale şi devin mai târziu, în procesul formării şi închegării poporului român,
centre de organizare teritorială a cnezatelor şi apoi ale judeţelor.
Cetăţile feudale, formaţiuni urbane încadrate în tipul generic de fortăreaţă, se dezvoltă
pe vetrele sau în apropierea vechilor fortăreţe, a centrelor urbane existente sau a unor sate mai
evoluate. Cetăţile medievale, de regulă, sunt înconjurate de ziduri care îndeplineau două
funcţii, de apărare şi de adăpost pentru populaţie în caz de invazii.
Migraţiile popoarelor lasă puternice amprente asupra fizionomiei urbane. Numărul
oraşelor scade, viaţa internă urbană se reduce. Oraşele şi târgurile din Moldova consolidează
curţile domneşti, pentru asigurarea puterii politice şi desfăşurarea unei vieţi economice strâns
legate de specificul local. Oraşele din Transilvania dominate de influenţa din afară îşi
consolidează, în primul rând, zidurile de apărare şi edificiile administrative, care devin
monumentale. Aici îşi găsesc condiţii de siguranţă meşteşugarii şi negustorii. Oraşele din
Ţara Românească depind în mare parte de boierime, rămân oraşe deschise îndeosebi
schimbului de produse, fără posibilităţi de consolidare militară.
26

În aceste condiţii tipul genetic de oraş-fortăreaţă îşi pierde treptat însuşirile iniţiale,
favorizând dezvoltarea, pe întreg cuprinsul ţării, a unui număr considerabil de oraşe sau centre
urbane, cu funcţii predominant comerciale
4
.
O mărturie a caracteristicilor oraşelor cu funcţii de cetate sunt trăsăturile centrelor
istorice, care s-au păstrat de-a lungul vremurilor. Din aceste puncte de vedere distingem
diversele tipuri de centre istorice:
- oraşe ale căror centre istorice s-au păstrat nealterate în plan orizontal şi vertical,
caracteristic acestui tip fiind oraşul Sighişoara, unde intervenţiile constructorilor privesc
lucrări de conservare, restaurare, şi confort modern.
- doua categorie din această clasificare o formează oraşele ale căror centre istorice s-au
păstrat nealterate în plan orizontal, însă au suferit modificări substanţiale pe plan vertical, în
această grupare se situează oraşele: Cluj, Braşov, Sibiu.
- a treia categorie grupează oraşele în care au avut loc intervenţii asupra centrului
istoric atât prin plan orizontal (trama stradală) cât şi vertical. Aici sunt incluse fostele raiale
turceşti (Giurgiu, Brăila, Turnu Măgurele).

Târgurile
Târgurile se disting ca centre cu funcţii de schimb permanente, periodice sau de
tranziţie. Forma cea mai expresivă a acestui tip o putem urmări din perioada convieţuirii
romano-slave, când aşezările de acest fel sunt atestate în documentele istorice sub denumirea
de târguri.
De regulă, târgurile au prosperat până în zilele noastre şi sunt situate în zonele naturale
de contact, îndeosebi în zonele colinare, în locurile mai îndepărtate de "marginile" ţării.
Aproape fiecare apă curgătoare şi-a avut sau şi-a menţinut târgul ei (Tismana - pe râul
Tismana, Târgu Jiu - pe Jiu, Curtea de Argeş - pe Argeş, Târgul Sucevei - pe Suceava, Târgul
Mureşului - pe Lăpuş etc.). În funcţie de condiţiile de dezvoltare economico-socială şi istorică
din Ţările Române, târgurile s-au diferenţiat generând o serie de subtipuri, în funcţie de
intensitatea funcţiilor şi de poziţia lor geografică.
Oraşele-târguri - centre de schimb, dezvoltate şi apărute pe baza unor antecedenţe
rurale, sunt oraşele de astăzi rezultate prin dezvoltarea unor aşezări rurale recunoscute ca sate
în epoca feudală. Multe sunt citate a fi pe vechile ruine daco-romane sau alături de acestea.
Este vorba de Târgu Jiu, Târgu Mureş, Arad, Miercurea-Ciuc (târgul de miercuri din Ciucuri),
Turda, Câmpulung, Craiova, Satu Mare, Bacău, Ploieşti. Unele oraşe au preluat şi intensificat
funcţiile agricole devenind (în raport cu poziţia lor geografică faţă de drumurile comerciale),
pieţe de schimb sau de negoţ.
Oraşele-târguri - centre de meserii şi comerţ, dezvoltate pe baza unor aşezări rurale
devenite reşedinţe administrative sau religioase, sau în apropierea acestora. Sunt de fapt satele
româneşti care au devenit prin poziţia lor economico-geografică sau strategică reşedinţe
nobiliare sau domneşti: Bucureşti, Târgovişte, Iaşi, Suceava, Alba-Iulia, Piatra-Neamţ.
Oraşele-târguri fortificate, dezvoltate pe antecedente rurale, au în vedere formaţiuni
care prin poziţia lor economică faţă de drumurile comerciale, în condiţii politice şi geografice
favorabile, au devenit centre cu o activitate de comerţ şi meserii, iar cu timpul oraşe. Prin
poziţia lor în teritoriu în faţa năvălirilor, pericolului din afară în general, ele au fost
transformate în puncte strategice căpătând caractere şi funcţii care le-au îndepărtat de târgurile

4
Este demn de subliniat faptul că din toate denumirile date centrelor urbane în antichitate, singură aceea de
"civitas" (cetate) rămâne în uzul limbii române până în zilele noastre, pe întreg cuprinsul ţării. Aceasta în timp ce
celelalte (urbs, colonia, oppidum, municipium) rămân numai în scrierile de cancelarie. Este o dovadă
incontestabilă a fenomenului însăşi, de o intensitate permanentă în teritoriu care a înrădăcinat adânc denumirea
de cetate devenită deja populară
27

propriu-zise. Din asemenea categorii fac parte oraşele Braşov, Sighișoara, Sibiu, Mediaş,
Bistriţa, Cluj, Sebeş ş.a.
Oraşele-târguri dublete sunt centre urbane generate, în principal, de funcţiile de
schimb şi de tranzit, oraşe influenţate de poziţia lor faţă de coroana Carpaţilor. Pornind de-a
lungul Carpaţilor româneşti putem constata o simetrie aproape continuă în aşezarea unor oraşe
dată de existenţa văilor ca Dunărea, Jiul, Oltul. Un prim exemplu îl formează oraşele Drobeta
Turnu-Severin - Orşova, Târgu Jiu - Haţeg (oraşe situate la capetele drumului alpin daco-
roman care unea ţinuturile Olteniei de azi cu nucleul statului dac din Munţii Orăștiei, iar mai
târziu cu vechile centre de exploatare a resurselor miniere ale Daciei). Oraşul Haţeg apare, de
asemenea, ca oraş dublet în raport cu oraşul Caransebeş, prin intermediul râului Bistra.
Pe valea Oltului, de o parte şi de alta a Carpaţilor Meridionali, au luat naştere două
vechi centre urbane Sibiu şi Râmnicu Vâlcea, cunoscute prin funcţiunea lor de castre încă din
timpul ocupaţiei romane şi ca importante oraşe în epoca înfloririi comerţului din feudalism.
Valea Prahovei a favorizat apariţia a două oraşe dublete mari Braşov şi Ploieşti (ca
intermediare ridicându-se Predeal şi apoi Sinaia, cunoscute ca vechi aşezări autohtone care au
favorizat schimburile între ţinuturile din centrul, sudul şi sud-estul ţării).
De o parte şi de alta a Carpaţilor Orientali, dubletele Tg. Ocna - Tg. Secuiesc,
Câmpulung Moldovenesc - Bistriţa. Deosebit de interesant apare acest fenomen în grupa
nordică a Carpaţilor Orientali, reprezentat Sighetul Marmaţiei - Bistriţa ş.a.
O analiză complexă a apariţiei şi dezvoltării oraşelor dublete ne conduce spre
concluzii de semnificaţii deosebite în istoria evoluţiei mediului urban pe teritoriul ţării
noastre. De altfel, nu întâmplător, oraşele dublete sunt atestate documentar ca cele mai vechi
oraşe, dominând documentele vremurilor mai apropiate prin frecvenţa lor în cele mai diverse
acte
5
.
Intensificarea schimburilor dintre diferite regiuni naturale ale ţării a generat apariţia
unor dublete pe cursul văilor folosite drept căi de comunicaţie. Pe apele mai mari au apărut
chiar două localităţi care s-au dezvoltat paralel sau în plină concurenţă. Astfel, a apărut un alt
tip de dublete specific mai ales Dunării de Jos. În categoria dubletelor de acest fel sunt oraşele
Brăila - Macin, Slobozia - Hârşova, Feteşti - Cernavodă, Călăraşi şi fostul oraş Ostrov. Cert
este însă, că multe din ele au existat cu mult înainte de epoca feudală ca localităţi în calea
unor vechi drumuri ce uneau oraşele colonii de pe litoralul Mării Negre cu cetăţile dunărene şi
mai departe cu interiorul ţării. Dezvoltarea lor ca centre urbane se produce în perioada
intensificării comerţului dintre Europa Centrală şi de Nord cu zonele Mării Mediterane şi ale
Asiei Minor.

Oraşe - porturi
Portul şi oraşul, mai ales în cazul centrelor dunărene, s-au dezvoltat paralel, sub
anumite aspecte chiar independent. Treptat ele s-au unit şi au generat oraşele de astăzi ca
Giurgiu, Turnu Măgurele, Olteniţa, care păstrează încă vizibil diferenţa spaţială dintre portul
şi oraşul propriu-zis. În cazul oraşelor Galaţi, Brăila, Tulcea, Sulina, Cernavodă, Hârşova
hinterlandul portului şi umland-ul urban se suprapun.

Oraşe - centre ale industriei primare
O altă grupă genetică de oraşe o constituie centrele industriale primare
6
. Oraşele
industriei primare vizează, în primul rând, vechile centre de exploatare a resurselor subsolului

5
Alături de oraşul Drobeta-Turnu Severin (Drobeta) avem oraşul Râmnicu Vâlcea citat documentar încă din anul
1388, Târgu Jiu în 1406, Câmpulung în 1300, apoi oraşele Baia Sprie (drepturi de oraş în secolul al XIV-lea),
Satu Mare (drept de cetate în 1216), Rodna (oraş în 1241), Cluj (vechi centru daco-roman, menţionat în 1173),
Braşov în 1234. Haţeg în 1247 (reşedinţă a Ţării Haţegului - "Terra Harsoc"), etc.
6
Oraşe întemeiate iniţial pe baza resurselor locale.
28

din Dacia preromană. Localităţi ca Abrud, Zlatna, Brad, Băiţa, Roşia Montană, Baia de Arieş
sunt cunoscute ca centre aurifere până în zilele noastre, apoi oraşele Ampelum (Zlatna) -
centru administrativ al exploatării aurifere, şi Alburnus Maior (Roşia Montană) - drept "oraş
al minereurilor". Unele oraşe ca Ghelari, Teliuc, Baia de Aramă au fost generate de
exploatările de argint, aramă şi plumb, dar mai ales de fier.
Centre urbane care se încadrează acestui tip genetic sunt și cele cu exploatări de sare
(salinele). Cercetările arheologice au identificat urme ale extracţiei de sare la Ocna Dej, la
Salinae (Ocna Mureşului), Cojocna. Extracţia sării este practicată şi mult mai târziu (după
perioada daco-romană), evidenţiind localităţi ca Ocnele Mari, Slănic, Ocna Sibiului, Târgu
Ocna. Sunt, de asemenea, recunoscute centrele de exploatare a pietrii prin cariere, necesară
construcţiilor care au avut un mare avânt în timpul ocupaţiei romane (ex. centrul urban Deva).
Potrivit specificului resurselor, aceste oraşe "s-au păstrat" dar n-au progresat într-un
ritm deosebit. Oraşele industriei primare au apărut şi apar şi în zilele noastre, determinate de
exploatarea unor metale rare sau altor resurse ale subsolului (Ștei, Nucet, Motru, Bălan,
Vulcan, Lupeni, Uricani). Fie că este vorba de trecutul îndepărtat, fie că este vorba de zilele
noastre, oraşele de tipul industriei primare generează un mediu urban ascendent numai în
măsura în care funcţiile lui generice sunt completate de alte funcţii industriale sau servicii.
Altfel viaţa lor este efemeră, aşa cum au dovedit unele oraşe vechi (Baia de Aramă) sau ne-o
dovedeşte regresul unor oraşe actuale (Nucet, Ștei, Bălan).


3.5. Caracteristici ale urbanizării în secolul XX și începutul secolului XXI

Evoluţia reţelei urbane

Reţeaua urbană a României se amplifică constant, în anul 1912 reţeaua urbană fiind
formată din 119 oraşe, reprezentând 16,1% din populaţia totală a României. Este o reţea
corespunzătoare pe de o parte condiţiilor istorice de evoluţie a fenomenului urban pe teritoriul
ţării noastre, cât şi nivelului de dezvoltare social-economică din acea perioadă. Este o reţea
corespunzătoare pe de o parte condiţiilor istorice de evoluţie a fenomenului urban pe teritoriul
ţării noastre, cât şi nivelului de dezvoltare social-economică din acea perioadă.
Predominanţa era dată de categoria "oraşelor mici" (91) cu o populaţie de până la
20.000 loc. Aici se încadrează vechile târguri (Tg. Jiu, Tg. Neamţ, Tg. Ocna, Tg. Secuiesc,
Tg. Frumos) sau centrele recunoscute în domeniul negoţului, schimburilor comerciale în
general (Slatina, Sf. Gheorghe, Mizil, Ostrov, Şiret ş.a.), în aceiaşi perioadă se declară oraşe
centrele industriale: Hunedoara, Baia Sprie, Ocna Sibiului, Ocnele Mari, Abrud. "Oraşele
mijlocii" erau în număr de 22, dintre acestea 13 nu depăşeau 50 000 locuitori. Din categoria
oraşelor mari se remarcă doar oraşul Bucureşti, care avea 341 321 loc. la recensământul din
anul 1912 (fig. 44).
Deficitare sub aspectul acoperirii cu centre urbane rămân zonele de câmpie (Câmpia
Română şi Câmpia de Vest).

În următoarele două decenii, până în anul 1930, reţeaua urbană a României se
amplifică, fiind formată din 142 oraşe (din care 114 oraşe mici, 24 mijlocii şi alte 3 mari -
Iaşi, Cluj, Galaţi - ca urmare a eforturilor de înnoire economică marcate de crearea statului
unitar naţional). În această perioadă (1912-1930) apar noi orașe (28 de oraşe) având la bază
industria prelucrătoare (Reşiţa, Petroşani, Buhuşi), funcția balneoclimaterică (Băile Govora,
Călimăneşti, Techirghiol), dezvoltarea unor centre rurale evoluate în zonele de câmpie, deal şi
de contact cu zonele de deal (Băileşti, Pleniţa, Strehaia, Balş, Oraviţa, Lipova, Beiuş), multe
cu funcţii administrative (fig. 45).
29


30

După cel de-al doilea război mondial, în anul 1948, reţeaua urbană înregistra 152
oraşe (118 mici, 32 mijlocii, iar din categoria celor mari se afirmă Timişoara şi prin declinul
demografic scade poziţia oraşelor Iaşi şi Galaţi). Este vorba de decretarea ca oraşe a unor
importante centre industriale, în principal din industria extractivă (Moreni, Brad), a unor
staţiuni baleno-climaterice (Predeal, Buşteni) sau centre feroviare (Paşcani, Feteşti).
Un salt considerabil se înregistrează în perioada 1948-1956, în anul 1956 reţeaua
urbană înregistrând 172 oraşe (129 mici, 33 mijlocii, 8 mari - prin adăugarea oraşelor
Ploieşti, Braşov, Arad şi revenirea în poziţie a oraşelor Iaşi şi Galaţi). Sunt decretate oraşe o
serie de centre ale industriei extractive (Moldova Nouă, Ocna Mureş, Petrila, Lupeni, Vulcan,
Comăneşti, Băicoi), centre ale industriei prelucrătoare (Râşnov, Săcele, Azuga, Vaşcău,
Nucet), staţiuni balneo-climaterice (Olăneşti, Băile Herculane, Covasna) (fig. 46).

După 1956 dezvoltarea României - ca şi în cazul celorlalte ţări central-europene - a
avut ca principal element industrializarea accentuată, dar extensivă, de tip socialist, secondată
de o urbanizare explozivă şi de sistematizarea aşezărilor urbane şi rurale, în această etapă se
amplifică şi se consolidează sistemul urban naţional.
În perioada 1956 - 1992 se remarcă o creştere spectaculoasă a numărului de oraşe
de la 172 la 236, datorită reorganizării administrativ-teritorială din 1968, când au fost
declarate ca oraşe 49 de localităţi, dar şi ridicării la statutul de oraş - în 1989 - a 23 de
localităţi (fig. 48). Principalele caracteristici sunt date de creşterea numerică a grupelor
oraşelor mici şi mijlocii; un număr de 54 oraşe (20% din urban) au trecut într-o categorie
demografică superioară şi nici-un oraş nu a înregistrat o pendulare într-o categorie inferioară.
În această perioadă creşte afluxul către oraşele mari (care în număr de 13 concentrează
jumătate din populaţia urbană și 32,65% din total ţară) şi mijlocii (51) şi scad ca număr
oraşele mici (119). S-a creat un echilibru teritorial atât sub aspect administrativ (raportările la
31

nivel judeţean), cât şi în ceea ce priveşte "acoperirea urbană" la nivelul marilor zone fizico-
geografice.

În 1992, prin procesul decretării de noi oraşe, s-a ajuns la o rețea urbană axată pe
260 orașe. S-a amplificat simţitor numărul oraşelor mari şi îndeosebi a oraşelor cu populaţie
cuprinsă între 200.000 - 300.000 locuitori, respectiv Brăila, Bacău, Ploieşti ş.a. Oraşul cu cel
mai mare număr de locuitori era Bucureşti (2.011.305 locuitori), iar oraşul cu cel mai mic
număr de locuitori era Băile Tuşnad (1.815 loc.).
Mutaţii semnificative se produc după anul 1992, când marea majoritate a oraşelor
stagnează sub aspect economic şi ca urmare se reduce numărul populaţiei lor. Perioada de
tranziţie, respectiv intervalul 1992-2002, evidenţiază o creştere lentă cu doar 7 oraşe, astfel că
sistemul urban aflat în tranziţie era constituit în 2002 din 267 oraşe şi municipii (84
municipii şi 183 oraşe), iar în 2011 un număr de 320 orașe (103 municipii și 217 orașe).
Cifra de 320 dovedeşte un proces constant de amplificare a reţelei urbane a României,
îndeosebi în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Administrativ, marea majoritate a
judeţelor (26 judeţe) au între 5 şi 10 oraşe fiecare, peste 10 orașe caracterizează 10 județe, în
timp ce 5 unități administrative au doar 3-4 orașe (Giurgiu - 3, Galați, Brăila, Bistrița Năsăud,
Sălaj – câte 4 fiecare).







32

În anul 2002, respectiv 2011 oraşele şi municipiile se grupau în felul următor:

Municipii şi oraşe – 2002/2011
Grupe de municipii şi
oraşe după numărul
locuitorilor
Numărul municipiilor şi oraşelor
în
Numărul locuitorilor
orașe
date absolute % din total date absolute % din total

2002 2011 2002 2011 2002 2011 2002 2011
sub 2.000 1 1 0,4 0,3 1.815
-
1.617

0,01 0,2
2.000-4.999 11 34 4,2 10,6 42.653 127.146 0,3 1,3
5.000-9.999 58 113 22,0 35,3 442.433 835.558 3,6 8,3
10.000-19.999 84 78 32,0 24,4 1.149.414 1.023.41
5
9,3 10,2
20.000-49.999 62 55 23,5 17,2 1 .943.264 1.615.574 15,9 16,1
50.000-99.999 23 20 8,7 6,3 1 .757.747 1.371.276 14,3 13,5
100.000-199.999 12 11 4,6 3,4 1 .737.765 1.567.754 14,2 15,6
200.000-999.999 11 7 4,2 2,2 3.216.313 1.834.63
6
26,1 18,2
1.000.000 şi peste 1 1 0,4 0,3 2.011.305 1.677.985 16,3 16,6
TOTAL 267 320 100,0 100,0 12.302.729 10.054.961 100,0 100,
0
Mărimea demografică medie a oraşelor şi municipiilor (fără municipiul Bucureşti)
este, în anul 2011, de 26.260 loc./oraș, față de 39.280 loc/ oraș în 2002. Declinul demografic
se instalează datorită bilanţului natural din ce în ce mai mic, care atinge chiar valori negative,
şi migraţiei populaţiei spre mediul rural (migraţia de reîntoarcere).
Ierarhizarea categoriilor de mărime demografică este, în general, echilibrată - cu
excepţia categoriei municipiilor de peste 100.000 loc., care manifestă o mobilitate
hipertrofică, favorizând evoluţii artificiale spre categoria de peste 200.000 loc. (aşa cum aveau
în anul 2002 și 2011 oraşele Braşov, Cluj-Napoca, Constanţa, Galaţi, Craiova, Iaşi,
Timişoara).



3.6. Clasificarea orașelor

3.6.1.Clasificarea orașelor după mărimea demografică

Raportându-ne la mărimea demografică a orașelor românești se conturează
următoarele categorii demografice:
- orașe mici, cu o populație de sub 20.000 de locuitori,
- orașe mijlocii, cu 20.000-100.000 de locuitori,
- orașe mari, cu 100.000 – 1 mil. locuitori,
- orașe foarte mari, cu peste 1 milion locuitori.
Între anii 1930-2011 dinamica grupelor de mărime a orașelor a fost relativ lentă.
Numărul orașelor mici a crescut de două ori, de la 114 la 226, cele mijlocii au înregistrat un
spor de circa 50 de orașe (de la 24 la 75), iar numărul orașelor mari a ajuns de la 4 la18. În
acest interval se conturează și un oraș foarte mare, cu peste 1 milion loc. – București.
Analiza ponderii fiecărei categorii de mărime în cadrul rețelei urbane evidențiază
următoarele:
- orașele mici, deși cele mai numeroase, cu o pondere de 71% din totalul așezărilor
urbane(2011), polarizează doar 20 % din populația urbană a României,
- orașe mijlocii prezintă un raport oarecum echilibrat – reprezentând 23% din orașe
și peste 29% din populația urbană,
- orașe mari introduc o disproporție evidentă – cumulând 5,6% din orașe și aproape
34% din populația urbană. Dacă includem și singurul oraș foarte mare raportul devine și mai
33

disproporționat, cele 19 orașe (reprezentând doar 5,9% din totalul așezărilor urbane)
însumând peste 50% din populația urbană a țării.
 Orașele mici
Orașele mici, cu o populație de sub 20.000 de locuitori, în număr de 226 (2011),
reprezintă 71% din totalul centrelor ce compun rețeaua urbană, dar abia 20% din populația
urbană, ceea ce înseamnă că mărimea medie a acestei categorii este foarte mică, de numai
8.795 loc/oraș mi, demonstrând, pe de o parte, slaba prezentare a bazei inferioare a ierarhiei
urbane, iar pe de altă parte, gradul ridicat de subpopulare al orașelor mici
Peste ½ dintre ele au o existență presocialistă, ce coboară adesea în feudalism și chiar
antichitate. Este grupa cea mai dinamică, deoarece paralel cu trecerea unor orașe mici în
categoria superioară de mărime, această categorie se completează permanent cu noi orașe.
Se caracterizează printr-o mare diversitate de tipuri funcționale (agricole, balneare, de
transport, industriale) și au contribuit (până în anii 90 în special) la reducerea curenților
migratorii spre orașele mari, jucând rolul de relee între sate și orașele mijlocii și mari. Prezintă
condiții ecologice optime, concretizate prin grad redus de poluare și apropierea de zonele
naturale.
În comparație cu celelalte categorii de orașe, orașele mici au valorificat și valorifică
insuficient resursele de muncă, datorită caracterului monofuncțional, în general, și puterii de
polarizare reduse, deși 19 dintre ele beneficiază de statut de municipiu - Beiuș, Orșova,
Drăgășani, Adjud, Toplița, Codlea, Orăștie, Motru, Urziceni etc.
Pe fondul unei specializări unilaterale, ele prezintă o dezvoltare modestă a sferei
terțiare, a serviciilor.

 Orașele mijlocii
Orașele mijlocii au o populație de 20.000-100.000, reprezintă 23% din totalul orașelor
și peste 29% din populația urbană a României. Numărul lor a crescut în 2011, față de anul
1930, de peste trei ori (de la 24 la 75), cumulând o populație de aproape 3 milioane de
locuitori (aproape 30% din populația urbană și circa 16% din populația totală a țării, cât
Bucureștiul).
Majoritatea orașelor din această categorie are o vechime relativ mare, datând din
perioada feudală, antică și modernă, cu un rol important în sistemul urban național; circa 2/3
aparțin tipului genetic al orașelor târguri, apărute ca centre de schimb la contactul marilor
unități naturale, la intersecția căilor de comunicație, în dreptul trecătorilor; altele au avut ca
funcții urbigene serviciile – inclusiv cele balneare, industria sau transporturile. În timp
funcțiile inițiale au fost dezvoltate, sau li s-au adăugat funcții noi.
Sunt prezente în toate județele, cu excepția jud. Arad, Bihor, Brăila, Dolj, în timp ce în
17 județe există doar câte unul. 22 dintre ele (circa 30%) îndeplinesc funcția de municipiu -
reședință de județ (excepție Buftea care nu are rang de municipiu), chiar dacă unele nu au nici
măcar 50.000 de locuitori ( Alexandria, Slobozia, Miercurea Ciuc, Buftea).
În prezent, sunt o categorie vulnerabilă, datorită gradului de concentrare a unităților
industriale și lipsei de flexibilitate. Restructurarea industriei - cu efecte evidente asupra ratei
șomajului pe plan local - și dezvoltarea sectorului terțiar sunt procese specifice care afectează
economia acestor centre urbane.
În ultimele decenii au fost numeroase studiile care detașează, în cadrul categoriei de
mărime mijlocii, orașe de mărime medie inferioară (20.000-50.000 locuitori) și orașe de
mărime medie superioară (50.000-100.000 locuitori)- acestea din urmă reprezentând doar
27% din totalul categoriei.



34

 Orașele mari și orașele foarte mari
Orașele mari (100.000 – 1 mil. locuitori) și orașele foarte mari – București (cu peste 1
milion locuitori) cumulează în prezent 5,9% din totalul orașelor și 50,4% din populația urbană
(16,6% capitala) populația urbană.
Sunt prezente în toate zonele geografice și provinciile istorice. În timp ce unele au fost
capitale de provincii istorice (Timișoara, Cluj-Napoca, Iași, Constanța, Craiova), altele au
beneficiat de o poziție geografică favorabilă care a dus la dezvoltarea lor ulterioară (Arad,
Oradea, Sibiu, Brașov, Ploiești, Galați, Brăila).
Concentrarea intensă a populației a dus la detașarea, în această categorie a unor orașe
cu peste 200.000 de locuitori: Brașov, Galați, Craiova, Constanța, Iași, Timișoara, Cluj-
Napoca, dintre acestea Timișoara și Cluj-Napoca au chiar peste 300.000 loc., la care se
adaugă București – cu mult peste 1 milion de locuitori.
Au o repartiție relativ echilibrată în teritoriu, fiind adevărați poli de creștere a căror
influență se extinde pe suprafața mai multor județe învecinate, datorită potențialului lor
economic și gradului ridicat de concentrare a funcțiilor terțiare.
Din punct de vedere genetic se numără printre cele mai vechi orașe, care s-au afirmat
ca orașe cetăți sau târguri. Au caracter multifuncțional, cu o infrastructură socială și
instituțională deosebită, generând o forță de atracție puternică.



3.6.2. Clasificarea orașelor după criteriul administrativ-teritorial

Criteriul administrativ-teritorial conturează în cadrul rețelei urbane românești
următoarele tipuri de așezări urbane:

 Capitala țării – Bucureşti
Este cel mai important centru politic, economic, cultural al țării. Ca formaţiune urbană
face parte din generaţia oraşelor feudale. În perioada secolelor IX-XI, înainte de domnia lui
Mircea Voievod, apar elementele primei faze a Bucureştiului - faza de târg. În secolul al XIV-
lea (1368 şi 1397) în jurul "Cetăţii Dâmboviţei" gravitează aşezări săteşti, dând naştere
târgului şi viitoarei aşezări urbane.
Pe vatra Cetăţii Dâmboviţei Vlad Ţepeş ridică fundaţiile noii cetăţi a "Bucureştiului" -
după cum o atestă hrisovul domnesc din 20 septembrie 1459, când Bucureşti este menţionat
pentru prima dată ca reşedinţă domnească.
Este perioada când localitatea se dezvoltă, trecând de la faza de târg la faza de oraş
datorită, în principal, dezvoltării funcţiei politico-militare alături de funcţiile comerciale,
Bucureştiul jucând în acea perioadă un rol intermediar între comerţul central-european şi cel
oriental, tinzând să ajungă printre centrele urbane cele mai însemnate din sud-estul Europei.
Din secolul XV şi până în secolul al XVII-lea pe teritoriul actual al Bucureştiului au
fost atestate circa 40 de sate. Oraşul se prezenta ca o cetate ce cuprindea circa 1500-2000
locuitori.
Planul Bucureştiului, realizat în anul 1770, atestă extinderea teritorială radiară a
oraşului, atingând la finele secolului al XVII-lea o suprafaţă de 50-60 ha, iar la sfârşitul
secolului al XVIII-lea circa 600 ha. Tot acum încep să se prefigureze anumite zone
funcţionale ale oraşului: centrul oraşului, zona târgului central, zona rezidenţială de tranziţie
(vechi cartiere boiereşti) şi zona exterioară, periferică, cu case izolate şi sate, rând pe rând,
înglobate în perimetrul oraşului.
35

Revoluţia din anul 1848, apoi Unirea Principatelor în 1859 au dus la alegerea
oraşului drept capitală a Principatelor Unite, iar de la 1 Decembrie 1918 - capitala
României.
Bucureşti este menţionat pentru prima dată ca reşedinţă domnească în hrisovul
domnesc dat de Vlad Ţepeş, în anul 1459. Timp de secole va fi în acelaşi timp cu oraşul
Târgovişte, capitala secundară a Ţării Româneşti. Prin hrisovul din 1659, la cererea expresă a
turcilor, capitala Ţării Româneşti se mută definitiv la Bucureşti.
Primele acţiuni de sistematizare din oraşul Bucureşti datează din anul 1830, iar din
1842 se întocmeşte un plan al capitalei prin care se fixează întinderea oraşului, se prevede
alinierea uliţelor, pietruirea străzilor principale şi se elaborează regulamentul pentru
construirea caselor, în 1882 încep lucrările de regularizare şi canalizare a Dâmboviţei şi tot în
această perioadă se trasează bulevardele în centrul capitalei. Acţiuni de aliniere a străzilor,
amenajarea unor pieţe, introducerea iluminatului electric şi introducerea primului tramvai
electric în 1894 sunt lucrări importante, efectuate la finele secolului al XIX-lea.
Până la cel de-al doilea război mondial, oraşul se dezvoltă intens. Atelierele şi
industriile nocive se deschid în mijlocul cartierelor de locuit, începe construcţia blocurilor de
locuit, în principal în centru, cu o arhitectură accentuată de amestecuri de stiluri, contrastul
dintre centru şi periferie accentuându-se. Populaţia ajunge la 900 000 locuitori în anul 1938.
Perioada de după cel de-al doilea război mondial schimbă radical structura generală a
oraşului.
Municipiul Bucureşti are o suprafaţă de 238 km
2
(0,8% din suprafața țării) şi o
populaţie de 1.677.985 locuitori (2011) (8,8% din populația României), repartizată în şase
sectoare cu peste 113.863 clădiri, aproape 50% dintre acestea fiind construite înainte de
1940, având un grad de uzură avansat.
Unele pieţe ale capitalei (Piaţa Palatului, Piaţa Universităţii, Piaţa Gării de Nord, Piaţa
Unirii ş.a.) formează complexe arhitecturale specifice urbanismului contemporan. Periferiile
capitalei au fost supuse unor puternice transformări, în locul cartierelor insalubre sau pe locuri
virane existente au apărut complexe urbanistice de genul: Ferentari, Vatra Luminoasă,
Floreasca, Bucureştii Noi, Titan, Balta Albă, Drumul Taberei, Militari, Berceni ş.a., cu dotări
de tipul spaţiilor verzi, complexelor cu funcţii comerciale ori social-culturale.
Dezvoltarea economică din sec al XX-lea, paralel cu amplificarea funcţiei de capitală,
a determinat creşterea densităţii populaţiei de la 422,1 loc/km
2
(1930), la 8518 loc/km
2

(2011). Cele mai ridicate densităţi de populaţie se înregistrau în sectoarele II (12.500 loc/km
2
)
şi III (12.000 loc/km
2
), în timp ce valorile cele mai reduse erau caracteristice sectorului I
(3.300 loc/km
2
) - sectorul cu cea mai mare suprafaţă şi o pondere importantă a parcurilor şi
zonelor forestiere de agrement.
Bucureştiul este şi cel mai mare centru al forţei de muncă, populaţia ocupată
reprezentând 7,3 % din totalul populaţiei ocupate pe ţară. Municipiul Bucureşti este un
puternic centru de atracţie a forţei de muncă din zona înconjurătoare, îndeosebi spre
compartimentele economice ale sectorului terţiar (fig. 55)
Capitala prezintă o structură etnică relativ omogenă: din totalul populaţiei de
(1.677.985 loc.) peste 97% este populaţie de naţionalitate română, alături de care trăiesc
ţigani (1,8%), maghiari (0,4%), germani (0,2%), şi evrei (0,1%).
Municipiul Bucureşti este cel mai mare şi cel mai important centru politic, economic,
financiar-bancar, comercial, cultural-ştiinţific, de învăţământ, de transport, informaţional,
sportiv şi turistic al ţării.
Funcţia de transport a crescut ca importanţă în strânsă corelare cu dezvoltarea
celorlalte funcţiuni. Bucureşti este cel mai important nod rutier (pornesc 9 drumuri naţionale
din care 6 drumuri europene), nod feroviar şi nod aerian.
36

Reţeaua stradală a oraşului cu dispunere radiară are peste 1900 km. Transportul
urban de călători se efectuează cu mijloace variate: tramvaie (lungimea traseelor este de circa
600 km), autobuze (cca. 1000 km), troleibuze (cca. 300 km), taximetre, maxi-taxi
(microbuze), metrou.
Metroul bucureştean a intrat în funcţiune cu primul tronson de 8,9 km la 16 noiembrie
1979, iar la 19 august 1983 s-au încheiat lucrările primei magistrale (est-vest) a metroului, cu
lungimea de 26 km. Ulterior a fost dată în funcţiune şi magistrala a doua, pe direcţia nord-sud
(19 km), și a treia.
În evoluţia oraşului, funcţia comercială a avut totdeauna o importanţă majoră, fapt ce
a determinat conturarea unor areale cu intensă activitate comercială, în Bucureşti se
desfăşoară din doi în doi ani "Târgul Internaţional Bucureşti" (TIB), precum şi alte
manifestări expoziţionale cu caracter internaţional, în cadrul Pavilionului Expoziţional, dar şi
în alte pavilioane.
Funcţia de transport a crescut ca importanţă în strânsă corelare cu dezvoltarea
celorlalte funcţiuni. Bucureşti este cel mai important nod rutier (pornesc 9 drumuri naţionale
din care 6 drumuri europene), nod feroviar şi nod aerian.
Reţeaua stradală a oraşului cu dispunere radiară are peste 1900 km. Transportul
urban de călători se efectuează cu mijloace variate: tramvaie (lungimea traseelor este de circa
600 km), autobuze (cca. 1000 km), troleibuze (cca. 300 km), taximetre, maxi-taxi
(microbuze), metrou.
Metroul bucureştean a intrat în funcţiune cu primul tronson de 8,9 km la 16 noiembrie
1979, iar la 19 august 1983 s-au încheiat lucrările primei magistrale (est-vest) a metroului, cu
lungimea de 26 km. Ulterior a fost dată în funcţiune şi magistrala a doua, pe direcţia nord-sud
(19 km), și a treia.
Importanţa funcţiei cultural-artistice derivă din faptul că aici se află cele mai mari şi
însemnate instituţii se învăţământ, de ştiinţă, de cultură şi artă.
În Bucureşti îşi are sediul Academia Română (fondată în 1866) - cea mai înaltă
autoritate în domeniul ştiinţei şi culturii, Academia de Ştiinţe Medicale, Academia de Ştiinţe
37

Agricole şi Silvice ş.a. Bucureştiul este cel mai mare centru al tipăriturilor din ţară. Funcţia
cultural-artistică este completată de o vastă activitate de presă, de activitatea teatrală,
cinematografică şi muzeistică.
Obiectivele turistice prin amplasare şi diversitate dau o notă specifică municipiului
Bucureşti, în acest cadru un loc important îl au parcurile şi grădinile publice şi pădurile din
împrejurimi. Municipiul Bucureşti, în prezent, dispune de 15 parcuri şi grădini publice mari,
dispersate în toate cartierele, ceea ce conferă capitalei o personalitate distinctă. Suprafaţa
ocupată de acestea este de circa 5000 hectare, astfel că fiecărui locuitor îi revin doar 25 m
2
,
foarte puţin în comparaţie cu media europeană.
 Municipiile- în număr de 103 în 2011.
Până în 1989 semnificația municipiilor a fost deosebit de complexă, ele reprezentând
entități administrative și economico-sociale cu largi competențe în conducerea locală, cu
atribuții multiple în spațiul în care erau situate, dar și un lung proces de urbanizare ce aduce
această formațiune urbană din cele mai vechi timpuri (Drobeta-Turnu Severin, Cluj Napoca,
Alba Iulia, Turda etc.).
Municipiile au fost organizate pentru prima dată prin Legea administrativă din 1925,
când orice oraș cu peste 50.000 de locuitori a fost declarat municipiu.
Legea din 1936 a desființat pragul de 50.000, principalele orașe reședință de județ
putând fi transformate în municipiu prin lege.
În 1950, introducerea modelului sovietic în administrație a dus la desființarea
municipiilor, reabilitarea acestora s-a făcut abia în 1968, prin Legea administrativă nr. 2, care
sublinia că orașele care au un număr mai mare de locuitori, o importanță deosebită în viața
economică, socială, politică, culturală a țării, sau care au condiții de dezvoltare în acest sens,
pot fi organizate ca municipii.
Una dintre principalele caracteristici care au marcat sistemul urban românesc după 1990
a constituit-o investirea unui număr mare de orașe cu statut de municipiu: 47 municipii în anul
1968; 56 în anul 1989; 92 în 2002 și 103 în anul 2011.
Se pune însă problema criteriilor reale care au stat la baza ridicării la rang de
municipiu a unor orașe mici, sub 20.000 loc. (Beiuș, Urziceni, Vulcan, Drăgășani, Săcele,
Târnăveni, Toplița, Motru, Adjud etc.). Dacă asemenea demersuri au fost justificate ?
Declararea unui asemenea oraș municipiu este uneori o măsură de optimizare a dezvoltării
centrelor urbane, alteori o necesitate economic-socială, deoarece statutul de municipiu este o
condiție de bază pentru atragerea de investiții pentru dezvoltare.
Rețeaua de municipii se caracterizează, în prezent, printr-o evidentă disproporție sub
aspectul mărimii demografice (Orșova sub 10.000 loc., Cluj, Timișoara peste 300.000 loc.),
dar și în ceea ce privește potențialul economic și potențialul de poziție. Se înregistrează
disproporții evidente și la nivelul județelor – alături de județe cu 5-7 municipii (jud.
Hunedoara, Cluj, Suceava) evidențiindu-se județe fără nici un municipiu (Ilfov), sau cu doar
un municipiu (Arad, Brăila, Tulcea, Bistrița-Năsăud, Giurgiu, Sălaj).
În funcție de gradul de dezvoltare urbană, poziția în rețeaua de orașe, capacitatea de
polarizare a teritoriului, municipiile se împart în mai multe categorii:
- municipii cu funcții interjudețene (Timișoara, Cluj-Napoca, Brașov, Iași, Constanța,
Galați, Craiova);
- municipii reședință de județ;
- municipii coordonatoare de mai multe orașe;
- municipii cu funcții restrânse.
 Orașele reședință de județ
Orașele reședință de județ formează, conform Legii nr. 2/1968, o altă categorie
ierarhică de orașe din punct de vedere administrativ, ele fiind municipii ( excepție Buftea) în
care își au sediul organele de conducere ale județelor.
38

Corespund, ca localizare, principiului centralității, cerință de bază a dezvoltării
echilibrate a județelor; excepție fac doar unele județe ca de ex. Brăila, Galați, Constanța –
unde lipsesc orașele cu poziție centrală care să poată îndeplini o astfel de funcție
administrativă.
 Orașele propriu zise - totalizează orașele românești (din cele 320) care nu sunt nici
municipii, nici reședințe de județ. Ele sunt foarte diferite ca vechime, tip genetic, mărime
demografică, funcții dobândite, potențial de poziție (216 ca număr).



3.6.3. Tipurile morfostructurale de oraşe

Pe baza analizei planurilor se pot determina tipurile morfostructurale de oraşe:
 Tipul radiar / radiar concentric - este specific oraşelor din perioada medievală şi a
Renaşterii; acestea au la bază vechi cetăţi medievale, în jurul cărora s-au extins spaţiile
urbane. Sunt frecvente în zonele colinare joase şi de câmpie (Tulcea, Giurgiu / Bucureşti,
Brăila,Timişoara);
 Tipul liniar, desfăşurat de-a lungul unor artere hidrografice sau căi de comunicaţie
(Vișeu de Sus);
 Tipul polinuclear - caracterizează un spaţiu urban alcătuit din mai multe nuclee urbane
bine conturate, fiecare cu fizionomie şi structură specifică (Reșița, Bacău);
 Tipul rectangular, cu aspect geometrizat și reţeaua stradală bine conturată în teritoriu,
cu aspect rectangular, cu o circulaţie fluentă pe direcţii bine determinate pentru a preveni
blocajele din intersecţii (Drobeta-Turnu Severin, Alexandria, Călărași, Constanța);
 Tipul nestructurat, cu aspect haotic, cu o reţea stradală dispusă neorganizat, specifică
oraşelor a căror evoluţie este foarte veche, din perioada medievală, cu probleme de circulaţie
şi aglomerare a mijloacelor de transport (Craiova, Sibiu, Sfântu Gheorghe).



3.6.4. Tipologia funcțională a orașelor

Definită de unii geografi ca fiind "profesia exercitată de oraș"(G. Chabot, 1958)
funcțiile îndeplinite de orașe pot fi grupate în: funcții generale – comune tuturor orașelor,
indiferent de mărime și funcții speciale – care redau un anumit tip funcțional. După alții
(inclusiv I. Șandru, 1978), funcțiile urbane se împart în două categorii: secundare sau locale –
care satisfac numai cerințele interne ale orașului și primare sau generatoare de orașe – a
căror importanță depășește limitele orașului respectiv, satisfăcând și unele cerințe regionale
sau naționale, ele fiind și cele mai importante. În funcție de raportul dintre cele două tipuri
Ioan Șandru împarte orașele României în trei categorii:
- orașe în care predomină activități locale;
- orașe în care predomină activități sau funcții extraurbane;
- orașe în care există un echilibru între cele două categorii de funcții.
După 1960 s-a dat o atenție deosebită clasificării funcționale a orașelor, pe baza ponderii
deținute de fiecare funcție în totalul populației active. Pentru simplificare, funcțiile s-au
cumulat pe cele trei sectoare de bază:
 primar (agricultură, silvicultură, pescuit, vânat),
 secundar (industrie și construcții),
39

 terțiar (toate celelalte funcții din domeniul serviciilor). Pe baza datelor oferite de
recensământul populației din 1992, în funcție de ponderea celor trei sectoare, orașele se pot
împărți în patru tipuri: orașe industriale, de servicii, agricole și mixte, fiecare cu o serie de
subtipuri.
Dacă în 1992 circa 77% din numărul total al orașelor se încadra în categoria industriale,
15% în categoria de servicii, sub 1% - agricole și aproape 7% mixte, în prezent ponderile
acestor categorii s-au schimbat în mod evident, reflectând schimbările structurale profunde
intervenite în economie, șomajul afectând puternic industria și construcțiile, în timp ce
serviciile cunosc o explozie, iar agricultura a devenit un refugiu pentru populația activă
respinsă de piața muncii urbane, determinând reducerea numărului orașelor industriale și
creșterea celor agricole.