PRIETENIILE ÎN FILMELE LUI A NDREI TARKOVSKI

COSTION N I C O L E S C U

S
a privim acum cum apare prietenia în opera cinematografica a lui Andrei Tarkovski . La nivelul cel mai general,
putem constata, cum întâlnim în filmele lui Tarkovski, mai mult o privire asupra dificultatilor relatiilor umane decât a
reusitelor lor, aceste reusite fiind, mai degraba, de taina si sugerate. Ca atare, în ceea ce priveste prietenia nu aflam
dezvoltari explicite prea dese.

Unul dintre tipurile cele mai prezente în filmele lui Andrei Tarkovski este acela care priveste prieteniile dintre
adulti si copii. Totdeauna la Tarkovski (ca si la Dostoievski), copilul este tratat de adult cu maxima seriozitate,
oarecum de la egal la egal. Ba, chiar, în unele privinte, prin nevinovatia lor, ei sunt mai aproape de adevarul lui
Dumnezeu.
Cu un film construit în jurul unei astfel de prietenii începe filmografia lui Tarkovski: Compresorul si vioara
(1960). Este povestea unei scurte întâlniri dintre Serghei, un muncitor în puterea vârstei, si Sasa, un mic
violonist, de numai 7 ani. În principiu, ca omul mare, puternic si cumsecade sa-l ocroteasca si sa- l instruiasca pe
cel mic si neajutorat este un lucru bun si, s-ar putea spune, firesc. Sigur, tesatura dramatica a filmului are un
evident iz ideologic, lucru probabil imposibil de ocolit de un student care-si sustinea examenul de licenta la
Institutul de Stat pentru Cinematografie (VGIK), în acel timp. Muncitorul, reprezentând clasa muncitoare,
ocroteste pe micul artist, exponent al intelectualitatii artistice, dar o intelectualitate care nu poate creste corect si
nu se poate valida decât slujind acea clasa muncitoare. În chip oarecum tezist (specific, de altfel,
cinematografiei sovietice si, în general, al celei de orientare comunista, pentru mult timp si în multe cazuri),
mutra copilului nu e prea intelectuala, iar cea a muncitorului e prea fina. Se încearca o apropiere a categoriilor
sociale, o nivelare a diferentelor, mergându-se uneori chiar pâna la o inversare.
Muncitorul îl apara pe Sasa fata de acei multi copii ai cvartalului care scapa educarii si integrarii, reprezentati
prin „derbedeii” din curtea blocului, dar îl si pregateste sa lupte. Vrea sa- l învete sa fie curajos, demn. Sa
respecte valorile: îl cearta atunci când, nervos, arunca pâinea pe jos. Ce vrea sa se stie muncitorul este ca
„muzicianul” este sub ocrotirea lui, protejat. Dar, în final baiatul va trebui sa stie sa se apere singur, chiar si
atunci când confruntarile sunt evident inegale si exista riscul unei înfrângeri. „Muzic ianul” este, practic, invidiat
de ceilalti copii. Mai întâi pentru talent, apoi pentru statutul sau, oarecum privilegiat, de copil cuminte si cu
rezultate bune în straduintele sale. Se stie cum râd copiii de „tocilari”. De aici, în film, si violenta „derbedeilor”
în relatiile cu Sasa.
Legatura destul de atipica dintre cei doi se manifesta, între altele, prin convorbiri prietenesti. Manânca
împreuna, „muncitoreste”, pâine cu lapte. Muncitorul îi vorbeste despre compresor, apoi chiar îi da baiatului
primele notiuni de conducere a lui; la rândul sau, baiatul îi spune despre vioara. Ei afla o bucurie a comunicarii,
si bucuria aceasta este elementul cel mai important al acestei relatii, un semn evident de reala pornire întru
prietenie. Îsi demonstreaza maiestria unul altuia. Sasa cânta ceva anume pentru mânuitorul compresorului.
Prietenia este temporara, caci santierul, în acel loc, este temporar. Stabilesc sa mearga împreuna la filmul
Ceapaev (cu partizani; celebru în epoca! toti copiii erau înnebuniti dupa el!), care rula la cinematograful din
cartier. Si ce aventura culturala putea fi pe atunci pentru un copil, decât mersul la cinematograf cu un adult? Dar
planul nu ajunge sa se împlineasca, pentru ca mama nu este de acord. Fusesera facute în familie alte planuri
pentru dupa-amiaza aceea, si apoi, mama, cam mic-burgheza în gândire, nu este prea încântata, ba chiar
îngrijorata, de prietenia fiului ei cu un muncitor. Prietenia se încheie, dar, într-un final de o miscatoare poezie,
regizorul pare sa sugereze continuarea ei în alte planuri: cel interior, al tezaurului de amintiri al baiatului, dar si
cel eshatologic, al unei lumi mântuite.
Si micul Ivan din Copilaria lui Ivan îsi afla prietenii printre maturi. În general, ceea ce- i leaga pe oamenii care se
însotesc, mai mult sau mai putin întâmplator, în timpul razboiului nu este atât o prietenie, în sensul cel mai
adecvat al cuvântului, cât o camaraderie. Câteodata acest tip de relatie devine foarte intensa si capata, totusi,
accente de prietenie. Pe Ivan, din care razboiul facuse în buna masura o fiinta solitara, pare sa- l lege o astfel de
camaraderie prietenoasa în primul rând fata de capitanul Kolin (cam de 27 de ani), apoi si de plutonierul major
Katasonov (om mai în vârsta). Într-o masura, chiar si de colonelul Griaznov, la care predomina însa atitudinea
parinteasca. Îmbratisarea dintre Ivan si Kolin, atunci când se revad dupa un timp, la revenirea lui Ivan dintr-o
misiune, este de o intensitate semnificativa. Ivan se daruieste îmbratisarii cu toata abandonarea de care este
capabil un copil care regaseste pe cineva drag si ocrotitor si foarte apropiat în comunicare. Bucuria celor doi
este cu adevarat cea a unor prieteni, Kolin fiind, de altfel, înca destul de tânar pentru a nu-i putea fi tata.
Colonelul Griaznov vrea sa-l trimita pe Ivan în spatele frontului, la o scoala militara, pentru a- l proteja de
riscurile presupuse de prezenta (în calitate de cercetas) în linia întâi, pe care le considera prea mari pentru un
copil, si atunci Ivan cauta întelegere si sprijin, pentru a scapa, la prietenii lui. Când Ivan pleaca într-o noua
misiune, deosebit de periculoasa, în profunzimea liniilor germane, si Katasonov, pentru ca fusese chemat de
general la statul major al diviziei, nu poate sa vina sa- i ureze succes si sa-si ia ramas bun, Ivan este extrem de
afectat si abatut („Ar fi putut sa treaca. Un prieten bun…”). Kolin încearca sa-l aline, spunându- i ca a intervenit
o urgenta: „Stii cât te iubeste. Nu- i asa?” Ivan: „Stiu. Si totusi putea…”. Asa ni se pare noua adesea, ca prietenia
trebuie sa înlature orice obstacole! De altfel, Katasonov (sau, daca nu el, colonelul) ar fi trebuit sa- l înfieze pe
Ivan dupa razboi; nu Kolin, probabil prietenul cel mai apropiat, deoarece mai avea el însusi de lucrat la propria- i
educatie, dupa cum credea colonelul. Katasonov avea sa moara la datorie chiar înainte de începerea noii misiuni
de cercetare a lui Ivan. Razboiul face ca toate aceste legaturi, cu mare încarcatura dramatica, sa fie scurtate în
chip tragic. Ajuns la partizani, Ivan va fi capturat si torturat de nazisti, murind. Cel care, în Berlinul cucerit si
devastat, îi va descoperi dosarul de la Gestapo, locotenentul Galtev, pare sa mai pastreze în el foarte vie
amintirea unui început de prietenie încoltite în asprimea frontului.
Prietenia are micile ei semne care marcheaza prezentele reciproce, care dau farmec amintirilor si nostalgiilor.
Sunt uneori mici obiecte, adesea considerate de ceilalti „fleacuri”, care fac mai apropiata legatura cu un prieten
aflat acum departe, spatial sau temporal, fie ca aceasta departare tine de viata acesta sau de cealalta. În Copilaria
lui Ivan, sublocotenentul Galtev are un stilet care- l face pe Ivan sa cada în extaz, cum se întâmpla cu orice copil
de vârsta lui în fata unui astfel de obiect. Si, atunci, îndrazneste sa i- l ceara. Acela îl refuza, motivând prin
faptul ca este o amintire, ca apartinuse unui prieten de-al lui, care fusese ucis. Pâna la urma Galtev îi împrumuta
cutitul pâna seara, la plecarea în noua misiune. Iar Katasonov îi promite sa- i faca rost de unul la fel.
Se va fi putut naste o reala prietenie între Andrei si Boriska, copilul-adolescent fauritor de clopote din Andrei
Rubliov? Oricum, vazându- i izbânda solitara, Andrei este atât de miscat încât se hotaraste sa iasa din votul
tacerii pe care si- l impusese si, totodata, sa picteze din nou. Îsi recapata apetitul de viata si, mai ales, pe acela de
a lucra, apetit ce- l va face sa- i propuna lui Boriska un drum comun, pe termen ce pare sa fie mai lung: „Mergem
împreuna de acum! Tu vei turna clopote, eu voi picta icoane!”. Pentru început va fi biserica „Sfânta Treime” de
la Serghiev Posad (Zagorsk). Si asta pentru ca bucuria adusa de tânarul clopotar prin facerea lui este imensa
(„Ai facut totul ca sa fie o sarbatoare, ai adus o asa de mare bucurie oamenilor!”) si- l molipseste si pe Andrei.

O alta categorie de prietenii este aceea care pleaca de la afinitati spirituale majore, privind modul de a
privi viata, de a-ti pune probleme în legatura cu ea, de a cauta raspunsuri cu onestitate si de a o sluji cu
devotament. Din acest punct de vedere, avem de a face cu câteva „perechi” eminente în filmele lui Tarkovski.
Una ar fi aceea constituita, în Andrei Rubliov, de Andrei Rubliov si Teofan Grecul, doi corifei reprezentativi ai
picturii de icoane din Rusia de la cumpana veacurilor al XIV- lea si al XV- lea. Conform biografilor, cei doi
pictori s-au întâlnit pentru pictarea bisericii „Bunavestire” din Kremlin, la anul 1405. În film, Andrei este ales si
chemat de Teofan la Moscova, pentru aceasta zugravire, în episodul numit în unele variante „Teofan Grecul,
Vara – Iarna – Primavara – Vara, anii 1405-1406”, iar în altele, mai scurt, „Teofan Grecul, 1405”. Posibila
prietenie dintre cei doi zugravi de imagini iconice, fie ele fresce sau icoane, îsi are temeiul si în preocuparea
majora a celor doi pentru problema raportarii artei fata de Dumnezeu si fata de om. În film, ei poarta o
convorbire extrem de aprinsa despre rostul si menirea artei. Îi leaga dragostea de Dumnezeu si dragostea de
pictura, vazuta ca slujire a lui Dumnezeu. „Îl slujesc pe Dumnezeu, nu pe oameni”, este hotarârea concluziva a
lui Teofan, dupa ce oamenii îi produsesera multe dezamagiri prin ignoranta, nestatornicie si pacatosenie („Rasa
umana a comis deja toate stupiditatile si toate prostiile posibile, si acum nu fac decât sa le repete”1 ). Considera
ca „Ziua Judecatii se apropie”. Crede, ca si Ivan Karamazov al lui Dostoievski (în fragmentul referitor la Marele
Inchizitor), ca daca Hristos ar reveni pe Pamânt, El ar fi din nou ucis.
Chiar daca în multe privinte Andrei se întâlneste cu Teofan, în ceea ce priveste dezamagirea provocata de
oameni (inclusiv prin raportarea lor la icoanele pe care le facuse) el nu este, totusi, împacat cu aceasta stare.
Andrei Rubliov este însetat de bucuria vietuirii si nu întelege cum Teofan mai poate sa picteze cu gândurile sale
întunecate. Si, apoi, „daca-ti amintesti doar raul, nu te poti bucura niciodata”. Încrederea în oameni, mai ales în
cei simpli, îi este mai mare decât cea a lui Teofan, întrucât este mai sensibil si mai întelegator fata de necazurile
lor (saracie, invazii pustiitoare dese ale tatarilor, ignoranta etc.). El vede cum, în ciuda acestor vicisitudini,
poporul „munceste în continuare, purtându-si crucea cu umilinta, nedisperând niciodata si îndurând totul în
tacere si rugându-se lui Dumnezeu sa-i dea destula putere sa le îndure pe toate”2. Si mai crede ca prin cainta
puternica se pot sterge pacatele. De aceea si încrederea lui Andrei în milostivirea lui Dumnezeu este mai mare:
„Poate Atotputernicul sa nu ierte astfel de oameni?”. Totul este ca oamenii sa nu-si uite si sa nu-si abandoneze
conditia universala de fii ai Aceluiasi Dumnezeu unic. Din toate aceste motive, Andrei pare mai preocupat decât
Teofan si de slujirea oamenilor, nu numai a lui Dumnezeu. Tot dialogul de mai sus (desigur, mai lung în film),
este purtat pe fundalul unei reconstituiri a rastignirii lui Hristos (într-un peisaj de iarna!), pe care o face un grup
de tarani, probabil apartinând unei secte.
Situatia s-a schimbat, în parte, dupa ce Andrei a omorât un om („un rus de-al nostru”), pentru a o scapa pe o fata
surdomuta si slaba la minte de la a fi violata. Dezamagit si coplesit de pacatul sau, ia hotarârea sa nu mai
picteze. Suntem acum, cu aceasta a doua întâlnire, într-un alt moment, dupa ce deja Teofan murise. Ei
convorbesc acum în biserica din Vladimir, pradata si în mare parte distrusa 3. Se vede ca este de-acum o
prietenie dincolo de timp, ca ei apartin deja, pentru un timp, unor lumi diferite, cea de aici si cea de dincolo, dar
doua lumi care totusi pot comunica, cu osebire prin intermediul artei. Discutia cu Teofan venit din lumea
cealalta se desfasoara în episodul „Raidul, Toamna anului 1408” (în alta varianta, „Raidul, 1408”). Lui Andrei i
se pare acum ca starea de mort în rai este preferabila celei de om viu pe acest pamânt în acea vreme („Ma simt
mult mai rau decât te simti tu. Tu esti mort si eu...”). Cunoscându- l si iubindu-l, Andrei nu si- l poate închipui pe
Teofan decât în rai. Fara sa confirme sau sa infirme, Teofan are aceasta reflectie de o fina teologie: „Oh,
Doamne! Totul, acolo, este altfel decât cum gândesti tu aici ca este”. France Farago considera ca între cele doua
întâlniri s-a petrecut cu Teofan o transformare, în sensul ca moartea „i-a purificat viziunea”, încât ajunge sa se
manifeste pentru Andrei ca un „învatator întru întelepciune”4. Tocmai de aceea, el poate sa- i redea curaj lui
Andrei, care, vazând nenumarate ticalosii în jurul sau, îsi pierduse încrederea în oameni. Simte nevoia unui soi
de spovedanii în fata lui Teofan („Stai jos, sa vorbim! Vreau sa-ti spun...”). Acesta îi spune lui Andrei, extrem
de tulburat din pricina faptei sale, ca toate acestea i s-au întâmplat pentru pacatele lui, ca Dumnezeu îl va ierta,
dar ca el nu trebuie sa uite ceea ce facuse: „Sa traiesti între iertarea Lui si chinul tau!”.
În orice caz, este emotionanta bucuria extraordinara ce li se zugraveste pe chipuri si- i înfrateste atunci când
privesc picturile, asa cum sunt ele acum, afumate, lovite, de pe peretii bisericii din Vladimir, devastate de tatari

1 Aveam sa regasesc aceste observatii, formulate si destul de asemanator, la parintii îmbunatatiti din Muntele Athos (Petroniu si Iulian, de la
Prodromu, Efrem si Iosif Vatopedinul, de la Vatopedi), în cursul unui pelerinaj pe care l -am efectuat în aprilie-mai 2009.

2 Trimiterea la U.R.S.S. -ul contemporan lui Tarkovski este evidenta. De altfel, recun oastem în aceste cuvinte si raportarea românilor la
puterea comunista, asa cum o vedeau multi oameni duhovnicesti.

3 Este poate interesant de observat ca, daca prima întâlnire, petrecuta în timpul vietii, are un cadru de desfasurare oarecum l ivresc (Teo fan, cu
picioarele goale, acoperite de furnici, pe malul unui râu; pare un fel de tratament naturist arhaic, asa cum este si cel cu l ipitori, de pilda), cea de -a
doua se petrece într -unul mult mai realist, în biserica devastata din Vladimir. Pare un fel de tratare întru compensarea elementelor celor doua lumi,
cea de aici si cea de dincolo.

4 F R A N C E F A R A G O , „La Réalité plénière du spirituel: Andreï Rublev”, în Andreï Tarkovski, études cinématographiques , Ed. Lettres Modernes
Minard, Paris, p. 33.
si de rusi tradatori, ce se însotisera cu ei. „Si, totusi, cât e de frumos!”, exclama Teofan. Este revelatia ca arta
reprezinta tocmai transfigurarea suferintei întru bucurie dumnezeiasca, revelatie pe care o va spune si mai
apasat, îndeosebi ca forta si impact al imaginilor, sfârsitul filmului.
O alta pereche ar fi cea din filmul Nostalghia, formata de Piotr Gorceakov si Domenico. Tonino Guerra,
coscenarist al filmului, considera ca lui Gorceakov i se pare a-si fi descoperit în Domenico cealalta jumatate a
sa, pierduta cine stie cum; desi ei înainteaza pe cai paralele, par închisi în acelasi unic destin5. Antoine de
Baecque vede cheia filmului ca fiind întâlnirea dintre doua singuratati6. Ca atare, ei sunt „frati de solitudine”.
Ceea ce-i leaga pe cei doi, credem noi, este un fel comun, grav, de a recepta lumea, cu sfâsierile ei dramatice de
sfârsit de istorie, precum si nazuinta comuna, însotita de responsabilitatea aferenta, întru mântuirea ei. Amândoi
sufera pentru ea si vor sa se sacrifice pentru ea, asa cum si atât cât înteleg ei. Ei vin din doua singuratati cvasi-
absolute. Fiecare are o familie de care se simte legat, dar ea este undeva într- un fundal îndepartat. Îi leaga pe cei
doi si o anumita nebunie cu deschidere spre sacru. Si ar mai fi de observat un detaliu, care nu este deloc lipsit de
semnificatie, prin legatura pe care o creeaza între cele doua personaje: acelasi câine lup pare sa- i slujeasca cu
credinta pe amândoi!
Sa vedem câteva dintre legaturile pe care însusi regizorul le vede post factum între cei doi protagonisti:
„Gorceakov se ataseaza de Domenico resimtind nevoia interioara de a-l proteja de «opinia publica», cea a
oamenilor orbi, satui si egoisti, care-l trateaza drept un nebun grotesc. (…) Gorceakov este stupefiat si sedus de
maximalismul copilaresc al acestui Domenico, pentru ca el, ca orice adult, este mai mult sau mai putin
conformist. (…) Gorceakov este impresionat de actul lui Domenico si de demnitatea interioara a personajului.
(…) La lumina acestui act, Gorceakov se simte aproape meschin si devine constient de inconsecventa sa” 7 .
Poate ca fascinatia lui Piotr fata de Domenico 8 vine si din faptul ca, asa cum observa Antoine de Baecque 9,
Tarkovski opteaza în construirea personajului pentru nebunul-profet, care este cu totul altceva decât nebunul
„de legat”. În lumea crestina vorbim, probabil fara ca cei mai multi dintre noi sa putem a- i întelege pâna la
capat, despre nebunii întru Hristos.
Dar una dintre cheile ecuatiei, din punct de vedere al subiectului prezentei analize, pe care- l constituie prietenia,
ne-o furnizeaza tot Andrei Tarkovski: „Eroul din Nostalghia sufera de imposibilitatea de a fi un prieten, de a fi
în prietenie cu toata lumea. Totusi, el gaseste un prieten care sufera la fel de mult, anume nebunul, Domenico”.
Putin mai departe, aceasta constatare este reluata si completata: „El sufera pentru ca nu poate avea prieteni,
pentru ca nu poate comunica de aceasta maniera”1 0.
Sa privim putin la datele concrete pe care ni le ofera filmul în legatura cu aceasta relatie. Exista doua
preambuluri si întâlnirea propriu- zisa.
Primul preambul îl constituie istoria zguduitoare a lui Domenico si a familie sale, pe care Gorceakov o afla
indirect, din discutia unor viligiaturisti, aflati în bazinul termal de la Bagno Vignoni pentru cura. Anume,
Domenico îsi claustrase întreaga familie în casa timp de 7 ani pentru ca astepta sa vina sfârsitul lumii si vroia
sa-i salveze pe ai lui. Ne putem întreba: în ce fel? Cel mai plauzibil raspuns, în contextul filmului, ar fi acela al
feririi lor de contaminarea de rau si de necredinta, prin contactul cu ratacita societate contemporana.
Interpretarile celor din bazin în legatura cu gestul lui Domenico merg pe un spectru larg: criza religioasa,
gelozie pe nevasta, nebunie (pur si simplu), frica generalizata, credinta foarte puternica... Pâna la urma, se poate
sa fi fost câte putin sau mai mult din fiecare. Si, totusi, cu mult mai mult decât atâta.

5 TO NINO GUERRA, Synopsis.

6 A N T O I N E D E B A E C Q U E , A n d r e i T a r k o v s k i , Ed. Cahiers du Cinéma, Paris, 1989, p. 43.

7 A N D R E I T A R K O V S K I , L e t e m p s s c e l l é, Ed. Cahiers du Cinéma, Paris, 1989, p. 191.

8 „Piotr este fascinat de Domenico” ( P I E R R E D A L B Y , „Nostalghia: la flamme et l’autre rivage”, în France catholique , nr. 2007 / 7 iunie 1985, p.
16).

9 A N T O I N E D E B A E C Q U E , op. cit. , p. 58.

10 I b i d e m, p. 110.
Al doilea preambul urmeaza imediat si consta într-un scurt schimb de replici între Domenico si Eugenia, lânga
bazinul termal, la care, iarasi, Gorceakov numai asista. Dupa ce-i cere o tigara (scuzându-se ca nu este un
fumator si de aceea nu are), Domenico îi spune sa nu uite ceea ce i-a zis Dumnezeu Sfintei Ecaterina de Siena:
„Tu esti aceea care nu este, dar Eu sunt cel ce sunt”. Pâna aici a fost numai un necunoscut, dar acum i se afla
numele, deoarece cineva, din bazin, striga, oarecum în derâdere: „Bravo, Domenico!”.
În sfârsit, întâlnirea principala se petrece în casa paraginita a lui Domenico. Ea este filmata în timp real. Având
în vedere durata ei atât de scurta, poate ca merita sa reproducem integral dialogul pe care l-au purtat cei doi în
acest interval de plenara traire.
Gorceakov vine cu Eugenia la Domenico si îl gasesc pe acesta în fata casei, pedalând în gol pe o bicicleta
veche, adaptata unor astfel de simple exercitii fizice la domiciliu. Domenico refuza la început orice convorbire,
ceea ce o face pe Eugenia sa plece definitiv la Roma, parasindu- l pe Gorceakov, considerând ca se poate
descurca si singur, caci stie „un pic de italiana”. Gorceakov, care pâna acum statuse de o parte, se duce si intra
abrupt în vorba cu Domenico.

Gorceakov: Iertati-ma! Cred ca stiu de ce ai facut asta.

Domenico: Ce? Bicicleta?
G: Nu, nu. Înainte, cu familia ta.
D (se opreste din pedalat) 1 1 : Am obosit. (intra în casa; Gorceakov îl urmeaza)
(flash-back de circa 40 de secunde, cu imaginea locurilor copilariei lui Gorceakov, pe malul unui fluviu; ciripit
de pasarele, de la care trece la zgomot de ferastrau electric, revenindu-se în casa lui Domenico)
D: Unde esti? Haide! (muzica de Beethoven; mult întuneric; polite cu naturi statice: o tartacuta, flori uscate, dar
si un vas cu grâu încoltit etc.) Ai auzit? E Beethoven! (ecran negr u; fotografie de papusa stricata; Domenico ia o
sticla cu ulei de masline, care, tinuta în lumina puternica de la soare, capata pretiozitate; toarna din ea) O
picatura si cu o picatura fac o picatura mai mare, nu doua.
G: Se poate? (sa fumeze)
D: Da, da. Si eu, când nu stiu ce sa zic, cer o tigara. Dar nu am învatat niciodata sa fumez. E prea greu.
Trebuie sa înveti sa nu fumezi, sa faci ceva important.
G: Ce anume?
(o lumânare aprinsa; ploaie deasa; ploua în casa, care este plina de balti; Domenico tine o felie de pâine pe care
toarna putin dintr-un pahar cu vin!)
D: Bei vin? (îi da lui pahar umplut cu vin; lui îi ramâne pâinea, pe care el o mesteca îndelung, fara graba; este
un fel de comuniune! Domenico se priveste în oglinda foarte scrutator, cautându-se parca, dorind sa se afle pe
sine siesi; totul se petrece pe un fond de sunet de ploaie si de joagar electric; detaliu cu sticle de diferite culori,
forme si marimi, care sunt puse sa colecteze picaturile de ploaie care cad prin tavanul spart) Trebuie sa ai teluri
mai înalte…
G: Ce?
D: Înainte eram egoist. Voiam sa-mi salvez familia. Dar trebuie salvati toti, toata lumea.
G: Cum?
D: E foarte simplu. Vezi lumânarea asta? (o ia aprinsa de pe o polita)
G: Bine…
D (enervat): De ce spui „bine”? [Pare o referire la Psalmul 39, 21: „Sa fie rusinati îndata cei ce- mi zic mie:
«Bine, bine!»] 1 2 Ma tulburi. Trebuie sa treci apa cu lumânarea aprinsa. [Fara sa vrea, poate, bazinul ne
sugereaza „marea vietii”, din rugaciunile Bisericii, iar lumânarea aprinsa sufletul necesar a fi treaz în credinta].
G: Care apa?
D: Apa calda. Bazinul Sfintei Ecaterina, de lânga hotel, cel care fumega. [Ca sa arate ca nu suntem în lumea
metaforelor, ci în aceea a unor realitati metafizice, Domenico prescrie un gest cât se poate de concret, pâna la
banalitate.]

11 Între paranteze sunt referiri la imaginile din timpul acestui dialog.

12 Între paranteze drepte sunt puse comentariile noastre.

G: Bine. Când?
D: Acum. Eu nu pot s-o fac. Cum aprind lumânarea si intru în apa, ma trag afara, ma arunca afara si striga
„Esti nebun!” [Ne poarta gândul spre „nebunia” aceea înteleapta, despre care vorbeste adesea Sfântul Apostol
Pavel, dar îndeosebi la 1 Corinteni 1, 18-25.] Întelegi?
G: E în regula.
D: E în regula? E rau. Ajuta-ma! Ajuta-ma! [Este acelasi strigat cu cel al lui Alexander catre Maria, în
Sacrificiul.]
G: Bine, dar… Bine, sigur.
Vocea unui taximetrist, din off: Unde e rusul care trebuie sa mearga la Bagno Vignoni? E taxiul. (în mai multe
rânduri chipul lui Domenico este filmat pe fundalul unei perdele somptuoase, desi casa este paraginita)
G: E târziu. Trebuie sa plec. Multumesc. [Acum ai clar senzatia ca între cei doi s-a cimentat definitiv o reala
prietenie.] (zgomot de picaturi cazând în lighene) Iarta-ma, dar de ce tocmai eu?
D: Ai copii?
G: Da, doi. Unul mare si unul mult mai mic. [Aceasta era exact si situatia lui Tarkovski! Copiii, îndeosebi, pot
fi un imbold la responsabila jertfire salvatoare.]
D: Sotia ta e frumoasa? [Superba întrebare!]
G: Ai auzit de Madona del Parto (a Zamislirii)? De Pietro della Francesca. E ca ea, dar înnegrita toata.
D: Du-te cu lumânarea! Si noi pregatim la Roma ceva grandios, enorm. Zoe! Unde esti? Zoe, raspunde-mi! De
ce nu raspunzi? Stii ca mi-e frica sa ramân singur. [Zoe este câinele; nu stim prea bine, uneori, daca Domenico
vorbeste cu câinele sau el însusi; ceea ce ar fi de retinut este setea lui interioara, existentiala, de a-si depasi
singuratatea, de a iesi din ea.]
G: Stiu ce gândesti, dar acum gata, gata. Nu trebuie sa te gândesti mereu la acelasi lucru. (Domenico plânge
înfundat; apoi, ecran negru) [„Ecranul negru”, este relativ frecvent la Tarkovski, îndemnând la o pauza în a
vedea, spre totala recapitulare si reculegere de sine.]

Cele trei scene nu dureaza împreuna mai mult de 20 de minute, dar cât de puternica este relatia pe care o
transmit! Dincolo de ceea ce spune dialogul de mai sus este maniera de a filma, miscarea continua a
personajelor, aflate parca într-o necontenita cautare a celuilalt, dar si de sine. Si atât dialogul, cât si filmarea ne
fac sa simtim ca între cei doi este o taina numai a lor, negraita, o capacitate de intuire si de întelegere care trece
din mediat în imediat. Se petrece între ei un fel transmitere de misiune, de trecere de stafeta, în vederea
câstigarii cursei mântuirii, nu pentru ei, ci pentru ceilalti. Semnul vizibil al acestei transmiteri este ciotul de
lumânare pe care Gorceakov îl primeste de la Domenico, iar misiunea, extrem de încarcata metaforic, va consta,
dupa cum am vazut, în trecerea bazinului cu lumânarea aprinsa1 3, cu scopul de a ajunge la liman, întru izbavire
de sine si a celorlalti. Este cunoscuta însemnatatea spirituala a lumânarii si a flacaruii ei în spiritualitatea
ortodoxa. Ele spun despre o credinta vie, marturisitoare, despre curatia si limpezimea acestei credinte, care se
doreste a fi dreapta credinta. Lumânarea este direct legata de lumina Învierii pe care o primim la Paste („Veniti
de luati lumina!”), cu ea ne însotim marile momente ale vietii, cele „de trecere”: botezul, nunta, plecarea la
Domnul. Cu ea ne marturisim în fata lui Dumnezeu dragostea si grija pentru sufletele celor vii si ale celor morti.
Din pacate Gorceakov nu va reusi sa-l opreasca pe Domenico din drumul lui, de la punerea în act a gestului sau
sinucigas, destinat sa trezeasca omenirea din somnul ei moral si existential. Oricât de nobile erau telurile lui
Domenico, maniera de a actiona este cu totul necrestina. Iar gestul sau se va dovedi, de altfel, zadarnic. Cei care
au asistat la „evenimentul” creat de el, l-au ascultat si l-au privit blazati si impasibili. Mântuirea lumii nu poate
fi obiectivul unui om1 4, ea cade în sarcina lui Hristos. Omul trebuie numai sa I se alature si sa-L urmeze, ca fiind
Pastorul cel Bun.
În fine, s-ar mai putea vorbi despre perechea constituita, în filmul Sacrificiul, de Alexander si Otto, eroul
principal si, respectiv, postasul ciudat si erudit. Ca si în cazul precedent, cel al lui Gorceakov si al lui
Domenico, si legatura dintre Alexander si Otto se desfasoara pe durata extrem de redusa. În general, lui Andrei

13 „Domenico îi încredinteaza lui Piotr un proiect pe care el nu l -a putut niciodata realiza” ( P I E R R E D A L B Y , art. cit. , p. 16).

14 Aceasta este, în fond, si cauza felului tragic în care sfârseste Printul Mîskin.
Tarkovski îi este draga clasica unitate de timp, de loc si de actiune 1 5, iar aici, în Sacrificiul, pare s-o fi respectat
mai mult ca în oricare alt film al sau.
Povestea lui Alexander si Otto începe în momentul în care acesta din urma, în calitate de factor postal (ocupatie
pe care o exercita în timpul liber), i-aduce o telegrama de felicitare din partea vechilor lui prieteni din lumea
teatrului. Cum telegrama se încheie cu cuvintele „Dumnezeu sa-ti dea fericire!”, Otto- l întreaba pe Alexander
care sunt raporturile lui cu Dumnezeu. „Nu am”, raspunde acesta. Otto îi reproseaza ca, în ciuda carierei sale
importante (jurnalist celebru, autor dramatic, critic literar, om care tine conferinte despre estetica la universitate,
eseist) si a renumelui sau, este un om posomorât. Îi recomanda sa nu se mai mâhneasca, sa nu mai fie trist, sa nu
se mai astepte mereu la ceva. La protestele anemice ale lui Alexander, îi spune ca toti asteptam ceva. El, de
pilda, a fost toata viata într-o stare de asteptare, simtindu-se ca pe peronul unei gari, cu sentimentul ca ceea ce
petrece nu este viata, ca, de fapt, asteapta viata, asteapta ceva real, important. Aici, putem sa ne oprim o clipa si
sa observam ca ne aflam în fata unei acceptii profund crestine, în care viata de dincolo este adevarata viata în
comparatie cu aceasta de aici, care nu constituie decât un timp de pregatire pentru cea de dincolo. Sigur,
asteptarea crestinului („astept învierea mortilor si viata veacului ce va sa vie”) este una activa, dinamica.
Alexander este surprins de problemele pe care le pune în discutie factorul. În continuare, spune ca uneori îi trec
gânduri bizare prin cap, cum ar fi acela cu piticul nefericirii, cocosatul lui Nietzsche, cel la vederea caruia a
lesinat Zarathustra 1 6. Alteori se gândeste la Eterna Reîntoarcere 1 7 . „Traiesti aici, suferi. Speri, astepti ceva, speri,
îti pierzi speranta si mergi spre moarte si, pâna la urma, mori si renasti fara sa-ti amintesti trecutul. Si apoi totul
reîncepe. Nu chiar în acelasi fel, cu mici diferente, dar întotdeauna este aceeasi deznadejde si aceeasi
absurditate. Nu, de altfel! Totul este ca înainte, fara cea mai mica diferenta. Numai o noua reprezentatie, ca sa
spunem asa. As fi putut si eu sa o organizez în acelasi fel, daca nu tinea decât de mine! Mai degraba comic,
nu?” Noi, crestinii, stim ca nu exista Eterna Reîntoarcere, ci Înviere, unde ne vom aminti extrem de limpede
toate câte le-am petrecut în aceasta viata trecatoare. Si este evident ca o viata construita ca o suita de vieti, în
felul în care o descrie Otto, este, cum de altfel spune si el, o absurditate si o comicarie. Alexander îi atrage
atentia ca nu este nimic nou în ceea ce spune, ca nu este inventia lui. Alexander, la început foarte mirat de
subiectele atacate de Otto, de un simplu factor postal, sfârseste prin a intra în joc si a discuta de aceeasi maniera
„filosofica”. În scenariu ni se spune ca înainte nu facusera cunostinta unul cu altul, ca Alexander nici nu- i stia
numele 18. Dupa cum se vede, Otto stia însa destule despre Alexander. Alexander: „Nu- l credeti pe om capabil sa
inventeze o constructie universala? Sa creeze un pretins model al legii absolute, al adevarului absolut? Ar fi ca
si cum el ar crea un univers nou si s-ar erija în demiurg”. Si se mira ca el crede în acel pitic si în Eterna
Reîntoarcere. Da, Otto crede, cel putin uneori. Si considera ca daca va crede cu adevarat într-un lucru, acela va
deveni realitate. Puterea credintei este foarte mare în viziunea lui Tarkovski. Si Otto da chiar un citat: „Credeti
ca aceasta vi se va da si va fi asa!” Pare un ecou al unor cuvinte ale lui Hristos din Evanghelia dupa Ioan:

15 Noteaza Ta rkovski undeva, în Jurnal: „Unitate de loc, de timp si de actiune. Pentru a dovedi ca acest spatiu limitat este la fel de nelimitat
ca oricare altul, si cu toate acestea la fel de limitat” (2 5 s e p t e m b r i e 1986, nota pentru proiectul filmului S f â n t u l A n t o n i e).

16 „Nu ajungeam sa regasesc în Zarathustra povestea cu Piticul. Si atunci când am gasit -o , m- am gândit ca nu era asta” (J o u r n a l , 2 4
noiembrie 1983 ).

17 Desigur, Andrei Tarkovski se refera la Eterna Reîntoarcere, asa cum o trata Nietzsche, filosof la care Otto se referise mai înainte. Dupa
filozoful german, „eterna repetare era o miscare oarba, autonoma, a naturii, care nu presupunea nici o consolare; asta facea ca, în acceptia lui,
fiecare clipa sa fie traita mult mai intens, sa devina mai plina de s ens, de viata si de valoare; anume clipa, nu istoria în sine, se repeta; clipele,
despartite de vesnicie, devin adevarata zestre sufleteasca a omului” (I O N T U R C A N U , „Destin istoric si sabotare a istoriei în opera lui Mircea
Eliade”, Revista Sud- Est, Chisinau, nr. 4 (50) /2002). Asadar, în mare, conceptul ar fi acesta: sa -ti duci viata în asa fel încât, daca ar fi cazul, sa
poti sa -ti doresti ca ea sa se repete vesnic. În perioade de maxim pesimism, cum a fost, din punct de vedere al viziunii filosofice, cea de la
sfârsitul secolului al XIX-lea, oamenii erau tentati sa aleaga mai degraba neantul, si asta deoarece existenta era considerata absurda. Dar este
de la sine înteles ca, în lipsa credintei în Dumnezeu, existenta sa capete aspecte de absurd. Probabil c a Tarkovski nu a cunoscut si nu a avut
niciun moment în vedere cunoscuta lucrare a lui Mircea Eliade Mitul eternei reîntoarceri . Într-o prima etapa, Tarkovski se gândea la E t e r n a
R e î n t o a r c e r e ca la o posibila varianta de titlu pentru acest film ( J o u r n a l , 24 n o i e m b r i e 1 9 8 3 ).

18 A N D R E Ï T A R K O V S K I , O e u v r e s c i n é m a t o g r a p h i q u e s c o m p l è t e s II, Ed. Exils Éditeur, Paris, 2001, p. 376.

„Daca voi ramâneti întru Mine si cuvintele Mele ramân întru voi, cereti orice veti vrea si vi se va da” (15, 7) si
„Adevar, adevar va spun: Orice veti cere de la Tatal în numele Meu, El va va da” (16, 23).
A doua întâlnire dintre cei doi se petrece atunci când Otto vine în seara aniversarii lui Alexander si- i aduce
cadoul. Este un cadou care- i surprinde pe toti cei prezenti: o harta veche a Europei, de la sfârsitul secolului al
XVII- lea, nu o copie, ci una originala. Daruirea ei este un sacrificiu, caci din punctul de vedere al lui Otto: „Un
dar este totdeauna o jertfa. Daca nu, ce fel de dar ar fi?” Acum reiese, din discutii, ca Otto nu a venit în regiune,
adus de destin, decât de doua luni, de când a iesit la pensie. Înainte era profesor de istorie la un liceu de oras.
Aici cheltuielile sunt mai mici si are mai mult timp sa studieze. Le explica ca este factor numai în timpul liber.
Când o observa pe Maria, bona casei, Otto le spune cu oarecare mândrie ca îi este vecina, ca a venit din Islanda
de câtiva ani. Lui Alexander, Maria i se pare bizara, iar Adelaide sustine ca îi produce teama. Convorbirea
capata, din nou, destul de repede, conotatii filosofice. Plecând de la problema adevarului pe care- l exprima
hartile vechi în raport cu cele noi, ajung sa discute despre adevar si despre relativitatea lui. Otto le dezvaluie ca
este colectionar de „evenimente inexplicabile, dar autentice”. Dovedirea autenticitatii lor îi cere timp,
întreprinderea de calatorii, bani. La cererea celorlalti, povesteste unul dintre aceste „evenimente”, o istorie
bizara. A adunat aproape 300 de astfel de povesti autentice. Lipsa unor explicatii pentru ele se datoreaza
faptului ca: „Noi nu suntem decât niste orbi. Noi nu vedem nimic”. Este de remarcat ca în timpul acestei
povestiri Alexander lipseste, se plimba pe undeva, pe afara. La un moment dat, lui Otto i se face rau, cade pe
jos, îsi pierde pentru o clipa cunostinta. Toti se sperie, dar el îsi revine repede, se scoala si izbucneste în hohote
de râs. Si acesta este un element care- i leaga pe cei doi: amândoi cad, lesina. Mai întâi Alexander, în padure,
dupa care are un vis cosmar cu razboi; pe urma, Otto în casa dupa ce-si povestise „evenimentul inexplicabil”. El
explica prin faptul ca a fost atins de aripa unui înger rau. Asadar, la amândoi aceste caderi si pierderi temporare
de constiinta par sa fie semne rele, presimtirea unor evenimente nefaste, practic a catastrofei care se va declansa
în scurt timp: un razboi nuclear mondial devastator.
Mai aflam ca baietelul, care, conform scenariului, avea o simpatie evidenta pentru Otto, construise, nu se stie
când si cum, chiar cu ajutorul lui Otto, cadoul pentru aniversarea tatalui sau: macheta propriei lor case.
Alexander are pe perete o reproducere dupa o gravura cu „Adorarea magilor” de Leonardo da Vinci. În mai
multe rânduri, Otto o priveste atent si nelinistit. I se pare întunecata si lugubra, terifianta. „Totdeauna mi-a fost
teama de Leonardo”, marturiseste el, plecând acasa. Alexander priveste si el acum tulburat imaginea, parând sa
se fi molipsit teama lui Otto.
Se anunta catastrofa, începutul razboiului. Se transmite discursul primului ministru, în care printre altele se face
si îndemnul: „Fiecare sa ramâna acolo unde este…”. Si parca suna un ecou din Evanghelii, în legatura cu
sfârsitul lumii: „cel ce va fi pe casa sa nu se coboare ca sa-si ia lucrurile din casa; iar cel din tarina sa nu se
întoarca înapoi ca sa-si ia haina” (Matei 24, 17-18 // Marcu 13, 15-16 // Luca 17, 31). Toata lumea este
nelinistita, Adelaide face chiar o criza de isterie. Numai Alexander murmura pentru sine: „Am asteptat clipa
asta toata viata mea! Asta este ceea ce am asteptat toata viata!”. Astepta, în fond, o situatie exceptionala, limita,
pe care sa o rezolve tot exceptional, prin propriul sacrificiu, validându-si astfel o existenta care, altfel, i se parea
oarecum ratata. Alexander si Otto se comporta mereu similar: amândoi se încurajeaza cu un pahar de tarie,
amândoi încearca sa- l ajute pe doctor în calmarea celorlalti, amândoi refuza ferm sa fie tratati cu calmante. În
sfârsit, Otto pleaca acasa.
A treia întâlnire se petrece atunci când, la un moment dat, Alexander aude în geam bataile lui Otto, care s-a
întors. Nu stim exact în ce moment al zilei ne aflam. De undeva, de afara, razbate o lumina, care se arata
incerta. Este o lumina crepusculara, care poate fi, la fel de bine, una de înserare sau de zori de zi. Oricum, pare
nefireasca, are ceva nenatural1 9. Otto intra si se comporta foarte ciudat, conspirativ. El îi sugereaza lui
Alexander o ultima sansa, o ultima speranta: sa mearga sa se culce cu Maria, bona, care ar fi, pretinde el, o
vrajitoare „în sensul bun”20 . Nu va fi greu, s-o convinga! Ea locuieste singura de cealalta parte a lacului, lânga

19 Cei care au prins cutremurul din 1977 îsi amintesc de lumina ciudata, nenaturala, parca ireala, care aparuse în zarea Bucures tilor.

20 Noi stim ca, din punct de vedere crestin, nu exista vrajitoare bune si vrajitoare rele. Orice fel de vraja este o colaborare cu fortele oculte ale
raului, ca atare pacatoasa, periculoasa si condamnabila. Pe de alta parte, ne putem întreba daca, într -o logica tarkovskiana, „vrajitoare buna”,
aici, nu este numai o sintagma prin care el vrea sa trimita spre forte ale binelui, angelice.
biserica închisa. Aceasta biserica închisa spune mult despre lipsa aceea de credinta, pe care Hristos stie ca o va
afla la sfârsitul lumii, la a doua venire a Sa. Prima data Alexander întelege ca trebuie sa mearga la biserica, dar
Otto îi repeta ca biserica nu are nimic de-a face cu salvarea pe care o întrevede el. Din nefericire, este starea de
fapt în lumea de azi! (Amândoi beau un coniac foarte fin.) Desi spune ca este o nebunie, ca îsi bate joc de el, ca
glumeste nietzscheian, Alexander, care mai înainte se rugase Tatalui ceresc, cu o rugaciune alcatuita de el
însusi, sfârseste prin a asculta de îndemnul lui Otto si se duce, totusi, sa împlineasca ce i-a cerut acesta. De
altfel, Otto pregatise totul cu destula minutiozitate: îi sprijinise o scara de balcon, ca sa poata iesi pe furis, îi
pregatise o bicicleta, ca sa nu se duca cu masina si sa fie observat de ceilalti, îi da tot felul de sfaturi. La plecare,
se uita din nou înspaimântat la reproducerea dupa Leonardo si spune ca- l prefera pe Pietro della Francesca. (Si
noi la fel, ne vine sa afirmam spontan. Aproape sigur si Tarkovski, cu toate ca era un mare admirator al lui
Leonardo.)
În aceste trei scurte întâlniri consta toata povestea dintre Alexander si Otto. Exista datele unei posibile prietenii,
o anumita coniventa în gândire, precum si afinitati de percepere a lumii, dar aceasta prietenie este numai la
începutul ei, iar sfârsitul filmului, cu înnebunirea voluntara a lui Alexander, ne arata ca ea nu a apucat sa treaca
mai departe de durata unei zile si a unei nopti.
Antoine de Baecque observa cum în relatia dintre cei doi asistam practic la o rasturnare de roluri. Mai putin
afirmatul Otto îsi asuma rolul de maestru si îndrumator fata de Alexander, care era mult mai titrat. Otto da
tonul, el cauta iesirile din situatiile dificile, el este ghidul21 . Într-o anumita masura, acelasi lucru se întâmplase si
în raportul dintre Piotr Gorceakov si Domenico, protagonistii din Nostalghia.
Andrei Tarkovski ne spune ca Alexander si Domenico sunt asemenea prin dispunerea spre actiune si prin sursa
comuna a acestei deschideri, anume capacitatea de a presimti schimbarile ce urmeaza sa se petreaca 22. În fiecare
dintre cele doua sugerate prietenii are loc un transfer de „nebunie”, de la cel care este capabil s-o gândeasca si s-
o traiasca la cel care este capabil sa se molipseasca de aceasta traire si sa- i duca la împlinire aspiratiile
sanatoase.

În unele situatii avem de a face mai mult cu urme de prietenie decât cu prietenie propriu- zisa. Aici poate fi
încadrata legatura dintre Ghibarian si Kris Kelvin din Solaris, a caror prietenie face parte tot din categoria
mentionata mai sus. În orice caz, ei s-au cunoscut odinioara pe Pamânt. Cam asa rezulta si din filmuletul-
scrisoare pe care i- l lasa anume lui Kris (si care începe cu cuvintele „Salut. Kris!”), ca un fel de cuvânt de pe
patul de moarte. Pâna la punct, acesta este un fel de spovedanie, din care rezulta ca însusi Ghibarian nu
întelesese pâna la capat ce se întâmpla cu el. Apoi, profesiile lor sunt înrudite: Ghibarian este fiziolog, iar Kris
Kelvin este doctor în psihologie. Tocmai în virtutea acestei prietenii (care poate fi presupusa, cu bun temei),
sinuciderea lui Ghibarian îl socheaza pe Kris, care, desi încearca, nu reuseste sa- i înteleaga motivatia. Asa cum
îl cunostea el, nu- l credea pe colegul sau capabil de un asemenea gest. Din ma rturia acestei scrisori, reiese ca
Ghibarian îl asteptase cu intensitate pe Kris si, daca el ar fi ajuns mai devreme, poate ca altul ar fi fost
deznodamântul lui, poate nu s-ar mai fi sinucis.
Ni se aminteste în film si de prietenia care pare sa- l fi legat pe tatal lui Kris de Burton, care fusese cu mult timp
în urma pilot pe statie („Noi suntem prieteni”, spune tatal; de observat ca tatal lui Kris nu are un nume, el fiind
numit simplu tatal). Ea este pe cale sa se rupa atunci când Kris pare sa nu- l creada pe Burton în ceea ce priveste
întâmplarile povestite de el în legatura cu Solaris si cu statia trimisa pentru cercetarea Oceanului (Tatal: „Totusi
nu trebuia sa- l necajesti, vorbindu- i în acest fel”, Burton: „Este perfect adevarat! Ne cunoastem de douazeci de
ani. Trebuia sa se sfârseasca într-o buna zi!”). Este drept ca nu se mai prea vazusera în ultima vreme, ca îsi dau
seama ca nu prea stiu mare lucru unul despre celalalt, ca Burton era supersensibilizat si suspicios din cauza
experientelor traumatizant e de pe statie si îndeosebi a felului în care fusesera primite de catre savantii de pe
Pamânt toate relatarile sale în legatura cu experientele bizare traite acolo.

21 A N T O I N E D E B A E C Q U E , op. cit. , p. 101.

22 A N D R E Ï T A R K O V S K I , Le temps scellé, Ed. Cahiers du Cinéma, Paris, 1989, p. 2 0 5 .

O treapta mai joasa a prieteniei, uneori o anticamera a ei, o poate constitui buna colegialitate. O astfel de relatie
pare sa le fi legat, în Oglinda, pe mama autorului si pe Maria Ivanovna, o fosta colega de la tipografia unde
lucrase. Moartea acesteia o impresioneaza în chip deosebit. Sunt atâtea amintiri care te racordeaza de un om cu
care ai lucrat ani îndelungati si de care te leaga trecerea prin tot felul de momente dificile sau benefice, tot felul
de ispite comune, atâta timp petrecut împreuna.
Asadar, dincolo de acceptia lui deplina, maximala, apelativul de „prieten” este folosit adesea si cu un continut
mai larg, mai putin exigent, dar totusi cu suficienta acoperire. Cu alte cuvinte, este vorba de micile prietenii care
dau si ele farmec vietii, care sunt necesare pentru a ne sprijini trecerea prin aceasta lume. În Sacrificiul,
Alexander primeste de la prietenii de odinioara (asa- i numeste el) o telegrama de felicitare pentru cei 50 de ani
împliniti. Telegrama suna asa: „Felicitari dragului nostru prieten pentru a cincizecia aniversare – stop – îl
îmbratisam pe marele Richard si bunul print Mîskin – stop – Dumnezeu sa va dea fericire – stop – richardisorii
si idioteii fideli si iubitori – stop”23. Postasul o considera o gluma între prieteni si o gusta ca atare. Ce fel de
prieteni? Desigur, gasca nebuna de alta data, de înainte ca Alexander sa se retraga pe insula cu sotia lui. Prieteni
care trebuie luati într-un sens mai larg si oarecum impersonal, de prieteni de grup, de tovarasi de petreceri, de
companioni de viata mai apropiati, în unele perioade.

Dar cea mai frumoasa, mai puternica si mai încarcata poveste de prietenie din filmele lui Andrei Tarkovski este
cea din Andrei Rubliov, dintre Andrei si Daniil Ciornîi (cel Negru), si el un iconar exceptional. Andrei i-a fost mult
timp ucenic lui Daniil întru ale picturii 24. „I-am curatat pens ulele lui Daniil timp de 3 ani înainte de a avea
încredere în mine sa- mi încredinteze o icoana. Si nu ca sa o corectez, ci sa o curat”, spune Andrei la un moment
dat. Acum faima lui Andrei este deja mai mare si el este cel chemat de Teofan Grecul pentru a- l ajuta la pictarea
bisericii „Bunavestire” de la Moscova. Andrei ar vrea sa- l ia si pe Daniil cu el, sa lucreze împreuna, într-o
echipa. Când acesta îl refuza hotarât, îl întreaba: „Ce ma fac fara tine?”. Daniil: „Fa ce vrei?”. Andrei: „Nu plec
fara tine”. Daniil îi reproseaza ca a acceptat invitatia fara sa- l fi consultat mai înainte. O umbra pare sa se fi
asternut în relatia dintre cei doi. Dar este numai durerea momentului desprinderii pasarii de cuibul unde a fost
ocrotita si unde a învatat sa zboare, momentul dureros, în felul lui anume, al despartirii ucenicului de maestrul
sau. Când Andrei vine în chilia lui Daniil ca sa-si ia ramas bun înainte de plecare, are loc o scena tulburatoare,
turnata magistral, în care dialogul principal este acesta:
Andrei: „Am venit sa- mi iau ramas bun, dar... M-am simtit destul de rau. Si ca totul sa devina si mai rau,
diavolul a pus si dusmanie între noi. Nu pot pleca asa. Am nevoie sa ma spovedesc. Vrei sa ma asculti? Nu voi
fi în stare sa fac ceva, Daniil. Am locuit în aceeasi încapere ani întregi. Si nu am pe nimeni afara de tine. Vad
lumea prin ochii tai. Ascult cu urechile tale. Cu inima ta… Daniil!”. Daniil (lacrimând): „Ma bucur pentru tine,
prostutule! Nici nu-ti poti imagina cât de bucuros sunt. Du-te la Moscova, picteaza, asa voi fi mândru de tine.
Diavolul mi-a întins si mie o cursa ieri. Iarta- ma”. Andrei îi saruta mâna si- i promite: „Ma voi întoarce, Daniil”.
Asa s-ar cuveni rezolvate orice tensiuni între prietenii crestini!
Suntem într-o situatie foarte asemanatoare prieteniei celebre dintre Ionatan si David. Asta înseamna marea
prietenie: sa privesti cu ochii prietenului, sa asculti cu urechile lui, sa-ti bata inima la unison cu a lui, sa te
bucuri enorm de fiecare biruinta a lui, ca si cum ar fi a ta. Si, nu în ultimul rând, reciproca marturisire si lupta
permanenta cu diavolul, care cauta necurmat sa destrame o asemenea legatura de sorginte dumnezeiasca.

23 A N D R E Ï T A R K O V S K I , Œ u v r e s c i n é m a t o g r p h i q u e s c o m p l è t e s II, p. 375.

24 Scenariul initial ne spune despre primul ca ar fi avut 23 de ani, iar despre al doilea vreo 40 ( i b i d e m I, p. 158).