Professional Documents
Culture Documents
SINTEZE DE CURS
DREPT PUBLIC
2005
PARTEA I
T e ma 1 :
D e f in iţ i e :
C O N C E P T U L D E I N S TI TU ŢI E J U R I DIC Ă
R O LU L D R E P T ULU I
IZ V OA R E LE D R E P T U L U I
3
Caracteristicile raporturilor juridice de drept privat:
• fiecare parte din raport urmăreşte un interes personal
• părţile se afla pe poziţii de egalitate
• oricând oricare dintre părţi poate să pună capăt raportului în
condiţiile prevăzute prin convenţie pe care au încheiat-o
împreună.
D R E P T UL C ON S T I TU Ţ ION A L -
R AM UR Ă A D R E P TU L U I P U B LI C
T e ma 2 :
IN STITU Ţ IIL E PO LITIC E
4
În literatura de specialitate instituţiile sunt ansambluri de
mecanisme în care membrii aleşi sau desemnaţi ai grupurilor sunt
învestiţi în îndeplinirea funcţiilor stabilite public, dar cu caracter
impersonal, în satisfacerea trebuinţelor individuale şi de grup, pentru
stabilirea comportamentelor tuturor membrilor grupului prin reguli de
influenţare şi de control social.
Apariţia instituţiilor politice este legată de apariţia relaţiilor
politice care presupune stratificarea socială între guvernanţi desemnaţi
prin proceduri publice solemne şi guvernaţi. În lipsa unor relaţii politice
de tipul conducători - conduşi nu se poate vorbi de instituţii politice.
Autoritatea exercitată de instituţiile politice prezintă următoarele
caracteristici:
1. are putere de constrângere exterioară în numele voinţei
majorităţii populaţiei şi în interesul acesteia;
2. este limitată ca întindere, depăşirea limitelor sale, stabilite
pe bază de cutumă sau prin norme scrise atrăgând revolta
maselor;
3. autoritatea politică este revocabilă (poate fi înlocuită cu
alta) sau se poate modifica prin voinţa naţiunii exprimată de
parlament sau de către puterea executivă.
În ştiinţele politice, studiul instituţiilor politice se face din
perspectiva interrelaţiilor existente între ele potrivit principiului
separării puterilor în stat, a legitimităţii lor de a asigura stabilitatea
politică şi socială, ordinea juridică, realizarea drepturilor libertăţilor
cetăţeneşti. De aceea instituţiile politice în literatura de specialitate
sunt denumite „instituţiile guvernării”.
Statul – principala instituţie politică (integratoare a tuturor
celorlalte instituţii politice), instituie o ordine la nivel global care este
general-obligatorie.
Capacitatea de a crea instituţii politice înseamnă capacitatea de
a crea interese publice.
T răs ă t uri:
6
instituţionale de natură democratică între majoritate şi
opoziţie;
• recurgerea cât mai puţin posibil la violenţă în activitatea de
guvernare şi abilitatea de realizare şi menţinere a armoniei
sociale;
• identificarea şi concentrarea resurselor umane, materiale şi
financiare ale societăţii p en t ru r ea li z a re a pr og re su lui
e co nomic în g e nera l;
• realizarea unui statut al individului care să-i confere rolul
principal în societate;
• recrutarea clasei politice, din toate straturile sociale, printr-
un sistem electoral democratic, şi asigurarea unui înalt grad
de reprezentativitate a acesteia;
• asigurarea unui înalt grad de moralitate în interiorul lor
pentru a preveni sau înlătura prin proceduri proprii,
regulamentare, corupţia, şi a împiedica convertirea
intereselor personale sau înguste de grup în interese
publice.
T e ma 3 :
CON C EPTU L DE STAT Ş I PR OCESUL FORMAR II
STA TELOR MODERNE ÎN SPA ŢI U L E U R O P E A N
Din punct de vedere semantic cuvântul stat vine din verbul latin
statuo = a pune, a aşeza, a întemeia. Sintagma „Status civitas” în
Imperiul Roman exprima modul de guvernare a Cetăţii. Romanii au
acordat cuvântului „status” o semnificaţie politică, adăugându-i
determinativul „res publica” = lucru public, ideea de conducere a vieţii
publice sau a statului.
Grecii foloseau denumirea de „polis” = cetate şi „politeia” =
forma de organizare, pentru acelaşi tip de organizare politica a unei
colectivităţi umane.
Statul antic se caracteriza prin confuzia între monarhul ereditar
şi prerogativele sale de conducere pe care le deţinea ca bunuri
personale, prin centralizarea excesivă a puterii şi prin metode
despotice de guvernare. Statul grec antic şi Imperiul Roman de Apus
au dispărut. Statul Roman a decăzut în secolul V sub presiunea
atacurilor succesive a unor puternice popoare migratoare foarte bine
organizate din punct de vedere militar, dar inferioare cultural şi
spiritual faţă de civilizaţia romană. În locul puterii publice şi a statului
roman au apărut o puzderie de cvasiregate, independente unele de
altele. Conducerea vieţii publice a fost preluată de cvasiautorităţi
patriarhale.
Un rol important în păstrarea elementelor gândirii filozofice şi
politice greceşti – prelaţii lăcaşurilor sfinte din Orientul Mijlociu, care
au salvat scrierile antichităţii.
În întreg Evul Mediu, lipsa unui concept care să definească
conţinutul şi esenţa statului, distinct de termenul larg folosit încă din
7
secolul al XIII-lea de „regere” = a guverna, a axat preocupările
doctrinarilor, începând cu Sfântul Augustin şi Thoma de Aquino pe
explicarea fundamentelor teoretice şi ale aplicaţiilor practic-politice ale
termenului de guvernare (regimen), raţiune de stat, dominaţie,
conducere, fie din perspectiva evanghelizării, fie din cea a afirmării
puterii laice. Dacă pe parcursul Evului Mediu propriu-zis (sec. X-XIII)
Biserica îşi arogase puterea de organizare şi disciplinare socială
(Apusul Europei), spre sfârşitul Evului Mediu asistăm la transformarea
societăţii bazată pe principii de morală creştină – societate organizată
progresiv pe principii politice laice.
Machiavelli folosea pentru prima dată termenul de stat într-un
sens modern în lucrarea „Principele” scrisă în 1513 şi publicată la
Roma în 1532.
Contemporan cu Machiavelli, Thomas Morus scrie lucrarea
„Despre cea mai bună întocmire a Statului şi despre noua insulă
Utopia” în 1516.
În accepţia dată de Machiavelli şi contemporanii săi, cuvântul
stat are la origine termenul latin status. În documentele de cancelarie
cuvântul status era folosit în mod curent, dar în înţelesul de stare
socială. Un astfel de document a fost dat de Vladislav, domnitorul Ţării
Româneşti la 20 ianuarie 1368, prin care a instituit o serie de privilegii
negustorilor braşoveni.
Machiavelli atribuie termenului de stat şi accepţiunea de
organizare a unui teritoriu dobândit de un principe cuceritor, pe care îl
alipeşte unui principat preexistent.
Noţiunea de „stat”, ca formă instituţională de organizare şi
exercitare a puterii politice, s-a desprins din noţiunea de „regimen” (a
guverna).
În secolul XVI mulţi autori italieni foloseau cuvântul stat, dar în
sensul de guvernare, plecând de la noţiunea de „politeia” (forma de
guvernare) utilizată de Aristotel în Politica.
În Evul Mediu pentru stat se folosea termenul de regat, ţară,
principat sau republică, noţiuni care exprimau ideea de întindere a
teritoriului statal şi ideea de putere a regelui, principelui sau, după caz,
a corpului politic local de a comanda şi de a cere să li se dea
ascultare.
8
Statul – forma intituţionalizată de organizare politică a unei
colectivităţi umane constituite istoric şi localizate geografic pe un
anumit teritoriu, în care un grup de indivizi, de ţinând în virtutea
suveranităţii poporului şi ca expresie a voinţei acestuia, ori ilegitim,
prerogativele şi instrumentele exercitării autorităţii publice, ale
elaborării şi aplicării normelor de convieţuire socială, exprimă şi apără
interesele fundamentale ale statului şi ale naţiunii şi impune voinţa
general-obligatorie a acesteia.
Analiza politologică – statul reprezintă o comunitate politică
ocupând un anumit teritoriu, având un guvern şi beneficiind de
suveranitate atât în interior cât şi în afara graniţelor sale.
Statul – colectivitate umană constituită istoric şi organizată pe
un anumit teritoriu, care se structurează politic în grupul de guvernanţi
şi restul populaţiei.
Elementele noţiunii de stat din perspectiva analizei politologice:
- organizarea politica a colectivităţi umane;
- coeziunea colectivităţi umane;
- raporturile de comandă/supunere între guvernanţi şi
guvernaţi;
- legitimitatea exercitării autorităţii şi a puterii de comandă de
către guvernanţi.
Potrivit sociologului Emile Durkheim, statul a apărut ca rezultat
al diviziunii sociale a muncii. Această idee a fost preluată de Marx,
potrivit căruia statul este un fenomen istoric constituit odată cu apariţia
proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi cu împărţirea
socială în clase antagoniste.
În prezent, statul se afirmă din punct de vedere sociologic ca o
colectivitate umană bazată pe raporturi de cetăţenie şi dotată în mod
legitim cu instituţii de guvernare specializate, care au un caracter
impersonal şi permanent.
Max Weber pune accentul pe dominaţie, subordonare, autoritate
şi forţă sau putere. Ceea ce dă conţinut şi consistenţă statului este
aparatul său birocratic, cu rolul de a impune dominaţia, subordonarea,
autoritatea şi forţa statului.
Elementele care indica existenţa unui stat:
- existenţa unui grup uman;
- existenţa unui teritoriu pe care s-a stabilit grupul respectiv;
- existenţa unei puteri care conduce colectivitatea umană;
- stabilirea de către putere a unei ordini economice, sociale,
politice şi juridice.
Din punct de vedere juridic statul este o persoană juridică sau
morală, adică este titular de drepturi şi obligaţii ca orice persoană
fizică.
Elemente:
1. organizare de sine stătătoare;
2. independenţa patrimonială;
3. scop în acord cu interesele generale ale grupului.
9
Tema 4:
10
Cetăţeanul – individul legat de stat printr-o legătură juridică:
cetăţenia. Această legătură este determinată în mod suveran de stat pe
anumite criterii: ius sanguinis sau ius loci (ius soli).
Străinul – cetăţean al altui stat şi rămâne supus acestuia din
punct de vedere al îndatoririlor cetăţeneşti.
Prezenţa unei comunităţi de străini într-un stat ridică probleme
de ordin economic, politic, social, cultural, etnic, religios. Există
pericolul ca autorităţile unui stat să-şi trateze grupurile minoritare,
cetăţeni ai statului, ca pe străini. Problema poate fi abordată din punct
de vedere calitativ şi cantitativ.
Aspectul cantitativ poate influenţa sentimentul de comunitate
naţională. Se pune în raport cu fenomenul demografic.
Aspectul calitativ – fiecare stat regrupează într-o proporţie mai
mare sau mai mică populaţia cu trăsături etnice diferite. În afară de
această regrupare, statele se pot împărţi în naţionale şi multinaţionale.
Statul naţional – populaţie majoritară formând o singură naţiune.
Statul multinaţional – statul a cărei populaţie este formată din
mai multe rase, popoare, vorbind limbi diferite şi având cultura şi
trecutul istoric diferite.
Elementele naţiunii: rasa, religia, tradiţia istorică, interesele
materiale şi culturale comune, situaţia geografică.
O autoritate publică este suverană atunci când nu este supusă
nici unei alte autorităţi, nici în cadrul intern, nici pe plan extern. Nici o
altă entitate nu o poate controla. În interiorul frontierelor sale, statul
exercită o putere exclusivă; deţine puterea de a controla, comanda şi
sancţiona în mod suveran.
Un element esenţial al suveranităţii statului este dreptul său
inalienabil de a reglementa, în mod liber şi fără nici o intervenţie din
partea altui stat, organizarea şi funcţionarea sistemului politic,
raporturile societate-stat-cetăţean, raporturile personale şi patrimoniale
între indivizi prin intermediul normelor juridice.
Statul instituie, în virtutea suveranităţii sale, o ordine juridică
menită să-i ocrotească şi să-i consolideze valorile fundamentale pe
care se întemeiază şi pe care este interesat să le promoveze şi să le
apere, relaţiile sociale corespunzătoare acestor valori.
Caracterele fundamentale ale statului:
- autoritatea supremă exercitată pe un anumit teritoriu;
- dreptul exclusiv la organizare de sine stătătoare –
economică, politică, militară, administrativă;
- dreptul de a elabora şi impune la nevoie prin forţa sa de
constrângere, norme obligatorii pentru întreaga societate.
Este esenţial ca puterea să fie legitimă şi să se exercite în
cadrul legislaţiei constituţionale adoptate în mod democratic.
Legitimitatea este un element fundamental al puterii politice, de care
depinde autoritatea acesteia, capacitatea sa de conservare sau de
apărare, de adaptabilitate la confruntările noi ale vieţii politice, ale
societăţii civile. Activităţile guvernamentale sunt legitime, în măsura în
care răspund intereselor naţionale „Binele comun”.
O putere devine ilegitimă prin contestarea ei de către întreaga
naţiune sau de către majoritatea populaţiei. O condiţie a legitimităţii –
11
respectarea de către putere a constituţiei. Un guvern desemnat legal,
poate deveni ilegitim datorită acţiunilor sale. Lipsa de legitimitate se
exprimă prin pierderea de către guvern a raportului popular sau prin
retragerea sprijinului partidelor parlamentare.
Contestarea publică a unor autorităţi statale nu are ca rezultat
automat revocarea acestora şi înlocuirea lor cu altele. Ilegitimitatea
trebuie constatată oficial pe cale parlamentară, prin votarea unei
moţiuni de cenzură sau ca rezultat al unei revoluţii sau revolte
populare.
Elementele legitimităţii puterii politice: legalitatea institui-rii
puterii (cu respectarea Constituţiei) şi corecta folosire a acestei puteri
(în conformitate cu legile statului).
Legitimitatea puterii indică şi capacitatea guvernanţilor de a
obţine din partea celor guvernaţi supunerea, dar fără a recurge la forţa
de constrângere.
Pentru justificarea legitimităţii de comandă exercitată de
guvernant există mai multe teorii: Max Weber – 3 tipuri de legitimare a
puterii în numele căreia liderul exercită dominaţia:
- calităţile personale ale liderului (domina ţia charismatică);
- tradiţia (dominaţia este acceptată de populaţie ca un obicei
intrat în conştiinţa publică);
- legală (populaţia se supune ordinelor şi legilor adoptate de
autorităţile publice pe care el le-a învestit în mod legal cu
atribuţii de guvernare).
12
fac din Biserică reprezentanta terestră a Cetăţii lui Dumnezeu. De aici,
superioritatea papalităţii asupra conducerii laice a statului.
După căderea Imperiului Roman de Apus în anul 476, Biserica
rămâne în Europa Occidentală centrul de atracţie pentru întreaga
populaţie creştină. Biserica Occidentului a luat locul statului în
asigurarea unei minime de organizare socială bazată pe supunerea
spirituală a populaţiei creştine.
Ca reacţie la pretenţiile împăraţilor din Constantinopol de a-şi
subordona Biserica şi de a o menţine într-un regim de secularizare,
aceasta caută aliaţi în Europa Occidentală, unde misionarismul
evanghelic promovat din iniţiativa papei Grigore cel Mare începe să
dea roade. Ca rezultat al politicii papale, dar şi al necesităţii de
restatalizare, pe ruinele fostului Imperiu Roman de Răsărit se
întemeiază în 808 imperiul lui Carol cel Mare, încoronat de Papa Leon
al III-lea la 25 decembrie 800 ca imperator romanorum (împărat al
Romanilor).
Noul imperiu a renăscut practicile statale privind administrarea,
gestionarea financiară şi armata.
Marea Schismă din 1054 separa cele două ramuri ale Bisericii
Creştine şi odată cu aceasta se adânceşte prăpastia între statalitatea
apuseană şi cea răsăriteană, mult mai conservatoare şi mai închisă
înnoirilor teoretico-filozofice şi practic-politice.
Evanghelizarea va avea ca urmare formarea statelor creştine.
Este un fapt de necontestat că dacă în esenţa sa misiunea de
evanghelizare – cu fundamente teologice şi dogmatice luate din Noul
Testament – a popoarelor păgâne era un demers iniţial pur religios, în
final ea se converteşte într-o misiune politică finalizată prin repartiţia
statelor.
Politica misionară creează un uriaş teritoriu creştin (oikoumene)
ce va sta la baza ecumenismului în lumea catolică şi cea ortodoxă.
În secolul X creştinismul medieval s-a extins, cuprinzând
definitiv pe cehi, croaţi, unguri, slovaci şi polonezi, în timp ce românii,
bulgarii, grecii, armenii şi ruşii au fost convertiţi de Bizanţ.
În Occident organizarea politică şi administrativă au la bază –
raporturile de vasalitate (servicii prestate pe vasal seniorului în
schimbul unei feude, a cărei întindere depindea de valoarea şi
amploarea serviciilor aduse de vasal). În sfera geografică controlată de
Bizanţ se aplicau încă, deşi într-o formă modernizată şi adaptată la
noile realităţi sociale, metodele de guvernare păstrate din tradiţia
romană (împăratul omnipotent căruia i se subordona nu numai
aristocraţia militară, ci şi supuşii de rând). Puterea imperială bizantină
este egală cu cea a bisericii, împăratul fiind comparat cu apostolii.
Egalitatea între puterea temporală şi cea sacerdotală este cunoscută
sub denumirea de „isapostolos”.
Imperium = puterea împăratului
Sacerdotium = puterea patriarhului Constantinopolului
În Occident procesul de statalizare înaintează pe nuclee
naţionale bazate pe principii feudale, într-un imperiu universal.
13
În Bizanţ, unitatea imperiului este mai stabilă, dar nu se va
menţine multă vreme datorită unor conflicte interne şi, în special, unor
lovituri externe primite din partea Apusului Europei şi din partea lumii
islamice.
La sfârşitul secolului XII, imperiul Bizantin intră într-un proces
de progresivă destrămare, accentuată de a IV-a cruciadă. Începe să se
fragmenteze într-o multitudine de state mici create de popoarele
balcanice (bulgarii, valahii de sud, sârbii, grecii).
În zona mediteraneană în secolul X apare o nouă şi puternică
formaţiune statală – Imperiul Otoman.
În Europa de Răsărit şi de Apus, convocarea periodică a
sinodurilor a servit ca model pentru alcătuirea şi convocarea Stărilor
generale = parlamentele.
Dacă lipsa de obedienţă spirituală putea fi sancţionată cu
excomunicarea, refuzul cetăţeanului de a se supune voinţei monarhului
este aspru pedepsit printr-un sistem de constrângeri statale.
Termenul de „regimen” (guvernare) pierde conotaţiile
eclesiastice, de etică şi morală creştină. Termenul de „regimen” devine
sinonim cu autoritatea regilor de a domni, adică de a domina, stăpâni,
sancţiona, stabili regulile generale de conduită şi de a asigura
respectarea lor. Acţiunea de guvernare se delimitează tot mai clar şi
mai net de instituţia şi de persoana care guvernează sau în numele
căreia se guvernează.
Secolele XIII şi XIV – o stratificare socială mai clară între
nobilime şi burghezie. Apar „Stări” ca forme de organizare socială, în
care membrii aveau acelaşi statut politico-juridic, se bucurau de
aceleaşi drepturi şi aveau conştiinţa că formează o colectivitate
(communitas). Se luau decizii administrative, judiciare şi orice măsuri
privind conducerea şi administrarea statului precum şi cele privind
relaţiile cu alte state. Adunări de Stări au funcţionat şi în principatele
Româneşti şi în Bulgaria.
În secolele XIII-XIV se formează o regrupare a formaţiunilor
statale care îmbinau elementele clasice ale modelului antic cu
elementele practice ale organizării feudale. Locul central îl are
monarhul, a cărui suzeranitate recunoscută de vasalii săi şi întărită de
Biserica îi conferă o putere deosebită.
Începe să se formeze noţiunea de teritoriu (statal) prin
disocierea posesiunilor Coroanei (domeniul Coroanei) de domeniile
private ale regelui. Domeniile Coroanei (ale Statului) nu mai puteau fi
înstrăinate de către Rege, nici măcar membrilor proprii familii. Erau
legate de stat ca instituţie ori de monarhie ca instituţie a statului şi nu
de Monarh.
Tema 5:
14
Conceptul formei de stat
• un concept politico-juridic care exprimă modul de constituire
şi exercitare a puterii, de organizare şi conducere a
societăţii prin stat;
• exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura
interna şi externa a cestui conţinut
• este analizata sub trei aspecte: forma de guvernământ;
forma structurii de stat; regimul politic. Aceste aspecte sunt
strâns legate şi condiţionate unele de altele
• poate apărea sub o întreită înfăţişare în funcţie de criterii
distincte
• 3 criterii – modul de organizare şi exercitare a puterii
suverane pe teritoriul statului;
– caracterele şi prerogativele organismului
învestit cu funcţia de şef al statului;
– metodele de guvernare.
• în funcţie de aceste criterii, statul va căpăta o anumită
formă – stat unitar/stat federal
– monarhie/republică
– va avea un regim politic democra-
tic/autocratic sau autoritar.
Orice stat, ca entitate suverană, deţine prerogativa, în
virtutea suveranităţii sale, de a decide în mod liber şi în conformitate
cu prevederile constituţionale ce formă de guvernământ, de structură,
ori de regim politic să adopte.
Opţiunea pentru o anumita formă de stat – opţiune politică, care
este rezultatul unui referendum popular.
A. STRUCTURA DE STAT
a) Statul unitar
Are următoarele caracteristici principale:
¾ format dintr-un ansamblu unic de organisme constituţionale
prin care se exercită puterea politică la nivel central şi
local;
¾ activitatea de guvernare se difuzează de la centru pe cale
ierarhică;
¾ există o singură ordine juridică întemeiată pe o constituţie
unică;
¾ populaţia are o singură cetăţenie.
15
Structura internă a statului:
• s-a format odată cu apariţia statului însuşi;
• este concepută pe principiul centralizării, reprezen-tând un
ansamblu unic de instituţii şi puterea de control a
autorităţilor publice centrale aspra autorităţilor locale;
• statul unitar are o singură constituţie şi o legislaţie
uniformă, o singură organizare administrativ-teritorială, un
singur parlament, un singur şef al statului şi un guvern unic,
un singur sistem de organizare judecătorească, a căror
competenţă se extinde pe întregul teritoriu al statului fără
nici o excepţie.
Desconcentrarea
Descentralizarea
Uniunile de stat
Asociaţii de state, cuprinzând uniunea personală, reală şi
confederaţia. În cadrul său, fiecare stat membru îşi păstrează
personalitatea juridică internă şi internaţională, dar acceptă să
încredinţeze unui organ comun responsabilitatea luării deciziilor în
domeniile stabilite prin actul juridic (tratatul) de consfinţire a uniunii.
Uniuni de state formale (în Europa) în legătură cu succesiunea
tronului în unele regate: uniunea personală şi reală.
Statele constituite într-o uniune personală au în comun instituţia
şefului de stat, fiecare păstrându-şi parlamentul şi guvernul. Legătura
juridică poate fi întreruptă printr-un non acord.
o Anglia şi regatul Hanovrei 1714-1837;
19
o Ţările de Jos şi Luxemburg 1815-1890;
o Belgia – Statul liber al Congoului 1885-1908;
o Moldova şi Ţara Românească 1859-1862.
În uniunea reală conduce acelaşi monarh, statele componente îşi
constituie organe comune care exercită, în numele uniunii reale,
suveranitatea statală în domeniile diplomaţiei, apărării şi finanţelor.
Pentru restul prerogativelor statale, fiecare stat component acţionează
distinct unul faţă de celelalte.
o Suedia şi Norvegia 1815-1905;
o Austria şi Ungaria 1869-1918;
o Moldova şi Ţara Românească 1862-1864.
Confederaţiile de state
STATUL FEDERAL
20
Motivele integrării unor state independente şi suverane într-un
stat federal sunt apărarea comună împotriva unei ameninţări externe,
preocuparea de a asigura o ordine socială internă stabilită şi dorinţa de
a folosi mai eficient resursele economice. Ca exemplu, putem menţiona
S.U.A., Elveţia, Imperiul german în 1871.
Motivele constituirii unei federaţii prin separarea unor provincii
de statul unitar, constă în încercarea de a soluţiona problemele naţionale
conflictuale. Fosta Uniune Sovietică care s-a constituit prin asocierea
provinciilor Imperiului ţarist (stat unitar), cu excepţia teritoriului care şi-
a proclamat independenţa şi au ieşit din componenţa imperiului.
(Basarabia).
Trăsături:
a) unitate pe plan internaţional – statele componente ale
federaţiei nu se bucură de personalitate juridică în relaţiile
internaţionale. Aceasta este şi deosebirea între confederaţia
de state, ale cărei componente sunt recunoscute pe plan
internaţional şi federaţie.
b) diversitatea constituţională şi juridică pe plan intern.
Fiecare stat federal are în mod normal propriul său sistem
constituţional, instituţii guvernamentale, propria legislaţie,
sistemul de organizare judecătorească.
c) supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre.
Principiul autonomiei
21
- Stabilirea concomitentă prin constituţie a sferelor de
atribuţii repartizate exclusiv statului federal, şi, respectiv,
statelor membre.
Principiul participării
Acest principiu este complementar principiului autonomiei.
Federalismul autentic presupune participarea statelor federale, pe baze
de egalitate, la elaborarea deciziilor aplicabile pe teritoriul întregii
federaţii.
Unul dintre organismele federale însărcinate să înfăptuiască
interesele comune şi să reprezinte statele federale la nivel central >
parlamentul bicameral (Senatul reprezintă statele componente ale
federaţiei, interesele particulare).
Statul federal are caracterul unui stat unitar (un singur teritoriu,
o singură cetăţenie a populaţiei sale, o singură capitală).
Din perspectiva dreptului constituţional, statul federal – o
varietate de state membre, fiecare având teritoriul său, populaţia sa,
organizarea politică (parlament, guvern, instanţe judecăto-reşti, servicii
publice), capitală proprie.
B. Forma de guvernământ
Un concept juridic şi politologic care indică natura organului care
îndeplineşte funcţia de şef al statului: preşedinte, monarh-rege,
împărat, Directorat, Consiliul de Stat, Consiliul revoluţiei, Consiliul
federal. Indică modul în care sunt constituite şi funcţionează organele
supreme şi este raportată la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi
la raporturile sale cu puterea legiuitoare. Statele se împart în republici
şi monarhii.
Republică – forma de guvernare în care organul care
îndeplineşte funcţia de şef de stat este ales pe o perioadă anumită.
Şeful statului poate fi ales pe viaţă (în Iugoslavia sub preşedinţia lui
Tito), ales prin vot universal (alegeri preziden-ţiale) sau ales de către
parlament (alegeri parlamentare).
Republică semiprezidenţială – alegerea preşedintelui prin vot
universal direct şi prin răspunderea politică a guvernului faţă de
parlament. Ceea ce imprimă un anumit caracter, este caracterul
regimului politic în funcţie de principiul separaţiei celor trei puteri.
Monarhia – forma de guvernare în care organul care îndeplineşte
funcţia de şef al statului este un monarh care ocupă tronul fie prin
alegerea pe viaţă, fie prin succesiune ereditară. Monarhiile sunt de
două feluri: monarhia absolută (monarhul este unicul organ suprem în
stat) şi limitată sau constituţională (şeful statului şi organe care
exercită puterea, parlament, prim-ministru).
Monarhia dualistă se deosebeşte de cea constituţională prin
faptul că guvernul este numit de monarh şi subordonat acestuia.
22
PARTEA a II-a
TEORIA CONSTITUŢIEI
Tema 1:
NOŢIUNI GENERALE DESPRE CONSTITUŢIE
NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE
25
cutumă să fie modificată. Cutuma evoluează odată cu transformările ce
se produc în viaţa politică a statului.
Supleţea cutumei poate fi în unele cazuri un inconvenient.
Existenţa sau dispariţia cutumei nefiind legate de acţiunea unui
organism sau a unei persoane şi nici de o anumită procedură, poate da
naştere la controverse. Nefiind înregistrată într-un document, cutuma
constituţională nu poate fi invocată întotdeauna şi în toate cazurile de
uşurinţă, mai ales în cazul în care se află în concurenţă cu o altă
cutumă având un conţinut asemănător.
Supleţea cutumei constituţionale a fost considerată de partizanii
acesteia un avantaj incontestabil faţă de rigiditatea textului scris, ce nu
poate fi adaptat cu uşurinţă la transformările sociale. Adversarii
cutumei au obiectat că:
a) tradiţia sau cutuma constituţională se caracterizează prin
incertitudine şi este incompletă;
b) cutuma fiind într-o continuă mişcare, nu are o formă
definitiv stabilită şi nu i se cunoaşte cu precizie nici
conţinutul. Altfel spus, nu se cunoaşte dacă un fapt
derogând de la cutumă este un element de progres
constituţional sau un element negativ, care contravine
acestuia;
c) regulile cutumiare nu pot fi o stavilă împotriva abuzurilor
autorităţilor publice.
26
ale parlamentului, decrete, ordonanţe ale guvernului. Atâta timp cât
este în vigoare, constituţia este practic intangibilă.
În constituţie au fost înscrise drepturile şi îndatoririle
cetăţeneşti, garanţiile împotriva tiraniei şi abuzului de putere.
În doctrine, se admite că sunt două tipuri de constituţie scrisă:
1) constituţii foarte clare şi în acelaşi timp scurte, care se
limitează la fixarea unor principii şi reguli esenţiale privind
modul de constituire a organismelor statului şi raporturile
între acestea, precum şi drepturile şi îndatoririle
cetăţeneşti;
2) constituţii foarte lungi dar complicate în detalii de
redactare. Ele tind să reglementeze instituţii juridice care
fac parte din alte ramuri de drept: ocrotirea familiei, detalii
ale întocmirii şi aprobării bugetului, raporturi între patronat
şi guvern, între patroni şi salariaţi s.a..
Tema 2:
ADOPTAREA ŞI REVIZUIREA CONSTITUŢIEI
28
Deţinătorii puterii politice – organismul statal, formaţiunea
politică sau grupul social care exercită cea mai mare influenţă în
conducerea politică şi stăpâneşte instrumentele de formare şi
exprimare a voinţei populare – au posibilitatea şi capacitatea de a
orienta procesul de elaborare a proiectului de constituţie sau îl
redactează în exclusivitate.
În cazul constituţiilor concedate, nu se solicită acordul sau
manifestarea reală de voinţă a poporului. Şeful statului
(monarh/preşedinte) este cel care concede, acordă constituţia. Poporul
nu participă efectiv la adoptarea Legii fundamentale.
Modalităţile folosite mai des:
• poporul exercită această putere prin reprezentanţii săi aleşi
(Adunarea Constituantă sau Convenţie). Organismul
desemnat să adopte constituţia este ales prin sufragiu
universal, cu un mandat concret: adoptarea constituţiei;
după adoptare, organismul îşi încetează activitatea sau
continuă să funcţioneze ca Adunare legiuitoare obişnuită.
Adunarea Constituantă – Parlament, în general.
• poporul exercită direct puterea. Proiectul de constitu ţie
întocmit de un organism învestit cu această prerogativă,
este supus direct aprobării poporului. Constituţia întocmită
şi practic adoptată de o Adunare Constituantă aleasă în
acest scop, este supusă poporului spre aprobare în cadrul
unui referendum. (Constituţia Franţei din 1958, cea a
României din 1991).
• este posibil ca Parlamentul să se transforme, fără alegeri
generale, în Adunarea Constituantă şi să adopte o nouă
Lege fundamentală. În regimurile politice ale fostelor state
socialiste, constituţiile au fost aprobate printr-o procedură
pseudo-democratică, puterea politică fiind concentrată în
vârful unei piramide totalitare.
Revizuirea constituţiei
30
Procedura de revizuire
Tema 3:
CONŢINUTUL CONSTITUŢIEI
31
b) principiul reprezentării, conform căruia poporul îşi exercită
prerogativele suveranităţii sale prin intermediul unor
organisme pe care le îndrituieşte să acţioneze în numele
său şi să-l reprezinte pe plan intern şi extern;
c) principiul separaţiei puterilor si, corespunzător acestuia,
modul de constituire, organizare şi funcţionare a organelor
puterii şi raporturile existente între acestea;
d) valorile fundamentale şi tradiţiile istorice care definesc
identitatea naţională şi fizionomia spirituală ale unui popor;
e) forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic;
f) drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, potrivit
condiţiilor social-economice şi politice din ţara respectivă şi
îndatoririle acestora faţă de stat.
32
confere legitimitate constituţiei întregului ansamblu de organisme, care
concură la înfăptuirea sau exercitarea puterii politice. Cele mai
importante sunt dispoziţiile constituţionale care reglementează
structura de guvernare, întrucât ele fixează cadrul instituţional al
sistemului politic.
Structura guvernamentală (în sens larg) = ansamblul instituţiilor
politice şi al procedurilor referitoare la desemnarea guvernanţilor, la
prerogativele şi funcţiile acestora, la raporturile între aceştia, precum
şi pe care ei le au cu cei guvernaţi.
Enunţarea acestor reguli este importantă nu numai pe plan
tehnico-legislativ, dar mai ales pe plan politic: ele condi-ţionează
legitimitatea guvernanţilor. Aceasta, pentru ca guvernanţii exercită
puterea pe baza acestor reguli şi în limitele fixate prin ele.
Această categorie de norme are un pronunţat caracter politic,
datorită dezvoltării în epoca contemporană a fenomenului statal. Acest
fenomen a fost însoţit în Europa de formarea unor noi state sau de
desăvârşirea unităţii statale a altor state.
Dispoziţiile finale şi tranzitorii ale unei constituţii reprezintă o
categorie de dispoziţii constituţionale care se aplică pentru o perioadă
limitată şi au scopul de a facilita trecerea de la o reglementare
constituţională la alta, de a soluţiona un posibil conflict de legi, etc.
după realizarea scopului pentru care au fost incluse în constituţie, ele
nu mai sunt aplicabile.
D. Declaraţiile de drepturi
33
E. Conţinutul Declaraţiilor de drepturi
34
Asemenea reguli sunt inserate în constituţie datorită tendinţei de
politizare a conţinutului acestuia. Uneori, asemenea reguli sunt
introduse în Legea fundamentală, ca rezultat al exercitării dreptului de
iniţiativă legislativă de către cetăţeni în sistemul constituţional unde
este permisă a asemenea procedură.
Tema 4:
SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI
CONTROLUL POLITICO-JURISDICŢIONAL AL
CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR
ARE URMĂTOARELE CARACTERISTICI:
37
Există două proceduri:
• Controlul exercitat pe calea unei acţiuni directe, intentate
împotriva unei autorităţi sau a unei acţiuni, invocându-se
încălcarea de către aceasta a unui drept recunoscut prin
constituţie sau printr-o altă lege, precum şi printr-un act de
reglementare a puterii executive (hotărâre, ordonanţă,
regulament, etc.). Plângerea se adresează fie unei instanţe
speciale, învestite prin constituţie pentru exercitarea contro-
lului, fie tribunalelor obişnuite, ori anumitor tribunale (ex:
instanţa supremă federală din Elveţia exercită jurisdicţia
constituţională în ceea ce priveşte raporturile între legile
cantoanelor şi Constituţia federală).
PARTEA A - III - A
38
DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE
ALE CETĂŢENILOR
Tema 1 :
39
Drepturi subiective, în temeiul cărora titularii lor pot să
desfăşoare o anumită conduită şi să ceară altora desfăşurarea unei
conduite corelative drepturilor sale, sub sancţiunea prevă-zută de lege,
în scopul valorificării unui interes personal şi legitim.
Drepturilor fundamentale le corespund obligaţia corelativă a
statului şi a autorităţilor publice, a tuturor celorlalte subiecte de drept
de a le respecta şi de a nu le încălca.
Caracterul fundamental al drepturilor:
- importanţa lor socială;
- caracterul politic al raportului de cetăţenie;
- sunt cuprinse în legea fundamentala a statului.
40
• Îndatoririle fundamentale trebuie înscrise în constituţie.
Orice alte obligaţii legale ce revin cetăţeanului nu întrunesc
caracterul constituţional dacă nu sunt incluse în constituţie.
INSTITUŢIA OMBUDSMANULUI
41
- specializată
• este independent de toate celelalte autorităţi publice,
inclusiv de parlament.
• prezintă un raport Parlamentului privind cazurile pe care le-a
investigat şi soluţiile date.
• are nevoie de consensul celorlalte autorităţi publice.
Tema 2:
Succesiunea ereditară
43
Constă în asocierea de către titularul unei funcţii, a unei alte
persoane, în scopul de a exercita împreună funcţia respectivă; folosit
în unele state monarhice: Imperiul Roman de Apus, în Bizanţ.
Astăzi, şi-a pierdut importanţa practică, fiind folosit pentru
cooptarea de noi membrii în diferite instituţii academice. Acest
procedeu se practică încă în Senatul belgian.
Alegerea
45
1. executivul monocratic: un organism unipersonal ce deţine
puterea reală de decizie executivă (rege, sultan, împărat,
preşedinte). Se întâlneşte în monarhiile absolute, dar şi în
regiunile prezidenţiale: S.U.A.
2. executivul colegial sau directorial – modelul de organ
executiv (şeful statului) compus din mai mulţi lideri învestiţi
să exercite împreună puterea executivă supremă sau să
adopte deciziile politice.
Trăsături:
a) stricta egalitate între toţi membrii organului colegial
b) exercitarea puterii în mod colectiv
c) adoptarea deciziilor în unanimitate, astfel încât
exprimarea unui vot împotriva propunerii oricăruia dintre
membrii organului colegial, blochează adoptarea deciziei.
3. executivul dualist. Constituit din două organisme distincte:
unipersonal şi colegial, fiecare având prerogative pe care le
exercită separat unul de celălalt. Trăsătura caracteristică –
este compus din două instituţii separate, fiecare dintre ele
având prerogative şi funcţii distincte. Organismele sunt:
şeful statului şi guvernul propriu-zis, condus de primul-
ministru. Se numeşte şi „executiv bicefal”, pentru că în
fruntea sa se află doi lideri. Executivul dualist clasic se
caracterizează prin faptul că şeful statului şi guvernul sunt
plasaţi pe poziţii diferite şi sunt independenţi unul faţă de
celălalt. Şeful statului este independent şi faţă de
parlament, nu are puteri reale şi este iresponsabil din punct
de vedere politic. Primul-ministru conduce efectiv guvernul.
O variantă a acestui executiv este executivul „monocefal” –
cumularea de către aceeaşi persoană a atribuţiilor de şef al
statului şi a celor de premier.
46
b) prin existenţa a două Camere parlamentare, se împiedică
tendinţa ipotetică a concentrării puterii legislative de către o
singură Cameră.
c) în cazul în care în unele ţări membrii Senatului sunt aleşi
prin vot indirect, exprimat de reprezentanţi ai colectivităţilor
locale, aceştia sunt legaţi mai mult de interesele
colectivităţilor şi contribuie la susţinerea lor în parlament.
(Sistem iniţiat în SUA. Din 1913, senatorii sunt aleşi prin vot
direct).
d) senatorii fiind mai în vârstă decât deputaţii, se consideră că
au o mai mare „înţelepciune” politică şi o experienţă de viaţă
mai bogată.
STATUTUL PARLAMENTARILOR
47
Mandatul parlamentarului este incompatibil cu exercitarea
concomitentă de către acesta a unei funcţii publice elective sau
neelective.
Neeligibilitatea – imposibilitatea de a candida, deci se apreciază
înaintea alegerilor.
Incompatibilitatea se apreciază după alegerea candida-tului,
constă în imposibilitatea ca cel ales să cumuleze sau să exercite
concomitent mandatul de parlamentar cu o anumită profesie sau să
îndeplinească în acelaşi timp un alt mandat electiv (primar) sau o altă
funcţie (ambasador).
Cerinţa stabilirii cu precizie a incompatibilităţii:
- parlamentarul fiind în serviciul poporului, trebuie să fie nu
numai independent, ci în acelaşi timp să nu cumuleze funcţii
sau să desfăşoare activităţi care, prin specificul lor, s-ar
opune mandatului său reprezentativ sau l-ar sustrage de la
exercitarea acestuia.
- principiul separaţiei celor trei puteri.
Categorii de imunităţi
PARTEA a IV-a
Tema 1:
49
politic al unui stat, fiind un indiciu pentru caracterul democratic sau
totalitar al acestuia.
Mecanismele de interferenţă a structurii de guvernare reprezintă
ansamblul metodelor sau formelor prin intermediul cărora instituţiile
guvernante, concură printr-o strânsă interferenţă la înfăptuirea
conducerii sistemului social global
Concepţia teoretică pe care se bazează principiul separaţiei: nici
unul dintre organele de guvernare sau de conducere globală a
societăţii nu ar putea deţine şi nu ar putea exercita puterea în chip
discreţionar sau în detrimentul celorlalte, întrucât constituantul nu a
conferit nici uneia o putere absolută, ci dimpotrivă, a prevăzut un
sistem de verificare şi echilibrare reciprocă –„ cheks and balances”,
prin intermediul căruia fiecare putere veghează ca cealaltă să nu fie
exercitată abuziv şi să strice echilibrul existent între ele.
Interferenţa puterii legislative cu cea executivă şi
judecătorească este un rezultat al aplicării principiului separaţiei puterii
în stat.
Practica constituţională a demonstrat că o separaţie abso-lută
între puteri ar echivala cu un blocaj constituţional. Pentru a nu bloca
mecanismul constituţional, teoreticienii au impus o interferenţa între
puteri şi modalităţi de conlucrare între ele.
Există mai multe modalităţi de interferenţă sau inter-acţiune
între parlament, ca organ de guvernare însărcinat cu votarea legilor şi
controlul puterii executive, şi guvernul însărcinat să execute legile şi
să exercite conducerea generală a administraţiei publice. Aceste
modalităţi sunt prevăzute expres în constituţia fiecărei ţări şi cu o forţă
juridică absolută.
Raporturi reciproce şi interacţiuni existenţe între Parlament şi
Guvern sunt diferite de la stat la stat, deosebirea principală între ele
fiind generată de caracterul sistemului politic care poate fi :
- prezidenţial
- parlamentar
E. Delegarea legislativă
51
reglementate doar de puterea legislativă. Asemenea acte sunt decrete-
lege, ordonanţe, decrete legislative etc.
Caracteristicile decretului – lege sunt:
1. are putere de lege
2. poate modifica sau abroga legile, cazuri când se modifică
sau se suspendă Constituţia
3. singura condiţie procedurală este ca organul emitent să fie
competent sa-l adopte
4. trebuie să fie supus ratificării Parlamentului la proxima sa
sesiune.
Acest procedeu este cunoscut în doctrină ca delegarea de
legislaţie şi practicat în mod general. Din punct de vedere conceptual
„delegarea de legislaţie” sau „delegarea puterii legislative” este un
transfer de prerogative de la parlament către guvern privind adoptarea
unui act normativ.
Principalul argument adus de adversarii delegării puterii
legislative este principiul potrivit căruia „delegate potestas non
delegare possum”. Dacă parlamentul deţine şi exercită o putere
delegată de popor, nu ar mai avea vocaţia de a delega sau înstrăina o
putere care nu-i aparţine. Legislativul nu poate transfera puterea de a
adopta legi, întrucât o deţine ca o putere delegată de popor şi nu o
poate transfera altuia. Poporul poate singur desemna forma (organul)
care se va constitui în putere legislativă.
F. Dizolvarea Parlamentului
52
Trebuie menţionată prerogativa parlamentului în republi-cile
parlamentare, de a alege şi revoca pe preşedinte.
În afară de alegerea şi revocarea şefului statului, în unele
sisteme constituţionale, parlamentul alege şi revocă guvernul sau alege
pe primul-ministru.
O formă de participare directă a parlamentului la constituirea
executivului (a guvernului) este desemnarea membrilor acestuia,
inclusiv a Primului-ministru de către şeful statului din rândul
parlamentarilor, pe baza votului de învestitură acordat de forul
legislativ.
Este forma cea mai amplă prin care forul legislativ îşi manifestă
poziţia sa de reprezentant al naţiunii faţă de puterea executivă.
Modalităţi cunoscute sunt: punerea sub acuzare a şefului statului şi a
miniştrilor. Miniştrii şi ceilalţi demnitari pot fi deferiţi justiţiei pentru
comiterea unor fapte penale, dar procedura este diferită faţă de cea
folosită de cetăţenii care ar comite aceleaşi fapte (luare de mită,
evaziune fiscală, omucidere, spionaj, înaltă trădare etc).
Prin constituţie, sunt fixate procedura, organismul sau
organismele la care se face apel.
Potrivit art.109 din Constituţia României, urmărirea penală a
membrilor Guvernului este cerută de cele două Camere ale
Parlamentului, precum şi de preşedintele României. Potrivit Legii
nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, pe lângă
răspunderea politică, membrii Guvernului pot răspunde şi civil,
administrativ, disciplinar sau penal, după caz, potrivit dreptului comun.
53
Guvernul răspunde politic în faţă Parlamentului, aceasta fiind o
altă formă de intervenţie a puterii legislative în activitatea puterii
executive. În regimul politic prezidenţial, guvernul nu este responsabil
faţă de parlament (în S.U.A); deci este o modalitate utilizată doar în
sistemul parlamentar, precum şi în statele al căror sistem politic este
construit pe o sinteză a celor două sisteme.
În România, unde sistemul politic este semiprezidenţial,
Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga
să activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu
ceilalţi membri pentru acţiunile Guvernului şi pentru actele acestuia.
Tema 2:
54
guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă care intră în vigoare după
depunerea lor spre aprobare la Parlament.
REGIMUL SEMIPREZIDENŢIAL
Tema 1:
Forma de guvernământ
Tema 3:
CETĂŢENIA ROMÂNĂ
1. Noţiunea de cetăţenie
58
cetăţenie - în acelaşi fel faţă de toţi cetăţenii săi, fără nici o
discriminare, fără a acorda unora privilegii în dezavantajul altora.
Legătura internă dintre stat şi întreaga populaţie care vieţuieşte
pe teritoriul său - indiferent de naţionalitate - stă la baza drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, dar şi la baza îndatoririlor lor
faţă de stat şi poartă numele de cetăţenie.
Ca instituţie juridică, cetăţenia este ansamblul de norme juridice
care reglementează modul de dobândire sau de pierdere a calităţii de
cetăţean, adică raporturile sociale de cetăţenie. Cât priveşte
aprecierea cetăţeniei ca o condiţie juridică sau statut al individului
exprimată prin drepturi şi îndatoririle sale individuale, aceasta
izvorăşte din drepturile subiective garantate de stat prin Constituţie,
propriilor cetăţeni şi nu ca statut al unor indivizi.
Statutul juridic al individului este garantat atât de drepturile
subiective recunoscute şi garantate de Constituţie, cât şi de calitatea
sa de cetăţean al unui stat, în virtutea căruia el dobândeşte drepturile
respective şi îşi asumă anumite îndatoriri.
Cetăţenia acordă dreptul unei persoane fizice, membru al
populaţiei care locuieşte într-un anumit stat, să se manifeste politic,
adică să voteze şi să fie ales în organe reprezentative ale puterii sau
ale administraţiei publice, sau să ocupe înalte funcţii şi demnităţi
publice în aparatul de guvernământ.
Cetăţenia este definită ca fiind apartenenţa politică şi
juridică a unei persoane la un anumit stat.
Apartenenţa unei persoane la un anumit stat nu exprimă o
legătură unilaterală, ci una reciprocă între cele două entităţi. Nu numai
cetăţeanul este legat de stat, ci şi statul este legat de cetăţean.
Apartenenţa nu exprimă un simplu raport de subordonare a
cetăţeanului faţă de stat sau, cu alte cuvinte, un raport de dominaţie
exercitat de stat asupra unei persoane. Acest raport există, indiferent
de calitatea persoanei care locuieşte într-un anumit stat şi asupra
căreia se exercită prerogativele de comandă.
Cetăţenia română exprimă legătura principală şi statornică între
statul român şi o persoană fizică, în baza căreia aceasta participă la
diferite proceduri legale prin care se exprimă voinţa suverană a
poporului şi beneficiază de drepturile şi libertăţile fundamentale pe
care i le garantează statul, care, în acelaşi timp, îi impune anumite
îndatoriri fundamentale.
Adopţiunea
Desfacerea adopţiunii
5. Pierderea cetăţeniei
A. Retragerea cetăţeniei
62
expres, iar legea străină prevede dobândirea cetăţeniei înfietorului de
către cel adoptat.
În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiunii, copilul care nu
a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată
cetăţenia română.
Pierde cetăţenia română copilul găsit pe teritoriul României
dacă, până la împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiaţia faţă de
ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini.
Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit
numai faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând
necunoscut.
PARLAMENTUL ROMÂNIEI
Tema 1:
63
dintre cei mai tineri parlamentari, membri ai Camerei Deputaţilor şi
Senatului.
Preşedintele de vârstă plus cei patru senatori nu constituie un
organism ca atare, conducerea Camerei are un caracter provizoriu şi
un unic scop: buna desfăşurare a procedurii de validare a mandatelor.
Pentru validarea mandatelor, fiecare Cameră alege în prima sa
şedinţă o comisie din membri ai Camerei respective.
Comisia de validare îşi alege un preşedinte şi doi vicepreşedinţi
care alcătuiesc biroul acesteia, după care se organizează în grupe de
lucru compuse din trei membri, cărora le sunt repartizate dosarele
primite de la Biroul Electoral Central referitoare la alegerea deputaţilor
şi senatorilor.
Propunerile privind validarea sau invalidarea sunt prezentate
comisiei de biroul său şi de grupele de lucru în termen de cel mult trei
zile de la constituirea comisiei.
În termen de cel mult patru zile de la constituire, fiecare comisie
întocmeşte un raport în care sunt nominalizaţi parlamentarii pentru
care se propune validarea sau nevalidarea mandatelor, cu motivarea
propunerilor de invalidare. Raportul trebuie supus aprobării comisiei de
validare. Pentru aprobarea raportului este necesară majoritatea
voturilor membrilor comisiei.
Raportul comisiei de validare se prezintă Camerei Deputaţilor şi
Senatului. Validarea sau nevalidarea mandatelor se face cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi. Camerele sunt legal
constituite după validarea a două treimi din mandate. Invalidarea se
propune pentru fraudă electorală sau pentru nerespectarea condiţiilor
constituţionale şi legale privind alegerea.
4. Comisiile parlamentare
67
Clasificări:
1. din punct de vedere al perioadei pentru care sunt înfiinţate
distingem comisii:
- permanente;
- temporare.
2. din punct de vedere al competenţei care le este conferită
distingem comisii:
- cu o competenţă generală într-un anumit domeniu de
activitate;
- comisii înfiinţate ad hoc, adică doar pentru examinarea
unei anumite probleme.
B. Comisiile permanente
C. Comisiile speciale
D. Comisiile de anchetă
Tema 2:
FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI
1. Legislatura Parlamentului
70
Convocarea Parlamentului în sesiuni extraordinare este egală cu
întreruperea vacanţei parlamentare dintre două sesiuni ordinare pentru
motive foarte importante sau excepţionale.
Sesiunile ordinare reprezintă regula, iar cele extraordinare
excepţia.
Convocarea de drept a Parlamentului este motivată de cauze
ieşite din comun, de o gravitate excepţională, când manifestarea
voinţei suverane a poporului, prin intermediul Parlamentului, se impune
de urgenţă pentru soluţionarea unor probleme de interes naţional.
A. Sesiunile ordinare
B. Sesiunea extraordinară
Tema 3:
FUNCŢIILE PARLAMENTULUI
1. Funcţia legislativă
Prin funcţie legislativă se înţelege împuternicirea acordată
Parlamentului de a adopta legi. Funcţia legislativă se rezumă exclusiv
la votarea legilor.
74
A. Domeniul legii
• Practic, Parlamentul poate legifera în orice domeniu al vieţii
sociale;
• Constituţia se referă doar la domeniul de reglementare pentru:
legile constituţionale, legile organice, legile ordinare (art.73);
• Parlamentul colaborează în exercitarea funcţiei sale
legislative cu:
- Guvernul;
- cetăţenii cu drept de vot (art.74 alin.1 din Constituţie);
- Preşedintele României (art.150 alin.1 din Constituţie).
• Guvernul este competent să adopte hotărâri în executarea
legilor (art.108 alin.1 din Constituţie), deci se rezervă un
domeniu de reglementare juridică a anumitor relaţii sociale în
beneficiul Guvernului;
• Parlamentul poate, în principiu, să adopte şi norme juridice de
aplicare, de executare, dar în practică acest domeniu este
rezervat Guvernului;
• Constituţia invocă anumite relaţii sociale rezervate exclusiv
legii (art.71, art.105 alin.2, art.109 alin.3, art.117 alin.3).
B. Etapele procedurii legislative:
iniţiativa legislativă;
examinarea proiectului de lege în comisii permanente;
dezbaterea proiectului de lege în plen;
votarea proiectului de lege;
medierea;
promulgarea.
2. Funcţia de informare
Prin intermediul funcţiei de informare, Camera Deputaţilor şi
Senatul, comisiile parlamentare, precum şi parlamentarii solicită şi
76
primesc datele, informaţiile şi documentele necesare luării deciziilor, în
concordanţă cu prerogativele lor constitu-ţionale şi regulamentare.
Sediul materiei: art.111 alin.1 din Constituţie; art.170-172 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor; art.161-163 din Regulamentul
Senatului.
Art.111 alin.1 din Constituţie circumscrie funcţia de informare la
controlul parlamentar. Regulamentele Camerelor stabilesc o sferă mai
largă a funcţiei de informare: dreptul deputaţilor şi senatorilor de a
obţine “informaţiile necesare desfăşurării activităţii lor din partea
organelor administraţiei publice”.
Această funcţie constă în culegerea, selectarea şi prelucrarea
de informaţii, date, documente necesare înfăptuirii de către Camere şi
parlamentari a prerogativelor lor constituţionale şi regulamentare.
Forma de realizare: petiţii adresate de cetăţeni sau de
organizaţii sociale; solicitarea de informaţii de către Camere şi comisii
parlamentare, întrebări şi interpelări adresate membrilor Guvernului;
activitatea desfăşurată în comisii de anchetă; invitarea la şedinţele
comisiilor a unor specialişti; prezentarea de către unele autorităţi
publice a unor rapoarte privind propria activitate (Avocatul Poporului,
Curtea de Conturi).
77
B. Formele controlului parlamentar:
a) aprobarea de către Parlament sau încuviinţarea unor acte ale
Executivului;
b) acordarea şi retragerea încrederii Guvernului;
c) întrebările şi interpelările adresate membrilor Guver-nului,
moţiunile simple;
d) anchetele parlamentare;
e) angajarea răspunderii Guvernului din proprie iniţiativă;
f) suspendarea din funcţie a Preşedintelui României;
g) punerea sub acuzare a Preşedintelui României;
h) urmărirea penală a membrilor Guvernului.
1. Aprobarea de către Parlament
a unor acte ale Executivului
Aprobarea poate fi prealabilă sau ulterioară. În toate cazurile
aprobarea este o condiţie a legalităţii actului în sine.
Cazuri:
a) art.92 alin.2 din Constituţie (aprobarea prealabilă);
b) mobilizarea generală sau parţială a forţelor armate în cazuri
excepţionale – art.92 alin.2 din Constituţie (aprobarea
ulterioară);
c) aprobarea măsurilor luate de şeful statului pentru respingerea
unei agresiuni, art.92 alin.3 din Constitu ţie (aprobarea
ulterioară);
d) încuviinţarea instituirii stării de asediu sau stării de urgenţă
(art.93 alin.1 din Constituţie);
e) abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe;
f) consultarea pealabilă a Parlamentului de către Preşedintele
României în cazul în care acesta intenţionează să consulte
poporul prin referendum (art.90 din Constitu ţie);
g) consultarea prealabilă a preşedinţilor Camerelor legislative şi
a liderilor grupurilor parlamentare în privinţa dizolvării
Parlamentului.
78
Regragerea încrederii se face prin adoptarea unei moţiuni de
cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Dacă moţiunea
de cenzură este adoptată, Guvernul este demis.
3. Întrebări şi interpelări (art.112 alin.1 din Constituţie,
art.155-169 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art.153-160 din
Regulamentul Senatului)
Întrebările la Camera Deputaţilor pot fi: orale şi scrise.
Întrebările sunt adresate de orice deputat sau senator. Interpelările se
adresează de deputaţi sau senatori; în Camera Deputaţilor interpelările
pot fi făcute şi de grupurile parlamentare.
Camerele pot adopta o moţiune cu privire la problema ce a făcut
obiectul interpelării. Moţiunea are exclusiv un caracter politic.
4. Anchetele parlamentare (art.63 alin.4 din Constituţie şi
regulamenele Camerelor)
Comisiile de anchetă pot fi înfiinţate de fiecare Cameră, la
cererea unei 1/3 din numărul membrilor acestora. Cererea trebuie
aprobată cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Se pot înfiinţa comisii
de anchetă comune.
5. Angajarea răspunderii guvernului din proprie iniţiativă
(art.114 din Constituţie)
Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei
Deputaţilor şi Senatului reunite în şedinţă comună asupra:
a) unui program;
b) unei declaraţii de politică generală;
c) unui proiect de lege.
În timpul dezbaterilor poate fi iniţiată o moţiune de cenzură.
Dacă moţiunea de cenzură este votată de majoritatea deputaţilor şi
senatorilor, Guvernul este demis.
Dacă nu se iniţiază moţiunea de cenzură, sau dacă aceasta nu
se adoptă, programul, declaraţia de politică generală sau proiectul de
lege se consideră aprobate de Parlament.
6. Suspendarea din funcţie a Preşedintelui României (art.95
din Constituţie)
Este o formă de răspundere politică a şefului statului.
Suspendarea poate fi iniţiată de 1/3 din numărul deputaţilor şi
senatorilor. Motivul suspendării: săvârşirea unor fapte grave, prin care
încalcă grav prevederile Constituţiei. Se adoptă în şedinţă comună a
Camerelor, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Suspendarea
este urmată obligatoriu de organizarea unui referendum pentru
demiterea Preşedintelui României.
7. Punerea sub acuzare a Preşedintelui României (art.96 din
Constituţie)
Iniţiator: majoritatea deputaţilor şi senatorilor.
Motiv: înaltă trădare. Constituţia nu precizează conţinutul
faptelor de înaltă trădare.
79
Decizia se adoptă cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor şi
senatorilor.
Competenţa de judecată: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Preşedintele este demis de drept în caz de condamnare.
8. Solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului
(art.109 alin.2 şi 3 din Constituţie)
Iniţiator: Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele
României.
Cazurile de răspundere şi pedepsele sunt stabilite în Legea
pentru responsabilitatea ministerială.
Este o condiţie constituţională ca faptele imputabile să fie
săvârşite în exerciţiul funcţiei ministeriale.
Competenţa de judecată revine Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
Miniştrii pot răspunde penal, potrivit dreptului comun, dacă
comit infracţiuni fără legătură cu funcţia de membru al
Guvernului.
4. Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire a
unor autorităţi publice
Atribuţiile Parlamentului subsumate acestei funcţii sunt
prevăzute expres în Constituţie sau în legi speciale. Deoarece
Parlamentul României are o structură bicamerală, această funcţie va fi
înfăptuită de cele două Camere reunite în şedinţă comună.
Potrivit Constituţiei, Parlamentul:
a) acordă votul de încredere Guvernului;
b) numeşte membrii Curţii de Conturi;
c) numeşte directorul Serviciului Român de Informaţii;
d) în diferite legi speciale sunt prevăzute şi alte prerogative ale
Parlamentului privind numirea în funcţii publice;
e) numeşte preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de
secţii ai acestei autorităţi publice;
f) numeşte pe Avocatul Poporului.
Tema 4:
ACTELE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI
82
Moţiunea poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin o pătrime din numărul senatorilor, trebuie să fie motivată şi
depusă la preşedintele Camerei, care o comunică de îndată Guvernului.
Moţiunea se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi, iar
la Senat cu votul majorităţii senatorilor. Fac excepţie de la această
regulă moţiunile de cenzură care se adoptă cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor.
Tema 5:
STATUTUL DEPUTAŢILOR ŞI SENATORILOR
83
În dreptul privat, mandatul este socotit un contract civil (art.1532
din Codul civil) între mandant (cel care împuterniceşte) şi mandatar
(persoana împuternicită).
Între noţiunea de mandat din dreptul civil şi cea de mandat din
dreptul constituţional există deosebiri esenţiale:
a) mandatul civil se constituie pe baze contractuale, iar
mandatul parlamentar prin alegeri;
b) conţinutul mandatului civil se stabileşte prin acordul părţilor,
pe când conţinutul mandatului parlamentar se stabileşte prin
Constituţie, regulamentele Camerelor şi, după caz, prin lege;
c) dacă mandatarul îl reprezintă pe mandant, deputaţii şi
senatorii reprezintă naţiunea;
d) mandatarul este răspunzător faţă de mandant pentru daunele
ce i le-ar cauza, pe când deputaţii şi senatorii nu răspund faţă
de alegători;
e) mandatul civil poate fi revocat, pe când mandatul parlamentar
nu poate fi revocat;
f) mandatarul poate fi substituit printr-o altă persoană, pe când
deputaţii şi senatorii nu pot fi înlocuiţi decât în anumite
condiţii (prin supleanţi).
Deputaţii şi senatorii îndeplinesc o demnitate publică. Ei nu sunt
asimilaţi funcţionarilor publici.
Trăsăturile mandatului parlamentar:
a) este o instituţie de drept public (de drept constitu-ţional);
b) are caracter reprezentativ la nivel naţional;
c) are caracter general;
d) are caracter electiv;
e) este irevocabil;
f) este protejat constituţional.
Dispoziţiile cuprinse în Constituţie referitoare la mandatul
parlamentar (art.69 – 72) au valoare de reguli directoare în materie.
Ele pot fi dezvoltate şi detaliate prin lege specială şi prin
regulamentele Camerelor. Regulamentele Camerelor stabilesc doar
norme procedurale pentru aplicarea dispoziţiilor constituţionale
referitoare la statutul deputaţilor şi senatorilor.
85
B. Imunitatea parlamentară (art.72 din Constituţie)
Imunitatea are rolul de a proteja parlamentarii de încercările de
intimidare, sancţionare din partea puterii executive şi judecătoreşti,
pentru modul în care aceştia îşi exercită mandatul.
Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru
voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Deputaţii beneficiază de imunitate de la data eliberării
certificatului doveditor al alegerii, sub condiţia validării. Deputaţii şi
senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care
nu au legătură cu voturile sau cu opiniile exprimate în exercitarea
mandatului, dar nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi sau arestaţi fără
încuviinţarea Camerei din care fac parte. În caz de infracţiune
flagrantă, parlamentarii pot fi reţinuţi şi percheziţionaţi, potrivit
normelor Codului de procedură penală.
Deputaţii şi senatorii nu pot renunţa la beneficiul imunităţii
parlamentare.
Deputaţii şi senatorii pot fi traşi la răspundere disciplinară,
prevăzută în regulamentele Camerelor pentru încălcarea regulilor de
polemică parlamentară. Pentru încălcarea regulamentelor, deputaţii şi
senatorii pot fi sancţionaţi, potrivit gravităţii faptelor ce li se impută, cu:
- avertisment;
- chemarea la ordine;
- retragerea cuvântului;
- eliminarea din sala de şedinţe;
- interzicerea participării la lucrările Camerei pentru maximum
15 zile (Regulamentul Senatului prevede maximum 30 de zile);
- excluderea temporară (de la maximum 30 de zile de şedinţe
din aceeaşi sesiune). Această sancţiune este prevăzută doar în
Regulamentul Camerei Deputaţillor.
Tema 6:
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
87
Mandatul prezidenţial încetează înainte de termen în caz de
demisie, demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă de exercitare
a atribuţiilor şi în caz de deces.
Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege
organică, în caz de război sau catastrofă.
88
În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile
Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de
Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună, după consultarea
Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu
privire la faptele ce i se impută.
Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel
puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce,
neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui.
Dacă propunerea de suspendare din funcţie e aprobată, în cel
mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea
Preşedintelui.
Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de
majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la
cunoştinţa Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu
privire la faptele ce i se impută.
De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii
Preşedintele este suspendat de drept.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi de
Justiţie. Preşedintele este demis de la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare.
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de
demitere din funcţie, de imposibilitatea definitivă a exercitării
atribuţiilor sau de deces.
În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa
funcţiei de Preşedinte al României, guvernul va organiza alegeri pentru
un nou Preşedinte.
Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele
este suspendat din funcţie sau se află în imposibilitate temporară de a-
şi exercita atribuţiile, interimarul se asigură, în ordine, de preşedintele
Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.
Atribuţiile Preşedintelui nu pot fi exercitate pe durata
interimatului funcţiei prezidenţiale.
Dacă persoana care asigură, interimatul funcţiei de Preşedinte al
României săvârşeşte fapte grave prin care se încalcă prevederile
Constituţiei.
89
înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice.
- Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe
lângă Preşedintele României.
90
Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu
privire la principalele probleme politice ale naţiunii. Mesajul e un act
politic prin care şeful statului adresează Parlamentului opiniile sale
privind principalele probleme politice le naţiunii.
Tema 7:
92
¾ Să aibă o înaltă competenţă profesională şi o vechime de
cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul
juridic superior.
Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen. În
cadrul plenului deciziile sunt luate în prezenţa a cel puţin 2/3 din
numărul majorităţii Curţii.
Atribuţiile conferite Curţii pot fi realizate numai prin adoptarea
unei hotărâri de către majoritatea judecătorilor. Şedinţele plenului se
convoacă de către Preşedintele Curţii, din proprie iniţiativă sau la
cererea altui judecător.
Potrivit art.9 din Legea nr.47/1992, Curtea Constituţională are
un preşedinte ales prin vot secret pentru o perioadă de trei ani, cu
majoritatea voturilor judecătorilor. Alegerea se desfăşoară în termen de
5 zile de la înnoirea Curţii.
97