You are on page 1of 97

SCOALA NATIONALA DE STIINTE POLITICE SI ADMINISTRATIVE

FACULTATE DE STIINTE POLITICE
ANUL I – ID

SINTEZE DE CURS

DREPT PUBLIC

Prof.univ.dr. Cristian Ionescu

2005
PARTEA I

TEORIA GENERALĂ A INSTITUŢIILOR POLITICE

T e ma 1 :

N OŢ IUN I GEN ER A LE DESPRE D R EPT

D e f in iţ i e :

Dreptul – ansamblul normelor juridice edictate sau sancţionate
de stat, prin care acesta stabileşte drepturile şi obligaţiile indivizilor,
modul de organizare şi funcţionare a puterilor statului, precum şi
raporturile între ele şi prin care sunt instituite şi apărate ordinea şi
stabilitatea socială, norme a căror respectare este obligatorie şi
asigurată prin forţa de constrângere a statului.
Originea dreptului se intersectează cu procesul de formare a
statului. Dreptul s-a format într-o primă fază în mod inconştient, ca
rezultat al unui proces psihologic, în care omul reacţionează la anumiţi
stimuli externi. La începutul acestei faze, dreptul se prezenta sub
forma unor obiceiuri sau practici neunitare, haotice. În a doua fază,
dreptul, deşi încă rudimentar se formează ca acţiune conştientă, fiind
impus de o forţă publică.

C O N C E P T U L D E I N S TI TU ŢI E J U R I DIC Ă

Termenul de instituţie juridică presupune:
- un grup unitar de norme juridice care fiecare în parte
reglementează, din perspective diferite, aceleaşi relaţii sociale;
- o componentă a sistemului de drept în alcătuirea căruia se
include totalitatea normelor juridice care reglementează un mănunchi
unitar de relaţii sociale şi instaurează o categorie aparte de raporturi
juridice.
Normele juridice sunt topite şi forjate într-o nouă entitate juridică,
reglementând anumite raporturi sociale. Această entitate (abstractă)
este instituţia juridică.
Putem conferi calitatea de instituţie juridică atât unui complex
sau unui grup unitar de norme juridice, cât şi raporturilor juridice astfel
reglementate.

R O LU L D R E P T ULU I

Rolul dreptului constă în formularea regulilor de conduită general-
obligatorii atât pentru indivizi – priviţi separat sau în grup, potrivit
anumitor principii şi criterii – cât şi pentru organismele care exercită
autoritatea publică.
Necesitatea edictării normelor juridice – nevoia de ordonare şi
disciplinare a relaţiilor dintre oameni. În lipsa lor, care constrâng
2
indivizii la modele de comportament social, fiecare om ar fi liberul său
arbitru şi ar fi tentat să-şi impună dreptul şi libertatea prin forţă. Fiind
conştient de acest pericol, fiecare individ renunţă, de bunăvoie sau
constrâns, la o parte din libertatea sa, asigurându-se astfel libertatea şi
egalitatea tuturor unul faţă de altul.
Dreptul apare şi ca o garanţie a guvernaţilor împotriva abuzurilor
administraţiei, întrucât Constituţia şi legislaţia sub-secventă acesteia
garantează drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

SUB IECTELE DE DREPT

PERSOA N ELE F IZICE Ş I JUR IDICE

Calitatea de subiect de drept este conferită de stat cu
respectarea anumitor condiţii care diferă de la un stat la altul, de la o
epocă la alta (sclavii, femeile şi străinii nu erau consideraţi, în
polisurile greceşti, cetăţeni şi nu participau la viaţa politică, nu puteau
vota. Nu li se recunoştea calitatea de subiecte de drept constituţional).
Fiecare stat suveran deţine prerogative de a stabili condiţiile
necesare recunoaşterii calităţii de subiect de drept. Atribuirea calităţii
de subiect de drept presupune recunoaşterea de către stat a capacităţii
juridice, adică posibilitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii şi de a
le exercita nemijlocit. Poate avea un caracter general (posibilitatea
legală de a avea drepturi şi obligaţii) sau special (posibilitatea legală
de a avea şi a exercita anumite drepturi şi obligaţii care formează
statutul persoanei fizice şi juridice).
Subiectele de drept sunt oameni luaţi individual sau în
considerarea funcţiei lor în cadrul unei ierarhii sociale, politice,
profesionale precum şi persoanele juridice. Sunt participanţi la anumite
raporturi juridice şi dispun de capacitate juridică, adică sunt titulari de
drepturi şi obligaţii specifice acestora.

IZ V OA R E LE D R E P T U L U I

Izvoarele dreptului, în sens material (izvoare reale), – condiţiile
materiale de existenţă a unei colectivităţi care se cer a fi ordonate,
reglementate, apărate prin intermediul dreptului.
Izvoarele dreptului, în sens formal – forma pe care o îmbracă o
prescripţie juridică: regulament, lege, decret, decret-lege, ordonanţa.

DISTINC Ţ IA ÎNTRE D R EPTU L PUBLIC Ş I D R E P TU L P R IVAT

Caracteristicile raporturilor juridice de drept public:
• unul dintre subiectele raportului juridic este statul
• statul îşi subordonează celălalt subiect
• prin acest raport se urmăreşte realizarea unui interes public
general
• statul poate oricând să pună capăt raportului juridic sau să-i
modifice conţinutul.

3
Caracteristicile raporturilor juridice de drept privat:
• fiecare parte din raport urmăreşte un interes personal
• părţile se afla pe poziţii de egalitate
• oricând oricare dintre părţi poate să pună capăt raportului în
condiţiile prevăzute prin convenţie pe care au încheiat-o
împreună.

D R E P T UL C ON S T I TU Ţ ION A L -
R AM UR Ă A D R E P TU L U I P U B LI C

Un triplu obiectiv al dreptului constituţional:
¾ reglementarea instituţiilor politice şi a celor administrative,
jurisdicţionale (dreptul constituţional instituţional)
¾ reglementarea „sistemului surselor dreptului sau sistemului
normativ” (dreptul constituţional normativ)
¾ reglementarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (dreptul
constituţional substanţial sau relaţional)
Obiectul dreptului constituţional:
- reglementează organizarea şi funcţiile statului şi al
organelor sale: parlament, guvern, tribunal şi a raporturile
dintre acestea, a raportului dintre stat şi cetăţean, şi a
drepturilor şi îndatoririlor acestuia.
Izvoarele dreptului constituţional:
- constituţia, legi constituţionale, anumite legi organice,
decrete-legi
Subiectele dreptului constituţional:
- populaţia, statul şi anumite organe ale sale, partidele şi
formaţiunile politice legal constituite; candidaţii propuşi de
partidele şi formaţiunile politice legal constituite; candidaţii
independenţi la funcţia de preşedinte al României, etc.

T e ma 2 :
IN STITU Ţ IIL E PO LITIC E

Verbul latin „institutio” = a întemeia, a ridica, a aşeza cu temei;
„institutum” = obicei, principiu de organizare, rânduiala, aşezământ.
Toate aceste sensuri presupun intervenţia indivizilor învestiţi cu
autoritate pe care o exercită asupra altora, în vederea realizării
anumitor interese (personale sau de grup).
Noţiunea de instituţie desemnează instituţiile care au un statut,
reguli de funcţionare şi acţiune pentru realizarea anumitor nevoi
colective (sociale). Modelul tipic de organizare care întrune şte aceste
condiţii este statul.
La origine orice instituţie socială exprima un tip de organizare a
unui domeniu al vieţii sociale, având funcţii de reglare şi control social
în domeniul respectiv.

4
În literatura de specialitate instituţiile sunt ansambluri de
mecanisme în care membrii aleşi sau desemnaţi ai grupurilor sunt
învestiţi în îndeplinirea funcţiilor stabilite public, dar cu caracter
impersonal, în satisfacerea trebuinţelor individuale şi de grup, pentru
stabilirea comportamentelor tuturor membrilor grupului prin reguli de
influenţare şi de control social.
Apariţia instituţiilor politice este legată de apariţia relaţiilor
politice care presupune stratificarea socială între guvernanţi desemnaţi
prin proceduri publice solemne şi guvernaţi. În lipsa unor relaţii politice
de tipul conducători - conduşi nu se poate vorbi de instituţii politice.
Autoritatea exercitată de instituţiile politice prezintă următoarele
caracteristici:
1. are putere de constrângere exterioară în numele voinţei
majorităţii populaţiei şi în interesul acesteia;
2. este limitată ca întindere, depăşirea limitelor sale, stabilite
pe bază de cutumă sau prin norme scrise atrăgând revolta
maselor;
3. autoritatea politică este revocabilă (poate fi înlocuită cu
alta) sau se poate modifica prin voinţa naţiunii exprimată de
parlament sau de către puterea executivă.
În ştiinţele politice, studiul instituţiilor politice se face din
perspectiva interrelaţiilor existente între ele potrivit principiului
separării puterilor în stat, a legitimităţii lor de a asigura stabilitatea
politică şi socială, ordinea juridică, realizarea drepturilor libertăţilor
cetăţeneşti. De aceea instituţiile politice în literatura de specialitate
sunt denumite „instituţiile guvernării”.
Statul – principala instituţie politică (integratoare a tuturor
celorlalte instituţii politice), instituie o ordine la nivel global care este
general-obligatorie.
Capacitatea de a crea instituţii politice înseamnă capacitatea de
a crea interese publice.

T răs ă t uri:

™ instituţia politică este formată dintr-un colectiv de indivizi;
™ acţionează în mod permanent pentru realizarea unui interes
public;
™ are un caracter stabil;
™ modul de constituire şi atribuţiile sunt prevăzute într-un act
cu valoare constituţională;
™ dispun de autoritate, pe care o exercită în mod legitim şi
legal asupra unei colectivităţi umane, care nu are o alta
alternativa, decât de a se supune voinţei instituţiei
respective.
Numai organele învestite cu prerogative de putere la nivel
general sunt îndreptăţite să fie denumite instituţii politice.
P a r t id el e p ol i t i ce n u su n t i n s t i tu ţii po li ti ce .
Instituţiile politice sunt învestite prin lege cu autoritate sau
putere de comandă generală. Ele au dreptul de a exprima voinţa
5
suverană a poporului şi de a acţiona pentru realizarea şi respectarea
acesteia.
Partidele politice parlamentare (reprezentante în parlament)
participă la exercitarea puterii în mod nemijlocit prin intermediul
parlamentului sau guvernului.
Partidele neparlamentare, nereprezentate în guvern nu participă
nemijlocit la exercitarea puterii, ci doar la influenţa acesteia prin
intermediul presei, demonstraţiilor, etc.
Instituţiile politice sunt organisme înfiinţate expres prin lege.
Atribuţiile şi prerogativele – stabilite de forul legislativ.
Pentru a fi în prezenţa unei instituţii politice trebuie să fie
îndeplinite două condiţii de fond:
a) instituţia să fie învestită în mod expres prin constituţie sau
prin lege cu prerogativa de a exercita puterea de stat;
b) instituţia politică trebuie să beneficieze de o deplină
libertate de acţiune în exercitarea misiunii sale.
Instituţia politică se formează ca rezultat al conlucrării mai multor
factori:
a) instituţionalizarea anumitor relaţii sociale din ansamblul
general al relaţiilor sociale;
b) specializarea organului prin care se exercită puterea;
c) conferirea unei haine juridice a întregului mecanism al
instituţiilor politice.
Cerinţe pe care ar trebui să le întrunească instituţiile politice:
• adaptabilitatea la cerinţele vieţii sociale şi la mentalităţile
politice ale noilor generaţii de guvernanţi şi guvernaţi;
• asigurarea funcţionalităţii coerente a actului de guvernare;
• adaptabilitate la cerinţele managementului crizelor;
• permanenta preocupare pentru menţinerea şi sporirea
legitimităţii populare;
• capacitatea de inovare a noi valori politice şi tipuri de
comportament politic şi de difuzare a acestora în conştiinţa
publică;
• capacitatea de a reprezenta interesele şi aşteptările sociale
ale electoratului;
• autoreglarea funcţiilor prin mijloace proprii, din cadrul
subsistemului, fără a se apela la schimburi instituţionale
(constituţionale);
• menţinerea echilibrului constituţional între instituţii în
condiţiile „personalizării puterii” din cadrul unor structuri de
guvernare;
• abilitatea de a conduce cu factori extrainstituţionali
(societatea civilă) pentru a permite interferenţa sau
ingerinţa agresivă a acestora, de a le garanta funcţionarea
liberă şi rolul lor de corpuri intermediare între guvernant şi
guvernanţi;
• disponibilitatea de promovare a unor mecanisme
constituţionale şi reglementare, care să permită raporturi

6
instituţionale de natură democratică între majoritate şi
opoziţie;
• recurgerea cât mai puţin posibil la violenţă în activitatea de
guvernare şi abilitatea de realizare şi menţinere a armoniei
sociale;
• identificarea şi concentrarea resurselor umane, materiale şi
financiare ale societăţii p en t ru r ea li z a re a pr og re su lui
e co nomic în g e nera l;
• realizarea unui statut al individului care să-i confere rolul
principal în societate;
• recrutarea clasei politice, din toate straturile sociale, printr-
un sistem electoral democratic, şi asigurarea unui înalt grad
de reprezentativitate a acesteia;
• asigurarea unui înalt grad de moralitate în interiorul lor
pentru a preveni sau înlătura prin proceduri proprii,
regulamentare, corupţia, şi a împiedica convertirea
intereselor personale sau înguste de grup în interese
publice.

T e ma 3 :
CON C EPTU L DE STAT Ş I PR OCESUL FORMAR II
STA TELOR MODERNE ÎN SPA ŢI U L E U R O P E A N

Din punct de vedere semantic cuvântul stat vine din verbul latin
statuo = a pune, a aşeza, a întemeia. Sintagma „Status civitas” în
Imperiul Roman exprima modul de guvernare a Cetăţii. Romanii au
acordat cuvântului „status” o semnificaţie politică, adăugându-i
determinativul „res publica” = lucru public, ideea de conducere a vieţii
publice sau a statului.
Grecii foloseau denumirea de „polis” = cetate şi „politeia” =
forma de organizare, pentru acelaşi tip de organizare politica a unei
colectivităţi umane.
Statul antic se caracteriza prin confuzia între monarhul ereditar
şi prerogativele sale de conducere pe care le deţinea ca bunuri
personale, prin centralizarea excesivă a puterii şi prin metode
despotice de guvernare. Statul grec antic şi Imperiul Roman de Apus
au dispărut. Statul Roman a decăzut în secolul V sub presiunea
atacurilor succesive a unor puternice popoare migratoare foarte bine
organizate din punct de vedere militar, dar inferioare cultural şi
spiritual faţă de civilizaţia romană. În locul puterii publice şi a statului
roman au apărut o puzderie de cvasiregate, independente unele de
altele. Conducerea vieţii publice a fost preluată de cvasiautorităţi
patriarhale.
Un rol important în păstrarea elementelor gândirii filozofice şi
politice greceşti – prelaţii lăcaşurilor sfinte din Orientul Mijlociu, care
au salvat scrierile antichităţii.
În întreg Evul Mediu, lipsa unui concept care să definească
conţinutul şi esenţa statului, distinct de termenul larg folosit încă din

7
secolul al XIII-lea de „regere” = a guverna, a axat preocupările
doctrinarilor, începând cu Sfântul Augustin şi Thoma de Aquino pe
explicarea fundamentelor teoretice şi ale aplicaţiilor practic-politice ale
termenului de guvernare (regimen), raţiune de stat, dominaţie,
conducere, fie din perspectiva evanghelizării, fie din cea a afirmării
puterii laice. Dacă pe parcursul Evului Mediu propriu-zis (sec. X-XIII)
Biserica îşi arogase puterea de organizare şi disciplinare socială
(Apusul Europei), spre sfârşitul Evului Mediu asistăm la transformarea
societăţii bazată pe principii de morală creştină – societate organizată
progresiv pe principii politice laice.
Machiavelli folosea pentru prima dată termenul de stat într-un
sens modern în lucrarea „Principele” scrisă în 1513 şi publicată la
Roma în 1532.
Contemporan cu Machiavelli, Thomas Morus scrie lucrarea
„Despre cea mai bună întocmire a Statului şi despre noua insulă
Utopia” în 1516.
În accepţia dată de Machiavelli şi contemporanii săi, cuvântul
stat are la origine termenul latin status. În documentele de cancelarie
cuvântul status era folosit în mod curent, dar în înţelesul de stare
socială. Un astfel de document a fost dat de Vladislav, domnitorul Ţării
Româneşti la 20 ianuarie 1368, prin care a instituit o serie de privilegii
negustorilor braşoveni.
Machiavelli atribuie termenului de stat şi accepţiunea de
organizare a unui teritoriu dobândit de un principe cuceritor, pe care îl
alipeşte unui principat preexistent.
Noţiunea de „stat”, ca formă instituţională de organizare şi
exercitare a puterii politice, s-a desprins din noţiunea de „regimen” (a
guverna).
În secolul XVI mulţi autori italieni foloseau cuvântul stat, dar în
sensul de guvernare, plecând de la noţiunea de „politeia” (forma de
guvernare) utilizată de Aristotel în Politica.
În Evul Mediu pentru stat se folosea termenul de regat, ţară,
principat sau republică, noţiuni care exprimau ideea de întindere a
teritoriului statal şi ideea de putere a regelui, principelui sau, după caz,
a corpului politic local de a comanda şi de a cere să li se dea
ascultare.

Elementele esenţiale ale definirii statului:

1. forma de organizare politică a unei colectivităţi umane
constituite istoric;
2. localizarea geografică;
3. existenţa unui grup conducător învestit şi atribuţii de
guvernare şi de exercitare a autorităţii publice în numele
poporului;
4. prerogativa grupului conducător de a stabili şi de a apăra
ordinea statală şi în cadrul acesteia, a celei juridice.

8
Statul – forma intituţionalizată de organizare politică a unei
colectivităţi umane constituite istoric şi localizate geografic pe un
anumit teritoriu, în care un grup de indivizi, de ţinând în virtutea
suveranităţii poporului şi ca expresie a voinţei acestuia, ori ilegitim,
prerogativele şi instrumentele exercitării autorităţii publice, ale
elaborării şi aplicării normelor de convieţuire socială, exprimă şi apără
interesele fundamentale ale statului şi ale naţiunii şi impune voinţa
general-obligatorie a acesteia.
Analiza politologică – statul reprezintă o comunitate politică
ocupând un anumit teritoriu, având un guvern şi beneficiind de
suveranitate atât în interior cât şi în afara graniţelor sale.
Statul – colectivitate umană constituită istoric şi organizată pe
un anumit teritoriu, care se structurează politic în grupul de guvernanţi
şi restul populaţiei.
Elementele noţiunii de stat din perspectiva analizei politologice:
- organizarea politica a colectivităţi umane;
- coeziunea colectivităţi umane;
- raporturile de comandă/supunere între guvernanţi şi
guvernaţi;
- legitimitatea exercitării autorităţii şi a puterii de comandă de
către guvernanţi.
Potrivit sociologului Emile Durkheim, statul a apărut ca rezultat
al diviziunii sociale a muncii. Această idee a fost preluată de Marx,
potrivit căruia statul este un fenomen istoric constituit odată cu apariţia
proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi cu împărţirea
socială în clase antagoniste.
În prezent, statul se afirmă din punct de vedere sociologic ca o
colectivitate umană bazată pe raporturi de cetăţenie şi dotată în mod
legitim cu instituţii de guvernare specializate, care au un caracter
impersonal şi permanent.
Max Weber pune accentul pe dominaţie, subordonare, autoritate
şi forţă sau putere. Ceea ce dă conţinut şi consistenţă statului este
aparatul său birocratic, cu rolul de a impune dominaţia, subordonarea,
autoritatea şi forţa statului.
Elementele care indica existenţa unui stat:
- existenţa unui grup uman;
- existenţa unui teritoriu pe care s-a stabilit grupul respectiv;
- existenţa unei puteri care conduce colectivitatea umană;
- stabilirea de către putere a unei ordini economice, sociale,
politice şi juridice.
Din punct de vedere juridic statul este o persoană juridică sau
morală, adică este titular de drepturi şi obligaţii ca orice persoană
fizică.
Elemente:
1. organizare de sine stătătoare;
2. independenţa patrimonială;
3. scop în acord cu interesele generale ale grupului.

9
Tema 4:

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI

Doctrina constituţională a formulat trei elemente constitutive ale
statului: teritoriul, popula ţia, puterea suverană.
Teritoriul statului – spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol şi
ape, precum şi din coloana aeriană aflată deasupra solului şi apelor,
asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea sa exclusivă şi deplină.
Asupra întregului său teritoriu, statul exercită o autoritate
exclusivă, manifestată sub 3 aspecte generale:
- plenitudine;
- exclusivitate;
- opozabilitate faţă de orice alt stat.
Plenitudine – statul exercită în limitele sale teritoriale
plenitudinea funcţiilor sale.
Exclusivitate – este general admis că pe teritoriul său, statul
exercită în mod liber întreaga să autoritate, fiind exclusă intervenţia
sau amestecul altui stat. Un stat suveran are dreptul să accepte o
diminuare a suveranităţii sale.
Opozabilitate – legitimitatea şi recunoaşterea internaţio-nală a
constituirii unui stat pe un anumit teritoriu.
Importanţa stabilirii teritoriului unui stat implică o delimitare
precisă a frontierelor sale. Frontiera – o instituţie juridică importantă,
iar dreptul internaţional o defineşte ca o zonă care separă teritoriul
unui stat de altul sau la care se limitează atributele suveranităţii
statale.
Teritoriul prezintă două mari caracteristici:
1. indivizibilitate;
2. inalienabilitate.
Indivizibilitatea teritoriului – unitatea acestuia. Teritoriul fiind un
element constitutiv al statului, nu poate fi divizat şi înstrăinat altor
entităţi statale.
Inalienabilitatea – teritoriul nu poate fi înstrăinat altui stat. În
practica internaţională este acceptată ideea modificării frontierelor, dar
numai ca expresie a acordului între statele suverane interesate.
Acestor două caracteristici li s-a adăugat „impenetrabili-tatea
teritoriului” -, interdicţia ca pe teritoriul unui stat să-şi poată exercită
puterea de comandă un alt stat.
Există două categorii de locuitori ai unui stat:
- care au aceeaşi cetăţenie;
- care nu au calitatea de cetăţean al statului respectiv, dar au o
altă cetăţenie, sau sunt apatrizi.

10
Cetăţeanul – individul legat de stat printr-o legătură juridică:
cetăţenia. Această legătură este determinată în mod suveran de stat pe
anumite criterii: ius sanguinis sau ius loci (ius soli).
Străinul – cetăţean al altui stat şi rămâne supus acestuia din
punct de vedere al îndatoririlor cetăţeneşti.
Prezenţa unei comunităţi de străini într-un stat ridică probleme
de ordin economic, politic, social, cultural, etnic, religios. Există
pericolul ca autorităţile unui stat să-şi trateze grupurile minoritare,
cetăţeni ai statului, ca pe străini. Problema poate fi abordată din punct
de vedere calitativ şi cantitativ.
Aspectul cantitativ poate influenţa sentimentul de comunitate
naţională. Se pune în raport cu fenomenul demografic.
Aspectul calitativ – fiecare stat regrupează într-o proporţie mai
mare sau mai mică populaţia cu trăsături etnice diferite. În afară de
această regrupare, statele se pot împărţi în naţionale şi multinaţionale.
Statul naţional – populaţie majoritară formând o singură naţiune.
Statul multinaţional – statul a cărei populaţie este formată din
mai multe rase, popoare, vorbind limbi diferite şi având cultura şi
trecutul istoric diferite.
Elementele naţiunii: rasa, religia, tradiţia istorică, interesele
materiale şi culturale comune, situaţia geografică.
O autoritate publică este suverană atunci când nu este supusă
nici unei alte autorităţi, nici în cadrul intern, nici pe plan extern. Nici o
altă entitate nu o poate controla. În interiorul frontierelor sale, statul
exercită o putere exclusivă; deţine puterea de a controla, comanda şi
sancţiona în mod suveran.
Un element esenţial al suveranităţii statului este dreptul său
inalienabil de a reglementa, în mod liber şi fără nici o intervenţie din
partea altui stat, organizarea şi funcţionarea sistemului politic,
raporturile societate-stat-cetăţean, raporturile personale şi patrimoniale
între indivizi prin intermediul normelor juridice.
Statul instituie, în virtutea suveranităţii sale, o ordine juridică
menită să-i ocrotească şi să-i consolideze valorile fundamentale pe
care se întemeiază şi pe care este interesat să le promoveze şi să le
apere, relaţiile sociale corespunzătoare acestor valori.
Caracterele fundamentale ale statului:
- autoritatea supremă exercitată pe un anumit teritoriu;
- dreptul exclusiv la organizare de sine stătătoare –
economică, politică, militară, administrativă;
- dreptul de a elabora şi impune la nevoie prin forţa sa de
constrângere, norme obligatorii pentru întreaga societate.
Este esenţial ca puterea să fie legitimă şi să se exercite în
cadrul legislaţiei constituţionale adoptate în mod democratic.
Legitimitatea este un element fundamental al puterii politice, de care
depinde autoritatea acesteia, capacitatea sa de conservare sau de
apărare, de adaptabilitate la confruntările noi ale vieţii politice, ale
societăţii civile. Activităţile guvernamentale sunt legitime, în măsura în
care răspund intereselor naţionale „Binele comun”.
O putere devine ilegitimă prin contestarea ei de către întreaga
naţiune sau de către majoritatea populaţiei. O condiţie a legitimităţii –
11
respectarea de către putere a constituţiei. Un guvern desemnat legal,
poate deveni ilegitim datorită acţiunilor sale. Lipsa de legitimitate se
exprimă prin pierderea de către guvern a raportului popular sau prin
retragerea sprijinului partidelor parlamentare.
Contestarea publică a unor autorităţi statale nu are ca rezultat
automat revocarea acestora şi înlocuirea lor cu altele. Ilegitimitatea
trebuie constatată oficial pe cale parlamentară, prin votarea unei
moţiuni de cenzură sau ca rezultat al unei revoluţii sau revolte
populare.
Elementele legitimităţii puterii politice: legalitatea institui-rii
puterii (cu respectarea Constituţiei) şi corecta folosire a acestei puteri
(în conformitate cu legile statului).
Legitimitatea puterii indică şi capacitatea guvernanţilor de a
obţine din partea celor guvernaţi supunerea, dar fără a recurge la forţa
de constrângere.
Pentru justificarea legitimităţii de comandă exercitată de
guvernant există mai multe teorii: Max Weber – 3 tipuri de legitimare a
puterii în numele căreia liderul exercită dominaţia:
- calităţile personale ale liderului (domina ţia charismatică);
- tradiţia (dominaţia este acceptată de populaţie ca un obicei
intrat în conştiinţa publică);
- legală (populaţia se supune ordinelor şi legilor adoptate de
autorităţile publice pe care el le-a învestit în mod legal cu
atribuţii de guvernare).

PROCES UL D E F OR M ARE A STAT ELOR M ODER N E

Prin câştigarea de partea credinţei creştine a triburilor barbare
care ţineau să bulverseze întreaga Europă, Biserica a avut o
contribuţie de o importanţă excepţională la conservarea culturii greco-
romane, contribuţie instituită de împăratul Constantin, care, prin Edictul
de la Milano din 313, şi-a asociat Biserica asumându-şi, chiar, dreptul
de a arbitra disputa din sânul bisericii (la Miceea în 325), deşi era şeful
unui stat laic.
Religia monoteistă a avut un rol covârşitor în închegarea unui
nou tip de stat, întrucât concentra puterea de idolatrizare la o singură
divinitate fiind, astfel, superioară din toate punctele de vedere ale
religiei politeiste. Ea punea accentul pe responsabili-tatea şi servirea
cu credinţă a statului, în care conducătorul avea şi funcţii sacerdotale.
Conducătorul (rege, împărat) era genera-torul legii, precum şi
apărătorul acesteia.
Unul dintre primii apărători ai creştinătăţii, Sf. Augustin încerca
să explice în lucrarea „Civitas Dei”, originea statului şi să
fundamenteze organizarea sa religioasă. În concepţia sa, Satana a
întemeiat „Civitas terrena” (cetatea terestră) având ca prim cetăţean un
ucigaş (Cain), în timp ce aleşii şi credincioşii lui Dumnezeu întemeiază
„Civitas Dei” (cetatea lui Dumnezeu). Cele două tipuri de cetăţi sunt
opozabile, până la apariţia în civilizaţia creştină lui Iisus Hristos care

12
fac din Biserică reprezentanta terestră a Cetăţii lui Dumnezeu. De aici,
superioritatea papalităţii asupra conducerii laice a statului.
După căderea Imperiului Roman de Apus în anul 476, Biserica
rămâne în Europa Occidentală centrul de atracţie pentru întreaga
populaţie creştină. Biserica Occidentului a luat locul statului în
asigurarea unei minime de organizare socială bazată pe supunerea
spirituală a populaţiei creştine.
Ca reacţie la pretenţiile împăraţilor din Constantinopol de a-şi
subordona Biserica şi de a o menţine într-un regim de secularizare,
aceasta caută aliaţi în Europa Occidentală, unde misionarismul
evanghelic promovat din iniţiativa papei Grigore cel Mare începe să
dea roade. Ca rezultat al politicii papale, dar şi al necesităţii de
restatalizare, pe ruinele fostului Imperiu Roman de Răsărit se
întemeiază în 808 imperiul lui Carol cel Mare, încoronat de Papa Leon
al III-lea la 25 decembrie 800 ca imperator romanorum (împărat al
Romanilor).
Noul imperiu a renăscut practicile statale privind administrarea,
gestionarea financiară şi armata.
Marea Schismă din 1054 separa cele două ramuri ale Bisericii
Creştine şi odată cu aceasta se adânceşte prăpastia între statalitatea
apuseană şi cea răsăriteană, mult mai conservatoare şi mai închisă
înnoirilor teoretico-filozofice şi practic-politice.
Evanghelizarea va avea ca urmare formarea statelor creştine.
Este un fapt de necontestat că dacă în esenţa sa misiunea de
evanghelizare – cu fundamente teologice şi dogmatice luate din Noul
Testament – a popoarelor păgâne era un demers iniţial pur religios, în
final ea se converteşte într-o misiune politică finalizată prin repartiţia
statelor.
Politica misionară creează un uriaş teritoriu creştin (oikoumene)
ce va sta la baza ecumenismului în lumea catolică şi cea ortodoxă.
În secolul X creştinismul medieval s-a extins, cuprinzând
definitiv pe cehi, croaţi, unguri, slovaci şi polonezi, în timp ce românii,
bulgarii, grecii, armenii şi ruşii au fost convertiţi de Bizanţ.
În Occident organizarea politică şi administrativă au la bază –
raporturile de vasalitate (servicii prestate pe vasal seniorului în
schimbul unei feude, a cărei întindere depindea de valoarea şi
amploarea serviciilor aduse de vasal). În sfera geografică controlată de
Bizanţ se aplicau încă, deşi într-o formă modernizată şi adaptată la
noile realităţi sociale, metodele de guvernare păstrate din tradiţia
romană (împăratul omnipotent căruia i se subordona nu numai
aristocraţia militară, ci şi supuşii de rând). Puterea imperială bizantină
este egală cu cea a bisericii, împăratul fiind comparat cu apostolii.
Egalitatea între puterea temporală şi cea sacerdotală este cunoscută
sub denumirea de „isapostolos”.
Imperium = puterea împăratului
Sacerdotium = puterea patriarhului Constantinopolului
În Occident procesul de statalizare înaintează pe nuclee
naţionale bazate pe principii feudale, într-un imperiu universal.
13
În Bizanţ, unitatea imperiului este mai stabilă, dar nu se va
menţine multă vreme datorită unor conflicte interne şi, în special, unor
lovituri externe primite din partea Apusului Europei şi din partea lumii
islamice.
La sfârşitul secolului XII, imperiul Bizantin intră într-un proces
de progresivă destrămare, accentuată de a IV-a cruciadă. Începe să se
fragmenteze într-o multitudine de state mici create de popoarele
balcanice (bulgarii, valahii de sud, sârbii, grecii).
În zona mediteraneană în secolul X apare o nouă şi puternică
formaţiune statală – Imperiul Otoman.
În Europa de Răsărit şi de Apus, convocarea periodică a
sinodurilor a servit ca model pentru alcătuirea şi convocarea Stărilor
generale = parlamentele.
Dacă lipsa de obedienţă spirituală putea fi sancţionată cu
excomunicarea, refuzul cetăţeanului de a se supune voinţei monarhului
este aspru pedepsit printr-un sistem de constrângeri statale.
Termenul de „regimen” (guvernare) pierde conotaţiile
eclesiastice, de etică şi morală creştină. Termenul de „regimen” devine
sinonim cu autoritatea regilor de a domni, adică de a domina, stăpâni,
sancţiona, stabili regulile generale de conduită şi de a asigura
respectarea lor. Acţiunea de guvernare se delimitează tot mai clar şi
mai net de instituţia şi de persoana care guvernează sau în numele
căreia se guvernează.
Secolele XIII şi XIV – o stratificare socială mai clară între
nobilime şi burghezie. Apar „Stări” ca forme de organizare socială, în
care membrii aveau acelaşi statut politico-juridic, se bucurau de
aceleaşi drepturi şi aveau conştiinţa că formează o colectivitate
(communitas). Se luau decizii administrative, judiciare şi orice măsuri
privind conducerea şi administrarea statului precum şi cele privind
relaţiile cu alte state. Adunări de Stări au funcţionat şi în principatele
Româneşti şi în Bulgaria.
În secolele XIII-XIV se formează o regrupare a formaţiunilor
statale care îmbinau elementele clasice ale modelului antic cu
elementele practice ale organizării feudale. Locul central îl are
monarhul, a cărui suzeranitate recunoscută de vasalii săi şi întărită de
Biserica îi conferă o putere deosebită.
Începe să se formeze noţiunea de teritoriu (statal) prin
disocierea posesiunilor Coroanei (domeniul Coroanei) de domeniile
private ale regelui. Domeniile Coroanei (ale Statului) nu mai puteau fi
înstrăinate de către Rege, nici măcar membrilor proprii familii. Erau
legate de stat ca instituţie ori de monarhie ca instituţie a statului şi nu
de Monarh.

Tema 5:

FORMA STATULUI: STRUCTURA DE STAT
FORMA DE GUVERNĂMÂNT

14
Conceptul formei de stat
• un concept politico-juridic care exprimă modul de constituire
şi exercitare a puterii, de organizare şi conducere a
societăţii prin stat;
• exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura
interna şi externa a cestui conţinut
• este analizata sub trei aspecte: forma de guvernământ;
forma structurii de stat; regimul politic. Aceste aspecte sunt
strâns legate şi condiţionate unele de altele
• poate apărea sub o întreită înfăţişare în funcţie de criterii
distincte
• 3 criterii – modul de organizare şi exercitare a puterii
suverane pe teritoriul statului;
– caracterele şi prerogativele organismului
învestit cu funcţia de şef al statului;
– metodele de guvernare.
• în funcţie de aceste criterii, statul va căpăta o anumită
formă – stat unitar/stat federal
– monarhie/republică
– va avea un regim politic democra-
tic/autocratic sau autoritar.
Orice stat, ca entitate suverană, deţine prerogativa, în
virtutea suveranităţii sale, de a decide în mod liber şi în conformitate
cu prevederile constituţionale ce formă de guvernământ, de structură,
ori de regim politic să adopte.
Opţiunea pentru o anumita formă de stat – opţiune politică, care
este rezultatul unui referendum popular.

A. STRUCTURA DE STAT

Din punct de vedere conceptual, structura de stat – modul de
organizare al puterii în raport cu teritoriul statului.
Statele pot fi împărţite în 2 categorii: a) state unitare
b) state compuse

a) Statul unitar
Are următoarele caracteristici principale:
¾ format dintr-un ansamblu unic de organisme constituţionale
prin care se exercită puterea politică la nivel central şi
local;
¾ activitatea de guvernare se difuzează de la centru pe cale
ierarhică;
¾ există o singură ordine juridică întemeiată pe o constituţie
unică;
¾ populaţia are o singură cetăţenie.

Deşi statul este unitar, teritoriul sau poate fi împărţit în unităţi
administrativ-teritoriale. Subdiviziunile administrativ-teritoriale ale
statului au caracter administrativ şi nu constituie state în interiorul
statului.

15
Structura internă a statului:
• s-a format odată cu apariţia statului însuşi;
• este concepută pe principiul centralizării, reprezen-tând un
ansamblu unic de instituţii şi puterea de control a
autorităţilor publice centrale aspra autorităţilor locale;
• statul unitar are o singură constituţie şi o legislaţie
uniformă, o singură organizare administrativ-teritorială, un
singur parlament, un singur şef al statului şi un guvern unic,
un singur sistem de organizare judecătorească, a căror
competenţă se extinde pe întregul teritoriu al statului fără
nici o excepţie.

Exercitarea puterii reprezintă concentrarea acesteia la un centru
unic de decizie, care o va converti în decizii obligatorii pentru întreaga
populaţie şi pentru întregul teritoriu al statului.
Din punct de vedere practic, conducerea centralizată prezintă
avantajul că actele parlamentului şi ale guvernului ar fi aplicate unitar
pe întreg teritoriul statului, prezentând dreptul de control al centrului
aspra modului în care îi sunt respectate deciziile şi posibilitatea de
corecţie a actelor care nu sunt conforme cu ordinele autorităţilor
centrale.
În nici un stat modern nu se poate concepe ca membrii
guvernului să se poată ocupa personal şi nemijlocit de soluţionarea
tuturor problemelor guvernării ivite pe întreaga cuprindere a statului. O
parte a acestor probleme este încredinţată unor agenţi, aflaţi în
legătură cu guvernul, cărora le sunt conferite atribuţii de administrare
pe plan local.
Activitatea judecătorească se desfăşoară în tribunale sau alte
instanţe judecătoreşti integrate într-un sistem unic, cu semnificaţii pe
întreg cuprinsul ţării.
Activitatea legislativă se desfăşoară la centru, dar de către agenţi
fie reprezentanţi ai naţiunii, fie ai colectivităţilor locale.
În România atât deputaţii, cât şi senatorii, reprezintă naţiunea.

Desconcentrarea

O putere centralizată presupune concentrarea acesteia de către
un centru unic de putere (instituţiile de guvernare), în special de
puterea executivă.
Desconcentrarea – diminuarea puterii centrale prin acordarea
unei autorităţi publice locale, ai căror titulari sunt numiţi de puterea
centrală, a dreptului de a lua decizii pe plan local. Se renunţă la
repartizarea puterii de decizie a guvernului, în favoarea agenţilor locali
(prefecţi) repartizaţi (numiţi de guvern în unităţile administrativ-
teritoriale).
Prefectul – agentul local al puterii guvernamentale centrale, ce
execută ordinele primite de la guvern şi ia el însuşi anumite decizii, şi
care nu anulează autoritatea puterii centrale. Agenţii locali care
reprezintă puterea centrală în unităţile administrative sunt numiţi de
16
guvern şi plasaţi sub controlul ierarhic al acestuia. Autorităţile centrale
exercită un control ierarhic asupra agenţilor locali desconcentraţi,
având dreptul de a le aproba, suspenda, anula sau modifica actele
emise. Pot să emită ordine, instrucţiuni obligatorii pentru autorităţile
ierarhic inferioare. Controlul se exercită pentru motive de legalitate şi
oportunitate.
Avantaj: agenţii locali desemnaţi de guvern cunosc mai bine
realităţile politice, economice şi sociale la nivel local, au resurse
proprii, putând să ia decizii operative şi eficiente.
Control ierarhic – dreptul autorităţilor superioare de a modifica
sau anula actele emise de agentul local care îi e subordonat.

Desconcentrarea serviciilor publice

Serviciu public – orice activitate a autorităţilor publice
desfăşurată pentru satisfacerea unui interes general.
Desconcentrarea serviciilor publice – înfiinţarea pe plan local a
unor instituţii învestite prin lege cu atribuţia de a desfăşura un anumit
serviciu public. Asemenea organe se află sub controlul de tutelă al
centrului, al unor autorităţi publice cu acelaşi profil.
Tutela administrativă – dreptul de control al Guvernului asupra
actelor autorităţilor locale alese, ce funcţionează în virtutea principiului
autonomiei locale.
Autonomia administraţiei locale – repartizarea puterii de decizie
între guvernul central şi organele locale (primării, consilii locale) care
au dreptul de a lua diferite măsuri fără a fi cenzuraţi sau fără a cere
aprobarea guvernului central.
Membrii consiliilor locale şi primarii sunt aleşi prin vot universal.
Independenţa autorităţilor publice locale presupune autonomia
administrativă şi financiară a acestora. Autorităţile locale nu dispun de
guvern, parlament sau instanţe judecătoreşti proprii. Competenţa
autorităţilor locale se numeşte „sfera proprie de acţiune”.
Autonomia locală se stabileşte pe cale legislativă ca expresia
voinţei Parlamentului.
Autonomie regională – urmăreşte substituirea statului la nivel
local cu autorităţi care promovează interesele comunitare, înţelese
preponderent ca interese ale unor minorităţi naţionale.
Regionalizarea – crearea unei structuri administrativ-teritoriale.
Regionalismul – un set de caracteristici culturale, religioase,
lingvistice sau de altă natură, aparţinând unei colectivităţi rezidente pe
o anumită parte din teritoriul na ţional căreia i s-ar recunoaşte un statut
de autonomie.
Principiul autonomiei administrative locale cunoaşte două forme
principale: autonomia funcţională şi autonomia teritorială.
Autonomia funcţională – recunoaşterea posibilităţii anumitor
servicii publice de a se bucura de o autonomie permanentă în domeniul
lor de activitate.
În doctrina constituţională vest-europeană se considera că
autonomia locală este una dintre cele mai eficiente forme de
17
autogestiune administrativă. Autonomia locală asigură, aşa cum
apreciază profesorul, Pierre Pactet, un înalt grad de democraţie,
colectivităţile teritoriale autonome fiind „veritabile contraputeri” şi în
această calitate putând să prevină abuzul guvernului central.

Descentralizarea

Reprezintă o alternativă la centralizarea excesivă, posibilitatea
recunoscută de puterea centrală colectivităţilor locale de a adopta în
anumite domenii sau la nivel teritorial anumite acte sau decizii, fără a
se consulta în prealabil cu centrul sau a cere aprobarea acestuia. Prin
ea sunt scoase din competenţa puterii şi autorităţii centrale anumite
servicii publice de interes local sau din domeniile speciale de acţiune şi
transferate în sarcina unor autorităţi ale administraţiei publice locale.
Primarii şi consiliile locale beneficiază de o anumită
independenţă faţă de puterea centrală şi acţionează în mod autonom.
Independenţa şi autonomia se bazează pe faptul ca aceste organe sunt
alese pe plan local şi nu numite de puterea centrală. Autorităţile
administrative publice au patrimoniu public şi organizare internă de
sine stătătoare, funcţionând în condiţiile legii.
Descentralizarea:
- este o metodă de organizare şi conducere statală;
- nu se opune centralizării politice a statului;
- nu au nimic în comun cu raporturile existenţe între statul
federal şi componentele federaţiei;
- presupune înfiinţarea unor subiecţi de drepturi speciale care
beneficiază de autonomie pe plan local (descentralizarea
teritorială) sau cărora li se stabileşte o competenţă
materializată în anumite domenii (descentralizare
funcţională).

Statul unitar complex

- una dintre formele imperfecte sau atipice ale categoriei de
„stat unitar”;
- statul unitar care fără a pierde unitatea sa de structură,
prezintă mari diversităţi locale administrative, de legislaţie,
de jurisdicţie;
- în practica constituţională, sunt considerate state unitar
complexe „uniunea incorporată” şi „regionalismul”.

a) Uniunea incorporată – un stat caracterizat teoretic
prin unitatea puterii legislative, în interiorul căreia există o
diversitate de legislaţii corespunzând unei diversităţi de
populaţii şi teritorii „încorporate” de către statul unitar într-
un lung proces istoric. Există un singur parlament, acesta
votând legi distincte care nu sunt aplicabile la fel tuturor
regiunilor locuite de populaţiile distincte.
b) Regionalismul – exprimă o situaţie geogra-fică,
politică, administrativă, lingvistică, spirituală cu rădăcini
istorice în dezvoltarea unui stat unitar, datorită căreia
18
acesta optează pentru împletirea atributelor suverane ale
conducerii centralizate cu atribuirea unei autonomii largi
unor colectivităţi regionale. Adepţii săi au invocat
incapacitatea structurii politico-administrative centrale de a
oferi soluţii viabile şi eficiente cererii unor forţe sociale de
participare la guvernare, lipsa voinţei politice a autorităţilor
centrale de a răspunde necesităţii de redistribuire a puterii
în favoarea unităţilor administrativ locale. Adversarii săi au
susţinut că aceasta ameninţa statul şi că ar fi un factor de
dezmembrare a acestuia. Regionalismul fără realismul
politic al factorilor de guvernare riscă să ridice probleme,
nu şi să la rezolve. României, stat unitar naţional, i s-a
impus un gen de regionalism consfinţit în Constituţia din
1952, la care nu s-a putut renunţa decât în anul 1968.
c) Regionalismul politic – prezintă drept una din
trăsături împletirea în acelaşi cadru geografic a unor
interese generale cu particularităţi etnice, lingvistice, cu
tradiţii şi interese locale care pot fi însă multietnice.
Regionalismul devine politic atunci când competenţele
regiunii depăşesc pe cele ale unei simple circumscripţii
administrative care beneficiază de autonomie locală. În
acest caz, unitatea admi-nistrativ-teritorială care
beneficiază de statutul de „regionalism politic” deţine, într-
un cadru prestabilit, prerogativa (puterea) de a se
autoguverna.
c) Statul compus (federal) este format din mai multe entităţi
statale reunite într-un stat suprapus lor şi legate între ele prin
raporturi juridice. O asociaţie de „state” care formează un fel de
Super-Stat. Este aproape întotdeauna o formă artificială,
deoarece rezultă din conjuncturi politico-militare. Arhetipul
Statului compus – statul federal. O asociaţie de state care decid
în mod liber, în virtutea suveranităţii lor, să-şi creeze organe
comune, cărora le conferă o parte din competenţele lor (în
domeniul militar, al diplomaţiei sau finanţelor). Înţelegerea între
statele respective este consfinţită într-un act politic (Charta,
Pact). Se stabileşte repartizarea competenţelor între statele
federate.

™ Uniunile de stat
Asociaţii de state, cuprinzând uniunea personală, reală şi
confederaţia. În cadrul său, fiecare stat membru îşi păstrează
personalitatea juridică internă şi internaţională, dar acceptă să
încredinţeze unui organ comun responsabilitatea luării deciziilor în
domeniile stabilite prin actul juridic (tratatul) de consfinţire a uniunii.
Uniuni de state formale (în Europa) în legătură cu succesiunea
tronului în unele regate: uniunea personală şi reală.
Statele constituite într-o uniune personală au în comun instituţia
şefului de stat, fiecare păstrându-şi parlamentul şi guvernul. Legătura
juridică poate fi întreruptă printr-un non acord.
o Anglia şi regatul Hanovrei 1714-1837;
19
o Ţările de Jos şi Luxemburg 1815-1890;
o Belgia – Statul liber al Congoului 1885-1908;
o Moldova şi Ţara Românească 1859-1862.
În uniunea reală conduce acelaşi monarh, statele componente îşi
constituie organe comune care exercită, în numele uniunii reale,
suveranitatea statală în domeniile diplomaţiei, apărării şi finanţelor.
Pentru restul prerogativelor statale, fiecare stat component acţionează
distinct unul faţă de celelalte.
o Suedia şi Norvegia 1815-1905;
o Austria şi Ungaria 1869-1918;
o Moldova şi Ţara Românească 1862-1864.

™ Confederaţiile de state

Cunoscute din antichitate (liga ateniană, macedoniană)
o Confederaţia helvetică (sec XIV-1848);
o Confederaţia S.U.A. (1776-1787);
o Confederaţia Rhinului (1806-1815).
Este o asociaţie teoretic permanentă de state care urmăresc
obiective identice (domeniile relaţiilor internaţionale şi al apărării). Are
unul sau mai multe organe comune ale statelor membre, care exercită
atribuţii în numele acesteia. Suveranitatea interioară este păstrată de
fiecare stat confederat, cea internaţională este exercitată în numele
confederaţiei de un organ comun (Adunare, Dieta) care adoptă decizii
în unanimitate.

Motivele care determină crearea uniunii de state sunt diferite:
- Conştiinţa intereselor comune; dorinţa de hegemonie
politică a unui stat, preocuparea de a întări contractele
politice bazate pe aceeaşi ideologie
Ex: Republica Arabă Unită prin uniunea între Egipt şi Siria 1958-
1961
Tanganica şi Zanzibar 1964
Uniunea Europeană este un model sui generis de
confederaţie.

STATUL FEDERAL

Statul federal – format din mai multe formaţiuni statale care
beneficiază de un statut de autonomie în materie constituţională,
lingvistică şi judecătorească şi se subordonează acesteia. O asociaţie
de state care se supune, pe de o parte, unei puteri centrale unice
(puterea federală) şi care, pe de altă parte, conserva o autonomie
constituţională, administrativă şi jurisdicţională.
Două modalităţi de constituire a federaţiilor:
- prin integrarea mai multor state şi constituirea unei entităţi
statale;
- prin separarea unor regiuni ale statului unitar şi constituirea
împreună cu teritoriul rămas, a unei federaţii.

20
Motivele integrării unor state independente şi suverane într-un
stat federal sunt apărarea comună împotriva unei ameninţări externe,
preocuparea de a asigura o ordine socială internă stabilită şi dorinţa de
a folosi mai eficient resursele economice. Ca exemplu, putem menţiona
S.U.A., Elveţia, Imperiul german în 1871.
Motivele constituirii unei federaţii prin separarea unor provincii
de statul unitar, constă în încercarea de a soluţiona problemele naţionale
conflictuale. Fosta Uniune Sovietică care s-a constituit prin asocierea
provinciilor Imperiului ţarist (stat unitar), cu excepţia teritoriului care şi-
a proclamat independenţa şi au ieşit din componenţa imperiului.
(Basarabia).
Trăsături:
a) unitate pe plan internaţional – statele componente ale
federaţiei nu se bucură de personalitate juridică în relaţiile
internaţionale. Aceasta este şi deosebirea între confederaţia
de state, ale cărei componente sunt recunoscute pe plan
internaţional şi federaţie.
b) diversitatea constituţională şi juridică pe plan intern.
Fiecare stat federal are în mod normal propriul său sistem
constituţional, instituţii guvernamentale, propria legislaţie,
sistemul de organizare judecătorească.
c) supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre.

Organizarea competentelor în statul federal

Federalismul veritabil se bazează pe două principii
complementare:

Principiul autonomiei

Fiecare stat federal îşi construieşte structura de guvernare şi îşi
stabileşte raporturile între ele în mod liber, îşi precizează o politică
socială proprie, îşi stabileşte taxe şi impozite cu aplicabilitate locală,
îşi construieşte o structură economică.
Potrivit acestui principiu, se stabileşte o strictă partajare a
competenţelor între statul federal şi statele membre ale federaţiei, cu
respectarea colaborării între autorităţile centrale şi cele locale.
În caz de conflict, puterea judecătorească are competenţa de a
soluţiona diferendul şi de a reface echilibrul constituţional.
Metodele de stabilire a competenţelor statului federal în cadrul
federaţiei şi în raporturile acesteia pe plan internaţional:
- În constituţia statului federal sunt prevăzute expres
competenţele exclusive ale acestuia. Toate celelalte atribuţii
revin statelor componente ale federaţiei. Ca exemplu putem
aminti Amendamentul X din Constituţia S.U.A., adoptat în
1791;
- Precizarea competenţelor atribuite statelor => astfel ca
toate celelalte atribuţii sunt conferite din principiu statului
federal;

21
- Stabilirea concomitentă prin constituţie a sferelor de
atribuţii repartizate exclusiv statului federal, şi, respectiv,
statelor membre.

Principiul participării
Acest principiu este complementar principiului autonomiei.
Federalismul autentic presupune participarea statelor federale, pe baze
de egalitate, la elaborarea deciziilor aplicabile pe teritoriul întregii
federaţii.
Unul dintre organismele federale însărcinate să înfăptuiască
interesele comune şi să reprezinte statele federale la nivel central >
parlamentul bicameral (Senatul reprezintă statele componente ale
federaţiei, interesele particulare).
Statul federal are caracterul unui stat unitar (un singur teritoriu,
o singură cetăţenie a populaţiei sale, o singură capitală).
Din perspectiva dreptului constituţional, statul federal – o
varietate de state membre, fiecare având teritoriul său, populaţia sa,
organizarea politică (parlament, guvern, instanţe judecăto-reşti, servicii
publice), capitală proprie.

B. Forma de guvernământ
Un concept juridic şi politologic care indică natura organului care
îndeplineşte funcţia de şef al statului: preşedinte, monarh-rege,
împărat, Directorat, Consiliul de Stat, Consiliul revoluţiei, Consiliul
federal. Indică modul în care sunt constituite şi funcţionează organele
supreme şi este raportată la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi
la raporturile sale cu puterea legiuitoare. Statele se împart în republici
şi monarhii.
Republică – forma de guvernare în care organul care
îndeplineşte funcţia de şef de stat este ales pe o perioadă anumită.
Şeful statului poate fi ales pe viaţă (în Iugoslavia sub preşedinţia lui
Tito), ales prin vot universal (alegeri preziden-ţiale) sau ales de către
parlament (alegeri parlamentare).
Republică semiprezidenţială – alegerea preşedintelui prin vot
universal direct şi prin răspunderea politică a guvernului faţă de
parlament. Ceea ce imprimă un anumit caracter, este caracterul
regimului politic în funcţie de principiul separaţiei celor trei puteri.
Monarhia – forma de guvernare în care organul care îndeplineşte
funcţia de şef al statului este un monarh care ocupă tronul fie prin
alegerea pe viaţă, fie prin succesiune ereditară. Monarhiile sunt de
două feluri: monarhia absolută (monarhul este unicul organ suprem în
stat) şi limitată sau constituţională (şeful statului şi organe care
exercită puterea, parlament, prim-ministru).
Monarhia dualistă se deosebeşte de cea constituţională prin
faptul că guvernul este numit de monarh şi subordonat acestuia.

22
PARTEA a II-a

TEORIA CONSTITUŢIEI

Tema 1:
NOŢIUNI GENERALE DESPRE CONSTITUŢIE

NOŢIUNEA DE REGIM CONSTITUŢIONAL

Experienţa istorică dovedeşte că fiecare stat îşi stabileşte modul
de organizare şi exercitare a puterii în constituţie. Nu interesează, din
acest punct de vedere, dacă constituţia statului se prezintă sub forma
unor cutume sau a unui act adoptat printr-o procedură specială.
Legea fundamentală a ţării = Legea supremă = Pactul
fundamental =CONSTITUŢIE.
Acest concept poate fi definit dintr-o dublă perspectivă:
materială şi formală.
Din punct de vedere material, regimul constituţional exprimă
ansamblul de reguli care reglementează organizarea şi conducerea
unui stat într-o anumită etapă a dezvoltării sale. Orice stat, numai prin
faptul existenţei sale, are o organizare, o constituţie.
Din punct de vedere formal, regimul constituţional exprimă
exteriorizarea sau obiectivarea ansamblului de reguli care
reglementează organizarea şi conducerea unui stat într-un document
politico-juridic (constituţie). Regimul constituţional în sens formal
corespunde statelor moderne, care sunt guvernate pe baza
constituţiilor scrise.
Substanţa regimului constituţional - regulile de organizare şi
conducere a statului, indiferent care ar fi forma lor: cutumiară sau
scrisă.
Fiecare stat modern are nevoie de o Constituţie, pentru că într-
un stat de drept, guvernanţii nu exercită puterea decât în virtutea unor
prerogative stabilite într-un act, prin care sunt învestiţi cu anumite
funcţii. O asemenea învestire se face prin intermediul constitu ţiei.
Guvernanţii (organe care exercită cele trei puteri: legislativă,
executivă, judecătorească) deţin prerogative în baza constituţiei sau a
unui act normativ cu valoare constituţională şi nu a unei legi ordinare
sau organice. Uneori, atribuţiile lor concrete pot fi (şi sunt) stabilite
prin lege, dar în prealabil este necesar ca locul, rolul şi funcţiile
23
acestora în sistemul de guvernare să fie stabilite în constituţie. Într-un
stat se legiferează, se administrează şi se judecă potrivit constituţiei.

NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE

Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituţie derivă din
substantivul latin constitutio = dispoziţie, ordin. În sistemul de drept
roman, constituţie înseamnă edictul semnat de împărat şi a cărui forţă
juridică era superioară celorlalte acte juridice adoptate de autorităţile
publice ale imperiului.
Încă de la începutul mileniului II apare ideea de act cu valoare
juridică superioară cutumelor existente în diferite state. Cuvântul
constituţie se foloseşte şi în terminologia ecleziastică pentru a
desemna regulile monahale.
Noţiunea de constituţie era folosită pentru a delimita în unele
state, unele acte politice sau juridice, de simple legi sau statute. A fost
folosită în Polonia de la sfârşitul secolului al XV-lea pentru a defini hotărâri
adoptate de Seim.
Termenului de constituţie îi era preferat cel de ,,lege
fundamentală”, folosit în Evul Mediu pentru a desemna acte ale puterii
statale înzestrate cu o forţă juridică superioară.
Constituţia scrisă se prezintă sub forma unui document politico-
juridic, având mai multe sau mai puţine articole şi care era adoptat
direct de popor sau de reprezentanţii acestuia, potrivit unei proceduri
speciale şi solemne. Pentru a căpăta însuşirile unei constituţii,
documentul trebuie să întrunească anumite condiţii de formă şi fond.
Condiţii de fond:
- Prevederile să aibă un caracter politic, să privească
raporturi de putere;
- Prevederile să aibă un caracter normativ, să fie general-
obligatorii.
Condiţii de formă:
- Constituţia să fie adoptată printr-o procedură legislativă;
- să aibă o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte
normative în stat.

Legea supremă a oricărui stat - constituţia - este un act politico-
juridic fundamental, influenţat de o anumită filozofie socială şi adoptat
de naţiune sau în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de
organizare şi funcţionare a puterilor statului şi raportul între acestea,
principiile generale ale ordinii juridice a societăţii şi drepturile şi
îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat potrivit unei
proceduri speciale. Această definiţie este valabilă în principal pentru
tipul de constituţie-convenţie, adică constituţia adoptată de Adunarea
Constituantă, organism constituit din reprezentanţii naţiunii aleşi prin
vot universal.
Din punct de vedere al politologiei, constituţia este ansamblul
normelor politice şi legale fundamentale care prescrie reguli de
guvernare.
24
Din punct de vedere sociologic, constituţia este un pact social
(acord naţional încheiat între oameni) intervenit între guvernant şi
guvernaţi, prin care acestora din urmă li se garantează un sumum de
drepturi, în schimbul acceptării de către ei a puterii de comandă şi a
dominaţiei la care sunt supuşi de guvernant, fără, însă, ca acesta să
devină tiranic. Respectarea acordului este asigurată printr-o
infrastructură instituţională (instituţii politice sau autorităţi publice),
organizată pe principiul separaţiei puterilor şi al verificării lor reciproce
(cheks and balances), prevăzute în constituţie.
Există două forme principale ale constituţiei:
- Constituţia cutumiară
- Constituţia scrisă
Conţinutul constituţiei cutumiare: - obiceiuri, tradiţii, practici
care au ca trăsătură comună faptul că sunt nescrise şi că
reglementează modul de organizare şi funcţionare a organelor de
guvernare şi raporturile între ele, statutul indivizilor.
Două elemente ar trebui reunite de o normă pentru a i se conferi
calitate de cutumă:
a. elementul material (constă în conţinutul cutumei)
b. elementul psihologic (constă în cunoaşterea de către
destinatarii cutumei a existenţei acesteia).
Pentru a deveni cutumă, obiceiul constituţional trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să se repete; durata actelor de
repetare să fie relativ îndelungată; repetarea să fie constantă;
obiceiurile repetate să fie clare; obiceiul să întrunească consensul
destinatarilor săi.
Cutuma constituţională are un caracter istoric. Până în secolul al
XVIII-lea, raporturile constituţionale erau reglementate prin cutumă.
Rarele documente politice: Magna Charta din 1215 s.a., prin care se
reglementează unele raporturi între rege şi supuşii săi, nu puteau fi
socotite constituţii în înţelesul pe care îl dăm astăzi acestui document.
Modalităţile practice de exercitare de către naţiune a puterii sale
suverane nu se regăseau în cutuma constituţională. De aceea,
reprezentanţii naţiunii au militat pentru înlocuirea cutumei cu dispoziţii
scrise, care prezentau avantajul că puteau reglementa şi alte probleme
sociale: raporturile între stat şi naţiune, drepturile şi libertăţile publice,
controlul naţiunii aspra modului în care este guvernată.

Constituţia cutumiară este din punct de vedere al formării sale
suplă, dar nesigură. Ca orice cutumă, cutuma constituţio-nală, este
esenţialmente suplă pentru că s-a format în timp, fără a întruni condiţii
speciale de formă. Ea a transpus în practică, fie voinţa unei persoane
faţă de un model de organizare politică, fie interese sociale vizând:
prevenirea confuziei puterilor sau a subordonării unei puteri de către
alta; cutuma a fost verificată şi modelată pe parcursul mai multor
generaţii; nu se cere nici o procedură sau condiţie formală pentru ca o

25
cutumă să fie modificată. Cutuma evoluează odată cu transformările ce
se produc în viaţa politică a statului.
Supleţea cutumei poate fi în unele cazuri un inconvenient.
Existenţa sau dispariţia cutumei nefiind legate de acţiunea unui
organism sau a unei persoane şi nici de o anumită procedură, poate da
naştere la controverse. Nefiind înregistrată într-un document, cutuma
constituţională nu poate fi invocată întotdeauna şi în toate cazurile de
uşurinţă, mai ales în cazul în care se află în concurenţă cu o altă
cutumă având un conţinut asemănător.
Supleţea cutumei constituţionale a fost considerată de partizanii
acesteia un avantaj incontestabil faţă de rigiditatea textului scris, ce nu
poate fi adaptat cu uşurinţă la transformările sociale. Adversarii
cutumei au obiectat că:
a) tradiţia sau cutuma constituţională se caracterizează prin
incertitudine şi este incompletă;
b) cutuma fiind într-o continuă mişcare, nu are o formă
definitiv stabilită şi nu i se cunoaşte cu precizie nici
conţinutul. Altfel spus, nu se cunoaşte dacă un fapt
derogând de la cutumă este un element de progres
constituţional sau un element negativ, care contravine
acestuia;
c) regulile cutumiare nu pot fi o stavilă împotriva abuzurilor
autorităţilor publice.

Două elemente ar trebui reunite de o normă pentru a i se conferi
calitatea de cutumă:
¾ elementul material - constă în cutuma propriu-zisă. Cutuma
se formează printr-o repetare continuă a anu-mitor acte,
proceduri sau obiceiuri. Repetarea trebuie să fie identică şi
să se desfăşoare timp îndelungat;
¾ elementul psihologic – convingerea fiecărui destinatar al
cutumei că ea există şi că trebuie să se conformeze
conţinutului sau prescripţiei acesteia.

Constituţia scrisă a fost adoptată prima oară de către fostele
colonii engleze din America, după 11 ani de la cucerirea independenţei,
ca un act care a consfinţit şi a consolidat emanciparea lor politică în
raport cu Coroana britanică, stabilită prin Declaraţia de Independenţă
din 4 iulie 1776.
Apariţia Constituţiei scrise a fost rezultatul luptei burghe-ziei
aflată în ascensiune economică şi politică împotriva absolutismului
federal.
Constituţia scrisă asigură o mai mare stabilitate şi securitate a
instituţiilor politice, deoarece conţinutul articolelor sale este clar.
Regula de drept scrisă are avantajul clarităţii şi preciziei, prin
intermediul ei se stabileşte cu exactitate cadrul de organizare al
puterilor, se sancţionează încălcarea abuzurilor de putere. Supremaţia
constituţiei se asigură prin controlul constituţionalităţii legilor şi al altor
acte cu un conţinut normativ: regulamente de organizare şi funcţionare

26
ale parlamentului, decrete, ordonanţe ale guvernului. Atâta timp cât
este în vigoare, constituţia este practic intangibilă.
În constituţie au fost înscrise drepturile şi îndatoririle
cetăţeneşti, garanţiile împotriva tiraniei şi abuzului de putere.
În doctrine, se admite că sunt două tipuri de constituţie scrisă:
1) constituţii foarte clare şi în acelaşi timp scurte, care se
limitează la fixarea unor principii şi reguli esenţiale privind
modul de constituire a organismelor statului şi raporturile
între acestea, precum şi drepturile şi îndatoririle
cetăţeneşti;
2) constituţii foarte lungi dar complicate în detalii de
redactare. Ele tind să reglementeze instituţii juridice care
fac parte din alte ramuri de drept: ocrotirea familiei, detalii
ale întocmirii şi aprobării bugetului, raporturi între patronat
şi guvern, între patroni şi salariaţi s.a..

Raportul între constituţia scrisă şi cutuma constituţională

De vreme ce constituţia defineşte cu claritate regulile aplicabile
şi prevede modalităţile pentru revizuirea sa, nu se poate admite
aplicarea simultană a unei dispoziţii constituţionale scrise şi a unei
cutume având un alt conţinut, deoarece astfel am accepta modificarea
constituţiei scrise, iar prin cutumă s-ar ajunge să se pună sub semnul
întrebării stabilitatea constituţiei sau să se deschidă calea oricăror
forme de abuzuri prin înlocuirea regulilor scrise cu cutume
constituţionale. Cutuma nu poate niciodată să modifice sau să
înlocuiască o dispoziţie constituţională scrisă şi precisă. Aceasta nu-şi
va pierde niciodată valoarea juridică, chiar dacă nu este aplicată o
perioadă îndelungată.
În legătură cu rolul şi locul cutumei constituţionale în sistemul
juridic bazat pe codificarea generală a normelor de drept, pot fi distinse
cel puţin două situaţii:
• Cutuma contra legem
• Cutuma praeter legem

Cutuma praeter legem - completează legea constituţio-nală.
Dacă constituţia nu reglementează suficient de clar o instituţie politică,
este permis să se apeleze la cutumă pentru a se completa lacuna sau
pentru a clarifica conţinutul unei dispoziţii constituţionale. Este vorba
despre o cutumă supletivă sau interpretativă.
Cutuma contra legem contrazice regula constituţională scrisă.
Este dificil să se admită cutuma contra legem.

Tema 2:
ADOPTAREA ŞI REVIZUIREA CONSTITUŢIEI

Distincţia între puterea constituantă şi puterile constituite

Constituţiile scrise provin dintr-o putere supremă – putere
constituantă, care determină existenţa şi acţiunea puterilor constituite.
27
Puteri constituite – autorităţile care sunt prevăzute şi organizate
prin constituţie; adunări, preşedinţi, tribunale, guverne.
Putere constituantă originară – cea care adoptă consti-tuţia unui
stat: prima constituţie a unui stat sau o nouă constituţie. Această
putere este exercitată de popor prin referendum sau printr-un organ
special creat în acest scop (Adunarea Constituantă) care, după
adoptarea constituţiei, îşi încetează activitatea sau continuă să
funcţioneze ca adunare legislativă. Această putere este extrem de
importantă şi reclamă o procedură specială şi solemnă. Puterea
constituantă derivată – cea care modifică constituţia aflată deja în
vigoare. Există un organ special sau o procedură specială prevăzută în
constituţie, care instituie modalităţile modificării sale.
Situaţiile în care se adoptă o Constituţie nouă:
¾ odată cu formarea unui stat nou. Apariţia unui stat – un
proces politic de o mare complexitate, care impune
adoptarea unor dispoziţii cu caracter politico-juridic solemn
prin care se reglementează caracteristicile esenţiale ale
teritoriului, structura de stat, forma de guvernământ, regimul
politic, se consacră existenţa unei anumite populaţii pe
teritoriul respectiv, se prevăd principiile, normele şi
organismele de exercitare a puterii suverane, drepturile şi
îndatoririle cetăţeneşti. Constituţia reglementează
ansamblul relaţiilor sociale fundamentale. Aceste dispoziţii
sunt stabilite în constituţie sau într-un alt act cu valoare
constituţională.
¾ În situaţia când în viaţa unui stat au loc schimbări politice
structurale, fundamentale, când se schimbă regimul politic
ori când un stat îşi reînnoieşte fundamental bazele politico-
juridice, economice, sistemul social-politic sau când îşi
desăvârşeşte unitatea naţională. Schimbările politice au
avut ca urmare adoptarea unei constituţii noi: Constituţia
României din 1923, Constituţia Portugaliei din 1976.
¾ o constituţie nouă mai poate fi adoptată când în viaţa
statului are loc o schimbare importantă cu caracter politic
sau social-economic care nu afectează esenţa statului sau
regimul politic. Este vorba de un stadiu nou de dezvoltare a
statului respectiv, fapt ce poate impune adoptarea unei noi
constituţii.

Organismul competent să adopte Constituţia

Competent să adopte o nouă constituţie este organismul care
deţine sau care a fost învestit cu putere constituantă originară.
Desemnarea şi învestirea unui anumit organism la nivel naţional se
asigură prin alegeri democratice.
În condiţii de criză politică, de schimbare calitativă a realităţilor
sociale şi a raporturilor între forţele politice sau în situaţia în care în
viaţa unui stat intervin elemente de importanţă naţională privind
sistemul de guvernare, poate apărea tendinţa de a monopoliza puterea
de a domina alte forţe politice sau sociale.

28
Deţinătorii puterii politice – organismul statal, formaţiunea
politică sau grupul social care exercită cea mai mare influenţă în
conducerea politică şi stăpâneşte instrumentele de formare şi
exprimare a voinţei populare – au posibilitatea şi capacitatea de a
orienta procesul de elaborare a proiectului de constituţie sau îl
redactează în exclusivitate.
În cazul constituţiilor concedate, nu se solicită acordul sau
manifestarea reală de voinţă a poporului. Şeful statului
(monarh/preşedinte) este cel care concede, acordă constituţia. Poporul
nu participă efectiv la adoptarea Legii fundamentale.
Modalităţile folosite mai des:
• poporul exercită această putere prin reprezentanţii săi aleşi
(Adunarea Constituantă sau Convenţie). Organismul
desemnat să adopte constituţia este ales prin sufragiu
universal, cu un mandat concret: adoptarea constituţiei;
după adoptare, organismul îşi încetează activitatea sau
continuă să funcţioneze ca Adunare legiuitoare obişnuită.
Adunarea Constituantă – Parlament, în general.
• poporul exercită direct puterea. Proiectul de constitu ţie
întocmit de un organism învestit cu această prerogativă,
este supus direct aprobării poporului. Constituţia întocmită
şi practic adoptată de o Adunare Constituantă aleasă în
acest scop, este supusă poporului spre aprobare în cadrul
unui referendum. (Constituţia Franţei din 1958, cea a
României din 1991).
• este posibil ca Parlamentul să se transforme, fără alegeri
generale, în Adunarea Constituantă şi să adopte o nouă
Lege fundamentală. În regimurile politice ale fostelor state
socialiste, constituţiile au fost aprobate printr-o procedură
pseudo-democratică, puterea politică fiind concentrată în
vârful unei piramide totalitare.

Clasificarea constituţiilor după modul de adoptare:

™ Constituţia octroiată sau concedată
™ Constituţia – pact
™ Statutul
™ Constituţia – convenţie

Constituţia concedată este iniţiată şi adoptată sub autori-tatea
şefului statului (monarhului). Caracterizează regimurile democratice, în
care şeful statului are puteri absolute. Poate să consfiinţească şi
obligaţii impuse monarhului.
Constituţia-pact reprezintă un echilibru de forţe, fiind un rezultat
al unui compromis militar sau politic, între monarh şi Reprezentanţa
naţională.
Statutul din punct de vedere al formei este o constituţie
concedată, adoptat prin plebiscit. Iniţiativa elaborării statutului aparţine
monarhului, acesta îl supune ratificării populare prin procedura
democratică a plebiscitului.
29
Constituţia-convenţie este adoptată de un organism de
suveranitate naţională, special ales pentru adoptarea constituţiei şi
învestit în acest scop cu putere constituantă originară.
În literatura de specialitate este menţionată şi „constituţia
parlamentară” care este iniţiată, dezbătută şi adoptată de parlament.

Revizuirea constituţiei

Revizuirea unei constituţii constă în modificarea acesteia prin
reformularea, abrogarea anumitor articole sau prin adăugarea unui text
nou.
Posibilitatea şi procedura de revizuire, sunt expres prevăzute
chiar în textul legii fundamentale. Absenţa din textul constituţiei a unor
proceduri referitoare la revizuirea acesteia poate genera grave tensiuni
între forţele politice existente în societate (partidele politice) care, fiind
interesate să iniţieze sau să propună anumite modificări în legea
fundamentală, nu ar putea să facă acest lucru datorită lipsei unei
proceduri corespunzătoare.

Distincţia între Constituţia suplă şi Constituţia rigidă

Din punct de vedere al procedurii de revizuire:
ƒ Constituţia suplă – o constituţie a cărei revizuire se
înfăptuieşte, practic prin votarea, fără o procedură specială,
a unei legi ordinare. Principiul supremaţiei constituţiei este
compromis.
ƒ Constituţia rigidă – o constituţie a cărei modificare se
dovedeşte a fi mai dificilă decât cea a unei legi ordinare,
datorită procedurii cerute, care implică colaborarea mai
multor organisme constituţionale şi votul unei majorităţi
calificate, adică 2/3 din numărul membrilor parlamentului.

O constituţie poate fi revizuită şi în situaţii de criză politică, ca
un mijloc de rezolvare a acesteia. Doctrina constituţională s-a oprit la
câteva cazuri mai des întâlnite:
ƒ producerea unui eveniment politic marcant;
ƒ schimbări produse în structura organismelor guvernante
(instituirea funcţiei prezidenţiale în sistemul constituţional
român în 1974);
ƒ transformarea denumirii unor organisme prin care se
exercită puterea publică (transformarea în 1961 a
Prezidiului Marii Adunări Naţionale în Consiliul de Stat);
ƒ producerea unor schimbări în organizarea şi funcţionarea
unuia sau unora dintre organismele prin care se exercită
guvernarea.

30
Procedura de revizuire

Toate constituţiile scrise prevăd o anumită procedură de
modificare a acestora, adică stabilesc:

- organismul care propune modificarea;
- organismul care votează propunerea de modificare;
- majoritatea voturilor cerută pentru adoptarea propunerii de
revizuire.
Dreptul de a iniţia modificarea constituţiei are o mare
importanţă, organismului învestit ca această prerogativă revenindu-i
atribuţia de a întocmi proiectul de modificare sau cel puţin de a orienta
pregătirea acestuia.
În regimurile politice autoritare, prerogativa revizuirii revine
puterii executive şi este prevăzută în textul Constituţiei.
În regimurile politice democratice iniţiativa revizuirii revine
poporului, care exercită prin referendum (Elveţia) sau parlamentului.
Procedura cea mai răspândită este conferirea acestui drept şefului
statului şi parlamentului, care acţionează împreună. Se realizează un
echilibru, nici unul dintre cele două organisme neputând să ignore rolul
celuilalt în privinţa revizuirii.
Procedura cea mai grea de modificare este cea bazată pe teoria
„paralelismului” sau „simetriei” formelor. Pentru a se modifica o
constituţie, este necesar să se urmeze aceeaşi procedură folosită
pentru adoptarea ei. Procedura clasică – procedura solemnă: a cere
parlamentului exprimarea unui vot asupra textului revizuit, care să
întrunească cel puţin 2/3 din numărul mandatelor parlamentare. Se
prevede ca revizuirea să fie aprobată prin referendum popular sau
referendumul să urmeze votului exprimat în parlament.

Tema 3:
CONŢINUTUL CONSTITUŢIEI

A. Diversitatea statală şi asemănări constituţionale

Diversitatea istorică şi politică, economică şi socială, geografică
şi demografică, culturală şi religioasă, ce separă statele lumii
contemporane, poate să acrediteze opinia că legile fundamentale ale
acestora diferă unele de altele, aşa cum diferă între ele populaţiile şi
naţiunile respective. Din punct de vedere al conţinutului lor,
constituţiile statelor moderne prezintă multe asemănări. Asemănarea
între diferitele formulări constituţionale este determinată de obiectul de
reglementare al normelor şi principiilor constituţionale.
Constituţiile scrise stabilesc:
a) principiul suveranităţii naţionale, care indică deţinătorul
legitim al puterii;

31
b) principiul reprezentării, conform căruia poporul îşi exercită
prerogativele suveranităţii sale prin intermediul unor
organisme pe care le îndrituieşte să acţioneze în numele
său şi să-l reprezinte pe plan intern şi extern;
c) principiul separaţiei puterilor si, corespunzător acestuia,
modul de constituire, organizare şi funcţionare a organelor
puterii şi raporturile existente între acestea;
d) valorile fundamentale şi tradiţiile istorice care definesc
identitatea naţională şi fizionomia spirituală ale unui popor;
e) forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic;
f) drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, potrivit
condiţiilor social-economice şi politice din ţara respectivă şi
îndatoririle acestora faţă de stat.

B. Caracterul şi obiectul de reglementare a normelor
constituţionale
Normele şi principiile constituţionale pot fi împărţite în trei
categorii:
- principii şi norme constituţionale având rol determinativ în
stabilirea şi funcţionarea organismelor de guvernare,
precum şi în stabilirea formei statului;
- dispoziţii solemne privind drepturile cetăţeneşti, însoţite sau
nu de garanţii juridice ale exercitării acestora;
- dispoziţii constituţionale care nu au o legătură directă cu
procesul de guvernare.

Legiuitorul constituant nu face nici o deosebire între forţa
juridică a normelor constituţionale, ceea ce nu înseamnă că nu se pot
face distincţii pe criteriul importanţei între diferite dispoziţii ale legii
fundamentale. Avem în vedere dispoziţiile privind durata mandatului
Parlamentului şi statutul membrilor acestuia, modul de desemnare a
şefului statului, numirea Guvernului şi răspunderea sa politică etc.
Dintr-o constituţie nu pot lipsi dispoziţiile referitoare la drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti. Aşa cum prevede art.16 din Declaraţia
drepturilor omului şi cetăţeanului, adoptată în 1789 „orice societate în
care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor
stabilită, nu are constituţie”.
În unele state există constituţii ale căror prevederi sunt inspirate
din precepte ale Coranului, îmbinând astfel conţinutul religios cu cel
laic modern.

C. Principii şi norme constituţionale care au un rol determinant în
stabilirea şi funcţionarea organismelor de guvernare, precum şi în
stabilirea formei statului

Normele cuprinse în această categorie au o importanţă esenţială
pentru constituţie deoarece în funcţie de conţinutul lor, constituţia
respectivă poate fi apreciată sau nu, ca o constituţie democratică.
Stabilirea acestor norme în cuprinsul constituţiei este de natură să

32
confere legitimitate constituţiei întregului ansamblu de organisme, care
concură la înfăptuirea sau exercitarea puterii politice. Cele mai
importante sunt dispoziţiile constituţionale care reglementează
structura de guvernare, întrucât ele fixează cadrul instituţional al
sistemului politic.
Structura guvernamentală (în sens larg) = ansamblul instituţiilor
politice şi al procedurilor referitoare la desemnarea guvernanţilor, la
prerogativele şi funcţiile acestora, la raporturile între aceştia, precum
şi pe care ei le au cu cei guvernaţi.
Enunţarea acestor reguli este importantă nu numai pe plan
tehnico-legislativ, dar mai ales pe plan politic: ele condi-ţionează
legitimitatea guvernanţilor. Aceasta, pentru ca guvernanţii exercită
puterea pe baza acestor reguli şi în limitele fixate prin ele.
Această categorie de norme are un pronunţat caracter politic,
datorită dezvoltării în epoca contemporană a fenomenului statal. Acest
fenomen a fost însoţit în Europa de formarea unor noi state sau de
desăvârşirea unităţii statale a altor state.
Dispoziţiile finale şi tranzitorii ale unei constituţii reprezintă o
categorie de dispoziţii constituţionale care se aplică pentru o perioadă
limitată şi au scopul de a facilita trecerea de la o reglementare
constituţională la alta, de a soluţiona un posibil conflict de legi, etc.
după realizarea scopului pentru care au fost incluse în constituţie, ele
nu mai sunt aplicabile.

D. Declaraţiile de drepturi

În şirul documentelor prin care s-a consfinţit aspiraţia individului
pentru drepturi şi aspiraţii fundamentale, pentru condiţia sa în
societate, este celebră „Declaraţia Drepturilor Omului şi ale
Cetăţeanului” adoptată de revoluţionarii francezi în 1789. Declaraţii ale
drepturilor omului au adoptat şi coloniile americane după cucerirea
independenţei lor în 1776, după modelul Declaraţiei de drepturi
adoptată de statul Virginia (în unele lucrări este invocată declaraţia de
drepturi inclusă în Constituţia Statului federal Massachussetts în 1780).
Statele americane au inclus în constituţiile lor dispoziţii
referitoare la protecţia anumitor drepturi şi libertăţi, chiar înainte de
Legea fundamentală (Constituţia) să fie revizuită în anul 1791 prin
adăugarea primelor 10 amendamente (cunoscute sub denumirea de
„Declaraţia drepturilor omului”).
După primul război mondial, Declaraţia franceză a drepturilor
omului şi cetăţeanului a căpătat o cvasi-recunoaştere universală.
Spiritul declaraţiei a fost extins după 1945 în dreptul internaţional.
Astfel, în cadrul O.N.U. au fost adoptate: Declaraţia universală a
drepturilor omului (10 decembrie 1984); cele două Pacte adoptate în
acelaşi cadru în 1996. Prevederi de o importanţă esenţială pentru
problematica drepturilor omului au fost incluse în documente ale
Consiliului Europei, ale Conferinţei de la Helsinki în 1975 şi ale
sesiunilor organizate conform Actului final de la Helsinki .

33
E. Conţinutul Declaraţiilor de drepturi

O declaraţie reprezintă un enunţ solemn privind anumite principii
guvernând activitatea sau prerogativele unei anumite categorii de
destinatari sau instituţii. Declaraţiile nu sunt incluse în textul propriu-
zis al constituţiei, ele pot fi incluse într-un document detaşat de
constituţie, alteori sunt inserate la începutul constituţiei – ca un
preambul. În cuprinsul lor sunt incluse şi drepturile a căror realizare
impune, în condiţiile pieţei libere, intervenţia unor agenţi economici
privaţi (ex: dreptul la muncă, dreptul la locuinţă). În general,
declaraţiile definesc un drept al individului care nu poate fi exercitat
decât dacă statul asigură condiţiile materiale ale exercitării lui (ex:
dreptul la muncă, dreptul la învăţătură).
În practică s-au consacrat două modalităţi principale de
consfinţire a drepturilor cetăţeneşti:
a) cuprinderea lor într-o declaraţie solemnă;
b) includerea drepturilor în conţinutul constituţiilor.
Declaraţiile de drept sunt adoptate de organisme reprezentative
care exprimă puterea suverană (Adunarea Constituantă).
În sprijinul acceptării forţei juridice a Declaraţiilor de drept s-au
adus următoarele argumente:
a) se încadrează în procesul de formare a constituţio-
nalismului;
b) s-au încadrat în conţinutul Constituţiei, deşi au figurat, fie
ca preambul al acesteia, fie ca amendamente făcute
Constituţiei (primele 10 amendamente aduse Constituţiei
S.U.A.);
c) declaraţiile de drepturi ar reprezenta (în concepţia lui
Maurice Hourion) „constituţia socială” conţinând reguli aflate la baza
ordinii sociale, în timp ce „constituţia politică” ar conţine
reguli privind exercitarea puterii;
d) se prezintă sub forma unui document redactat într-o formă
juridică, pe articole. Din acest punct de vedere, declaraţiile
de drepturi se deosebesc de un simplu preambul, care
cuprinde de obicei enunţuri generale, politice sau filozofice,
în care legiuitorul constituant sintetizează şi exprimă unele
dintre principiile consti-tuţionale, unele obiective ale forţelor
politice şi so-ciale. (ex: Preambulul Constituţiei Spaniei din
1978).

F. Dispoziţiile constituţionale care nu au o legătură directă cu
organizarea şi exercitarea puterilor

Regulile care nu reglementează structura guvernamentală, adică
nu au o legătură nemijlocită cu normele prin care se asigură
conducerea statului: dispoziţiile referitoare la statutul
persoanei/stabilirea cetăţeniei, statutul apatrizilor, regimul juridic al
proprietăţii publice şi ocrotirea proprietăţii particulare, regle-mentarea
anumitor activităţi cu caracter economic (formarea, administrarea,
întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului).

34
Asemenea reguli sunt inserate în constituţie datorită tendinţei de
politizare a conţinutului acestuia. Uneori, asemenea reguli sunt
introduse în Legea fundamentală, ca rezultat al exercitării dreptului de
iniţiativă legislativă de către cetăţeni în sistemul constituţional unde
este permisă a asemenea procedură.

Tema 4:

CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI

Constituţia are o valoare juridică superioară faţă de orice altă
normă de drept. Toate actele adoptate de Parlament şi Guvern, actele
emise de celelalte autorităţi publice trebuie să se conformeze normelor
şi principiilor constituţiei. În cazul în care un act normativ, o lege
adoptată de Parlament sau regulamentul de organizare şi funcţionare al
acestuia contravin constituţiei, nu pot produce efecte juridice.
Justificarea teoretică a supremaţiei constituţiei constă în
caracterul politic şi juridic al acesteia.
În constituţie sunt stipulate obiectivele şi instrumentele de
exercitare a puterii politice. Constituţia este sediul drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. De asemenea, constituţia este factorul
structurat al ordinii juridice, căreia îi furnizează principiile directoare:
egalitatea tuturor cetăţenilor, legalitatea, neretroacti-vitatea legilor.
O îndatorire generală a şefului statului constă în a veghea la
respectarea de către toate celelalte autorităţi publice, organisme
neguvernamentale, cetăţeni, partide politice, sindicate ş.a. a
constituţiei.
Asigurarea supremaţiei constituţiei – asigurarea stabilităţii
sociale şi a ordinii juridice în stat. Datorită supremaţiei, Legiuitorul
constituant a stabilit o ierarhie a actelor normative: Legea
fundamentală, legile constituţionale, legile organice, ordonanţele,
hotărârile Guvernului, ş.a.m.d.
Prin legile constituţionale se revizuieşte Legea funda-mentală.
Legile constituţionale – o excepţie de la principiul supremaţiei
constituţiei, pentru că o vor modifica.
Supremaţia constituţiei trebuie dublată de stabilirea unui
mecanism care să-i dea consistenţă, s-o apere.
În toate constituţiile scrise a apărut un mecanism special, care
să asigure o superioritate a normelor instituite de puterea constituantă
faţă de legile ordinare, în sensul că ele nu pot fi modificate decât tot de
puterea care le-a instituit, cu respectarea unor forme şi garanţii
speciale, diferite de cele ale legilor ordinare.
Au fost create două instituţii juridice, pentru asigurarea
supremaţiei constituţiei:
• controlul constituţionalităţii legilor;
• contenciosul administrativ.
35
Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor

Controlul constituţionalităţii legilor – ansamblul dispozi-ţiilor
normative care reglementează activitatea de verificare a conformităţii
legilor şi altor acte normative cu dispoziţiile Legii fundamentale.
Pentru a verifica conformitatea unei legi cu dispoziţiile
constituţionale, au fost propuse două sisteme:
a) controlul exercitat de către un organ politic = control
preventiv (anterior);
b) controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional = control
posterior.

Controlul constituţionalităţii legilor
exercitat de un organ politic

Organul învestit cu prerogativele de control al constituţio-nalităţii
legilor votate de Parlament apare ca o autoritate care ar exercita o a
patra putere în stat, putând să infirme voinţa parlamentarilor, ei înşişi
exponenţi ai voinţei suverane a poporului.
Controlul politic – are ca scop conservarea structurilor şi
mecanismelor de exercitare a puterii politice.
Caracterul politic – este imprimat de organele care exercită
controlul şi rezultă din conţinutul politic al Legii fundamentale.
Reprezentativitatea organelor de control poate să rezulte nu
numai din desemnarea electorală a membrilor săi (Senat), dar şi din
numirea acestora de autorităţi care, la rândul lor, sunt reprezentative
(Camerele legislative şi Preşedintele Republicii).
Un asemenea organ ar urma să exercite jurisdicţia
constituţională fie pe cale preventivă, opunând „veto-ul” său legilor
adoptate de Parlament dar nepromulgate de şeful statului, fie posterior,
invalidând o lege aflată în vigoare.

Împotriva controlului politic – argumente:
• Principiul separaţiei puterilor nu ar admite în afara celor trei
autorităţi guvernante, crearea unei a patra, situată
„deasupra” Parlamentului şi Guvernului şi învestită cu
dreptul de a le cenzura acţiunea legislativă şi puterea
regulamentară.
• Organul politic care exercită controlul ar putea fi
discreţionar, putând să infirme voinţa suverană a
reprezentanţilor poporului.
• Controlul constituţionalităţii legilor trebuie să fie un control
de specialitate, situat deasupra oricăror argumente politice.

CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR EXERCITAT
DE UN ORGANISM POLITICO-JURISDICŢIONAL

Organism special care să întrunească un caracter politic şi
jurisdicţional.
36
Caracterul politic rezultă din modul de numire a membrilor
organismului respectiv.
Controlul jurisdicţional rezultă din procedura folosită pentru
verificarea constituţionalităţii legilor.

CONTROLUL POLITICO-JURISDICŢIONAL AL
CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR
ARE URMĂTOARELE CARACTERISTICI:

• Este un control concentrat, adică este de competenţa
exclusivă a unei singure autorităţi;
• Este controlul abstract, întrucât se exercită pe calea unei
acţiuni directe, fără să existe un litigiu anterior dedus
judecăţii unei instanţe;
• Poate fi atât anterior cât şi posterior.

Verificarea conformităţii anumitor acte normative cu textul
constituţiei se asigură de un organism specializat, cu o jurisdicţie
unică. Avantaj – asigurarea unui control specializat şi omogen din
punct de vedere al soluţiilor pronunţate.
Deciziile privind constituţionalitatea sau neconstituţiona-litatea
actelor normative supuse controlului au efecte „erga omnes”.
Noua Constituţie a României a preluat din practica
constituţională modernă sistemul controlului politico-jurisdicţional al
conformităţii legilor cu Legea fundamentală.
Instanţele fiind primele organisme, ele s-au confundat, în
practica judecătorească, cu neconstituţionalitatea unei legi. Exercitarea
acestui control de către instanţele judecătoreşti este o expresie a
aplicării principiului separaţiei puterilor.
Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor are
următoarele trasaturi:
• Este un control difuz, putând fi exercitat de către toţi
judecătorii, şi nu exclude posibilitatea ca o singură instanţă
(cea mai înaltă instanţă) să deţină această competenţă.
• Este un control concret, adică se exercită în sistemele în
care neconstituţionalitatea unei legi este susţinută cu ocazia
unui proces aflat pe rolul unei instanţe.
• Este un control posterior, adică se exercită asupra unei legi
aflate deja în vigoare.
Un asemenea control ar presupune:
• Aprecieri cu caracter politic făcute de magistraţi cu privire la
conţinutul unor legi
• Ingerinţa (amestec ilegal) puteri judecătoreşti în acţiunea
legislativă printr-un surplus de „zel judecătoresc”
• Posibilitatea de manipulare sub diferite forme a magistraţilor
de către puterea executivă
• Situarea puterii judecătoreşti deasupra celei legislative
• Posibilitatea unor erori judiciare imposibil de remediat

37
Există două proceduri:
• Controlul exercitat pe calea unei acţiuni directe, intentate
împotriva unei autorităţi sau a unei acţiuni, invocându-se
încălcarea de către aceasta a unui drept recunoscut prin
constituţie sau printr-o altă lege, precum şi printr-un act de
reglementare a puterii executive (hotărâre, ordonanţă,
regulament, etc.). Plângerea se adresează fie unei instanţe
speciale, învestite prin constituţie pentru exercitarea contro-
lului, fie tribunalelor obişnuite, ori anumitor tribunale (ex:
instanţa supremă federală din Elveţia exercită jurisdicţia
constituţională în ceea ce priveşte raporturile între legile
cantoanelor şi Constituţia federală).

Legea declarată neconstituţională ca urmare a acţiunii directe
este anulată cu efecte „erga omnes”. Decizia de anulare are autoritatea
absolută de lucru judecat.
Acest procedeu prezintă dezavantajul ca un complet de
judecată, format dintr-un număr redus de persoane, supuse greşelii de
apreciere, să invalideze o lege dezbătută şi aprobată de un întreg
parlament.
• Controlul exercitat pe cale de excepţie. Se foloseşte în
cadrul fiecărui proces, când oricare parte poate pretinde că
un text dintr-o lege sau o lege în ansamblul ei, este
neconstituţională şi îi afectează drepturile legale în dosarul
care urmează a fi judecat. Această excepţie se numeşte
„excepţia de neconstituţionalitate”. Numai părţile în proces
pot ridica această excepţie. Judecătorul, primind această
excepţie, nu se mai poate pronunţa asupra fondului cauzei
înainte de a decide, el sau altă instanţă dacă legea este
neconstituţională.

Dacă instanţa declară legea ca fiind neconstituţională efectele
deciziei se răsfrâng exclusiv asupra părţilor în proces. Celorlalţi
destinatari ai legii, li se aplică în continuare dispoziţiile legii
respective, adică decizia are autoritate relativă de lucru judecat.
Acest tip de control este mai dezvoltat în S.U.A., unde a fost
creat pe cale pretoriană.

PARTEA A - III - A
38
DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE
ALE CETĂŢENILOR

Tema 1 :

DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE PUBLICE

FUNDAMENTELE POLITICE ŞI JURIDICE
ALE DREPTURILOR SI
LIBERTĂŢILOR PUBLICE

În concepţia revoluţionară franceză din 1789, o declaraţie a
drepturilor:
- o barieră împotriva tiraniei guvernanţilor;
- o limitare a puterii statului;
- un mijloc de luptă a popoarelor faţă de puterea tiranică.
În epoca contemporană – exercitarea reală şi efectivă a
drepturilor este o condiţie a afirmării personalităţii şi demnităţii
individului ca fiinţă socială.
Un drept proclamat într-o constituţie rămâne o simplă declaraţie
de principii, dacă statul nu încredinţează individului mijloacele
necesare realizării acestuia.
Drepturile sunt inerente fiinţei umane, statul fiind dator să le
recunoască, să le garanteze şi să apere individul de orice violare a
drepturilor sale.
Ca „Zoon Politicon” individul nu-şi mai aparţine lui însuşi, ci
în acelaşi timp aparţine şi Cetăţii. Viaţa şi activitatea lui presupun
legarea sa directă şi permanentă cu statul. Legea este ambivalentă: -
individul este obligat să se supună comandamentelor stabilite de stat,
primind în schimb anumite drepturi şi libertăţi de care se bucură într-un
regim de libertate şi echitate.
- un drept de recurs împotriva actelor samavolnice ale
autorităţilor publice care i-ar încălca drepturile garantate de
cetate.
Fiecare individ reprezintă o părticică dintr-un întreg nedefinit
care este populaţia, care reprezintă un element constitutiv al statului.
Între popor şi stat se nasc raporturi politice – dreptul
indivizilor care au la bază puterea suverană a poporului, categorie
socială şi politică, care este compus din indivizi, între care există
anumite legături.

NOŢIUNEA DE DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI POLITICE

Noţiunea de drepturi fundamentale – o categorie a ştiinţei
juridice care desemnează conţinutul acestora şi le fixează în raport cu
celelalte drepturi legale şi contractuale de care beneficiază un individ
ca persoană fizică.

39
Drepturi subiective, în temeiul cărora titularii lor pot să
desfăşoare o anumită conduită şi să ceară altora desfăşurarea unei
conduite corelative drepturilor sale, sub sancţiunea prevă-zută de lege,
în scopul valorificării unui interes personal şi legitim.
Drepturilor fundamentale le corespund obligaţia corelativă a
statului şi a autorităţilor publice, a tuturor celorlalte subiecte de drept
de a le respecta şi de a nu le încălca.
Caracterul fundamental al drepturilor:
- importanţa lor socială;
- caracterul politic al raportului de cetăţenie;
- sunt cuprinse în legea fundamentala a statului.

În documente şi instrumente internaţionale, în texte
constituţionale sau ale unor legi organice sau ordinare, în alte acte
normative, în doctrina de specialitate se folosesc denumirile „drepturile
omului”, „drepturile fundamentale ale omului”, etc.

Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti – drepturi şi libertăţi înscrise în
constituţia unui stat.

CLASIFICAREA DREPTURILOR şi LIBERTĂŢILOR PUBLICE

a. Drepturi şi libertăţi civile şi politice
b. Drepturi social - economice şi culturale
Documente internaţionale de o importanţă fundamentală:
Declaraţia drepturilor omului adoptată de ONU la 10 dec. 1948, cele
două Pacte privind drepturile civile şi politice şi, respectiv, drepturile
economice, sociale şi culturale reflectă această clasificare.
Garantarea unor drepturi şi ignorarea sau încălcarea altora, sunt
conduite de guvernare ireconciliabile.

NOŢIUNEA DE ÎNDATORIRI FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR

În cazul drepturilor cetăţeneşti, titularul lor este îndreptăţit să
ceară statului să-i garanteze şi să-i respecte anumite drepturi. Dreptul
cetăţeanului de a-i pretinde statului o anumită conduită îi corespunde
obligaţia statului de a se conforma. Statul deţine dreptul să-i ceară
cetăţeanului să respecte anumite îndatoriri.
La baza stabilirii îndatoririlor fundamentale stă raportul politic de
cetăţenie.
Beneficiarii direcţi ai respectării anumitor îndatoriri
fundamentale sunt cetăţenii înşişi, fără mijlocirea statului. Se referă la
îndatorirea cetăţenilor de a-şi exercita drepturile şi libertăţile
constituţionale cu buna voinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile
celorlalţi.
Din acest enunţ rezultă două concluzii:
• Este vorba de acele îndatoriri care au caracter fundamental,
esenţial sau vital pentru existenţa statului şi asigurarea
ordinii social-politice şi legale.

40
• Îndatoririle fundamentale trebuie înscrise în constituţie.
Orice alte obligaţii legale ce revin cetăţeanului nu întrunesc
caracterul constituţional dacă nu sunt incluse în constituţie.

FORME ALE GARANTĂRII DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR
PUBLICE

• Înscrierea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în legea
fundamentală. Ele capătă, astfel, forţa juridică a unei
dispoziţii constituţionale.
• Dreptul recunoscut persoanei, ale cărei drepturi au fost
încălcate de o autoritate publică, printr-un act administrativ,
de a cere instanţei judecătoreşti recunoaşterea dreptului
pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
• Prin controlul constituţionalităţii legilor: dispoziţia legală
referitoare la un drept fundamental, apreciată ca fiind
neconstituţională de autoritatea publică competentă, nu se
aplică.
• Controlul parlamentar exercitat de parlament prin comisiile
sale de specialitate în domeniul drepturilor omului. Aceste
comisii pot dezbate proiecte de lege sau propuneri
legislative referitoare la exercitarea drepturilor omului,
contribuind la perfecţionarea cadrului juridic de exercitare a
acestora.

INSTITUŢIA OMBUDSMANULUI

Instituţie receptată din practica parlamentară suedeză, care are
ca rol soluţionarea plângerilor ce i se adresează de către cetăţeni care
pretind că drepturile lor au fost încălcate de funcţionari sau autorităţi
ale administraţiei publice.
Iniţial s-a format în Suedia în 1809. Anterior, exista practica ca
Parlamentul (Riksdag) să numească un împuternicit al său învestit cu
prerogativa de a cerceta şi soluţiona plângerile persoanei vătămate în
drepturile sale prin abuzuri ale administraţiei regale.
Consacrată în peste 50 de state: Marea Britanie, Franţa, Spania,
Ungaria, Portugalia, Olanda, România, Polonia, Austria, RFG etc.
Ombudsmanul – îşi desfăşoară activitatea la nivel naţional, dar
nu este o regulă.
• puterea sa constă în dreptul de a face recomandări
autorităţilor publice vinovate de încălcarea unor drepturi
personale.
• controlul activităţii organismelor administraţiei publice
cărora le revin atribuţii în domeniul drepturilor omului;
dreptul de a inspecta instituţii de deţinere.
• are dreptul a acţiona în justiţie, în condiţii prevăzute de
lege.
În funcţie de numărul ombudsmanilor care compun instituţia,
competenţa lor este:
- generală

41
- specializată
• este independent de toate celelalte autorităţi publice,
inclusiv de parlament.
• prezintă un raport Parlamentului privind cazurile pe care le-a
investigat şi soluţiile date.
• are nevoie de consensul celorlalte autorităţi publice.

Cererile care se adresează Ombudsmanului trebuie făcute în
scris şi semnate. Anonimele nu se iau în considerare, dar aceasta nu
împiedică ca o plângere anonimă să fie motivul sesizării din oficiu al
Ombudsmanului şi punctul de declanşare al expertizei de rutină.
Activitatea Ombudsmanului este publică, ceea ce nu împiedică
ca persoanele lezate să solicite acestuia caracterul confidenţial al
plângerii.
Ombudsmanul poate decide din propria iniţiativă caracterul
secret al activităţii sale pentru motive temeinice.
Actele emise de Ombudsman sunt acte de autoritate.

Tema 2:

MODUL DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE
A STRUCTURILOR DE GUVERNARE

Structura guvernamentală = ansamblul de organisme prin care
se exercită cele trei puteri, potrivit unor norme, principii şi metode ce
diferă de la un stat la altul, în funcţie de realităţile şi condiţiile social-
istorice, politice, şi de tradiţiile sale constituţionale.
A studia structura guvernamentală a unui stat înseamnă a studia
structura organismelor care exercită una dintre cele trei forme ale
puterii, prerogativele, atribuţiile, competenţa ce le sunt conferite,
precum şi conexiunile existente între ele. Se poate vorbi de o structură
legislativă, executivă şi a organelor judecătoreşti.

Modul de desemnare a structurilor prin care se exercită guvernarea

Desemnarea – actul oficial în baza căruia o persoană sau un
organism este învestit cu prerogativele de a exercita o anumită funcţie
implicând autoritatea de stat (alegerea parlamentului, a şefului statului,
numirea miniştrilor, numirea unui prefect). Corespondentul actului de
numire – actul de eliberare din funcţie. Problema respectării procedurii
legale de desemnare are o importanţă deosebită deoarece de ea
depinde legitimitatea oricărui organism care exercită puterea şi
legitimitatea activităţii persoanei care înfăptuieşte prerogativele
conferite organului respectiv. De asemenea, trebuie să respecte o
procedură legală şi solemnă.
Cucerirea puterii prin forţă (lovitură de stat, agresiune, puci,
insurecţie) şi constituirea de către autorii loviturii de stat sau sub
presiunea acestora, a unui nou organism de guvernare, nu reprezintă
un procedeu constituţional de desemnare, ci o răsturnare a puterii
42
constituţionale legale. Dacă această răsturnare este impusă prin forţă
de o grupare, de opoziţia înarmată şi susţinută de majoritatea
populaţiei, desemnarea altor persoane în funcţii guvernamentale este
pe deplin legitimă sub aspect moral şi politic, legitimitatea urmând să
fie consfinţită ulterior printr-un act juridic special.
Experienţa Revoluţiei burgheze din 1789, Revoluţia Română din
22 decembrie 1989 – similare din acest punct de vedere.
Procedee de desemnare a guvernanţilor: succesiunea ereditară,
cooptarea sau asocierea şi alegerea.

Succesiunea ereditară

Constă în transmiterea prerogativelor constituţionale ale
monarhului în cazul decesului sau renunţării sale la tron. Coroana se
transmite succesorului monarhului. Succesiunea ereditară a fost
procedeul cel mai răspândit în Evul Mediu şi caracteristic tuturor
regimurilor monarhice.

În plan istoric, pot fi identificate:
a) Succesiunea în linie directă (părinte - fiu sau fiică);
b) Succesiunea în linie colaterală (unchi – nepot, frate – soră),
c) Succesiunea în linie paternă şi/sau în linie maternă;
d) Succesiunea bazată pe recunoaşterea dreptului primului
născut; se poate exclude succesiunea femeilor şi a
descendenţilor acestora (Legea salică).

Succesorul la tron trebuie să facă parte din familia regală
respectivă, având calitatea de copil legitim. Dacă nu există succesor
din familie regală, se desemnează un succesor la tron din altă familie
regală.
În legătură cu legitimitatea acestui mod de desemnare, s-au
formulat două concepţii:
1) Legitimitatea procedurii eredităţii este conferită de
asumarea de către monarh a unei responsabilităţi directe
pentru ocrotirea „Binelui comun”, a vieţii supuşilor săi şi
pentru apărarea ordinii sociale şi politice.
2) Pentru că procedura eredităţii a fost asociată cu un drept
divin sau cu un sprijin al Divinităţii, legitimitatea şi
autoritatea acestuia ar fi de origine divină.
Potrivit art.82 din Constituţia României din 1866, puterile
constitutive ale domnitorului erau ereditare în linie descendentă directă
şi legitimă a principelui Carol I, din bărbat, în bărbat prin ordinul de
primogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi a descendenţilor
acestora.

Cooptarea sau asocierea

43
Constă în asocierea de către titularul unei funcţii, a unei alte
persoane, în scopul de a exercita împreună funcţia respectivă; folosit
în unele state monarhice: Imperiul Roman de Apus, în Bizanţ.
Astăzi, şi-a pierdut importanţa practică, fiind folosit pentru
cooptarea de noi membrii în diferite instituţii academice. Acest
procedeu se practică încă în Senatul belgian.

Alegerea

- Un act prin care cetăţenii cu drept de vot aleg candidaţii
propuşi de partide pentru a fi desemnaţi într-o anumită
funcţie electivă.
- Un procedeu democratic pentru că în felul acesta
guvernanţii sunt aleşi de popor.

Stipularea în constituţie a dreptului de a alege şi con-ferirea
acestui drept, chiar şi unor segmente ale populaţiei (de-mocraţia
cenzitară) exprimă emanciparea politică a individului.
O democraţie veritabilă şi viabilă depinde de concursul activ al
cetăţenilor. Participarea lor la viaţa politică şi cooperarea lor cu
instituţiile politice este un factor determinant pentru buna funcţionare a
instituţiilor democratice.
În sistemul politic socialist, şeful statului era ales succesiv,
respectându-se formal procedurile democratice, dar, practic, se
instaurau adevărate „monarhii de tip socialist”, iar regimul politic era în
formele sale practice, antidemocratic.
Uneori, alegerea era combinată cu procedeul eredităţii în
formarea unei anumite structuri de guvernare. (ex: Membrii Camerei
Lorzilor sunt desemnaţi potrivit principiului eredităţii).
Membrii Camerei Comunelor sunt desemnaţi prin alegeri
democratice.
Cele două Camere legislative formează, alături de Regină,
Parlamentul Marii Britanii.
Referendum – actul prin care cetăţenii cu drept de vot sunt
chemaţi să se pronunţe prin da sau nu în legătură cu adoptarea unui
document politic sau juridic având o importanţă fundamentală pentru
popor şi pentru stat sau la o anumită întrebare privind o problemă de
interes naţional sau adoptarea unei decizii de conducere statală de
importanţă deosebită. Poate fi consultativ sau abrogativ.
Plebiscit – din punct de vedere al formei, este un referendum
care nu se referă la un document, ci la un individ. Libertatea de alegere
este redusă la votul Pentru sau Contra candidatului propus.
Aducerea unui prinţ dintr-o dinastie străină în Principatele
Române după îndepărtarea lui Cuza a fost hotărâtă prin plebiscit,
electoratul fiind chemat să se pronunţe împotrivă sau pentru
desemnarea unui principe străin.
Scopul plebiscitului – de a ratifica şi de a legitima de către
cetăţeni dobândirea sau preluarea puterii de către o anumită persoană.
44
MODELE DE INSTITUŢII GUVERNAMENTALE

Sistemul de guvernare are la bază trei piloni:

1) Capacitatea şi legitimitatea de a edicta norme de conduită
general-obligatorii care să direcţioneze dezvoltarea unei
societăţi;
2) Forţa de a pune în aplicare legislaţia, recurgând la
represiune şi constrângere fizică, în ultimă instanţă;
3) Prerogativa exclusivă de înfăptuire a actului de justiţie.

Acest sistem de guvernare are ca obiectiv conservarea
suveranităţii statului, cooperarea cu alte state (cu respectarea
principiilor de drept internaţional), cu organizaţii internaţionale.
Funcţii:
1. De a adopta legislaţia iniţiată de guvern, parlamentari sau
cetăţeni.
2. De a legitima guvernul prin acordarea votului de învestitură.
3. De a controla prin proceduri parlamentare, modul în care
puterea executivă pune în executare legislaţia şi respectă
cadrul constituţional care îi autorizează puterea de
reglementare proprie.
4. De a reprezenta în mod real cele mai largi interese socio-
profesionale şi comunitare.
5. De a structura forţele politice parlamentare în două grupări:
majoritate parlamentară şi opoziţie.
6. De formare a opiniei publice şi de educare civică a
poporului în spiritul valorilor şi intereselor naţionale, al
culturii şi al ideologiei naţionale, cu respectarea celorlalte
identităţi minoritare de factură etnică, lingvistică, religioasă,
culturală.

Instituţiile politice se numesc şi organisme de suveranitate
naţională. Prin intermediul lor, puterea politică se personali-zează.
Instituţii guvernante: Parlamentul, Preşedintele, Monarhul,
Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie ş.a. Rolul şi funcţiile sociale ale
acestor organisme sunt prevăzute în Legea Fundamentală.
Autoritatea trebuie să se potrivească firii poporului, respectiv,
temperamentului său politic, intereselor sale naţionale sau de altă
natură.
Opţiunea pentru un anumit model, indiferent care ar fi acesta,
trebuie să îndeplinească adeziunea poporului.

STRUCTURA ORGANULUI EXECUTIV

În funcţie de numărul şi rolul persoanei care exercită
prerogativele de şef al statului, se disting trei tipuri de organizare a
acestei structuri a puterii executive:

45
1. executivul monocratic: un organism unipersonal ce deţine
puterea reală de decizie executivă (rege, sultan, împărat,
preşedinte). Se întâlneşte în monarhiile absolute, dar şi în
regiunile prezidenţiale: S.U.A.
2. executivul colegial sau directorial – modelul de organ
executiv (şeful statului) compus din mai mulţi lideri învestiţi
să exercite împreună puterea executivă supremă sau să
adopte deciziile politice.
Trăsături:
a) stricta egalitate între toţi membrii organului colegial
b) exercitarea puterii în mod colectiv
c) adoptarea deciziilor în unanimitate, astfel încât
exprimarea unui vot împotriva propunerii oricăruia dintre
membrii organului colegial, blochează adoptarea deciziei.
3. executivul dualist. Constituit din două organisme distincte:
unipersonal şi colegial, fiecare având prerogative pe care le
exercită separat unul de celălalt. Trăsătura caracteristică –
este compus din două instituţii separate, fiecare dintre ele
având prerogative şi funcţii distincte. Organismele sunt:
şeful statului şi guvernul propriu-zis, condus de primul-
ministru. Se numeşte şi „executiv bicefal”, pentru că în
fruntea sa se află doi lideri. Executivul dualist clasic se
caracterizează prin faptul că şeful statului şi guvernul sunt
plasaţi pe poziţii diferite şi sunt independenţi unul faţă de
celălalt. Şeful statului este independent şi faţă de
parlament, nu are puteri reale şi este iresponsabil din punct
de vedere politic. Primul-ministru conduce efectiv guvernul.
O variantă a acestui executiv este executivul „monocefal” –
cumularea de către aceeaşi persoană a atribuţiilor de şef al
statului şi a celor de premier.

STRUCTURA ORGANULUI LEGISLATIV:

Parlamentul – este compus din membrii aleşi. Există şi cazuri
când unii dintre parlamentari au fost numiţi sau fac parte de drept din
organismul legislativ (Italia, Canada, Marea Britanie). Pentru
constituirea parlamentului se organizează alegeri parlamentare.
Numărul parlamentarilor diferă în funcţie de mărirea populaţiei.
Parlamentul poate fi monocameral şi bicameral.
Bicameralismul are la origine trei factori, fiecare stat putând
opta pentru unul dintre aceştia, după împrejurări:
1. stratificarea socială, fiecare clasă socială dorind să fie
reprezentată în parlament
2. existenţa statelor federale
3. reprezentarea intereselor socio-profesionale (bicameralis-mul
corporativ).
În favoarea bicameralismului sunt aduse următoarele argumente:
a) dubla examinare a unui proiect de lege în cele două Camere
legislative poate contribui la îmbunătăţirea lui.

46
b) prin existenţa a două Camere parlamentare, se împiedică
tendinţa ipotetică a concentrării puterii legislative de către o
singură Cameră.
c) în cazul în care în unele ţări membrii Senatului sunt aleşi
prin vot indirect, exprimat de reprezentanţi ai colectivităţilor
locale, aceştia sunt legaţi mai mult de interesele
colectivităţilor şi contribuie la susţinerea lor în parlament.
(Sistem iniţiat în SUA. Din 1913, senatorii sunt aleşi prin vot
direct).
d) senatorii fiind mai în vârstă decât deputaţii, se consideră că
au o mai mare „înţelepciune” politică şi o experienţă de viaţă
mai bogată.

Sistemul bicameral are şi dezavantaje: eforturi financiare
sporite, prelungirea programului legislativ.
Compoziţia senatului – în a doua Cameră sunt reprezentate
interese economice, sociale ale altor comunităţi sau forţe economice.
Pot să apară conflicte foarte grave între interesele naţionale şi cele
locale, senatorii fiind nevoiţi să opteze pentru unele în defavoarea
altora.

ORGANIZAREA INTERNĂ A PARLAMENTULUI:

Fiecare Cameră a parlamentului îşi creează o serie de
organisme de conducere şi de lucru prin intermediul cărora îşi
îndeplineşte funcţiile: preşedinte, birou permanent, Birou executiv,
Conferinţa preşedinţilor, precum şi comisii speciale sau de anchetă
înfiinţate pentru un scop precis, concret. Rolul organismelor şi
prerogativele care le sunt conferite diferă de la un sistem constituţional
la altul, în funcţie de caracterul politic sau tehnic al acţiunii
desfăşurate. În unele state grupurile parlamentare sunt considerate
organe ale parlamentului, în altele, nu au această calitate. Ele se
organizează ca asociaţii în conformitate cu dreptul privat (ex: Olanda,
Noua Zeelandă). Fiecare Cameră are un aparat de funcţionari
parlamentari, personal de specialitate şi de execuţie, condus de un
Secretar General).

STATUTUL PARLAMENTARILOR

Practica constituţională a sintetizat trei categorii de garanţii
menite să conserve caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar
şi să asigure cele mai corespunzătoare condiţii pentru exercitarea sa
ca o manifestare a suveranităţii populare. S-au format ca o cutumă
constituţională şi apoi precizate în documente (în regulamentele de
funcţionare ale Camerelor legislative). Acestea sunt:
1. incompatibilităţi între mandatul de parlamentar şi anumite
funcţii elective sau neelective sau funcţii private.
2. imunităţi parlamentare
3. indemnizaţii

47
Mandatul parlamentarului este incompatibil cu exercitarea
concomitentă de către acesta a unei funcţii publice elective sau
neelective.
Neeligibilitatea – imposibilitatea de a candida, deci se apreciază
înaintea alegerilor.
Incompatibilitatea se apreciază după alegerea candida-tului,
constă în imposibilitatea ca cel ales să cumuleze sau să exercite
concomitent mandatul de parlamentar cu o anumită profesie sau să
îndeplinească în acelaşi timp un alt mandat electiv (primar) sau o altă
funcţie (ambasador).
Cerinţa stabilirii cu precizie a incompatibilităţii:
- parlamentarul fiind în serviciul poporului, trebuie să fie nu
numai independent, ci în acelaşi timp să nu cumuleze funcţii
sau să desfăşoare activităţi care, prin specificul lor, s-ar
opune mandatului său reprezentativ sau l-ar sustrage de la
exercitarea acestuia.
- principiul separaţiei celor trei puteri.

Regula generală – Legea fundamentală să stabilească principiul
incompatibilităţii, eventual să enunţe unele incompatibilităţi, urmând ca
altele să fie expres prevăzute de lege şi nu deduse pe cale de
interpretare.
Funcţia politică - o grupare de atribuţii, puteri şi competenţe
exercitate, într-un cadru prescris de lege, în vederea înfăptuirii
anumitor interese generale.
Funcţiile publice fără autoritate: prin intermediul lor se
înfăptuiesc interese generale, dar funcţionarul care le exercită nu
deţine atribuţii de comandă.
Imunităţile parlamentare sunt menite să-l asigure pe membrul
oricăreia dintre camerele corpului legislativ că nu va suporta nici o
consecinţă pentru votul sau punctul de vedere ori opiniile exprimate de
la tribuna parlamentului.

Categorii de imunităţi

Neresponsabilitatea juridică – parlamentarul nu poate fi tras la
răspundere juridică sub nici o formă pentru opiniile politice sau voturile
exprimate în parlament. Deputatul sau senatorul poate fi arestat sau
trimis în judecată penală fără încuviinţarea prealabilă a Camerei
Legislative din care face parte, pentru fapte care nu au legătură cu
exercitarea mandatului.
Pentru activitatea pe care o desfăşoară în calitate de ales al
poporului, parlamentarul primeşte o indemnizaţie lunară, care are
scopul de a-i asigura independenţa materială.

PRINCIPII ALE ORGANIZĂRII ACTIVITĂŢII
INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

Constante ale organizării şi funcţionării magistraturii, respectate
în toate statele:
48
1. înfăptuirea justiţiei în numele legii
2. principiul independenţei şi inviolabilităţii judecătorilor (nu
poate fi transferat sau destituit din funcţie).
3. realizarea justiţiei pe două grade de jurisdicţie (judecarea
în primă instanţă, plângerea (apelul) sau recursul).

PARTEA a IV-a

Tema 1:

PRINCIPALELE MECANISME DE INTERFERENŢĂ
(COLABORARE) A STRUCTURII DE GUVERNARE

NOŢIUNEA DE MECANISME DE INTERFERENŢĂ
A STRUCTURII DE GUVERNARE

Prin caracterul, rolul şi funcţiile ce le-au fost conferite de către
constituţie, instituţiile de guvernare (organele prin care se exercită
prerogativele de putere: Parlamentul, şeful statului, Guvernul şi formele
şi metodele lor de organizare şi funcţionare) reflectă natura sistemului

49
politic al unui stat, fiind un indiciu pentru caracterul democratic sau
totalitar al acestuia.
Mecanismele de interferenţă a structurii de guvernare reprezintă
ansamblul metodelor sau formelor prin intermediul cărora instituţiile
guvernante, concură printr-o strânsă interferenţă la înfăptuirea
conducerii sistemului social global
Concepţia teoretică pe care se bazează principiul separaţiei: nici
unul dintre organele de guvernare sau de conducere globală a
societăţii nu ar putea deţine şi nu ar putea exercita puterea în chip
discreţionar sau în detrimentul celorlalte, întrucât constituantul nu a
conferit nici uneia o putere absolută, ci dimpotrivă, a prevăzut un
sistem de verificare şi echilibrare reciprocă –„ cheks and balances”,
prin intermediul căruia fiecare putere veghează ca cealaltă să nu fie
exercitată abuziv şi să strice echilibrul existent între ele.
Interferenţa puterii legislative cu cea executivă şi
judecătorească este un rezultat al aplicării principiului separaţiei puterii
în stat.
Practica constituţională a demonstrat că o separaţie abso-lută
între puteri ar echivala cu un blocaj constituţional. Pentru a nu bloca
mecanismul constituţional, teoreticienii au impus o interferenţa între
puteri şi modalităţi de conlucrare între ele.
Există mai multe modalităţi de interferenţă sau inter-acţiune
între parlament, ca organ de guvernare însărcinat cu votarea legilor şi
controlul puterii executive, şi guvernul însărcinat să execute legile şi
să exercite conducerea generală a administraţiei publice. Aceste
modalităţi sunt prevăzute expres în constituţia fiecărei ţări şi cu o forţă
juridică absolută.
Raporturi reciproce şi interacţiuni existenţe între Parlament şi
Guvern sunt diferite de la stat la stat, deosebirea principală între ele
fiind generată de caracterul sistemului politic care poate fi :
- prezidenţial
- parlamentar

Modalităţi de acţiune a puterii executive asupra Parlamentului
A. Desemnarea unor membri ai parlamentului de către puterea
executivă
B. Intervenţia puterii executive în organizarea internă a activităţii
camerelor legislative
Ex.: convocarea Parlamentului de către şeful statului în sesiuni
extraordinare.
C. Implicarea directă a puterii executive în activitatea legislativă
a Parlamentului
Domeniile în care puterea executivă este îndreptăţită să se
implice în derularea unor acţiuni parlamentare sunt:
• iniţiativa legilor
• participarea la dezbaterile parlamentare
• mesaje adresate de către şeful statului naţiunii prin
intermediul Parlamentului.
Iniţiativa legilor este conferită Parlamentului şi puterii executive.
50
Guvernul este responsabil pentru conducerea generală a
administraţiei şi asigurarea realizării politicii interne şi externe a
statului (art.102 alin.1) din Constituţia României. Guvernul trebuie să
deţină prerogativa de a propune Parlamentului proiecte şi legi şi de a
face amendamente la propunerile legislative prezentate de
parlamentari.
Din practica generală parlamentară rezultă că miniştrii pot
participa la şedinţele Camerelor. O formă de intervenţie directă a
puterii executive întreprinsă de aceasta asupra celei legislative sunt
mesajele adresate periodic de către şeful statului Parlamentului privind
problemele de interes general.

D. Prerogativele puterii executive privind finalizarea procesului
legislativ

Există două căi de intervenţie a Executivului asupra finalizării
procesului legislativ:
1. sancţionarea sau promulgarea legilor
2. dreptul de veto
Sancţionarea sau promulgarea legilor izvorăşte din doctrina
separaţiei puterilor şi este un ultim efort al puterii executive pentru a
preveni un eventual abuz al puterii legislative, care s-ar lăsa tentată să
voteze o lege, să-şi impună punctul de vedere în mod discreţionar
asupra unei puteri, dar şi asupra poporului, care este destinatarul legii.
În formele de guvernământ monarhice regele sancţionează
(aprobă) legile. În republici se utilizează promulgarea.
Promulgarea echivalează cu o autentificare a legii. Prin actul
promulgării, legea devine executorie, capătă forţă juridică. După
promulgare, legea este publicată într-o colecţie oficială care cuprinde
în ordine cronologică toate legile adoptate de Parlament.
În Constituţia României este prevăzut un termen de 20 zile în
care şeful statului poate să promulge legea. Preşedintele poate trimite
înapoi legea Parlamentului, doar o dată, pentru a fi reexaminată sau
poate sesiza Curtea Constituţională asupra neconstituţionalităţii legii.
Promulgarea legii este obligatorie în termen de 10 zile de la
primirea legii adoptate după reexaminare de către Parlament sau de la
primirea deciziei Curţii Constituţionale prin care se confirmă
constituţionalitatea legii.
Există situaţii când şeful statului deţine un autentic drept de
veto, opunându-se astfel legii adoptate de parlament şi refuzând să o
semneze. Refuzul de a promulga legea este o expresie a dreptului de
veto conferit şefului statului în republicile preziden ţiale şi
parlamentare. Dreptul de veto poate fi exercitat şi de monarh.

E. Delegarea legislativă

Într-un singur caz este permis ca puterea executivă să se
implice efectiv în activitatea legislativă, preluând prerogativele de
reglementare primară a relaţiilor sociale, care în mod normal sunt

51
reglementate doar de puterea legislativă. Asemenea acte sunt decrete-
lege, ordonanţe, decrete legislative etc.
Caracteristicile decretului – lege sunt:
1. are putere de lege
2. poate modifica sau abroga legile, cazuri când se modifică
sau se suspendă Constituţia
3. singura condiţie procedurală este ca organul emitent să fie
competent sa-l adopte
4. trebuie să fie supus ratificării Parlamentului la proxima sa
sesiune.
Acest procedeu este cunoscut în doctrină ca delegarea de
legislaţie şi practicat în mod general. Din punct de vedere conceptual
„delegarea de legislaţie” sau „delegarea puterii legislative” este un
transfer de prerogative de la parlament către guvern privind adoptarea
unui act normativ.
Principalul argument adus de adversarii delegării puterii
legislative este principiul potrivit căruia „delegate potestas non
delegare possum”. Dacă parlamentul deţine şi exercită o putere
delegată de popor, nu ar mai avea vocaţia de a delega sau înstrăina o
putere care nu-i aparţine. Legislativul nu poate transfera puterea de a
adopta legi, întrucât o deţine ca o putere delegată de popor şi nu o
poate transfera altuia. Poporul poate singur desemna forma (organul)
care se va constitui în putere legislativă.

F. Dizolvarea Parlamentului

Conflictul între parlament şi guvern este un conflict între
prerogativele constituţionale ale celor două instituţii guvernamentale şi
se manifestă pe plan intern şi în relaţiile internaţionale.
Forma cea mai gravă pe care o poate lua un astfel de conflict
este refuzul parlamentului de a acorda votul de încredere guvernului.
Soluţionarea crizei impune dizolvarea parlamentului de către şeful
statului. O asemenea măsură este posibilă numai în regimurile
parlamentare. În statele în care parlamentul are o organizare
bicamerală, se impune dizolvarea ambelor Camere sau a unei singure
Camere (cea inferioară).
În conformitate cu art.89 din Constituţia României, Preşedintele
poate să dizolve Parlamentul după ce se consultă cu preşedinţii celor
două Camere şi cu liderii grupurilor parlamentare, dacă forul legislativ
nu a acordat votul de încredere pentru formarea guvernului în termen
de 60 zile de la solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două
solicitări de învestire. Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni
de mandat al Preşedintelui şi nici în timpul stării de asediu sau al stării
de urgenţă. În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat doar o dată.

Modalităţi de acţiune a parlamentului asupra executivului

A. Intervenţia parlamentului în formarea executivului şi în
desemnarea unor înalţi demnitari ai puterii executive

52
Trebuie menţionată prerogativa parlamentului în republi-cile
parlamentare, de a alege şi revoca pe preşedinte.
În afară de alegerea şi revocarea şefului statului, în unele
sisteme constituţionale, parlamentul alege şi revocă guvernul sau alege
pe primul-ministru.
O formă de participare directă a parlamentului la constituirea
executivului (a guvernului) este desemnarea membrilor acestuia,
inclusiv a Primului-ministru de către şeful statului din rândul
parlamentarilor, pe baza votului de învestitură acordat de forul
legislativ.

B. Intervenţia parlamentului în acţiunea executivului

Această modalitate este posibilă în mai multe situaţii:
a) răspunsul dat de parlamentari unor probleme la solicitarea
guvernului sau a şefului statului (ex.: răspunsul adresat în
parlament la mesajele transmise de şeful statului);
b) constituirea unor comisii de anchetă asupra activităţii unor
departamente ale executivului;
c) adoptarea unor moţiuni cu privire la acţiunile unor membri ai
guvernului;
d) întrebări şi interpelări adresate membrilor guvernului. Cel
interpelat poate refuza, în anumite situaţii şi condiţii, să
răspundă la o anumită întrebare, justificând refuzul său din
considerente de apărare a unor secrete de stat sau a
securităţii naţionale.
În sistemul constituţional românesc, Guvernul şi fiecare dintre
membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările sau la interpelările
formulate de deputaţi sau senatori. Orice Cameră legislativă poate
adopta o moţiune prin care îşi exprimă poziţia cu privire la problema ce
a făcut obiectul interpelării.

C. Intervenţia parlamentului asupra existenţei unor autorităţi
executive

Este forma cea mai amplă prin care forul legislativ îşi manifestă
poziţia sa de reprezentant al naţiunii faţă de puterea executivă.
Modalităţi cunoscute sunt: punerea sub acuzare a şefului statului şi a
miniştrilor. Miniştrii şi ceilalţi demnitari pot fi deferiţi justiţiei pentru
comiterea unor fapte penale, dar procedura este diferită faţă de cea
folosită de cetăţenii care ar comite aceleaşi fapte (luare de mită,
evaziune fiscală, omucidere, spionaj, înaltă trădare etc).
Prin constituţie, sunt fixate procedura, organismul sau
organismele la care se face apel.
Potrivit art.109 din Constituţia României, urmărirea penală a
membrilor Guvernului este cerută de cele două Camere ale
Parlamentului, precum şi de preşedintele României. Potrivit Legii
nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, pe lângă
răspunderea politică, membrii Guvernului pot răspunde şi civil,
administrativ, disciplinar sau penal, după caz, potrivit dreptului comun.
53
Guvernul răspunde politic în faţă Parlamentului, aceasta fiind o
altă formă de intervenţie a puterii legislative în activitatea puterii
executive. În regimul politic prezidenţial, guvernul nu este responsabil
faţă de parlament (în S.U.A); deci este o modalitate utilizată doar în
sistemul parlamentar, precum şi în statele al căror sistem politic este
construit pe o sinteză a celor două sisteme.
În România, unde sistemul politic este semiprezidenţial,
Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga
să activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu
ceilalţi membri pentru acţiunile Guvernului şi pentru actele acestuia.

Tema 2:

CATEGORII TIPOLOGICE ALE STRUCTURII DE GUVERNARE

- regimul confuziei puterilor;
- regimul separaţiei rigide;
- regimul separaţiei suple sau al colaborării puterilor;
- regimul semiprezidenţial.

REGIMUL CONFUZIEI PUTERILOR

Constă în deţinerea şi exercitarea de către acelaşi organ a
prerogativelor constituţionale de natură legislativă şi executivă. Este
posibil ca parlamentul să concentreze, pe lângă prerogativele sale
legislative şi de control, şi atribuţii ale puterii executive. Este necesar
ca Parlamentului să i se confere în mod permanent sau să fie învestit
pentru o perioadă cu atribuţii de natură executivă având o importanţă
deosebită. Este vorba de îndatorirea Parlamentului de a adopta măsuri
pentru executarea propriilor legi sau de a constata şi sancţiona
anumite contravenţii.
Asumarea de către Parlament a atribuţiilor esenţiale ale puterii
executive corespunde Constituţiei. Acest regim nu este rezultatul unui
abuz constituţional. El este denumit în doctrina constitu ţională „regim
de adunare”. În practică nu a fost viabil.
REGIMUL DE ADUNARE - concentrarea puterii de decizie de
către parlament în detrimentul celorlalte structuri de guvernare.
Executivul se află într-o poziţie de subordonare faţă de forul legislativ,
din punct de vedere al formării sale (trebuie învestit de Parlament) şi al
funcţiei sale.
Potrivit Constituţiei României, Preşedintele ţării (organ
aparţinând puterii executive) este îndreptăţit să instituie prin decret
starea de asediu sau de urgenţă, urmând ca măsura adoptată să fie
încuviinţată de către Parlament (art.93) care este competent, în
virtutea art.73 alin.3 lit.g, să reglementeze prin lege organică regimul
stării de asediu şi al celei de urgenţă. Potrivit art.115 din Constituţia
României, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a
Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul
legilor organice. Potrivit aceluiaşi articol, în cazuri excepţionale,

54
guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă care intră în vigoare după
depunerea lor spre aprobare la Parlament.

REGIMUL SEPARAŢIEI RIGIDE A PUTERILOR
(REGIMUL PREZIDENŢIAL)
Separaţia absolută sau rigidă a celor trei puteri caracterizează
sistemele prezidenţiale.
Regimurile prezidenţiale se caracterizează prin urmă-toarele
trăsături:
- puterea executivă este încredinţată prin Constituţie
preşedintelui, învestit cu largi responsabilităţi în conducerea
generală a statului;
- preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct şi
secret pentru un mandat a cărui durată variază de la un
sistem constituţional la altul. Procedura alegerii
Preşedintelui este din punct de vedere al reprezentativităţii,
similară cu cea prevăzută pentru alegerea Parlamentului.
Preşedintele deţine o poziţie egală cu cea a Parlamentului
în ceea ce priveşte reprezentarea naţiunii;
- preşedintele nu poate dizolva Parlamentul, iar acesta nu
poate revoca sau demite pe Preşedinte. Imposibilitatea
revocării mandatului Preşedintelui nu înlătură posibilitatea
punerii sub acuzare a şefului statului pentru anumite fapte
şi potrivit unei anumite proceduri.
- miniştrii nu răspund politic pentru acţiunea guvernamentală
pe care o desfăşoară în faţă Parlamentului.

REGIMUL SEPARAŢIEI SUPLE SAU AL COLABORĂRII PUTERILOR
(REGIMUL PARLAMENTAR)
Este cunoscut şi sub denumirea de, regim sau sistem
parlamentar.
Caracteristica esenţială este gradul de echilibru şi inter-ferenţa
între parlament şi componentele sale, pe de o parte (adunări/Camere;
comisii parlamentare) şi guvern, pe de altă parte.
Tipul de organizare a puterii executive corespunde modelului
executivului dualist/bicefal.
Regimul parlamentar se caracterizează prin:
- alegerea preşedintelui republicii de către parlament - este
evidentă doar în formele de guvernare republicane;
- răspunderea politică a membrilor Guvernului şi a acestuia în
întregul său faţă de Parlament;
- învestirea şefului statului cu atribuţii minore privind
conducerea efectivă. Şeful statului nu-şi asumă o
răspundere politică, el putând fi sancţionat, potrivit unei
proceduri speciale, doar pentru anumite fapte: înaltă
trădare, violarea constituţiei şi a legilor;
- prerogativele constituţionale conferite executivului ca în
anumite condiţii prevăzute expres şi limitativ în legea
fundamentală să dizolve Parlamentul. Dizolvarea
Parlamentului este calea de rezolvare a unui conflict între
parlament şi guvern.
55
Există trei posibilităţi constituţionale de deformare a modului
clasic de regim parlamentar;
1. preponderenţa câştigată de guvern, într-o evoluţie
constituţională îndelungată, faţă de Parlament. Carac-
teristica acestei „deformări” o constituie prerogativa
guvernului de a organiza alegeri parlamentare anticipate în
caz de divergenţă cu parlamentarii sau al imposibilităţii de
rezolvare a unei probleme de interes naţional major.
2. preponderenţa parlamentului asupra executivului.
3. întărirea prerogativelor şefului statului. Această deformare
este generată de intenţia şefului statului de a depăşi
condiţia sa de organism constituţional lipsit de putere
efectivă şi practic care nu este responsabil din punct de
vedere politic.

REGIMUL SEMIPREZIDENŢIAL

Se caracterizează prin alegerea şefului statului prin vot
universal direct şi prin răspunderea politică a guvernului faţă de
parlament. Regimul politic consacrat prin recenta Constituţie a
României este caracterizat ca un regim semiprezidenţial.

SISTEMUL CONSTITUŢIONAL ROMÂNESC

Tema 1:

CARACTERELE ŞI ATRIBUTELE STATULUI ROMÂN

CARACTERELE STATULUI ROMÂN

Caracter al statului – o trăsătură definitorie a statului în cauză,
ce îi conferă acestuia o individualitate proprie, graţie căreia se
deosebeşte de un alt stat. Caracterele statului se formează o dată cu
apariţia acestuia. Caracterele statului sunt forme exterioare ce diferă
de la un stat la altul, la state diferite pot fi întâlnite aceleaşi caractere.
Sunt caractere ale statului român:
- caracterul naţional;
- caracterul suveran;
- caracterul independent;
- caracterul unitar;
- caracterul indivizibil.

Atribut al statului – o însuşire esenţială sau proprietate a statului
nostru într-o anumită etapă a evoluţiei acestuia. Spre deosebire de
caracterele statului, atributele sale nu au caracter de permanen ţă.
STAT NAŢIONAL - România este un stat naţional de la Unirea
celor două Principate româneşti la 24 ianuarie 1859, poporul român
fiind majoritar în proporţie covârşitoare faţă de minorităţi naţionale,
aşezate în diferite perioade istorice pe teritoriul ţării.
CARACTERUL UNITAR – al statului român semnifică faptul că
acesta este organizat ca o singură unitate sau ca o unică formaţiune
56
statală in cadrul căreia s-a instituit o singură ordine juridică bazată pe
o unică constituţie. Caracterul unitar nu împiedică organizarea
teritoriului în unităţi administrativ-teritoriale. Agenţii locali (prefecţii)
sunt numiţi de Guvern. Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare
judeţ şi în municipiul Bucureşti.
STATUL INDIVIZIBIL – România nu este numai un stat unitar, ci
şi indivizibil. Caracterul indivizibil ar indica faptul ca statul nu ar putea
fi împărţit în mai multe unităţi statale şi transformat în stat federal.
STAT SUVERAN SI INDEPENDENT - suveranitatea reprezintă
acea calitate a puterii de stat în temeiul căreia această putere are
vocaţia de a adopta orice decizie politică, juridică, economică, militară.
Suveranitatea unui stat apare ca unitate a două componente:
supremaţia puterii în interiorul statului şi independenţa acestuia în
raport cu alte puteri. În interiorul statului puterea se exercită de
autorităţile publice expres învestite prin Constituţie: Parlament,
Preşedintele României, Guvernul şi instanţele judecătoreşti.

Forma de guvernământ

Opţiunea pentru o formă de guvernământ este o opţiune politică,
dar se bazează pe un raţionament juridic de natură constituţională.
Republica a intrat în conştiinţa mai multor generaţii. Republica
populară şi apoi socialistă au fost asociate patru decenii cu un regim
politic totalitar. Şi în alte ţări europene monarhia a fost înlăturată prin
forţă (Franţa, Portugalia, Spania, Bulgaria). Este greu de presupus că
în prezent un partid politic sau o coaliţie de partide cu concepţii
monarhiste s-ar putea impune.
Atribute şi valori supreme ale statului român:
Statul de drept – conceptul statului de drept s-a conturat printr-
un lung proces istoric de interferenţă a diferitelor teorii privind
raporturile între puterea de stat, societate, individ.
Caracteristici ale statului de drept :
• regimul constituţional;
• legitimitatea populară a autorităţilor publice;
• egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor
publice;
• neretroactivitatea legii.

STAT DEMOCRATIC – conceptul de stat democratic este un
concept relativ recent formulat în doctrina şi practica constituţională.
Instituţia juridică a statului democratic este consacrată prin mai multe
texte constituţionale. Conform art.2 alin.2 din legea fundamentală,
„suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin
organele sale reprezentative şi prin referendum”.
STAT SOCIAL – caracterul sau atributul „social” pune în
evidenţă rolul statului de garant al „binelui social general”. Concepţia
despre statul de drept reclamă un echilibru între intervenţia statului în
viaţa social-economică şi principiile democratice liberale. Statul nu
poate avea un rol pasiv faţă de competiţia economică liberală,
caracteristică liberalismului care poate duce inevitabil la uriaşe
departajări sociale pe criterii de avere.
57
Omul–cetăţean (zoon politicon) - omul este privit într-o dublă
ipostază: ca fiinţă umană şi ca fiinţă politică (cetăţean).
Cetăţenii sunt ocrotiţi de stat fără nici o discriminare. Drepturile
lor sunt garantate şi apărate. Statul asigură respectarea demnităţii
umane sub toate aspectele ce ţin de progresul social general.

PUTEREA SUVERANĂ A POPORULUI

Caracterele puterii suverane sunt:
- inalienabilitatea;
- indivizibilitatea;
- imprescriptibilitatea;
- deplinătatea;
- unitatea.
Caracterul inalienabil al suveranităţii arată că aceasta nu poate
fi înstrăinată.

Indivizibilitatea relevă că suveranitatea nu poate fi divizată în
cotă-parte.
Caracterul imprescriptibil relevă că suveranitatea există atâta
timp cât există naţiunea respectivă.
Deplinătatea exprimă faptul că suveranitatea nu poate fi
ţărmurită, limitată arbitrar.
Unitatea decurge din însăşi sinteza calitativă şi integratoare a
cotelor–părţi de suveranitate ale fiecărui individ.

Tema 3:
CETĂŢENIA ROMÂNĂ

1. Noţiunea de cetăţenie

Populaţia, fiind unul dintre elementele constitutive ale statului,
analiza raporturilor existente între stat şi aceasta apare justificată.
Populaţia unui stat se prezintă ca o entitate eteroclită sub aspectul
specificului raporturilor politice şi juridice pe care le are fiecare
membru al populaţiei cu statul pe teritoriul căruia trăieşte populaţia
respectivă. Populaţia unui stat este formată din cetăţenii acestuia, la
care se adaugă străinii şi, după caz, apatrizii.
Elementele organice al naţiunii reflectate în conştiinţa naţională
- limba comună, tradiţiile, cultura comună, religia, specificul vieţii
sociale, economice şi politice formează fondul conceptual şi
operaţional al ideologiei naţionale.
Pe lângă ideologia naţională se formează, indiferent de raportul
dintre naţiune şi minorităţile naţionale, o ideologie a acestora, care va
încorpora şi valorifica sistemul lor axiologic (limba maternă, folclor şi
tradiţii artistice specifice, cultură).
Este o cerinţă fundamentală a democraţiei constituţionale, a
statului de drept, ca statul să se manifeste - în cadrul raporturilor de

58
cetăţenie - în acelaşi fel faţă de toţi cetăţenii săi, fără nici o
discriminare, fără a acorda unora privilegii în dezavantajul altora.
Legătura internă dintre stat şi întreaga populaţie care vieţuieşte
pe teritoriul său - indiferent de naţionalitate - stă la baza drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, dar şi la baza îndatoririlor lor
faţă de stat şi poartă numele de cetăţenie.
Ca instituţie juridică, cetăţenia este ansamblul de norme juridice
care reglementează modul de dobândire sau de pierdere a calităţii de
cetăţean, adică raporturile sociale de cetăţenie. Cât priveşte
aprecierea cetăţeniei ca o condiţie juridică sau statut al individului
exprimată prin drepturi şi îndatoririle sale individuale, aceasta
izvorăşte din drepturile subiective garantate de stat prin Constituţie,
propriilor cetăţeni şi nu ca statut al unor indivizi.
Statutul juridic al individului este garantat atât de drepturile
subiective recunoscute şi garantate de Constituţie, cât şi de calitatea
sa de cetăţean al unui stat, în virtutea căruia el dobândeşte drepturile
respective şi îşi asumă anumite îndatoriri.
Cetăţenia acordă dreptul unei persoane fizice, membru al
populaţiei care locuieşte într-un anumit stat, să se manifeste politic,
adică să voteze şi să fie ales în organe reprezentative ale puterii sau
ale administraţiei publice, sau să ocupe înalte funcţii şi demnităţi
publice în aparatul de guvernământ.
Cetăţenia este definită ca fiind apartenenţa politică şi
juridică a unei persoane la un anumit stat.
Apartenenţa unei persoane la un anumit stat nu exprimă o
legătură unilaterală, ci una reciprocă între cele două entităţi. Nu numai
cetăţeanul este legat de stat, ci şi statul este legat de cetăţean.
Apartenenţa nu exprimă un simplu raport de subordonare a
cetăţeanului faţă de stat sau, cu alte cuvinte, un raport de dominaţie
exercitat de stat asupra unei persoane. Acest raport există, indiferent
de calitatea persoanei care locuieşte într-un anumit stat şi asupra
căreia se exercită prerogativele de comandă.
Cetăţenia română exprimă legătura principală şi statornică între
statul român şi o persoană fizică, în baza căreia aceasta participă la
diferite proceduri legale prin care se exprimă voinţa suverană a
poporului şi beneficiază de drepturile şi libertăţile fundamentale pe
care i le garantează statul, care, în acelaşi timp, îi impune anumite
îndatoriri fundamentale.

2. Natura juridică a cetăţeniei
Cetăţenia este un element, o parte componentă a capacităţii
juridice. Persoana fizică/cetăţean poate fi subiect al tuturor raporturilor
juridice de cetăţenie, adică al acelor raporturi juridice al căror conţinut
îl formează drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
Apartenenţa unei persoane la un anumit stat poate avea mai
multe cauze: naşterea, adopţiunea, repatrierea, autorizarea cererii
adresate autorităţilor statale competente de către o persoană fizică.
Izvorul juridic al cetăţeniei este fie faptul natural al naşterii,
căreia legiuitorul îi predetermină efecte juridice în ceea ce priveşte
raporturile de cetăţenie între cel născut şi stat, fie faptul juridic al
59
adopţiunii sau repatrierii unei persoane ori acordarea cetăţeniei la
cerere.

3. Principiile generale ale cetăţeniei române

Ele stabilesc cadrul juridic general de dobândire şi de exercitare
a calităţii de cetăţean român de către o persoană fizică. Decurg atât
din Constituţie cât şi din alte legi, în primul rând din Legea cetăţeniei
române.
Principiile generale ale cetăţeniei române:
• egalitatea cetăţenilor români fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, apartenenţă politică, avere sau
origine socială (art.4 alin.2 din Constituţie).
• cetăţenia se dobândeşte pe baza principiului ius sangvinis;
dobândeşte automat cetăţenia română indiferent de locul
naşterii sale, copilul ai cărui părinţi, sau numai unul dintre
ei, este cetăţean român.
• stabilirea modului de dobândire a cetăţeniei, ca şi drepturile
şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, reprezintă un
atribut inerent, exclusiv şi suveran al statului.
• cetăţenii români au de regulă o singură cetăţenie dar,
potrivit legii române, pot dobândi o a doua cetăţenie.
• căsătoria nu poate produce efecte juridice asupra cetăţeniei
soţilor iar schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce
efecte asupra cetăţeniei celuilalt soţ.
• cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a
dobândit-o prin naştere.

4. Dobândirea cetăţeniei române
Modul de dobândire a cetăţeniei se face conform principiului ius
sangvinis, iar în stabilirea cetăţeniei române a unei persoane primează
legătura de sânge a acestuia cu părinţii săi. Dacă aceştia au cetăţenia
română, automat persoana respectivă va dobândi la naştere cetăţenia
română.
Art.5 din Legea cetăţeniei române: „Copiii născuţi pe teritoriul
României din părinţi cetăţeni români, sunt cetăţeni români”. Au
calitatea de cetăţean român cei care s-au născut pe teritoriul statului
român, chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean român,
precum şi cei care s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai
unul dintre ei are cetăţenie română.
Legea cetăţeniei stabileşte şi o prezumpţie de cetăţenie română,
precizând că minorul găsit pe teritoriul statului român este cetăţean
român, dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut.
Alte moduri de dobândire a cetăţeniei române:
• adopţiunea;
• repatrierea;
60
• acordarea acesteia la cerere.

Adopţiunea

Cetăţenia română se dobândeşte de către minorul cetăţean
străin sau fără cetăţenie, dacă înfietorii săi sunt cetăţeni români, iar cel
adoptat nu a împlinit vârsta de 18 ani. Dacă numai unul dintre înfietori
este cetăţean român, cetăţenia minorului adoptat va fi hotărâtă de
comun acord, de către înfietori. Dacă aceştia nu ajung la nici o
hotărâre comună, instanţa judecătorească competentă să încuviinţeze
adopţiunea, va decide asupra cetăţeniei înfiatului, ţinându-se cont de
interesele acestuia. Legea cetăţeniei prevede că se cere şi
consimţământul minorului dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani.
Declararea nulităţii sau anularii adopţiunii

Copilul adoptat este considerat că nu a fost niciodată cetăţean
român dacă la data declarării sau anulării adopţiunii nu a împlinit
vârsta de 18 ani şi dacă are domiciliul în străinătate sau părăseşte ţara
pentru a domicilia în străinătate.

Desfacerea adopţiunii

Copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, pierde cetăţenia
română pe data desfacerii acesteia, dacă minorul domiciliază în
străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.
Persoana care a pierdut cetăţenia română o poate redobândi
prin efectul repatrierii, dacă îşi exprimă dorinţa în acest sens.
Redobândirea cetăţeniei de către unul dintre soţi nu are nici o
consecinţa asupra cetăţeniei celuilalt soţ.
Cetăţenia română se poate acorda cetăţeanului străin sau
persoanei fără cetăţenie care:
a. s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul
României, sau, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu,
domiciliază pe teritoriul statului român de cel puţin 7 ani
sau, în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român,
de cel puţin 3 ani;
b. dovedeşte prin atitudinea şi comportarea sa ataşament faţă
de statul şi poporul român;
c. a împlinit vârsta de 18 ani;
d. are asigurate mijloace legale de existen ţă;
e. este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat
în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face
nedemn de a fi cetăţean român;
f. cunoaşte limba română în suficientă măsură pentru a se
integra în viaţa socială.
Cetăţenia română se poate acorda şi persoanei care a avut
această cetăţenie şi care cere redobândirea ei, cu păstrarea
domiciliului în străinătate, dacă a împlinit vârsta de 18 ani, şi
dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa, ataşament faţă de statul
şi poporul român şi dacă este cunoscută ca având o bună purtare şi nu
61
a fost condamnată în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care o
face nedemnă de a fi cetăţean român.
Persoana majoră care redobândeşte cetăţenia română prin
repatriere, precum şi soţul acesteia, căruia cetăţenia i s-a acordat la
cerere, depune în termen de 6 luni în faţa autorităţilor române
competente, jurământul de credinţă faţă de ţară.
Acelaşi jurământ este prestat şi de cetăţeanul străin şi apatridul
cărora li s-a acordat cetăţenia română la cerere. În aceste cazuri,
calitatea de cetăţean român se dobândeşte pe data prestării
jurământului.

5. Pierderea cetăţeniei

A. Retragerea cetăţeniei

Cetăţenia română se poate retrage persoanei care:
• aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin
care vatămă interesele statului român sau lezează interesele
României;
• aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui
stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care
este în stare de război;
• a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase.
Potrivit Legii cetăţeniei române, retragerea acesteia nu produce
efecte asupra cetăţeniei soţului sau copiilor persoanei căreia i s-a
retras cetăţenia.

B. Aprobarea renunţării la cetăţenie

Legea prevede că se poate aproba renunţarea la cetăţenia
română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani şi care:
• nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală sau nu are
de exercitat o pedeapsă penală;
• nu este urmărită pentru debite de către stat, persoane fizice
sau juridice din ţară, sau având astfel de debite, le achită ori
prezintă garanţii corespunzătoare achitării lor.
Pierderea cetăţeniei prin aprobarea renunţării nu produce efecte
juridice asupra cetăţeniei soţului sau copiilor minori, dar în cazul în
care ambii părinţi obţin aprobarea renunţării la cetăţenia română, iar
copilul minor se află împreună cu ei în străinătate sau părăseşte
împreună cu ei ţara, acesta pierde cetăţenia română odată cu părinţii
săi, iar dacă ei au pierdut cetăţenia română la date diferite, minorul va
pierde cetăţenia română pe ultima dintre aceste date.
Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăseşte
ţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde
cetăţenia română pe data plecării sale din ţară. Există şi alte cazuri de
pierdere a cetăţeniei.
Copilul minor, cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin,
poate pierde cetăţenia română dacă înfietorii solicită aceasta în mod

62
expres, iar legea străină prevede dobândirea cetăţeniei înfietorului de
către cel adoptat.
În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiunii, copilul care nu
a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată
cetăţenia română.
Pierde cetăţenia română copilul găsit pe teritoriul României
dacă, până la împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiaţia faţă de
ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini.
Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit
numai faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând
necunoscut.

6. Dovada cetăţeniei române

Se face, potrivit legii cetăţeniei române, cu buletinul de
identitate, cu paşaportul sau cu certificatul constatator al acordării
cetăţeniei române.
Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu
certificatul său de naştere, însoţit de B.I. sau paşaportul oricăruia
dintre părinţii săi.
În cazul în care copilul este înscris în B.I. sau în paşaportul
unuia dintre părinţi, dovada cetăţeniei se face cu oricare dintre aceste
acte.
Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14
ani, cu certificatul de naştere.

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

Tema 1:

ORGANIZAREA PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

1. Validarea mandatelor de deputat şi de senator

Cele două Camere nou alese se întrunesc la convocarea
Preşedintelui României în cel mult 20 de zile de la alegeri. Convocarea
Camerei Deputaţilor şi Senatului se face prin decret prezidenţial.
Până la constituirea organismelor de conducere ale Camerelor
(Biroul Permanent), lucrările acestora sunt prezidate de cel mai în
vârstă deputat, respectiv senator, asistat de patru secretari desemnaţi

63
dintre cei mai tineri parlamentari, membri ai Camerei Deputaţilor şi
Senatului.
Preşedintele de vârstă plus cei patru senatori nu constituie un
organism ca atare, conducerea Camerei are un caracter provizoriu şi
un unic scop: buna desfăşurare a procedurii de validare a mandatelor.
Pentru validarea mandatelor, fiecare Cameră alege în prima sa
şedinţă o comisie din membri ai Camerei respective.
Comisia de validare îşi alege un preşedinte şi doi vicepreşedinţi
care alcătuiesc biroul acesteia, după care se organizează în grupe de
lucru compuse din trei membri, cărora le sunt repartizate dosarele
primite de la Biroul Electoral Central referitoare la alegerea deputaţilor
şi senatorilor.
Propunerile privind validarea sau invalidarea sunt prezentate
comisiei de biroul său şi de grupele de lucru în termen de cel mult trei
zile de la constituirea comisiei.
În termen de cel mult patru zile de la constituire, fiecare comisie
întocmeşte un raport în care sunt nominalizaţi parlamentarii pentru
care se propune validarea sau nevalidarea mandatelor, cu motivarea
propunerilor de invalidare. Raportul trebuie supus aprobării comisiei de
validare. Pentru aprobarea raportului este necesară majoritatea
voturilor membrilor comisiei.
Raportul comisiei de validare se prezintă Camerei Deputaţilor şi
Senatului. Validarea sau nevalidarea mandatelor se face cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi. Camerele sunt legal
constituite după validarea a două treimi din mandate. Invalidarea se
propune pentru fraudă electorală sau pentru nerespectarea condiţiilor
constituţionale şi legale privind alegerea.

2. Configuraţia politică a Camerei Deputaţilor şi Senatului

Configuraţia politică este exprimată de grupurile parlamentare,
care sunt structuri ale Camerelor. Acestea se constituie în fiecare
Cameră prin asocierea a cel puţin zece deputaţi sau şapte senatori
care au candidat în alegeri pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi
formaţiuni politice. Parlamentarii care au refuzat să facă parte din
grupul parlamentar al partidului pe lista căruia au candidat, sunt liberi
să-şi desfăşoare activitatea în afara grupurilor. Aceştia devin „deputaţi
sau senatori independenţi”.
Cu toate că organizarea deputaţilor şi senatorilor în grupuri
parlamentare nu este obligatorie, ea reprezintă o cerinţă practică.
Potrivit Constituţiei, modul de organizare în grupuri
parlamentare este stabilit autonom de către fiecare Cameră prin
regulament propriu.
Organizarea unui grup parlamentar într-o Cameră este posibilă
doar prin asocierea a cel puţin zece deputaţi, respectiv şapte senatori.
Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede în art.13 alin.4 că
deputaţii unor partide sau formaţiuni politice care nu întrunesc numărul
necesar pentru a forma un grup parlamentar, precum şi deputaţii
independenţi se pot reuni în grupuri parlamentare mixte, sau se pot
64
afilia altor grupuri parlamentare constituite potrivit regulilor generale în
materie.
Regulamentul Camerei Deputaţilor mai prevede că deputaţii care
reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale,
altele decât cea maghiară, pot constitui un singur grup parlamentar,
care nu va exprima configuraţia politică a unui partid, dar va permite
susţinerea în bloc a intereselor organizaţiilor minorităţilor naţionale
care au beneficiat de un mandat de deputat în condiţiile prevăzute de
art.62 alin.2 din Constituţie.
Părăsirea unui grup poate antrena ipotetic destrămarea
acestuia, dacă numărul deputaţilor, respectiv, al senatorilor rămaşi în
grup este mai mic de zece sau, după caz, mai mic de şapte. Părăsirea
înseamnă de fapt renunţarea de către parlamentarul în cauză la
programul partidului care l-a propus candidat în alegeri.
Regulamentele Camerei interzic formarea de grupuri
parlamentare ale unor partide care nu au obţinut mandate în urma
alegerilor.
Regulamentul Senatului, modificat prin Hotărârea Camerei
Superioare nr.5 din 17 ianuarie 2001, a păstrat interdicţia trecerii
senatorilor de la un grup parlamentar la altul.
În prima şedinţă după constituire, fiecare grup parlamentar îşi
alege un preşedinte şi, după caz, unul sau mai mulţi vicepreşedinţi.
Prerogativele grupurilor parlamentare sunt prevăzute în
regulamentele celor două Camere. Grupurile parlamentare:
a. fac propuneri în ceea ce priveşte stabilirea numărului de
deputaţi sau de senatori care vor fi desemnaţi în comisiile
de validare;
b. fac propuneri de candidaţi pentru funcţia de Preşedinte al
Camerei Deputaţilor/Senatului;
c. propun candidaţi pentru alegerea celorlalţi membri ai
birourilor permanente, în limita locurilor rezervate;
d. propun membrii comisiilor parlamentare;
e. pot prezenta în faţa Camerei poziţia grupului faţă de ordinea
de zi;
f. prezintă amendamente motivate în scris la proiectele de
lege şi propunerile legislative supuse spre dezbatere (doar
grupurile parlamentare din Camera Deputaţilor);
g. pot cere Preşedintelui Camerei Deputaţilor/Senatului să
verifice respectarea cvorumului;
h. pot propune ce modalitate de vot să fie folosită, în afară de
cazul în care prin regulament se stabileşte o anumită
procedură de vot (doar grupurile parla-mentare din Camera
Deputaţilor);
i. pot cere ca anumite şedinţe ale Camerei să fie secrete
(doar grupurile parlamentare din Camera Deputa ţilor).

3. Alegerea Birourilor Permanente

Preşedintele de vârstă, împreună cu cei patru secretari
desemnaţi din rândul celor mai tineri parlamentari, vor asigura
65
conducerea Camerei până la alegerea Biroului Permanent, interval în
care regulamentele Camerelor interzic dezbaterile parlamentare, cu
excepţia celor ce privesc validarea mandatelor de deputat, şi, respectiv
senator.
După constituirea legală a Camerei Deputaţilor şi a Senatului,
acestea aleg Biroul Permanent – organism de conducere al celor două
corpuri legislative.
Birourile Permanente sunt organisme interne de conducere ale
Camerelor. Trăsăturile distinctive ale Birourilor Permanente sunt
următoare:
a. au caracter colegial, întrucât sunt constituite din preşedinte,
vicepreşedinţi, secretari şi chestori;
b. sunt organe alese;
c. respectă configuraţia politică a Camerei respective, fiind
constituite prin negocieri între grupurile parlamentare;
d. sunt organe interne de conducere a Camerelor.

Preşedinţii Camerelor sunt şi preşedinţii Birourilor Permanente.
Constituţia României prevede în art.64 alin.2 că aceştia se aleg pe
durata mandatului Camerelor.
Preşedintele Senatului are, potrivit Constituţiei, atribuţii exprese
ce îi revin în această calitate. Astfel, Preşedintele Senatului sau
Preşedintele Camerei Deputaţilor asigură, în ordine, interimatul funcţiei
de Preşedinte al României (art.98 alin.1 din Constituţia României).
Preşedinţii celor două Camere sesizează Curtea Constituţională în
condiţiile prevăzute de art.146 lit.a, b şi c din Constituţie.
Ei sunt aleşi pe durata mandatului Parlamentului, prin vot secret,
cu buletinele de vot, pe care sunt înscrise numele şi prenumele tuturor
candidaţilor propuşi de grupurile parla-mentare. Fiecare grup face o
singură propunere.
Dacă nici un candidat nu a întrunit, după două tururi, votul
membrilor Camerei respective, se organizează noi tururi de scrutin, în
urma cărora va fi declarat Preşedintele Camerei Deputaţilor/Senatului
candidatul care a obţinut majoritatea voturilor deputaţilor prezenţi.
Din momentul alegerii preşedintelui Camerei, activitatea
preşedintelui de vârstă încetează.
Lista candidaţilor propuşi la Camera Deputaţilor pentru cele 12
locuri de vicepreşedinţi, chestori şi secretari, se supune în întregime
votului Camerei şi se aprobă cu majoritatea voturilor deputaţilor.
Dacă această majoritate nu se realizează, se organizează un
nou tur de scrutin, în care lista este aprobată cu majoritatea voturilor
deputaţilor. Votul este secret şi se exprimă prin bile la Camera
Deputaţilor şi cu buletine de vot la Senat.
Potrivit Regulamentului Senatului, propunerile de candidaţi
făcute de preşedinţii grupurilor parlamentare se înaintează
Preşedintelui Senatului, care le supune votului plenului acestui corp
legislativ. La primul tur de scrutin este declarat ales candidatul care a
obţinut votul majorităţii senatorilor. Dacă un candidat nu a obţinut
66
numărul de voturi necesar, grupul parlamentar în cauză va face o altă
propunere, care se supune aceloraşi proceduri de vot.
Preşedinţii Camerelor se aleg pentru întreg mandatul
Parlamentului, ceilalţi membri ai Birourilor Permanente se aleg la
începutul fiecărei sesiuni ordinare a Camerei respective.
La Camera Deputaţilor pot cere revocarea: grupul parlamentar
care a propus deputatul a cărei revocare se solicită sau cel puţin o
treime din numărul deputaţilor provenind din minimum trei grupuri
parlamentare.
La Senat, poate cere revocarea grupul parlamentar căruia îi
aparţine senatorul respectiv. Potrivit principiului simetriei, se impune
ca revocarea să fie supusă aceluiaşi mod de vot folosit pentru alegerea
în Biroul Permanent (se utilizează votul cu bile).

4. Comisiile parlamentare

Rolul principal al corpurilor legiuitoare este de a delibera asupra
problemelor ce le sunt supuse spre adoptare ori spre deliberare. Este
necesară efectuarea prealabilă a unor lucrări pregătitoare de către
organele specializate, care constă în examinarea iniţiativelor, a
amendamentelor propuse etc.
Caracteristica comună tuturor comisiilor parlamentare, indiferent
de statutul sau de regimul politic al acestora, constă în faptul că
comisiile sunt organe de lucru ale Camerelor, înfiinţate cu scopul de a
îndeplini însărcinările care le sunt înaintate de acestea.
Camera Deputaţilor şi Senatul îşi constituie comisii permanente
şi pot institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Cele două
Camere îşi mai pot constitui comisii de mediere sau alte comisii
comune.

A. Natura juridică a comisiilor parlamentare

Cu toate că acestea sunt organe de lucru ale Camerei şi sunt
compuse din deputaţi şi senatori, potrivit configuraţiei politice a fiecărei
Camere, comisiile nu sunt organisme politice, ele sunt organe care
contribuie direct la exercitarea puterii.
Calitatea de organism politic este deţinută doar de Camerele
legislative. Comisiile parlamentare nu au o capacitate juridică. Aceasta
este conferită de Constituţie fiecărei Camere. Comisiile îşi adoptă
propriul regulament de organizare şi de funcţionare.
În literatura de specialitate, comisiile parlamentare sunt definite
ca „forme organizatorice prin care deputaţii participă la pregătirea
lucrărilor”, „organisme de lucru proprii având sarcini de lucru şi de
control”, „organisme interne” ale Camerelor.
Toţi autorii consideră comisiile parlamentare ca
organisme/structuri interne ale Camerelor care au ca sarcină
examinarea prealabilă a unor probleme transmise Camerelor spre
examinare şi aprobare.

67
Clasificări:
1. din punct de vedere al perioadei pentru care sunt înfiinţate
distingem comisii:
- permanente;
- temporare.
2. din punct de vedere al competenţei care le este conferită
distingem comisii:
- cu o competenţă generală într-un anumit domeniu de
activitate;
- comisii înfiinţate ad hoc, adică doar pentru examinarea
unei anumite probleme.

B. Comisiile permanente

Art.64 alin.4 din Constituţie prevede că fiecare Cameră îşi
constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau
alte comisii speciale. De asemenea, cele două Camere îşi pot constitui
comisii comune.
Pentru înfiinţarea comisiilor permanente se foloseşte termenul
de „constituire” iar pentru înfiinţarea comisiilor de anchetă sau a altor
comisii speciale termenul de „instituire” (precum şi la comisiile
comune).
La Camera Deputaţilor comisiile permanente sunt formate dintr-
un număr de 13-40 de deputaţi. Un deputat face parte obligatoriu dintr-
o singură comisie permanentă, cu excepţia membrilor Biroului
Permanent, care sunt scutiţi de această îndatorire regulamentară.
Pe durata mandatului, orice deputat sau senator îşi poate
schimba opţiunea pentru o anumită comisie permanentă în favoarea
alteia. Calitatea de membru al comisiei poate înceta la propunerea
grupului parlamentar din care face parte deputatul sau senatorul
respectiv. În acest caz, grupul parlamentar poate propune un alt
deputat, respectiv, alt senator, pentru a fi ales ca membru al comisiei.
Comisiile permanente se constituie pe domenii de activitate care
corespund, în limite relative, specializării ministerelor.
În cazul când un grup parlamentar îşi modifică compo-nenţa sau
încetează să mai existe, Camera interesată poate hotărî asupra
rămânerii în comisie a reprezentantului grupului iniţial.
Rolul comisiilor permanente constă în examinarea proiectelor de
legi, propunerilor legislative şi amendamentelor, în vederea elaborării
raporturilor sau avizelor. Comisiile dezbat şi hotărăsc asupra altor
probleme trimise de Biroul Permanent; pot efectua anchete
parlamentare cu încuviinţarea Camerei.
Comisia permanentă sesizată în fond întocmeşte un raport
asupra celor hotărâte în comisie, în care se va face referire la avizele
celorlalte comisii care au examinat proiectul sau propunerea, la
amendamentele prezentate şi la avizul Consiliului Legislativ. Raportul
va cuprinde propuneri motivate privind admiterea, fără modificare, a
actului examinat, respingerea acestuia sau admiterea lui cu modificări
68
şi se înaintează Biroului Permanent pentru a fi înscris pe ordinea de zi
a Camerei respective.
Orice Comisie Permanentă poate porni o anchetă, în cadrul
competenţei sale, cu încuviinţarea Camerei respective, privitoare la
activitatea desfăşurată de Guvern sau de administraţia publică.

C. Comisiile speciale

Camera Deputaţilor şi Senatul pot institui comisii speciale pentru
avizarea unor Acte legislative complexe, pentru elaborarea unor
propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în hotărâri de
înfiinţare a comisiei. Propunerea legislativă astfel elaborată nu se mai
supune examinării altor comisii.
Competenţa de a propune membrii comisiei speciale şi a biroului
acestuia revine Biroului Permanent al Camerei respective.
Prin hotărârea Camerei se va stabili şi termenul până la care va
fi depus raportul comisiei.
Comisiile speciale au acelaşi statut ca şi comisiile permanente.
Membrii comisiilor speciale îşi păstrează şi calitatea de membri ai
comisiilor permanente.
În doctrina de specialitate, se consideră că ceea ce conferă
caracterul de comisie comună unei comisii parlamentare este
apartenenţa membrilor săi la cele două corpuri legislative: Camera
Deputaţilor şi Senatului.

D. Comisiile de anchetă

Anchetele parlamentare reprezintă un mijloc de realizare a
controlului parlamentar. Astfel, la cererea unei treimi din membrii săi,
Camera Deputaţilor şi Senatul vor putea hotărî înfiinţarea unei comisii
de anchetă.
Anumiţi demnitari şi funcţionari publici nu pot fi controlaţi prin
comisiile de anchetă şi nu pot fi audiaţi de acestea (magistraţii).
Persoanele invitate pentru audiere vor fi înştiinţate despre
aceasta cu cel puţin 5 zile înainte.

În Parlamentul României, citarea unui cetăţean în faţa comisiei
parlamentare, ca martor sau în orice calitate, contravine drepturilor
constituţionale privind libertăţile cetăţeneşti. Comisiile pot, însă, să
invite anumite persoane pentru a da relaţii în legătură cu obiectul
anchetei.
Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări, în vederea
aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unor experţi, comisia de
anchetă dispune efectuarea unor expertize. În acest caz, preşedintele
comisiei atrage atenţia persoanei audiate că are obligaţia de a nu
ascunde nimic din ceea ce ştie şi că nerespectarea acestei obligaţii
atrage după sine răspunderea legală.
Camera Deputaţilor şi Senatul pot hotărî exercitarea atribuţiilor
de control ale Parlamentului, constituirea unor comisii comune de
69
anchetă, în contextul dezbaterii cererii de punere sub acuzare a
Preşedintelui României.

Tema 2:

FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI

1. Legislatura Parlamentului

Potrivit art.63 alin.1 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi
Senatul sunt alese pentru un mandat de patru ani.
Durata mandatului echivaleaz ă cu legislatura Camerelor.
În timpul vacanţelor parlamentare, deşi Camerele nu desfăşoară
activitate deliberativă, Birourile Permanente rămân în funcţiune. În
această perioadă pot lucra şi comisiile permanente, precum şi comisiile
speciale, cu aprobarea Birourilor permanente.
Momentul de început al legislaturii rezultă din art.63 alin.3 din
Constituţie, care prevede că Parlamentul nou ales se întruneşte, la
convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.
Legislatura Camerei Deputaţilor şi a Senatului începe pe data
întrunirii legale a noilor Camere.
Termenul limită al mandatului este de 4 ani şi se prelungeşte
până la întrunirea legală a noului Parlament.
Înainte de expirare, mandatul Parlamentului poate înceta
datorita dizolvării acestuia, în condiţiile prevăzute de art.89 alin.1 din
Constituţie. Într-o astfel de situaţie, deşi Parlamentul este dizolvat,
legislatura fiind încheiată, mandatul se va prelungi până la întrunirea
legală a celor două nou alese Camere.
Prelungirea mandatului Parlamentului se justifică prin cerinţa
asigurării colaborării permanente a celor trei puteri.
La data încetării mandatului, îşi vor înceta activitatea toate
structurile organizatorice constituite în vechiul Parlament, adică
preşedinţii Camerelor, grupurile parlamentare şi comisiile.
Pentru asigurarea continuităţii procesului legislativ, Constituţia
prevede în art.63 alin.5 că proiectele de legi sau propunerile legislative
înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă
procedura în noul Parlament.

2. Sesiunile Camerei Deputaţilor şi Senatului

În cadrul unei legislaturi, Camera Deputaţilor şi Senatul îşi
desfăşoară activitatea în sesiuni. Acestea sunt forme organizatorice în
care cele două Camere îşi exercită funcţia de deliberare asupra
problemelor care sunt supuse spre adoptare.
În sistemul nostru constituţional, sesiunile pot fi ordinare şi
extraordinare. Parlamentul României se mai convoacă de drept sau
obligatoriu, potrivit dispoziţiilor prevăzute expres în Constituţie.

70
Convocarea Parlamentului în sesiuni extraordinare este egală cu
întreruperea vacanţei parlamentare dintre două sesiuni ordinare pentru
motive foarte importante sau excepţionale.
Sesiunile ordinare reprezintă regula, iar cele extraordinare
excepţia.
Convocarea de drept a Parlamentului este motivată de cauze
ieşite din comun, de o gravitate excepţională, când manifestarea
voinţei suverane a poporului, prin intermediul Parlamentului, se impune
de urgenţă pentru soluţionarea unor probleme de interes naţional.

A. Sesiunile ordinare

Potrivit art.66 alin.1 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi
Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima începe în
luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a doua începe
în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.
Actul de convocare a Parlamentului în sesiune ordinară este un
act procedural, formal. Neexercitarea dreptului, dar şi a obligaţiilor
legale de convocare, nu poate să atragă după sine prorogarea de facto
a vacanţei parlamentare.
În absenţa Preşedintelui Camerei sau în cazul indisponibilităţii
sale, oricare dintre vicepreşedinţi are dreptul regulamentar să
convoace Camera.
În cadrul fiecărei sesiuni ordinare, activitatea Camerelor
legislative se desfăşoară potrivit unei ordini de zi şi a unui program de
lucru stabilite săptămânal. La Camera Deputaţilor proiectul ordinii de zi
şi proiectul programului de lucru se întocmesc în Biroul Permanent.
Proiectele de lege şi propunerile legislative se înscriu în proiectul
ordinii de zi în termen de cel mult 7 zile de la primirea de către Biroul
Permanent a raportului comisiei sesizate în fond. Atât proiectul ordinii
de zi, cât şi cel al programului de lucru, se aprobă în Comitetul ordinii
de zi până la sfârşitul fiecărei săptămâni de lucru a Camerei. Ordinea
de zi şi programul de lucru pot fi modificate cu aprobarea aceluiaşi
organ, la cererea Biroului Permanent, în cazuri speciale.
La Senat, programul ordinii de zi şi al programului de activitate
al Camerei respective se întocmesc de Biroul Permanent al acesteia şi
se aprobă de Senat cu votul majorităţii senatorilor prezenţi.

B. Sesiunea extraordinară

Potrivit art.66 alin.2 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi
Senatul se întrunesc în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui
României, a Biroului Permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin unei
treimi din numărul deputaţilor sau senatorilor.
În cererea de convocare a sesiunii extraordinare se va menţiona
în mod obligatoriu ordinea de zi şi perioada de desfăşurare a sesiunii.
Nerespectarea acestor două condiţii de formă atrage neluarea în
considerare a cererii de către Preşedinte. Regulamentul conferă astfel
Preşedintelui putere absolută de decizie. Simpla formulare a cererii
71
obligă pe Preşedintele Camerei respective să convoace Camera în
sesiune extraordinară.
Ordinea de zi a sesiunii extraordinare trebuie să fie aprobată de
Cameră, neaprobarea ordinii împiedicând ţinerea sesiunii. Pentru
aprobarea sesiunii extraordinare este necesară majoritatea voturilor
deputaţilor şi senatorilor prezenţi la şedinţă.
Potrivit principiului autonomiei funcţionale a fiecărei Camere,
convocarea în sesiune extraordinară a uneia dintre ele nu atrage formal
şi automat şi convocarea celeilalte, deşi logica constituţională prevede
că cele două Camere nu pot exercita activitatea legislativă decât
împreună. Practica parlamentară indică convocarea separată în
sesiune extraordinară a celor două Camere.
Este posibilă însă şi convocarea în sesiune extraordinară doar a
unei singure Camere, cu condiţia ca ordinea de zi să nu cuprindă
proiecte legislative care necesită concursul celeilalte Camere.
În aceea ce priveşte sesiunea extraordinară, aceasta se
desfăşoară fără întrerupere în limitele de timp fixate în art.66 alin.1 din
Constituţie, temeiul legal al funcţionarii sale fiind Constituţia.
Principiul continuităţii activităţii legislative şi de control
parlamentar presupune logic caracterul neîntrerupt al sesiunilor. În
cazul întrunirilor de drept, încetarea situaţiei care a impus convocarea
Parlamentului are ca efect încheierea sesiunii.

C. Convocarea Parlamentului de drept

Convocarea de drept se face în cazurile limitative şi expres
prevăzute de Constituţie: art.92 alin.3 şi art.93 alin.2.
Un caz de «convocare obligatorie» este reglementarea dată de
art.115 alin.4 : în cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta
ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare numai după depunerea
lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se află în
sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu.
Una dintre deosebirile esenţiale între sesiunile extraordinare şi
întrunirile de drept ale Parlamentului constă în faptul că aceasta din
urmă nu necesită exprimarea unui act de voinţă în sensul iniţiativei de
convocare şi nici alte condiţii procedurale: stabilirea unei ordini de zi şi
a perioadei sesiunii.

3. Şedinţele Camerei Deputaţilor şi Senatului

În perioada de timp rezervată sesiunilor, ca şi în cea a
întrunirilor de drept sau obligatorii a Parlamentului, Camera Deputaţilor
şi Senatul îşi desfăşoară activitatea în şedinţe de plen şi în şedinţe
comune.
Şedinţa este forma organizatorică în care Senatul şi Camera
Deputaţilor dezbat în plen proiectele de lege şi propunerile legislative,
precum şi alte probleme înscrise pe ordinea de zi.
Constituţia prevede că Senatul şi Camera Deputaţilor adoptă în
mod valabil legi, hotărâri şi moţiuni în prezenţa majorităţii membrilor
72
acestora. Această dispoziţie fixează cvorumul legal de şedinţă. Dacă
cvorumul nu este întrunit, Camera Deputaţilor şi Senatul nu pot adopta
în mod valabil actele menţionate.
Cvorumul legal nu trebuie confundat cu majoritatea de voturi
cerută pentru adoptarea legilor şi a celorlalte acte supuse
Parlamentului sau Camerelor spre adoptare.
Cvorumul legal reprezintă numărul minim de deputaţi, respectiv
senatori, a căror prezenţă este absolut necesară în şedinţele Camerei
Deputaţilor şi Senatului pentru ca acestea să adopte în mod valabil
cele 3 categorii de acte prevăzute de art.67 din Constituţie.
Art.67 din Constituţie stabileşte o regulă generală, care este
reluată de Regulamentele Senatului şi Camerei Deputaţilor şi la alte
acte şi probleme asupra cărora deliberează.
În timpul şedinţelor, liderii grupurilor parlamentare pot cere
Preşedintelui Camerei verificarea cvorumului legal, dar numai la
şedinţele de vot final.
În ceea ce priveşte decizia de suspendare a lucrărilor Camerei,
dacă în urma verificării cvorumului se constată că acesta nu este
întrunit, Preşedintele este obligat să recurgă la ea pentru a nu încălca
art.67 din Constituţie. În cazul în care cvorumul legal nu este întrunit,
cei doi Preşedinţi suspendă şedinţa şi anunţă ziua şi ora la care
lucrările Camerei respective vor fi reluate.
Atât şedinţele separate ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, cât
şi şedinţele comune ale acestora sunt, de regulă, secrete.
Regulamentele prevăd că la cererea preşedintelui sau a unui grup
parlamentar (la Senat, cel puţin 20 de senatori) se hotărăşte cu votul
majorităţii parlamentarilor prezenţi ca anumite şedinţe să fie secrete.
Regulamentele permit ca la şedinţele publice să participe
diplomaţi, reprezentanţi ai presei, radioului şi televiziunii şi alţi invitaţi,
pe baza acreditării sau a invitaţiei emise de secretarii generali ai celor
două Camere, în condiţiile stabilite de Birourile Permanente şi în limita
locurilor disponibile.
Membrii Guvernului au acces la lucrările Camerelor, iar dacă li
se solicită participarea, prezenţa lor este obligatorie.
Proiectul ordinii de zi poate cuprinde proiecte de legi, propuneri
legislative, proiecte de hotărâri şi, după caz, întrebări, interpelări,
petiţii sau alte probleme propuse de Guvern, de Biroul Permanent ori
deputaţi/senatori.
Ordinea de zi poate fi modificată numai la cererea Biroului
Permanent, a unui grup parlamentar sau a unei comisii senatoriale
pentru motive bine întemeiate şi urgente, iar la Camera Deputaţilor, la
cererea Biroului Permanent, în cazuri excepţionale, cu aprobarea
Comitetului ordinii de zi.
Dacă regula o constituie şedinţele separate, ca efect al
bicameralismului, şedinţele comune sunt excepţii de la regulă. Art.65
alin.2 din Constituţie stabileşte câteva situaţii când, în mod obligatoriu,
Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în şedinţă comună.
Constituţia, face în acest sens trimitere la:
73
1. primirea mesajului Preşedintelui României;
2. aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor
sociale de stat;
3. declararea mobilizării generale sau parţiale;
4. declararea stării de război;
5. suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
6. examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării;
7. numirea, la propunerea Preşedintelui României, a
directorului Serviciului Român de Informaţii şi exercitarea
controlului asupra acestui serviciu, s.a.
Alte situaţii când cele două Camere se întrunesc în şedinţă
comună sunt prevăzute în Regulamentul şedinţelor comune ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Proiectul ordinii de zi a şedinţelor comune se adoptă de către
cele două Birouri Permanente, care se convoacă pentru acest scop de
preşedinţii acestora. Birourile Permanente stabilesc data şi locul de
desfăşurare a şedinţelor comune şi asigură buna desfăşurare a
şedinţelor comune.
Lucrările şedinţelor comune sunt conduse alternativ de
Preşedintele Camerei Deputaţilor şi de Preşedintele Senatului asistaţi
de doi secretari, câte unul la fiecare Cameră.

Tema 3:

FUNCŢIILE PARLAMENTULUI

Consideraţii generale privind funcţiile parlamentului

Orice parlament are în principal funcţia de legiferare (adoptarea
legilor) şi funcţia de control parlamentar exercitat asupra puterii
executive. Potrivit art.61 alin.1 din Constituţie Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare
a ţării, calitate în care forul legislativ deţine prerogativa de a legifera şi
de a exercita un control politic asupra autorităţilor executive.
În doctrina modernă se consideră că Parlamentul are o funcţie
deliberativă, constând în adoptarea unei poziţii sau a unei decizii
asupra problemei ce a făcut obiectul deliberării parlamentare.
Funcţiile legislativă şi de control reprezintă componente ale
funcţiei deliberative. Funcţia deliberativă acoperă orice activitate a
Parlamentului.

1. Funcţia legislativă
Prin funcţie legislativă se înţelege împuternicirea acordată
Parlamentului de a adopta legi. Funcţia legislativă se rezumă exclusiv
la votarea legilor.

74
A. Domeniul legii
• Practic, Parlamentul poate legifera în orice domeniu al vieţii
sociale;
• Constituţia se referă doar la domeniul de reglementare pentru:
legile constituţionale, legile organice, legile ordinare (art.73);
• Parlamentul colaborează în exercitarea funcţiei sale
legislative cu:
- Guvernul;
- cetăţenii cu drept de vot (art.74 alin.1 din Constituţie);
- Preşedintele României (art.150 alin.1 din Constituţie).
• Guvernul este competent să adopte hotărâri în executarea
legilor (art.108 alin.1 din Constituţie), deci se rezervă un
domeniu de reglementare juridică a anumitor relaţii sociale în
beneficiul Guvernului;
• Parlamentul poate, în principiu, să adopte şi norme juridice de
aplicare, de executare, dar în practică acest domeniu este
rezervat Guvernului;
• Constituţia invocă anumite relaţii sociale rezervate exclusiv
legii (art.71, art.105 alin.2, art.109 alin.3, art.117 alin.3).
B. Etapele procedurii legislative:
ƒ iniţiativa legislativă;
ƒ examinarea proiectului de lege în comisii permanente;
ƒ dezbaterea proiectului de lege în plen;
ƒ votarea proiectului de lege;
ƒ medierea;
ƒ promulgarea.

Parcurgerea acestor etape, cu excepţia medierii, este obigatorie.
Iniţiativa legislativă (art.74 din Constituţie) aparţine:
ƒ Guvernului;
ƒ deputaţilor şi senatorilor;
ƒ unui număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot
(art.74 alin.1 din Constituţie).
În forma sa revizuită în 2003, Constituţia prevede în art.75 o
competenţă funcţională distinctă pentru fiecare Cameră legislativă, în
funcţie de domeniul de reglementare al proiectului de lege sau al
propunerii legislative. Astfel, fiecare Cameră este considerată ca primă
Cameră sesizată pentru anumite iniţiative legislative, cealaltă fiind for
legislativ de decizie finală.
Constituţia prevede, în acest sens, că se supun spre dezbatere
şi adoptare Camerei Deputaţilor ca primă Cameră sesizată proiectele
de lege şi propunerile legislative menţionate expres în art.75 alin.1.
Pentru toate celelalte iniţiative legislative, Senatul este primă Cameră
sesizată.
Prima Cameră sesizată - Camera Deputaţilor sau, după caz,
Senatul - trebuie să se pronunţe asupra iniţiativei legislative în termen
de 45 de zile sau de 60 de zile, pentru coduri şi legi de complexitate
75
deosebită. Dacă se depăşeşte acest termen, proiectele de lege sau
propunerile legislative se consideră că au fost adoptate. Termenul de
45 sau, respectiv, de 60 de zile se calculează pe zile lucrătoare,
întrerupându-se pe perioada vacanţei parlamentare.
Examinarea proiectului în comisia permanentă sesizată în fond
se finalizează prin adoptarea de către comisie a unui raport, în care se
propune, după caz, admiterea, respingerea sau acceptarea proiectului
cu modificări.
Dezbaterea în plenul Camerei se face în două faze:
ƒ dezbaterea generală (sunt anunţate principiile de bază ale
reglementării şi se exprimă poziţia politică a fiecărui grup
parlamentar faţă de proiect);
ƒ dezbaterea pe articole, cu modificările propuse în raportul
comisiei permanente sesizate în fond.
Votarea proiectului potrivit Regulamentelor parlamentare:
ƒ votul este personal;
ƒ votul poate fi deschis sau secret.
Votul deschis se exprimă prin ridicarea mâinii prin apel nominal
sau prin mijloace electronice. Votul secret se exprimă prin buletine de
vot, prin bile, prin mijloace electronice.
Dacă Camerele legislative adoptă acelaşi proiect de lege în
redactări diferite, se declanşează procedura de mediere pentru
eliminarea divergenţelor de redactare. Procedura de mediere se
iniţiază de comun acord cu preşedinţii celor două Camere şi se
derulează prin intermediul unei comisii parlamentare mixte.
Această procedură se aplică doar în privinţa proiectelor de lege
înaintate Parlamentului spre adoptare înainte de revizuirea Constituţiei
în 2003.
Promulgarea este actul prin care Preşedintele României
autentifică şi învesteşte legea adoptată de Parlament cu formulă
executorie şi dispune publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
Termenul de promulgare este de 20 de zile de la primirea legii.
Preşedintele României are dreptul să ceară Parlamentului, o singură
dată, reexaminarea legii sau să sesizeze Curtea Constituţională.
În cadrul reexaminării, legea se supune unei noi votări, cu
respectarea art.76. Dacă legea este adoptată din nou, termenul de
promulgare este de 10 zile de la reprimirea legii.
Odată promulgată, legea se publică în Monitorul Oficial al
României şi intră în vigoare la 3 zile de la publicare sau la data
prevăzută în textul ei.

2. Funcţia de informare
Prin intermediul funcţiei de informare, Camera Deputaţilor şi
Senatul, comisiile parlamentare, precum şi parlamentarii solicită şi

76
primesc datele, informaţiile şi documentele necesare luării deciziilor, în
concordanţă cu prerogativele lor constitu-ţionale şi regulamentare.
Sediul materiei: art.111 alin.1 din Constituţie; art.170-172 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor; art.161-163 din Regulamentul
Senatului.
Art.111 alin.1 din Constituţie circumscrie funcţia de informare la
controlul parlamentar. Regulamentele Camerelor stabilesc o sferă mai
largă a funcţiei de informare: dreptul deputaţilor şi senatorilor de a
obţine “informaţiile necesare desfăşurării activităţii lor din partea
organelor administraţiei publice”.
Această funcţie constă în culegerea, selectarea şi prelucrarea
de informaţii, date, documente necesare înfăptuirii de către Camere şi
parlamentari a prerogativelor lor constituţionale şi regulamentare.
Forma de realizare: petiţii adresate de cetăţeni sau de
organizaţii sociale; solicitarea de informaţii de către Camere şi comisii
parlamentare, întrebări şi interpelări adresate membrilor Guvernului;
activitatea desfăşurată în comisii de anchetă; invitarea la şedinţele
comisiilor a unor specialişti; prezentarea de către unele autorităţi
publice a unor rapoarte privind propria activitate (Avocatul Poporului,
Curtea de Conturi).

Titularii dreptului de a solicita informaţii:
ƒ Camerele şi comisiile, în ceea ce priveşte informaţii necesare
controlului parlamentar; cererea se adresează guvernului şi
celorlalte organe ale administraţiei publice;
ƒ deputaţii şi senatorii, prin cererea adresată preşedintelui Camerei
respective sau preşedintelui comisiei din care fac parte;
cererea se adresează organelor administraţiei publice.

Deputaţii şi senatorii nu au dreptul să ceară personal date şi
informaţii.
În cazul în care o propunere legislativă implică modificarea
prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de
stat, solicitarea informării Guvernului este obligatorie (art.110 alin.1 din
Constituţie).

3. Funcţia de control parlamentar
A. Consideraţii generale:
ƒ Fundament teoretic: principiul separaţiei puterilor;
ƒ Suport constituţional: art.61 alin.1 din Constituţie;
ƒ Controlul este specializat la anumite domenii sau restrâns la
anumite obiective;
ƒ Instanţele judecătoreşti nu pot fi supuse controlului datorită
statutului special al magistraţilor (inamovibilitate şi
independenţă);
ƒ Sancţiunile sunt politice. Constituţia prevede expres
sancţiunile ce pot fi aplicate.

77
B. Formele controlului parlamentar:
a) aprobarea de către Parlament sau încuviinţarea unor acte ale
Executivului;
b) acordarea şi retragerea încrederii Guvernului;
c) întrebările şi interpelările adresate membrilor Guver-nului,
moţiunile simple;
d) anchetele parlamentare;
e) angajarea răspunderii Guvernului din proprie iniţiativă;
f) suspendarea din funcţie a Preşedintelui României;
g) punerea sub acuzare a Preşedintelui României;
h) urmărirea penală a membrilor Guvernului.
1. Aprobarea de către Parlament
a unor acte ale Executivului
Aprobarea poate fi prealabilă sau ulterioară. În toate cazurile
aprobarea este o condiţie a legalităţii actului în sine.
Cazuri:
a) art.92 alin.2 din Constituţie (aprobarea prealabilă);
b) mobilizarea generală sau parţială a forţelor armate în cazuri
excepţionale – art.92 alin.2 din Constituţie (aprobarea
ulterioară);
c) aprobarea măsurilor luate de şeful statului pentru respingerea
unei agresiuni, art.92 alin.3 din Constitu ţie (aprobarea
ulterioară);
d) încuviinţarea instituirii stării de asediu sau stării de urgenţă
(art.93 alin.1 din Constituţie);
e) abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe;
f) consultarea pealabilă a Parlamentului de către Preşedintele
României în cazul în care acesta intenţionează să consulte
poporul prin referendum (art.90 din Constitu ţie);
g) consultarea prealabilă a preşedinţilor Camerelor legislative şi
a liderilor grupurilor parlamentare în privinţa dizolvării
Parlamentului.

În cazurile de la lit.a)-f) Parlamentul deliberează şi decide prin
vot. În cazurile de la lit.f) şi g) punctul de vedere al Parlamentului,
respectiv al preşedinţilor Camerelor şi al liderilor grupurilor
parlamentare, este pur consultativ.
2. Acordarea şi retragerea încrederii Guvernului
Programul de guvernare şi lista membrilor Guvernului se
prezintă de candidatul la funcţia de prim-ministru, desemnat de
Preşedintele României.
Programul de guvernare şi lista membrilor Guvernului sunt puse
în dezbaterea Camerelor în şedinţă comună, dar nu pot fi modificate.
Acceptarea programului şi a listei se face cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor.

78
Regragerea încrederii se face prin adoptarea unei moţiuni de
cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Dacă moţiunea
de cenzură este adoptată, Guvernul este demis.
3. Întrebări şi interpelări (art.112 alin.1 din Constituţie,
art.155-169 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art.153-160 din
Regulamentul Senatului)
Întrebările la Camera Deputaţilor pot fi: orale şi scrise.
Întrebările sunt adresate de orice deputat sau senator. Interpelările se
adresează de deputaţi sau senatori; în Camera Deputaţilor interpelările
pot fi făcute şi de grupurile parlamentare.
Camerele pot adopta o moţiune cu privire la problema ce a făcut
obiectul interpelării. Moţiunea are exclusiv un caracter politic.
4. Anchetele parlamentare (art.63 alin.4 din Constituţie şi
regulamenele Camerelor)
Comisiile de anchetă pot fi înfiinţate de fiecare Cameră, la
cererea unei 1/3 din numărul membrilor acestora. Cererea trebuie
aprobată cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Se pot înfiinţa comisii
de anchetă comune.
5. Angajarea răspunderii guvernului din proprie iniţiativă
(art.114 din Constituţie)
Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei
Deputaţilor şi Senatului reunite în şedinţă comună asupra:
a) unui program;
b) unei declaraţii de politică generală;
c) unui proiect de lege.
În timpul dezbaterilor poate fi iniţiată o moţiune de cenzură.
Dacă moţiunea de cenzură este votată de majoritatea deputaţilor şi
senatorilor, Guvernul este demis.
Dacă nu se iniţiază moţiunea de cenzură, sau dacă aceasta nu
se adoptă, programul, declaraţia de politică generală sau proiectul de
lege se consideră aprobate de Parlament.
6. Suspendarea din funcţie a Preşedintelui României (art.95
din Constituţie)
Este o formă de răspundere politică a şefului statului.
Suspendarea poate fi iniţiată de 1/3 din numărul deputaţilor şi
senatorilor. Motivul suspendării: săvârşirea unor fapte grave, prin care
încalcă grav prevederile Constituţiei. Se adoptă în şedinţă comună a
Camerelor, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Suspendarea
este urmată obligatoriu de organizarea unui referendum pentru
demiterea Preşedintelui României.
7. Punerea sub acuzare a Preşedintelui României (art.96 din
Constituţie)
ƒ Iniţiator: majoritatea deputaţilor şi senatorilor.
ƒ Motiv: înaltă trădare. Constituţia nu precizează conţinutul
faptelor de înaltă trădare.
79
ƒ Decizia se adoptă cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor şi
senatorilor.
ƒ Competenţa de judecată: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
ƒ Preşedintele este demis de drept în caz de condamnare.
8. Solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului
(art.109 alin.2 şi 3 din Constituţie)
ƒ Iniţiator: Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele
României.
ƒ Cazurile de răspundere şi pedepsele sunt stabilite în Legea
pentru responsabilitatea ministerială.
ƒ Este o condiţie constituţională ca faptele imputabile să fie
săvârşite în exerciţiul funcţiei ministeriale.
ƒ Competenţa de judecată revine Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
ƒ Miniştrii pot răspunde penal, potrivit dreptului comun, dacă
comit infracţiuni fără legătură cu funcţia de membru al
Guvernului.
4. Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire a
unor autorităţi publice
Atribuţiile Parlamentului subsumate acestei funcţii sunt
prevăzute expres în Constituţie sau în legi speciale. Deoarece
Parlamentul României are o structură bicamerală, această funcţie va fi
înfăptuită de cele două Camere reunite în şedinţă comună.
Potrivit Constituţiei, Parlamentul:
a) acordă votul de încredere Guvernului;
b) numeşte membrii Curţii de Conturi;
c) numeşte directorul Serviciului Român de Informaţii;
d) în diferite legi speciale sunt prevăzute şi alte prerogative ale
Parlamentului privind numirea în funcţii publice;
e) numeşte preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de
secţii ai acestei autorităţi publice;
f) numeşte pe Avocatul Poporului.

Tema 4:
ACTELE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

1. Consideraţii generale. Categorii de acte

Parlamentul, potrivit art.61 alin.1 din Constituţie, este “unica
autoritate legiuitoare a ţării”.
Voinţa Parlamentului se exprimă nu numai prin lege, dar şi prin
alte acte sub denumiri specifice precum regulamente, hotărâri sau acte
cu un caracter exclusiv politic.
Actele Parlamentului pot fi clasificate în două categorii
principale:
- acte juridice;
- acte cu caracter exclusiv politic.
80
Actele juridice ale Parlamentului sunt: legile, regula-mentele
Camerelor, hotărârile şi moţiunile de cenzură.
Actele cu caracter exclusiv politic ale Parlamentului sunt:
declaraţii, mesaje, apeluri.
În afara acestor două categorii de acte, Camerele sau
organismele lor interne – comisiile parlamentare, birourile permanente
– au dreptul de a adopta sau emite, după caz, o serie de acte prin care
se concretizează diferite atribuţii conferite acestora. Astfel de acte
sunt: avize, rapoarte, decizii, adrese, hotărâri.
2. Conceptul de lege şi categoriile de legi
Legea poate fi definită ca fiind actul juridic al parlamentului
iniţiat potrivit Constituţiei, adoptat de acesta potrivit unei proceduri
solemne, promulgat de Preşedintele statului şi publicat în Monitorul
Oficial şi care conţine reguli de conduită socială general-obligatorii şi
impersonale, a căror respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului.
Parlamentul României adoptă trei categorii de legi:
constituţionale, organice şi ordinare.
A. Legile constituţionale sunt legile prin care se revizieşte
Constituţia. Sub aspect procedural, ele se adoptă cu votul a cel puţin
2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, fiind definitive numai după
aprobarea lor prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la
data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
Legile constituţionale – art.150 alin.1 din Constituţie – pot fi
iniţiate de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel
puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor şi de cel puţin
500.000 de cetăţeni cu drept de vot.
B. Legile organice sunt actele pe care Constituţia însăşi le
declară astfel. Ele reglementează organizarea şi funcţionarea
autorităţilor publice, dezvoltând principiile sau regulile enunţate în
Constituţie.
Sediul materiei îl constituie art.73 alin.3 din Constituţie, care
prevede domeniile reglementate prin lege organică.
Sub aspect procedural, legile organice se adoptă cu votul
majorităţii membrilor fiecărei Camere.
C. Legile ordinare sunt legile adoptate în toate celelalte
domenii ale vieţii sociale, Sub aspect procedural, ele se adoptă cu
votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
De asemenea, Parlamentul poate adopta o lege specială de
abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe, care vor avea, prin
urmare, forţa juridică a unei legi ordinare.
Legea de abilitare trebuie să precizeze în mod obligatoriu
domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. Numai în cazuri
excepţionale, Guvernul poate adopta “ordonanţe de urgenţă”, ceea ce
nu necesită preexistenţa unei legi de abilitare, dar ele intră în vigoare
81
numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă
Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu.
3. Conceptul de hotărâre. Categoriile de hotărâri
Hotărârile sunt acte juridice adoptate de Parlament sau
Camerele sale (separat).
Există două categorii de hotărâri:
a) cu caracter normativ;
b) cu caracter nenormativ sau individual.
Hotărârile normative se deosebesc de legi prin aceea că au forţă
juridică inferioară legii.
Din punct de vedere procedural deosebirile dintre legi şi hotărâri
sunt următoarele:
a) pentru adoptarea hotărârilor, nu sunt aplicabile regulile
privitoare la iniţiativa legislativă;
b) hotărârile nu parcurg toate fazele procedurii legislative;
c) numai legile trebuie să fie promulgate, în timp ce hotărârile nu
sunt supuse promulgării;
d) hotărârile nu fac obiectul controlului de constituţio-nalitate din
partea Curţii Constituţionale.
Hotărârile Camerelor se adoptă cu majoritatea membrilor
prezenţi din fiecare dintre ele, cu excepţia regulamentelor, care se
adoptă cu votul majorităţii membrilor acestora.
4. Conceptul de moţiune. Categorii de moţiuni
Moţiunea este actul juridic al Parlamentului sau al Camerelor,
prin care se exprimă poziţia adoptată de acestea într-o anumită
problemă de politică internă sau externă. Moţiunile nu sunt susceptibile
să reglementeze relaţii sociale.
Constituţia şi regulamentele Camerelor fac referire la două
categorii de moţiuni:
a) moţiunea simplă (art.112 alin.2 din Constituţie);
b) moţiunea de cenzură (art.113 şi 114 din Constituţie).
Moţiunea simplă este rezultatul de voinţă al unei singure
Camere (Camera Deputaţilor sau Senatul) şi exprimă poziţia Camerei
respective într-o anumită problemă de politică internă sau externă.
Moţiunile simple nu au caracterul de acte juridice, ci pot exercita doar
o influenţă morală asupra activităţii Guvernului, dar nu sunt în măsură
să genereze obligaţii garantate printr-o sancţiune juridică oarecare.
Moţiunea de cenzură priveşte raporturile dintre Parlament şi
Guvern, adoptarea sau respingerea sa semnificând retragerea sau
menţinerea încrederii acordate Guvernului. Dacă este adoptată,
moţiunea de cenzură face ca Guvernul să decadă din împuternicirile ce
i-au fost conferite prin votul de învestitură. Are caracterul de act juridic
şi exprimă voinţa Parlamentului în întregul său.

82
Moţiunea poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin o pătrime din numărul senatorilor, trebuie să fie motivată şi
depusă la preşedintele Camerei, care o comunică de îndată Guvernului.
Moţiunea se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi, iar
la Senat cu votul majorităţii senatorilor. Fac excepţie de la această
regulă moţiunile de cenzură care se adoptă cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor.

5. Actele politice ale Parlamentului României
Actele politice ale Parlamentului conţin numai afirmaţii de
principiu sau luări de atitudine, lipsite de efecte juridice immediate, dar
care, prin faptul că emană de la un organ reprezentativ al poporului,
organ învestit cu competenţa de a legifera şi de a controla Guvernul,
se bucură de un deosebit prestigiu, de o mare autoritate.
Constituţia României şi regulamentele Camerelor nu cuprind o
enumerare a acestor acte, parlamentul fiind liber să adopte denumiri
diverse pentru a-şi intitula actele exclusiv politice (declaraţii, apeluri,
proteste, demersuri etc.).

Tema 5:
STATUTUL DEPUTAŢILOR ŞI SENATORILOR

1. Natura juridică a mandatului parlamentar
Dreptul public foloseşte noţiunea de mandat în sens de
împuternicire specială dată printr-o procedură solemnă de către corpul
electoral, candidaţilor la o funcţie sau demnitate publică, dacă aceştia
obţin un număr suficient de voturi, potrivit legii electorale.
Cei ce obţin mandatul sunt învestiţi cu dreptul de a înfăptui
anumite interese generale (exercită o funcţie publică).
În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul
poporului.
Din punct de vedere al naturii sale juridice, mandatul
parlamentar este o instituţie de drept constituţional. Mandatul
parlamentar are caracter reprezentativ (art.69 din Constituţie).
În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul
poporului (parlamentarii nu îi reprezintă numai pe alegătorii din
circumscripţia electorală în care au fost aleşi, ci reprezintă întregul
popor în unitatea lui).
Mandatul imperativ este nul. Nu este permisă nici o ingerinţă
sau injocţiune în activitatea deputaţilor şi senatorilor, indiferent din
partea căruia ar proveni. Nici partidele politice care i-au propus
candidaţi, nici alegătorii nu au dreptul să impună parlamentarilor o
anumită prestaţie parlamentară. Deputaţii şi senatorii nu pot fi
revocaţi.

83
În dreptul privat, mandatul este socotit un contract civil (art.1532
din Codul civil) între mandant (cel care împuterniceşte) şi mandatar
(persoana împuternicită).
Între noţiunea de mandat din dreptul civil şi cea de mandat din
dreptul constituţional există deosebiri esenţiale:
a) mandatul civil se constituie pe baze contractuale, iar
mandatul parlamentar prin alegeri;
b) conţinutul mandatului civil se stabileşte prin acordul părţilor,
pe când conţinutul mandatului parlamentar se stabileşte prin
Constituţie, regulamentele Camerelor şi, după caz, prin lege;
c) dacă mandatarul îl reprezintă pe mandant, deputaţii şi
senatorii reprezintă naţiunea;
d) mandatarul este răspunzător faţă de mandant pentru daunele
ce i le-ar cauza, pe când deputaţii şi senatorii nu răspund faţă
de alegători;
e) mandatul civil poate fi revocat, pe când mandatul parlamentar
nu poate fi revocat;
f) mandatarul poate fi substituit printr-o altă persoană, pe când
deputaţii şi senatorii nu pot fi înlocuiţi decât în anumite
condiţii (prin supleanţi).
Deputaţii şi senatorii îndeplinesc o demnitate publică. Ei nu sunt
asimilaţi funcţionarilor publici.
Trăsăturile mandatului parlamentar:
a) este o instituţie de drept public (de drept constitu-ţional);
b) are caracter reprezentativ la nivel naţional;
c) are caracter general;
d) are caracter electiv;
e) este irevocabil;
f) este protejat constituţional.
Dispoziţiile cuprinse în Constituţie referitoare la mandatul
parlamentar (art.69 – 72) au valoare de reguli directoare în materie.
Ele pot fi dezvoltate şi detaliate prin lege specială şi prin
regulamentele Camerelor. Regulamentele Camerelor stabilesc doar
norme procedurale pentru aplicarea dispoziţiilor constituţionale
referitoare la statutul deputaţilor şi senatorilor.

2. Durata mandatului parlamentar
Durata mandatului parlamentar coincide cu cea a Camerelor
legislative (art.63 alin.1 din Constituţie). Mandatul Camerelor poate fi
prelungit în caz de război sau catastrofă. De asemenea, mandatul se
prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament.
Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului pe data
întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării.
Mandatul parlamentar ia naştere pe data anunţării rezultatelor
alegerii, dar dreptul celui îndreptăţit să-l exercite începe pe data
84
întrunirii legale a Camerei respective, sub condiţia validării. Numai de
la această dată se aplică deputaţilor şi senatorilor statutul parlamentar
prevăzut în Constituţie şi regulamente.
Mandatul parlamentar încetează:
ƒ la data întrunirii legale a Camerelor nou alese;
ƒ în caz de demisie;
ƒ în caz de incompatibilitate;
ƒ în cazul pierderii drepturilor electorale;
ƒ în caz de deces.

3. Protecţia constituţională şi regulamentară
a mandatului parlamentar
Pe durata mandatului, deputaţii şi senatorii exercită
prerogativele autorităţii publice. De aceea, mandatul lor este protejat
constituţional.
Rolul protecţiei este de a garanta parlamentarilor deplina
libertate în exercitarea mandatului.
Protecţia se realizează prin:
a) regimul de incompatibilitate;
b) imunitarea parlamentară;
c) independenţa opiniilor;
d) indemnizaţie.
A. Incompatibilităţile (art.71 din Constituţie)
Incompatibilităţile au rolul de a asigura evitarea conflictelor ce
ar rezulta din exercitarea concomitentă a două funcţii publice
concurente (ex. funcţia jurisdicţională cu funcţia legislativă).
Constituţia stabileşte incompatibilităţile calităţii de deputat sau
de senator cu orice funcţie publică de autoritate; se exceptează doar
funcţia de membru al Guvernului (art.71 alin.2 din Constituţie).
Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. Exemple de
funcţii publice de autoritate:
ƒ funcţia de prefect;
ƒ funcţia de primar sau membru în consiliile locale;
ƒ funcţia de secretar al unităţilor administrativ-teritoriale;
ƒ funcţia de secretar de stat;
ƒ funcţia de poliţist, gardian public ş.a.
Există funcţii publice care nu presupun exercitarea autorităţii
(ex.: funcţia de director al Bibliotecii Naţionale). Ca atare, între
calitatea de parlamentar şi asemenea funcţii nu există
incompatibilitate.
Regulamentele obligă deputaţii şi senatorii aflaţi în stare de
incompatibilitate să demisioneze din funcţiile incompatibile cu calitatea
lor de parlamentari în termen de 10 zile de la apariţia cazului de
incompatibilitate.
Refuzul de a demisiona atrage după sine considerarea
parlamentarului în cauză ca demisionat (demisie tacită).

85
B. Imunitatea parlamentară (art.72 din Constituţie)
Imunitatea are rolul de a proteja parlamentarii de încercările de
intimidare, sancţionare din partea puterii executive şi judecătoreşti,
pentru modul în care aceştia îşi exercită mandatul.
Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru
voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Deputaţii beneficiază de imunitate de la data eliberării
certificatului doveditor al alegerii, sub condiţia validării. Deputaţii şi
senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care
nu au legătură cu voturile sau cu opiniile exprimate în exercitarea
mandatului, dar nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi sau arestaţi fără
încuviinţarea Camerei din care fac parte. În caz de infracţiune
flagrantă, parlamentarii pot fi reţinuţi şi percheziţionaţi, potrivit
normelor Codului de procedură penală.
Deputaţii şi senatorii nu pot renunţa la beneficiul imunităţii
parlamentare.
Deputaţii şi senatorii pot fi traşi la răspundere disciplinară,
prevăzută în regulamentele Camerelor pentru încălcarea regulilor de
polemică parlamentară. Pentru încălcarea regulamentelor, deputaţii şi
senatorii pot fi sancţionaţi, potrivit gravităţii faptelor ce li se impută, cu:
- avertisment;
- chemarea la ordine;
- retragerea cuvântului;
- eliminarea din sala de şedinţe;
- interzicerea participării la lucrările Camerei pentru maximum
15 zile (Regulamentul Senatului prevede maximum 30 de zile);
- excluderea temporară (de la maximum 30 de zile de şedinţe
din aceeaşi sesiune). Această sancţiune este prevăzută doar în
Regulamentul Camerei Deputaţillor.

Tema 6:
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

Caracterul semiprezidenţial al republicii este rezultatul receptării
în sistemul constituţional românesc, a modelului de alegere a şefului
statului în sistemele prezidenţiale, precum şi a modalităţilor de
răspundere politică a Guvernului faţă de puterea legislativă,
caracteristice regimurilor politice parlamentare.
Preşedintele României face parte din puterea executivă şi
întruneşte prerogativele esenţiale ale acestei puteri ce revin şi şefului
statului. Puterea executivă e repartizată echilibrat între şeful statului şi
Guvern.
Preşedintele României beneficiază de o legitimitate populară, iar
Guvernul este numit de şeful statului, pe baza votului de învestitură
acordat de Parlament.
Constituţia României conferă Preşedintelui patru funcţii
principale: de reprezentare, de garant al independenţei naţionale şi al
86
unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării, funcţia de a veghea la
respectarea Constituţiei şi cea de mediere.
Preşedintele României este organul de vârf al puterii executive
şi ocupă demnitatea de şef al statului. Ca şef al statului Preşedintele
reprezintă statul român. Preşedintele României se identifică cu statul
român.
Preşedintele prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Ţării;
este comandantul forţelor armate; poate declara, cu aprobarea
prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a forţelor
armate; instituie starea de urgenţă ş.a.
Preşedintele veghează la buna funcţionare a autorităţilor
publice, la respectarea Constituţiei. În acest scop, Preşedintele
exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat
şi societate.

Alegerea Preşedintelui României

Preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat. Este declarat ales candidatul ce a întrunit, în primul tur
de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi pe listele
electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit
această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii
doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul
tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de
voturi.
Persoana care candidează la funcţia de Preşedinte al României
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
¾ Să aibă drept de vot;
¾ Să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară
¾ Să nu intre în categoria persoanelor ce nu pot face parte
dintr-un partid politic
¾ Să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel
puţin 35 de ani
¾ Să nu fi îndeplinit, anterior, 2 mandate în funcţia de
Preşedinte al României.
În termen de 24 de ore de la validarea rezultatelor alegerilor
pentru funcţia de Preşedinte al României, de către Curtea
Constituţională, cele 2 Camere, sunt convocate de către preşedinţii
acestora pentru depunerea jurământului de către candidatul a cărei
alegere a fost validată. Depunerea jurământului se consemnează într-o
declaraţie a Parlamentului, prin care acesta ia act de începere a
exercitării mandatului de Preşedinte al României.

Durata mandatului prezidenţial

Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de
la data depunerii jurământului preşedintelui ales. Până la această dată
continuă să-şi exercite atribuţiile Preşedintele în exerciţiu.

87
Mandatul prezidenţial încetează înainte de termen în caz de
demisie, demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă de exercitare
a atribuţiilor şi în caz de deces.
Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege
organică, în caz de război sau catastrofă.

Incompatibilitatea funcţiei prezidenţiale cu orice
altă funcţie publică şi privată

Preşedintele României trebuie să fie imparţial şi independent.
Astfel, Preşedintele va putea adopta o poziţie pe deplin obiectivă faţă
de toate cele trei puteri ale statului aflate în conflict.
În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru
ai unui partid politic şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau
privată.

Un Preşedinte al republicii, care ar fi în acelaşi timp şi membrul
unui partid politic, ar crea suspiciuni că sprijină acel partid politic sau îl
favorizează în detrimentul altora.
În cazul în care Preşedintele ales îşi menţine, în mod secret,
calitatea de membru al unui partid politic, el poate fi suspendat din
funcţie.
Preşedintele României nu poate exercita nici o funcţie privată,
indiferent care ar fi natura acesteia sau domeniul de activitate.

Regimul imunităţilor prezidenţiale

Constituţia României consacră şi un regim de protecţie, de tip
parlamentar, a Preşedintelui. Acesta se bucură de imunitate şi de
neresponsabilitate juridică pentru opiniile politice exprimate în timpul şi
în legătură cu exercitarea mandatului său.
Imunitatea are caracter permanent.
Imunitatea nu echivalează cu exonerarea de răspundere pe plan
politic a şefului statului, pentru modul în care îşi exercită atribuţiile ce
îi revin în funcţia pe care o ocupă.
Preşedintele României nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat
sau trimis în judecată penală pentru faptele săvârşite în legătură cu
prerogativele prezidenţiale.
Şeful statului nu poate fi tras la răspundere juridică pentru
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului prezidenţial.
Preşedintele nu poate fi audiat în cadrul unor proceduri
parlamentare, întrucât Preşedintele României excede controlul
parlamentar exercitat de comisiile Camerelor. Şeful statului poate da
însă Parlamentului explicaţii privind faptele ce i se impută.

Răspunderea politică şi penală a Preşedintelui României

88
În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile
Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de
Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună, după consultarea
Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu
privire la faptele ce i se impută.
Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel
puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce,
neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui.
Dacă propunerea de suspendare din funcţie e aprobată, în cel
mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea
Preşedintelui.
Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de
majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la
cunoştinţa Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu
privire la faptele ce i se impută.
De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii
Preşedintele este suspendat de drept.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi de
Justiţie. Preşedintele este demis de la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare.
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de
demitere din funcţie, de imposibilitatea definitivă a exercitării
atribuţiilor sau de deces.
În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa
funcţiei de Preşedinte al României, guvernul va organiza alegeri pentru
un nou Preşedinte.
Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele
este suspendat din funcţie sau se află în imposibilitate temporară de a-
şi exercita atribuţiile, interimarul se asigură, în ordine, de preşedintele
Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.
Atribuţiile Preşedintelui nu pot fi exercitate pe durata
interimatului funcţiei prezidenţiale.
Dacă persoana care asigură, interimatul funcţiei de Preşedinte al
României săvârşeşte fapte grave prin care se încalcă prevederile
Constituţiei.

Atribuţiile Preşedintelui României

• Atribuţii în domeniul politicii externe:
- Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele
României, negociate de Guvern, şi le supune spre
ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil.
Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se
adoptă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin
lege.
- Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi
recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă

89
înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice.
- Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe
lângă Preşedintele României.

• Atribuţii în domeniul apărării:
- Preşedintele este comandantul forţelor armate şi
îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării.
- El poate declara, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a
forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea
Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului,
în cel mult 5 zile de la adoptare.
- În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării,
Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea
agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţa
Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se
află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de
la declanşarea agresiunii.
- În caz de mobilizare sau de război Parlamentul îşi
continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă
nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore
de la declararea lor.
• Măsuri excepţionale:
- Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de
asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele
unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului
încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la
lucrarea acesteia.
- Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă
de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de
asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată
durata acestora.
• Alte măsuri
Preşedintele îndeplineşte şi următoarele atribuţii:
- Conferă declaraţii şi titluri de onoare;
- Acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral;
- Numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de
lege;
- Acordă graţierea individuală.

Actele Preşedintelui României

În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite
decrete. Acestea pot avea caracter normativ sau pot fi individuale.
În afară de decrete, Preşedintele poate întocmi acte politice
(declaraţii, apeluri, mesaje). Aceste acte nu produc efecte juridice.

90
Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu
privire la principalele probleme politice ale naţiunii. Mesajul e un act
politic prin care şeful statului adresează Parlamentului opiniile sale
privind principalele probleme politice le naţiunii.

Tema 7:

ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA CURŢII CONSTITUŢIONALE

1. Locul şi rolul Curţii Constituţionale

Adunarea Constituantă aleasă în mai 1990 a trebuit să opteze
între controlul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor şi controlul
politic al acestora, fiecare având avantaje dar, în acelaşi timp, şi
dezavantajele sale. Autoritatea publică politico-juridică, special
instituită pentru controlul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor,
este Curtea Constituţională care, ca şi alte autorităţi, cum ar fi Curtea
de Conturi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are un statut
constituţional, întrucât principiile sale de organizare şi funcţionare sunt
stabilite de Constituţie.
Caracterul politic al controlului constă în:
¾ Procedura de desemnare a candidaţilor la funcţia de
judecător constituţional
¾ Alegerea a şase dintre judecători de către cele două
Camere ale Parlamentului
¾ Alegerea celorlalţi judecători (trei) de către Preşedintele
României
Caracterul politic al jurisdicţiei rezultă şi din conţinutul politic al
normelor fundamentale a căror garantare este asigurată prin efectuarea
controlului.
Caracterul jurisdicţional rezultă din:
¾ Procedura de verificare a constituţionalităţii unei dispoziţii
legale
¾ Statutul judecătorilor
¾ Modul de organizare şi funcţionare al autorităţii publice
respective
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.146 din Constituţie, Curtea
Constituţională are, pe lângă prerogative de control constituţional, şi
alte atribuţii care vizează asigurarea supremaţiei normelor
constituţionale în domenii de activitate de interes social şi politic
deosebit, cum ar fi:
¾ Procedura de alegere a Preşedintelui României;
¾ Procedura de suspendare din funcţie a preşedintelui
României;
¾ Exercitarea de către cetăţeni a dreptului de iniţiativă
legislativă;
¾ Revizuirea Constituţiei;
¾ Contestarea constituţionalităţii unui partid politic, s.a.
Curtea Constituţională nu face parte din sistemul celor trei puteri
în stat, fiind independentă faţă de acestea, deci putem spune că nu
91
există nici un raport de subordonare a Curţii faţă de aceste trei puteri,
cu toate că judecătorii Curţii sunt numiţi de puterea legislativă şi
puterea executivă (Preşedintele României).
Locul Curţii Constituţionale în ansamblul organizării puterilor în
stat este stabilit de art.1, alin.2 din Legea nr.47/1992, potrivit căreia
Curtea Constituţională este independentă faţă de altă autoritate publică
şi se supune numai Constituţiei şi legii sale organice.
Constituţia a delimitat sfera de acţiune a Curţii Constituţionale
de domeniul de activitate al celorlalte autorităţi publice. Legea organică
a Curţii Constituţionale precizează că scopul Curţii este garantarea
supremaţiei Constituţiei, deosebindu-l de atribuţia Preşedintelui, de a
veghea la respectarea Legii fundamentale, precum şi de cel al
Consiliului Legislativ. Potrivit art.142 alin.1 din Constituţie, această
autoritate publică este garantul supremaţiei acesteia.

2. Organizarea Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie
constituţională în România, ceea ce semnifică caracterul exclusiv al
competenţei acesteia. Nici o altă autoritate publică nu se pronunţă – cu
valoare de decizie obligatorie sau executorie - în ceea ce priveşte
constituţionalitatea legilor.
O autoritate publică cum ar fi Guvernul, Camerele Legislative,
instanţele pot susţine că o lege este neconstitu-ţională, însă numai
decizia Curţii privind neconstituţionalitatea sau, dimpotrivă, caracterul
constituţional al legii are caracter executoriu în materie.
Art.3 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii prevede că aceasta este singura în drept să hotărască asupra
competenţei sale, în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art.144 din
Constituţie.
Prin raportarea strictă a Curţii la atribuţiile ce i se cuvin prin
Constituţie, rezultă ca această autoritate publică îndeplineşte rolul de
judecător constituţional în cazul în care se pronunţă asupra:
¾ Constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor (art. 146 lit. a şi
b);
¾ Regulamentelor Parlamentului (art.146 lit.c);
¾ Iniţiativelor de revizuire a Constituţiei (art.146 lit.j);
¾ Constituţionalităţii unui partid politic (art.146 lit.k);
¾ Constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţionale.
Curtea Constituţională se compune din 9 judecători, numiţi
pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Câte
un judecător este numit de Camera Deputaţilor, de Senat şi de
Preşedintele României. O treime din numărul de judecători se înnoieşte
din trei în trei ani.
Candidaţii la funcţia de judecător al Curţii trebuie să
îndeplinească condiţiile prevăzute de art.143 din Constituţie:
¾ Să aibă pregătire juridică superioară

92
¾ Să aibă o înaltă competenţă profesională şi o vechime de
cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul
juridic superior.
Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen. În
cadrul plenului deciziile sunt luate în prezenţa a cel puţin 2/3 din
numărul majorităţii Curţii.
Atribuţiile conferite Curţii pot fi realizate numai prin adoptarea
unei hotărâri de către majoritatea judecătorilor. Şedinţele plenului se
convoacă de către Preşedintele Curţii, din proprie iniţiativă sau la
cererea altui judecător.
Potrivit art.9 din Legea nr.47/1992, Curtea Constituţională are
un preşedinte ales prin vot secret pentru o perioadă de trei ani, cu
majoritatea voturilor judecătorilor. Alegerea se desfăşoară în termen de
5 zile de la înnoirea Curţii.

3. Competenţa Curţii Constituţionale

Competenţa Curţii este configurată în art.146 din Constituţie, ale cărei
prevederi sunt dezvoltate de Legea nr.47/1992. Potrivit art.146 din Constituţie,
Curtea Constituţională trebuie să se limiteze la verificarea conformităţii
constituţionale a dispoziţiilor legale cu a căror neconstituţionalitate a
fost sesizată.
În ceea ce priveşte actele supuse controlului de
constituţionalitate, prevăzute de Legea fundamentală, acestea sunt:
¾ Legile adoptate de Parlament, atât înainte de promulgare, cât şi
cele intrate în vigoare;
¾ Regulamentele celor două Camere legislative;
¾ Ordonanţele Guvernului;
¾ Iniţiativele de revizuire a Constituţiei, indiferent de iniţiator;
¾ Iniţiativele legislative prezentate de cetăţeni;
¾ Tratate sau acorduri internaţionale.

A. Controlul constituţionalităţii legilor înainte de
promulgare (control anterior)

Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţio-nalităţii
legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui
României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a guvernului, a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori precum şi a Avocatului
Poporului. Cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se
comunică Guvernului şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi se depune
la secretarul general de la Camera Deputaţilor şi de la Senat. În cazul
în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este
de 2 zile.
În cazul în care sesizarea către Curtea Constituţională este
făcută de unul dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului,
93
de parlamentari, de Guvern sau de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
aceasta se va comunica Preşedintelui României.
Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, cu
participarea judecătorilor Curţii, pe baza sesizării, a documentelor şi
punctelor de vedere primite. Decizia prin care se constată
neconstituţionalitatea legii se comunică Preşedintelui României,
precum şi preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului.
În cazurile de neconstituţionalitate constatate de Curte, legea
respectivă se trimite spre reexaminare Parlamentului ceea ce
echivalează cu un veto suspensiv. Termenul de promulgare este de 10
zile de la primirea de către Preşedintele României a legii reexaminate
de Parlament.
B. Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor
sau altor acorduri internaţionale la sesizarea preşedinţilor
Camerelor, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin
25 de senatori.
C. Controlul constituţionalităţii
regulamentelor Parlamentului

Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţiona-lităţii
regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre cei doi
preşedinţi ai celor două Camere, a unui grup parlamentar sau al unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
Acest control este unul posterior. Acest control poate fi declanşat după
ce regulamentul respectiv a fost publicat în Monitorul Oficial, adică
după ce este pus în aplicare. În cazul regulamentelor, decizia Curţii
este definitivă, dispoziţiile neconstituţionale supuse dezbaterii
nemaiputând fi aplicate.

C. Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate

Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în
faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a
ordonanţelor ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă de
care depinde soluţionarea cauzei. Excepţia poate fi ridicată şi direct de
Avocatul Poporului.
Art.146 lit.d din Constituţie, cât şi art.23 alin.1 din Legea
nr.47/1992 se referă la competenţa instanţelor judecătoreşti de a
sesiza Curtea, din oficiu sau la cererea părţilor, privind
neconstituţionalitatea unor prevederi legale de care depinde judecarea
cauzei.
Excepţia de neconstituţionalitate poate viza numai acele
dispoziţii legale de care depinde judecarea cauzei, deciziile Curţii
urmând să se refere numai la dispoziţiile legale de care depinde
soluţionarea cauzei în care s-a invocat acesta.
Decizia definitivă prin care se constată neconstituţionali-tatea
unei legi sau a unei ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau
dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.
D. Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze
conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
94
publice la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii
Camerelor, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior
al Magistraturii.
E. Respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui
României

Atribuţiile Curţii în acest caz au ca obiect verificarea legalităţii
procedurii de alegere a Preşedintelui României, inclusiv de a soluţiona
contestaţiile împotriva diferitelor operaţiuni electorale întreprinse de
autorităţile competente. În ceea ce priveşte confirmarea rezultatelor
sufragiului, Curtea se limitează la confirmarea rezultatelor anunţate de
B.E.C.

F. Judecarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea
unui partid politic

În cadrul competenţelor sale, Curtea decide şi asupra
contestaţilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
Această contestaţie poate fi formulată de preşedintele uneia dintre
Camerele Parlamentului sau de Guvern. Preşedintele Camerei poate
formula contestaţia numai pe baza unei hotărâri adoptate de Camera
respectivă, cu votul majorităţii membrilor săi.
Pentru soluţionarea contestaţiei, preşedintele Curţii, va desemna
un judecător ca raportor, care este obligat să comunice, împreună cu
actele doveditoare, partidului politic la care se referă contestaţia,
precizându-i data până la care poate depune un memoriu de apărare
însoţit de dovezi corespunzătoare.
Camera Parlamentului care a depus contestaţia poate fi
reprezentată de persoana desemnată de acesta, iar guvernul, de
Ministerul Justiţiei. Partidul politic poate fi reprezentat şi prin avocat cu
drept de a pleda în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Decizia Curţii nu este supusă nici unei căi de atac şi se publică
în Monitorul Oficial al României. Partidele politice pot fi declarate
neconstituţionale în cazurile prevăzute în art.37 alin.2 din Constituţie.

F. Emiterea avizului pentru suspendarea din funcţie a
Preşedintelui României

Curtea Constituţională dă aviz consultativ pentru propunerea de
suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Propunerea de
suspendare, cât şi dovezile pe care se întemeiază, se trimit Curţii
Constituţionale.
Primind cererea, Preşedintele Curţii va desemna trei judecători
ca raportori, câte un judecător numit de Camera Deputaţilor, de Senat
şi de Preşedintele României, care vor efectua investigaţiile necesare.
Avizul cu privire la suspendarea din funcţie a Preşedintelui
României se face, se emite în plenul Curţii, cu votul majorităţii
judecătorilor Curţii.

G. Contestarea existenţei împrejurărilor care justifică
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României
95
Curtea Constituţională constată existenţa împrejurărilor care
justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi
comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului.
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României se constată la
cererea preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau a
preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui României,
pe perioada cât acesta este suspendat din funcţie.
În cazul în care Preşedintele României a fost suspendat din
funcţie, cererea pentru contestarea existenţei împrejurărilor care
justifică interimatul se face de preşedintele care a condus lucrările
şedinţei comune a celor două Camere ale Parlamentului, pe baza
hotărârii adoptate în şedinţă comună.
Dacă interimarul funcţiei de Preşedinte al României se
datorează imposibilităţii temporare de a-şi exercita atribuţiile, cererea
se face de Preşedintele României sau de pre şedintele uneia dintre
Camerele Parlamentului.

H. Competenţa Curţii Constituţionale privind revizuirea
Constituţiei

Înainte de sesizarea Parlamentului pentru iniţierea procedurii
legislative de revizuire a Constituţiei, proiectul de lege sau propunerea
legislativă se depune la Curtea Constituţională, care este obligată ca în
termen de 10 zile să se pronunţe asupra constituţionalităţii sale.
Decizia Curţii se pronunţă în plen, cu votul a două treimi din
judecătorii Curţii şi se comunică celor care au iniţiat proiectul de lege
sau propunerea legislativă ori, după caz, reprezentantului acestora.
Decizia se publică în Monitorul Oficial al României.

I. Alte atribuţii ale Curţii Constituţionale

În conformitate cu Constituţia României, Curtea este competentă
să vegheze la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia.
Curtea verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni.

4. Actele Curţii Constituţionale

În cadrul exercitării atribuţiilor sale, Curtea Constituţională
adoptă decizii, hotărâri şi emite avize, însă Constituţia nu stabileşte
situaţiile în care Curtea poate lua, adopta, aceste decizii, hotărâri şi
decizii.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere
numai pentru viitor şi se publică în Monitorul Oficial al României.
Faţă de textele constituţionale, Legea nr.47/1992 prevede în
art.13 alin.1 că potrivit competenţei stabilite în art.146 din Constituţie,
Curtea pronunţă decizii, hotărâri şi emite decizii. Curtea
Constituţională adoptă decizii în cazurile în care:
96
¾ Se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de
promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României,
a unuia dintre preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori.
¾ Se pronunţă din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei.
¾ Se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor
două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de
cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori.
¾ Hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi
ordonanţelor.
¾ Hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic.
¾ Se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau
acordurilor internaţionale.
Hotărârile se adoptă de Curtea Constituţională în cazurile în care:
™ Veghează la respectarea procedurii pentru alegerea
Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului.
™ Constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică
cele constatate Parlamentului şi Guvernului.
™ Veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele
acestuia.
™ Verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei
legislative de către cetăţeni.

Avize consultative ale Curţii Constituţionale se emit numai atunci
când este propusă suspendarea din funcţie a Preşedintelui României.
Deciziile Curţii Constituţionale au caracter obliga to ri u .

97