You are on page 1of 22

ENEAGRAMA LUI IISUS (1

)

fragment din lucrarea „Eneagrama – Un itinerar al descoperirii de sine”
de Maria Beesing * Robert Nogosek * Patrik O’Leary

Vă propunem o reflecţie asupra modelului în acelaşi timp uman şi divin al lui Iisus Hristos, privit din perspectiva
Eneagramei. Faptul că El Însuşi, aşa cum ni-L prezintă Evangheliile, manifestă trăsături specifice de caracter (pe
care le vom evidenţia în cele ce urmează) poate să ne uşureze descoperirea şi acceptarea aceloraşi trăsături în noi
înşine, oricare ar fi slăbiciunile pe care ar trebui să le recunoaştem odată cu ele.

Tipologia UNU
Iisus – model de perfecţiune

Trăsăturile pozitive ale tipologiei UNU se regăsesc în mod deosebit în idealismul lui
Iisus. El se consideră pe Sine un reformator. Pentru El, lumea se îndepărta de planul lui
Dumnezeu. Foarte preocupat de îndepărtare, Iisus îşi rezumă aşteptările prin imperativul:
„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc este” (Matei 5,48). El se oferă
pe Sine ca model de perfecţiune, ajungând chiar să provoace pe cei care îi căutau pricină:
„Cine dintre voi mă vădeşte de păcat?” (Ioan 8, 46). Străduindu-se să pună lucrurile la
punct, El urmăreşte să vorbească limpede celor care Îl ascultă. Este direct şi sincer cu
toată lumea. Pentru El, conspiraţia şi calomnia vin de la Cel rău. Astfel, dus la arhiereu şi
întrebat care este învăţătura Lui, El răspunde: „Eu am vorbit pe faţă lumii... am învăţat
întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în
ascuns.” (Ioan 18, 20)
Pentru El este foarte important ca toţi să fie trataţi cu respect şi fără discriminări. Astfel,
în cazul femeii adultere (Ioan 8, 1-11) conducătorii religioşi încearcă să-L învinuiască de
nerespectarea Legii pentru a-L putea aresta; ştiind cât insistă Iisus asupra milosteniei şi
iertării, târăsc în faţa Lui o femeie prinsă că a comis adulterul, Îi amintesc că Moise a
prescris în acest caz uciderea cu pietre (Deuteronomul 22, 22-24) şi Îl ispitesc,
întrebându-L ce părere are. Dar El nu este preocupat nici de teologie, nici de exegeză, ci
este mişcat înainte de toate de această femeie, de nenorocirea ei. Ea este evident vinovată,
dar acesta nu e un motiv pentru a fi expusă şi înjosită astfel în public. Iisus vede prea bine
că celorlalţi nu le pasă câtuşi de puţin de ea, folosind-o doar pentru a-I întinde Lui o
cursă, obligându-L să se pronunţe împotriva Scripturilor. De fapt, ei sunt infinit mai
păcătoşi decât acea femeie, deoarece complotează pentru omorârea lui Iisus. El răspunde
prin urmare: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”. Şi iată că
toţi pleacă, începând cu cei mai vârstnici. Rămas singur cu femeia, El o întreabă:
„Femeie, unde sunt pârăşii tăi? Nu te-a osândit niciunul?”, iar ea răspunde: „Niciunul,
Doamne”. Atunci El continuă: „Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de-acum să nu mai
păcătuieşti!”

Dat fiind spiritul lor de dreptate, persoanele din tipologia Unu se vor identifica în mod
natural cu Iisus, ascultând această pildă din viaţa Lui. Cu toate că acuzatorii femeii
adultere erau mai puternici şi se bucurau de o mai bună reputaţie decât ea, ei ar fi trebuit
să-şi înţeleagă cu umilinţă condiţia umană limitată, care îi împiedica să vadă lucrurile şi
din perspectivă divină, cu imparţialitate şi dreptate, căci toţi suntem supuşi greşelii şi
fiecare trebuie înainte de toate să nu judece pripit, să ierte greşelile celorlalţi şi să-şi
corecteze mai întâi propriile greşeli: „Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi [abia]
atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 5). Chiar dacă femeia
comisese o greşeală morală, i se cuvenea respect în calitate de fiinţă umană. Avea
drepturi egale cu ale tuturor şi aceasta trebuia să le interzică fariseilor şi cărturarilor să
încerce să se folosească de ea în modul inuman în care au făcut-o.
Capcana idealismului

Cei care se consideră idealişti au convingerea şi sentimentul că merită respect. Este
adevărat că persoanele din tipologia UNU sunt foarte muncitoare, atente la detalii şi
reuşesc să discearnă cel mai adesea binele de rău. Ele se străduiesc întotdeauna să
progreseze şi consacră mult timp pregătirilor pentru îndeplinirea sarcinilor. Totuşi, acest
gen de idealism poate deveni obsesiv şi le poate face intolerante, incapabile să suporte
greşelile altora şi neiertătoare chiar cu ele însele.
În efortul lor de a fi perfecte, persoanele din tipologia UNU se străduiesc din răsputeri să
evite mânia, dar aceasta se poate acumula prin refulare în fiinţa lor, hrănindu-le în mod
inconştient resentimentele. Mânia lor se manifestă adesea doar printr-o simplă iritare a
tonului vocii, dar cu toate acestea ele nu pot să nu se înfurie când văd că ceilalţi nu sunt
cum ar trebui să fie sau că lucrurile nu decurg firesc. Aplicând idealismul la propria lor
persoană, ele nu încetează să se auto-traseze, sub efectul autocriticii. În loc să se accepte
pe ele însele odată cu imperfecţiunile lor, ele tind să se corecteze fără încetare. Persoanele
din tipologia UNU refuză deopotrivă imperfecţiunea celorlalţi şi consideră că aceştia
trebuie neapărat să o depăşească pentru a merita să fie acceptaţi.
Ele ajung uneori să se considere atât de pline de greşeli, încât se scufundă în tristeţe şi
deprimare. Aceasta, pentru că au avut mereu prilejul să constate că niciodată nu au nici
timpul şi nici energia necesare pentru a ajunge la rezultatul mult visat, perfecţiunea în
toate. Cum ele ar vrea ca totul să fie perfect, este suficient cel mai mic rabat de la acest
nivel de puritate şi claritate pentru a le indispune şi a le face nesuferite. De aceea, ele
sfârşesc prin a fi mai mereu epuizate, copleşite de muncă şi devin insuportabile. În plus,
grijile lor sunt excesive, astfel că ajung să nu se mai suporte nici pe ele însele.
Regăsirea optimismului

Pentru persoanele din tipologia UNU, capcana idealismului este cerinţa lor exagerată
pentru perfecţiune. Tocmai aceasta este atitudinea pe care o evită Iisus atunci când se
arată capabil să îi accepte pe ceilalţi aşa cum sunt ei. Perfecţiunea divină pe care o
propune ca model este strâns legată de această milostenie şi iertare pe care, potrivit
Evangheliei după Luca, o proclamă în predica de pe munte: „Fiţi milostivi, precum şi
Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36). Pentru a îndrepta lumea, primul lucru care
trebuie arătat este răbdarea, toleranţa faţă de greşeală şi imperfecţiune. Astfel, Iisus îşi
îndeamnă ascultătorii: „nu vă împotriviţi celui rău; iar cui vă loveşte peste obrazul drept,
întoarceţi-l şi pe celălalt... Celui ce voieşte să vă ia haina, lăsaţi-i şi cămaşa... Iar de vă va
sili cineva să mergeţi o milă, mergeţi cu el două.” (Matei 5, 39-41) şi „iubiţi pe vrăjmaşii
voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă
pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri”,
indicându-le astfel adevăratul model de perfecţiune ce trebuie urmat, cel al lui
Dumnezeu, care „face să răsară soarele peste cei răi [ca] şi peste cei buni şi trimite ploaie
peste cei drepţi [ca] şi peste cei nedrepţi” (Matei 5,45). Această atitudine ţine de
optimismul divin cu privire la om şi la condiţia sa, şi de convingerea că omul va trece în
final de partea binelui. Astfel, răspunzând mereu cu bunătate la brutalitatea altora, aceştia
vor fi treptat mişcaţi şi vor deveni până la urmă conştienţi că trebuie să-şi corecteze
atitudinea, să-şi îndrepte greşeala. Cel milostiv ştie prea bine că primul lucru care permite
cuiva să devină mai bun este acela de a se şti iubit şi acceptat aşa cum este.

În efortul lor de a fi perfecte, persoanele din tipologia UNU au nevoie prin urmare de
optimism. Nefiind altceva decât oameni, ele sunt supuse legii creşterii progresive, a cărei
premisă este acceptarea de sine. Ele trebuie să-şi poată spune: „Nu este nevoie să fiu
perfect(ă) de la început ca să fiu iubit(ă). Cel care m-a creat este chiar Dumnezeu. El nu
poate greşi.” Toţi suntem creaţi de către Dumnezeu din iubire, toţi suntem dăruiţi de El
lumii într-un moment dat al istoriei. Nicio transformare reală nu va putea veni deci, decât
de la forţa pe care El a dat-o fiecăruia. Această forţă ţine în primul rând de certitudinea că
El ne iubeşte necondiţionat, lucru dovedit prin darurile pe care ni le-a făcut El şi prin cele
pe care ni le fac semenii.
Adoptând această atitudine pe care o manifestă Iisus, persoanele din tipologia UNU îşi
vor găsi treptat pacea. În ciuda a tot ceea ce merge rău în această lume, binele este şi el
prezent şi există şi lucruri de care ne putem bucura. Există chiar semne că lucrurile merg
din ce în ce mai bine, că oamenii au azi o preocupare mai mare pentru dreptate, pentru
cinste şi pentru pacea universală. Este evident că Dumnezeu lucrează în inima oamenilor
şi trezeşte dorinţa de perfecţionare a omenirii, atât sub aspect individual, cât şi sub aspect
naţional. Iisus Hristos înviat este mereu prezent în inima lumii, pentru ca aceasta să
înlăture dezordinea, nedreptatea şi tot ceea ce ameninţă binele omenirii. Îi revine marii
familii umane responsabilitatea de a rezolva, în acord cu Voinţa Divină, problemele ce
tulbură lumea.
În cadrul cotidian al vieţii şi al muncii, persoanele din tipologia UNU pot găsi în Iisus şi
în învăţătura Sa inspiraţia necesară pentru a dobândi o viziune de ansamblu asupra
lucrurilor, evitând împotmolirea în detalii. Toate cele prin care ele pot contribui la
perfecţionarea lucrurilor din jurul lor nu sunt decât elemente ale planului prevăzut de
Pronia lui Dumnezeu, pentru întoarcerea creaturilor la iubirea universală. Iisus Însuşi se
regăseşte în ucenicii Săi, de fiecare dată când aceştia se străduiesc pentru perfecţionarea
spirituală. Nu trebuie să confundăm vocea Sa cu glasul piţigăiat al criticii interioare, pe
care o asimilăm uneori din eroare cu glasul „conştiinţei”. În loc să-l ascultăm pe acesta,
trebuie să ne deschidem cât mai bine urechea la ceea ce Dumnezeu ne spune prin Sfânta
Scriptură, prin cei pe care-i întâlnim şi prin dorinţele cele mai profunde ale inimii noastre.
Fiinţele din tipologia UNU trebuie să urmărească să vadă lucrarea divină din spatele
aspiraţiilor care-i animă pe ceilalţi şi să observe că acestea corespund în mod esenţial cu
propriile idealuri. Aceste aspiraţii, aceste dorinţe profunde ale inimii provin dintr-un fel
de „curent subteran”, sursă de viaţă pentru toţi cei care reuşesc să pătrundă în adâncul
propriei fiinţe prin contemplaţie. Capacitatea de a atinge un asemenea nivel al
contemplaţiei este condiţionată de o atitudine de iubire, de compasiune, care ne ajută să
ne acceptăm pe noi înşine, cu toate greşelile şi imperfecţiunile noastre, cât şi să-i
acceptăm şi să-i iertăm pe ceilalţi.
Celor din tipologia UNU le este de mare folos să observe şi să ţină minte tot ceea ce li se
petrece bun în viaţă. Este de ajuns să remarce cât de des iau lucrurile o întorsătură bună.
Aceasta nu depinde numai de eforturile lor, ci şi de numeroşi factori tainici, în mod
obişnuit imperceptibili. Adesea, mărturiile Proniei Divine sunt nu doar uimitoare, ci şi
îmbucurătoare. Acest mod optimist de a vedea lucrurile, prin rememorarea evenimentelor
pozitive, îi va ajuta pe reprezentanţii tipologiei UNU să se debaraseze de anxietate şi-i va
face să dobândească, în practică, încredere în prezenţa divină şi în intervenţia acesteia în
viaţa lor.

Tipologia DOI

Iisus îi slujeşte pe ceilalţi

Persoanele din tipologia DOI vor regăsi fără nicio dificultate în Iisus modelul aspiraţiei
lor profunde de a fi serviabili. Iisus se consideră El însuşi ca trimis de Dumnezeu pentru
a-i sluji pe ceilalţi şi le spune ucenicilor Săi să facă la fel: „şi care va vrea să fie întâi între
voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 44).
Atitudinea Lui este întotdeauna una primitoare, plină de căldură sufletească, lucru pe
care-l putem vedea de exemplu, atunci când cheamă copiii la El: „Şi, luându-i în braţe, i-a
binecuvântat, punându-şi mâinile peste ei” (Marcu 10, 44). În mod firesc, slujirea
celorlalţi cere înainte de toate cunoaşterea adevăratelor nevoi ale oamenilor, pentru a le
putea răspunde pe măsură.
Parabola care exprimă cel mai bine învăţătura cristică în acest sens este cea a bunului
Samaritean: „Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând peste ele untdelemn şi vin şi,
punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el” (Luca 10,
34-37). Iisus le cere ucenicilor Săi să devină cu adevărat apropiaţii celorlalţi, urmărind să
descopere nevoile lor şi să-i ajute, apelând la propriile resurse. Primii Părinţi ai Bisericii
considerau că această pildă Îl descria chiar pe Domnul, care făcându-se aproapele tuturor
căzuţilor în păcat, este personificarea divină a bunului Samaritean. De altfel, în acest mod
Îl prezintă toate relatările evanghelice pe Iisus. Inima Sa nu încetează să răspundă la
chemarea celorlalţi. El merge adesea în întâmpinarea aşteptărilor lor, chiar fără să I se
spună nimic, aşa cum se vede în cazul minunii de la nunta din Cana (Ioan 2, 1-11) sau
atunci când El îl învie pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-15).
Iisus nu ezită să pună în discuţie unele aspecte ale legii iudaice, atunci când acestea îl
împiedică să vină în ajutorul oamenilor. El declară că „Sabatul a fost făcut pentru om, iar
nu omul pentru Sabat” (Marcu 2, 27). Legile religioase, precum toate legile, nu au alt rost
decât acela de a folosi cu adevărat unor oameni adevăraţi. Câtă vreme conştiinţa ne cere
să acţionăm, răspunzând nevoilor pe care le au oamenii, trebuie să veghem ca legile să fie
folosite în beneficiul oamenilor, în loc să ne preocupăm de respectarea rigidă a literei lor.
Deoarece persoanele din tipologia DOI se consideră devotate slujirii celorlalţi, ele se
regăsesc cu uşurinţă în toate aceste pilde pe care ni le-a lăsat Iisus. Grija lor este să îi
ajute pe ceilalţi, făcând tot ce pot în acest sens. Ele urmăresc în permanenţă să fie în
acord cu starea emoţională şi cu nevoile celorlalţi, căutând să ţină seama de fiecare.
Lucrul pe care ele îl consideră cel mai important în raporturile lor cu semenii, chiar şi la
reuniunile oficiale, este găsirea unui mijloc prin care să le aducă acestora, în fiecare zi, un
pic de soare în plus.

Capcană: „agăţarea” de ceilalţi

În dorinţa lor de a-i ajuta pe ceilalţi, persoanele din tipologia DOI manifestă
compulsiunea de a intra în relaţii, făcându-i pe ceilalţi să depindă de ele. Serviciul pe care
ele îl fac altora devine astfel un mod de a se „agăţa” în mod subtil de aceştia şi de a atrage
atenţia asupra propriei persoane. Pur şi simplu au nevoie ca ceilalţi să le perceapă
necesităţile şi visează să fie mereu apreciate. Cel mai adesea fără să-şi dea seama, ele
sunt mânate de un fel de servilism egoist. Semnul caracteristic al acestuia este via
nemulţumire pe care o manifestă persoanele din tipologia DOI, dacă ceilalţi nu observă
ce au făcut ele pentru a le face plăcere.
Această preocupare de a câştiga iubirea celorlalţi făcând eforturi pentru ei şi ajutându-i
este însoţită la fiinţele din tipologia DOI de un refuz de a-şi recunoaşte propriile nevoi.
Ele declară că nu trăiesc decât pentru a-i face pe ceilalţi fericiţi, dar în realitate simt că
trăiesc doar dacă ceilalţi aşteaptă de la ele ceva, ce nimeni altcineva nu le poate oferi.
Dacă descoperă vreodată că persoanele importante pentru ele se descurcă şi singure, se
simt frustrate, vexate. Identitatea lor constă în a fi necesare.
Cunoscut fiind faptul că marile idealuri şi, în particular, cele evanghelice insistă asupra
ajutorării celorlalţi, persoanele din tipologia DOI ajung să se amăgească, văzându-şi
compulsiunea ca pe un gen de răspuns la aceste idealuri. Cu toate că sunt convinse că
acţionează din pură bunăvoinţă, ele ajung în realitate la o veritabilă manipulare a
celorlalţi, şi aceasta cu unicul scop de a li se cere ajutorul şi de a intra în centrul atenţiei.
De fapt, ele devin ataşate, dependente de ceilalţi, ceea ce nu constituie, desigur, un mod
autentic de a iubi.
Recunoaşterea propriilor nevoi

Este o dovadă de înţelepciune să recunoaştem că nu putem câştiga printr-un gen de troc
iubirea celorlalţi sau iubirea lui Dumnezeu, deoarece iubirea este prin natura sa un dar
gratuit, necondiţionat. Iubim o persoană pur şi simplu, iar nu pentru că răspunde
dorinţelor noastre sau pentru că avem nevoie de ea. Putem alege, prin liberă voinţă, să
iubim sau să nu iubim.
Conform Evangheliei, Dumnezeu a ales să-i iubească pe toţi oamenii ca pe fiii şi fiicele
Sale. Nu putem, prin urmare, să-i câştigăm iubirea făcând ceva anume pentru El. Numai
conştientizând faptul că iubirea pe care Dumnezeu ne-o poartă este un act de graţie (oferit
în mod gratuit), putem ajunge să ne considerăm demni de iubire pentru ceea ce suntem,
iar nu pentru ceea ce facem. De acest fel de credinţă în actul de favoare divină au nevoie
persoanele din tipologia DOI. Ele vor deveni astfel capabile să admită că au şi ele nevoi
şi că Dumnezeu le poartă de grijă, dorind să le vadă iubindu-se, atât cât este nevoie şi pe
ele însele. Treptat, ele vor descoperi că nu este bine să se gândească doar la nevoile
celorlalţi, pentru că aceasta ar însemna să cadă în capcana de a-i ajuta pe ceilalţi doar
pentru a le câştiga afecţiunea. Numai adevărata iubire de sine, cea prin care fiinţa se
acceptă ca atare, cu tot cu nevoile sale – pe care se străduieşte să le împlinească – poate
să o elibereze de această centrare egotică pe „a da pentru a primi”, care îi alimentează
iluzia că trăieşte pentru ceilalţi.

Persoanele din tipologia DOI au în primul rând nevoie de o meditaţie profundă asupra
relaţiilor cu ceilalţi, în care să se lase pătrunse şi inspirate de lumina divină. Aceasta este
o formă de rugăciune de care ele au tendinţa să fugă, pentru că, undeva în profunzimea
fiinţei lor, visează să îşi petreacă viaţa ajutându-i pe ceilalţi şi „acţionând pentru
Dumnezeu”. Ele sunt în mod instinctiv reticente la ideea de a lăsa pe altcineva să facă
ceva pentru ele, fie că este vorba de Dumnezeu, fie că este vorba de ceilalţi. Şi cum
rugăciunea şi meditaţia presupun „să nu facă nimic”, se simt vinovate să apeleze la ea.
Credinţa creştină constă însă înainte de toate în încredinţarea că Dumnezeu ne poartă
mereu de grijă. Întreaga mântuire se bazează pe ceea ce face Dumnezeu pentru om.
Persoanele din tipologia DOI trebuie, prin urmare, să reflecteze la adevăratul sens al
mântuirii, la modul în care aceasta le schimbă perspectiva asupra vieţii şi viziunea asupra
propriei fiinţe.
Descoperind în Iisus un model de atentă aplecare asupra celorlalţi, ele vor putea să
mediteze cu seriozitate asupra modului firesc în care El se despărţea de oamenii cărora le
acorda darul dumnezeiesc al unei minuni. Niciodată, Iisus nu caută să profite în vreun fel
de pe urma ajutorului pe care Îl acordă. Astfel, după ce vindecă un orb (Marcu 8, 22-25),
îl trimite „la casa sa, zicându-i: Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat” (Marcu 8,
26). El vindecă mulţi alţi bolnavi, dar îi trimite în acelaşi mod înapoi acasă. Adesea, El
cere să nu spună nimic despre ce le-a făcut. În Evanghelii sunt foarte puţine exemple de
intervenţii concrete în favoarea discipolilor Săi. În ceea ce îi priveşte, grija Lui esenţială
este să le întărească credinţa şi să-i facă martorii Săi, capabili să transmită mesajul Său
altora.

Iisus consacră mult timp apropiaţilor Săi, făcându-i astfel să simtă cât de mult preţuieşte
pentru El fiecare în parte. Este cunoscută întreita întrebare plină de tâlc pe care i-o pune
El lui Petru, când Se arată ucenicilor, după Înviere: „Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti tu?”
(Ioan 21, 15-17). Departe de a aştepta de la Petru iubire în schimbul iubirii Sale, departe
de a arăta vreun resentiment pentru că nu I Se răspunde cu aceeaşi fidelitate la dragoste,
Iisus îl absolvă astfel pe ucenicul căzut în ispită de cele trei vinovate lepădări, arătându-i
că El continuă să îi acorde iubirea şi încrederea Sa, prin reluarea tot de trei ori a
îndemnului: „Paşte oile Mele.” Aceasta probează, o dată în plus, că El nu caută să câştige
iubirea celorlalţi prin ceea ce face, ci urmăreşte atingerea în mod firesc a comuniunii şi
împărtăşirii prin iubire. Iisus se dăruie semenilor săi, fără a se îngrijora în mod forţat
pentru ceea ce le lipseşte. El este înainte de toate un prieten. Acest lucru vrea să-l spună,
atunci când le destăinuie ucenicilor că le-a împărtăşit întreaga învăţătură de la Tatăl Său:
„toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 5). La rândul lor,
ucenicii doresc pur şi simplu să fie împreună cu El. Imediat după Înviere, ei găsesc un
nou mod de a-şi exprima dorinţa de a rămâne în comuniune cu Iisus, descoperind cât de
adevărată este declaraţia Lui că „acolo unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu,
acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Astfel, ei petrec tot mai mult timp în
rugăciune, în meditaţie, în retragere şi în comunitate, pentru că nu mai aspiră decât să se
„îmbăieze” în fluviul înălţător al prezenţei Sale. Această experienţă a comuniunii dă
naştere râvnei ucenicilor de a împărtăşi celorlalţi ceea ce ei au descoperit, comorile cu
care Duhul Sfânt al lui Iisus i-a înzestrat. Şi tot ea este aceea care le poate ajuta pe
persoanele din tipologia DOI să conştientizeze adevărul fundamental că iubirea este
legată mai degrabă de comuniunea spirituală decât de gestul de a sluji.

Tipologia TREI

Iisus lucrează pentru a reuşi

Din perspectiva tipologiei TREI, putem observa că Iisus este un adevărat model al tuturor
celor ce lucrează urmărind reuşita, căci El Şi-a consacrat viaţa misiunii Sale. El îşi alege
anumiţi oameni, care joacă un rol deosebit în grupul celor ce-L urmează, împărţind cu ei
autoritatea Sa şi puterile Sale, pentru a-i face mesagerii Săi responsabili.
De-a lungul întregii Sale vieţi, nu are decât un scop: vestirea şi ridicarea Împărăţiei lui
Dumnezeu pe Pământ. Pentru a realiza acest ţel, El ştie că trebuie să formeze un mic
grup, bine sudat şi puternic motivat de apropiaţi credincioşi. După ce-şi adună ucenicii, îi
trimite doi câte doi, înaintea feţei Sale, în toate aşezările în care urmează să meargă El
Însuşi (Luca 10, 1).
Iisus umblă prin cetăţi şi prin sate, binevestind Împărăţia lui Dumnezeu, fapt care îi
încurajează pe ai Săi şi îi face tot mai fideli faţă de El. Luca ne spune că unele femei Îl
ajută, contribuind la susţinerea grupului: „Şi Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui
Irod, şi Suzana şi multe altele... le slujeau din avutul lor” (Luca 8,3). Iisus ştie să facă
negoţ cu bogăţiile din Ceruri! El are şi un deosebit dar al vorbirii, atrăgând peste tot
admiraţia oamenilor şi câştigând aderenţi. Ştie să profite şi de cel mai mic prilej pentru a
influenţa în bine cât mai mulţi oameni. Acolo unde este nevoie, Îşi face cunoscut rolul de
trimis al Tatălui, prin intermediul minunilor, insistând asupra faptului că simpla admiraţie
pentru acestea nu este de ajuns, rostul lor fiind acela de a trezi credinţa în puterea lui
Dumnezeu. Astfel, El este foarte eficient, având un impact foarte puternic asupra tuturor.
În ciuda imensei popularităţi de care se bucură pe tot parcursul misiunii Sale, el are grijă
să-Şi consacre cea mai mare parte a timpului Său celor apropiaţi, pe care îi alege
personal, veghind El Însuşi asupra formării lor. El ştie că lucrarea Sa are nevoie de o
organizare bine gândită, cei 12 aleşi în acest scop urmând să-I preia sarcina într-o bună
zi. Aşteptând momentul în care ei vor putea să-şi asume responsabilitatea îndrumării unor
mari mulţimi, El ţine ca ei să-I înţeleagă în profunzime viziunea şi metodele. În ceea ce-l
priveşte, Îşi limitează intervenţia la micul teritoriu al Israelului, dar îşi pregăteşte ucenicii
să-I răspândească lucrarea în întreaga lume. Iisus este cuprins de exaltare la gândul
tuturor popoarelor care vor veni într-o zi să-I îmbrăţişeze învăţăturile. Trebuie însă
pregătit terenul, pentru asigurarea reuşitei acestei expansiuni mondiale.
În măsura în care persoanele din tipologia TREI şi-au axat viaţa pe un scop bine precizat,
ele vor găsi în personalitatea lui Iisus trăsături care le vor inspira din plin. Când alţii le
vor atrage atenţia că viaţa nu se limitează la a munci pentru a reuşi, ele le vor putea
aminti că Iisus a făcut din munca Sa viaţa Sa, mergând până la a-Şi sacrifica pentru
aceasta viaţa şi familia. Chiar şi pe cruce, El nu-Şi găseşte odihna, decât atunci când
poate să declare că tot ce avea de făcut s-a împlinit: „Săvârşitu-s-a” (Ioan 19, 30). Abia
după aceea îşi dă duhul.

Capcana succesului cu orice preţ

Încercarea de a consacra o întreagă viaţă atingerii unui unic scop are riscurile sale.
Aceasta poate conduce la sacrificiul personalităţii şi vieţii private, la neglijarea familiei şi
a prietenilor intimi. Reuşita devine astfel criteriul după care se măsoară valoarea
existenţei. Dacă ajung să fie în întregime devotate succesului, fiinţele din tipologia TREI
tind să-i folosească pe ceilalţi şi chiar să-i calce în picioare. Dacă o conversaţie, o
reuniune li se par inutile pentru scopul pe care ele îl urmăresc, încep să se plictisească,
incapabile cum sunt să recunoască valoarea în sine a unei întâlniri şi importanţa
împărtăşirii aspiraţiilor şi experienţelor. Neînţelegând ceea ce înseamnă a trăi în calitate
de simpli oameni şi văzând întotdeauna în munca lor ceva ce le propulsează şi le
„ambalează”, ele sfârşesc prin a deveni asemenea maşinilor, reprimându-şi mereu orice
sentiment, fie el de afecţiune sau de frică. Adesea, ajung să piardă complet contactul cu
viaţa obişnuită şi nu mai observă suferinţele altora. Fiind în întregime centrate pe
scopurile lor, persoanele din tipologia TREI nu îşi mai tolerează asociaţii, reproşându-le
că pierd timpul, că nu-şi pregătesc suficient întâlnirile, că nu se mai consacră în întregime
scopurilor urmărite de organizaţia lor.
Când cineva îşi identifică viaţa cu munca, atunci toate gândurile, toate emoţiile gravitează
în jurul succesului personal. Cum ar putea un om, în aceste condiţii, să mai păstreze în
inima sa vreun locşor pentru altceva? O mulţime de înzestrări rămân astfel necultivate,
cum ar fi de pildă aceea de a face plăcere celorlalţi sau aceea de a se exprima într-un mod
creator. Astfel, un TREI tipic sfârşeşte prin a se confunda cu ceea ce face, gândind: „eu
sunt comerciant, director, angajat, administrator...” Ceilalţi nu mai pot intra în relaţie cu o
astfel de persoană, decât prin intermediul rolului pe care îl au şi nu în calitate de fiinţe
umane unice. Iar dacă într-o zi apare eşecul, dacă o slăbiciune a sănătăţii o forţează
deodată să se retragă, atunci ea se pierde, lipsită fiind de mijloacele şi de motivaţia sa
obişnuită de a trăi. Privată de singurul sens pe care ea îl acordă vieţii, persoana din
tipologia TREI poate să fie efectiv răpusă de nereuşită.
Acceptarea eşecului

Putem observa că Iisus este, în conformitate cu mărturia evanghelică, extrem de motivat
în tot ceea ce întreprinde. Dumnezeu Îl trimite însă, nu doar pentru realizări grandioase,
ci şi pentru a-Şi asuma un imens eşec, acela de a nu fi acceptat ca Mesia de către poporul
ales. Faptul că oamenii se gândesc să-L facă rege (Ioan 6, 15) arată că, în ciuda
învăţăturilor Sale, ei nu înţeleg nimic din ceea ce El consideră cu adevărat important.
Aceasta Îl face să părăsească Galileea şi să-şi petreacă cea mai mare parte a vieţii în
Iudeea, mai cu seamă în Ierusalim, unde însă intră din ce în ce mai mult în conflict cu
capii religioşi. Dezamăgit de nereuşita din patria Sa, devine din ce în ce mai tranşant în
public. Problema Sa nu mai este de acum aceea de a Se face cunoscut, El fiind pregătit
pentru cu totul altceva.
Acceptând să ia asupra Lui eşecul celorlalţi în a-l recunoaşte ca Uns al lui Dumnezeu, El
este un model de urmat pentru cei din tipologia TREI, care se tem tocmai de eşec. Iisus
ne ajută să conştientizăm că este extrem de important să nu acceptăm niciodată
sacrificarea integrităţii personale sub pretextul atingerii ţelului. El nu se lasă amăgit de
ideea că ar putea acţiona cu totul altfel. De exemplu, să se sprijine pe mişcarea populară
pentru a deveni rege al Israelului, spunându-şi că, din poziţia de rege, ar avea mai multe
posibilităţi de a face cunoscută Împărăţia lui Dumnezeu. Iisus ştie că, procedând astfel, s-
ar închina celui rău, ori tocmai această încercare a depăşit-o, când a fost ispitit în pustie
(Matei 4, 1-11). În plus, ar folosi într-un mod greşit puterea care I-a fost încredinţată de
Dumnezeu.
În acelaşi mod ar trebui să judece şi persoanele din tipologia TREI. Dorinţa lor de succes
le tentează să accepte compromisurile, fiind gata nu doar să-i înşele pe ceilalţi, dar şi să
se amăgească pe ele însele. În loc să dorească reuşita cu orice preţ, ele ar trebui să se
prezinte celorlalţi aşa cum sunt, chiar dacă aceasta le-ar mai „şifona” puţin imaginea pe
care ar vrea să şi-o creeze în ochii celorlalţi.
Ele trebuie, prin urmare, să nu uite faptul că scopul nu scuză mijloacele. Preţuirea
exagerată pe care societatea o acordă astăzi succesului tinde să prejudicieze acest
principiu moral. Războiul ajunge, într-un mod aberant, să fie privit ca un mijloc de
garantare a păcii, violenţa este acceptată, în mod absurd, ca un mijloc de protejare a
drepturilor omului, în vreme ce minciuna este văzută, în mod nu mai puţin ciudat, ca
mijloc de asigurare a securităţii naţionale.
Iisus cere expunerea sinceră a intenţiilor şi evitarea înşelăciunii, insistând asupra cinstei,
chiar cu riscul eşuării unora dintre planurile pe care le croim. Patimile Sale arată în ce
măsură trăia conform propriilor învăţături: El refuză să sacrifice valorile divine în
schimbul acceptării de către ceilalţi a lucrării Sale.
Tipologia PATRU

Sensibilitatea lui Iisus

Persoanele din tipologia PATRU vor găsi în Iisus prototipul fiinţei divine, a cărei viziune
este dificil de înţeles de către majoritatea semenilor. După mărturia evanghelică, Iisus ştie
întotdeauna când ucenicii Săi nu-I înţeleg pildele sau acţiunile, chiar dacă ei nu-I
mărturisesc pe faţă acest lucru şi îi mustră adesea. Extrem de receptiv şi de o profundă
sensibilitate, sufletul său vibrează intens la emoţiile celorlalţi, la dramele şi la grijile lor.
În istorisirile lor, Evangheliile evocă în mod constant imensa compasiune pe care o
manifestă Iisus, de pildă în cazul văduvei din Nain, căreia îi învie fiul mort chiar când îl
ducea la groapă: „Şi, văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!”
(Luca 7, 13); la mormântul lui Lazăr, El îşi uneşte plânsul cu cel al prietenilor săi: „Şi a
lăcrimat Iisus” (Ioan 11, 35); este cuprins de milă la vederea femeii gârbovite vreme de
18 ani: „Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi I-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta”
(Luca 13, 12). În acest ultim caz, Iisus este exasperat să-l audă pe mai-marele sinagogii
pretinzând că nu ar fi trebuit să o vindece pe femeie în ziua de Sabat şi îi reproşează
acestuia făţărnicia, căci nu vrea să îngăduie oamenilor să fie dezlegaţi de blestemele lor,
în vreme ce chiar şi animalele sunt dezlegate şi duse la adăpat Sâmbăta.

Această sensibilitate extremă poate fi înţeleasă de cei din tipologia PATRU, caracterizaţi
de înclinaţia pentru exprimarea simbolică şi de simţul dramatic. Iisus foloseşte adeseori
analogia simbolică, comparând ridicarea Sa pe cruce cu înălţarea de către Moise a
şarpelui de aramă în pustie (Ioan 3,14) şi împlineşte pas cu pas, profeţiile Scripturilor,
intrând de pildă în Ierusalim călare pe un mânz de măgar, întocmai cum Îl descrie
proorocul Zaharia pe viitorul Mesia: „...veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată
Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”
(Matei 21, 6-8).

El resimte cu intensitate caracterul trist şi formal al religiei în care fusese educat, povara
ataşamentului său faţă de o lege menită să deschidă calea către Dumnezeu, dar care
impune neglijarea leproşilor pentru că sunt impuri, a prostituatelor ca fiind demne de
dispreţ şi chiar a femeilor în general, ele neavând cuvânt în societate. Ca o adevărată
fiinţă divină, intră imediat în relaţie cu oamenii cei mai capabili să-L simtă, care sunt
totodată şi cei mai pregătiţi să-şi plângă păcatele, aşa cum o face prostituata de la Simon
fariseul (Luca 7, 36, 50) sau femeia cananeiancă, ce-L imploră cu credinţă să-i vindece
fata demonizată (Matei 16, 22-28). În ultimul caz, pentru că femeia nu este evreică, El îi
spune iniţial că nu este „trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel” şi că „nu este
bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. Văzând însă că ea crede din tot sufletul
şi-I răspunde, exprimându-se tot în simboluri, că până „şi câinii mănâncă din firmiturile
care cad de la masa stăpânilor lor”, El Îşi arată în final mila, cu riscul pierderii reputaţiei,
căci legea evreiască interzice formal frecventarea celor de altă credinţă.

Ucenicii lui Iisus sunt educaţi, la rândul lor, într-o religie strictă, mai degrabă a legii decât
a inimii. Pentru ei, Dumnezeu, înainte de a fi o fiinţă a iubirii, este un stăpân care
porunceşte. Din această cauză, chiar şi ei rămân străini de învăţătura lui Iisus, a cărei
esenţă este bunătatea. În Betania, mai cu seamă Iuda îşi dovedeşte spiritul gregar şi
incapacitatea de a înţelege importanţa momentului în care Maria Îi unge picioarele cu mir
şi I le şterge cu părul său (Ioan 12, 1-8). El declară cu făţărnicie că aceasta este o risipă,
căci mirul s-ar fi putut vinde pentru a da banii săracilor. În faţa acestei reacţii, Iisus
resimte profund împietrirea ucenicilor, care se lasă orbiţi de ideea gestului caritabil, în loc
să vadă că-I fac inima şi mai grea învăţătorului lor, care deja i-a prevenit că va fi omorât
de mai marii templului. Cu toate acestea, El îi mustră blând, spunându-le cu simplitate că
gestul Mariei anunţă apropierea morţii Sale.
În timpul patimilor Sale, trăieşte cea mai adâncă tristeţe, văzând în ce măsură cei la care
fusese trimis se dovedesc insensibili, lepădându-şi propriul Mântuitor şi înfruntându-L cu
o ură ucigătoare. În timpul Cinei celei de taină, El urmăreşte să-i facă pe ucenici să
înţeleagă cât de mult Îl doare să-i părăsească. Apoi, la Ghetsimani, în momentul în care
simte că asupra Lui se abate chinul morţii, este silit să vadă că Petru, Iacob şi Ioan nu
sunt în stare să vegheze, la o aruncătură de piatră de locul în care El se roagă cu sudoare
de sânge (Matei 26, 36-40; Luca 22, 44).

Capcana melancoliei

Încercarea fiinţelor din tipologia PATRU este melancolia. Nu numai că sunt
hipersensibile, dar nu încetează să „rumege” gândul încercărilor şi al nenorocirilor. Ele au
sentimentul de a fi persoane cumva aparte, desconsiderate şi abandonate de ceilalţi, se
simt neînţelese.
Au apoi tendinţa de a se etala, de a poza. Se simt mândre de gesturile lor superioare, de
modul rafinat în care percep bucuriile şi durerile. Ele îşi atribuie un „gen” aparte,
neîncetând să-şi repete rolul în faţa altora. Marea lor grijă este de a etala un stil care să le
aducă recunoaşterea caracterului lor unic şi chiar îşi imaginează că alţii sunt incapabili să
facă dovadă de atâta clasă şi rafinament. Toate acestea le dau o alură de irealitate, de
persoane care afişează emoţii pe care nu le încearcă în realitate.
Înclinate să-şi plângă singure de milă, fiinţele din tipologia PATRU sunt gata să-i facă pe
ceilalţi să creadă că sunt copleşite de evenimente tragice, având în plus impresia că alţii
nu înţeleg prin ce-au trebuit ele să treacă. În ciuda lamentărilor, ele sunt în realitate
aproape incapabile să-şi deschidă inima către ceilalţi, fiind convinse a priori că nimeni nu
le poate înţelege. Din această cauză, în realitate, este greu să devii prietenul lor.

Evitarea autocompătimirii

Deşi Iisus se confruntă cu multe piedici şi are mult de suferit, nu cade niciodată în
melancolie şi nici nu se lasă copleşit de tristeţe. El refuză să joace rolul unui personaj
tragic, afirmându-se ca Fiul Omului care are să triumfe. Când Iisus îşi previne discipolii
asupra patimilor şi asupra morţii sale apropiate, îi anunţă de asemenea şi de Învierea Sa
după trei zile (Marcu 8,31). El nu are nimic dintr-o persoană care trăieşte aşteptându-şi
sfârşitul, căci aspiră la „botezul” prin care va salva lumea, deschizând tuturor calea spre
viaţa veşnică. El înfruntă suferinţele şi moartea pentru ceilalţi. În aparenţă, „stăpânitorul
acestei lumi” (Satana) Îi învinge (Ioan 14, 30), dar aceasta nu va fi decât o victorie de
scurtă durată, căci în final Iisus biruie moartea şi răul.

Atunci când Iisus le vorbeşte ucenicilor despre această cale care conduce de la moarte la
viaţă, ei refuză să o accepte. Nu vor să ştie nimic despre o Împărăţie a lui Dumnezeu care
ar apare în acest mod umil, sacrificial. Petru chiar Îl ia pe Iisus la o parte, spunându-i:
„Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Matei 16, 22). Dar ceea ce Petru
îi cere este contrar planului lui Dumnezeu, aşa cum îl vede Iisus. El se întoarce atunci
spre ucenicii Săi, spunându-le că cei care vor să-L urmeze trebuie să fie pregătiţi să
sufere după pilda Lui (Matei 16, 23-26). Astfel, El refuză să joace rolul unui personaj
tragic şi însingurat, iar ucenicii Săi, aleşi pentru a vesti Împărăţia Cerurilor pe acest
pământ, vor trebui la rândul lor să fie oricând gata să-şi dea şi sufletul pentru Hristos.
Deşi cunoaşte uneltirile împotriva Sa, Iisus refuză să fugă şi să se ascundă. Dimpotrivă,
El se manifestă pe faţă, în public. Astfel, El vine la Ierusalim să facă faţă adversarilor,
neevitând să fie recunoscut, lansându-se în discuţii publice. În loc să „rumege” cu
amărăciune gândul opoziţiei de care se loveşte sau pe cel al incapacităţii celorlalţi de a
recunoaşte binele cauzei Sale şi nevinovăţia Sa, El se arată în mod deschis în public, atâta
timp cât îi este lăsată libertatea (Ioan 12, 35). Acolo unde nu poate sensibiliza un suflet
poate împietrit, El caută să se adreseze măcar minţii, prin argumente logice. Chiar dacă
nu a frecventat nicio şcoală de elită, El manifestă întreaga ascuţime de minte a unui
învăţat. El răspunde la atacurile adversarilor săi înteţindu-şi activitatea de învăţare a
oamenilor chiar în templu, în inima Ierusalimului.

Tristeţea şi tendinţa de a se plânge mereu, specifice fiinţelor din tipologia PATRU, le
face adesea să cadă în apatie sau să se agaţe cu disperare de cei de la care aşteaptă
înţelegere şi protecţie. Iisus face exact contrariul, şi aceasta tocmai în momentul în care
suferinţa sa lăuntrică nu face decât să crească. El îşi multiplică activitatea, chiar în afara
cercului de prieteni pe care Şi i-a ales. În ultimele zile dinaintea arestării şi morţii Sale, în
loc să caute un sprijin în ucenici, tot El este Cel care-i sprijină şi-i pregăteşte pentru
deznodământul iminent. Iisus le aminteşte apropiaţilor cuvintele profeţiei: „...voi bate
păstorul şi se vor risipi oile Sale” (Zaharia 13, 7) şi le cere să se ajute unii pe alţii,
iubindu-se aşa cum El însuşi i-a iubit (Ioan 13, 33-35).
Iisus le lasă apostolilor puterea Sa de a ierta păcatele, de a vindeca, de a-i trezi pe toţi la o
viaţă nouă şi îi însărcinează să îşi exercite puterea prin intermediul unor gesturi simbolice
şi al unor cuvinte asemenea cu ale Sale. Dorinţa Sa este aceea de a transmite o religie a
iubirii, a creativităţii, a sensibilităţii, în care apropiaţii Lui să-I urmeze exemplul. Astfel,
El urmăreşte să redea inima unei lumi care şi-a pierdut-o aproape cu totul.
Tipologia CINCI

Înţelepciunea iubirii

Fiinţelor din tipologia CINCI le este mai uşor să se identifice cu Iisus prin prisma ideii
Sale că viaţa trebuie trăită cu înţelepciune. Exemplul Său demonstrează că ar fi fost de
acord cu declaraţia lui Socrate „o viaţă fără gândire nu merită să fie trăită”, neîncetând să
mediteze la Lumina lui Dumnezeu, care I se revarsă necontenit din suflet. Iisus îşi petrece
o mare parte din timp în rugăciune şi meditaţie, după care le împărtăşeşte ucenicilor Săi
ceea ce I se revelează astfel (Ioan 15, 15). Le cere tuturor ca, după cum ştiu să „citească”
vremea după „faţa” pământului şi a cerului”, să înveţe să discearnă şi semnele timpurilor”
(Luca 12, 56), adică să înţeleagă că a venit vremea împlinirii profeţiilor mesianice.
Totodată, El îi învaţă pe ceilalţi că, pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, nu este
suficient să accepte Scriptura în mod convenţional, în litera ei, aşa cum le este ea
transmisă de alţii, ci trebuie să o asimileze lăuntric, să o trăiască în spiritul ei,
descoperind prin propria intuiţie şi simţire modul viu în care Dumnezeu acţionează,
intervenind direct în evenimentele din viaţa lor şi a lumii.

Cu puterea Sa de pătrundere, Iisus percepe cât de deşartă, găunoasă, dezamăgitoare este
viaţa celor mai mulţi dintre oamenii cu care vine în contact. El înţelege prea bine că,
pentru a trăi cu adevărat într-un mod religios, oamenii trebuie să înveţe să deosebească
ceea ce este important în ochii lui Dumnezeu, de ceea ce nu este aşa, stabilind priorităţile
reale; predica de pe Munte ne oferă sinteza lor (Matei 5-7). Iisus atrage atenţia că ele
constituie temelia solidă a înţelepciunii, pe care fiecare îşi poate clădi viaţa. Ascultându-
L, toţi descoperă prospeţimea învăţăturii Sale, care decurge în primul rând dintr-o trăire
profundă şi autentică şi abia apoi din convingere. Cei din mulţime sunt uimiţi, pentru că
El îi învaţă „... ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Matei 7, 29),
care-şi ascund mereu ignoranţa în spatele citatelor din scripturi. Iisus îi îndeamnă pe cei
care cred în El, dar şi pe adversarii Săi, să caute şi să recunoască în spusele şi în faptele
Sale adevărul divin, singurul care îi poate face liberi (Ioan 8, 32).

Prin claritatea, simplitatea şi puterea de pătrundere a gândirii Sale, Iisus este un model
pentru tipologia CINCI: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7, 1); „şi mulţi din cei
dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă întâi.” (Marcu 10, 31); „Căci jugul Meu e bun şi
povara mea este uşoară” (Matei 11, 30). El foloseşte simbolurile şi analogiile, provoacă
oamenii să gândească în imagini, spunându-le de pildă ucenicilor să evite „plămada
fariseilor” (Marcu 8, 15) şi să-şi ţină „mijloacele încinse şi făcliile aprinse” pentru
venirea Sa finală (Luca 12, 35) sau explicându-le: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui
care M-a trimis” (Ioan 4, 34). Întotdeauna, Iisus găseşte mijloace originale pentru a
împărtăşi adevărurile pe care le descoperă în meditaţia Sa, promiţând tuturor celor ce cred
în El trezirea unei puteri creatoare care se va revărsa „precum râurile de apă vie” (Ioan 7,
38). El este cu adevărat un înţelept, un autentic Ghid spiritual, care îşi iniţiază ucenicii în
descoperirea unor adevăruri ce conduc la comuniunea directă a sufletului cu Dumnezeu.

Capcana abstracţiunii

Căutând cunoaşterea prin studiu şi reflexie, fiinţele din tipologia CINCI se confruntă cu
riscul de a cădea în abstracţiunea sterilă. Lor nu le place să se integreze în grupuri şi să
participe la activităţi sociale şi uneori chiar privesc cinic „vorba goală”, în absenţa
meditaţiei serioase şi a logicii. Dobândirea cunoaşterii necesită mult timp, astfel că
persoanelor din tipologia CINCI le este greu să-şi sacrifice din timp pentru ceilalţi. Ele
afirmă adesea că nu le plac petrecerile, pentru că sunt plictisitoare şi superficiale. Când
iau totuşi parte la ele, rămân închise în gândurile lor şi au o înfăţişare indiferentă sau
chiar glacială. Dând impresia că ştiu mai mult decât spun, rămân rezervate, iar ceilalţi le
suportă cu greu neimplicarea. Cu toate acestea, ele nu sunt întotdeauna calme.
Când sunt invitate să-şi prezinte gândurile, o fac cu multă claritate. Expunerea lor aduce
însă cu o mică prelegere doctă, pe capitole, astfel că sfârşesc prin a-i irita pe ceilalţi, care
ajung să nu mai asculte cu atenţie. Persoanele din tipologia CINCI au atunci impresia că
cei din jur nu ştiu să aprecieze ceea ce au ele de spus şi bat în retragere, închizându-se din
ce în ce mai mult în gândurile lor.

Un gânditor care se preocupă de ceilalţi

În ciuda înclinaţiei Sale pentru meditaţie, Iisus evita cu grijă să cadă în capcana tipică
pentru tipologia CINCI. El îşi începe misiunea alcătuind un grup de intimi, cărora le
împărtăşeşte toate revelaţiile spirituale pe care Dumnezeu I Le face (Ioan 15,15). Chiar
dacă adesea se îndepărtează, retrăgându-Se în locuri solitare, El nu dă niciun semn de
nemulţumire atunci când cei din grup vin şi-I răpesc singurătatea, pentru că ei nu fac
decât să ceară îndrumare ca ucenici şi apropiaţi ai Săi.

Iisus ştie că nu-şi poate comunica toate ideile dintr-o dată. Pedagogia Sa comportă o
apropiere gradată, pas cu pas, aşa cum lasă să se întrevadă învăţătura sa despre iubirea
aproapelui, esenţa Evangheliei Sale. El începe prin a reaminti că poruncile Vechiului
Testament se rezumă la două principale: iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui (Luca
10, 25-28). Apoi precizează că cerinţa de a-ţi iubi aproapele este întru totul asemenea cu
aceea de a-L iubi pe Dumnezeu (Matei 22, 39), sugerând astfel că trebuie să ne iubim
aproapele pentru a-L iubi pe Dumnezeu. Ascultătorii sunt astfel determinaţi să întrebe
cine este aproapele care trebuie iubit şi Iisus le răspunde, prin pilda samariteanului
milostiv, că aproapele se cunoaşte la nevoie. El îşi îndrumă ascultătorii să devină
apropiaţii celorlalţi, făcând asemenea samariteanului (Luca 10, 30-37). Ucenicii
descoperă astfel că slujindu-i pe alţii, fac de fapt dovada dragostei lor faţă de Iisus Însuşi
şi înţeleg că acesta este criteriul pentru a fi socotiţi printre cei drepţi la Judecata de Apoi
(Matei 25, 31-46). Înainte de a fi răstignit, Iisus adaugă la această poruncă a iubirii
aproapelui şi ceea ce El numeşte „noua Sa poruncă”, cerinţa ca ucenicii să se iubească
unii pe alţii, aşa cum El i-a iubit pe ei şi declară că împlinirea ei îi va face să fie
recunoscuţi ca ucenici ai Săi (Ioan 13, 34). El Îl roagă apoi pe Tatăl Ceresc să-i unească
pe ucenici, făcându-i şi pe ei să devină o singură fiinţă, aşa cum El şi Tatăl sunt una.
Graţie acestei unităţi de credinţă şi iubire, lumea va putea crede că Iisus este într-adevăr
trimisul lui Dumnezeu (Ioan 17, 20-23). După ce au înţeles aceasta nouă învăţătură,
ucenicii au reţinut-o, astfel că după Înviere, ei demonstrează că au asimilat-o (Epistola
întâia către Tesalonicieni 3, 12 şi urm.)

Iisus se fereşte să le prezinte oamenilor cărora li se adresează, pe străzi şi în sinagogi, o
învăţătură în formă de catehism, de formule prestabilite. El povesteşte diferite pilde,
lăsându-i adesea pe interlocutori să descopere ei înşişi semnificaţia acestora şi modul în
care să le aplice apoi în viaţa. Fiecare pildă este rezultatul unui efort de adaptare la
cerinţele ascultătorilor Săi, prin care reuşeşte să le capteze atenţia asupra problemelor
spirituale. Chiar dacă nimeni nu ia notiţe, cum ar putea cineva vreodată să uite astfel de
pilde pline de tâlc? Cei care le aud, le povestesc la rândul lor altora, căci toţi le recunosc
adânca înţelepciune. De asemenea, Iisus veghează ca discipolii Săi să înţeleagă bine
sensul cuvintelor Sale. Atunci când ei nu înţeleg pildele, El nu Îşi ascunde decepţia
(Matei 13, 14-16). Ca un adevărat înţelept, El ţine să le transmită ştiinţa Sa, dând dovadă
de o mare răbdare. Ca Maestru capabil să se adapteze oricărui ascultător, El vorbeşte
simplu, într-o limbă putem spune populară, dacă o comparăm cu cea a lui Pavel, care nu
ezită să înceapă o epistolă printr-o sinteză a planului lui Dumnezeu legat de Creaţie, de la
originea veacurilor.

Cu adevărat preocupat de oameni şi iubindu-i aşa cum sunt ei, Iisus nu alunecă niciodată
în ispita tipologiei CINCI; El nu are nimic dintr-un gânditor distant şi suficient, fiind
întotdeauna gata să-şi reia explicaţia şi încurajându-i pe ceilalţi să pună întrebări, pe care
Le ascultă cu calm şi seriozitate, chiar dacă sunt copilăreşti. Aşa este cazul în clipele
premergătoare Înălţării la cer, când ucenicii Îl întreabă dacă va restaura în curând
împărăţia lui Israel (Faptele Sfinţilor Apostoli 1,6). Un reprezentant tipic al tipologiei
CINCI ar fi „sărit în aer”, ceea ce ar fi constituit un gest total nepotrivit de rămas bun.
Iisus vede în întrebare un simplu mijloc de comunicare. Tocmai acest fapt se
demonstrează prin convorbirea de la fântână, cu Samariteana: deşi la început, ea pune
întrebări chiar absurde, El o îndrumă cu abilitate la aprofundarea continuă a întrebărilor.
Iisus poartă cu răbdare dialogul, conducând-o pe samariteană la exprimarea credinţei sale
în Mesia şi descoperindu-i în final că El este chiar Mesia.

Poate părea surprinzător faptul că în Evanghelii se pune mai mult accent pe minuni decât
pe conţinutul învăţăturilor Sale. În realitate, minunea este un mod de a înfăţişa celorlalţi
învăţătura: prin intervenţia divină în evenimentele vieţii lor, oamenii conştientizează în
mod direct prezenţa lui Dumnezeu şi Îl descoperă. Pentru că înţeleptul nu este de fapt cel
care adună cunoştinţe, ci cel care descoperă adevărul, învăţând mereu de la viaţă. Prin
puterea influenţei Sale spirituale, Iisus îi susţine pe ceilalţi, trezindu-le capacitatea de a
face ei înşişi această descoperire. Înţelepciunea vieţii îi cere omului să fie deschis faţă de
tot şi de toate şi mereu pregătit să descopere oriunde darul iubirii divine. Viaţa este cel
mai bun maestru.

Fiecare este astfel chemat să afle în propria sa viaţă modul în care se manifestă graţia
divină, devenind astfel precum o uşă deschisă spre lumea libertăţii totale de mişcare.
Această modalitate de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă de fapt descoperirea
unei noi vieţi, pline de taină, chiar în miezul vieţii prezente. Fiecare trebuie să ajungă să
participe la misterul vieţii, în loc să rămână simplu spectator.
Această înţelepciune este un îndemn adresat oamenilor de a-şi „încinge mijlocul”, de a nu
înceta să acţioneze şi să facă binele, trăind totodată fiecare clipă în aşteptarea venirii
darului lui Dumnezeu, un dar care învaţă şi îndreaptă, stimulează şi întăreşte, uimeşte şi
încredinţează totodată. Ea le reaminteşte fiinţelor din tipologia CINCI că, dacă doresc cu
adevărat să şi-o însuşească, trebuie să înceteze să mai stea deoparte: Împărăţia lui
Dumnezeu poate veni chiar aici şi acum. Refuzul de a trăi clipa înseamnă în acelaşi timp
refuzul de a vedea în profunzime, deci excluderea de la înţelepciunea divină.

Tipologia ŞASE

Loialitatea lui Iisus

Pentru fiinţele din tipologia ŞASE, cea mai importantă este loialitatea faţă de grup, fie că
acesta este familia, Biserica sau o întreprindere comercială. Ele găsesc în această direcţie
un model divin în Iisus, care şi-a consacrat fără rezerve energia pentru redeşteptarea vieţii
religioase şi îmbunătăţirea vieţii sociale a poporului Său. Până şi duşmanul Său, Caiafa, Îi
recunoaşte într-un fel misiunea, spunând că este mai de folos să moară un om pentru
popor, decât să piară tot neamul. Evangheliile comentează această afirmaţie arătând cum,
de fapt, Iisus S-a lăsat răstignit, pentru a reface unitatea poporului ales, adunând astfel
„laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi” (Ioan 11, 49-52).

Iisus este devotat acestei cauze, din loialitate faţă de Dumnezeu, care Îl trimite pentru a
împlini făgăduinţa făcută poporului Său ales. El vede în viaţa Sa un mod de împlinire a
Scripturilor, cu toate exigenţele lor, considerându-Se doar slujitorul credincios al lui
Dumnezeu.
Aşa cum El Însuşi spune, nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească ,,şi să-şi dea sufletul
răscumpărare pentru mulţi.” (Marcu 10, 45). Cu toate că inima Sa este la fel de deschisă
pentru toate neamurile, El se mulţumeşte să rămână, cu fidelitate, darul lui Dumnezeu
pentru Israel; Apostolii sunt cei cărora le încredinţează misiunea de a vesti păgânilor.
Auzind că nişte greci vor să intre în legătură cu El, nu profită de acest prilej pentru a fugi
cu ei şi pentru a scăpa astfel de prigoană şi de arestare, chiar dacă ştie că timpul răstignirii
este aproape (Ioan 12, 20-33). Scripturile L-au făcut să înţeleagă că oferirea vieţii Sale ca
jertfă pentru Dumnezeu este condiţia necesară pentru mântuirea popoarelor.

Iisus respectă cu credinţă nu doar Scripturile, ci şi legea evreiască în întregul ei. Astfel, El
chiar îi provoacă la un moment dat pe acuzatorii Săi să-I dovedească fie şi un singur
păcat (Ioan 8, 46), iar în faţa sinedriului, în ciuda tuturor eforturilor, cei care L-au arestat
nu pot să găsească nicio dovadă a vinovăţiei Sale şi sunt nevoiţi să folosească martori
falşi, care Îi răstălmăcesc cuvintele, spunând că El ar fi vrut să distrugă templul (Marcu
14, 58), că s-ar fi opus plătirii taxelor către Cezar sau că s-ar fi pretins rege (Luca 23, 2).
Iisus Îşi dovedeşte în mod deosebit fidelitatea faţă de cei care Îi sunt mai apropiaţi. Pentru
a Se putea consacra ucenicilor Săi şi a le putea acorda cât mai mult din timpul Său, El îşi
părăseşte casa, atelierul de tâmplărie şi bunurile. El spune că pentru ei este gata să-şi dea
viaţa: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru
prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei... ” (Ioan 15,13-14).

Pe cruce, la vederea mamei Sale, El îşi manifestă loialitatea de fiu, cerându-i lui Ioan,
discipolul cel mai iubit, să o ocrotească, luând-o la sine, din momentul acela (Ioan 19, 25-
27). În sfârşit, Iisus îşi dă duhul numai după ce împlineşte tot ce are de făcut, spunând:
„Săvârşitu-s-a” (Ioan 19, 30).

Capcana legalismului şi autojustificării

În grija lor pentru loialitate, persoanele din tipologia ŞASE sunt adesea tentate să alunece
într-un aşa-numitul legalism. Ele tind să creadă că respectarea legii este un scop, iar nu
un simplu mijloc pentru realizarea unui ţel şi văd viaţa doar ca pe un mod de conformare
la cerinţe. Pentru ele, morala şi religia constau înainte de toate în a respecta poruncile
biblice. Astfel, ajung chiar să nu mai vadă relaţia lor cu Dumnezeu, decât sub forma
supunerii la prescripţiile care I se atribuie.

Cauza acestei viziuni religioase centrate pe respectarea exterioară a legii este nevoia de
siguranţă. Persoanele din tipologia ŞASE tind să considere că supunerea de care dau
dovadă le îndreptăţeşte la graţia şi binecuvântarea divină, care le asigură mântuirea. Acest
legalism constituie o veritabilă capcană, cea a autojustificării. Supunerea faţă de reguli le
dă un sentiment de siguranţă, iar cea mai mică abatere le proiectează în nelinişte. De aici,
dificultatea lor de a-şi admite cea mai mică vină. Dacă cineva le dă de înţeles că au comis
cea mai mică neglijenţă, că şi-au neglijat responsabilităţile, ele se apără cu violenţă,
acuzându-i pe ceilalţi de fapte şi mai grave.
În afara respectului lor pentru legile scrise, persoanele din tipologia ŞASE mai caută
sentimentul siguranţei în supunerea faţă de reprezentanţii autorităţii. Atunci când
circumstanţele nu le permit să hotărască ce este de făcut, ele preferă să se conformeze
unei păreri venite din afară, crezând că astfel procedează corect. Ele au impresia că, atâta
timp cât ascultă de superiorul lor, Dumnezeu însuşi nu le poate reproşa nicio greşeală.

Spiritul, mai presus de litera legii

Iisus este departe de a se pune în siguranţă printr-o respectare exterioară a legii. Pentru
Noul Testament, legile nu sunt decât mijloace, importantă este doar adevărata legătură cu
Dumnezeu. Trebuie respectat spiritul, iar nu litera Legii. Pavel face aici o distincţie
fundamentală. El aminteşte mereu că Iisus ne-a eliberat din sclavia Legii şi ţine ca noi să
ne păstrăm libertatea (Galateni 5, 1). Cel care se gândeşte la legătura sa cu Dumnezeu
doar în termeni de ascultare a poruncilor îşi face din acestea un scop, ridicând prin
aceasta o adevărată piedică în calea legăturii înseşi. El ajunge să se înşele în privinţa
graţiei divine. Pavel afirmă: „... dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în
zadar” (Galateni 2, 21).

Ce semnificaţie are afirmaţia după care important este spiritul, iar nu litera Legii? A trăi
după litera Legii înseamnă a crede că legătura cu Dumnezeu se reduce la respectarea
exterioară a poruncilor. A trăi în spiritul ei înseamnă a conştientiza că legătura cu
Dumnezeu se bazează şi pe altceva decât pe supunere. Fiinţele din tipologia ŞASE se
preocupă în primul rând de ascultare şi supunere din cauza tendinţei lor de a vedea viaţa
doar ca pe un mod de a răspunde exigenţelor celorlalţi şi de a-i judeca pe alţii numai în
funcţie de aceste exigenţe. Nu întâmplător, Pavel reaminteşte cu mereu înnoita râvnă că
unica şi adevărata „dreptate” este cea care pune omul în legătură eu Dumnezeu; acesta
este, chiar şi astăzi, unul dintre punctele cele mai delicate ale doctrinei creştine.
Dificultatea ţine în mare parte de tendinţa creştinilor de a interpreta religia şi morala din
tocmai perspectiva „schemei” tipologiei ŞASE. Pentru toţi cei care văd în Dumnezeu în
primul rând pe Cel care impune Legea, respectarea literei legilor este punctul de vedere
cel mai logic. Dar Iisus a venit ca să ne arate adevărata faţă a lui Dumnezeu, aceea de
Tată iubitor.

Cel care respectă nu litera, ci spiritul Legii, scapă de o dublă greşeală, morală şi
religioasă

Constituirea Legii ca scop în sine conduce inevitabil la greşeala morală de a atribui
aceeaşi importanţă tuturor greşelilor, deoarece ele sunt, toate, acte de neascultare a
legislatorului. Iisus nu încetează să se ridice împotriva acestei egalizări, evidenţiind
mereu priorităţile: iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt înainte de toate. El
reproşează fariseilor că ignoră această ordine a lucrurilor prin respectarea rigidă a legilor
lor morale şi religioase şi îi acuză că lasă la o parte părţile mai importante ale Legii:
judecata, mila şi credinţa, dar se preocupă în schimb de amănunte, precum zeciuiala pe
izmă, pe mărar şi pe chimen (Matei 23, 23). În mod plastic, El îi învinuieşte că „strecoară
ţânţarul şi „înghit cămila” (Matei 23, 24). Iisus nu le cere să se renunţe la practicile
tradiţionale, ci doar să nu le acorde o importanţă mai mare decât cea cuvenită şi să
recunoască astfel primatul obligaţiilor esenţiale. În această privinţă, Pavel nu face decât
să se arate fidelul Său ucenic, insistând fără încetare asupra întâietăţii iubirii. Astfel, el
declară că „Toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: iubeşte pe aproapele
tău ca pe tine însuţi” (Galateni 5, 14).

A vedea în respectarea Legii un scop în sine înseamnă a face şi o eroare religioasă.
Adevărata religie ne mântuieşte restabilind comuniunea noastră cu Dumnezeu. Chiar
cuvântul „religie” vine de la latinescul „religare”, însemnând „a reface legătura”. Religia
implică legătura cu Dumnezeu, o relaţie cu El bazată pe încredere. Cel care crede că
respectarea Legii este adevăratul mijloc de a-şi asigura comuniunea cu Dumnezeu ajunge
să greşească, nesocotind esenţa în favoarea formei. În conformitate cu Noul Testament,
relaţia nu este autentică decât dacă ne încredinţăm cu toată fiinţa lui Dumnezeu în
virtutea iubirii pe care El ne-a revelat-o şi a manifestat-o prin Iisus, iar nu pentru că ne
supunem Legii Sale. Iubirea lui Iisus este motivul mântuirii noastre, căci prin ea putem
devenim fii ai lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie: „... Dumnezeu a trimis pe Fiul Său,
născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să
dobândim înfierea” (Galateni 4, 4-5) şi continuă adăugând că, odată ce suntem fii (şi
fiice), suntem meniţi mântuirii, căci Dumnezeu „a trimis Duhul Fiului Său în inimile
noastre” (Galateni 4, 6).

Acest mesaj al mântuirii vine prin urmare să îndrepte greşeala fundamentală a celor din
tipologia ŞASE privind cerinţele Legii. Mântuirea nu este asigurată doar de acţiunile
exterioare ale unei persoane, fie ele chiar responsabile şi legale. Ea este anterioară
acestora, bazându-se pe renaşterea oamenilor în duh, ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Nu
intrăm cu adevărat în relaţie cu Dumnezeu decât acceptând această legătură cu El ca Tată
şi răspunzând cu o iubire şi o dăruire pe măsura acestei noi relaţii. Respectarea Legii
rămâne importantă, dar trebuie văzută numai ca un mijloc pentru punerea în practică a
poruncii de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Izvorul adevărat al mântuirii
este intervenţia lui Dumnezeu, care susţine refacerea legăturii noastre cu El şi înfierea
noastră, ridicarea noastră la rangul de Fii şi Fiice ale Sale.

Tipologia ŞAPTE

Optimismul lui Iisus

Cei care fac parte din tipologia ŞAPTE apreciază la Iisus faptul că ştie să se bucure de
prezenţa prietenilor, atunci când îi regăseşte. Ajunge să ne gândim la episodul apariţiei
Domnului la Marea Tiberiadei, după Înviere (Ioan 21, 1-14). După ce apostolii petrec o
noapte de pescuit fără nicio izbândă, Iisus li Se arată dimineaţa şi le oferă un nou prilej de
învăţătură. El le indică să arunce mreaja „în partea dreaptă a corăbiei”, iar Evanghelia
menţionează chiar şi numărul peştilor prinşi atunci, o sută cincizeci şi trei, număr cu
profunde semnificaţii simbolice. Apoi îi invită pe ucenici să aducă din peştii pescuiţi de
ei şi să-i alăture celor deja puşi la prăjit pe jar de către El însuşi. Astfel, Iisus adaugă
îndeletnicirii obişnuite de a pescui semnificaţii spirituale, apostolii devenind în această
viziune „pescari de oameni” (Marcu 1, 17). Peştii reprezintă oamenii care vor primi
Împărăţia lui Dumnezeu, iar numărul de o sută cincizeci şi trei are valoarea aritmologică
de 1 + 5 + 3 = 9, care corespunde ciclului zecimal încheiat şi semnifică trecerea în final a
tuturor popoarelor la creştinism. Decât să piardă vremea certându-i pe apostoli că
pescuiesc în loc să vestească Împărăţia, Iisus le arată prin simboluri accesibile ce aşteaptă
de la ei, îmbinând bucuriile vieţii cu învăţătura spirituală.

Iisus petrece întotdeauna clipe plăcute împreună cu apropiaţii Săi. Adversarii Săi Îl acuză
că Îi place vinul şi că este opusul profetului ascetic, cum este de exemplu Ioan
Botezătorul (Matei 11, 18-19). Iisus răspunde comparându-şi prietenii cu oaspeţii de la o
nuntă: sărbătoarea venirii Sale este prilej de bucurie, nu de tristeţe (Matei 9, 15). El Însuşi
demonstrează aceasta la nunta din Cana. Transformând în vin apa din şase vase mari,
fiecare din ele conţinând 120 de litri, Iisus dă semnul revărsării în lume a Împărăţiei lui
Dumnezeu prin fiinţa Sa şi prin acţiunile Sale (Ioan 2, 1 -11). El evocă astfel profeţiile
Vechiului Testament, după care semnele venirii lui Mesia constau în abundenţa de hrană
şi de vin, după cum afirmă de exemplu Isaia: ,,Şi Domnul Savaot va pregăti în muntele
acesta pentru toate popoarele un ospăţ de cărnuri grase, un ospăţ cu vinuri bune, cărnuri
grase cu măduvă, vinuri bune, limpezite!" (Isaia 25, 6).

Iisus nu are nicio reţinere în a se bucura de aceste semne ale venirii Împărăţiei lui
Dumnezeu. La nunta din Cana, El dăruieşte cu asupra de măsură, căci apa se trans-
substanţiază în vinul cel mai bun. Îi place să compare Împărăţia lui Dumnezeu cu
sărbătoarea nunţii (Matei 22, 2) şi nu ezită să ia parte la această anticipare a cerului pe
pământ.
El manifestă de asemenea această abundenţă mesianică atunci când înmulţeşte cele cinci
pâini şi cei doi peşti, hrănind cinci mii de persoane în pustie (Marcu 6,35-44). Prin
adunarea resturilor mesei, în urma căreia rămân 12 coşuri pline cu firimituri şi cu peşte,
Iisus le dă ucenicilor unul dintre semnele simbolice ale venirii Împărăţiei lui Dumnezeu
(Marcu 8, 19-21). Încă necopţi pentru cele divine, ucenicii se îngrijorează mai apoi că nu
au decât o pâine, deşi prezenţa lui Iisus este în sine o garanţie a îndestulării şi a fericirii
veşnice (Ioan 6, 54). Deloc întâmplător, creştinii folosesc la masă pâinea şi vinul pentru a
aduce mulţumire lui Dumnezeu. Aceasta nu face decât să demonstreze caracterul vesel al
unui cult divin, care nu poate fi redus la o simplă negare de sine.

Celor din tipologia ŞAPTE nu le va fi greu să se apropie de Iisus, care apreciază din
suflet lucrurile bune, văzând în ele un semn al făgăduinţei lui Dumnezeu. Modul Său de
viaţă arată că împărăţia lui Dumnezeu nu este doar simbolul unei perfecţiuni viitoare, ci
este deja prezentă, aici şi acum, conştientizarea sa depinzând doar de capacitatea noastră,
mai mică sau mai mare, de a ne deschide faţă de ea. Oamenii trebuie să se bucure
împreună de darurile lui Dumnezeu făcute poporului Său. În lipsa bucuriei de a trăi, cum
ar putea fi atrăgătoare Împărăţia pe care o vesteşte Iisus?

Capcană: fuga de suferinţă

Datorită atracţiei lor pentru plăcere, fiinţele din tipologia ŞAPTE întâmpină o reală
dificultate în a accepta suferinţa. Ele se străduiesc din răsputeri să evite tot ceea ce le
provoacă neplăcere. Astfel, ele caută să scape de toate conflictele şi să nu vadă niciodată
ceea ce nu le place. Ele „ascund murdăria sub preş” şi spoiesc peste tot cu un strat de
„pace”. De asemenea, au tendinţa să amâne lucrurile de pe o zi pe alta; apoi, în loc să
încheie pe loc cu lucrurile care nu le plac, le lasă pentru mai târziu şi în loc să ducă la bun
sfârşit proiectele începute, concep mereu altele noi. Atunci când lucrurile nu merg după
planurile lor, încep să se irite şi să bombăne. Refuzul oricărei neplăceri le face cu atât mai
mult să îşi dorească ceea ce le poate aduce plăcere.

Starea de siguranţă la timpul prezent

Asemenea nevoie constituie o adevărată capcană. Fiinţele din tipologia ŞAPTE caută de
fapt plăcerea pentru că aceasta le conferă un sentiment de securitate mărită. Modul în
care Iisus abordează problema suferinţei este infinit mai realist. El este capabil să-şi
întreţină încrederea în clipa prezentă, anunţând, la fel ca şi Ioan Botezătorul, că „... s-a
apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3, 1 şi 4, 17). Acesta este mesajul esenţial al
învăţăturii Sale: prezenţa aici şi acum a Împărăţiei lui Dumnezeu. Fără îndoială, ne vom
bucura mai mult de ea în viitor decât în prezent, dar singura modalitate de a ne pregăti
pentru această bucurie viitoare este aceea de a ne deschide faţă de ea începând chiar cu
clipa prezentă. Împărăţia lui Dumnezeu este într-adevăr asemănătoare unui grăunte care
creşte şi rodeşte, dacă este semănat aici şi acum. Este adevărat că prezentul poate fi
uneori dureros, sumbru sau ameninţător, dar oricum ar fi el, nu este decât semnul
premergător al bucuriei viitoare, aşa cum ne este ea pregătită de către Dumnezeu. Înainte
de a trăi această bucurie, trecem adesea prin momente de tristeţe: grăuntele de grâu
trebuie să moară ca să poată da roadă (Ioan 12,24); mama trece prin durerile facerii
înainte de a aduce copilul pe lume (Ioan 16,21). Oricare ar fi suferinţa momentului
prezent, ea este întotdeauna mai mică decât bucuria care îi urmează. Apostolul Pavel
scrie: „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice
măsură, slavă veşnică...” (II Corinteni 4, 17).

Aşteptându-se să găsească plăcerea peste tot, cei din tipologia ŞAPTE dau dovadă de
lipsă de realism. Esenţialul în viaţă nu este evitarea oricărei neplăceri. Astfel, chiar dacă
schimbarea scutecelor nu este neapărat un lucru de dorit, mamele îşi iubesc copiii destul
ca să facă şi acest lucru neplăcut cu dragoste. Importantă este prin urmare înţelegerea
faptului că suferinţa nu trebuie evitată cu orice preţ. Începând din momentul în care ea
este văzută ca un preţ care trebuie plătit pentru o condiţie mai bună, încetează să mai fie
suferinţă. Iisus îşi depăşeşte suferinţele şi înfruntă chiar moartea, făcând dovada unei
speranţe pline de curaj şi răbdare. Suferinţa Lui are un sens; Îşi dă viaţa pentru a da viaţa.
Apostolilor le spune că întristarea lor din acel moment poate fi, într-un anume fel,
asemănată durerilor facerii (Ioan 16, 20-22). Iar cel care se zbate să scape de toate
neplăcerile se lipseşte şi de bucuria pe care o aduce în final creativitatea, cu toate
eforturile penibile care o însoţesc.

Sfântul Pavel declară că întreaga Creaţie, în aspiraţia sa de a scăpa de rău, suspină şi
geme de durere (Romani 8, 8¬12). Prezenţa lui Iisus înviat în Lume (Efeseni 4, 10) o face
să renască. Gemetele facerii sunt necesare, revărsarea slavei cereşti presupune suferinţa
crucii. Fiecare probă îndurată cu răbdare devine, precum grăuntele care pregăteşte
viitoarea recoltă, germenele fericirii veşnice. Aspirând la o viaţă mai bună, trebuie să
integrăm toate lipsurile şi stările de gol lăuntric în marele proces de restaurare a Raiului
din noi. Vom regăsi fără îndoială ceea ce am pierdut odinioară, dar aceasta se va petrece
în clipa dorită de Dumnezeu şi abia după ce am parcurs misterul pascal al moţii şi al
renaşterii. Înţelegând cuvintele învăţătorului lor, ucenicii lui Iisus ajung să fie întotdeauna
pregătiţi cu răspunsul, pentru a da seamă de râvna şi nădejdea care-i animă (I Petru 3,
15). Dificultăţile sunt, de fapt, chiar cele ce trezesc puterea de a îndura cu răbdare, care
place lui Dumnezeu şi de care este nevoie pentru a putea trăi cu încredere aşteptarea
venirii Împărăţiei (Romani 5, 3-4).

Tipologia OPT

Iisus înfruntă nedreptatea

Fiinţele din tipologia OPT recunosc fără dificultate în Iisus modelul fiinţei puternice.
Pentru aceasta, nu trebuie decât să se gândească la modul în care îi tratează pe cămătari în
templu (Ioan 2, 13-17). El reacţionează violent împotriva modului neruşinat în care
aceştia îi înşeală pe săraci în plin loc sacru. Faptul că este suficient să ridice asupra lor un
bici din frânghii pentru a-i pune pe fugă ne lasă să înţelegem că aceştia nici nu aveau
conştiinţa prea curată. Deşi ne putem aştepta din partea unui profet la un asemenea gest,
atitudinea Lui ne arată o dată în plus că frica Îi este complet străină. Ucenicii Săi sunt
uimiţi de mânia Lui, dar o pun pe seama râvnei Sale pentru Dumnezeu.

Alt exemplu pentru modul profetic în care Iisus înfruntă nedreptatea şi făţărnicia capilor
religioşi este cuvântarea Sa atât de violentă împotriva fariseilor şi cărturarilor (Matei 23).
Aceştia se plâng chiar că sunt insultaţi. Fără îndoială, El îi mustră în cuvinte aspre, căci îi
numeşte nu numai făţarnici, ci şi „morminte văruite”, „călăuze oarbe”, „şerpi, pui de
vipere”. Apărând dreptatea şi adevărul, El nu ezită nicio clipă să-i certe, dezgustat de
farsa ordinară pe care aceştia o joacă şi de pretenţiile lor penibile de perfecţiune
spirituală. În fapt, tocmai poziţia lor privilegiată în cadrul societăţii ar trebui să-i facă să
devină modele pentru coreligionarii lor, să urmărească îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu,
să caute asemănarea cu El.
Abuzând de autoritatea dobândită, ei îi deturnează pe semeni de la adevărata credinţă şi
formează o pătură socială separată de cea a oamenilor obişnuiţi, folosindu-şi educaţia şi
bogăţia numai în propriul beneficiu. Demascaţi de Iisus, conspiră în mod criminal pentru
a-L suprima.

În ceea ce-L priveşte, Iisus nu caută decât să-i mântuiască, astfel că-i cheamă şi pe ei la
pocăinţă. Eforturile Sale sunt sortite eşecului, ca şi cele ale profetului Ioan Botezătorul
(Matei 3, 7-9): aceşti oameni nu numai că nu au nici cea mai mică dorinţă de convertire,
dar şi caută prilej să-L ucidă. Pentru a-L aresta, ei corup un ucenic de-al Lui, iar pentru a-
L putea acuza în faţa tribunalului, aduc martori falşi. În sfârşit, când, după crucificare,
soldaţii găsesc mormântul gol, ei plătesc soldaţii ca să răspândească zvonul perfid şi
înşelător că ucenicii I-au furat corpul în timp ce ei dormeau (Matei 28, 12-13).
În faţa răului social la care este martor, cu toate că este lipsit de putere politică, Iisus
refuză să păstreze tăcerea, preferând să rişte moartea. El crede cu fermitate în datoria Sa
de a-i înfrunta pe cei care sunt vinovaţi pentru nedreptate şi care, în orbirea şi lăcomia lor,
profită de tăcerea şi laşitatea celorlalţi pentru a-i oprima în continuare. Înţelegând că a nu
denunţa nedreptatea înseamnă a pactiza cu nedrepţii, El acţionează aşa cum avea să scrie
mai târziu şi apostolul Pavel: ,,Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului,
ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5, 11).

Cu profundul Său simţ al dreptăţii şi cu curajul Său de a înfrunta toate greutăţile, Iisus
este cu adevărat modelul perfect al celor din tipologia OPT. El îi atacă pe faţă pe cei care
se folosesc de forţă pentru a-şi impune influenţa sau pentru a-şi apăra poziţia şi îşi dă
seama că aceştia acţionează din slăbiciune. Adevărata forţă este cea a oamenilor care nu
se tem de cei ce pot ucide trupul, fără a avea însă vreo putere asupra sufletului (Matei 10,
28). Iisus le cere astfel ucenicilor să nu-şi încalce conştiinţa, chiar cu preţul suferinţei sau
al vieţii.

Capcana autoritarismului

Persoanele din tipologia OPT sunt cu adevărat înzestrate pentru a înfrunta în mod curajos
nedreptatea, dar tind să caute confruntarea pentru ea însăşi. În plus, de cele mai multe ori
ele nu se rezumă la confruntare, ci vor să-i şi domine pe ceilalţi, să se afirme în
defavoarea lor. Tendinţa lor la autoritarism se traduce prin dorinţa de a controla totul. Nu
este de mirare că celorlalţi le este greu sa le suporte.
Iisus nu reacţionează însă în acelaşi mod în faţa greşelilor celorlalţi, nu îi înfruntă
întotdeauna. El ia în mod tacit apărarea femeii adultere prin gestul de a scrie cu degetul în
nisip şi refuză să o judece, dându-le acuzatorilor răgazul şi libertatea de a-şi examina
propria conştiinţă (Ioan 8, 3-11). Apoi, merge ca un prieten la Zaheu, vameşul bogat
(Luca 19, 1-10), a doua zi după tăierea capului lui Ioan Botezătorul, şi nu consideră util
să înceapă o confruntare cu regele Irod. Putem chiar să interpretăm că, atacându-i pe
cărturari şi pe farisei, El denunţă mai degrabă o clasă cu interese bine definite, o structură
socială injustă, decât nişte indivizi în sine.

Puterea non-violenţei
Nu putem înţelege rolul profetic al lui Iisus fără a vedea că El este mai întotdeauna blând
şi că nu recurge la forţă nici atunci când celorlalţi li se pare că ar fi necesar, cu riscul de a
rămâne vulnerabil. Acest fapt este în mod deosebit evidenţiat în timpul patimilor Sale. În
grădina Ghetsimani, El îl opreşte pe Petru de la vărsarea de sânge, asigurându-l că ar
putea scăpa oricând de arestare: „Sau ţi se pare ca nu pot ruga pe Tatăl Meu să-Mi trimită
acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26, 53). De altfel, El iese
înaintea ostaşilor veniţi să-L aresteze şi este suficient să se prezinte spunând „Eu sunt”
pentru ca aceştia să dea înapoi şi să cadă la pământ, paralizaţi de puterea cuvântului Său
(Ioan 18, 6). Cu toate acestea însă, nu răspunde cu violenţă la violenţa lor, tot El
îndemnându-l pe Petru: „întoarce sabia la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor
pieri”(Matei 26, 52).

Pentru El, adevărata forţă constă în non-violenţă: Dumnezeu acţionează chiar prin
blândeţea pe care Iisus o opune agresiunii. Acesta era adevărul pe care Iisus îl afirma încă
din momentul alungării vânzătorilor din templu, când declara că, dacă templul trupului
Său va fi distrus, El îl va reclădi în trei zile (Ioan 2, 19). Blândeţea şi dăruirea de sine de
care dă dovadă în momentul crucificării sunt semnele puterii Sale de a vindeca lumea,
după cum şarpele de aramă ridicat de Moise în deşert îi vindeca pe evrei (Ioan 3, 14). Şi
în fapt, văzându-L răstignit pe cruce, o parte din duşmanii Săi îşi dau seama de greşeala
lor: dacă El ar fi recurs la forţa Sa pentru a se apăra de rău, ei ar fi rămas convinşi că au
avut dreptate (Ioan 8, 28, Matei 27, 54).

Chemându-şi ucenicii să devină martorii Săi în lume, Iisus îi invită totodată să fie
curajoşi şi să accepte urmările atitudinii lor fără a se opune agresiunii. Meditând la
învăţătura Sa privitoare la blândeţe, la non-violenţă, persoanele din tipologia OPT vor
trebui să se întrebe dacă modul lor de a lupta împotriva nedreptăţii este cu adevărat cel
mai bun, dacă acesta îi va conduce în final pe ceilalţi la recunoaşterea greşelilor, ori este
mai degrabă o simplă manifestare a dorinţei lor de a-i zdrobi pe cei răi.

Tipologia NOUĂ
Iisus este răbdător

Fiinţele din tipologia NOUĂ sunt capabile să aprecieze răbdarea lui Iisus, la care El îi
îndeamnă şi pe ucenicii Săi, de pildă înainte de Înălţare, atunci când le cere să aştepte
împlinirea făgăduinţei Tatălui şi să nu se mai frământe inutil pentru „împărăţia lui Israel”
(Fapte 1,4-7). În ce-i priveşte pe ucenici, ei aşteptaseră triumful Său şi în loc de aceasta,
El este răstignit. Apoi învie, dar tocmai urmează să-i părăsească. Acesta este motivul
pentru care ei se frământă. Iisus le spune că totul se află în mâinile Domnului, iar ei
trebuie să înveţe să aştepte: Împărăţia cerurilor va veni în momentul dorit de Tatăl. Altfel
spus: „Aveţi răbdare, căci lui Dumnezeu toate Îi sunt cu putinţă.”

Societatea mondenă insistă mereu asupra eficienţei imediate. Ajunge să apeşi un buton
pentru a aprinde lumina, iar ceasurile sunt fixate la minut, dacă nu la secundă.
Reuniunile, programele TV, slujbele la Biserică trebuie să înceapă şi să se termine la ore
dinainte fixate. Totul trebuie să meargă ca pe roate, iar această eficacitate trebuie să fie
imediat vizibilă. Evidenţa depozitelor bancare este făcută cu ajutorul calculatorului,
pentru a se putea calcula profitul zilnic.
Învăţătura lui Iisus referitoare la venirea Împărăţiei lui Dumnezeu poate constitui un
sprijin excepţional pentru cei din tipologia NOUĂ. Ei au dreptate să se opună neîncetatei
curse lumeşti contra-cronometru, căci Împărăţia lui Dumnezeu urmează ritmul Firii. În
viaţa oamenilor, ea nu se poate manifesta decât treptat, precum sămânţa pusă în pământ.
Ea prinde încet rădăcini şi îi trebuie un timp până când aduce rod (Matei 13,4-9). În
acelaşi fel, viaţa întru Dumnezeu cere răbdare. Chiar evoluţia planetei noastre ilustrează
acest fapt: Dumnezeu a aşteptat milioane de ani până la apariţia condiţiilor care au făcut
posibilă viaţa omului pe Pământ. Este necesar un anume timp pentru ca planul pe care-l
are Dumnezeu cu lumea să se poată desfăşura. Fiecare dintre noi trebuie să treacă proba
răbdării, pentru a-şi putea împlini menirea ce-i revine în cadrul acestui plan.

Capcana indolenţei

Persoanele din tipologia NOUĂ sunt pe deplin dispuse să aştepte. Problema lor nu este
nerăbdarea, ci lenea. Intrarea în ritmul divin al lumii nu se rezumă la a-L aştepta pe
Dumnezeu eu braţele încrucişate şi cu sufletul plin de speranţă. Încă din timpurile
apostolice, Biserica s-a lovit de această viziune greşită a lucrurilor: primii creştini
credeau adesea în iminenţa sfârşitului lumii; la Tesalonic (astăzi Salonic), unii au ajuns să
creadă că este inutil să mai muncească şi să-şi câştige astfel existenţa. Pavel le-a atras
atenţia că, în timpul şederii la ei, el a lucrat şi ziua şi noaptea, pentru a nu-i împovăra şi a
nu abuza de ospitalitatea lor.
Principiul pe care-l aminteşte el este: „... cine nu vrea să lucreze, acela nici să nu
mănânce” (2 Tesalonicieni 3, 7-10). Spunând aceasta, nu făcea decât să reia la un alt
nivel cuvântul îngerilor, imediat după înălţarea lui Iisus, când ei le-au reproşat ucenicilor
că „stau privind la cer” (Fapte 1, 6-11). În acel moment, viitorii apostoli trebuiau mai
degrabă să urmeze îndemnurile lui Iisus şi să se pregătească pentru primirea darului
Sfântului Duh, înainte de a-şi pune harul în slujba convertirii lumii.

Folosirea calităţilor şi a carismei

Persoanele din tipologia NOUĂ au tendinţa de a trata viaţa cu superficialitate şi cu lipsă
de curaj. De fapt, au dificultăţi mari în a conştientiza resursele de care dispun. Astfel, ele
aşteaptă mereu un impuls de undeva din afară, în loc să-şi conştientizeze propriul
dinamism şi propria creativitate, fie şi potenţială. Indolenţa lor nu le permite să aibă decât
o imagine de sine palidă, slab conturată şi permanent mânată de sentimentul neputinţei.
În realitate, ele sunt înzestrate ca şi toţi ceilalţi, doar că le este mai greu să dobândească
încredere în ele însele şi să treacă la acţiune. Este mai mult decât necesar ca ele să ia în
serios făgăduinţa lui Iisus de a le dărui puterea spiritului.

Duhul sfânt este cel care I-a dat lui Iisus puterea de a acţiona aşa cum a făcut-o. Şi tot El
dăruieşte celor care ÎI primesc credinţa că Dumnezeu îi iubeşte aşa cum L-a iubit pe Iisus
(Ioan 17, 26) şi că are încredere în fiecare dintre ei. Răspândindu-şi darurile, Duhul sfânt
îi învaţă de asemenea pe oameni să le folosească în mod potrivit şi să le asimileze tot mai
bine. Fiecare dintre noi are o menire şi trebuie să se înţeleagă pe sine ca pe un dar
deosebit al lui Dumnezeu pentru lume, de la care El aşteaptă la rândul Lui anumite
transformări. Toţi sunt astfel chemaţi la această descoperire şi la această viaţă lăuntrică, a
cărei lumină trebuie mai apoi să se răsfrângă şi asupra celorlalţi.

Acest dar al Duhului Sfânt este sursa unei profunde stări de pace, consecinţa firească a
descoperirii iubirii lui Dumnezeu de către fiecare dintre noi. Dobândirea acestei
certitudini ne face să admitem că ceilalţi pot să ne iubească şi că noi, la rândul nostru, ne
putem dărui lor. Recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu ne impulsionează să facem tot ce
ne stă în putinţă pentru ca ceilalţi să ajungă şi ei la această descoperire.
Când creştinii ajung să trăiască în această iubire frăţească, Iisus este prezent în mijlocul
lor, aşa cum a făgăduit (Matei 18,20). În sânul comunităţilor creştine astfel unite,
Treimea este prezentă şi se poate manifesta plenar. Cel care nu cunoaşte această
comuniune frăţească cu greu poate afla ce este viaţa divină (Ioan 17). Aceasta este
învăţătura care le permite celor din tipologia NOUĂ să scape de indolenţa lor. Ea le dă
capacitatea de a iubi şi a de comunica, aceea care îi poate smulge din singurătatea lor,
infuzându-le chiar energia vieţii trinitare. Apropiindu-se astfel de toţi cei care sunt legaţi
de aceeaşi iubire şi credinţă, ei cunosc o veritabilă dilatare a întregii fiinţe, văd cum
orizonturile li se lărgesc şi simt astfel forţa divină care se revarsă asupra lor.

A trăi în comunitate înseamnă a trăi în pace. Aşa cum spunea Apostolul Pavel, darul
iubirii este răbdarea: iubirea este întotdeauna gata să ierte, să aibă încredere, să
nădăjduiască şi să îndure toate cele ce-i sunt date (1 Corinteni 13, 4-7). Răbdarea este
aceea care construieşte punţi, aceea care aduce împăcarea. Duhul Sfânt trezeşte dorinţa de
unitate. În El vor găsi fiinţele din tipologia NOUĂ resursele necesare pentru a-i apropia
pe oameni unii de alţii. Ele au deja o capacitate naturală de a forma grupuri. Prin
susţinerea Duhului Sfânt, ele vor descoperi tot mai mult că sunt chemate să creeze
legături între oameni şi să-i ajute să treacă peste conflictele şi neînţelegerile lor. De ele
depinde să ia iniţiativă şi să-i ajute pe ceilalţi să renunţe treptat la mecanismele lor de
apărare, să-şi schimbe cu adevărat atitudinea faţă de problemele şi nevoile lor. Tot de ele
depinde şi găsirea cuvintelor potrivite, care să conducă oamenii la o veritabilă împărtăşire
a sentimentelor, fără vreo judecată ce răneşte, fără vreo stare de resentiment sau lehamite.
Dacă oamenii se vor asculta cu adevărat unii pe alţii, vor deveni capabili să treacă peste
neînţelegeri şi vor putea să se ierte reciproc. Aceasta este menirea celor din tipologia
NOUĂ: să-i înveţe pe ceilalţi adevăratele valori ale comunităţii, ale grupului, lăsându-i să
descopere că nimic nu este mai important decât comuniunea cu semenii. Unirea deschide
calea către adevărata viaţă treimică.