You are on page 1of 6

VII.

Tema: Gestiunea activelor curente


1. Conţinutul, structura şi clasificarea activelor curente
2. Ciclul operaţional, stocuri şi gestiunea lor
3. Metode de control a stocurilor (N. Botnari, pagina 105)
4. Finanţarea activelor curente
5. Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor curente

1. Orice întreprindere pentru a-şi atinge obiectivele propuse trebuie să dispună de un anumit aparat de
producţie format din maşini, utilaje, clădiri, şi alte mijloace. Pentru a face să funcţioneze aceste valori ,
întreprinderea trebuie:
a) să cumpere materie primă;
b) să asigure stocuri pe diferite stadii ale lanţului de producţie în vederea evitării întreruperilor în activitate;
c) să vândă pentru a-şi recupera resursele cheltuite, adică întreprinderea pe lângă instrumente de producţie mai
are nevoie şi de active curente;
1) stocuri
2) valori realizabile pe termen scurt
3) valori disponibile
Drept criteriu de deosebire între activele curente şi mijloacele fixe este criteriul de durată. Din punct de vedere
al duratei, activele curente sunt bunuri destinate pentru a fi consumate într-un timp scurt prin încorporarea lor
în fabricaţii sau pentru a fi vândute.
Stocurile au ponderea cea mai mare în structura activelor curente.
Valorile realizabile pe TS sunt alcătuite din creanţe ce se nasc din operaţiuni de exploatare.
Valorile disponibile reprezintă mijloace băneşti.
Necesarul de fonduri depinde de durata ciclului operaţional, de valorile producţiei, de ritmicitatea
aprovizionării şi desfacerii. Stocul, la rîndul său, nu trebuie să fie nici prea mic, nici prea mare. Stocul prea
redus va produce rupturi, iar stocul prea mare va solicita un necesar exagerat de fonduri.
Necesităţile de capital ale întreprinderii depind de condiţiile de plată ale clienţilor cu menţiunea că cu cît
termenul de plată al acestora este mai mare cu atât capitalurile blocate sunt mai mari. Sumele aflate la clienţi în
curs de recuperare sunt îngheţate şi lipsesc întreprinderile de investiţii mai rentabile. În acest caz întreprinderea
va fi obligată să-şi procure fonduri externe pe care trebuie să le înapoieze. Activele curente sunt o parte a
activului economic care se caracterizează prin transformarea permanentă a formelor funcţionale, prin
consumarea lor într-un singur ciclu operaţional şi transformarea valorii integrale asupra producţiei în care se
încorporează.
În structura activelor curente intră: materii prime şi materiale, combustibil, producţia neterminată,
semifabricate, produse finite, mijloace băneşti etc.
Structura activelor curente variază de la o întreprindere la alta în dependenţă de specificul şi obiectul
procesului de producţie.
I Din p.de v. al fazelor procesului operaţional în care se găsesc activele circulante (a.c.) pot fi:
a) a.c. ce ţin de sfera aprovizionării
b) a.c. ce ţin de sfera producţiei
c) a.c. ce ţin de sfera comercializării
Ponderea acestor categorii depinde de condiţiile concrete în care se desfăşoară aprovizionarea, producţia şi
comercializarea.
II Din p. de v. al surselor de formare sau de acoperire cu fonduri, a.c. pot fi:
a) a.c. procurate din fonduri proprii şi atrase
b) a.c. procurate din fonduri împrumutate
Îmbinarea acestor categorii de fonduri prezintă o importanţă deosebită care trebuie să asigure o reducere a
costului capitalului, un grad rezonabil de îndatorare a întreprinderii şi o structură financiară corespunzătoare
nevoilor de dezvoltare.
III Din p. de v. al formei a.c. sunt:
a) în formă materială
b) în formă bănească
IV În dependenţă de caracterul surselor financiare de formare, a.c. sunt:
a) brute, ce caracterizează volumul total al a.c. procurate din capital propriu
b) nete, ce caracterizează acea parte a volumului a.c. care este transformată din capital propriu şi capital
împrumutat pe TL
V În dependenţă de caracterul de participare la procesul de producţie, a.c. sunt:
a) ce deservesc ciclul de producţie (stocuri, producţia neterminată etc.)
b) ce deservesc ciclul financiar
Ciclul de producţie caracterizează perioada circuitului integral al a.c. întrebuinţate pentru deservirea
procesului de producţie din momentul intrării materiei prime şi terminând cu furnizarea producţiei gata
cumpărătorului.
Ciclul financiar reprezintă perioada rotaţiei totale a mijloacelor băneşti începând din momentul stingerii
datoriei pentru materia primă şi terminând cu încasarea creanţelor pentru producţia gata furnizată.
Volumul de a.c. depinde de mai mulţi factori:
 nivelul aprovizionării producţiei şi desfacerii
 volumul cheltuielilor
 viteza de rotaţie

2. Ciclul operaţional reprezintă ansamblul operaţiunilor realizate de întreprindere pentru a-şi atinge
obiectivele care constau în producerea bunurilor şi serviciilor cu scopul de a fi schimbate.
Ciclul operaţional cuprinde 3 faze:
achiziţia bunurilor şi serviciilor – faza aprovizionării;
transformarea bunurilor şi serviciilor pentru a ajunge la un produs finit – faza producerii;
vânzarea produselor sau schimbarea acestora pe mijloace băneşti – faza comercializării.
Ciclul operaţional trebuie să funcţioneze continuu spre a asigura o folosire optimă a mijloacelor puse în
mişcare şi a capitalului. Funcţionarea normală şi continuă a ciclului operaţional este asigurată de existenţa
stocurilor.
Stocurile reprezintă anumite cantităţi de resurse cărora le corespund anumite fonduri. Stocurile se exprimă
fizic şi valoric, iar în cazul când are loc normarea activelor curente pot fi exprimate şi în număr de zile. Orice
întreprindere este destinată să deţină 3 categorii de stocuri:
 stocuri de materii prime şi materiale
 stocuri în curs de execuţie
 stocuri de produse finite
Însumarea acestor 3 categorii de stocuri reprezintă stocul global, care trebuie să corespundă următoarelor
cerinţe:
a) să fie complet;
b) să fie suficient în orice moment;
c) să fie completat sistematic.
Volumul stocurilor trebuie stabilit în baza unor cerinţe întemeiate ştiinţific deoarece numai prin această cale se
asigură desfăşurarea ritmică a ciclului operaţional, se evit blocările de resurse inutile şi costisitoare.
Gestionarea corectă a stocurilor necesită:
● legături directe şi de durată cu furnizorii
● stabilirea şi urmărirea unor grafice de aprovizionare
● lichidarea întârzierilor în aprovizionare
● reducerea blocărilor de monedă în stocuri inutile
● îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare şi manipulare a bunurilor
● reducerea pierderilor în timpul transportării şi depozitării
Stocurile sunt formate prin intrări şi micşorate prin ieşiri.
Intrările pot fi din interiorul întreprinderii sau din afara întreprinderii şi pot fi:
1) continue
2) discontinue
Ieşirile la fel pot fi în interiorul întreprinderii cât şi în exterior.
Creşterea eficienţei activelor curente reclamă stabilirea nivelului optim al stocurilor. Pentru stabilirea nivelului
optim al stocurilor este necesar să se găsească o soluţie matematică între:
1. reîntregirea stocurilor la intervale lungi – soluţie care conduce la scăderea cheltuielilor de transportare -
aprovizionare, dar şi la majorarea blocării de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare – depozitare.
2. reînnoirea frecvenţei a stocurilor – soluţie ce are ca efect creşterea cheltuielilor de transportare –
aprovizionare şi reducerea(cheltuielilor) blocărilor de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare - depozitare.
Principalele elemente ce intervin în gestiunea stocurilor sunt:
1. nivelul stocurilor la diferite momente;
2. lipsa de stocuri;
3. cererea de materiale sau volumul comenzii;
4. termenii de reaprovizionare;
5. optimizarea stocurilor;
6. costul de lansare;
7. costul de stocuri.
Pagina 99 – 100 (N.Botnari, Finanţele întreprinderii) Politici de gestiune a stocurilor [100]
În funcţie de opţiunile conducerii întreprinderii privind formarea stocului de materii prime şi materiale necesar
pentru realizarea volumului de producţie planificat, se pot identifica trei politici de gestiune a ciclului de
exploatare:
Politica agresivă. Această politică presupune obţinerea unei rentabilităţi înalte cu preţul unor riscuri înalte cu
prețul unor riscuri mari legate de lipsa de stoc, de lipsa de lichidităţi şi de insolvabilitatea întreprinderii.
Creşterea rentabilităţii, în acest caz, va fi favorizată de reducerea cheltuielilor de depozitare, de reducerea
pierderilor legate de deteriorarea fizică şi/sau uzura morală a acestora. In acelaşi timp, creşte riscul de afaceri
sau de blocaj al procesului de producţie din cauza lipsei de stocuri, creşte probabilitatea pierderii vânzărilor.
Politica defensivă. Este practicată de conducătorii prudenţi şi propune obţinerea unui nivel de produse şi
servicii prin deţinerea unor stocuri înalte. Adoptarea acestei politici elimină riscul întreruperii procesului de
producţie, reduce riscul economic (de afaceri), dar rentabilitatea poate să scadă ca urmare a creşterii
cheltuielilor de depozitare, apare riscul legat de necompetitivitatea produselor şi, prin urmare, apariţia stocurilor
de produse finite, riscul de insolvabilitate.
Politica echilibrată. Presupune asigurarea ritmică a activităţii întreprinderii prin crearea unui stoc curent de
materii prime şi materiale, nivelul căruia să corespundă punctului de intersecţie a costurilor provocate de lipsa
de stoc cu costurile excesive legate de formarea stocurilor peste necesităţile stricte ale exploatării. Această
politică presupune sincronizarea perfectă dintre perioada de scadenţă a activelor şi a datoriilor pe termen scurt.
Eficientizarea procesului de constituire a stocurilor se realizează prin optimizarea mărimii acestora, astfel
încât cheltuielile de aprovizionare, cele de depozitare să fie minime.

3. Metodele de control a stocurilor (N. Botnari, pag. 105 - 106)


Gestiunea stocurilor presupune şi controlul asupra integrităţii, suficienţei acestora.
In acest context, este eficientă utilizarea metodelor:
I. Metoda ABC constă în clasificarea stocurilor în trei grupe, în funcţie de importanţa lor, de complexitatea
aprovizionării şi de gravitatea lipsei de stoc, de alte criterii, după cum urmează:
In grupa „A", se includ elemente puţine la număr, dar valoroase. In practică s-a constatat că ponderea acestora
în total stocuri este de 10%, în timp ce valoarea lor constituie circa 70% din valoarea totală a stocurilor. Lipsa
acestor elemente generează rupturi ale procesului de producţie. De exemplu: cafea, zahăr pentru SA ”Bucuria"
sunt elemente importante; pentru SA „Zorile", fabrică de încălţăminte, elementul important de stoc este pielea
şi/sau înlocuitor de piele etc.
In grupa „B", se includ elementele mai puţin importante atât numeric, cât şi valoric, ponderea lor în total
stocuri de materii prime şi materiale fiind de 20%.
In grupa ”C" se includ elementele cel mai puţin importante. Ele sunt multe la nurnăr circa 70% din numărul
elementelor existente în stocuri, dar deţin doar 10% din valoarea stocului existent. Aprovizionarea se poate face
o singură dată în cantitatea necesarului anual, iar lipsa acestor elemente de materii prime şi materiale poate fi
înlocuită cu altele, ori lipsa lor nu provoacă întreruperi ale procesului de producţie. Un exemplu elocvent poate
servi umplutura de caramele (magiun de mere, de prune sau de vişină etc, care, cu uşurinţă, se pot înlocui
reciproc).
II. Metoda celor două recipiente. Această metodă presupune aranjarea elementelor din stoc în două
recipiente: unul este considerat stocul curent, celălalt - stoc de siguranţă. Când primul recipient se goleşte, se
face o nouă comandă şi se trece la folosirea elementelor din cel de-al doilea recipient. Această metodă este
eficientă în cazul întreprinderilor de comerţ cu amănuntul, dar şi pentru unele întreprinderi din industrie, cum ar
fi nasturii pentru secţia de confecţii, cuiele pentru secţia de asamblare etc.
III. Metoda liniei roşii. Elementele din stoc sunt aşezate într-un vas de sticlă pe care este desenată o linie
roşie. Când nivelul stocului ajunge la această linie, devine necesară efectuarea unei noi comenzi în
aprovizionare. Utilizarea metodei este eficientă în cazul întreprinderilor din industria alimentară pentru
păstrarea diferitelor condimente (piperi, vanilie, rom etc),
IV. Metoda KANBAN, numită şi metoda stocului zero sau metoda de producţie în flux continuu. Elaborată la
firma „Tayota" din Japonia, metoda prevede ca întreprinderea să deţină un stoc minimal, iar aprovizionarea să
se facă în mod continuu, după necesitate. Utilizarea acestei metode permite reducerea costurilor legate de
deţinerea stocurilor, reducerea pierderilor în cazul învechirii morale a acestora, ca şi reducerea capitalului
imobilizat în stocuri. In acelaşi timp, creşte riscul economic ca urmare a unor disfuncţionalităţi în procesul de
aprovizionare.
Condiţia de bază a aplicării modelului KANBAN este existenţa unei coordonări excelente între întreprindere
şi furnizori, existenţa unor furnizori fideli, localizarea judicioasă a unităţilor de producţie.
V. Pentru companiile mari, care deţin stocuri de zeci sau chiar sute de mii de elemente, iar utilizarea lor este
direct proporţională cu volumul vânzărilor, sunt eficiente metodele computerizate de control ale stocurilor.
Pe măsura ce rata de utilizare pentru un anumit stoc începe să scadă, managerul stocurilor trebuie să facă
ajustări în direcţia reducerii stocului optim de comandat pentru a evita apariţia stocurilor de materii prime şi
materiale moral uzate şi, corespunzător, imobilizarea de resurse financiare în aceste stocuri. Şi invers, creşterea
cererii pentru anumite produse, va genera o creştere a necesarului de stocuri pe anumite elemente.
Managerul stocurilor va trebui, în acest caz, să purceadă la modificarea stocului optim de comandat în direcţia
majorării acestuia.
Un control riguros asupra stocurilor are ca efect evitarea cheltuielilor suplimentare de deţinere a unor stocuri
prea mari şi neutilizabile, evitarea uzurii morale a acestora, evitarea imobilizărilor de capital şi reducerea
riscului de nerecuperare a capitalului investit în stocuri, accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor, degajarea
unei trezorerii pozitive. Toate acestea, la rândul lor, vor contribui la creşterea profitului şi, corespunzător, la
creşterea valorii de piaţă a întreprinderii.

4. Pentru funcţionarea normală o întreprindere trebuie să-şi finanţeze nu numai imobilizările, dar şi activele
curente. Ea are nevoie de un stoc minim de materii prime de producţie în curs de execuţie şi de produse finite.
Nivelul acestor categorii de stocuri trebuie să fie în funcţie de durata unui ciclu de aprovizionare, producţie şi
stocare a produselor finite. Ca sursă internă în primul rând apare profitul net, care trebuie să fie, în proporţii
raţionale, repartizat între plata dividendelor şi fondul de dezvoltare economică, divizat, la rândul său, în fondul
de investiţii în active fixe şi fondul de investiţii în active curente. Dar deoarece costurile se consumă integral
într-un singur ciclu de exploatare, asigurarea continuităţii procesului de producţie şi a ritmicităţii vânzărilor va
necesita o înnoire permanentă a stocurilor, cărora din punct de vedere financiar, le corespunde surse
permanente de finanţare. Din aceste motive a.c. sunt finanţate de:
I Fondul de rulment. Necesarul fondului de rulment reprezintă necesarul de finanţare generat de activitatea
întreprinderii în fiecare stadiu al ciclului operaţional. El este dependent de decalajul între încasări şi cheltuieli.
Necesarul de fond de rulment apare ca diferenţă între activele şi pasivele de exploatare conform datelor din
bilanţ. Necesarul permanent de finanţare este corespunzător cu capital permanent, iar nevoile temporare – cu
creditele pe TS.
Partea din resurse financiare care asigură finanţarea permanentă a a.c. se numeşte fond de rulment (FR). Pe
baza fondului de rulment net se poate de apreciat condiţiile de echilibru financiar.
FRN se determină prin 2 variante:
1) ca diferenţă dintre capital permanent şi active pe termen lung;
2) ca diferenţă dintre active curente şi datorii pe termen scurt.
În baza primei metode se apreciază modalitatea de finanţare a investiţiilor în a.c., iar metoda a doua creează
posibilitatea aprecierii echilibrului financiar pe TS prin nevoile şi resursele de finanţare a ciclului operaţional.
FR poate fi:
a) FR brut (FRB) care se mai numeşte FR total sau economic şi desemnează toate elementele de a.c. posibile a
fi transferate în bani într-un termen mai mic de 1 an. FRB în calitate de echivalent valoric al elementelor din
activ caracterizate prin lichidităţi pe un termen mai mic de 1 an se compune din:
stocuri diverse
creanţe – clienţi
avansuri acordate furnizorilor
disponibilităţi băneşti în casă, în cont, în carnetele de cecuri eliberate etc.
b) FR net (FRN) sau permanent reprezintă partea din capital permanent care este utilizată pentru finanţarea
a.c. FRN se calculează conform relaţiei:
1. FRN = Capital permanent - Active pe termen lung
2. FRN = Active curente – Datorii pe TS
Fondul de rulment net poate fi pozitiv şi negativ. Dintr-o activitate rentabilă, ritmică rezultă un fond de
rulment pozitiv care reprezintă o sursă sigură de autofinanţare a activelor curente.
c) FR propriu (FRP) reprezintă excedentul capitalului propriu faţă de activele pe termen lung şi arată
autonomia de care dispune întreprinderea în finanţarea investiţiilor în a.c. FRP se calculează conform relaţiilor:
1. FRP = CPropriu – Active pe termen lung
d) FR străin (FRS) reprezintă datoriile la termen şi se calculează conform relaţiilor:
1. FRS = CPermanent – CPropriu
Întreprinderea poate adopta 3 strategii privind constituirea şi nivelul FR care au diferite consecinţe asupra
costurilor financiare şi rentabilităţii:
strategia de a constitui un FR care ar acoperi nevoile medii de a.c. astfel încât în trimestrele cu activitate peste
cea medie anuală întreprinderea va apela la credite de trezorerie, iar în celelalte trimestre va înregistra un
surplus de lichidităţi care pot fi plasate profitabil în alte acţiuni;
strategia de stabilire a unui FR egal cu nivelul activităţii maxime din cursul anului de previziune. În acest caz
are loc o imobilizare de capital permanent în perioadele în care activitatea se află faţă de nivelul celei maxime,
înregistrându-se un excedent de lichiditate pe seama FR care trebuie plasat pe TS în vederea creşterii
rentabilităţii generale a întreprinderii;
strategia stabilirii unui FR la nivelul activităţii minime. În această situaţie întreprinderea este nevoită să
apeleze permanent la credite de trezorerie fapt ce ridică nivelul costurilor influenţând rentabilitatea.
II Credite pe termen scurt. Resursele financiare ale întreprinderii se formează atât din capital propriu cît şi din
capital împrumutat. O parte componentă a capitalului împrumutat este creditul pe termen scurt, adică
contractarea de datorii cu termenul de scadenţă mai mic de un an în scopul asigurării fondurilor pentru
operaţiuni ce privesc desfăşurarea ciclului operaţional.
Prezenţa creditului pe termen scurt în ansamblul relaţiilor de formare a resurselor este cu atât mai importantă
cu cât el constituie o resursă cu pondere mare în completarea fondurilor agenţilor economici. În condiţiile când
unităţile economice lucrează rentabil este mai avantajos să se apeleze la credite pe termen scurt pentru creşterea
activităţii, decât să se aştepte când prin capitalizarea profiturilor s-ar putea constitui fonduri proprii
îndestulătoare.
Creditele pe termen scurt pot îmbrăca diverse forme, aşa ca:
1) creditul comercial, reprezintă o formă de credit care apare între două întreprinderi şi vizează:
creditul acordat de către furnizor întreprinderii sub formă de materii prime, pe de o parte, pe perioada de la
livrarea mărfurilor până la achitarea contravalorii lor, dar nu mai mare de un an.
Creditul acordat furnizorului, sub formă de avans, pentru a-i crea acestuia posibilităţi financiare în vederea
realizării comenzii, pe de altă parte.
Creditul comercial constituie un mijloc eficient de acoperire a necesarului de finanţare al ciclului de
exploatare, deoarece, în practică, furnizorul nu solicită garanţii şi este mult mai tolerant decât instituţiile
financiare, în cazul nerespectării scadenţei de plată.
2) de la bănci se acordă întreprinderilor pe o perioadă de până la un an, în anumite condiţii şi cu o anumită
dobândă.
Tipurile de credit acordate pe termen scurt pot fi:
credite pentru cheltuieli privind aprovizionarea cu stocuri de materii prime şi materiale, energie, necesare
finalizării produselor şi serviciilor cu desfacere asigurată;
credite pentru stocuri şi cheltuieli sezoniere. Se acordă întreprinderilor cu caracter sezonier de producţie
(uzina de prelucrare a strugurilor, fabrica de conserve)
credite de scont (sau de mobilizare de creanţe comerciale) care se caracterizează prin aceea că băncile
scontează trate, adică avansează bani unei întreprinderi în schimbul unor efecte a căror încasare va avea loc
peste un anumit timp. Timpul de acordare a creditului este durata dintre data remiterii efectului la bancă şi
recuperarea lui efectivă;
creditul factoring, care implică procurarea facturilor de plată (creanţelor) de către o societate financiară
specializată şi achitarea lor contra unui comision.
5. O parte importantă a avuţiei naţionale se află concentrată în active curente care în întreprinderi capătă
forma de stocuri de materii prime şi materiale, combustibil, producţia în curs de execuţie, piese de schimb etc.
De aceea este necesar ca agentul economic să adopte cele mai bune decizii pentru folosirea eficientă a acestora
odată cu sporirea eficienţei cu care este utilizat capitalul încorporat în a.c.
Folosirea eficientă a activelor curente presupune existenţa la întreprindere a unui stoc optim de materii prime
şi materiale, asigurarea ritmicităţii producţiei, optimizarea duratei de transformare a acesteia în mijloace
băneşti, eventual superioare celor iniţial avansate, precum şi estimarea posibilităţilor de plasare, pe termen
scurt, a mijloacelor băneşti temporar disponibile cu scopul obţinerii unor venituri din dobânzi.
Ansamblul operaţiunilor realizate de întreprindere în vederea transformării activelor curente din forma iniţială
de capital bănesc până la întoarcerea lor în aceeaşi stare se numeşte rotaţie.
Estimată în număr de zile rotaţiei îi corespunde trei tipuri de timp:
timpul de aprovizionare, indică numărul de zile necesar realizării unei aprovizionări;
timpul de producţie, indică numărul de zile necesar transformării stocului de materii prime în fazele
procesului de producţie în produse finite;
timpul de comercializare, necesar transformării produselor finite în mijloace băneşti.
Cu cât este mai mare numărul de rotaţii a activelor curente, şi cu cât este mai mare diferenţa dintre mijloacele
financiare avansate şi cele eventual încasate cu atât mai mare va fi eficienţa utilizării activelor curente
Viteza de rotaţie este un indicator de exprimare a modului în care se utilizează a.c. şi se exprimă prin:
a) nr. de rotaţii = Volumul vânzărilor / AC
rezultatul obţinut indică de câte ori activele curente au parcurs un ciclul întreg bani – marfă – bani.
b) durata în zile a unei rotaţii = 360 / nr. de rotaţii
Viteza de rotaţie (Vr) este mai mare atunci când nr. de rotaţii este mai mare şi durata în zile mai mică.
Reducerea în zile a unei rotaţii semnifică creşterea vitezei de rotaţie a activelor curente în perioada curentă în
raport cu perioada precedentă şi are ca efect o eliberare de resurse băneşti, creşterea volumul încasărilor, care
reprezintă o garanţie a asigurării echilibrului financiar pe termen scurt şi posibilităţi de investire pe termen scurt
a surplusului monetar.
Creşterea duratei în zile a unei rotaţii semnifică reducerea vitezei de rotaţie a activelor curente, are ca efect
imobilizări de resurse financiare, micşorarea volumului încasărilor. Blocările pot fi cauzate de: stocuri de
producţie neterminată ca consecinţă a lipsei unui anumit element din stoc, creşterea stocului de produse finite
din cauza reducerii cererii la acest tip de produse, ca urmare a dependenţei vânzărilor de o singură piaţă pe care
au intrat concurenţii sau a necompetitivităţii produselor, creşterea soldului creanţelor.
VV1
c) Efectul accelerării sau încetinirii = (d1 – d0) *
vitezei de rotaţie 360
Rezultatul obţinut cu semnul “minus” înseamnă eliberări de active curente, iar cel cu semnul “plus” înseamnă
imobilizări de resurse financiare.
Accelerarea vitezei de rotaţie a activelor curente se efectuează la nivelul celor trei stadii ale ciclului
operaţional: aprovizionare, producţie, comercializare. (continuare cartea N. Botnari, Finanţele întreprinderii,
pagina 115-116).
Sunt următorii indicatori ce caracterizează ciclul operaţional şi ciclul de conversie a numerarului:
durata de conversie a SMM = (SMM / VV) * 360; este perioada de timp pe parcursul căreia banii investiţi în
materie primă se transformă în producţie finită şi producţia finită este vândută.
durata de colectare a Creanţelor = (Creanţe / VV) * 360; este perioada de timp pe parcursul căreia banii din
vânzări vin la întreprindere sub formă de numerar.
3) perioada de întârziere a plăţilor = (Datorii privind facturile comerciale / CV) * 360; este perioada de timp
pe parcursul căreia întreprinderea va achita materia primă procurată.
Ciclul operaţional = durata de conversie a SMM + durata de colectare a Creanţelor
Ciclul de conversie a numerarului = Ciclul operaţional - perioada de întârziere a plăţilor
Creşterea ciclului de conversie a numerarului indică o reducere a gradului de lichiditate, astfel la întreprindere
s-a înrăutăţit situaţia lichidităţii.
Reducerea ciclului de conversie a numerarului indică o creştere a gradului de lichiditate, astfel la întreprindere
s-a îmbunătăţit situaţia lichidităţii.