You are on page 1of 53

I.

PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL

I. DEFINIŢIA COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

= ansamblul raporturilor de drept privat care apar în cadrul DCI.

Comerţ internaţional:
a) Stricto sensu- corespondentul sensului clasic al noţiunii de comerţ
b) Lato sensu- sens modern

a) Stricto sensu- corespondentul sensului clasic al noţiunii de comerţ
CI cuprinde totalitatea operaţunilor de import şi export de mărfuri, lucrări şi servicii ce se
desfăşoară între persoane fizice şi persoane juridice care au domiciliul/ sediul în state diferite sau
care privesc o marfă aflată în tranzit internaţional.
• CI nu priveşte doar operaţiunile de import-export, ci şi lucrările şi serviciile.
• CI e privit în sensul dreptului privat. Statul acţionează de jure gestionis (pe picior de
egalitate cu cealaltă parte) , de unde rezultă că DCI este distinct de DI Public care
reglementează raporturile economice dintre state.

Particularităţile DCI:
 Elementul de comercialitate- nu este specific DCI
 Elementul de internaţionalitate- specific DCI. Acest element de extraneitate
conferă caracterul internaţional. Elementul de extraneitate (EE) poate apărea
în orice raport jur., care devine raport de drept internaţional privat. Noţiunea
de internaţionalitate nu e identică celei din DI Privat. În DCI, elementul de
extraneitate este calificat. Nu orice element de extraneitate dintr-un raport
comercial face ca acesta să devină de drept de DCI.

Criteriile internaţionalităţii:
1) Subiectele raportului juridic de DCI să îşi aibă sediile /domiciliile în
state diferite
Convenţia ONU privind contractele de vânzare internaţională de mărfuri
–Viena (1980) în art. 1 precizează cerinţa sediilor în state diferite.
2) Marfa, lucrarea sau serviciul, în drumul ei de la o parte la cealaltă,
trebuie să parcurgă cel puţin o frontieră (tranzit internaţional).

Criteriile sunt alternative, nu cumulative.

b) Lato sensu- sens modern

1
Sens legat de cooperarea economică internaţională. Reprezintă ansamblul de conlucrare,
colaborare între subiectele de drept aparţinând unor state diferite care pun în comun o valoare
economică în vederea desfăşurării unei activităţi lucrative, profitul urmând să se împartă între
participanţi ( ex: Acordurile de cooperare economică internaţională la care România este parte.... mai
mult de 50).

II. CARACTERISTICILE POLITICII ROMÂNIEI ÎN RELAŢIILE ECONOMICE
INTERNAŢIONALE

Din 1990- principiu- libertatea comerţului.
Antagonic cu principiul ce guverna relaţiile comerciale internaţionale ale României în 1946-
1989- monopolul de stat asupra comerţului exterior. Operaţiunile de comerţ internaţional nu se puteau
face decât prin întreprinderile de stat. Monopolul a fost unul dintre primele principii desfiinţate după
1989 (ex: D-L 54/1990, D-L 96/1990, L 31/1990, L35/1991).

Principiul libertăţii comerţului internaţional este o specie a principiului libertăţii comerţului
(principiu constituţional şi Tratatul de aderare a României la UE, ratificat prin L 157/2005-anexa 7).

Principiul libertăţii comerţului implică 2 elemente (sensuri):

1. libertatea comerţului poate fi privită de la subiectele străine de drept către piaţa română
= capacitate recunoscută de lege persoanelor fizice şi juridice străine de a participa liber
la activitatea comercială pe piaţa română. Acest aspect ridică problema regimului
investiţiilor străine în România.
2. posibilitatea recunoscută de lege persoanelor fizice şi juridice române de a fi subiecte
de DCI (de a participa în străinătate la asemenea raporturi juridice).

III. REGIMUL JURIDIC AL INVESTIŢIILOR STRĂINE ÎN ROMÂNIA

Primul act normativ post-revoluţionar în materie- D-L 96/1990, abrogat prin L 35/1991,
abrogată prin OUG 31/1997, abrogată prin OUG 92/1997 privind stimularea investiţiilor străine. După
1997 s-au conturat 2 forme de investiţii străine:

 Investiţii directe ( OUG 92/1997, modificată prin L 241/1998)
 Investiţii de portofoliu (OUG 66/1997, L 297/2004 privind piaţa de capital)

În plus, documente internaţionale:
• Acorduri bilaterale privind promovarea şi protejarea investiţiilor (peste 80)
• Convenţii: Convenţia de constituire a AMGI (Agenţia Multilaterală de Garantare a
Investiţiilor), Seul, 1985, România este parte din 1992; Agenţia are sediul la
Washington.

Noţiuni de bază

2
1. Noţiunea de investiţie străină:

• Directă- OUG 92/1997 defineşte investiţia directă prin enumerarea a 3 forme:
 Participarea investitorului străin la constituirea unei soc. com. în România
 Dobândirea de acţiuni sau părţi sociale de către investitorul străin la o soc.
com. română
 Înfiinţarea/ extinderea în România a unei sucursale

Regulamentul BNR 4/2005 privind regimul valutar defineşte investiţia directă ca
fiind investiţia de orice natură efectuată în scopul stabilirii sau menţinerii de
legături economice durabile în una din următoarele modalităţi:
 Constituirea/extinderea unei sucursale aparţinând integral investitorului
străin
 Participarea într-o entitate nouă/existentă în scopul stabilirii de legături
economice durabile
 Acordarea de credite sau împrumuturi pe termen mai mare de 5 ani în
acelaşi scop
 Reinvestirea profitului în acest scop.

Prin urmare, BNR defineşte noţiunea prin prisma noţiunii de scop (legătură economică
durabilă). Exprimă deosebirea faţă de investiţiile de portofoliu (acestea au ca scop
cumpărarea şi vânzarea de acţiuni pe piaţa de capital pentru obţinerea de profit din
diferenţa de preţ = operaţiuni speculative).

Conform Regulamentului BNR, avem o legătură economică durabilă atunci când se
realizează o participaţie de minim 10% la capitalul social sau o participaţie care permite
investitorului să participe efectiv la administrarea/controlul societăţii.

Investiţiile directe pot fi:
a) În formă societară
b) În formă exclusiv contractuală

OUG 92/1997 defineşte doar a), de unde rezultă că investiţiile în formă societară reprezintă regula.
În legi speciale, şi investiţiile în formă exclusiv contractuală sunt investiţii străine (ex: contractele
de închiriere/ concesiune a resurselor – L petrolului 238/2004, L gazelor etc).

Investiţia de portofoliu:
• OUG 92/1997: dobândirea de valori mobiliare pe pieţele de capital organizate şi
reglementate şi care nu sunt însoţite de o participare la administrarea societăţii
respective.
• OUG 66/1997 prevede posibilitatea investitorilor străini de a cumpăra titluri de stat,
înscrisuri ce constituie datoria publică externă sub formă de bonuri de tezaur,
instrumente de trezorerie etc. Dobândirea acestor titluri, precum şi cumpărarea altor
titluri emise de societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, reprezintă
investiţii de portofoliu.

3
2. Noţiunea de investitor

Conform OUG 92/1997, investitorul străin este orice persoană fizică sau juridică nerezidentă
care investeşte în ţară .

Sunt socotiţi nerezidenţi persoanele fizice care au domiciliul în străinătate şi persoanele
juridice care au sediul în străinătate (definiţia se găseşte în Regulamentul BNR 4/2005) .

IV. PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ DCI

1. principiul libertăţii formelor şi modalităţilor de investiţie

a) libertatea formelor = investitorii străini pot investi în orice formă
juridică prevăzută de legea română (societate comercială, asociaţie în
participaţiune, formă contractuală etc.)
b) libertatea modalităţilor = investitorul poate investi în formele de aport
pe care le poate vărsa în ţară :
• în numerar- valută sau lei (din dividende, preţuri, tarife primite
în urma desfăşurării unei activităţi în ţară; leul a devenit o
monedă internaţională convertibilă). În principiu, aceste
aporturi trebuie depuse la bănci româneşti (inclusiv sucursale
ale băncilor străine autorizate să funcţioneze pe teritoriul
României- ING, ABN-AMRO, etc.).
• în bunuri, mai ales corporale: mobile (fără restricţie) şi imobile
(în măsura în care le pot deţine).
• în drepturi (bunuri incorporale): DPI, drepturi de creanţă
• în alte valori economice: servicii, metode de organizare şi
conducere, numele comercial (valoare patrimonială, ex:
Renault pe Dacia), pieţe de desfacere, PR, obligaţii de a nu face
(ex: concurenţă).
• orice valori economice dacă sunt cuantificabile în bani pentru a
se introduce în capitalul social.

2. principiul liberului acces al investitorilor străini în toate domeniile vieţii
economice din România (industrie, agricultură, exploatarea resurselor minerale,
transporturi, turism, construcţii, servicii, bănci, asigurări, cercetare etc.)

Chiar dacă există condiţii de participare, investitorii străini nu sunt discriminaţi. Pot
exista excepţii, acestea fiind prevăzute în acorduri bilaterale.

3. principiul egalităţii de tratament / nediscriminarea investitorilor străini-
implică 2 aspecte:
a) relaţiile cu investitorii străini
b) relaţiile dintre investitorii străini din diferite state

4
Legea nu discriminează în funcţie de naţionalitatea, sediul investitorilor străini.
Excepţie: principiul legii mai favorabile (melior lex) când, printr-un acord
bilateral, se conferă investitorilor străini dintr-un stat un regim mai favorabil.

V. GARANŢIILE ACORDATE INVESTITORILOR STRĂINI

1. Garanţia împotriva indisponibilizării investiţiei

• Art. 44 Constituţie: nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică,
stabilită potrivit legii cu dreaptă si prealabilă despăgubire. Despăgubirea se stabileşte de
comun acord cu proprietarul/prin justiţie. Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de
trecere în proprietate publică pe criterii discriminatorii.
• Art. 8 OUG 92/1997: investiţiile străine nu pot fi naţionalizate, expropriate sau supuse unor
măsuri prin echivalent, cu excepţia cazurilor când măsurile întrunesc următoarele condiţii:
o sunt necesare pentru cauză de utilitate publică
o sunt nediscriminatorii
o se efectuează în conformitate cu prevederile exprese ale legii
o se fac cu plata unor despăgubiri adecvate, prealabile şi efective

=> se pot expropria doar pentru cauză de utilitate publică. Se aplică şi Legea nr. 33/1994.

OUG 92/1997 conţine dispoziţii şi în ce priveşte regimul despăgubirii:
a. despăgubirea trebuie să fie echivalentă cu valoarea justă de piaţă a investiţiei expropriate
(dezdăunare integrală)
b. despăgubirea trebuie să fie prealabilă, înainte ca exproprierea să producă efecte
c. despăgubirea trebuie să fie adecvată, adaptată în funcţie de natura investiţiei
d. despăgubirea să fie efectivă, plătită în lei sau valută convertibilă

Determinarea despăgubirii se face prin acordul părţilor sau de o autoritate judecătorească sau
tribunal arbitral.

2. Garanţia stabilităţii regimului juridic al investiţiei

Investiţia trebuie să beneficieze de regimul juridic prevăzut de legile în vigoare la momentul
efectuării sale, chiar dacă ulterior intervine o modificare legislativă (tempus regit actum).
Excepţie: legea mai favorabilă (melior lex), când ulterior apare o lege care prevede facilităţi
mai mari.

VI. DREPTURILE INVESTITORILOR STRĂINI

OUG 92/1997 enumeră anumite drepturi specifice ale investitorilor străini:

5
1. dreptul la asistenţă privind parcurgerea formalităţilor administrative pentru constituirea şi
funcţionarea investiţiei, acordată de Agenţia Română pentru Investiţii Străine(Legea nr.
390/1992), aflată în subordinea Guvernului.
Agenţia este afiliată la Asociaţia Mondială a Agenţiilor de Promovare a Investiţiilor, cu sediul
la Geneva (din 2004)

2. dreptul la conversia în valută şi transferul în străinătate al profiturilor obţinute în România.
Investitorii străini au dreptul la veniturile obţinute din investiţia lor în lei şi la transferul în
străinătate al acestor venituri după plata taxelor şi impozitelor. Orice venit poate fi transferat:
 dividende
 vânzarea acţiunilor sau părţilor sociale
 lichidarea investiţiei
 despăgubiri în cazul indisponibilizării investiţiei
 orice alte venituri dobândite legal

3. dreptul de proprietate a investitorilor străini asupra bunurilor din ţară:
 bunurile mobile – se aplică regimul naţional (străinii pot dobândi bunuri întocmai ca şi
românii)
 bunurile imobile – se face distincţie între:
• clădirile – se aplică regimul naţional
• terenurile – art. 44 Constituţie – cetăţenii străini şi apatrizii pot
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate
din aderarea României la UE şi alte tratate la care România este parte, pe bază
de reciprocitate, în condiţiile prevăzute de legea organică şi prin moştenire
legală. Se conferă astfel capacitate de folosinţă străinilor de a dobândi dreptul
de proprietate asupra terenurilor. Trebuie făcută distincţie între:
o dobândirea prin moştenire legală – nu există restricţii
o dobândirea prin acte juridice inter vivos/mortis causa – trebuie
îndeplinite anumite condiţii cumulative:
 prevederea într-o convenţie internaţională la care
România este parte (Tratatul de aderare la UE sau altă convenţie)
 sa existe reciprocitate sub aspectul recunoaşterii
dreptului de proprietate între România şi statul străin căruia îi
aparţine investiţia. Reciprocitatea poate fi:
◊ legislativă (prevăzută în sistemul de drept intern)
◊ diplomatică (prevăzută în convenţii internaţionale)
◊ de fapt (aplicată în practica instanţelor)
 dobândirea proprietăţii să se facă în condiţiile prevăzute
de legea organică (Legea nr. 312/2005 privind dobândirea
dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetăţenii
străini şi apatrizi li persoane juridice străine (în vigoare de la
aderarea României la UE).
Regimul dobândirii e diferit după cum e vorba de investiţii străine:
◊ din statele membre UE – se aplică prevederile generale cu
caracter de principiu şi două reglementări specifice:

6
o prevederile generale: investitorii, persoane fizice sau
juridice, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în
aceleaşi condiţii cu cele prevăzute pentru cetăţenii sau persoanele
juridice române
o prevedere specială: cu privire la terenurile având ca scop
constituirea de reşedinţe şi sedii secundare, dreptul de proprietate
poate fi dobândit la împlinirea unui termen de 5 ani de la aderarea
României
o prevedere specială: terenurile agricole, pădurile,
terenurile forestiere pot fi dobândite după 7 ani de la data aderării.
Nu se aplică fermierilor care desfăşoară activităţi independente.
◊ din state terţe – în condiţiile reglementate prin tratatele
internaţionale pe bază de reciprocitate, nicidecum în condiţii mai
favorabile

4. dreptul privind efectuarea operaţiunilor valutare – Regulamentul BNR nr. 4/2005 prevede
că nerezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină integral şi să utilizeze active financiare în
România exprimate în valută naţională (numerar şi alte instrumente de plată).
Nerezidenţii pot deţine şi menţine conturi curente şi de depozit în valută/lei la instituţii de
credit din România.
1.09.2006 – s-a abrogat Norma BNR nr. 5/2005 privind autorizarea operaţiunilor valutare.
Investitorii străine pot face aşadar în mod liber operaţiuni cu toate elementele (inclusiv
instrumente financiare pe piaţa monetară).

5. dreptul de a angaja personal străin. Înainte – doar personal străin de conducere şi
specialitate, nu şi execuţie.

6. dreptul de a alege instanţa competentă pentru soluţionarea litigiilor:
 instanţa naţională
 arbitraj comercial internaţional, având dreptul să insereze în contractul încheiat o clauză
de jurisdicţie în favoarea acestora

Dacă intervine un litigiu cu statul român, OUG 92/1997 prevede mai multe posibilităţi:
 procedură internă – conform Legii nr. 554/2004 şi Legii nr. 105/1992
 procedura de conciliere sau arbitraj, sub egida ICSID, cu sediul la Washington,
constituit în temeiul Convenţiei pentru Reglementarea Diferendelor relative la Investiţii
între state şi persoane ale altor state (1965), la care România e parte din 1975.
 arbitraj ad-hoc, conform Regulamentului de Arbitraj al Comisiei Naţiunilor Unite
pentru dreptul comerţului internaţional (UNCITRAL)

Toate aceste posibilităţi se regăsesc în acorduri bilaterale.

VII. FACILITĂŢILE DE CARE BENEFICIAZĂ INVESTITORII STRĂINI

7
1. Facilităţi normative – restrângere a facilităţilor; doar Legea nr. 332/2001 privind promovarea
investiţiilor directe cu impact semnificativ în economie le mai prevede. Cea mai importanta este
exceptarea de la plata taxelor şi impozitelor vamale pentru maşinile, utilajele, bunurile mobile
destinate realizării investiţiei + investiţiile în zonele defavorizate (OUG 24/1998 privind regimul
zonelor defavorizate)

2. Facilităţi individuale – au existat multe până în 2000. După aceea, Banca Mondială le-a interzis.

VIII. GARANTAREA INVESTIŢIILOR STRĂINE ÎN ROMÂNIA

Din 1962 România este parte la Convenţia MIGA, elaborată sub egida BIRD, intrată în vigoare
în 1988, având 157 state părţi.
Convenţia fundamentează MIGA, cu sediul la Washington. Funcţionează ca o bancă, acoperind
riscurile pentru investiţii străine într-o ţară. Riscurile acoperite de MIGA:
 riscurile de transfer valutar (când Guvernul nu permite repatrierea profitului)
 riscul exproprierii
 riscul privind încălcarea contractului cu autoritatea statală
 riscul de tulburări interne

II. REGIMUL EXPORTURILOR ŞI IMPORTURILOR
Există mai multe pârghii:
 financiare
 vamale
 licenţele de import şi export etc.

Principiul care guvernează importurile şi exporturile în şi din România este principiul
liberalismului (nu se cere nici o condiţie), consacrat în HG nr. 1526/2003 privind regimul general de
import şi export.
Măsurile restrictive (de control şi supraveghere) sunt excepţii, limitative şi de strictă
interpretare.
Când legea nu prevede o măsură specială de supraveghere şi control a traficului, înseamnă că
traficul de mărfuri este liber.
Supravegherea şi controlul se realizează prin licenţele de import şi export, reglementate de
HG nr. 1527/2003 privind regulile şi procedura în materie de licenţe de import şi export.

I. PRINCIPIILE APLICABILE REGIMULUI LICENŢELOR

8
1. Principiul potrivit căruia regulile în materie de licenţe se aplică în mod neutru, just şi
echitabil, astfel încât să nu ducă la blocarea circuitului internaţional. Nu se face nici o distincţie în
funcţie de natura investiţiei străine, de unde provine, natura traficului etc.

2. Principiul liberalizării importurilor şi exporturilor – nu se cer licenţe decât în cazurile expres
prevăzute de lege. Licenţele pot fi:
• automate de import/export – privesc fluxul de import şi export, cu scop exclusiv statistic; nu
intervine organul administrativ în tranzacţie, dar ia act de ea
• neautomate – numai de restrângeri cantitative pentru partajarea pieţei

II. CONSECINŢELE LICENŢELOR ASUPRA CIRCUITULUI COMERCIAL

Licenţa reprezintă o condiţie a trecerii mărfii peste frontieră. Se pot efectua însă operaţiuni
interne. Mărfurile supuse licenţelor sunt din ce în ce mai multe:
• armele
• muniţiile
• mărfurile provenind din ajutoare economice din străinătate
• droguri
• substanţe psihotrope
• materiale explozibile
• mărfuri ţinând de activitatea nucleară

III. PRODCEDURA DE OBŢINERE A LICENŢELOR

1. Procedura generală – intră în competenţa Ministerului Economiei şi Comerţului şi
presupune o cerere de acordare a licenţei – există anumite formulare-tip prevăzute în HG 1527/2003,
în 3 exemplare. Sunt conţinute date privind identificarea agenţilor economici şi privind mărfurile
pentru care se solicită licenţă.

România a aderat în 1996 la Convenţia Internaţională privind sistemul armonizat de denumire
şi codificare a mărfurilor, Bruxelles, 1993, sub egida Consiliului de Cooperare Vamală, organism
neguvernamental. În Anexa acestei Convenţii există codificarea tuturor mărfurilor care există / pot
exista, printr-un sistem de 8 cifre.
Cererea se depune la Ministerului Economiei şi Comerţului la Direcţia privind Politicile
Comerciale, care trebuie să răspundă în 5 zile lucrătoare, cu condiţia ca documentaţia să fie completă.
Licenţele au caracter intuitu personae şi nu pot fi folosite decât de agentul căruia i-au fost
eliberate. Nu sunt titluri de valoare.
Licenţele au o valabilitate limitată:
• sub aspect temporal – până la sfârşitul anului în care se eliberează
• sub aspect spaţial – se referă la o singură ţară şi la un singur partener extern
• sub aspect material – se referă la o singură marfă (prin excepţie, şi la un grup de
mărfuri)

Ministerul poate refuza eliberarea licenţei dacă:

9
• solicitantul nu e comerciant
• comerciantul e decăzut din dreptul de a obţine licenţe
• mărfurile pentru care licenţele sunt contingentate şi contingentul a fost epuizat
• mărfuri e supusă supravegherii şi controlului şi nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de lege
• marfa e interzisă la import sau export

Pot exista şi cauze subiective de refuz (concurenţa neloială, producătorul intră în condiţii de
dumping).

Caile de atac al refuzului – potrivit Legii nr. 554/2004, se poate face contestaţie la organul
emitent în 30 de zile de la primirea refuzului sau expirarea termenului în care trebuie să răspundă.
Dacă se respinge, se poate face plângere la instanţă (Curtea de Apel în a cărei rază teritorială
îşi are sediul contestatorul). Instanţa se pronunţă asupra valabilităţii refuzului şi obligă Ministerul să
emită licenţa şi asupra despăgubirilor, dacă se cer.

Răspunderea agenţilor economici solicitanţi

Cererea pentru licenţe şi procedura de derulare a licenţelor cad în sarcina agenţilor economici,
care trebuie să respecte legea.
HG 764/1991 privind unele măsuri în legătură cu respectarea regimului licenţelor de import şi
export prevede sancţiuni pentru agenţii economici care nu respectă regimul:
• ridicarea dreptului de a obţine licenţe între 2 şi 10 ani de la săvârşirea faptei
• publicitatea negativă (pe site-ul Ministerului şi în broşura Ministerului

Ca natură juridică, licenţele sunt acte administrative individuale. Din punct de vedere al
dreptului internaţional privat, regimul licenţelor constituie norme de aplicaţie imediată, de ordine
publică, aplicabile întotdeauna indiferent de sistemul de drept.

2. Procedurile speciale – intră în competenţa altor autorităţi : ANCEX – Agenţia Naţională pentru
Controlul Exporturilor (în subordinea Ministerului de Externe – se ocupă de producţia cu dublă
utilizare, civilă şi militară, arme chimice, nucleare

IV. EFECTELE LICENŢELOR DE COMERŢ ASUPRA CONTRACTELOR COMERCIALE
INTERNAŢIONALE

Contractele comerciale internaţionale care au ca obiect mărfuri pentru care se cer licenţe pot fi
încheiate înainte de obţinerea licenţei şi pot fi derulate înainte de obţinerea acesteia în acea parte a lor
ce nu implică trecerea mărfurilor peste frontieră.
Obligaţia obţinerii licenţei aparţine părţii române din contractul de comerţ internaţional. De
regulă, obligaţia obţinerii licenţei este una de mijloace (partea română să depună cererea la termen, să
urmeze indicaţiile Ministerului Comerţului, să întocmească documentaţia, etc.)

10
Prin excepţie, obligaţia poate fi una de rezultat, când părţile convin în acest sens prin
contractul încheiat sau când această natură rezultă din lege sau din alte documente ce se impun părţilor
(ex: caietul de sarcini al unei licitaţii).
Este posibil ca obligaţia de obţinere a licenţei să revină şi unei autorităţi publice sau unei
autorităţi publice alături de o parte. (ex: când vânzarea se face pe bază de licitaţie organizată de chiar
acea autoritate publică).
Dacă licenţa nu este obţinută, împrejurarea are efectul unui caz de forţă majoră asupra
contractului de comerţ internaţional, fiind exoneratoare de răspundere pentru partea căreia îi revenea
obligaţia de a obţine licenţa, cu excepţia situaţiei când aceasta este în culpă.

III. IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL
I. IZVOARE:
• interne: reglementări naţionale
• internaţionale: convenţii internaţionale la care România este parte
• distinct de cele de mai sus: reglementări elaborate de organisme internaţionale şi reprezentând
un model pentru părţile contractante (ex: Principiile privind contractile comerciale
internaţionale, adoptate de Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat –
UNIDROIT; UNIDROIT- for de dezbateri în material comerţului internaţional şi dreptului
internaţional privat care elaborează proiecte de convenţii internaţionale, ghiduri, legi-model,
condiţii generale impuse părţilor, etc.)
Principiile UNIDROIT privind contractele internaţionale
- elaborate în 1994 şi actualizate în 2004.
- baza de reguli propuse părţilor ca model pentru încheierea contractelor.

II. UZANŢELE COMERCIALE INTERNAŢIONALE

- rol mult mai important ca în dreptul comun
= practici, in general nescrise, adoptate de către participanţii la comerţul internaţional, care
prezintă un anumit grad de vechime, repetabilitate şi stabilitate, aplicate între un număr
nedefinit de parteneri comerciali de regulă pe o zonă geografică şi arie de activitate comercială,
practici care în funcţie de natural or prezintă sau nu un haracter de izvor de drept.

→ Elemente definitorii ale uzanţelor comerciale internaţionale:
1. Conţin un element obiectiv
- sunt practici sociale, un ansamblu de acte şi fapte juridice care au capătat caracter de
practică datorită elementului de vechime şi repetabilitate pe care le prezintă.
- pentru a deveni practică, un act juridic sau un fapt juridic trebuie repetat într-un anumit
interval şi trebuie să prezinte ca atare un anumit element de stabilitate.
2. Conţin un element colectiv

11
- sunt generale şi impersonale, aplicându-se unui număr nedefinit de parteneri
comerciali, în acest sens asemănându-se cu legea.
- reprezintă o creaţie a comercianţilor.

3. Caracterul de izvor de drept
- uzanţele convenţionale- nu sunt izvor de drept.
- uzanţele normative- sunt izvor de drept.
- uzanţele comerciale internaţionale ≠ uzanţele părţilor (obişnuiţe stabilite şi între părţi).
- uzanţele părţilor ≠ obişnuinţe ( = practici stabilite între un număr limitate de parteneri
comerciali care se află în relaţii de afaceri îndelungate).

Clasificarea uzanţelor

A. Din punct de vedere al întinderii aplicării în spaţiu
1. Uzanţe locale: într-o anumită zonă geografică
ex: uzanţele unui port, ale unei pieţe comerciale.
2. Uzanţe speciale: într-o anumită ramură de comerţ sau categorie comercială.
3. Uzanţe generale: la nivelul majorităţii sau totalităţii relaţiilor comerciale internaţionale.
- uzanţele generale sunt în mare parte normative, de foarte multe ori fiind preluate de
legiuitor într-un text de lege.

B. Din punct de vedere al forţei lor juridice
1. Uzanţe normative
- au cele două elemente definitorii ale uzanţelor:
a) elementul obiectiv: sunt practici sociale , mai vechi, mai stabile, mai bine
conturate (longa inveterate diuturna consuetudine- practică veche, continuă,
învederată)
b) elementul de colectivitate: practici generale aplicabile unui număr nedefinit
de parteneri comerciali.
- au şi un al treilea element, de natură subiectivă, care constă în faptul că cei care intră sub
incidenţa uzanţelor normative le respectă cu sentimentul că ele li se impugn întocmai
ca şi legea (opinion juris sive necessitatis); elementul subiectiv este o condiţie
necesară pentru ca o uzanţă să fie normativă (condiţie necesară dar nu şi suficientă-
legea trebuie să permită existenţa uzanţelor normative).

Nu toate sistemele de drept acceptă uzanţele ca izvor de drept.

De principiu, în dreptul român, uzanţele normative nu sunt recunoscute decât în anumite
domenii.

Rolul uzanţelor normative

a. Uzanţele normative pot reglementa raporturi juridice pe care legea nu le prevede
(acoperirea lacunelor legislative)
- consuetudo praeter legem

12
b. Uzanţele normative interpretează sau completează legea
- consuetudo secundum legem

c. Uzanţele normative se pot aplica împotriva unei dispoziţii legale
- consuetudo contra legem

Uzanţele normative au forţa unei legi supletive speciale → consecinţe pe planul raporturilor
între uzanţe şi legi şi între uzanţe şi contract.

Raport uzanţe- legi
- uzanţele normative prevalează asupra legii când legea nu este imperativă.
- uzanţele prevalează în virtutea caracterului special al acestora.

Raport uzanţe- contracte
- fiind asimilate unor legi supletive, uzanţele normative pot fi înlăturate prin contract
- ex: - solidaritatea pasivă – uzanţă în unele sisteme de drept, în alte sisteme fiind
preluată şi inclusă în Codul comercial.
- anatocismul comercial- similar
- punerea în întârziere a debitorilor- similar
- obligaţia părţilor de a coopera

2. Uzanţe convenţionale
- reprezintă regula
- lipseşte elementul subiectiv
- au forţa juridică a unei clauze contractuale, temeiul aplicării lor fiind voinţa părţilor
- au opinion juris sive necessitates precum uzanţele normative
- se aplică în temeiul voinţei părţilor

Părţile se pot referi la uzanţe convenţionale fie în mod expres, fie în mod tacit (rezultând din
anumite indicii).

Convenţia de la Viena asupra contractelor internaţionale de vânzare de mărfuri (1980)
prevede în articolul 9: părţile sunt ţinute de orice uzanţă obişnuinţă asupra căreia au convenit. In
afară de convenţia contrară a părţilor, acestea sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract la
orice uzanţă pe care o cunoşteau sau pe care ar fi trebuit să o cunoască şi care în comerţul internaţional
este larg cunoscută şi în mod regulat respectată de către părţile la contracte de acelaşi tip în ramura
comerciala avută în vedere.

Rolul uzanţelor comerciale:
- interpretarea şi completarea contractelor în orice fază a existenţei lor
ex: uzanţe asupra modului de purtare a negocierilor, de încheiere a contractelor
uzanţe privind încetarea efectelor contractelor, etc.

Raportul uzanţe convenţionale- lege
- uzanţele convenţionale prevalează asupra legii dacă legea nu este imperativă

13
Raportul uzanţe convenţionale- contract
- prin contract părţile pot înlătura aplicarea unei uzanţe

Cauzele justificative ale existenţei uzanţelor
1. Dinamica relaţiilor comerciale internaţionale care fac imposibilă o legiferare în pas cu practica
2. Particularitatea relaţiilor comerciale

In cazul uzanţelor nescrise, se pune problema probei acestora. Exista însă mijloace de fixare a
uzanţelor nescrise, de exemplu prin contractul comercial internaţional (practica de contractare), prin
jurisprudenţa (hotărâri judecătoreşti şi arbitrale), aşa-numitele ”certificate de cutumă” emise de
Camerele de Comerţ şi Industrie.

Uzanţele în dreptul român
In dreptul român există izvoare care trimit la uzanţe:
a) izvoare interne: Codul Civil (trimitere la obicei, obişnuinţe)
b) izvoare externe:
- Convenţia de la Geneva (1961)- Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional:
“Arbitrii vor ţine seama de stipulaţiile contractuale şi de uzanţele comerciale”.
- Regulile de Procedură ale Curţii de Arbitraj Internaţionale de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României.

La nivelul dreptului comun, în dreptul nostru nu sunt recunoscute uzanţele normative, ci numai
cele convenţionale.

În anumite domenii există legi speciale care trimit la uzanţe:
a) în materia titlurilor de valoare
- Legile 58 şi 59/ 1934 asupra cambiei, biletului la ordine şi asupra cecului
- uzanţele burselor de mărfuri şi de valori
b) uzanţele porturilor

Ex: contract prestare servicii încheiat pe un formular- tip de către o firmă română (prestator) şi
de o firmă franceză (beneficiar). In formular se prevedea că respectivul contract se încheie pe un
termen de 6 luni. Pe formular, scris de mână, părţile prevăd că respectivul contract se încheie pe o
perioadă nedeterminată, fiind semnat de părţi.
În acest caz, prevalează clauza scrisă de mână, conform unei uzanţe.

IV. SUBIECTELE DREPTULUI COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL

Se analizează din 2 puncte de vedere :

a. subiecte de naţionalitate romana ale DCI – vezi curs pentru PF

14
b. subiecte străine care desfăşoară activitate pe teritoriul României

a. Societăţile comerciale de naţionalitate romana ca subiecte ale comerţului internaţional
(CI) constituite cu participare străina

Sunt societăţile care se constituie fie cu capital integral străin, fie cu capital străin in asociaţie cu
capital naţional
Element definitoriu – participarea străină la capital

Poziţia societăţii comerciale cu participare străina in cadrul PJ române – nu reprezintă o categorie
distinctă de persoane juridice (PJ) de naţionalitate romana. Se încadrează in categoria societăţilor
comerciale ca PJ.
Participarea străină la capital face ca aceste societăţi sa aibă anumite particularităţi.
Art. 280 din Legea 31/1990 – constituirea societăţii comerciale cu participare străină în asociaţie
cu PF/PJ romane sau cu capital integral străin este supusa Legii 31/1990 si legii privind regimul
investiţiilor străine.

Capacitatea societăţii comerciale române de a face operaţiuni comerciale internaţionale –
consecinţa fireasca a principiului libertăţii comerţului.
Nu se face diferenţa între activitatea internă şi cea internaţională.

Obiectul de activitate al unei SC trebuie stabilit in funcţie de clasificarea activităţii in economia
naţionala (CAEN). Nu se face o menţiune speciala in HG in ce priveşte comerţul internaţional.
Obiectul de activitate se foloseşte si in plan intern si in plan internaţional.

Este SC obligată ca în obiectul de activitate sa fie menţionată operaţiunea de CI?
Nu este o obligaţie expresă – totuşi, este recomandabil. Astfel, cat timp este in vigoare D 31/1954
care instituie principiul capacităţii de folosinţă, PJ poate face acele acte si fapte menţionate in obiectul
sau de activitate.

Formele de constituire a soc cu participare străina – prevăzute de L 31; etapele de constituire sunt
aceleaşi.
În fiecare etapă, exista anumite particularităţi ce rezultă din L.31. Spre exemplu – când asociatul e
o PF/PJ străina; trebuie menţionate atributele de identificare, subscripţia si vărsarea capitalului social,
organizarea si funcţionarea.

Din punctul de vedere al personalităţii juridice, rezultă ca aceste societăţi sunt PJ române. Criteriul
care le conferă naţionalitate romana este sediul.
Capitalul social ridica problema monedei in care capitalul e subscris si in care poate fi vărsat.
L 82/1991 – Legea contabilităţii, modificată – prevede condiţiile ca toate SC române sa aibă
capital social exprimat in monedă naţională.

Asociatul străin are următoarele posibilităţi legale –
• Poate subscrie aportul sau in valuta si sa îl verse in valuta, menţionând in actul constitutiv
aportul in lei

15
• Poate subscrie aportul in lei si sa îl verse in valuta, in echivalentul de la data efectuării
vărsământului (prin cursul de referinţa BNR)
• Poate subscrie aportul in lei si sa îl verse in lei

Asociatul roman poate subscrie si vărsa în valută?
• Poate subscrie în valută cu exprimarea echivalentului in lei
• Vărsarea trebuie făcuta in moneda naţionala. Conform Regulamentului BNR 4/2005, plăţile
intre rezidenţi se fac in moneda naţionala

Patrimoniul societăţii cu participare străina – potrivit L 31/1990, exista prezumţia ca aportul se
face in proprietatea societăţii. Dreptul de proprietate asupra terenurilor din tara – mult timp, sub
incidenţa L 35/1991, s-a considerat ca o societate cu participare străina nu poate dobândi dreptul de
proprietate asupra terenurilor ( s-ar fi eludat dispoziţiile constituţionale).
OUG 92/1997 nu a clarificat lucrurile. Practica a fost însă fermă – o societate română, chiar cu
capital integral străin, POATE dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor ca orice alta societate
romana.
OUG 92/2997 – o societate română poate dobândi dreptul de proprietate în măsura necesară
derulării activităţii sale, potrivit obiectului de activitate in vigoare.

Organizarea SC cu participare străină

SA – Legea 31/1990, în varianta iniţială, a fost o copie fidela a C.Com. Carol II (1998),
neintrat în vigoare.
În 1990, capitolul privind SC a fost preluat în Legea 31/1990, lege care nu a ţinut seama de
evoluţia legislativă postbelică pe plan european. Astfel, s-a adoptat o Lege franceza a SC (1966) şi o
Lege germana a SA (1965).
SA aveau un alt sistem de organizare – dublu.
Legea 31/1990 instituie un singur sistem (sistemul clasic francez) – Adunarea Generala,
Consiliul de Administraţie, Preşedintele Consiliului de Administraţie.
Legea germana (1965) – avea un alt sistem – Adunarea Generala, Directoratul, Consiliul de
Supraveghere.
Legea franceză a adoptat ambele sisteme, dând acţionarilor posibilitatea de alegere. Legea
31/1990 nu a făcut acest lucru.

Sistemul german – sistem lucrativ care reduce competenta AG. În sistemul francez,
competentele mari ale AG au blocat funcţionarea societăţii. În sistemul german, centrul de putere este
Directoratul (manageri, directori care nu sunt acţionari), care îşi desfăşoară activitatea sub controlul
Consiliului de Supraveghere (marii acţionari).
Sistemul german a fluidizat decizia la nivelul societăţii.
Ar putea exista acest sistem in actul constitutiv al societăţii? Răspunsul depinde de următorul
lucru – daca normele din Legea 31/1990 au un caracter imperativ, atunci nu este posibil. De asemenea,
daca ne aflam im plan intern, fără elemente de extraneitate, NU. Dar daca exista participare străina, s-
ar putea, pentru ca dispoziţiile Legii 31/1990 nu sunt de ordine publica in Dreptul Internaţional Privat.

Funcţionarea societăţilor cu capital străin

16
Urmează regimul prevăzut de lege pentru toate societăţile comerciale de naţionalitate romana
(baza de reglementare este aceeaşi).
Participare – in cazul operaţiunilor valutare (OV) – Regulamentul 4/2005 al BNR – operaţiunea
efectuata:
• In valută (criteriu real, mat. de def.)
• In monedă naţională, intre un rezident si un nerezident (criteriu subiectiv)

Operaţiunile valutare :
• Curente – în esenţă sunt cele care implică o contraprestaţie
• De capital nu implica o contraprestaţie de cont (ex. investiţii)

Operaţiunile valutare (OV) ale soc cu participare străina sunt supuse câtorva reguli:
1. OV se efectuează prin conturi bancare; OV prin numerar sunt extrem de rare
2. SC sunt libere sa deţină si sa dispună de activele lor financiare in valuta
3. Posibilitatea soc cu participare străina de a-si deschide conturi la bănci in străinătate

Personalul SC cu participare străină

SC cu participare străina sunt libere sa angajeze personal roman/străin.

Personalul străin:
• Personal cu funcţie de conducere si administrare a societăţii – nu se află in relaţii de muncă
cu societatea, ci in relaţii de tip societare; nu este necesar permisul de munca iar regimul
intrărilor/ieşirilor din tara e mai lejer (au permis de şedere pe perioade lungi)
• Persoane angajate in munca – se pune problema permisului de munca – Legea 203/1999

Permisul de munca se eliberează la cererea străinilor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de legea
romana cu privire la încadrarea in munca si care au aplicata pe paşaport viza de lunga şedere pentru
angajarea in munca.
Competenţa pentru permisul de munca – Oficiul Judeţean pentru Migraţia Forţei de Munca în
subordonarea Ministerului Muncii.

Există mai multe categorii de străini care pot fi în muncă fara permis de munca:
• Străini cu domiciliul în ţară
• Cetăţenii statelor membre UE si SEE

Există un număr limitat de străini, stabilit prin HG, care pot primi anual permis de munca (1000-
1500 persoane).

Salarizarea in valută a cetăţenilor români si străini:
• Românii, în principiu, nu pot primi salariul in valuta, chiar dacă societatea e cu capital integral
străin (interzis de Regulamentul 4/2005). Excepţii :
- zonele libere (Legea 84/1992)
- personalul reprezentantelor soc comerciale străine (HG 1222/1990)
• Străinii – da, nu e vorba de o plata intre rezidenţi

17
Aspecte fiscale

Societăţile sunt supuse regimului naţional; plătesc aceste impozite. Sunt insa mai frecvente
situaţiile in care se obţin venituri in străinătate si impozitul se deduce in temeiul Convenţiei de evitare
a dublei impuneri.

Soluţionarea litigiilor

Libertate de alegere a competentei, către o instanţa judecătoreasca ordinara/tribunal arbitrar.
Sunt aplicabile – Legea 105/1992; Legea 187/2003.
Când se alege calea arbitrajului:
• Arbitraj instituţional – ICC Paris
• Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ si Industrie a României
• Arbitraj ad-hoc; conform UNCITRAL (1976)

b. Activitatea comerciala a PF/PJ străine in România

PF – Legea 300/2004 privind autorizarea PF si a asociaţiilor familiale care desfăşoară activitate
economică în mod independent (+curs)

PJ – art. 44 din Legea 31/1990: soc comerciale străine pot înfiinţa in România, cu respectarea
legii romane, filiale, sucursale, agenţii, reprezentante sau alte sedii secundare daca acest drept le este
recunoscut de legea statutului lor.
Exista 3 forme instituţionale principale:
• Filiale
• Sucursale
• Reprezentante

1. FILIALELE – acele soc comerciale cu PJ romana, distincta de societatea - mama din străinătate,
dar care se afla sub controlul societăţii - mamă. Rezulta 2 elemente esenţiale:
• Filiala are PJ proprie, distinctă de cea a societăţii - mamă. Este un subiect de drept de sine
stătător. Cea mai importanta consecinţa se manifesta pe plan patrimonial – are un patrimoniu
propriu, distinct de cel al societăţii - mamă. Participa la circuitul comercial in nume propriu. IN
dreptul internaţional privat, repercusiunea directa a PJ proprii este aceea ca statutul ei organic e
supus legii statului pe teritoriul căruia îşi are sediul (legea romana). Astfel, lex societatis a
filialei este distincta de lex societatis a societăţii - mamă.
• Filiala se afla sub controlul societăţii – mamă. Controlul se exercita prin mai multe modalităţi:
- Capitalul social (societatea-mama deţine majoritatea capitalului social al filialei). Daca
deţine tot capitalul social, atunci este o SC cu asociat unic.
- Dreptul de vot in AG
- Modul de organizare si conducere a organelor de administrare si control.

Relaţia filiala (F) – societate-mama (SM)

• Relaţia juridică – cele doua entităţi sunt distincte, au PJ diferită

18
• Relaţia economică – F e dependenta de SM. F va desfăşura activitate independent de SM, însă
in limitele stabilite de SM
Filiala are autonomie economică faţă de SM, viaţă economică si financiară proprie, bilanţ contabil
propriu, chiar daca aceasta situaţie contabila se centralizează si la SM

Constituirea filialei
Se realizează în formele şi în condiţiile prevăzute de legea română. Caracterul de filială trebuie
menţionat in actul constitutiv, ca si modalitate de control.
Din punct de vedere al funcţionarii lor, filialele sunt supuse regimului naţional.
Dpdv valutar, Regulamentul BNR le socoteşte rezidente. O societate străină care are o filială în
tara devine si ea rezidentă dpdv valutar.

2. SUCURSALA – sediu secundar al societăţii - mamă în România, lipsit de PJ proprie, care
beneficiază insa de un capital social afectat in întregime de SM si care posedă o anumita autonomie
juridică si economică funcţională faţă de societatea-mamă.

Elemente definitorii:
a. nu are PJ proprie, ci are o PJ a societăţii-mamă.
- Prin urmare, este un subiect de drept străin.
- De asemenea, nu are patrimoniu propriu, dar are capital propriu, afectat in exclusivitate
si care aparţine SM
- Poate face acte juridice doar pe seama SM
- Pe planul dreptului internaţional privat, Legea 105 – sucursala nu are lex societatis
proprie, statutul sau organizatoric este guvernat de legea SM

b. Sucursala e dependenta dpdv juridic si economic faţă de SM, dar beneficiază de anumite elemente
de autonomie

Relaţia sucursală - societate-mamă străină

a) Sucursala depinde dpdv juridic de societatea-mamă (SM) pt. că SM deţine 100% din capitalul
sucursalei/ SM stabileşte obiectul de activitate al sucursalei, bunurile afectate activităţii sucursalei,
modul de organizare şi funcţionare etc.
Sucursala nu are personalitate juridică – în principiu, sucursala nu are un patrimoniu propriu,
diferit de al SM, dar are o masă de bunuri care îi este afectată (are un capital social).
În relaţiile cu terţii, sucursala acţionează în numele şi pe seama SM sau în nume propriu dar pe
seama SM (ca mandatar sau comisionar)

b) Sucursala are o anumită autonomie

- dpdv juridic, autonomia are 2 aspecte:

1) Sucursala are capacitate de subiect de drept limitată (poate fi acţionată în justiţie la
sediul din România, pentru actele juridice efectuate în ţară) – de altfel, conform Legii nr.

19
105/1992, o persoană juridică străină este considerată – dpdv procesual – ca având sediul în
România dacă are o sucursală în România.
2) Sucursala, având o masă de bunuri care îi este afectată, este supusă unei proceduri de
lichidare/ dizolvare – inclusiv faliment – independent de SM (sucursala poate să îşi
înceteze activitatea, fără ca acest lucru să afecteze personalitatea juridică a SM).
DAR: dacă SM îşi încetează existenţa, încetează şi existenţa sucursalelor sale.

- dpdv economic, autonomia sucursalei se manifestă în următoarele aspecte:

1) sucursala are un capital propriu; are autonomie gestională, în limita stabilită de SM; are
bilanţ propriu de venituri şi cheltuieli; se înregistrează fiscal la autorităţile române; plăteşte
impozite pentru activitatea desfăşurată în România.
2) Sucursala se constituie conform legii române, deoarece este supusă, dpdv al procedurii
de constituire, legii locului unde îşi desfăşoară activitatea.
3) Statutul organic al sucursalei (capacitatea sa de folosinţă) este supus, de asemenea, legii
române.
4) Firma sucursalei – cf. art. 37 din Legea nr. 26/1990, în denumirea sa, sucursala va trebui
să cuprindă şi menţiunea sediului principal din străinătate al SM.

Capacitatea de folosinţă a sucursalei; condiţia ei juridică în calitate de persoană juridică străină
în România

Sucursala – are o poziţie juridică specială în dreptul român;
- se află la confluenţa a 2 legislaţii:
a). Legea străină (legea SM)
b). Legea română (ca urmare a faptului că îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul român şi a faptului că
este supusă actelor normative care conturează capacitatea juridică a persoanelor juridice străine în
România).

Consecinţe:

A). Sucursala este supusă legii naţional a SM (lex societatis a SM)
- sucursala nu poate face în România decât acele acte sau fapte de comerţ care îi sunt stabilite de către
SM şi nu poate avea un obiect de activitate mai mare decât cel al SM în propriul stat;
- activitatea sucursalei este dependentă de existenţa SM (în cazul încetării SM, încetează şi sucursala).

B). Sucursala este supusă legii române care formează condiţia juridică a străinilor
- funcţionarea sucursalei în România este supusă legii române;
- sucursala urmează regimul contabil prevăzut de legea română (Legea nr. 82/1991);
- sucursala este supusă regimului valutar românesc(dpdv valutar, SM este considerată rezidentă în
România dacă are o sucursală în România, motiv pentru care operaţiunile comerciale cu alţi rezidenţi
se derulează în lei);
- dpdv fiscal, Codul fiscal încadrează sucursalele în categorie persoanelor cu sediul permanent în ţară
(art. 8 C. fiscal), motiv pentru care sucursala plăteşte impozit pe venitul din activităţile desfăşurate în
România.

20
Reprezentanţele societăţilor comerciale străine în România

3. REPREZENTANŢA = sediu secundar al SM străine (SMS), lipsit de personalitate juridică, care nu
are un capital propriu, distinct de acela al SMS şi care poate efectua numai operaţiuni de reprezentare
a SM faţă de partenerii ei comerciali din ţară.

Elemente esenţiale ale reprezentanţei:

1) R nu are personalitate juridică proprie (este o prelungire a SMS); nu are calitatea de subiect de drept
diferit de SMS
Conform dreptului internaţional privat, reprezentanţa (R) este supusă lui lex societatis a SMS.
R se aseamănă cu sucursala, dar se deosebeşte de filială, care are personalitate juridică proprie română.

Vz. Subiect examen: diferenţele sucursală – filială - reprezentanţă.

2) R poate efectua doar acte juridice în calitate de reprezentant (în numele şi pe seama SM), acţionând
ca un mandatar al SM.
- R acţionează nomine alieno.
- R se aseamănă cu sucursala (în principiu, face acte juridice în numele şi pe seama SM), dar sucursala
are un capital propriu şi poate face acte juridice şi ca un comisionar (nomine proprio).

3) R nu are un capital propriu, diferit de acela al SM, ci are o masă de bunuri necesare pentru
desfăşurarea activităţii R în ţară şi care nu poate fi calificată ca fiind un capital social
- R nu poate efectua decât operaţiuni stabilite de SM şi în limita obiectului de activitate al acesteia
- R nu se încadrează în noţiunea de investitor străin în România, spre deosebire de filială şi sucursală.

Temeiul juridic al R : - L 31/1991 (art. 44)
- Decretul-lege nr. 122/1990
- HG nr. 1222/1990 pentru aplicarea Decretului-lege nr. 122/1990 (are în
vedere regimul taxelor şi al impozitelor aplicate în România, precum şi
drepturile şi obligaţiile legate de salarizarea personalului român).

Noţiunea de R, astfel cum este prevăzută în Decretul-lege nr. 122/1990, este o noţiune generică, în
această categorie fiind incluse şi agenţiile, birourile, alte forme de reprezentare.

Constituirea şi autorizarea funcţionării R

R sunt supuse legii române

Procedura este prevăzută de Decretul-lege nr. 122/1990:
- este necesară o cerere a SM (pot fi mai multe SM care solicită deschiderea unei R comune)
- în cerere, se indică denumirea, sediul social, obiectul de activitate al SM şi al R, durata de
funcţionare a R, sediul R în România, personalul şi funcţiile pe care acesta va fi încadrat în România.
- la cerere se anexează anumite documente, care exprimă statutul juridic al SM : documentele de
constituire ; atestare din partea Camerei de Comerţ şi Industrie din statul de origine cu privire la

21
existenţa legală, obiectul de activitate, capitalul social ; certificat de bonitate de la banca ce o
deserveşte în mod curent ; împuternicire pentru reprezentanţii desemnaţi în România etc.
- autoritatea română competentă este Ministerul Economiei şi Comerţului, care se pronunţă în termen
de 30 de zile. În cazul respingerii cererii, este necesară motivarea.
- în caz de admitere a cererii, MEC emite autorizaţia de funcţionare (conţine denumirea R, obiectul de
activitate, condiţiile de exercitare a activităţii în România, durata şi sediul în România).
- în termen de 15 zile de la data obţinerii autorizaţiei de funcţionare, R trebuie să se înscrie la
autorităţile fiscale române de la sediul său ; R nu se înregistrează la Registrul Comerţului.
- R nu are obligaţia de înregistrare la CCIR (o astfel de obligaţie a existat până în anul 1997), dar
înscrierea la CCIR are un scop statistic. În prezent însă, majoritatea R se înscriu la CCIR, care publică
o evidenţă a R.

Obiectul de activitate al R

- este menţionat relativ detaliat în autorizaţia de funcţionare a R.
- în principiu, există următoarele obiecte de activitate permise :
-emiterea/primirea de oferte şi comenzi ;
-negocierea/încheierea de contracte comerciale pe bază de procură specială acordată de SM ;
- operaţiuni de informare şi reclamă pentru SM ;
- operaţiuni de asistenţă tehnică şi prestări servicii pentru maşini, utilaje, echipamente livrate
de SM ;
- prestări de servicii similare celor prestate de SM în ţara de origine (ex : agenţie de
transporturi şi expediţii internaţionale ; agenţie de presă etc) ;
- orice alt operaţiuni, în limita obiectului de activitate al SM şi al obiectului R.

Capacitatea de folosinţă a R şi condiţia sa juridică

- R – supusă la 2 regimuri legale :
a). Legea străină (legea SM)
b). Legea română (condiţia juridică a străinilor)

a). Legea străină (legea SM)

- capacitatea de folosinţă a R este supusă legii SM
- vezi sucursala (obiectul de activitate nu poate fi mai extins decât acela al SM ; R nu păoate face acte
în nume propriu, ci numai în numele SM ; îşi încetează existenţa la încetarea SM)

b). Legea română (condiţia juridică a străinilor)

- R funcţionează în limitele stabilite în autorizaţie
- funcţionarea R e supusă legii române (regim contabil; regim valutar – R e rezident valutar, SM e
rezident valutar - ; R nu poate primi licenţe de import-export; impozitarea – R, în principiu, nu face
operaţiuni juridice proprii şi nici operaţiuni patrimoniale, ea fiind supusă, conform C fiscal, unui
impozit anual forfetar, echivalentul în lei a 400 Euro/an).
- în principiu, R nu face operaţiuni patrimoniale, motiv pt care nu se încadrează în noţiunea de sediu
permanent (art. 8 C fiscal)

22
DAR :
- art. 8 C fiscal conţine excepţii, a.î. în cazul în care încheie contracte commerciale direct cu parteneri
comerciali (situaţia R de service şi a celor care vând biletet de transport), R plăteşte impozit pentru
venitul obţinut în România.
- dpdv al personalului, R poate angaja personal român sau străin (personalul străin are nevoie de
permis de muncă şi e supus regimului străinilor)
- se pot încheia contracte de muncă pe durată limitată sau nelimitată (contractul se înregistrează la
ITM de la sediul R)
- salariaţii români pot primi salarii şi în valută.

Răspunderea juridică a R

- există o răspundere a SM, în solidar cu angajaţii R, pentru fapte ilicite comise de reprezentanţi în
România (asemănătoare răspunderii comitentului pt fapta prepusului, prevăzută de art. 1000, alin. 3 C.
civ.) ; această solidaritate pasivă este cea prevăzută de art. 1003 C. civ.
- Litigiile – vz art. 149, L nr. 105/1992 (a se vedea sucursala) ; dacă o SM are în România o R,
instanţele române sunt competente să judece litigiile în care e implicată SM în România.
- R poate fi urmărită în ţară.

V. TEORIA GENERALĂ A CONTRACTELOR
COMERCIALE INTERNAŢIONALE (CCI)

CCI = principalul mijloc de realizare a comerţului internaţional
CCI - conţine clauze generale (întâlnite în majoritatea contractelor) şi clauze speciale (specifice), care
se referă în principal la contractele încheiate pe termen mediu sau lung.

Clauze specifice în CCI încheiate pe termen mediu sau lung

- marea parte a CCI se încheie pe termen mediu sau lung
- aceste CCI sunt supuse unor riscuri care pot afecta echilibrul contractual iniţial
CCI pe termen mediu : între 1 şi 5 ani
CCI pe termen lung : peste 5 ani.

Riscurile = eveniment posibil să se producă după încheierea contractului, independent de culpa
vreunei părţi şi care, dacă se realizează, poate face imposibilă sau sensibil mai oneroasă prestaţia uneia
sau a ambelor părţi contractante.

Riscurile care pot afecta CCI :
A). riscuri comerciale
B). riscuri necomerciale

23
A) riscuri comerciale

1. riscuri valutare
= variaţia cursului de schimb al monedei în care este exprimat preţul contractului faţă de o monedă
de referinţă (moneda de calcul) sau faţă de alt element de referinţă.

2. riscuri nevalutare
= evenimente economice variate (ex : schimbarea semnificativă a preţului materiilor prime, ale
energiei, a valorii muncii, a tarifelor de transport, a primelor de asigurare, a comisioanelor bancare,
a raportului cerere-ofertă, riscuri tehnice etc)

B) riscuri necomerciale

1. riscuri politico-administrative – ţin de ingerinţa autorităţilor publice în CCI şi în existenţa
statului (ex : conflicte armate, embargou, blocadă economică, greve, interdicţii în acordarea
licenţelor de import-export)

2. evenimente naturale – independente de voinţa umană (cutremure, inundaţii etc) ;prezintă o
importanţă mai redusă în CCI.

Pentru evitarea consecinţelor nefavorabile pe care riscurile le pot avea asupra contractului, se
inserează clauze asigurătorii împotriva riscurilor.

Clasificarea clauzelor asigurătorii împotriva riscurilor.

A) după felul riscului la care se referă:
1. clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare
- clauza aur
- clauza valutară
- clauza de opţiune a monedei liberatorii etc.
2. clauze de asigurare împotriva riscurilor nevalutare
- clauza de revizuire a preţurilor
- clauza de postcalculare a preţurilor
- clauza ofertei concurente
- clauza clientului celui mai favorizat
- clauza de impreviziune (hardship).
3. clauze de asigurare de forţă majoră (acoperă riscurile politico-administrative şi
calamităţile naturale).

B). după obiectul clauzei :
1. clauze de menţinere a valorii contractului
- au un obiect mai restrâns (numai prestaţiile pecuniare din contract – preţu/ tariful/dobânda/
comisionul etc)
- scopul lor este de a proteja contractul împotriva riscurilor valutare şi nevalutare care pot afecta
contractul.

24
- tipuri :
a) clauza aur
b) clauza valutară
c) clauza de opţiune a monedei liberatorii
d) clauza de revizuire a preţurilor
e) clauza de postcalculare a preţurilor

2. clauze de adaptare a contractului
- obiect mai larg
- nu privesc doar prestaţiile monetare, ci întreaga economie a contractului (prestaţiile
monetare şi cele materiale)
- tipuri :
a) clauza ofertei concurente
b) clauza de impreviziune (hardship).
c) clauza clientului celui mai favorizat
d) clauze de asigurare de forţă majoră

C) după modul de operare :
1. clauze care au o acţiune automată
- cuprind în chiar conţinutul lor acel mecanism economico-juridic pentru ca această
clauză să fie aplicată de oricare din părţile contractante (de partea interesată), fără a fi
nevoie să renegocieze contractul cu cealaltă parte.
- aceste clauze acţionează prin ele însele (eo ipso).
2. clauze care nu acţionează decât prin renegocierea contractului
- clauza de hardship (nu acţionează niciodată automat)
- celelalte clauze pot acţiona fie automat, fie prin renegociere, conform voinţei părţilor.

Clauzele de asigurare sunt necesare dacă respectivul CCI este supus legii române.
- dacă legea română este lex causae, părţile pot să prevadă clauze asigurătorii contra acestor riscuri,
pentru că în dreptul român nu există, de lege lata, teoria impreviziunii ; în dreptul român, primează
principiul forţei obligatorii a contractului (art. 969 C. civ.) ; dacă părţile nu prevăd în contract o clauză
de adaptare sau o altă clauză asigurătorie contra riscurilor, judecătorul sau arbitrul nu poate, în
principiu, să adapteze contractul ; dacă apare riscul, prestaţia cel puţin a uneia dintre părţi va fi
alterată.
- nici Convenţia de la Viena (1980) nu consacră teoria impreviziunii
- principiile UNIDROIT, în variante iniţială (1994), nu au consacrat această teorie ; în varianta din
2004, a fost introdusă în aceste principii o secţiune referitoare la impreviziune.

CLAUZELE ASIGURĂTORII CONTRA RISCURILOR VALUTARE

A) CLAUZA AUR

- importanţă de ordin istoric
- aplicată după al doilea război mondial, ca urmare a prevederilor Acordului de la Bretton Woods
- este guvernată de 2 principii fundamentale:

25
a) principiul unei parităţi fixe în aur a monedelor statelor membre ale FMI (ex: în 1944, 1 USD
= 888 mg aur pur)
b) principiul convertibilităţii în aur a monedelor statelor membre

Sistemul a funcţionat până în 1978, când s-au adoptat Acordurile de la Kingston.
În această perioadă, aurul era un denominator comun al monedelor statelor membre.

Clauza aur = clauza prin care se prevede că preţul contractual, exprimat într-o valută cu paritatea
oficială în aur la momentul încheierii contractului, creşte sau scade în funcţie de paritatea în aur a
monedei de plată.
În prezent, monedele nemaiavând o paritate oficială în aur, clauza aur şi-a pierdut importanţa,
aurul fiind înlocuit cu alte etaloane (alte valute apreciate ca fiind stabile).

B) CLAUZELE VALUTARE

- specificul acestor clauze = părţile stabilesc 2 categorii de monede:
a) Moneda de plată (de facturare)
b) Moneda de referinţă (de calcul; de cont), considerată de părţi ca fiind mai stabilă.
Scopul clauzelor valutare = evitarea riscului variaţiei cursului de schimb al monedei de plată
faţă de moneda de referinţă, între momentul încheierii contractului şi momentul plăţii, prin includerea
în preţul contractual a procentului de scădere sau prin deducerea din preţ a procentului de creştere a
ratei de schimb.

Există 3 categorii de clauze valutare:
1) Clauze monovalutare;
2) Clauze plurivalutare bazate pe un coş valutar stabilit de părţi;
3) Clauze plurivalutare bazate pe un coş valutar instituţionalizat.

1) Clauze monovalutare

= clauze prin care părţile stabilesc că preţul mărfii sau al serviciului, exprimat în moneda de
cont, se va plăti în moneda de plată la cursul de la data plăţii.
Dacă la data executării contractului, moneda de plată a cunoscut o devalorizare, preţul mărfii
sau al serviciului se va mări în mod corespunzător, şi invers.
Efectele acestui tip de clauze – variaţiile de curs ale monedei de plată nu afectează valoarea
reală a prestaţiei pecuniare primite de creditor, pentru că debitorul va plăti, în toate situaţiile,
cantitatea de unităţi monetare corespunzătoare sumei exprimate în moneda de cont.
Riscul valutar este eliminat, raportul marfă-preţ stabilit în contract fiind menţinut.

2) Clauze plurivalutare bazate pe un coş valutar stabilit de părţi

- cauzele care justifică aceste clauze:
- a. renunţarea la aur;
- b. relativa instabilitate a pieţelor valutare.
Coşul valutar – include, de regulă, 3-5 monede etalon; în acest caz, moneda de referinţă este chiar
coşul valutar.

26
Părţile convin ca preţul din oferta de plată să fie facturat în funcţie de media cursurilor monedelor
din coşul valutar. Dacă media cursului monedelor din coşul valutar creşte, până la momentul plăţii, în
raport cu moneda de plată, preţul mărfii va creşte corespunzător.

3) Clauze plurivalutare bazate pe un coş valutar instituţionalizat

Se deosebesc de clauzele plurivalutare bazate pe un coş valutar stabilit de părţi prin faptul că
monedele din coş, precum şi modalitatea de calcul a cursului nu mai sunt stabilite de părţi, ci de către
un organ specializat al statului.

C) CLAUZELE NEVALUTARE

Urmăresc păstrarea preţului contractual, în cazul în care există fluctuaţii la nivelul unor
elemente nevalutare, considerate elemente de referinţă (ex: preţul materiilor prime, tariful energiei
electrice, tarifele de transport, nivelul salariilor etc).
În principiu, clauzele nevalutare se includ în contractele încheiate pe termen lung (ex: vânarea
de maşini).
În funcţie de etalonul utilizat, clauzele nevalutare se clasifică în:
a) Clauze cu indexare specială (unică);
b) Clauze cu indexare cumulativă;
c) Clauze cu indexare generală.

a) Clauzele cu indexare specială (unică)
- preţul contractului se raportează la o unitate de măsură uzuală a uni produs determinat (ex: preţul
tonei de cărbune; preţul unui Kw/h etc).
b) Clauzele cu indexare cumulativă
- preţul contractului este legat de evaluarea mai multor elemente de referinţă (ex: preţul materiior
prime, al muncii, al energiei electrice etc).
c) Clauzele cu indexare generală
- preţul contractului se raportează la valoarea întregului ansamblu de bunuri şi servicii care pot fi
procurate, într-o zonă geografică determinată, cu cantitatea de monedă în care este exprimat preţul.
Elementul e referinţă este indicele sintetic privind evoluţia preţurilor la nivelul unei ţări, oraş etc.

D) CLAUZA OFERTEI CONCURENTE

- face parte din categoria clauzelor asigurătorii contra riscurilor nevalutare.
Clauza ofertei concurente = clauza prin care una din părţile contractului (beneficiarul clauzei)
dobândeşte dreptul ca în cazul în care, pe parcursul executării contractului, un terţ îi face o ofertă mai
favorabilă decât prevederile contractului în derulare, să obţină adaptarea contractului în spiritul ofertei
terţului sau, dacă promitentul nu acceptă, contractul să se suspende sau să fie reziliat, direct sau în
baza unei hotărâri judecătoreşti ori arbitrale.

Elementul esenţial al clauzei este oferta făcută beneficiarului de către un terţ concurent al
promitentului.

27
Condiţiile definitorii ale clauzei ofertei concurente = caracterul mai favorabil al ofertei terţului.
Aprecierea caracterului mai favorabil presupune realizarea unei comparaţii cu elementele
corespunzătoare din contractul în curs de derulare.

Pot exista 2 situaţii:
a) unicul element diferit al ofertei est preţul
b) condiţiile mai favorabile privesc şi alte elemente ale contractului (cantitatea sau calitatea
mărfii, termenele de livrare, condiţiile de transport, condiţiile de plată etc). În acest caz, comparaţia
trebuie să aibă în vedere întreaga economie a contractului.
Din punctul de vedere al obiectului său, clauza ofertei concurente este o clauză de adaptare a
contractului, spre deosebire de clauza aur, clauzele valutare sau clauza de indexare a preţului, care sunt
clauze de menţinere a contractului.

Efectele clauzei ofertei concurente:
- se produc automat sau prin acordul promitentului, conform voinţei părţilor.
- dacă efectele se produc automat, vechea obligaţie devine caducă, iar beneficiarul clauzei poate
proceda la adaptarea contractului conform ofertei concurente mai favorabile primite de la terţ. Acest
mecanism este riscant pentru promitent, deoarece aprecierea condiţiilor ofertei şi a seriozităţii acesteia
scapă controlului său.
- dacă efectele se produc prin acordul promitentului, în contract se prevede posibilitatea acestuia de a
accepta sau de a refuza adaptarea contractului.

Există mai multe variante:
a). promitentul acceptă ca atare condiţiile din oferta concurentă, caz în care contractul se va
modifica în mod corespunzător.
b). promitentul acceptă să renegocieze contractul, caz în care are loc o readaptare a contractului
nu neapărat în termeni diferiţi, însă în condiţii mai avantajoase pentru beneficiar.
c). promitentul poate accepta suspendarea contractului, caz în care beneficiarul poate încheia
astfel un contract cu terţul, în condiţiile propuse de către acesta, pe perioada de suspendare a
contractului cu promitentul.
d). promitentul poate refuza adaptarea contractului sau poate să nu îşi exprime punctul de
vedere într-un termen rezonabil, unica soluţie fiind rezilierea contractului.
Dacă adaptarea contractului nu se poate face prin acord, părţile pot recurge la o procedură de judecată
sau de arbitraj (în acest ultim caz, în baza clauzei compromisorii incluse în contract).

E)CLAUZA CLIENTULUI CELUI MAI FAVORIZAT

Clauza clientului celui mai favorizat = clauza prin care o parte a contractului (promitentul) se
obligă ca, în cazul în care pe durata executării contractului, va încheia un contract similar cu un terţ,
contract în care va acorda terţului condiţii mai favorabile decât cele prevăzute în contractul în curs de
executare, să aplice aceleaşi condiţii celorlalte părţi contractante, contractul fiind modificat în mod
corespunzător.

Clauza clientului celui mai favorizat este o clauză de readaptare a contractului.
Clauza clientului celui mai favorizat se aseamănă cu clauza ofertei concurente prin scop
(adaptarea contractului ca urmare a intervenţiei unor riscuri nevalutare), dar se deosebeşte de aceasta

28
prin elementele de referinţă (în cazul clauzei ofertei concurente, este vorba despre oferta terţului; în
cazul clauzei clientului celui mai favorizat, este vorba despre operaţiunea comercială, despre
contractul încheiat de o parte cu un terţ).
Condiţiile definitorii ale clauzei clientului celui mai favorizat = caracterul mai favorabil al
regimului acordat terţului. Aprecierea caracterului mai favorabil se realizează în baza unei comparaţii,
fie numai cu privire la preţul contractual, fie asupra totalităţii elementelor celor 2 contracte.
Efectele clauzei clientului celui mai favorizat = se pot produce:
a) automat
b) prin renegociere, în funcţie de voinţa părţilor.
În principiu, efectele se produc automat. Vechea obligaţie devine caducă, iar promitentul
trebuie să acorde beneficiarului condiţiile mai favorabile consimţite în favoarea terţului. Acest efect nu
permite promitentului să opteze pentru rezilierea contractului, cât timp nu contestă că a acordat
condiţii mai favorabile terţului. În acest caz, suspendarea contractului este improprie.
Uneori, părţile pot să prevadă readaptarea contractului prin renegociere la cererea
beneficiarului. Această variantă permite ca adaptarea să poată fi convenită şi asupra altor condiţii decât
cele acordate terţului.

F) CLAUZA DE IMPREVIZIUNE (HARDSHIP)

Temeiul juridic – clauza de impreviziune este produsul practicii, conţinutul ei fiind configurat
conform voinţei părţilor. Prevederile legislative exprese în acest sens lipsesc în majoritatea sistemelor
de drept.
Clauza de hardship = clauză care prevede obligaţia părţilor de a proceda la negocierea
contractului în vederea adaptării sale sau de a recurge în subsidiar la un terţ (arbitru), dacă pe parcursul
executării contractului se produc evenimente de orice natură, independente de culpa oricăreia din părţi,
evenimente care afectează grav echilibrul contractual, producând îngreunarea substanţială a executării
contractului pentru cel puţin una dintre părţi şi care ar fi inechitabil să fie suportate exclusiv de partea
afectată.

Condiţiile definitorii ale clauzei de hardship = împrejurarea de hardship are caracter de
generalitate (împrejurare de orice natură care ar putea interveni pe parcursul executării contractului).
Clauza de hardship acoperă atât riscurile valutare, cât şi pe cele nevalutare, cu condiţia ca
acestea să schimbe grav datele avute în vedere la momentul încheierii contractului. Această clauză
poate acoperi atât sfera de aplicare a clauzelor de menţinere a valorii contractului, cât şi pe aceea a
clauzelor de adaptare a contractului.
Mecanismul clauzei presupune un eveniment independent e culpa vreuneia dintre părţi.
Evenimentul trebuie să fie:
a) imprevizibil la momentul încheierii contractului
b) exterior voinţei părţilor
c) evenimentul să perturbe grav echilibrul contractual
d) caracterul inechitabil al suportării respectivului eveniment, în mod exclusiv, de către partea
care îl suferă.
Caracterul imprevizibil şi insurmontabil al evenimentului de hardship apropie această clauză de
clauza de forţă majoră.

29
Criteriul de apreciere a comportamentului părţii care invocă evenimentul de hardship este, de
regulă, un criteriu obiectiv (comportamentul unui comerciant rezonabil şi prudent, aflat în aceeaşi
situaţie).
e) evenimentul să producă o îngreunare substanţială a executării contractului pentru cel puţin
una din părţi.
Caracterul substanţial al îngreunării se apreciază pe baza unor criterii concrete, de natură
economică (o anumită creştere a sarcinilor financiare în raport cu profitul obţinut din operaţiunea
respectivă, într-o perioadă de timp determinată).
Criteriul de restabilire a echilibrului contractual trebuie să permită arbitrului să aibă ca obiectiv
nu simpla reaşezare a elementelor contractului, perturbate prin intervenţia elementului de hardship, ci
conservarea caracterului echitabil al raportului juridic, privit în ansamblul său.

Efectele clauzei hardship

Clauza nu operează niciodată automat, ci numai prin renegociere; prin urmare clauza conduce
la renegocierea contractului. Astfel, părţile trebuie să prevadă în contract procedura de renegociere.
Aceasta procedura cuprinde mai multe etape:

1. notificarea de către partea afectata a intenţiei de a renegocia contractul.

Notificarea trebuie sa intervină în termenul prevăzut în contract sau, daca nu s-a prevăzut
nimic, intr-un termen rezonabil.

2. Negocierea propriu-zisa

a.Cocontractantul recunoaşte existenta situaţiei de hardship si părţile convin asupra
readaptării contractului. În consecinţă, contractul se va readapta şi executa în
termenul nou stabilit.
b. Cocontractantul fie refuză să recunoască existenţa situaţiei de hardship, fie, deşi
recunoaşte existenta acesteia, refuza readaptarea contractului. Intr-o asemenea
situaţie, exista doua subsituaţii:

b.1. Oricare dintre părţi se poate adresa unui terţ, de regula un arbitru, care va constata fie că nu există
situaţia de hardship, si atunci cererea de readaptare a contractului va fi respinsa, fie părţile vor constata
existenta situaţiei de hardship si atunci, potrivit contractului, se poate dispune – adaptarea contractului
la noile împrejurări, prin egalizarea sau balansarea pierderilor; rezilierea contractului in cazul in care
salvarea acesteia nu mai e posibila; sau suspendarea efectelor contractului daca hardship are un
caracter temporar; sau părţile pot dispune orice altă soluţie care apare ca fiind necesară.
Părţile mai pot recurge si la un mediator, dar soluţia oferită de el nu are un caracter obligatoriu (non
binding).

b.2. Rezilierea de plin drept a contractului

30
VI. EFECTELE CONTRACTELOR COMERCIALE
INTERNATIONALE

FORMELE RĂSPUNDERII CONTRACTUALE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

In caz de nerespectare a contractului, partea în culpă datorează daune-interese.
Modalităţile de evaluare a daunelor-interese:

a. Evaluarea judiciară
Dacă lex causae este legea română, atunci se vor aplica dispoziţiile Codului Civil (art.1084-1086).
Principiile ce guvernează evaluarea judiciara sunt reţinute şi de principiile aplicabile contractelor
comerciale internaţionale:
- repararea integrala a prejudiciului
- repararea daunelor previzibile la momentul încheierii contractului
- repararea doar a daunelor directe, nu si a celor indirecte
- repararea numai a prejudiciului cert, chiar daca acesta este viitor

Principiile UNIDROIT prevăd ca modalităţi juridice de reparare vânzarea compensatorie si
cumpărarea de înlocuire. Astfel, creditorul care după ce a reziliat contractul, face o cumpărare de
înlocuire intr-u termen rezonabil si intr-o modalitate rezonabila sau, după caz, o vânzare
compensatorie, în aceleaşi condiţii, poate solicita debitorului diferenţa dintre preţul contractului si
preţul vânzării compensatorii sau al cumpărării de înlocuire.

b. Evaluarea legală
Regimul dobânzii în comerţul internaţional – OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru
obligaţiile băneşti.
În comerţul internaţional, dobânzile sunt de regulă deţinute prin voinţa părţilor – rezultă că va
prima mereu caracterul convenţional al acestora. Se exprima prin clauza penală. Daca nu, intervine
regimul legal – art. 4 – „în relaţiile de comerţ internaţional sau în alte relaţii economice internaţionale,
când legea română este aplicabilă, şi când s-a stabilit plata într-o monedă străină, dobânda legală va fi
de 6% pe an”. Aceasta este singura dobândă fixă reţinută de către OG 9/2000.
In relaţiile comerciale civile interne, dobânda e variabilă.
Condiţiile aplicării dobânzii legale:
- sa fie vorba de relaţii comerciale internaţionale
- lex causae sa fie legea romana (daca părţile au stabilit o altă lex causae, nu se va aplica nivelul OG
9/2000)
- moneda în care s-a stabilit preţul sa fie o monedă străină

c. Evaluarea convenţională

Este vorba despre inserarea unei clauze penale in contract. Prin ea, părţile predetermină cuantumul
prejudiciului suferit în caz de neexecutare sau de executare cu întârziere a contractului. Constituie o
clauza de stil in contractele comerciale internaţionale întrucât se regăseşte în cvasitotalitatea
contractelor comerciale internaţionale.

31
Cât priveşte cuantumul penalităţilor, daca legea română este lex causae, atunci se face corelaţia cu
art. 969 – pacta sunt servanda – astfel, judecătorul / arbitrul nu poate în principiu să modifice
cuantumul clauzei penale. Daca are loc executarea parţială a contractului, atunci clauza se va reduce
proporţional.
Din practica Curţii de Arbitraj Bucureşti – tendinţa arbitrului de a face o apreciere cu privire la
cuantumul clauzei penale; există situaţii când cuantumul clauzei penale este redus pe temeiul abuzului
de drept.

CAUZELE EXONERATOARE DE RĂSPUNDERE – IN SPECIAL FORTA MAJORA

Riscurile politico-adminstrative si calamităţile naturale sunt prevăzute prin clauza de forţă
majora. Se au in vedere doua regimuri distincte – regimul contractual, daca părţile prevăd o clauza de
forţă majoră în contract (regula); regimul legal, în măsura în care părţile nu au prevăzut altceva.

a. Regimul legal al forţei majore

Daca lex contractus este legea română, atunci FM este elementul ce întruneşte cumulativ
următoarele condiţii: element imprevizibil; insurmontabil; ulterior încheierii contractului; independent
de culpa părţilor; partea care îl invocă să nu fi fost pusă în întârziere; să se împiedice total / parţial
executarea contractului.
Din practica Curţii de Arbitraj se reţin ca evenimente de FM – imposibilitatea obţinerii
licenţelor sau altor autorizaţii de cumpărător / expert; conflictele armate; blocarea cailor de transport;
tulburările sociale grave.
Nu constau in FM – defecţiunile utilajelor producătorului; lipsa capacităţilor de producţie; lipsa
spaţiului de depozitare; întârzierea navelor; livrarea cu întârziere a materiilor prime de către
subfurnizori; blocajul financiar (debitorii debitorului nu au plătit); imposibilitatea procurării valutei, cu
excepţia cazului când se dovedeşte ca e vorba de o interdicţie administrativă.

b. Regimul convenţional

In comerţul internaţional sunt 3 forme de definire a FM:
1. Definiţia sintetică, prin trăsăturile esenţiale ale evenimentului de FM. O astfel de definiţie este
specifică sistemelor de drept romaniste şi a fost reţinut în Convenţia de la Viena (1980) şi
principiile UNIDROIT aplicabile în contractele comerciale internaţionale.
De regulă se foloseste pt definirea FM prin clauza de FM

2. Definiţia analitică (specifica sistemului de drept anglo-saxon), unde nu există concepţia de
forţă majoră, ci aceea de frustration. De regulă, definirea se realizează prin enumerarea
limitativă a cazurilor de FM. Părţile astfel nu menţionează trăsăturile esenţiale.
Cazuri – calamităţi naturale, conflicte armate, conflicte grave de munca, acte ale puterii publice
(ex. refuzul eliberării licenţei), dificultăţi grave cu transportul sau aprovizionarea. Riscul este acela ca
un eveniment nemenţionat în enumerare nu va fi considerat ca fiind FM.

32
3. Definiţia mixtă – o definiţie sintetică a FM, însoţită de enumerarea celor mai importante
împrejurări de FM. O asemenea definiţie se regăseşte şi în modelul tip FM elaborat de Camera
de Comerţ din Paris (2003).

EFECTELE FM

Exonerarea de răspundere a părţilor ce nu si-au executat obligaţiile ca urmare a intervenţiei
FM.
În contractele internaţionale, mai ales cele încheiate pe termen mediu si lung, FM are un efect
suspensiv (de principiu). Ca urmare, după caz, arbitrul / judecătorul / părţile stabilesc ca respectarea
contractului sa se suspende, urmând a-si relua efectele după încetarea FM.
In subsidiar, vorbim si de un efect extinctiv, în general in cazul in care FM durează un interval
de timp mai mare (mai mare de 6 luni). Părţile stabilesc când intervine efectul – prin urmare contractul
va fi reziliat de drept/prin intervenţia unui judecător.

Procedura de notificare a FM
Partea afectată de FM trebuie sa notifice FM cocontractantului. Se poate invoca art. 79 din
Convenţia de la Viena (1980) privind vânzarea internaţionala de mărfuri. Dacă partea nu îşi executa
obligaţia de notificare, potrivit Convenţiei de la Viena, partea nu isi pierde dreptul de a o invoca, insa
suporta prejudiciul pe care cealaltă parte l-ar fi putut evita daca ar fi fost anunţată.

Derularea concreta a procedurii potrivit clauzelor din contract – părţile prevăd ca notificarea sa
intervină intr-un termen rezonabil de la producerea evenimentului sau de la restabilirea cailor de
comunicaţie (daca acestea au fost afectate).
Aplicarea clauzei – exista în comerţul internaţional obligaţia părţilor de a coopera in vederea
diminuării efectelor FM.
O asemenea obligaţie e menţionată şi de clauza model de FM elaborata de Camera de Comerţ
din Paris – obligaţia cocontractantului de a depune toate diligentele pentru limitarea pagubelor suferite
ca urmare a neexecutarii contractului si pentru ajutarea părţilor aflate in situaţia de FM de a readuce
executarea contractului pe făgaşul normal.
În caz contrar, nu poate fi solicitat prejudiciul care s-ar fi putut evita daca s-ar fi manifestat
diligenta.

VII. CONTRACTELE COMERCIALE INTERNATIONALE
Contractul de vânzare internaţională de mărfuri

- sediul materiei: Conventia de la Viena (1980) – Convenţia NU asupra contractului de vânzare
internaţionala de mărfuri. România a aderat prin Legea nr. 24/1991.

Convenţia e structurată în 4 părţi –
1. Domeniul aplicare si aspectele generale
2. Formarea contractului

33
3. Continutul contractului de vanzare internationala de marfuri
4. Dispozitii finale

Prevederile Conventiei reprezintă rezultatul unui compromis intre sistemul anglo-saxon si sistemul
romanist. Sistemul romanist se manifesta mai pregnant la formarea contractului, iar celalalt cu privire
la continutul contractului.

Domeniul de aplicare al Conventiei de la Viena
- 3 aspecte
1. Dpdv temporal – Conventia este in vigoare din 1998, iar pt Romania din 1991
2. Dpdv personal – Conventia se aplica: a. Intre parti cu sediile in state contractante diferite, cu
conditia ca aceste parti sa fi cunoscut/sa fi trebuit sa cunoasca ca isi au sediile in state diferite;
b. Atunci cand normele de drept international privat conduc la aplicarea legii unui stat-parte la
Conventie.
3. Dpdv material – Conventia se aplica contractului de vz de marfa – notiunea de „marfa” nu e
definita de Conv de la Viena, sarcina definirii ramanand lui lex causae (sist de drept aplicabil).
Conventia prevede expres ca nu se aplica anumitor tipuri de vanzare, ci anumitor elemente ale
contractului de vanzare.

Excluse – vanzarea pt folosinta personala/familiala/casnica a cumparatorului; vanzarea prin
licitatie; vanzarea de marfuri sub sechestru sau vz efectuata de o autoritate judecatoreasca; vanzarea de
nave sau aeronave; vanzarea de electricitate.Indirect, electricitatea nu e considerata marfa de
Conventia de la Viena.

De asemenea, Conv nu se aplica anumitor elemente ale contractului de vanzare – conditiilor de
valabilitate a contractului (ex. Problema viciilor de consimtamant; dar se reglementeaza pb formei
contractului); - transferul proprietatii asupra marfurilor ce formeaza obiectul contractului.
Se aplica si vanzarii de bunuri viitoare (pt ca in comert regula o reprezinta vanzarea bunurilor
viitoare).

Reguli de interpretare a contractului de vanzare internationala de marfuri potrivit Conventiei
de la Viena.
1. art. 7 din Conventie – interpret contractului se va face tinand cont de caracterul sau
international si de necesitatea respectarii bunei-credinte in comertul international
2. art.8 – manifestarile de vointa ale partilor trebuie interpretate dupa intentia acestora atunci cand
cealalta parte a cunoscut/nu a putut sa ignore aceasta intentie
Pt a det aceasta intentie a partilor, trebuie sa se tina seama de ceea ce ar fi facut o persoana rezonabila
cu aceasta pregatire si aflata in aceeasi situatie („reasonable man”). Se va tine cont de circumstantele
cauzei si in special de negocierile ce au avut loc intre parti, de obisnuintele si de uzantele ce au avut
loc intre parti.
3. Partile sunt legate de uzantele la care au consimtit, precum si de obisnuintele stabilite intre ele.

Formarea contractelor de vanzare internationala de marfuri
- baza: mecanismul oferta-acceptare

1. OFERTA

34
Art. 14 din Conventia de la Viena : oferta – propunere de incheiere a unui contract; pentru a fi
valabila, aceasta treb sa indeplineasca urmatoarele conditii –
a. Sa se adreseze uneia/mai multor persoane determinate. Altfel, o propunere
nedeterminata este o simpla invitatie la oferta.
b. Propunerea trebuie sa fie suficient de precisa, atunci cand denumeste marfurile; sa
stabileasca expres/implicit cantitatea si pretul; sa ofere indicii pt ca acestea sa fie
determinate
c. Propunerea sa denote vointa ofertantului de a se angaja in caz de acceptare, adica sa fie
formulata animo contrahendi negotii.
Momentul la care oferta produce efecte este momentul la care aceasta ajunge la destinatar
(teoria receptiunii).

Retractarea si revocarea ofertei

O oferta, chiar dc e irevocabila, poate fi retractata inainte/in acelasi timp cu ajungerea ofertei la
destinatar
Revocarea ofertei poate interveni intre momentul ajungerii ofertei la destinatar si momentul
incheierii contractului.
Regula stabilita de Conventie – oferta e revocabila pana la momentul expedierii acceptarii.
Sistemul anglo-saxon considera ca incheierea contractului are loc cand acceptarea e emisa.
Prin exceptie, oferta nu e revocabila in doua situatii – dc se prevede ca ea e irevocabila, fie prin
fixarea unui termen de acceptare, fie altfel; dc este rezonabil pt destinatar sa o considere ca irevocabila
si daca acesta a actionat in consecinta.
Pt determinarea intentiei acceptantului si a ceea ce ar fi considerat o persoana rezonabila aflata
in aceeasi situatie, se va tine seama de circumstante pertinente – negocieri dintre parti, obisnuinte,
uzante comerciale internationale.

Efectul ofertei, chiar daca e irevocabila, inceteaza cand neacceptarea partii ajunge la ofertant.

ACCEPTAREA OFERTEI

Conform Conventiei de la Viena, acceptarea ofertei reprezintă declaraţia sau altă manifestare de voinţă
a destinatarului ofertei ce exprimă acordul acestuia cu privire la ofertă.
Definiţia acopera atât acceptarea expresă, cât şi acceptarea tacită.
Conform Convenţiei, tăcerea sau inacţiunea nu constituie prin ele însele acceptare, în mod similar
dreptului românesc unde aceasta este regula. Există însă şi excepţii întemeiate pe lege sau pe voinţa
părţilor sau pe uzanţe.

Momentul în care acceptarea produce efecte
Termenele de acceptare
a). în cazul acceptării exprese: trebuie avut în vedere dacă este vorba despre contract inter absentes
(efectele producându-se, în principiu, la momentul la care oferta parvine ofertantului – sistemul
recepţiei) sau despre contract inter presentes ( oferta producandu-şi efectele dacă este acceptată
imediat, afară de cazul în care din împrejurări rezultă contrariul).
b). în cazul acceptării tacite:

35
- acceptarea = îndeplinirea de către destinatarul ofertei a unui act prin care acesta arată că acceptă
oferta, fără însă a comunica acest act acceptantului.
Ex: expedierea mărfurilor, plata preţului, etc (enumerare exemplificativă).
- oferta îşi produce efectele la momentul îndeplinirii actului de acceptare; actul de acceptare trebuie să
se producă în termenul de acceptare stabilit de către ofertant sau, dacă ofertantul nu stabileşte un astfel
de termen, într-un termen stabilit de către părţi.

Conţinutul acceptării

Regulă: acceptarea trebuie să fie pură şi simplă, adică să nu conţină completări, limitări sau alte
modificări faţă de conţinutul ofertei. Dacă există astfel de modificări, actul nu reprezintă contra-ofertă.

Excepţie de la regulă: reprezintă acceptare şi acel răspuns la ofertă care conţine modificări faţă de
conţinutul ofertei dar care nu alterează substanţial termenii ofertei.
Conform Convenţiei sunt elemente esentiale:
- preţul
- plata
- cantitatea şi calitatea mărfurilor
- locul şi momentul predării
- răspunderea părţilor
- clauzele privind soluţionarea litigiilor

Excepţie la excepţie: un răspuns care deşi nu alterează semnificativ termenii ofertei nu va fi socotit
totuşi acceptare dacă ofertantul, fără întârziere nejustificată, informează pe emitentul răspunsului că nu
este de acord cu acea modificare.

Acceptarea tardiva
a). Acceptarea tardivă este emisă peste termenul prevăzut în ofertă (sau dacă termenul nu există, peste
un termen rezonabil din momentul emiterii ofertei) şi ajunge peste termen la ofertant
In această situaţie acceptantul este în culpă, şi în principiu acceptarea nu produce efecte.
Excepţie: acceptarea astfel tardivă culpabilă va fi valabilă dacă ofertantul informează fără întârziere pe
acceptant că este de accord cu acceptarea, chiar dacă este tardivă.

b). Acceptarea este expediată în termen şi în mod normal ar fi trebuit să ajungă în termen, însă nu
ajunge în termen
- acceptarea este tardivă pentru motive neimputabile acceptantului.
- acceptarea tardivă pentru motive neimputabile acceptantului este socotită valabilă
Excepţie: ofertantul poate obiecta demonstrând imediat ce a primit acceptarea că este în imposibilitate
de a mai onora acceptarea din motive obiective.

Momentul încheierii contractului:
- Convenţia adoptă teoria recepţiei

EFECTELE CONTRACTULUI
Obligaţiile părţilor

36
1). Obligaţiile vânzătorului
2). Obligaţiile cumpărătorului
3). Dispoziţii commune privind obligaţiile

1). Obligaţiile vânzătorului
- art. 34 Conv. Viena – enumerare a obligaţiilor
A. să predea mărfurile
B. să transmită proprietatea asupra mărfurilor
C. să remită documentele privitoare la mărfuri
D. obligaţia de conformitate
!!! Obligaţia de la punctul B- nereglementată în cuprinsul Conv., statele participante la încheierea sa
neconvenind asupra acestui aspect.

A. Predarea mărfii
In ce priveşte locul predării, s-au prevăut mai multe condiţii, aplicabile în scară:
a). marfa se consideră predată când este pusă la dispoziţia cumpărătorului la locul prevăzut în contract
b). dacă în contract nu se prevede locul predării, marfa se socoteşte predată în momentul remiterii sale
primului transportator.
c). dacă este vorba despre un bun individual determinat sau despre un bun determinat prin
caracteristici generice dar care este prelevat dintr-o masă aflată într-un anumit loc special, marfa se
consideră predată când este pusă la dispoziţia cumpărătorului în acel loc special.
d). marfa se socoteşte predată la sediul vânzătorului din momentul încheierii contractului când este
pusă la dispoziţia cumpărătorului.

In ce priveşte momentul predării:
a). dacă o anumită data este prevăzută în contract sau determinabilă în funcţie de contract, momentul
predării este reprezentat de acea dată.
b). dacă în contract este prevăzută ca dată a predării o perioadă de timp ( ex: luna decembrie,
trimestrul 2, etc), prin contract trebuie să se prevadă căreia dintre părţi îi revine dreptul de a allege ziua
exactă în acea perioadă; dacă prin contract nu se prevede acest lucru, vânzatorului îi revine dreptul de
a individualiza ziua predării.

c). dacă data nu este prevăzută nici prin indicarea unei perioade, predarea trebuie făcută într-un termen
rezonabil din momentul încheierii contractului.

C. Remiterea documentelor privitoare la marfă
- trebuie remise acele documente prevăzute în contract
- dacă în contract nu se prevede ce documente trebuie remise odată cu marfa, trebuie predate
documentele care în mod rezonabil şi conform uzantelor însoţesc marfurile

D. Obligaţia de conformitate
- priveşte calitatea, cantitatea, tipul, ambalajul şi condiţionarea marfii.
Reguli:
a). marfa trebuie să fie conformă prevederilor contractului

37
- în lipsa unor astfel de prevederi contractuale, marfa se socoteşte conforma dacă fie este adecvată
întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip sau, în cazul în care vânzătorul a
cunoscut că marfa urmează a avea o întrebuinţare specială, să fie adecvată acelei întrebuinţări.

E. Garanţia pentru evicţiune
- vânzatorul trebuie să predea mărfuri libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ, exceptând cazul
când cumpărătorul acceptă să preia mărfurile chiar şi în aceste condiţii.
Regula: bunuri libere
Excepţia: pretenţia unui terţ poate fi chiar acţiunea în revendicare → se poate vinde şi lucrul altuia fară
ca prin acest lucru să se aducă atingere valabilităţii contractului, în comerţul internaţional majoritatea
bunurilor fiind generice şi fungibile iar teoretic vânzătorul poate cumpăra o marfă de pe piaţa pentru a
o revinde ulterior.

Mijloacele de care dispune cumpărătorul în cazul încălcării cotractului de către vânzător:
Cumpărătorul poate:
I. Cere exercitarea drepturilor pe acre Convenţia le prevede în art. 46-52
sau
II. Cere daune-interese (reglementate de Convenţie în partea generală)

I. Conv. Viena interzice judecătorului/arbitrului sa acorde termen de graţie.
Conv. reglementează însă obligaţia cumpărătorului de a acorda vânzătorului un termen suplimentar
pentru executare.

Cumpărătorul are o serie de drepturi:
1. Poate cere executarea în natură a obligaţiilor de către vânzător.
2. Poate cere anumite drepturi speciale în cazul în care vânzătorul a încălcat obligaţia de
conformitate.
3. Poate cere rezoluţiunea contractului.

1. Executarea în natură
- art. 46 Conv: cumpărătorul poate cere vânzătorului executarea oricăreia din obligaţiile sale, cu
excepţia cazului în care cumpărătorul s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu acea cerere.
2. Anumite drepturi speciale
Când vânzătorul nu si-a executat obligaţia de conformitate, cumpărătorul are la dispoziţie o serie de
drepturi speciale:
a). poate cere vânzătorului predarea unor marfuri de înlocuire dacă lipsa de conformitate reprezintă o
contravenţie esenţiala la contract şi a fostcerută de cumpărător în termen rezonabil.
- conform, art. 25 Conv, contraventia esenţială = contravenţia la contract săvârşită de una dintre părţi
când cauzeaza celeilalte parţi un prejudiciu ce o privează în mod substanţial de ceea ce aceasta era în
drept să se aştepte de la contract, în afară d eaczul în care partea în culpă nu a prevăzut un asemenea
rezultat iar o persoană rezonabilă cu aceeaşi pregătire şi aflată în aceeaşi situaţie nu l-ar fi prevăzut şi
ea.
→ o parte cauzează celeilalte un prejudiciu
→ prejudicial constă în faptul că cealalta parte este private în mod substanţial de ceea ce ea era în
drept să se aştepte de la contract ( seacoperă atât ideea de cauza din dreptul Romanist, cât şi cea de
consideration din dreptul anglo-saxon).

38
→ partea în culpă, desi sunt îndeplinite primele două condiţii (de mai sus), nu va fi socotită în
contravenţie esenţială daca nu a prevăzut rezultatul prejudiciabil produs celeilalte părţi şi nicio
persoană rezonabilă cu aceeaşi pregătire şi aflată în aceeaşi situaţie nu la-r fi prevăzut nici ea.

b). posibilitatea de a cere vânzătorului repararea lipsei de conformitate, în afara de cazul în care
această soluţie ar fi nerezonabilă în functie de împrejurări.
c). cumpărătorul poate cere vânzătorului o reducere de preţ proporţională cu diferenţa dintre valoarea
marfii predate şi valoarea pe care marfa ar fi trebuit s-o aibă dacă nu ar fi existat lipsa de conformitate.
d). vânzătorul poate cere şi cumpărătorul accepta ca însuşi cumpărătorul sa repare lipsa de
conformitate pe spezele primului.

3. Rezolutiunea contractului
- s-a adoptat reglementarea anglo-saxonă
- se distinge între obligaţia de predare a mărfii şi celelalte obligaţii
a). dacă vânzătorul nu a executat oricare dintre obligaţiile sale (cu exceptia obligaţiei de predare a
mărfurilor) contractul este rezolvit dacă încălcarea este esenţială.
b). dacă vânzătorul nu a respectat obligaţia de predare, cumpărătorul e obligat să acorde vânzătorului
un termen suplimentar pentru executare. Dacă vânzătorul nu predă marfa nici în termenul suplimentar
acordat, de cumpărător, contravenţia se socoteşte esenţiala iar contractul va fi rezolvit.

Obligaţiile cumparatorului
- art. 53 Conv.
1). Obligaţia de plată a preţului
2). Obligaţia de preluare a mărfii
şi o a treia obligaţie:
3). Obligaţia de a preciza caracteristicile mărfii daca marfa se produce dupa caracteristicile indicate de
către cumpărător
1). Plata preţului
- conform Conv, reprezintă îndeplinirea de catre cumpărător a oricărui act care să permită transferul
preţului către vânzător.
Regulă: art. 14 Conv.: preţul trebuie sa fie determinat/ determinabil
Situaţie specială: art. 55 Conv.: vânzarea este valabil încheiata chiar dacă preţul nu este determinat/
determinabil. In această ipoteză, se procedeaza la determinarea preţului de către un terţ (expert,
judecător, arbitru). Conv. instituie o prezumţie legala relativă de determinare a preţului: dacă preţul nu
enici detrminat, nici determinabil, părţile sunt reputate a se fi referit în mod tacit la preţul practicat în
mod obişnuit la momentul încheierii contractului în ramura comerciala respectivă pentru aceleaşi
mărfuri vândute în împrejurări similare.

Locul plăţii:
a). locul prevăzut în contract
b). dacă în contract nu s eprevede locul, plata se face la sediul vânzătorului (plata preţului este
portabilă, nu cherabilă)
c). dacă în contract s-a prevăzut că plata se face contra documente (payment against documents), plata
trebuie făcută la locul remiterii mărfurilor sau documentelor.
Momentul plăţii:
a). la momentul prevăzut în contract

39
b). în lipsa unei astfel de prevederi contractuale, la momentul la care conform contractului vânzătorul
pune la dispoziţia cumparătorului fie mărfurile, fie documentele reprezentative ale acestora
c). dacă nu ne aflăm în niciuna din aceste ipoteze, vânzătorul paote face din plata o condiţie a
remiteriimarfurilor sau documetelor, in acest caz plata trebuind să fie anterioară remiterii.

2. Obligaţia de preluare a mărfii
- cumpărătorul trebuie să îndeplinească orice act care, în mod rezonabil, permite vânzătorului să
predea marfa.

3. Obligaţia de precizare a caracteristicilor mărfii
-când marfa este produsă pe comandă, conform specificaţiilor cumpărătorului.

Răspunderea contractuală a cumpărătorului

Vânzătorul are la dispoziţie 3 instrumente de angajare a răspunderii cumpărătorului:

a. poate cere plata preţului, cu excepţia cazului în care s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu
acea cerere
b. poate declara contractul rezolvit în cazul în care neexecutarea de către cumpărător a oricărei
obligaţii contractuale constituie o contravenţie esenţială a contractului sau
poate declara contractul rezolvit dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul sau nu preia marfa în
termenul suplimentar acordat de vânzător
c. vânzătorul dispune de anumite mijloace speciale dacă cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de
a specifica elementele caracteristice ale mărfii. Vânzătorul poate efectua singur specificarea
potrivit nevoilor cumpărătorului care îi sunt cunoscute.

Momentul transferului riscurilor în contractul de vânzare internaţională de mărfuri

Trebuie delimitat după cum contractul:

1. implică transportul mărfii:
a. dacă vânzătorul e ţinut să remită marfa transportată într-un loc determinat, riscurile se
transferă de la vânzător la cumpărător când marfa e remisă în acel loc
b. dacă vânzătorul nu e ţinut să remită marfa transportată într-un loc determinat, riscurile
se transferă de la vânzător la cumpărător în momentul remiterii mărfii primului
transportator
2. nu implică transferul mărfii:
a. dacă cumpărătorul e ţinut să preia marfa în alt loc decât la sediul vânzătorului, riscurile
se transmit în momentul în care predarea e făcută în acel loc
b. în toate celelalte cazuri, transferul riscurilor are loc în momentul în care marfa e pusă
la dispoziţia cumpărătorului

Pentru a opera transferul riscurilor, în toate celelalte cazuri, e necesar ca marfa să fie
individualizată ca fiind pentru acel cumpărător.

40
Regimul daunelor-interese

Daunele-interese pot fi acordate pentru neexecutarea oricărei obligaţii contractuale. Pot fi
cumulate cu celelalte mijloace de care dispune vânzătorul sau cumpărătorul.
Întinderea daunelor-interese este stabilită de art. 74 al Convenţiei de la Viena: daunele-interese
acoperă pierderea suferită (damnum emergens), cât şi lucrum cessans. Aceste daune-interese nu pot fi
superioare pierderii suferite şi câştigului nerealizat pe care partea în culpă le-a prevăzut sau ar fi
trebuit să le prevadă la momentul încheierii contractului. Sunt aşadar reparabile doar daunele
previzibile.
Convenţia reglementează anumite modalităţi specifice de acordare a daunelor-interese:
executarea coactivă, reglementată de art. 75: când contractul e rezolvit, iar cumpărătorul, într-o
manieră rezonabilă şi într-un termen rezonabil, după rezolvire, a procedat la o cumpărare de
înlocuire sau vânzare, la o vânzare compensatorie, partea care cere daune poate obţine diferenţa
dintre preţul contractual şi preţul cumpărării de înlocuire sau al vânzării compensatorii.
Dacă contractul e rezolvit şi mărfurile au un preţ curent pe piaţă, se pot cere daune echivalente
cu diferenţa între preţul contractual şi preţul curent.

Regimul forţei majore

E reglementat în art . 79; Convenţia nu utilizează sintagma „forţă majoră”: o parte este
exonerată de răspundere pentru neexecutarea oricărei obligaţii contractuale dacă dovedeşte că
neexecutarea a fost determinată de o piedică îndeplinind condiţiile următoare:
a) să fie independentă de voinţa părţii care o invocă
b) partea să nu se fi putut aştepta în mod rezonabil în momentul încheierii contractului la
apariţia unei asemenea piedici
c) să fie imprevizibilă şi insurmontabilă – partea nu poate preveni, nici depăşi piedica sau
efectele ei

Aspecte procedurale privind forţa majoră

Partea care a suferit împrejurarea de forţă majoră trebuie să avertizeze cocontractantul despre
piedica suferită şi efectele pe care aceasta le are asupra capacităţii sale de executare a contractului.
În lipsa notificării într-un termen rezonabil din momentul în care partea care nu şi-a executat
obligaţiile cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască respectiva piedică, acea parte va datora daune-
interese, care nu sunt datorate pentru neexecutarea obligaţiei contractuale, ci pentru prejudiciul cauzat
prin lipsa notificării.
Lipsa notificării nu implică decăderea părţii din dreptul de a invoca forţa majoră, dar partea va
suporta daune-interese pentru prejudiciul pe care cocontractantul l-ar fi putut evita dacă nu ar fi fost
notificat la timp.

REGIMUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Este reglementat de Convenţia asupra prescripţiei extinctive în materie de vânzare
internaţională de mărfuri, adoptată la New York în 1974. În 1980, Convenţia a fost amendata printr-un
Protocol pentru armonizarea cu Convenţia de la Viena.
România a aderat la Convenţie prin Legea nr. 24 din 1992.

41
Prevederile Convenţiei de la New York (ca şi cele ale Convenţiei de la Viena) au un caracter
supletiv, părţile putând înlătura de la aplicare total sau parţial prevederile Convenţiei de la New York.

Domeniul de aplicare a Convenţiei de la New York

Corespunde domeniului de aplicare a Convenţiei de la Viena.
Din punct de vedere temporal, se aplică din 1992 pentru România.
Din punct de vedere personal, se aplică atunci când părţile au sediul în state contractante
diferite sau când regulile de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat parte la
Convenţie.
Din punct de vedere material, potrivit art. 1, prin Convenţie, sunt determinate condiţiile în care
drepturile şi acţiunile reciproce ale unui cumpărător şi ale unui vânzător, născute dintr-un contract de
vânzare internaţională de mărfuri, nu mai pot fi exercitate ca urmare a expirării unui interval de timp
numit termen de prescripţie.
Potrivit art. 8, termenul de prescripţie este de 4 ani.
Convenţia limitează termenul de prescripţie. Art. 23 prevede: indiferent de cauzele de încetare
a curgerii termenului de prescripţie sau de prelungire a sa, termenul general de prescripţie expiră cel
mai târziu la 10 ani de la data la care a început să curgă.

Începutul cursului prescripţiei extinctive

Convenţia reglementează:
a. regula generală: termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acţiunea poate fi
exercitată
b. reguli speciale (nu constituie excepţii de la regula generală, ci aplicaţii particulară)
• pentru acţiunea rezultată din încălcarea contractului, termenul începe să curgă de la
data încălcării
• în cazul acţiunii întemeiate pe neconformitatea mărfii, termenul începe să curgă de la
data la care marfa a fost în mod efectiv remisă cumpărătorului sau de la data la care
oferta de remitere a fost refuzată de cumpărător. Ipoteza are în vedere acţiunea bazată
pe vicii aparente ale mărfii.
• în cazul acţiunii întemeiate pe dol, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la
care dolul a fost sau trebuia să fie descoperit.
Convenţia fixează aşadar 2 momente de la care termenul de prescripţie poate începe să
curgă:
o data la care dolul a fost descoperit (moment obiectiv)
o data la care dolul trebuia să fie descoperit (moment subiectiv; se determină
prin raportare la o persoană rezonabilă, aflată în aceeaşi situaţie
• dacă există o garanţie expresă pe durata unui termen determinat, termenul de prescripţie
începe să curgă de la data la care cumpărătorul notifică vânzătorului faptul ce
motivează exercitarea acţiunii, însă cel târziu la data expirării garanţiei
• în materia rezoluţiunii contractului, când o parte a declarat rezoluţiunea contractului:
o dacă declararea rezoluţiunii intervine înaintea datei de exercitare a
contractului, termenul curge de la data la care declaraţia este notificată
celeilalte părţi

42
o în cazul în care rezoluţiunea e declarată după data fixată pentru executare,
termenul de prescripţie curge de la data fixată pentru executare

Încetarea curgerii termenului de prescripţie

= întreruperea curgerii termenului de prescripţie din dreptul intern

Cazurile de încetare:

1. îndeplinirea de către creditor a unui act introductiv al oricărei proceduri împotriva
debitorului. E necesar ca procedura să se finalizeze printr-o hotărâre asupra fondului cauzei.
Nu intervine un asemenea caz de încetare dacă creditorul renunţă la proces sau procesul se
perimă sau acţiunea e anulată sau dacă instanţa dispune încetarea procesului.
2. îndeplinirea de către creditor a oricărui act cu efect întreruptiv potrivit legii statului unde
debitorul îşi are sediul
3. recunoaşterea de către debitor a obligaţiei pe care o are faţă de debitor.
Art. 20 – termenul de prescripţie încetează când, înaintea de expirarea sa, debitorul
recunoaşte datoria pe care o are faţă de creditor.
Recunoaşterea trebuie făcută, de regulă, în scris. Textul acceptă valabilitatea unei recunoaşteri
tacite dacă e vorba despre plata dobânzilor sau executarea parţială a unei obligaţii de către
debitor.

Prelungirea termenului de prescripţie

= suspendarea cursului prescripţiei din dreptul intern

Convenţia reglementează o singură cauză de prelungire, în art. 21 – forţa majoră. Nici
Convenţia de la New York nu foloseşte sintagma de „forţă majoră”, dar din condiţiile prevăzute de art.
21 rezultă cp este vorba de o cauză de forţă majoră definită sintetic: când au intervenit împrejurări ce
îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
• nu sunt imputabile creditorului
• creditorul nu le putea evita ori învinge
• aceste împrejurări aduc creditorul în imposibilitatea de a face să înceteze cursul
prescripţiei

Termenul se prelungeşte cu un an din momentul în care acele împrejurări au încetat să existe.

Efectul expirării termenului de prescripţie

Art. 25 – nici un (ha!) drept nu este recunoscut şi nici nu devine executoriu în nici o
procedură începută după expirarea termenului de prescripţie (=stingerea dreptului la acţiune din
dreptul român).
Art. 26 – dacă debitorul execută obligaţia după expirarea termenului de prescripţie, nu are
dreptul să ceară restituirea chiar dacă în momentul executării ignoră faptul că termenul era deja
expirat.
Expirarea termenului nu stinge şi dreptul subiectiv, ci doar dreptul la acţiune.

43
CONTRAPARTIDA DE MĂRFURI ÎN COM. INTERNAT.

Situaţia premisă o constituie faptul că între aceeaşi parteneri comerciali pot exista mai multe
operaţiuni de import/export de mărfuri. Pentru a se evita complicaţiile generate de efectuarea unor
plăţi separate, părţile recurg la corelarea importurilor şi exporturilor prin intermediul contrapartidei.
Contrapartida de mărfuri = operaţiunea contractuală complexă caracterizată prin existenţa în
structura ei a 2 sau mai multe contracte autonome dar pe care părţile le consideră prin voinţa lor ca
fiind legate (interdependente) în vederea realizării unei finalităţi economice şi juridice commune,
respective, compensarea totală sau parţială a importurilor cu exporturile.
Temeiul legăturii dintre contractele ce alcătuiesc contrapartida:
1) un temei economic- scopul, finalitatea economică de compensare a importurilor cu exporturile
2) temeiul juridic- voinţa părţilor

Formele contrapartidei:
1) contrapatida axată pe contractul de vz-cp
2) contrapartida axată pe contractul de schimb
3) contrapartida axată pe contractul de cooperare economică internaţională
1) În acest caz, operaţiunile din contractele principale se realizează prin intermediul unor
contracte de vz-cp
2 subforme:
a) contrapartida realizată prin 2 contracte de import şi de export paralele
-executarea contractelor încheiate pe cele două fluxuri se desfăşoară în mod corelat
b) presupune încheierea unui contract de import şi a unui contract cadru de export în contrapartidă.
Ulterior în baza contractului cadru de export în contrapartidă se vor încheia unul sau mai multe
contracte de export propriu-zise.
Contractul cadru de export în contrapartidă nu presupune obligaţia de a da, ci o obligaţie de a face. În
temeiul acestei obligaţii, părţile încheie contractul de export propriu-zis care dă naştere unor obligaţii
de a da.

2) „marfă contra marfă”

Un contract de schimb obişnuit presupune executarea unor obligaţii uno ictu, însă contrapartida axată
pe contractul de schimb presupune executarea eşalonată a prestaţiilor pe arcursul unei perioade de
timp

3) Structura: presupune încheierea unui contract de import care, de regulă, este tot un contract de
vz-cp şi a unui contract de cooperare economică internaţională
Prin contractul de cooperare economică internaţională părţile convin să realizeze împreună anumite
acţiuni de colaborare care să conducă la realizarea unui produs care să fie exportat.
De regulă, aceste contracte de cooperare economică internaţională îmbracă forma contractului de
societate.

Din punctul d evedere al nr. Părţilor la contrapartidă, aceasta poate fi:
1) bilaterală
2) trilaterală

44
3) quadrilaterală

1) Între două părţi de încheie mai multe contracte de import-export
2) 3 părţi
Între 2 societăţi A şi B ( A societate străină, B societate română) se încheie un contract de import, B
fiind cumpărătorul (ar tb să plătească preţul către A). În acest timp de încheie un contract de export
societate română ca şi B, ( C e vânzătorul). Prin acordul de voinţă al părţilor, contractele sunt corelate
în executare. Părţile pot conveni ca preţul să se plătească între
3) Presupune încheierea unui contract de import între A şi B ( A vânzător, societate străină
şi B, cumpărător, societate română). În acelaşi timp, se încheie un contract între C şi D
(C, vânzător, societate română, şi D, cumpărător, societate străină, de obicei de aceeaşi
naţionalitate cu A). Prin corelarea acestor două contracte, plăţile se fac între A şi D,
respectiv, B şi C ( între partenerii locali).

Uzanţele unificate în materia contractului de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri
Regulile INCOTERMS 2000
(„international commercial terms”)

Au fost adoptate pentru I dată în 1936. Sunt opera Camerei de Comerţ Internaţional din Paris.
Varianta din 1936 nu a avut succes datorită bocotării de către comercinaţii englezi. După cel de-al
doilea război mondial s-au reluat discuţiile , iar în 1953 s-a adoptat varianta de bază care a suferit
numeroase modificări. În 1990 s- a adoptat o a II-a variantă de bază care a modificat atât denumirile
regulilor cât şi conţinutul pentru a se adapta comerţului electronic. În 2000- mici modificări.
Natura juridică a regulilor INCOTERMS- codoficare de uzanţe în materia contractului de vz-
cp internaţională de mărfuri pe zona europeană (are şi prevederi legate de contracte adiacente:
transport, prestări de servicii,etc).
Regulile INCOTERMS nu au forţă juridică ele însele; nu se aplică decât dacă părţile fac
referire epresă la ele şi acest lucru se întâmplă prin tehnica recepţiunii contractuale (părţile prevăd în
conract aplicarea unei sau lateia dintre regulile INCOTREMS).
În ceea ce priveşte importanţa lor, regulile INCOTERMS sunt folosite în comerţul internaţional
(70 % din contracte). Sunt aplicate la nivel mondial (şi de către comercianţii americani; aceştia au avut
propriile reguli- RAFTT, însă nu au fost modifcate, iar Camerele de Comerţ Americane recomandă
aplicarea INCOTERMS).
Importanţă:
1) aduc părţilor o importantă economie de timp (părţile nu mai negociază clauză cu clauză
contractul, ci negociază alegerea unei reguli INCOTERMS care va completa respectivul
contract) şi de spaţiu contractual (nu mai sunt contracte fluviu, drepturile şi obligaţiile părţilor
sunt stabilite de regulile INCOTERMS)
2) securitatea/siguranţa tranzacţiei; sunt opera unor specialişti lucrate de-a lungul a zeci de ani,
confruntate cu practica; e quasi-imposibil să apară neclarităţi cu privire la regulile
INCOTERMS

Conţinutul regulilor INCOTERMS:
Există 3 mari categorii de obligaţii ale părţilor:
1) stabilesc momnetul predării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător;
regulile INCOTERMS nu reglementează transferul proprietăţii.

45
2) Cine suportă cheltuielile de transport al mărfii în drumul de la vânzător la cumpărărtor, de
asigurare a mărfii, de conservare, etc pe parcursul drumului
3) Cine suportă cheltuielile de export, de tranzit prin terţe tări, de import.

Cele 13 reguli INCOTERMS se clasifică după modalitatea de transport pe care îl implică vânzarea la
care regula se referă:
1) 6 reguli care privesc transporturile maritime (cele mai des folosite)
2) Restul se referă la celelalte tipuri de transporturi

1) Fiecare din reguli exprimă o anumită împărţire a obligaţiilor între vânzător şi cumpărător
Regula FAS implică cele mai puţine obligaţii pentru vânzător şi cele mai multe pentru cumpărător.
Regulile următoare transferă treptat din obligaţiile cumpărătorului către vânzător în aşa fel încât ultima
regulă (DEQ) exprimă cele mai multe obligaţii pentru vânzător şi cele mai puţine pentru cumpărător.
De obicei, se alege o regulă de mijloc (ex: FOC).
Alegerea unei sau alteia nu e întâmplătoare, ci este o problemă de negociere.
În cazul în care piaţa e favorabilă vânzătorului ( există marfă puţină pe piaţă şi sunt cumpărători mulţi-
seller’s market), se alege o regulă în favoarea vânzătorului.
În cazul unei buyer’s market, cumpărătorul va impune o regulă care să-i convină.

Regula 1 FAS ( free alongside ship)
- se completează cu numele portului de încărcare; ( ex: contract de vz-cp între o firmă română şi
una franceză, vânzătorul e român, marfa pleacă de la Bucuresti- depozitată pe cheiul portului
Contanţa-încărcătă pe vas-transbordată la Instanbul-Marsilia-Paris; portul de încărcare e
Constanţa; regula va suna astfel: livrarea mărfii se face FAS Constanţa INCOTERMS 2000).
1) momentul predării mărfii şi transmiterii riscurilor este momentul în care marfa individializată
ca fiind pentru un anumit cumpărător este depusă de vânzător pe cheiul portului de încărcare
convenit (Constanţa)
2) transportul mărfii până în portul Constanţa revine vânzătorului; vânzătorul depune marfa pe
chei. Mai departe, celelalte obligaţii revin cumpărătorului. Cumpărătorul trebuie:
a. să închirieze un vas sau un spaţiu pe un vas apt de a transporta întreaga cantitate de
marfă până în portul de destinaţie convenit (Marsilia); cumpărătorul tb să încheie un
contract de navlosire şi să plătească preţul transportului maritim (navlu=freight), nu tb
să aducă orice vas ci un vas apt.
b. Să asigure marfa pe parcursul drumului; încheie un contract de asigurare
c. Să asigure conservarea

3) în ceea ce priveşte exportul, a intervenit o modificare în INCOTERMS 2000 faţă de 1990 (în
1990 cheltuielile de export din România reveneau cumpărătorului, deci, vânzarea cu clauză
FAS apărea ca o vânzare internă pentru vânzător; a creat însă dificultăţi practice; în 2000,
cheltuielile de export revin vânzătorului, deci clauza FAS a devenit vânzare externă)
- cheltuielile de tranzit revin cumpărătorului
- cheltuielile de import revin cumpărătorului

Regula 2 FOB (free on board)
- se completează cu numele portului de încărcare, livrarea se face FOB Constanţa INCOTERMS
2000

46
1) momentul predării şi transmiterii riscurilor este momentul în care marfa individualizată ca fiind
pentru acel cumpărător este trecută peste balustrada vasului în portul de încărcare
2) toate cheltuielile până în port + încărcarea pe vas îi revin vânzătorului; celelalte cheltuieli îi
revin cumpărătorului (navloseşte, asigură marfa, o conservă- se aplică de la regula FAS)
3) cheltuieli de export- vânzător (vânzarea FOB e externă)
cheltuieli tranzit şi export- cumpărător

Regula 3 CFR (cost freight)- preţ+navlu
- se completează cu numele portului de descărcare
- CFR= FOB+navlu
- Toate regulile sunt ca la FOB cu excepţia obligaţiei de a navlosi şi de a plăti navlul care revine
vânzătorului.

Regula 4 CIF (cost insurance freight)= preţ+asigurare+navlu
- se completează cu numele portului de descărcare
- CIF= FOB+insurance+freight
- Toate regulile sunt ca la FOB, mai puţin obligaţia de navlosire şi de plată a navlului şi cea de
asigurare care revin vânzătorului

Regula 5 DES (delivered ex ship)= livrat din vapor
- se completează cu numele portului de destinaţie
1) momentul predării este momentul în care marfa individualizată ca fiind pentru un anumit
cumpărător e pusă la dispoziţia cumpărătorului în vas, în portul de descărcare convenit
(Marsilia)
2) vânzătorul trebuie să ducă marfa la Marsilia- navloseşte, asigură, conservă
-riscurile revin cumpărătorului din momentul punerii la dispoziţie (cumpărătorul descarcă marfa şi o
duce la Paris)
3) exportul şi tranzitul revin vânzătorului, iar importul revine cumpărărtorului (pt. umpărător e o
cumpărare externă)

Regula 6 DEQ (delivered ex quay)= livrat pe chei
- Se completează cu numele portului de descărcare
1) momentul predării şi al transferării riscurilor este momentul în care marfa individualizată ca
fiind a unui anumit cumpărător este depusă de vânzător pe cheiul portului de descărcare
2) toate cheltuielile până în portul de descărcare revin vânzătorului (navloseşte, asigură, conservă,
descarcă). Mai departe transportul revine cumpărătorului.
3) Cheltuielile de export şi de tranzit revin vânzătorului
Cheltuielile de import ( în 1990 reveneau vânzătorului; în 2000- revin cumpărătorului; din 2000 e
cumpărare externă)

Variantă a regulii DEQ este DEQ duty paid ( cu taxe vamale plătite) când importul revine
vânzătorului.

47
VIII. ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL (ACI)
Def:= modalitate specifică de soluţionare a litigiilor din comerţul internaţional, particularizată prin
următoarele trăsături:
a. temeiul competenţei arbitrilor este convenţia de arbitraj
b. arbitrii sunt persoane particulare, iar nu funcţionari publici (cum este cazul judecătorilor)
c. hotărârea pronunţată este definitivă şi obligatorie.

Clasificarea ACI

I. în funcţie de caracterul temporar sau permanent al arbitrajului, distingem:
A. arbitrajul ad-hoc
B. arbitrajul instituţionalizat

A. Arbitrajul ad-hoc

- în esenţă, are un caracter temporar, fiind organizat pentru un singur litigiu;
- părţile desemnează tribunalul arbitral pentru soluţionarea litigiului;
- după pronunţarea hotărârii, tribunalul îşi încetează existenţa.
Prezintă inconveniente decurgând din dificultăţile organizatorice. De aceea, Curţile de arbitraj oferă,
de regulă, auspiciile lor pentru organizarea arbitrajelor ad-hoc, fără ca rpin aceasta arbitrajul să
dobândească caracter instituţionalizat (Curţile pun la dispoziţie sediul, un secretariat calificat,
posibilităţi de comunicare sau primire a corespondenţei, posibilităţi de redactare a proceselor verbale
ale şedinţelor etc.)

B. Arbitrajul instituţionalizat

- caracter permanent;
- este organizat de Curţi de arbitraj care funcţionează în baza Regulamentelor proprii;
- tribunalul arbitral soluţionează un nr. nedeterminat de cauze.

Clasificarea arbitrajului instituţionalizat (AI)

A. dpdv al obiectului (ratione materiae)

1. AI cu o competenţă generală
- soluţionează litigii de orice natură şi din orice domeniu al DCI (ex: Curtea de Arbitraj din Bucureşti
de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a Românie - CAB)

2. AI cu competenţă specializată
- se organizează, de regulă, pe lângă Bursele de Valori sau asociaţiile profesionale
- judecă doar litigii din domeniul respectiv (ex: arbitrajul organizat de Bursa de Cereale de la Londra;
arbitrajul organizat de Bursa Maritimă de la Londra).

B. dpdv al competenţei teritoriale (ratione loci)

48
1. AI bilateral
- instanţa arbitrală are în competenţă litigii dintre comercianţi cu sediul în 2 state diferite (ex:
Canadian-American Arbitration Commission).
2. AI regional
- ex: Comisia Scandinavă de Arbitraj.
3. AI cu competenţă universală.
- ex: CAB

II. în funcţie de puterile conferite arbitrilor, distingem:

A. arbitrajul în drept strict
- numit şi arbitaj de iure;
- arbitrii judecă în baza unui act normativ (convenţie internaţională sau sistemul de drept naţional-lex
causae);
- dacă părţile nu prevăd în mod clar dacă judecarea se va face în drept strict sau în echitate, arbitrii vor
judeca în drept strict.

B. arbitrajul în echitate
- numit şi arbitraj de facto;
- este necesar ca părţile să prevadă expres acest lucru;
- arbitrii dispun de o mai mare libertate (ţin seama de ceea ce este echitabil);
- şi în acest caz, arbitrajul are o serie de limite:
a. limite de procedură – arbitrii trebuie să ţină seama de principiile contradictorialităţii,
disponibilităţii, respectării dreptului la apărare.
b. limite de fond (normele de ordine publică de drept internaţional privat din sistemul de drept
ablicabil în speţă-lex causae).

Temeiul competenţei arbitrilor

- îl reprezintă voinţa părţilor, exprimată într-o convenţie de arbitraj
- convenţia de arbitraj = acordul de voinţă al părţilor, prin care acestea convin ca un litigiu existent sau
viitor să fie soluţionat prin arbitraj.
- există 2 forme ale convenţiei de arbitraj:
a. clauza compromisorie (clauză inserată în contract,prin care părţile se înţeleg ca un litigiu
viitor să fie soluţionat prin arbitraj).
b. compromisul de arbitraj (acordul de voinţă al părţilor privind soluţionarea, prin arbitraj, a
unui litigiu deja născut).
Este posibilă coexistenţa clauzei compromisorie cu compromisul de arbitraj, în cazul în care clauza
compromisorie este sumar redactată.
Efectele convenţiei de arbitraj

1. efect negativ
= dezînvestirea instanţei judecătoreşti de drept comun.
- dacă o parte sesizează o instanţă judecătorească cu soluţionarea litigiului, chiar dacă instanţa ar fi
competentă, dacă există o convenţie de arbitraj valabilă, instanţa este ţinută să se dezînvestească.

49
2. efect pozitiv
= învestirea tribunalului arbitral

Raportul dintre clauza compromisorie şi contractul în care a fost inserată

- raportul este unul de autonomie relativă.
- regimul juridic al clauzei compromisorii este diferit de regimul juridic al contractului principal
- anumite cauze de nevalabilitate a contractului principal nu afectează şi clauza compromisorie, a.î.
arbitrii rămân competenţi, în baza clauzei compromisorii, să pronunţe desfiinţarea contractului.
- există cauze de nevalabilitate a contractului principal care vor afecta şi valabilitatea clauzei
compromisorii (ex: incapacitatea părţilor sau a uneia dintre părţi; unele vicii de consimţământ etc).
Dacă instanţa arbitrală constată că una dintre părţi a fost incapabilă, se va aprecia că a fost
incapabilă şi cu privire la clauza compromisorie, a.î. temeiul competenţei arbitrilor va fi afectat. În
acest caz, arbitrii nu se mai pot pronunţa, contractul urmând să fie desfiinţat sau nu de către instanţa de
drept comun.

AI realizat de Curtea de Arbitraj (CAB) de pe lângă Camera de comerţ şi Industrie a României

CAB-în prezent, este organizată în baza Regulilor în vigoare din anul 2000.
Poate fi arbitru persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
- are capacitate deplină de exerciţiu
- se bucură de o reputaţie neştribită
- deţine o înaltă calificare şi experienţă în domeniul DCI.
Arbitrii sunt menţionaţi pe o listă a CAB, părţile fiind libere să desemneze unul sau mai mulţi
arbitrii de pe listă. Părţile pot desemna ca arbitri şi persoane neînscrise pe listă, care prin competenţa şi
probitatea lor se bucură de încrederea celor aflaţi pe listă.
Părţile pot desemna 1, 2 sau mai mulţi arbitri.
Dacă părţile nu au convenit asupra numărului de arbitri, completul este format din 3 arbitri,
câte unul desemnat de fiecare parte, iar al 3-lea-supraarbitrul- desemnat de ceilalţi 2 arbitri stabiliţi de
părţi. Dacă o parte omite să numească arbitrul pe care doreşte să îl desemneze sau dacă cei 2 arbitri
desemnaţi nu se înţeleg cu privire la persoana supraarbitrului, acesta este desemnat de către
preşedintele CAB.
În activitatea lor, arbitrii sunt:
- independenţi;
- imparţiali;
În exercitarea activităţii care îi revine, arbitrul desemnat de o parte nu este reprezentantul sau
avocatul respectivei părţi.

CCIR este o persoană juridică cu caracter asociativ, formată din comercianţi care doresc să se
înscrie la CCIR şi care se supun statutului ei. Este un organism non-guvernamental, care desfăşoară o
activitate de îndrumare, publicitate şi pe lângă care funcţionează CAB.
CAB este independentă de CCIR în ceea ce priveşte activitatea sa jurisdicţională şi depinde de
CCIR numai dpdv administrativ. CAB nu are persoanalitate juridică proprie.

Funcţionarea CAB. Reguli de procedură

50
- în prezent, sunt în vigoare (din 1 ianuarie 2000) Regulile de procedură arbitrală (Reg.), modificate.
Art. 2 Reg. „CAB organizează şi administrează soluţionarea pe cale arbitrală a unor litigii interne
sau internaţionale, dacă părţile au închiat în acest sens o convenţie arbitrală”.
Competenţa jurisdicţională a Curţii priveşte litigiile comerciale (cf. art. 2, alin.2, litigiile comerciale
sunt orice litigii care derivă dintr-un contract comercial sau un alt raport juridic comercial, a.î. se poate
concluziona că izvorul litigiilor de competenţa CAB poate fi un contract sau raport juridic
extracontractual), litigiile interne (care nu conţin un element de extraneitate) sau internaţionale
(conţin un element de extraneitate relevant pentru DCI, precum părţi cu sediul în state diferite, o marfă
aflată în tranzit internaţional etc).
Temeiul competenţei arbitrale este convenţia arbitrală (trebuie încheiată în scris, sub
sancţiunea nulităţii), care poate avea 2 forme:
a. clauza compromisorie, inserată în contractul principal, dar care are o anumită autonomie faţă de
acesta.
b. compromisul, care este o convenţie separată de contractul principal.
Caracterul autonom al clauzei compromisorii faţă de contractul principal este menţionat expres
de art. 11 Reg.
Spre deosebire de clauza compromisorie, care se referă la un litigiu viitor sau posibil,
compromisul se încheie cu privire la un litigiu prezent şi actual (litigiu ivit între părţi). Pentru clauza
compromisorie, singura condiţie care trebuie îndeplinită pentru a fi valabilă este menţionarea
competenţei CAB. Pentru compromis, este necesar să se arate obiectul litigiului, numele arbitrilor sau
modalităţile de numire a acestora.
Convenţia arbitrală este valabilă şi în cazul în care reclamantul formulează cerere de arbitarj în
faţa CAB, iar pârâtul acceptă competenţa Curţii. Se întruneşte astfel condiţia formei scrise, deoarece
acţiunea arbitrală este scrisă, iar acordul pârâtului (chiar dacă nu este scris) va fi consemnat în
încheierea de şedinţă.

Efectele convenţiei arbitrale

Art. 15 Reg. – încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiect al acestei
convenţii, competenţa instanţelor judecătoreşti. (efectul negativ al convenţiei de arbitraj).
De asemenea, încheierea convenţiei de arbitraj conferă competenţă CAB (efectul pozitiv al
convenţiei de arbitra).
Tribunalul arbitral ar obligaţia de a verifica propria competenţă (unele clauze pot fi redactate
confuz – cazul clauzelor patologice).
Arbitrii – CAB dispune de cca 40-50 arbitri înscrişi pe listele sale.
- în principiu, sunt cadre didactice universitare, avocaţi (nu şi magistraţi), alte categorii de jurişti.
- arbitrii de pe listele CAB trebuie să îndeplinească anumite condiţii cumulative:
- a. capacitate deplină de exerciţiu
- b. să se bucure de o reputaţie neştribită
- c. să deţină o înaltă calificare şi experienţă în domeniul DCI şi al relaţiior economice
internaţionale.
Părţile au libertatea de a numi ca arbitri şi persoane care nu sunt înscrise pe listă dar care, prin
competenţă, se bucură de încrederea părţilor. Arbitrii care nu se regăsesc pe lista CAB sunt verificaţi
de preşedintele CAB. CAB nu se poate opune ca o persoană să fie arbitru, dar poate să pună în vederea
părţilor anumite aspecte cu privire la persoana propusă ca arbitru.

51
Cf. art. 20 Reg., arbitrii sunt independenţi şi imparţiali în exercitarea atribuţiior profesionale.
Numărul de arbitri care alcătuiesc completul – poate fi un arbitru unic (acceptat de ambele
părţi), 2 arbitri sau 3 ori mai mulţi arbitri. Dacă părţile nu convin asupra numărului arbitrilor,
tribunalul arbitral va fi compus din 3 arbitri (câte unul numit de fiecare parte, plus un supraarbitru
desemnat de către aceştia). Cei 2 arbitri numiţi de părţi nu sunt reprezentanţii intereselor acestora.

Sesizarea tribunalului arbitral

- se realizează prin cererea de arbitrare.
- cererea trebuie să fie scrisă şi să conţină anumite menţiuni obligatorii:
a. menţiuni generale (elementele de identificare a părţilor: nume, prenume, domiciliu - în
cazul PF; denumire, sediu social, nr. de înmatriculare în Registrul Comerţului, nr. de telefon, fax, cont
bancar - în cazul PJ; dacă există mandatar, trebuie exhibată calitatea de mandatar; obiectul şi valoarea
cererii; motivele de fapt şi de drept; probele; semnătura reclamantului).
b. menţiuni specifice (clauza compromisorie sau compromisul; numele arbitrului unic sau a
aceluia dintre cei 3 arbitri pe care reclamantul îl propune; dovada plăţii taxei de arbitraj).
Cererea se adresează CAB şi se depune la Registratură. Data cererii este data ştampilei aplicate pe
cerere.
Pârâtul trebuie să facă întâmpinare până la prima zi de înfăţişare, în care trebuie să arate:
- excepţiile ridicate faţă de pretenţiile reclamantului;
- răspunsul, în fapt şi în drept, la capetele de cerere ale reclamantului;
- probele propuse în apărare;
- numele arbitrului desemnat.

Cei 2 arbitri desemnaţi de părţi desemnează un supraarbitru. Toţi cei trei arbitri vor fi supuşi
imparţialităţii şi confidenţialităţii.
Secretariatul CAB stabileşte primul termen de arbitrare.
Pârâtul poate face cerere reconvenţională până la prima zi de înfăţişare, dacă are pretenţii
proprii în legătură cu cererea principală; tribunalul arbitral are posibilitatea, în acest caz, de a disjunge
cererea reconvenţională, dacă soluţionarea ei poate întârzia soluţionarea cererii principale.
Şedinţele de arbitraj nu sunt publice (participă părţile, reprezentanţii lor, martorii, experţii).
În lipsa pârâtului, CAB se poate pronunţa. În lipsa reclamantului, CAB se poate pronunţa doar
dacă s-a cerut în scris acest lucru.
Fiecare parte trebuie să dovedească faptele care fundamentează cererea sau apărarea. Spre
deosebire de instanţele judecătoreşti, tribunalul arbitral nu este legat de principiul rolului activ, dar
este ţinut de principiul aflării adevărului, motiv pentru care tribunalul arbitral trebuie să coopereze cu
părţile.
Cf. art. 52 Reg., arbitrii pot cere părţilor explicaţii cu privire la obiectul pricinii, dar nu pot
impune părţilor administrarea de probe. Martorii şi experţii nu sunt obligaţi să presteze jurământ.
Dezbaterile se consemnează în încheierea de şedinţă, iar procesul arbitral se finalizează prin hotărârea
arbitrală, la a cărei pronunţare tribunalul arbitral trebuie să ţină seama de contractul principal, de
normele de drept aplicabile şi de uzanţele comerciale internaţionale, dacă sunt aplicabile.

Hotărârea arbitrală (sentinţa)

- se redactează în scris

52
- trebuie să conţină, în mod obligatoriu:
a. componenţa nominală a tribunalului arbitral;
b. numele asistentului arbitral;
c. locul şi data pronunţării hotărârii;
d. elementele de identificare ale părţilor şi ale reprezentanţilor lor;
e. menţionarea convenţiei arbitrale;
f. obiectul litigiului;
g. susţinerile părţilor (pe scurt);
h. motivarea, în fapt şi în drept, a hotărârii. Dacă arbitrajul se soluţionează în echitate, trebuie
menţionate motivele de echitate.
i. dispozitivul sentinţei;
j. semnăturile arbitrilor şi ale reprezentanţilor arbitrali.
Hotărârea se comunică părţilor. Cf. Reg, ea este definitivă şi obligatorie. Hotărârea se poate
aduce la îndeplinire de bunăvoie de către partea care a căzut în pretenţii. Dacă această parte nu
îndeplineşte sentinţa arbitrală de bunăvoie, sentinţa se va învesti cu formulă executorie şi va fi adusă la
îndeplinire întocmai ca o hotărâre judecătorească, prin intermediul organelor de coerciţie ale statului.
Împotriva sentinţei arbitrale se poate exercita, pentru anumite motive prevăzute expres de art.
69 Reg., o singură cale de atac – acţiunea în anulare. Aceste motive constituie o reluare a motivelor de
contestaţie în anulare din C. Proc. Civ. Cu excepţia ultimului motiv (care poate fi de procedură sau de
fond), toate celelalte motive sunt doar motive de procedură.

Motive de anulare:

a. litigiul nu este susceptibil de soluţionare pe cale arbitrală;
b. tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în baza unei convenţii
neclare;
c. tribunalul nu a fost costituit conform convenţiei arbitrale;
d. partea a lipsit la temenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare cu ea nu a fost legal
îndeplinită;
e. hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului de pronunţare a hotărârii, termen pe care
părţile l-au stabilit şi care a fost comunicat tribunalului arbitral până la prima zi de înfăţişare;
f. tribunalul arbitral nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut (minus petita partium), s-a pronunţat
asupra unui lucru care nu a fost cerut (ultra petita partium) sau a dat mai mult decât s-a cerut (plus
petita partium);
g. hotărârea arbitrală nu conţine dispozitivul sau motivele, nu arată data şi locul pronunţării sau nu este
semnată de arbitri;
h. dispozitivul hotărârii arbitrale conţine prevederi care nu pot fi aduse la îndeplinire;
i. hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziţiile imperative ale legii.

99% dintre acţiunile în anulare sunt fundamentate pe motivul prevăzut la litera i). Maximum 2-
3% din hotărârile CAB sunt anulate.
Regulile CAB au o situaţie de sine stătătoare şi se completează cu dispoziţiile de drept comun
ale procedurii civile române în măsura în care acestea sunt compatibile cu arbitrajul şi cu natura
comercială a litigiului.

53