You are on page 1of 28

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI 
ŞTIINȚELE EDUCAȚIEI 
Secția Psihologie 
 
DEPARTAMENTUL DE 
ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ











Psihologia sportului










Titular curs
Lect. univ. dr. Ion Bogdan Cezar
Email: axa17@b.astral.ro











Universitatea din Bucureşti
Editura CREDIS

Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
















Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii
din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a
autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în
format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la
Distanţă al Universităţii din Bucureşti.























Universitatea din Bucureşti
Editura CREDIS
Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5
Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47
Fax: (021) 315 80 96
Email: credis@credis.ro
Http://www.credis.ro
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
3
Cuprins

0) DOMENIUL PSIHOLOGIEI SPORTULUI..................................................... 4
1) Stările psihice ale sportivilor ......................................................................... 4
Clasificarea şi tipologia stărilor psihice ale sportivilor ...................................... 5
Relaţia stărilor psihice cu situaţiile, cu pregătirea psihologică şi cu
particularităţile personalităţii ............................................................................. 6
Stabilitatea performanţelor sportive. Starea optimă de „luptă” ........................ 8
Tip de chestionar (pentru autoobservare) Alexiev: ........................................ 10
2) Reglarea şi autoreglarea stărilor psihice ....................................................... 10
Deprinderi psihice de autoreglare .................................................................. 12
Conştientizarea şi biofeed-back-ul ................................................................. 14
Relaxarea şi activarea.................................................................................... 14
Antrenamentul mental, exerciţii de imaginare, exerciţii ideomotorii, repetarea
mişcărilor în reprezentare............................................................................... 16
Gândirea pozitivă, programarea mentală – sugestia şi autosugestia. ........... 16
Hipnoza şi performanţa sportivă. ................................................................... 17
Exerciţii respiratorii şi psihocorporale............................................................. 18
Atitudinea „Zen”, meditaţia şi autoreglarea stărilor psihice. ........................... 19
3) Personalitatea sportivului de performanţă.................................................. 20
Bibliografia recomandată ................................................................................... 28



Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
4
0) DOMENIUL PSIHOLOGIEI SPORTULUI

Cu o istorie mai scurta decât a altor direcţii de psihologie aplicată
(aproximativ trei decenii), deşi au existat preocupări mai vechi pe această
direcţie, psihologia sportului s-a desprind ca un domeniu necesar şi important al
psihologiei aplicate.
Psihologia sportului este un domeniu aflat la intersecţia preocupărilor,
cunoştinţelor şi modalităţilor de intervenţie din mai multe direcţii centrale ale
psihologiei (psihologia clinică şi psihologia sănătăţii, psihologia socială,
psihologia organizaţională, psihologia personalităţii, psihologia învăţării şi a
educaţiei etc.) cu ale medicinii sportive, ale terapiilor prin mişcare şi ale
ştiinţelor sportive.
Domeniul are o sferă largă de cuprindere şi o complexitate mare adresând
preocupările pentru facilitarea şi asistarea activităţilor de menţinere a sănătăţii
prin exerciţiu fizic, a activităţilor sportive în general şi a celor din sportul de
performanţă în special.
În prezentul material ne vom focusa asupra modalităţilor de intervenţie
destinate reglării şi autoreglării stărilor psihice ale sportivilor de performanţă,
lăsând neatinse dar deschise studiului ulterior celelalte direcţii şi ramuri ale
psihologiei sportului.
Materialul conţine informaţii utilizate cu permisiune şi compilate după
principalele lucrări în care participă în calitate de autor şi coautor dna. profesor
universitar dr. Irina Holdevici mentorul meu în domeniul psihologiei sportului şi
în cel al psihologiei clinice şi psihoterapiei (Holdevici, I. şi Vasilescu, I.P., 1988
a şi b; Holdevici, I.,1993; Epuran, M., Holdevici, I. şi Toniţa, F., 2001, 2008).

1) Stările psihice ale sportivilor

Pentru obţinerea unor performanţe de vârf atât în domeniul sportului, cât şi
al oricărei alte activităţi umane sunt necesare o serie de măsuri cu caracter
psihologic menite să îl înveţe pe om să-şi controleze stările şi trăirile, să-şi
actualizeze disponibilităţile şi resursele latente ale psihicului, pe care în mod
obişnuit oamenii nu le accesează şi nu le folosesc.
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
5
Am denumit stări psihice acele configuraţii momentane particulare de
manifestări psiho-comportamentale exprimate prin trăiri, cogniţii şi conduite,
dispunând în acelaşi timp de dinamică şi de o stabilitate relativă, care se
manifestă asociat cu diferite sarcini sau contexte specifice. Stările psihice
fluctuează în timp ca răspuns la schimbările interne şi la cele situaţionale.
Procesele psihice accentuează dinamicile diferitelor domenii ale psihicului iar
trăsăturile şi însuşirile psihice accentuează manifestările stabile şi persistente,
consistente şi coerente ale psihicului surprinse în structura personalităţii.
Clasificarea şi tipologia stărilor psihice ale sportivilor
Există diferite direcţii şi criterii de clasificare a stărilor psihice:
După procesul psihic central implicat în stările psihice avem următoarele
categorii:
a. psihomotrice,
b. cognitive,
c. afective,
d. conative / volitive,
e. de conştiinţă.
După specificul activităţii surprindem stări psihice momentane:
a. de antrenament;
b. precompetiţionale şi de prestart;
c. competiţionale;
d. postcompetiţionale.
După caracteristicile manifestării lor (Medveev et al., 1973) surprindem
următoarele criterii şi respectiv categorii:
a. după rapiditate: dinamice şi statice (quasi-staţionare);
b. după stabilitate: stabile şi variabile;
c. după modificabilitate: plastice şi rigide;
d. după profunzime: profunde şi superficiale;
După calitatea reacţiei:
a. pozitive – favorabile performanţei;
b. negative – defavorabile performanţei.
După modalitatea adaptativă a comportamentului:
a. reacţii spontane la situaţiile specifice
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
6
b. răspunsuri intenţionate, voluntare sau postvoluntare, cu rol de
echilibrare, şi mai ales de optimizare şi maximizare a capacităţii
sportivului.

Relaţia stărilor psihice cu situaţiile, cu pregătirea psihologică şi cu
particularităţile personalităţii
Pregătirea psihică fie ea implicită sau explicită nu poate lipsi din formarea
şi dezvoltarea unui sportiv complet, gata de a obţine performanţe. Dar nici nu
poate substitui în vreun fel celelalte laturi ale pregătirii sportive (fizică, tehnică,
tactică, teoretică, de refacere etc.). Ea doar le poate valorifica la maxim.
Stările psihice actuale sunt reacţii psihocomportamentale specifice
situaţiilor sportive concrete şi se exprimă prin conduite şi trăiri situaţionale fireşti
pentru care sportivul se pregăteşte. Cu cât pregătirea lui va fi mai completă şi
mai bine individualizată la specificul personalităţii şi a ramurii sportive în cauză,
cu atât stările psihice instalate ca reacţii la situaţie vor fi mai adecvate, uşurând
atingerea performanţei dorite.
Stările psihice sunt dependente de situaţii, care le declanşează şi le
menţin.
Situaţiile din sport sunt de cel puţin trei categorii: de antrenament, de
concurs şi sociale.
Antrenamentul ca situaţie pedagogică şi de pregătire specială, caracterizat
prin durată prelungită, efort maximal, subsolicitare socioculturală, contradicţie
între aspiraţii şi rezultate, conţine solicitări considerate pe bună dreptate mai
stresante decât cele de concurs. Sub presiunea monotoniei şi efortului de
cizelare a tehnicii şi tacticii apar cel mai frecvent plictiseala, saturaţia,
enervarea, conflictele cu colegii sau antrenorii.
Concursul, dimpotrivă, este o situaţie de înfruntare, de luptă pentru
supremaţie, de fructificare, pentru atingerea rezultatelor corespunzătoare
nivelului superior de aspiraţie. El este generator de emoţii, de stări limită,
putând fi modelat doar parţial în antrenamente. Victoria sau înfrângerea,
succesul sau insuccesul, întâlnirea cu adversari duri sau situaţii periculoase
sunt generative de stări psihice, pozitive sau negative, de adaptare,
dezadaptare sau conflict.
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
7
Condiţiile sociale generează şi ele în mod firesc stări psihice variate. Fie că
este vorba de stilul şi climatul comunicaţional, fie de condiţiile socio-economice
sau ergonomice, ele vor provoca reacţii mai ales atunci când contrastează cu
aşteptările.
Deşi multe dintre solicitările din concursuri sunt anticipabile şi în
antrenamente pot fi modelate comportamente stabile adecvate diferitelor situaţii
anticipate, care au loc mai frecvent, există în concursurile sportive o seama de
incertitudini care constau în particularităţile adversarilor, condiţiile de concurs,
variabilităţile meteorologice şi climatice, diferenţele culturale, stilul arbitrajului
etc.
Incertitudinea nu afectează doar prin caracterul insolit ci prin cel potenţial
primejdios generând un plus de anxietate.
De aceea pregătirea psihică trebuie să includă antrenarea capacităţilor de
autoreglare, de coping specifice, alături de cele de a face faţă incertitudinii din
situaţiile critice, prin efort de gândire, stăpânire afectivă, motivaţie optimă de
performanţă, combativitate.
Prezenţa stărilor potrivite, capacitatea de a le controla şi evoca intenţionat
sau spontan ţine de nivelul pregătirii psihologice generale şi este în relaţie cu
nivelul capacităţilor psihice dobândite în timp.
Reacţia emoţională sau interpretativ-evaluativă dintr-o anumită situaţie
„dificilă” sau „neobişnuită” va fi foarte diferită de la o persoană la alta şi în
directă legătură cu capacităţile psihice antrenate de stăpânire a emoţiilor,
menţinere a lucidităţii şi obiectivităţii.
Personalitatea sportivului prin unele dintre caracteristicile ei va facilita
expresia constantă a anumitor stări psihice dezirabile, crescând eficienţa
eforturilor şi probabilitatea obţinerii performanţelor.
În concluzie să ne reamintim unul dintre principiile de bază ale psihologiei:
„factorii externi acţionează prin intermediul factorilor interni”. Aceasta ne ajută
să înţelegem de ce aceleaşi situaţii sunt trăite diferit de sportivi, în funcţie de
construcţia sistemului aptitudinal şi mai ales a celui atitudinal (de exemplu
montajele atitudinale, convingerile, concepţia despre lume, nivelul
sugestibilităţii, sensibilitatea afectivă, tăria de caracter, nivelul energiei psihice,
capacitatea de autoreglare volitivă sau afectivă, inteligenţa, creativitatea etc.).
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
8
Atât în sportul de performanţă cât şi în alte activităţi cu caracter competitiv,
nucleul pregătirii psihice este reprezentat de reglarea şi autoreglarea stărilor
psihice, în vederea realizării conduitei optime prin obţinerea şi menţinerea stării
optime de luptă, de competiţie.

Stabilitatea performanţelor sportive. Starea optimă de „luptă”
Pentru un sportive de performanţă nu este suficient să obţină un rezultat
înalt o singura dată, ci se aşteaptă de la el o anumită constanţă a
performanţelor înalte. Este necesară participarea sportivilor la nivel ridicat in
cadrul unor competiţii pe o perioada de minim câteva luni sau un an.
Stabilitatea psihică este o subcomponentă şi o condiţie a stabilităţii
performanţelor în general, indicând de asemenea şi eficienţa efortului.
Doi psihologi americani (Hosek si Mann,1977) susţineau că stabilitatea
psihică este rezultatul pregătirii psihologice a sportivilor şi se caracterizează
prin variaţia redusă a rezultatelor sportivilor in condiţii necorespunzătoare.
Stabilitatea empirică este dată de absenţa căderilor şi menţinerea celor mai
bune rezultate din antrenament în timpul activităţii competiţionale.
Kudatov definea stabilitatea psihică ca fiind probabilitatea menţinerii unui
nivel ridicat al eficienţei activităţii psihice şi a stării optime de lupta în condiţii
extreme impuse de antrenament şi concurs pentru un ciclu planificat de
pregătire.
Specificul acestor stări este determinat de o serie de factori precum: nivelul
de activare, particularităţile şi dinamica stărilor afective pozitive şi negative.
Stabilitatea performanţelor presupune nu numai o adecvare a organismului la
solicitările competiţionale, ci şi dezvoltarea la nivel corespunzător a funcţiilor de
refacere ale organismului.
Starea optimă de luptă a sportivilor implică stabilitatea performanţelor
sportive, adică intrarea sportivilor în starea optimă de lupta ori de câte ori
situaţia o cere. Aceasta stare este în general starea psihică pozitivă în care
toate procesele şi funcţiile psihice funcţionează la unison şi la superlativ:
- Este condusă predominant de mecanisme de natură inconştientă dar care
pot fi influenţate.
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
9
- Nu se confundă neapărat cu starea de sănătate psihofizică (există sportivi
ce au putut compensa o stare mai slabă fiziologic, obţinând performanţe
înalte).
Aceasta stare este situată în cadrul stărilor psihice de preparaţie între
“febra de start” şi “apatia de start” şi este considerată ca fiind punctul maxim al
vârfului de formă sportivă. Deşi are un caracter strict individual fiind unică şi
specifică fiecărui sportiv are 3 componente principale:
1. fizică : daca nu sunt antrenate la nivel optim aceste calităţi fizice,
sportivul nu poate obţine „starea optima de lupta”. Acestea reprezintă o
combinaţie de particularităţi: calităţi motrice de baza ( forţa , rezistenţa ,
mobilitatea , viteza ), calităţi fiziologice ale diferitelor aparate şi sisteme ale
organismului (respirator, circulator, analizatori)
2. emoţională: nivelul activării emoţionale:
- activitatea sportivă se va realiza eficient pe fondul unei activări
emoţionale optime;
- nivelul activării este dependent de particularităţile psihoindividuale ale
fiecărui sportiv;
3. cognitivă:
- chiar dacă componentele fizică şi emoţională sunt dezvoltate la nivel
corespunzător, sportivul nu va obţine rezultate bune dacă nu va respecta
un program precis de acţiune (stare de împrăştiere de start)
- sportivul trebuie sa aibă o bună capacitate de concentrare a atenţiei si o
gândire rapidă şi eficientă, ce caracterizează capacitatea de decizie
promptă şi oportună;
- această stare se poate constitui diferit: o categorie de sportivi pornesc în
elaborarea stării optime de luptă de la comp fizică, nivelul mai ridicat de
stabilit a performanţelor, rezistenta psihică mai bună, doar când se simt
foarte bine pregătiţi sub aspect fizic şi tehnic,
- la alţi sportivi, comp cea mai importantă este nivelul de activare
emoţională (celelalte componente sunt de la sine înţelese)
- la alţii rolul cel mai important în atingerea stării optime de luptă îl joacă
procesele cognitive.
Ponderea componentelor nu depind doar de fiecare individ ci şi de
specificul ramurii de sport practicate (care impun solicitări diferite).
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
10
Tip de chestionar (pentru autoobservare) Alexiev:
• „Notaţi vă rog în detaliu cum v-aţi simţit dpdv fizic şi psihic în timpul celei
mai bune evoluţii sportive.
• Ştiţi să intraţi singur în starea optimă de luptă, înaintea unui concurs?
Dacă da, prin ce mijloace?
• Dacă starea optimă de luptă este indusă de o alta persoană (antrenor,
psiholog etc.), numiţi acea persoană şi descrieţi modul în care procedează ea.
• Cât de frecvent reuşiţi să concuraţi în starea optimă de luptă?
• Cu cât timp înaintea competiţiei realizaţi starea optima de luptă? Sau
apare chiar în timpul competiţiei?
• Este stabilă la dv-stră starea optimă de luptă? De ce factori depinde
stabilitatea acesteia?
• Este posibil ca această stare optimă să o fi obţinut doar la antrenament?
Dacă da descrieţi-o.
• Dacă apreciaţi că nu aţi atins niciodată starea optima de luptă, încercaţi
să vă imaginaţi cam cum ar fi. Şi care ar trebui să fie forma fizică şi psihică în
care aţi dori să concuraţi în cea mai importantă competiţie?”
Pe baza descrierii şi analizei atente a relatării sportivilor, pot fi elaborate
formulele stărilor optime de luptă pentru fiecare sportiv. Apoi utilizate de către
antrenor ca tehnici sugestive de autoreglare psihică (ce pot fi aplicate în stare
de veghe, dar oferă rezultate mult mai bune în relaxare sau hipnoză).
De comun acord cu sportivul şi antrenorul, trebuie verificat gradul de
adecvare a formulelor respective la particularităţile sportivului şi la specificul
ramurii de sport.

2) Reglarea şi autoreglarea stărilor psihice

Succesul în activităţile speciale cum ar fi cea cu caracter competiţional au
la bază capacitatea de autoreglare voluntară a emoţiilor, gândurilor şi acţiunilor,
capacitatea de concentrare şi comutare rapidă a atenţiei, de desfăşurare a unei
activităţi dificile timp îndelungat, de susţinere a efortului în condiţii de oboseală
şi de intervenţie a factorilor perturbatori externi.
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
11
Însuşirea unor deprinderi de autoreglare a stărilor psihice asigură o bună
autoreglare volitivă, blochează sau diminuează efectul emoţiilor negative
asupra performanţei şi contribuie la mobilizare şi la depăşirea dificultăţilor
specifice activităţilor competiţionale.
Acţiunile reglatorii se pot desfăşura spontan, în această accepţie întrega
activitate psihică are rol reglator, sau dirijat. În acest ultim caz ne referim la o
serie de metode şi tehnici bine conturate pe care le utilizează antrenorul,
psihologul sau sportivul însuşi pentru a controla stările psihice.
Se distinge de obicei între reglarea din afară (heteronomă) şi autoreglare.
Totuşi reglarea heteronomă acţionează de fapt tot prin amorsarea, activarea şi
facilitarea mecanismelor proprii de autoreglare în maniere adecvate solicitărilor
situaţionale. Pe de altă parte intervenţia heternomă creşte gradul de
obiectivitate şi uşurează efortul autoreglator.
Metodele şi tehnicile de autoreglare rezolvă în principal următoarele
probleme ale pregătirii psihologice a sportivilor pentru performanţe de excepţie:
a. creşterea clarităţii şi preciziei reprezentării mişcărilor;
b. creşterea capacităţilor de concentrare, stabilitate şi distributivitate a
atenţiei;
c. elaborarea unor montaje psihologice şi seturi mentale referitoare la
execuţia corectă, la mobilizarea în vederea efortului ce trebuie depus, la
posibilitatea şi probabilitatea câştigării competiţiei;
d. diminuarea semnificaţiei stresante a competiţiei (sub raportul distresului);
e. reducerea încărcăturii nervoase legate de prestigiu;
f. eliminarea emoţiilor negative, ideilor disfuncţionale sau obsesive ce
survin adesea înaintea startului;
g. înlăturarea blocajelor şi barierelor psihice care exercită un rol negativ
asupra eficienţei acţiunii (teama de un anumit adversar, de rezultat,
amintirea unei traume suferite, excesul de autoconştientizare etc.);
h. mobilizarea motivaţională pentru concurs, pentru obţinerea victoriei;
i. educarea obişnuinţei de a se deconecta de stimulii perturbatori externi;
j. educarea la sportivi a stabilităţii psihice pe direcţia pozitivă;
k. creşterea rezistenţei la stres şi la frustrare (aşteptări prelungite, arbitraje
necorespunzătoare etc.);
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
12
l. economia de energie, folosirea eficace a activării şi efortului şi în mod
deosebit, refacerea rapidă şi eficientă a rezervelor energetice post-efort.

Deprinderi psihice de autoreglare
Termenul „deprindere” se referă la caracteristicile de ordin calitativ ale
actelor bine învăţate. Construirea unei deprinderi este rezultatul nu doar al
învăţării ci şi al exersării corespunzătoare în contexte practice sau didactice ale
unui act fizic, mental, etc. Aşa cum există deprinderi motrice, igienice,
intelectuale, etc. există şi deprinderi psihice.
Deprinderile psihice sportive (DPS) au fost sistematizate şi descrise de
specialiştii români încă din anii 70’, începând cu munca prof. dr. Mihai Epuran.
DPS se formează şi se dezvoltă diacronic în timp, combinându-se şi
integrându-se pe măsura exersării lor în situaţii concrete.
Formarea acestor deprinderi psihice este un proces de învăţare care cere
timp, efort şi angajament. Sportivii merită informaţi cu privire la beneficii şi
susţinuţi motivaţional pentru realizarea acestui tip de efort. Una dintre manierele
de informare este înlăturarea prejudecăţilor legate de procesul de antrenare a
deprinderilor psihice dintre care enumerăm:
- sunt numai pentru sportivii cu „probleme”;
- sunt numai pentru stadiul de mare performanţă;
- sunt soluţii „rapide”;
- nu sunt eficiente.
Pentru a realiza o bună planificare a formării DSP, antrenorul în tandem cu
psihologul vor urmări secvenţa următoare:
- Stabilirea solicitărilor specifice ramurii sportive respective,
- Stabilirea caracteristicilor psihoindividuale ale sportivilor (psihodiagnoza),
- Stabilirea obiectivelor pregătirii psihice a sportivilor,
- Stabilirea metodelor adecvate accesibile,
- Stabilirea strategiei de lucru,
- Aplicarea şi exersarea iniţială a metodelor şi tehnicilor alese,
- Stabilirea criteriilor de evaluare a nivelului de însuşire de către sportivi a
tehnicilor de autoreglare psihică ce duc la formarea DSP în acord cu
obiectivele stabilite,
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
13
- Evaluarea rezultatelor antrenării DSP (continuă, criteriale – de etapă şi
finală)
- Ajustarea dacă este cazul a tehnicilor şi metodelor alese.
Oferim următoarele exemple de deprinderi psihice în sport:
- Controlul senzorial, perceptiv extern;
- Conştientizarea corporală şi antrenarea schemei corporale;
- Controlul durerii şi al senzaţiei de oboseală;
- Controlul atenţiei: concentrare, stabilitate, flexibilitatea, distributivitatea;
- Stabilirea de scopuri bine formulate;
- Controlul motivaţiei;
- Anticiparea / programarea mentală a acţiunilor şi stărilor;
- Învăţarea motrică, neuro-coordonarea;
- Tehnici imaginative;
- Antrenament mental;
- Controlul emoţiilor, energiei psihice, gândurilor negative;
- Dezvoltarea încrederii în sine, a atitudinilor şi gândirii pozitive;
- Dezvoltarea asertivităţii şi a combativităţii;
- Controlul agresivităţii, a distresului;
- Dezvoltarea abilităţilor de comunicare cu ceilalţi şi cu sine.
Pentru explorarea exemplelor de exerciţii pentru formarea deprinderilor
atenţionale recomandăm consultarea materialelor bibliografice (Epuran, M. et
al., 2001, 2008 p.329).
Mijloacele folosite în principal pentru reglarea şi autoreglarea stărilor
psihice sunt:
1. Comunicarea instrumentală şi persuasivă
2. Sugestia, autosugestia şi Hipnoza
4. Conştientizarea corporală şi psihologică
5. Relaxarea şi activarea
6. Tehnicile mentale, imaginative şi ideatice
7. Tehnicile psihocorporale şi respiratorii
Pentru familiarizare cu descrierile exemplelor specifice de tehnici utilizate
din fiecare categorie recomandăm de asemenea consultarea bibliografiei.

Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
14
Conştientizarea şi biofeed-back-ul
Conştientizarea corporală, musculară, fiziologică şi mentală antrenată prin
exerciţii de luare de cunoştinţă are multiple efecte de autoreglare funcţionând
ca un bio-feedback regulator natural. Acesta poate fi extins prin utilizarea unor
dispozitive electronice fiind în acest caz vorba de bio-feedback instrumental
(neurofeedback, aparate pentru percepţia HRV – coerenţa cardiacă,
instrumente de evidenţiat rezistivitatea electrică a pielii, pulsul, respiraţia,
temperatura sau motilitatea intestinală etc.). Bio-feedback-ul se bazează pe
principiul cibernetic al retro-aferentaţiei care demonstrează că se pot realiza
reglaje intenţionale ale oricărui proces ce poate fi adus în câmpul conştiinţei şi
în legătură cu care se pot percepe distincţii funcţionale clare.
Conştientizarea corporală este întâlnită atât în antrenamentele specific
sportive, cât şi în exerciţiile de meditaţie vippasana, în recuperarea senzaţiilor
post-efort pentru dezvoltarea schemei corporale sau în relaxările simple sau cu
punct de plecare corporal.
Conştientizarea emoţiilor este parte a învăţării autoreglării emoţionale,
antrenării inteligenţei emoţionale şi a antrenamentelor atitudinale.
Conştientizarea mentală este prezentă în exerciţiile de concentrare,
meditaţie, autosugestie, gândire pozitivă, antrenament mental şi imaginativ.

Relaxarea şi activarea
Exerciţiile de relaxare sunt printre cele mai cunoscute tehnici utilizate în
clinică şi în psihologie sportului. Sunt descrise tehnici simple, cu punct de
plecare corporal, apoi din ce în ce mai complexe, până la tehnicile de
antrenament autogen, psihoton şi relaxare sofrologică.
Este foarte important de precizat că relaxarea nu „se face” ci ea „se
întâmplă”. Aşadar tehnicile simple sau complexe reprezintă maniere de a facilita
„lăsarea să se întâmple”, „destinderea” şi „lăsarea în voie” şi nu modalităţi de
efort care ar suscita chiar şi inconştient o oarecare încordare.
Distincţiile între tehnici ne pot ajuta să înţelegem mai bine specificul lor.
Astfel între tehnica de relaxare simpla prin luare de cunoştinţă corporală şi
cea de relaxare progresivă Jacobson sunt următoarele diferenţe:
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
15
- prima mizează pe percepţia segmentară observând preponderent destinderea
care se instalează în fiecare parte a corpului ca şi a tensiunilor care sunt de
destins,
- a doua accentuează exersarea distincţiilor între starea de contracţie la diferite
grade a musculaturii diferitelor segmente ale corpului în contrast cu starea de
relaxare şi destindere musculară post-efort. Uneori poate merge pe grupe
musculare antagonice crescând contrastul şi implicit destinderea.
Între tehnica de relaxare de tip antrenament autogen a lui Schultz şi
antrenamentul psihoton există urătoarele diferenţe:
- prima are în afară de ciclul inferior, ce cuprinde senzaţia de greutate, căldură,
calmarea pulsului şi a respiraţiei şi un ciclu superior, care cuprinde exerciţii de
concentrare (pe culoarea proprie, pe obiecte concrete, pe idei abstracte),
căutarea sentimentului propriu (în concepţia autorului reprezentând un fel de
arhetip) şi interogarea propriului inconştient;
- a doua formă de relaxare cuprinde în afara exerciţiilor de la ciclul inferior
amintite anterior şi o fază de activare, mai adecvată pregătirii pentru efortul din
timpul antrenamentului sau al concursului sportiv.
Relaxarea sofrologică este un sistem eclectic ce include relaxarea
sugestivă numită şi sofronizare (prin sugestii, luări de cunoştinţă corporale,
observarea respiraţiei şi evocări mentale) şi relaxarea dinamică în patru grade,
incluzând tehnici orientale, gradul întâi fiind numită şi relaxare dinamică
concentrativă, gradul doi, relaxare dinamică contemplativă, gradul trei, relaxare
dinamică reflexivă şi gradul patru sau al trăirii integrale şi angajamentelor
esenţiale. Relaxarea sofrologică conţine şi un stadiu final, numit desofronizare,
care preia din tradiţie adagiul potrivit căruia adevărata valoare a unei relaxări o
dă revenirea gradată şi conştientă la starea de tonus obişnuit.
Deşi tehnicile de relaxare au beneficii specifice clare şi imediate în urma
practicării lor, practica lor regulată poate antrena la un nivel mai profund
instalarea unor atitudini mai relaxate şi mai pozitive în faţa provocărilor şi
dificultăţilor vieţii, cu aplicaţie directă în sfera competiţională şi în combaterea
distresului.

Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
16
Antrenamentul mental, exerciţii de imaginare, exerciţii ideomotorii,
repetarea mişcărilor în reprezentare.
Utilizarea imaginaţiei îmbracă o largă paletă de tehnici de la exerciţiile de
antrenament al tehnicilor şi tacticilor în imaginaţie, la desensibilizarea
emoţională prin expunerea în imaginaţie la situaţii cu potenţial stresor, la
exerciţii ideomotorii în care prin antrenarea eforturilor specifice, lentă şi apoi tot
mai rapidă dar impecabilă, sub raportul corectitudinii, creşte autoeficacitatea şi
gradul de stăpânire al tehnicii sportive în cauză. Prin imagerie mentală pot fi
corectate execuţii defectuoase şi crescută încrederea în capacitatea de a
realiza corect efortul antrenat.
Variaţii moderne introduc antrenamentul cu imagini virtual produse de
calculator. Derularea lor de la lent la tot mai rapid antrenează viteza de reacţie
mentală a sportivului care ajuns pe teren se confruntă cu viteze de cel mai
multe ori inferioare celor pentru care s-a antrenat virtual (în cazul tenisului spre
exemplu).
Studii efectuate au arătat că în timpul derulării eforturilor musculare în
imaginaţie sunt evocate potenţiale de acţiune în musculatura vizată şi au loc
microcontracţii, care duc în tim chiar la densificarea masei musculare utilizate.
La fel se întâmplă după cum bine ştim cu musculatura laringiană şi a corzilor
vocale când ne imaginăm că vorbim sau cântăm în minte.

Gândirea pozitivă, programarea mentală – sugestia şi autosugestia.
Pentru că rolul pe care îl au în producerea performanţelor imaginea de sine
pozitivă, stima de sine şi autoeficacitatea nu este nevoie să fie explicate, vom
încerca să surprindem maniere tehnice prin care acestea pot fi stimulate.
Am văzut deja că autosugestiile, afirmaţiile şi verbalizările interne sau
externe cu conţinut pozitiv specific pot duce la evocarea şi menţinerea stării
optime de luptă.
De asemenea sugestia şi autosugestia pot fi folosite pentru depăşirea
blocajelor emoţionale şi mentale prin antrenamentul gândirii pozitive. Principalul
lucru care asigură o receptare a acestora este gradul de individualizare şi
adecvare la nevoi, buna formulare şi plauzibilitatea acestora care le permite să
ancoreze consistent expectaţii şi reprezentări pozitive cu efect asupra conduitei
şi stărilor psihice.
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
17
Exerciţiile de programare mentală fac efortul ca prin imaginarea unui curs
pozitiv al evenimentelor să crească încrederea sportivului în posibilităţile lui de
a performa, autoeficacitate şi pregătirea acestuia pentru momentele de
confruntarea din competiţie. În tehnicile de programare mentală se realizează
ancorarea stărilor psihice cele mai productive pentru obţinerea performanţelor
dorite.

Hipnoza şi performanţa sportivă.
Aşa cum în domeniul clinic de aplicaţie al psihologie s-a dovedit că
asocierea hipnozei cu unele tratamente psihologice creşte eficacitatea
acestora, în sport hipnoza şi-a găsit multiple întrebuinţări de la utilizări în
domeniul medicinii sportive recuperatorii în urma accidentelor la utilizări în
antrenamentul stărilor psihice.
Obiectivele principale ale pregătirii psihologice a sportivilor care se pot
realiza optim cu ajutorul hipnozei sunt (Holdevici, I., 1993, Epuran, M. et al.,
2001, 2008):
1. reducerea emoţiilor negative şi a anxietăţii competiţionale,
2. creşterea rezistenţei la stres şi întărirea eului,
3. înlăturarea unor bariere psihice: teama de un anumit adversar, teren,
situaţie, arbitru, teama de eşec sau de rezultat etc.
4. Antrenamentul mental în hipnoză pentru:
- învăţarea mai rapidă a deprinderilor motrice,
- perfecţionarea deprinderilor motrice,
- recuperarea deprinderilor motrice după accidentare sau
îmbolnăvire,
- familiarizarea sportivului cu situaţia competiţională.
Pentru utilizarea adecvată şi cu succes a metodei este necesar să se ţină
seama de câteva considerente:
1. Sportivii trebuie să fie bine informaţi cu privire la proceduri, obiectivul şi
utilitatea lor şi trebuie să aibă atitudini, expectaţii şi motivaţii pozitive faţă
de utilizarea hipnozei.
2. Este necesară o bună colaborare între psiholog, sportiv şi antrenor, în
alegerea strategiilor şi a formulărilor sugestive.
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
18
3. Psihologul trebuie să ofere sugestii şi instrucţiuni care să crească
controlul perceput al sportivului asupra desfăşurării procesului şi să
faciliteze antrenamentul independent folosind autohipnoza.
4. Psihologul trebuie să fie foarte atent la feedbackurile verbale şi
nonverbale atât în timpul şedinţelor cât şi în final şi să solicite în final
feedback explicit, discutând cu sportivul despre experienţa avută.
Există voci care susţin că utilizarea hipnozei în sport este neetică,
reprezentând o formă de dopaj, însă cum hipnoza este de fapt o stare naturală,
care apare de multe ori spontan în activitatea sportivă şi permite facilitare a
unor resurse şi mecanisme naturale de autoreglare şi optimizare care nu
produce modificări biochimice şi nici nu are indicii care să pună în evidenţă
utilizarea ei şi este egal accesibilă cu şi fără îndrumare pentru sportivi, obiecţia
ridicată se dovedeşte a fi nefondată, ţinând mai mult de un mod de interpretare.

Exerciţii respiratorii şi psihocorporale
Preluate în psiholgia aplicată şi cu predilecţie în intervenţiile psihologiei
clinice şi ale psihologiei sportului, acestea sunt o punte de legătură între tradiţie
şi modernitate, fiind cel mai adesea în parte redescoperiri şi în parte preluări şi
adaptări moderne ale tehnicilor de autocunoaştere şi autocontrol psihosomatic
din tradiţiile de optimizare umană ale orientului şi occidentului. Dintre cele mai
cunoscute sunt tehnicile yoga.
Aici vom aminti antrenamentul „posturilor corporale” (asana) care de fapt
antrenează arhetipuri ale atitudinilor posibile ale omului în faţa circumstanţelor
vieţii. Avem astfel posturi de etirare, flexie, extensie, lateralizare, torsiune,
echilibru şi inverse cu efecte şi semnificaţii specifice. În fiecare postură
importante sunt atât respectarea amănuntelor tehnice posturale şi respiratorii
cât şi conştientizarea şi evocarea mentală specifică.
Exerciţiile respiratorii de inspiraţie yoghină prinse în sistemul
(pranayama – în traducere controlul energiei suflului) se regăsesc în practica
modernă sub forma antrenării respiraţiei complete şi disociată pe segmente,
abdominal sau diafragmatic, medio-toracal şi superior sau apical, fiecare cu
efecte psihofizilogice specifice. Sunt prezente şi exerciţii de purificare
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
19
respiratori, încărcare energetică şi hiperventilaţie, precum şi exerciţii de reglare
a ritmului respirator şi de control al apneelor pozitive şi negative.
Exerciţii dinamice sau kriyas în care mişcarea, respiraţia şi
conştientizarea se îmbină pentru a realiza efecte specifice şi a creşte controlul
psihocorporal şi neurocoordonarea.

Atitudinea „Zen”, meditaţia şi autoreglarea stărilor psihice.
Nu în ultimul rând vin tehnicile de meditaţie aşezată sau dinamică dintre
cel mai cunoscute fiind vippasana şi contemplarea cu obiect extern sau intern.
Scopul acestor tehnici este ca prin autoobservarea naturii şi funcţiei
manifestărilor minţii să se ajungă la un control mental superior şi să se evoce
stări psihice de o anumită profunzime care permit accesarea resurselor latente
psihice ale persoanei.
În literatura de specialitate s-a abordat în repetate rânduri atitudinea „zen”
faţă de controlul mental. Meditaţiile de tip zen ca şi alte meditaţii din yoga caută
să acceseze starea mentală în care omul este liber de condiţionările mentale.
Preţuind şi valorizând mintea şi intelectul, aceste tehnici surprind şi multitudinea
de situaţii în care funcţionarea acestora aduce mai mult dificultăţi decât
beneficii, instalând autolimitări şi închizând accesul la anumite resurse
interioare. Astfel de la luptătorii Japoniei antice experţi în lupta cu spada sau în
tirul cu arcul, sunt preluate ca tehnici de intervenţiile metodele de obţinere a
„acţiunii fără a acţiona”„non-gândirii”, „vidului mental” sau a „mentalului fără
mental”.
Sportivi care au trăit o astfel de stare în antrenament sau competiţie o
descriu astfel „Am trăit această stare de mai multe ori în viaţa mea şi pentru
mine ea înseamnă un fel de separarea a trupului de minte,trupul fiind lăsat să
lucreze automat. Când se întâmpla acest lucru, totul mergea surprinzător de
bine. Era ca şi cum mintea mea privea trupul în acţiune şi îi spunea: ‘eşti
formidabil’. Dar în acelaşi timp nu făceam nici o apreciere critică asupra a ceea
ce se petrecea pentru că nu eu făceam acel lucru, ci doar trupul meu. Nefăcând
nici o apreciere (critică) este uşor să rămâi în prezent.” (astfel descrie
experienţa sa sportivul canadian Kim Alleston, medaliat olimpic).
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
20
A fi una cu ceea ce faci, fără judecată, prezent cu maximă deschidere, fără
a aştepta nimic este o atitudine la care se poate ajunge plecând de la efortul ca
pur şi simplu fie că mă relaxez fie că acţionez să mă observ fără a interpreta.


3) Personalitatea sportivului de performanţă.

Problema Personalităţii (P) în sportul de performanţă nu este pe deplin
elucidată sau clarificată pentru că:
1) studiul se realizează pe eşantioane relativ mici - nu permite generalizări
statistice ample;
2) nu este foarte clar de la ce nivel putem vorbi de sportivi de înaltă
performanţă (lot naţional / câştigători ai unor concursuri internaţionale);
3) mai multe ramuri de sport pot solicita calităţi asemănătoare, dar şi
solicitările unor ramuri de sport pot fi foarte diferite, rezulta profiluri de P
pe ramuri de sport, decât al unui sportiv în general;
4) rezultate înalte în sport şi alte domenii de vârf ale activităţii umane pot fi
atinse de indivizi cu caracteristici foarte diferite de personalitate, pentru
că este practic imposibil să analizam toate resursele şi posibilităţile de
mobilizare şi compensare de care dispune individul;
5) Studiile efectuate au un caracter eminamente descriptiv, puţine fiind
orientate pe obţinerea unei puteri predictive.

Este destul de dificil să se desprindă şi să se stabilească cu fineţe şi
detaliere analitică toate solicitările impuse de o ramură de sport sau alta.
Dar se pot desprinde câteva aspecte generale:
1) Diferite activităţi sportive solicită seturi variate de trăsături de P.
2) Au fost identificate diferenţe semnificative între solicitările sporturilor
individuale şi ale celor colective.
3) Trăsăturile de P îşi spun cuvântul în: decizia de a practica sportul,
alegerea ramurii de sport, continuarea / abandonarea ei.
4) Caracteristicile de P sunt influenţate de practicarea sportului.
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
21
5) Deşi nu se poate vorbi de un model al campionului, majoritatea
autorilor consideră ca există unele particularităţi ale P care îşi spun
cuvântul într-o mai mare măsura în activitatea sportivi şi sunt mai
pregnante, mai evidente la sportivi decât la nesportivi.


Trăsătura bipolara extraversie - introversie este una din particularităţile cel
mai des considerate.
Extraversia - uşurinţa în realizarea contactelor sociale, comportament sigur
şi degajat/relaxat în situaţii noi, autoapreciere înaltă şi adecvata, nevoie de
contacte sociale, orientare faţă de realitate.
Introversia - dificultatea de relaţionare,tendinţa de izolare, evitarea
contactelor cu persoane necunoscute şi a activităţilor în condiţii puţin familiare.
Eysenck - considera că:
la introverţii
- receptarea evenimentelor vieţii se face cu un grad mai mare de
subiectivitate;
- adaptarea la mediu presupune activarea unor mecanisme de natura
intelectuală,
în timp ce la extraverţi
- adaptarea se realizează mai ales prin acţiune;
- au un nivel de autocontrol mai mare.
Rezulta comportamente diferite în timpul luptei sportive.
Psihologul finlandez Pala Imre considera că jucatorii extraverţi prezintă o
activare mai înaltă în situaţii de câştigat, în timp ce introverţii devin mai activi în
caz de eşec.
Sunt opinii care susţin că majoritatea sportivilor sunt extraverţi, cu câteva
excepţii (piloţii de automobile, a tenismeni, şahişti etc.).
Dar există voci ca cea a lui Warberton Kane care credea ca există
introverţi şi printre sportivii de talie mondială, indiferent de ramura de sport.
Probabil ca un anumit grad de introversie le conferă un autocontrol mai bun şi îi
ajută să suporte mai uşor stresul.
Introversia şi extraversia pot condiţiona alegerea ramurii de sport, pot
conduce la conflicte cu antrenorii şi cu coechipierii.
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
22
Introversia reacţionează mai bine la dojana şi la ceartă.
Extraversia reactionează mai bine la laudă şi la încurajare.

Toleranţa la stres este capacitatea persoanei de a rezista la influenţa
factorilor stresanţi. Ea poate fi o particularitate a P ( ţine de temperament, stil
educaţional etc.), poate fi un fenomen temporar ( datorat unor factori
conjuncturali), sau poate fi educată prin tehnici de reglare şi autoreglare a
stărilor psihice.
Rodinnov- prezintă 3 tipuri de toleranţă la stres:
1) toleranţa întâmplătoare - de exemplu activitatea fizica foarte eficienta în
conditii de spaimă /frică puternică;
2) toleranţa probabilă - condiţionată de factori situaţionali - un sportiv foarte
bine antrenat va tolera mai bine stresul;
3) toleranţa determinată - e o particularitate a P, deci depinde de unele
particularităţi temperamentale şi caracteristici ale SNC.
Scrimerii cu toleranta înaltă la stres îşi îmbunătăţesc înaintea competiţiei
componentele psihomotricităţii, iar în plan subiectiv prezintă emotii stenice,
mobilizatoare. La cei cu toleranta scăzută la stres, indicii psihomotricităţii se
deteriorează înaintea competiţiei, iar în plan subiectiv oscilează de la încredere
oarba în sine la panica nejustificată.
La sportivii cu toleranta înaltă la stres stările afective negative au o
justificare reală
(forma sportiva slabă, conflicte etc.). La cei cu toleranta scăzută, stările
afective negative sunt imprevizibile, ei manifestând şi un nivel mult prea ridicat
al sugestibilităţii /influenţării, de unde vulnerabilitatea la influenţele externe.
Mulţi autori considera ca rezistenţa la stres depinde de un ansamblu de
factori psihofiziologici : o combinaţie a anxietăţii, impulsivităţii şi reactivităţii
emoţionale înalte poate duce la stări afective negative şi chiar la tulburări
nevrotice (în care performanţa este afectată).

Relatia între motivaţia de căutare a succesului şi evitarea eşecului şi
rezistenţa la stres.
Hosek susţinea că la sportivii unde predomina motivaţia de căutare a
succesului, specifică era reacţia de mobilizare activă la stres ( tip mânie ); la cei
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
23
unde predomina motivaţia de evitare a eşecului, specifica e reacţia de tip
anxios.
În activităţile competiţionale, criteriul major al tolerantei la stres este
rezultatul obţinut la nivel ridicat.

Reactivitatea şi stabilitatea emoţională:
Mobilitatea şi flexibilitatea comportamentală, importante în activitatea
sportivă, corelează de regulă cu o hiperreactivitate emoţională la stimuli minori.
Sportivii cu mai mare stabilitate emoţională sunt cei care obţin rezultate
constante în competiţii.
Studiile comparative la nivelul populaţiei arată ca sportivii sunt mai stabili
emoţional decât nesportivii.
Exista diferenţe între sportivii de la diferite ramuri de sport: înotătorii sunt
mai puţin stabili emoţional ca luptătorii, care se confrunta corp la corp cu
adversarul.
Deşi nu toţi sportivii sunt atât de stabili emoţional pe cât ar dori, pot
compensa prin forţa caracterului şi nevoia de performanţă.
În general, sportivii de talie mondiala fie manifestă o stabilitate emoţională
deosebită, fie reuşesc să îşi controleze voluntar emoţiile.

Cattell raporta stabilitatea emoţională la forţa Egoului:
- un individ cu mare forţă a Egoului se caracterizează prin: calm, maturitate
afectivă, fermitate / hotărâre, perseverenţă, simţul realităţii, un nivel scăzut
de oboseală nevrotică.
- un individ mai puţin stabil emoţional, cu o forţă a Egoului mai scăzută,
prezintă: labilitate / instabilitate emoţională,simptome nevrotice,
incapacitatea de a rezista frustrărilor, evită să ia decizii şi acţionează sub
impulsul momentului; este astenic şi în absenţa unei încărcături fizice şi
psihice prea mari.

Nivelul intelectual:
Cabilsky a observat că sportivii de talie mondială au o mai mare capacitate
de gândire abstractă - la Testul 16 PF. El a studiat alergători, fotbalişti şi
săritori.
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
24
Cattell vorbeşte şi de forţa sau tăria caracterului:
- subiecţii cu „caracter tare” sunt maturi d.p.d.v. emoţional, independenţi în
gândire şi acţiune, fermi şi critici în aprecierea propriei persoane şi a
mediului înconjurător şi capabili să îşi controleze sentimentele.
- subiecţii cu „caracter mai moale” sunt mai imaturi emoţional, nerăbdători,
sentimentali, sensibili, îşi exprimă frecvent şi deschis anxietatea.
Observaţiile clinice arată că există şi sportivi cu caracter moale ce pot avea
rezultate bune dacă fac pregătire psihologică adecvată.
Dominanţa - nevoia de a-şi subordona alte persoane – e prezentă mai ales
la antrenor.
Într-o echipă pot exista persoane cu dominanţa înaltă (ce îi fac mai multe
probleme antrenorului) şi altele cu dominanta scăzută.
Sportivul autoritar e insistent în solicitări, agresiv, lăudăros, extrapunitiv la
eşec (dă vina pe factorii externi), îşi impune voinţa, e egoist şi brutal.
Individul cu dominanţă redusă e concesiv (împăciuitor, permisiv), lipsit de
încredere în sine, discret, liniştit, intrapunitiv.

Încrederea în sine
Faptul ca sportivii de performanţă au mai multă încredere în sine şi sunt
mai independenţi decât nesportivii, este considerat firesc. Dincolo de
antrenamente şi realizări sportive şi statutul social ridicat, la sportivii de înaltă
performantă, le permite să fie mai degajaţi şi mai siguri de sine decât
nesportivii.

Anxietatea este tendinţa de a trăi o teama nejustificată, fără un motiv bine
precizat. Când depăşeşte o anumita limită, în condiţii de stres, performanţele
scad semnificativ.
Se face diferenţa între anxietatea stare şi cea trăsătură.
În activitatea de înaltă performanţă, anxietatea e un aspect psihosocial
legat de teama difuză (nediferenţiată) de pierdere a prestigiului.
Cratty a lucrat cu 4 grupe de subiecţi sportivi. Ei erau împărţiţi după gradul
de anxietate (ridicat sau scăzut) şi nevoia de performanţă. Trebuiau să
realizeze o sarcină motrică complexă şi în experiment intră brusc un element de
competiţie.
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
25
La subiecţii anxioşi cu nevoie mare de performanţă, activitatea se
dezorganiza foarte mult şi rezultatele erau foarte slabe.
La subiecţii cu anxietate scăzută şi cu nevoie scăzută de performanţă,
competiţia nu a acţionat în nici un fel.
La subiecţii cu anxietate ridicată, dar cu nevoie scăzută de performanţă, de
asemenea nu s-a observat nici o diferenţă.
La subiecţii cu anxietate scăzută, dar cu nivel ridicat al nevoii de
performanţă s-a observat o îmbunătăţire a performantelor.
Nu este exclusa posibilitatea ca sportivii ce s-au orientat spre sporturi
periculoase să o fi făcut compensatoriu.
La indivizii foarte anxioşi exista posibilitatea dezorganizării acţiunii în
condiţii de stres, mult mai mare ca la cei cu anxietate scăzută.
Acţiunea cronică a unui stres foarte puternic poate dezorganiza chiar şi un
subiect foarte puternic.
Acţiunea unui stresor moderat duce la o creştere a rezistentei la stres.
Antrenorii şi psihologii ar trebui să ştie până la ce nivel de stres pot
mobiliza sportivii. Un nivel prea ridicat de anxietate duce la dezorganizarea
performanţei. Un nivel prea scăzut este defavorabil, întrucât produce
dezangajare motivaţională.
Pentru sportivii cu nivel foarte ridicat de anxietate exista măsuri speciale de
pregătire psihologică:
1) perfecţionarea la maximum a deprinderilor motrice.
2) reglarea şi autoreglarea stărilor psihice şi
3) utilizarea de tehnici de psihoterapie.
Cratty observa că la sportivii de înaltă performanţă exista uneori şi reacţii
de tip fobic. Fobiile cele mai întâlnite sunt teama de eşec şi teama de succes.
Prima, mai ales, este foarte frecventă, iar intensitatea reacţiei depinde de
individ. Ea se explică foarte diferit - unor subiecţi eşecul le reaminteşte de
eşecurile din copilărie, se pot teme să nu-şi dezamăgească familia, prietenii, au
o imagine proprie de persoană ce castigă mereu, la bărbaţi se asociază cu
pierderea masculinităţii.
A doua - teama de succes – se explică prin faptul că sportivii se pot teme
datorită încărcăturii pe care le-o conferă prestigiul şi pentru că suporterii nu îi
vor susţine cu aceeaşi forţă ca pe cel pretendent la titlu, ce vrea să câştige.
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
26
Reacţia de tip fobic - este legată de teama de traumatisme şi vătămări
corporale, sau de teama de propria agresivitate; se tratează cu tehnici
psihoterapeutice simple, ca relaxarea sau hipnoza.

Nevrozismul - e caracterizat prin instabilitate emoţională şi
comportamentală, hiperreactivitate emoţională, aşteptare anxioasă şi reacţia de
neacceptarea unor situaţii, rezistenta scăzuta la frustrare, izbucniri violente în
timpul competiţiei şi rezultate mai puţin stabile.

Agresivitatea - un anumit grad de agresivitate e necesar în anumite ramuri
de sport, mai ales când se realizează un contact fizic cu adversarul.
Epuran - face o distincţie între :
- agresivitate - tendinţa cu caracter distructiv, reacţie violenta la frustrare,
manifestată prin reacţii necontrolate, caracterizate prin furie şi brutalitate;
- combativitate - „lupta” - aspectul socialmente acceptabil al aceleiaşi
tendinţe de luptă, cu aspect constructiv, activ şi se caracterizează prin
păstrarea lucidităţii.
Studiile realizate cu T.A.T. şi Rorschach arată că sportivii au un scor de
agresivitate mult mai mare decât nesportivii.
Agresivitatea manifestată de sportivi depinde de nivelul agresivităţii ca
trăsătură a personalităţii acestora, de sancţionarea tendinţelor agresive şi de
nivelul efortului depus.
Tendinţele agresive scad pe fondul oboselii.
Agresivitatea depinde şi de rezistenţa la frustraţie şi la frustrările din mediu.
Echipele învinse comit mai multe încălcări de regulament comparativ cu
cele învingătoare.

Modificări ale P sportivilor sub influenţa practicării diferitelor ramuri de
sport.
Participarea la o activitate competiţională contribuie la educarea
perseverenţei, tenacităţii, curajului, disciplinei şi dârzeniei.
Ogilvie observa cum la copiii înotători de diferite vârste, pe măsura
maturizării, creşte capacitatea de autocontrol, devin mai sociabili, prietenoşi,
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
27
stabili, perseverenţi, mai puţin închişi în sine, mai puţin egocentrici şi mai
bucuroşi de viaţă.
Ikegami surprindea problema influenţei sportului asupra unor subiecţi.
Odată cu creşterea experienţei în sport, subiecţii devin mai activi, agresivi, lipsiţi
de griji, prezintă o tendinţă mai scăzută la depresie şi anxietate, sunt mai
rezistenţi la frustraţie, se străduiesc mai puţin să devina lideri şi trăiesc mai
puţin sentimentul neîmplinirii.

Diferenţa între sportivi şi nesportivi.
Vanek şi Hosek au studiat 824 sportivi din 27 ramuri de sport, cu ajutorul
unei baterii complexe de teste. P sportivilor - spun ei - nu este o noţiune
psihometrică bine conturată. Deosebirile dintre subgrupele populaţiei sportive
sunt de multe ori mai mari decât cele dintre sportivi şi restul populaţiei.
Cratty comenta că diferenţa dintre sportivi şi nesportivi nu ar fi atât de
evidentă, pentru că printre nesportivi există foarte multe P competitive ce
urmăresc performanţele în alte planuri.
Totuşi, putem spune că pentru sportul de performanţă ar fi necesare
trăsăturile:
- dominanta mai mare;
- stabilitate emoţională;
- agresivitate/combativitate;
- rezistenţă la stres;
- anxietate mai scăzută;
- lipsa unor tendinţe nevrotice mai accentuate.
Practic - 1) e necesara selecţia timpurie şi prin testarea P, 2) este nevoie
de lucrul individual - orientarea pregătirii şi asistenţei psihologice, a tipului
de antrenament.






Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
28
Bibliografia recomandată

1. Tenenbaum, G. & Eklund, R. C. (Eds.) – Handbook of sport
psychology.—3rd ed., John Wiley & Sons, Hoboken, New Jersey, 2007
2. Epuran, M.; Holdevici, I. şi Toniţa, F. – Psihologia Sportului de
Performanţă, Ed. FEST, Bucureşti, 2001 Ed. I şi 2008. Ed. a II-a
3. Holdevici, I. – Autosugestie şi relaxare, Ed. Ceres, Bucureşti. 1995
4. Holdevici, I.– Psihologia succesului, Ed. Ceres, Bucureşti. 1993
5. Holdevici, I. şi Vasilescu, I.P. – Autodepăşirea în sport, Ed. Sport-Turism,
Bucureşti, 1988 a
6. Holdevici, I. şi Vasilescu, I.P. – Activitatea sportivă. Decizie, Autoreglare,
Performanţa, Ed. Sport-Turism, Bucureşti. 1988 b
Ion Bogdan CEZAR Psihologia Sportului
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010