You are on page 1of 48

1

JURNALISM SOCIAL
− suport de curs pentru învăţământ la distanţă −






ELENA ABRUDAN






2013-2014




UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA
Centrul de formare continuă, învățământ la distanță și cu frecvență redusă
Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării
Specializarea: Jurnalism
2
I. Informaţii generale

1.1.Date de identificare a cursului
Date de contact ale titularului de curs:

Nume: Conf.univ.dr. Elena Abrudan
Birou: Birou 1/II sediul Fac. de Științe
Politice, Administrative și ale Comunicării,
str. G-ral Traian Moşoiu nr. 71
Cluj-Napoca, cod 400132, Cluj, România
Telefon: 0364/101043; 0721/675252
Fax: 0264-406054
E-mail: abrudan@fspac.ro
Consultaţii:

Date de identificare curs şi contact tutori:

Numele cursului – Jurnalism Social
Codul cursului – ULR3604
Anul, Semestrul – anul 3, sem. 1
Tipul cursului – Obligatoriu
Pagina web a cursului-


1.2. Descrierea cursului
Cuvinte cheie: reportajul, documentarea, structura narativa, autenticitate, public eye, public
journalism.
Obiective:

Cursul de jurnalism social are ca obiectiv familiarizarea studenţilor cu tehnicile de
documentare, sintetizare, redactare şi editare a reportajelor, precum şi formarea principalelor
deprinderi necesare unui jurnalist specializat pe acest segment. Acest obiectiv se va realiza prin
implicarea studenţilor în activităţi practice, similare cu cele ale unui jurnalist fie de presă scrisă,
fie de audio-vizual. Cursul îşi propune să redea ideea de anchetă pe viu a chestiunilor sociale
acute, existente într-o societate (cerşetorie, vagabondaj, sărăcie, copiii străzii, delincvenţă
juvenilă, şomaj, prostituţie, oameni fără adăpost etc.). Acest tip de jurnalism, public journalism, îi
face pe reporteri ca, prin articolele lor, să participe la îmbunătăţirea vieţii civice. Studenţii vor fi
informaţi în legătură cu rolul activ al jurnalismului social, şi anume acela de a angaja cetăţenii să
rezolve problemele comunităţii.
Cursul îşi propune să iniţieze studenţii în ceea ce numim mişcarea civică a jurnalismului
(de asemenea, cunoscut sub numele de jurnalism public), care reprezintă o încercare de a trata
cititorii şi membrii comunităţiilor ca actanţi ai materialelor de presă.
3

1.3. Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul de jurnalism social abordează, atât din perspectivă teoretică cât şi practică, cele
mai stringente probleme, existente în societatea actuală, fiind structurat în cinci module, după
cum urmează: 1. Principiile gândirii antropologice socio-culturale. Antropologia urbană;
Cultura. Subcultura. Contracultura; Ideea de alteritate în mentalul colectiv; 2. Copiii străzii:
cerşetor şi homeless; Cadrul instituţionalizat - casele de copii; Violenţa asupra copiilor;
3.Toxicomania în zilele noastre; 4. Violenţa domestică; Alteritate şi fenomenul prostituţiei; 5.
Clasificarea surselor de informaţie. Spaţii urbane sociale.
Nivelul de înţelegere şi, implicit, utilitatea informaţiilor pe care le regăsiţi în fiecare
modul vor fi sensibil optimizate dacă, în timpul parcurgerii suportului de curs, veţi consulta
sursele bibliografice recomandate. De altfel, rezolvarea tuturor lucrărilor de verificare impune,
cel puţin, parcurgerea referinţelor obligatorii, menţionate la finele fiecărui modul. În situaţia în
care nu veţi reuşi să accesaţi anumite materialele bibliografice, sunteti invitaţi să contactaţi tutorii
disciplinei.

1.4.Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Prezentul suport de curs este structurat pe cinci module, corespunzând la tot atâtea
abordări asupra jurnalismului social. Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă
(consultaţii), cât şi muncă individuală. Consultațiile, pentru care prezența este facultativă,
reprezintă un sprijin direct acordat dumneavoastră din partea titularului și a tutorilor. Pe durata
acestora vom recurge la prezentări ale informațiilor primordiale aferente fiecărui modul, dar mai
cu seamă, vă vom oferi, folosind mijloace auditive şi vizuale explicaţii alternative, răspunsuri
directe la întrebările pe care ni le veți adresa. În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta o
veți gestiona dumneavoastră şi se va concretiza în parcurgerea tuturor materialelor bibliografice
obligatorii, elaborarea materialelor de presă şi a proiectului de semestru. Reperele de timp şi
implicit perioadele în care veți rezolva fiecare activitate (lucrări de verificare, proiect etc.) sunt
monitorizate de către noi prin intermediul calendarului disciplinei. Modalitatea de notare și,
respectiv, ponderea acestor activități obligatorii, în nota finală vă sunt precizate în secţiunea
politica de evaluare şi notare precum și în cadrul fiecărui modul.
Pe scurt, având în vedere particularităţile învăţământului la distanţă dar şi reglementările
interne ale CFCID al UBB parcurgerea şi promovarea acestei discipline presupune antrenarea
studenţilor în următoarele tipuri de activităţi:
4
a. consultaţii – pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri de consultaţii faţă în
faţă; prezenţa la aceste întâlniri este facultativă;
b. realizarea unui proiect de semestru cu o temă şi un set de sarcini anunţate cu cel puţin 30
de zile înaintea datei de depunere a acesteia.
c. cinci lucrări de evaluare care vor fi rezolvate şi, respectiv trimise tutorilor în conformitate
cu precizările din calendarul disciplinei.
d. forumul de discuţii – acesta va fi monitorizat de către echipa de tutori şi supervizat de
titularul disciplinei.


1.5. Materiale bibliografice obligatorii

În suportul de curs sunt precizate atât referinţele bibliografice obligatorii, cât şi cele
facultative. Materialul bibliografic oferă o imagine de ansamblu asupra teoriilor media, în ceea ce
privește jurnalismul social, astfel încât studentul să-și poată însuși terminologia și să aibă
capacitatea de a o aplica în practică. Volumul Jurnalismul social (2007) de Val Vâlcu reprezintă
referința obligatorie principală pentru cursul de față.
Manualul se adresează celor care doresc o specializare în domeniul jurnalismului social,
oferind atât precizări terminologice cât și un bogat inventar de procedee stilistice, compoziționale
și exemplificări sugestive în ceea ce privește elaborarea textului jurnalistic.
Volumul se adresează tinerilor jurnalişti care consideră că, dincolo de senzaţionalism,
presa trebuie să se concentreze asupra unor subiecte direct legate de viaţa de zi cu zi a individului
şi a comunităţii. Datele din această lucrare le permit să integreze evenimentele pe care le
urmăresc în fenomenele mai ample din societate, să le înţeleagă motivaţia şi să le prognozeze
evoluţia.
În cuprinsul cărţii studenţii vor găsi definiţia jurnalismului social, clasificarea surselor de
informaţie şi clasificarea posibilelor subiecte. De asemenea, abordarea autorului, presa de la câine
de pază la agent comunitar, oferă o perspectivă nouă de analiză a acestui segment.



1.6. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

5
Pentru înțelegerea deplină a disciplinei și pentru exemplificarea coerentă a conceptelor
teoretice în practica cotidiană este un imperativ necesar ca studenții să aibă acces la următoarele
resurse:
- calculator conectat la Internet (pentru a putea accesa bazele de date și resursele electronice
suplimentare: site-urile instituțiilor de cultură, reviste de cultură, albume de artă on-line).
- imprimantă (pentru tipărirea materialelor suport, a temelor redactate, a studiilor de caz)
- acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală „Lucian Blaga”)
- acces la echipamente de fotocopiere
- acces la reportofoane, aparate foto, aparatură video.

1.7. Calendar al cursului
Pe parcursul semestrului II, în care se studiază disciplina de faţă, sunt programate 2
întâlniri faţă în faţă (consultaţii) cu toţi studenţii; ele sunt destinate soluționării, nemediate, a
oricăror nelămuriri de conținut sau a celor privind sarcinile individuale. Pentru prima întâlnire se
recomandă lectura atentă a primelor trei module; la cea de a doua se discută ultimele două
module și se realizează o secvență recapitulativă pentru pregătirea proiectului final și a
portofoliului. De asemenea, în cadrul celor două întâlniri studenții au posibilitatea de solicita
titularului și/sau tutorilor sprijin pentru rezolvarea anumitor lucrări de verificare sau a proiectului
de semestru, în cazul în care nu au reușit singuri.
Pentru a valorifica maximal timpul alocat celor două întâlniri studenţii sunt atenţionaţi
asupra necesităţii suplimentării lecturii din suportul de curs cu parcurgerea obligatorie a cel puțin
a uneia dintre sursele bibliografice de referință. Datele celor două întâlniri sunt precizate în
calendarul sintetic al disciplinei, vezi anexa A. În acelaşi calendar se regăsesc şi termenele la care
trebuie transmise/depuse lucrările de verificare aferente fiecărui modul precum și data limită
pentru depunerea proiectului de semestru.

1.8. Politica de evaluare şi notare
Evaluarea finală se va realiza pe baza unui proiect final și al portofoliului, prezentat în
sesiunea de la finele semestrului III. Nota finală se compune din: a. punctajul obtinut la
prezentarea proiectului final în proporţie de 50% (5puncte) b. aprecierea lucrărilor de evaluare pe
parcurs – 30% (3 puncte, adica 0.60 puncte/lucrare) ; c. evaluarea proiectului de semestru 20% (
2 puncte).
6
Modulul cuprinde lucrări de verificare care vor fi transmise tutorelui la termenele
precizate în calendarul disciplinei. Aceste lucrări se regăsesc la sfârşitul fiecărui modul.
Instrucţiuni suplimentare privind modalităţile de elaborare, redactare, dar şi criteriile de notare ale
lucrărilor, vă vor fi furnizate de către titularul de curs sau tutori în cadrul întâlnirilor faţă în faţă.
Pentru predarea temelor se vor respecta cu stricteţe cerintele formatorilor. Orice abatere
de la acestea aduce după sine penalizări sau pierderea punctajului corespunzător acelei lucrări.
Evaluarea acestor lucrări se va face imediat după preluare, iar afişarea pe site a notelor
acordate se va realiza la cel mult 2 săptămâni de la data depunerii/primirii lucrării. Dacă studentul
consideră că activitatea sa a fost subapreciată de către evaluatori atunci poate solicita feedback
suplimentar prin contactarea titularului sau a tutorilor prin email.

1.9. Elemente de deontologie academică
Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- Orice material elaborat de catre studenţi pe parcursul activităţilor va face dovada originalităţii. -
- Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptaţi la examinarea finală.
- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată prin acordarea notei minime.
- Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor prin afişaj electronic.
- Contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor iar soluţionarea lor nu
va depăşi 48 de ore de la momentul depunerii.

1.10. Studenţi cu dizabilităţi:
Titularul cursului şi echipa de tutori îşi exprimă disponibilitatea, în limita constrângerilor
tehnice și de timp, de a adapta conţinutul şi metodele de transmitere a informaţiilor precum şi
modalităţile de evaluare (examen oral, examen on-line etc) în funcţie de tipul dizabilităţii
cursantului. Altfel spus, avem în vedere, ca o prioritate, facilitarea accesului egal al tuturor
cursanţilor la activităţile didactice si de evaluare.

1.11. Strategii de studiu recomandate:
Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o
planificare foarte riguroasă a secvenţelor de studiu individual, coroborată cu secvenţe de dialog,
mediate de reţeaua net, cu tutorii şi respectiv titularul de disciplină. Lectura fiecărui modul şi
rezolvarea la timp a lucrărilor de evaluare garantează nivele înalte de înţelegere a conţinutului
tematic şi totodată sporesc şansele promovării cu succes a acestei discipline.
7




Modulul 1
Principiile gândirii antropologice socio-culturale. Antropologia urbană

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu terminologia şi cu metodologia cercetării
antropologiei, sociologiei, identificarea şi definirea conceptelor de cultură, subcultură şi
contracultură.
Obiectivele modulului:
La finalul acestui modul, cursanţii trebuie:



1.1 Introducere



Pentru o mai bună înţelegere a jurnalismul social recurgem la explicarea noţiunii de
antropologie, analizând în cele ce urmează termenul de antropologie socială, care vizează studiul
organizării sociale. Antropologia socială a luat naştere în momentul în care s-a descoperit că toate
aspectele vieţii sociale reconstituie un întreg-ansamblu (v. Georgeta I. Mihai, 2005, p.11). În
accepţiune particulară, antropologia urbană poate fi considerată o sub-ramură a antropologiei
culturale (Panea, 2000), care studiază modul de viaţă al actorilor urbani, stabilind diferenţele şi
asemănările sociale şi culturale ale acestora. Interesul pentru cercetarea acestui domeniu a apărut
în urmă cu câteva decenii, antropologii dorind, în primul rând, să stabilească orientările acestei
ştiinţe apărute ca urmare a dezvoltării fulminante a vieţii citadine. Prin unitatea formată din
material şi spiritual, oraşul se constituie într-un organism menit să transmită valorile intelectuale
şi spirituale, să oglindească transformările, de orice fel, pe care le traversează societatea.
Ţinând cont de calitatea de “purtători ai unui trecut rural” a subiecţilor, iniţial, oraşul a
fost studiat ca o prelungire a satului, un loc unde se desfăşurau, încă, practicile rurale. Însă viaţa
urbană s-a dezvoltat cu repeziciune, apărând, astfel, moduri de existenţă diferite de cele arhaice.
 Să poată defini noţiunile de jurnalism public;
 Să poată prezenta conceptele jurnalismul specializat, în cazul de față,
jurnalismul social: public journalism, public eye, teritorialitate,
periurbanizare;
 Să poată identifica subculturi şi contraculturi;
 Să descrie caracteristicile jurnalismului social şi conceptele teoretice;
8
Jurnalismul public explică cum democraţia şi jurnalismul lucrează cel mai bine atunci
când informaţiile şi ideile curg liber, când ştirile portretizează varietatea vieţii şi a culturii tuturor
comunităţilor, când este încurajată dezbaterea publică şi atunci când îi ajută pe oameni să
acţioneze ca actorii politici, şi nu doar în calitate de consumatori.
Reportajul social redă ideea de anchetă pe viu a chestiunilor sociale acute existente într-o
societate: cerşetorie, vagabondaj, sărăcie, copiii străzii, delincvenţă juvenilă, şomaj, prostituţie,
oameni fără adăpost etc.
În limba engleză, reportajul social sau mai exact jurnalismul social sunt cuprinse sub
umbrela termenului de public journalism (mişcarea civică a jurnalismului), care urmăreşte să-i
facă pe reporteri ca, prin articolele lor, aceştia să participe la îmbunătăţirea vieţii civice. Se
consideră că implicarea cititorului-consumatorului în discursul media impune acestui tip de
jurnalism o altă definiţie şi anume aceea de public eye.
Jurnalismul public îşi asumă faptul că viaţa civică şi jurnalismul sunt interdependente,
presa trebuind să aibă un rol activ în a angaja cetăţenii să rezolve problemele comunităţii. Scopul
jurnalismului public este, deci, acela ca viaţa publică să fie dacă nu complet sănătoasă atunci
măcar parţial însănătoşită. Jurnalismul social militează pentru renaşterea vieţii civice şi
îmbunătăţirea dialogului public: cerinţa primară a jurnalismului public este aceea că presa poate
să facă mai multe în implicarea cetăţenilor şi în rezolvarea problemelor comunităţii. Jurnalismul
social face trecerea de la a informa la a ajuta viaţa publică, de la detaşare la implicare. Apoi face
trecerea de la descrierea a ceea ce este rău la sugerarea şi implicarea a cum ar fi să fie bine:
oamenii, publicul, nu mai sunt văzuţi ca nişte simpli consumatori de ştiri, ci ca actori potenţiali în
rezolvarea problemelor publice. Un alt termen potrivit, ca ştiinţă, pentru a angrena structura unui
reportaj social este acela al antropologiei urbane.
Antropologia urbană s-a născut la Chicago şi în marile oraşe americane la începutul
secolului XX. În general, însă, orice mari oraşe pot fi analizate ca laboratoare de antropologie
urbană, dacă se urmăreşte ştiinţific morfologia socială a metropolei. Cercetarea în cadrul
antropologiei urbane a depins întotdeauna de creşterile urbane de amploare, de restructurările
culturale şi sociale din marile oraşe, precum şi de naşterea marilor periferii (Raulin, p. 7).
Ca ştiinţă, antropologia urbană se ocupă de trei teme: clasele sociale urbane, minorităţile
urbane (etnice, religioase, artistice, sexuale) şi cultura transnaţională a tinerilor (Raulin, pp. 7-8).
După 1945, analiştii urbanisticii vorbesc despre perioada oraşului contemporan, a oraşului de
consum văzut ca laborator uman, cu "ghetto"-uri variate. Şcoala de antropologie din Chicago a
fost cea dintâi care, în anii '30-'40 ai secolului XX, a luat ca obiect de studiu urbanistica socială,
analizând funcţionarea ghetto-ului în Chicago, minoritatea neagră, clasa hoţilor profesionişti,
9
minoritatea feminină provenită din emigranţi europeni, amerindienii. Metoda aplicată a fost aceea
a observaţiei participante, prin participarea cercetătorului la viaţa grupului de studiu. Treptat,
această metodă şi cercetarea de acest tip s-a răpândit în toată Europa, o altă Şcoală cunoscută
fiind aceea de la Manchester care a iniţiat studii pe citadinii africani - lucrători industriali în
Marea Britanie. Şcolile franceze au iniţiat, la rândul lor, studii pe negrii africani, proveniţi din
fostele colonii ale Franţei.
În anii '60 ai secolului XX, oraşul devenise obiect de studiu luat în calcul de marile şcoli
de antropologie, filozofie, semiotică, structuralism, sociologie etc. Oraşul ca realitate
problematică, de patologie socială, se impune şi este cercetat cu predilecţie în anii '80-'90,
uneltele antropologice şi cele psiho-sociologice conjugându-se în aceste cercetări. Studiile încep
să se axeze tot mai amplu pe investigarea ştiinţifică a periferiilor, a cartierelor multietnice, a
subculturii tinerilor, dar şi a culturii "burgheze".
Tot în atenţia antropologiei urbane intră, apoi, relaţia dintre oraş şi sat, văzută prin masele
de tineri proveniţi din spaţiul rustic şi care populează periferiile oraşelor ori spaţiile de tip
bidonville. Termenul care se impune în această perioadă este acela de periurbanizare, adică de
urbanizare a periferiilor şi a comunelor din vecinătatea marilor oraşe.
Un alt termen-cheie al antropologiei urbane din această perioadă este acela de
teritorialitate; teritorialitatea devine condiţia necesară pentru a defini o apartenenţă socială (la o
castă, un clan, o confrerie, un trib), fără să fie unica condiţie, totuşi. Termenul şi conţinutul său
pot defini, de pildă, umanitatea industrială ori "aristocraţia" oraşelor. Teritorialitatea se pretează,
însă, mai ales definirii unei minorităţi izolate într-un ghetto (există două explicaţii ale termenului
de ghetto: 1. că provine din cuvântul evreiesc get care înseamnă separare, graniţă şi 2. că provine
din cuvântul gietto, adică topitorie, în dialect veneţian, întrucât cartierul evreiesc din Veneţia se
găsea lângă o topitorie (Raulin, p. 112). Ghetto-ul conţinea, astfel, funcţia de segregare, dar şi pe
aceea de protecţie, chiar dacă există destule diferenţe între ghetto-urile europene (în general, tipic
evreieşti) şi cele americane (populate cu emigranţi evrei de diferite coloraturi etnice). La sfârşitul
secolului XX, termenii ghetto şi ghettoizare sunt utilizaţi pentru orice fel de minoritate izolată sau
auto-izolată într-o metropolă: există astfel ghetto-uri culturale, sexuale, etnice, rasiale etc.
Termenul se dezvoltă exagerat la sfârşitul secolului XX şi devine polisemantic, ajungându-se să
se vorbească despre ghetto-uri sociale (periferiile muncitoreşti ale metropolelor), ghetto-uri
rasiale (negri, ţigani, evrei), ghetto-uri etnice, ghetto-uri sexuale, şcoli-ghetto etc.
Cele care fac carieră (ca realitate, dar şi ca studiu de caz) sunt însă ghetto-urile negre
nord-americane unde ideea de discriminare şi violenţă devine manifestă prin intermediul
clădirilor în paragină, a şomajului masiv la nivelul populaţiei de culoare, a sărăciei şi nu în
10
ultimul rând a rasei. În România de azi se poate vorbi de ghetto-urile ţigăneşti, la periferia
oraşelor

Temă de reflecţie nr. 1
Identificaţi elemente din antropologia urbană în jurnalismul actual (analiza
publicaţiilor naţionale şi locale) şi redactaţi un reportaj social.





1.2 Cultura. Subcultura. Contracultura.


Conform lui Jaques Charpentreau, într-o oarecare măsură, „totul este cultural”, culturalul
fiind o realitate legată prin mii de fire de social, fiind spaţiul unde se ordonează forţele constituite
ale persoanei şi ale comunităţii”. În accepţiunea celor mai mulţi dintre noi „a fi un om cult”
înseamnă un om în continuă formare, cu aptitudini de comunicare, care se bucură de un anumit
statut în spaţiul social, având un rol activ şi critic, „cu personalitate” şi idealuri de a atinge
perfecţiunea.
Conceptul a fost definit de-a lungul timpului atât de culturologi, sociologi, istorici cât şi
de ziarişti, antropologi, etnologi şi, în genere, însumează totalitatea instituţiilor şi activităţilor
implicate în promovarea şi difuzarea ei, activitatea de creaţie culturală, un sistem de bunuri
culturale.
Potrivit lui Edouard Herriot parafrazat de Maria Moldoveanu şi Valeriu Ioan-Franc,
cultura este „ceea ce rămâne după ce ai uitat totul” , în timp ce Abraham Moles apreciază cultura
ca fiind „o mobilare a creierului fiecăruia, în fiecare clipă” , cu două semnificaţii extreme, una
personală şi una colectivă. Autorul susţine că semnificaţia personală a culturii pleacă de la
indivizi, în sensul dezvoltării personale a spiritului (inteligenţă, sensibilitate) prin frecventarea
operelor culturale, în timp ce semnificaţia colectivă este totală şi obiectivă şi se transmite din
generaţ ie în generaţie .
Potrivit lui Romulus Vulcănescu, cultura este sistematizată astfel:
1. cultura ca produs abstract al cunoaşterii (perspectiva logică);
2. cultura ca produs cumulativ al cunoaşterii (perspectiva gnoseologică);
11
3. cultura ca produs diferenţiat al cunoaşterii interdisciplinare (perspectiva epistemologică);
4. cultura ca produs deziderativ, rezultat al cunoaşterii (perspectiva axiologică);
5. cultura ca modalitate de difuzare şi asimilare a bunurilor proprii în afara mediilor în care au
fost produse (perspectiva praxiologică);
6. cultura ca proces de recreare a personalităţilor generatoare de noi fapte de cultură concretizate
în bunuri şi valori spirituale (perspectiva bionică).

Datorită multor accepţiuni ce i se acordă definirea termenului de cultură este o operaţie
dificilă. În lucrarea lui Alfred L. Kroeber şi Clyde Kluckhohn, The Nature of Culture (1952), sunt
identificate 163 de definiţii ce pot fi delimitate în şase categorii de sensuri – descriptive, istorice,
normative, psihologice, genetice, structurale – dar ca o varietate de accepţiuni, ceea ce a
determinat pe un sociolog francez să vorbească despre o „junglă conceptuală“ (Bernard Valade,
Cultura, în Tratat, 1997, p.521).
În această optică, problemele vieţii cotidiene nu ar avea tangenţă cu sfera culturii.
Abordarea sociologică şi antropologică a lărgit mult conţinutul culturii. Cultura este orice produs
al gândirii şi activităţii umane.
În această accepţiune, cultura este ansamblul elementelor unei societăţi, fie în forma
moştenirii trecutului, fie în forma creaţiilor prezentului. Să precizăm că discutând cultura ca sumă
a produselor umane care circulă în societate, nu este negată potenţialitatea culturală, dar şi aceasta
este obiectivată numai în procesul de comunicare şi de circulaţie.
Abordarea sociologică şi antropologică a culturii vine să întregească imaginea asupra unei
realităţi vaste şi complexe şi să conteste unele concepţii unilaterale despre relaţiile dintre
comunităţi naţionale.

Subcultura

În cadrul unei societăţi există culturi specifice fiecărei categorii sociale. Diversitatea
culturală rezultă în mod necesar din diversitatea structurilor sociale. Un ins se implică în multe
sisteme organizaţionale şi dispune de statusuri şi roluri diferite pentru fiecare din instituţiile sau
grupurile în care este integrat.
Individul se află într-o situaţie culturală complexă: pe de o parte, el aparţine unui sistem
cultural al societăţii şi acceptă valorile acestuia, pe de altă parte, cunoaşte, ca membru al
diverselor grupuri, stiluri de viaţă, norme, tradiţii diferite de cele de la nivelul culturii globale a
societăţii.
12
Aşadar, concomitent cu o cultură a tuturor membrilor societăţii fiinţează culturi specifice
grupurilor - subculturile. Ele derivă din contextele particulare de manifestare a modului de viaţă
caracteristic unor structuri sociale, profesionale sau etnice. În consecinţă, sunt subculturi etnice,
religioase, de vârstă, ocupaţionale, teritoriale.
Subcultura dă expresie procesului de interacţiune dintre societate şi cultură. În acest fel, se
explică mecanismele sociale şi psihologice de funcţionalitate a vieţii sociale prin rolul jucat de
cultură în concepţia şi comportamentul uman. Subcultura se poate constitui şi ca un cadru ce
conservă valori şi norme altă dată viabile şi funcţionale în societatea globală, însă repudiate.
Ideea de bază pe care încercăm s-o propunem este că subcultura trebuie pusă în strânsă legătură
cu schimbarea socială.
Studiul subculturilor este mai eficient decât investigarea culturii întregi a societăţii,
oferind posibilitatea detectării elementelor concrete care alcătuiesc o cultură şi care o definesc ca
o realitate dinamică, eterogenă, complexă, strâns legată de condiţii sociale şi istorice concrete.
subcultura fiinţează oriunde se manifestă sau se exprimă prin diferenţele între oameni, între
grupuri, între societăţi, între culturi într-un cadru construit şi dominat de o cultură. Nu orice
context al deosebirilor conduce spontan la afirmarea subculturilor.
Subcultura există acolo unde structura relaţiilor dintre membrii unui grup se instituie ca
element acceptat sau impus de influenţa activă, directă şi indirectă, asupra indivizilor, grupurilor,
colectivităţilor la toate nivelurile. Individul ca şi grupul reacţionează într-un mod specific la
aceste influenţe, putând crea o zonă nouă, caracteristică trebuinţelor sale care nu se reduc la
acelea ale unei societăţi date.

Contracultura

Termenul de contracultură a fost elaborat de J. Milton Yinger şi reprezintă o realitate
socială ce se opune valorilor dominante dintr-un grup. Membrii structurilor organizaţionale ce
aparţin contraculturii îşi exprimă direct, uneori cu mijloace violente, opoziţia faţă de un sistem
social.
Contracultura poate fi considerată un set de credinţe şi valori orientate către contestarea
intensă a valorilor culturii dominante şi finalizate în comportamente bazate pe alternative
exclusiviste. Indivizii, care aparţin de contracultură, adoptă atitudini nonconformiste care pot lua,
în anumite condiţii, forme violente. Unele contraculturi neagă oportunitatea raţionalităţii şi a
eficacităţii, resping ştiinţa şi accentuează iraţionalul şi misticul, apreciate ca benefice în trăirea
intensă, autentică a vieţii. Contracultura este caracteristică şi devianţei ce fiinţează ca alternativă
13
la structurile societăţii globale. Respingerea oricărei ordini, a oricărui tip de organizare şi
conducere, a raţionalului şi a raţionalităţii sociale, a autorităţii şi reglementărilor sociale reflectă
opoziţia faţă de legitimitatea vieţii sociale pentru acţiunile grupurilor contraculturale.
Contracultura poate să declanşeze schimbări radicale într-o societate.
Derivată din procesele specifice societăţii industriale, contracultura s-a afirmat prin
respingerea valorilor şi normelor modului de viaţă capitalist şi ca o cale de autoexprimare şi de
realizare a libertăţii individuale. Contracultura s-a manifestat puternic în anii ’60 ai secolului al
XX-lea în mişcări sau în ale forme de protest ale generaţiei tinere. Gruparea hippy, cu mare ecou
în epocă şi cu efecte puternice în societăţile occidentale, şi într-un mod difuz şi în societăţile
comuniste.
Contracultura a apărut ca reacţie la tendinţele de distrugere a mediului înconjurător printr-
o politică industrială haotică şi expansionistă. Multe grupări contraculturale au luat naştere ca
urmare a interesului pentru ecologie.

Temă de reflecţie nr. 2 Realizaţi un reportaj, interviu (presă scrisă, multimedia
sau audio-vizual) având ca subiect o subcultură sau o contracultură, identificată
în oraşul în care locuiţi.



1.3 Ideea de alteritate în mentalul colectiv

Indivizii care nu respectă într-un fel sau altul convenţiile societăţii sau care aparţin
altor rase decât cea albă considerată rasă pură prin excelenţă (aici intră rasele neagră, roşie,
galbenă) au fost priviţi multă vreme ca aparţinând unei categorii a diferiţilor, celor situaţi "în
afară" (opuşi, adică, celor situaţi "înăuntru"), "celorlalţi", "altfel", proiectaţi ca un corp străin, ca
nişte "rebeli" sau paria, ca nişte outsideri, marginali, excluşi. Ca nişte minoritari. De-abia la
sfârşitul secolului XX, minoritarii de toate soiurile au ajuns să fie receptaţi şi ca nişte inovatori,
reprezentând, uneori, alteritatea benefică. În orice caz, alteritatea, aşa cum s-a manifestat ea de-a
lungul timpului (până să fie acceptată ca originală) a fost multiplu nuanţată: aici intrau cei
anormali (nebunii, homosexualii), cei bolnavi (handicapaţii, bolnavii contagioşi), cei marginali
(cerşetorii, vagabonzii), cei puţini (minorităţile etnice, religioase), cei excentrici (revoluţionari,
rebeli, hippies); chiar şi supradotaţii erau consideraţi corp străin faţă de restul societăţii.
14
Problema celuilalt este, însă, mai complicată din punctul de vedere al istoriei
mentalităţilor şi al psihologiei/psihanalizei. Formula eu-noi prin care se raportează la sine cel care
nu este celălalt s-a definit aproape întotdeauna ca aparţinând unui centru, civilizaţiei, unei culturi
superioare şi unui om creat până la capăt de Dumnezeu. Eu sau noi se află întotdeauna aici,
înăuntru, în interiorul sistemului, întreg, în deplinătate, superior, complet uman. În timp ce
celălalt/ceilalţi, ei, erau străinii, nu aici, ci acolo, cei dinafară, exteriori. Ei reprezentau, în
proiecţia lui eu-noi, barbaria, incultura, stadiul animalic (chiar monstruos - vezi cerşetorii mutilaţi
care îşi expun rănile, leproşii), o umanitate regresivă, un bestiariu uman alcătuit uneori chiar din
indivizi semiantropomorfi, mutanţi (cerşetorii care stau pe jos), necreaţi până la capăt (pigmeii
din Africa), degeneraţi, estropiaţi, retardaţi. Eretici, alteori. Cel mai grav şi periculos lucru este
acela că celuilalt nu i se recunoaşte acelaşi grad de umanitate cu eu-noi. Pe de o parte este evident
că percepţia alterităţii este legată de modul de valorizare a distanţei dintre centru şi margine; în
acelaşi timp, este evident că în cazul lui eu-noi se pune problema existenţei unei conştiinţe rele,
marcată de complexul de superioritate şi de culpabilizarea celorlalţi pentru că sunt ceea ce sunt.
Exemple ale acestei conştiinţe rele sunt destule de-a lungul istoriei omenirii; iată câteva:
raportarea spaniolilor conchistadori faţă de indieni, a naziştilor faţă de evrei, a membrilor
aparatului de represiune din comunism faţă de deţinuţii politici, a albilor faţă de negri sau
galbeni, a inchizitorilor faţă de aşa-zisele vrăjitoare etc. Între eu şi celălalt nu are loc
recunoaşterea, ci diferenţa şi in-diferenţa, adică inegalitatea.
"Prima reacţie spontană faţă de un individ este de a-l imagina ca inferior, din
moment ce este diferit de noi: nici măcar nu este om, sau dacă da, este un barbar inferior"
(Todorov, p. 73). Aşa se raportau, de pildă, conchistadorii faţă de azteci, propunând o definiţie
clară, dar injustă pentru aceştia: "ceilalţi sunt cei pe care-i subordonezi". Acest lucru reprezenta o
încălcare flagrantă a comandamentelor creştine şi a înseşi religiei creştine care se pretindea a fi o
religie egalitaristă. Cazul paradoxal şi invers, pe de altă parte, îl reprezintă, în istoria lumii, înşişi
aztecii care, simţindu-se diferiţi de spanioli, dar nu inferiori acestora, i-au asemănat cu zeii. Un
alt paradox îl reprezintă faptul, despre care informează inclusiv cronicile epocii, că, în loc să se
afle într-un stadiu animalic din punct de vedere lingvistic (aşa cum îi proiectau spaniolii), indienii
se dovedesc a fi retori şi oratori de seamă, uimindu-i pe conchistadori. Chiar dacă limba lor era
barbară (în sensul de non-europeană), măiestria acesteia şi a vorbitorilor ei erau vizibile. Acesta
constituie, însă, un caz paradoxal, pentru că, altfel, limbile minorităţilor etnice au fost considerate
multă vreme şi mai sunt încă nu doar nişte limbi necunoscute, dar în plus urâte şi dizarmonice,
numai pentru că erau altfel decât limbile vorbite de majoritate.
15
Nu poate fi acceptată alteritatea şi ideea de celălalt, dacă i se ignoră identitatea şi
dacă în locul acesteia este impusă o proiecţie de sine. Există trei raportări ale lui eu-noi faţă de
celălalt (ei): 1. în planul axiologic, al valorilor, celălalt poate fi considerat bun sau rău, egal ori
inferior (superior este exclus); 2. în plan praxiologic (pragmatic), eu se identifică cu celălalt sau îl
asimilează, impunându-i propria-i imagine (aici intră şi nuanţele neutralităţii şi indiferenţei) şi 3.
în plan epistemic (cognitiv), eu-noi pot să cunoască sau să ignore identitatea celuilalt (Todorov,
p. 174). De obicei, lucrurile se încadrează în tiparul următor: celălalt e rău şi inferior, îl asimilez
mie, ştergându-i identitatea, sau îi ingor pur şi simplu identitatea, refuzând să-l cunosc. Există
câteva cazuri în care acest tipar este nefuncţionabil: în cazul etnologilor/etnografilor a căror
misiune este tocmai aceea de a cerceta ştiinţific identitatea celorlalţi, a diferiţilor (şi de a
inventaria componentele culturilor necunoscute, fie ele barbare ori de alt fel; şi nu neapărat
pentru a le compara cu componentele culturilor oficiale, consacrate) şi în cazul turismului care
este o formă superficială de cunoaştere a celuilalt, dar care, prin chiar răspândirea lui
demonstrează faptul că astăzi ideea de celălalt nu mai sperie, ci stârneşte curiozitatea şi dorinţa de
cunoaştere, pentru a fi sporit patrimoniul universal al valorilor.
Una dintre emblemele care continuă să funcţioneze în mentalul colectiv, în
privinţa marginalilor şi a celorlalţi (fie ei devianţi sau nu) este aceea a străinului. Exclusul,
marginalul este perceput ca un fel de străin din interior, asemeni nebunului (închis, de obicei, la
ospiciu). Întrucât se consideră că el se abate de la modelul social respectabil, el este înstrăinat de
comunitate şi izolat. Dar, oare, artiştii nu sunt tot un fel de străini interiori ai societăţii? Talentul
şi artisticitatea nu îi fac să fie altfel decât restul societăţii? Cum societatea cultivă modelul
normalităţii, aşa-zişii anormali sunt văzuţi ca nişte străini - această mentalitate este doar parţial
depăşită actualmente, depinde de ţara şi spaţiul geografic unde ne aflăm.
Totuşi, astăzi, termenul consacrat, din motive de political corectness, nu mai este acela de
anormal ori deviant, ci acela de marginalizat. Şomerii, de pildă, nu mai sunt percepuţi ca devianţi
sau anormali, ci ca nişte disponibilizaţi din pricina crizelor economice şi a falimentelor. Cei mai
expuşi dintre şomeri sunt tinerii, dar ei nu mai sunt proiectaţi ca nişte străini, paraziţi ori
outsideri. Marile schimbări de paradigmă în cadrul societăţii postindustriale au dus, în timp, şi la
o schimbare de mentalitate: "marginalul, exclusul, respinsul, deviantul, adică figura alternativă,
nu mai este un clandestin şi un ilegitim al societăţii. Locul său este în interiorul societăţii şi
nimeni nu-l poate expulza sub pretextul neasemănării cu figurile convenţionale ale culturii
oficializate de norme şi legi şi deci nimeni nu-l poate arbitrar condamna" (Bocancea, Neamţu,
1999, p. 133).
16
Astăzi este exagerat să se vorbească despre o fractură a societăţii datorată marginalilor şi
excluşilor (chiar dacă este adevărat că unii dintre ei sunt excluşi ori marginalizaţi de societate,
alţii, însă, se auto-marginalizează şi se auto-exclud din propria lor voinţă). O mare parte dintre
marginali aleg să fie ceea ce sunt, fiindcă îşi percep "străinia" ca pe o formă exotică de existenţă:
considerând societatea a fi excesiv-raţională sau moralizantă, unii se retrag din ea prin evaziuni
de tip toxicoman, alţii (delincvenţii minori) optează pentru o frondă improviată; ei nu preţuiesc
neapărat ideea de criminalitate, dar o opun societăţii ca un fel de manifest generaţionist. Tot aici,
la categoria auto-excluşilor, intră revoltaţii, rebelii care iniţiază revoluţii ori alte tipuri de mişcări
de mase, din motive de refuz socio-politic al societăţii.
Termenul excludere face parte din limbajul cotidian, fiind folosit excesiv.
Excluderea socială are, însă, o mare vizibilitate datorită numărului mare a celor care o suportă:
este vorba de persoane fără locuinţă, şomeri, etnii minoritare, copiii străzii etc. În literatura de
specialitate s-a convenit că noţiunea de excludere socială este potrivită, deoarece descrie nu doar
o situaţie, ci şi un proces de excludere de la drepturi, mijloace de existenţă şi surse de bunăstare la
care ar trebui să aibă acces toţi indivizii. Excluderea este realizată la cinci nivele: 1. de la accesul
de bunuri şi servicii, 2. de pe piaţa muncii, 3. din protecţie, 4. din drepturile omului şi 5. uneori,
funcţionează şi excluderea de pe teritoriu, prin interzicerea accesului geografic la pământ
(Bocancea, Neamţu, 1999, pp. 140-141). Opusul excluderii este, fireşte, includerea, integrarea,
inserţia.


Temă de reflecţie nr. 3 Realizaţi un material de presă (scrisă, audio-vizual,
multimedia) având ca subiect o categorie marginală a societăţii.



Lucrările de evaluare pentru modulul nr. 1 şi modalitatea de evaluare
Calitatea soluţiilor oferite de dvs. la sarcinile de evaluare şi implicit, şansele obţinerii punctajului
maxim, sporesc sensibil dacă înaintea rezolvării lor parcurgeţi:
Bibliografie minimală pentru parcurgerea acestui modul

Curs 1.1
17
Abraham, Dorel – Introducere în sociologia urbană, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1991
David Randall, Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă, Prefaţă de Mihai Coman,
Traducere de Alexandru Brăduţ Ulmanu, Polirom, Iaşi, 2001, p. 13-50.
Anne Raulin, Anthropologie urbaine, Paris, Armand Colin, 2001.
Mihai Coman (coord.), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, volumul I
Polirom, Iaşi, 1997 p. 34-69.
Georgeta I. Mihai, Repere antropologice şi culturale, Editura A.N.I, Bucureşti, 2005.
Curs 1.2
Hebdge, Dick – Subculture. The Meaning of Style, Methuen, Londra, 1980.
Norman Mailer, Religia graffitiurilor (eseu), în Graffiti de New York, 1974.
Curs 1.3
Adrian Neculau, Gilles Ferreol (coordonatori), Minoritari, marginali, excluşi, Iaşi, Editura
Polirom, 1996.
Zlate, Mielu, Zlate Camelia, Cunoaşterea şi activarea grupurilor sociale, Editura Politică,
Bucureşti, 1982












Modulul 2
Copiii străzii
18

Scopul modului: Prezentarea unei categorii defavorizate, copiii străzii, şi a perspectivei media
asupra acestora.
Obiectivele modulului: După parcurgerea acestui modul, ar trebui să puteţi:





Copiii străzii, numiţi aşa pentru că din diferite motive nu au nici un acoperiş unde să se
adăpostească, au fost denumiţi în România, cu termenul comun de "aurolaci", nume care repugnă
pentru că evocă o realitate de mizerie fizică, de consum de droguri ieftine, de antecedente penale,
de analfabetism, de viaţă fară rost, în fine de viaţă la marginea societăţii. Sunt la origine nişte
copii ca mulţi alţii care au ajuns pe stradă în mod principal datorită părinţilor care ori au murit,
ori sunt în închisoare, ori sunt despărţiţi ori pur şi simplu i-au gonit de acasă pentru că viaţa era
mai comodă fără ei. În alte cazuri sunt ei înşişi ce au ales strada pentru că situaţia din familie era
de nesuportat sau pentru că nesimţindu-se înţeleşi şi iubiţi au decis să plece de acasă.
Marginalizarea constantă, modul de a fi trataţi ca o greutate pentru o societate care - de
cele mai multe ori - nu mai are alt criteriu de valoare decât acela al profitului şi al eficienţei, îi
aruncă într-o spirală a disperării, al non-sensului vieţii, al inutilităţii celei mai cumplite. Viaţa lor
se transformă încet - încet într-o formă de supravieţiure pentru că fiind copii au nevoie nu numai
de ceva de mâncare, de îmbrăcăminte şi de un acoperiş ci şi de înţelegere, de afecţiune, de
dăruire.
Termenul de copii ai străzii i-a taxat în Brazilia pe miile de minori rătăcitori (în anii '80)
din Rio de Janeiro; aceşti copii ai străzii erau orfani sau abandonaţi, fără un climat familial, de
stat ori privat, şi care nu mai aveau nici o legătură cu vreun cadru educaţional. Alcătuiau grupuri
de 10-50 de membri, de copii până la 14 ani, aflaţi, de obicei, sub autoritatea unui şef. Ei
supravieţuiau prin mici munci cotidiene (unii ajutau pe lângă restaurante şi magazine sau vindeau
ziare), din mila locuitorilor sau prin diferite infracţiuni (hoţii sau chiar prostituţie). Panicaţi din
cauza acestor copii rătăcitori, consideraţi a fi paraziţi şi suprapopulând metropola braziliană,
poliţia a format, la un moment dat, nişte "escadroane ale morţii" care executau nocturn copiii
străzii. Fiind consideraţi nişte copii ai nimănui (enfants poubelles - copii-din-gunoi), se considera
că pot fi supuşi oricăror restricţii şi abuzuri. Execuţiile au încetat doar atunci când opinia publică
 Încadrarea acestei categorii marginalizate;
 Definirea conceptelor teoretice;
19
(internaţională, în primul rând) s-a sesizat pentru această flagrantă încălcare a drepturilor omului.
Din acest moment, s-a declanşat un adevărat curent de analiză a fenomenului.
Unii cercetători au dorit să facă distincţie între "copiii străzii" şi "copiii în stradă"; primii
sunt cei care au pierdut complet legăturile comunitare şi familiale; ultimii sunt cei care munceau
sau vagabondau, trăind majoritar în stradă, dar având familii şi făcând parte dintre-o comunitate
în care erau, totuşi, integraţi. Alţi cercetători au propus o altă clasificare de tipul: copii ai străzii,
copii vagabonzi şi copii delincvenţi.
Copiii străzii mai sunt numiţi "copii problemă", "minori în pericol", "copii vagabonzi" şi
"copii fugari". Spaţiul unde trăiesc copiii străzii este unul citadin: este vorba de străzi, clădiri
abandonate, gări, metrouri, supermagazine, staţii de parcare etc. Copiii străzii există peste tot în
lume, fenomenul nefiind legat exclusiv de fostele ţări comuniste. UNICEF apreciază că, la
sfârşitul secolului XX, 150 de milioane de minori trăiau în situaţia de copii ai străzii, majoritatea
în America de Sud (Brazilia, Argentina, Bolivia, Peru), India, Filipine, Rusia (Moscova şi Sankt
Petersburg).
Copiii străzii au existat şi în regimul comunist din România, chiar dacă nu în numărul
îngrijorător de după revoluţia din decembrie 1989; dar fenomenul a fost ocultat de către Stat şi
Miliţie. Fenomenul "copiii străzii" a explodat din 1990 încoace în România. Mass-media i-a luat
adesea pretext pentru a specula spectaculozitatea situaţiei acestor copii, manifestând două
tendinţe: aceea de angelizare a lor (proiectându-i ca fiind orfani inocenţi), respectiv de
demonizare a lor (raportându-se ca la nişte mici infractori, perverşi, manipulatori ai carităţii şi
naivităţii cetăţenilor, ei fiind, după cum se sublinia, nişte făpturi care se complac în situaţia lor).
Într-o primă fază de receptare, fenomenul a fost minimalizat din cauza universalităţii lui şi a
răspândirii constatate şi în celelalte ţări din fostul lagăr comunist, fiind considerat un cancer
specific tranziţiei. Organele de ordine, de pildă, nu erau prea implicate în eradicarea fenomenului
copiii străzii, acesta find considerat unul minor faţă de mare infracţionalitate.
Dezimplicarea sau neimplicarea Poliţiei era secondată de inexistenţa unui control social
riguros asupra copiilor străzii: multe din Centrele de ocrotire îi încurajau să fugă, "să evadeze".
Într-o a doua fază, fenomenului a început să i se dea atenţie sporită mai ales din pricina
semnalelor de alarmă venite din străinătate, unde diferite organizaţii monitorizau deja situaţia
copiilor străzii din România.
Treptat, au apărut şi la noi instituţii formatoare ale unor analişti şi cercetători ai
fenomenului. Aceştia au emis diferite clasificări ale acestor copii, după cum urmează.
Clasificarea după timpul petrecut în stradă delimitează: 1. copii permanenţi ai străzii (cei care au
rupt complet legătura cu familia şi societatea), 2. copii ocazionali ai străzii (cei care păstrează o
20
oarecare legătură cu familia, unde chiar revin uneori, putând fi reintegraţi) şi 3. lucrătorii din
stradă (cei care prestează mici munci în stradă sau sunt trimişi să cerşească în stradă, exploataţi
fiind de către părinţi ori cerşetori-lideri de zonă).
Clasificarea după situaţia familială delimitează: 1. aventurierii (viaţa în stradă este
percepută de aceşti copiii ca fiind exotică; în caz, rătăcirea şi vagabondajul sunt episodice), 2. cei
care au devenit copii ai străzii ca protest faţă de familia lor (este vorba de copii neglijaţi sau
provenind din familii destrămate sau numeroase) şi 3. copii supuşi violenţei familiale, bătuţi,
molestaţi sexual etc. (vezi Teclici, 1998). Copiii străzii din România sunt mai puţini decât în alte
părţi ale lumii, o parte dintre ei fiind chiar resocializabili. În schimb, în comparaţie cu alte ţări, la
noi există un număr insuficient de profesionişti în domeniu.
Fenomenul copiii străzii a depins de politica demografică şi socială greşită aplicată în
România de regimul ceauşist, dar, pe de altă parte, a depins şi de haosul familial şi ideea de
libertate înţeleasă abuziv şi anarhic după decembrie 1989. Înainte de decembrie 1989, aceşti copii
(fugari de acasă, abandonaţi de părinţi sau orfani) erau internaţi în Centrele pentru minori, după
ce, în prealabil, erau adunaţi din gări sau din stradă de patrulele de Miliţie. Majoritatea acestor
copii schimbau des Centrele pentru minori, fie pentru că nu rezistau sistemului simili-penitenciar
din aceste Centre, fie pentru că aveau deja o deformaţie anti-socială, drept care "evadau" frecvent.
Actualmente, activitatea Centrelor de primire de minori s-a mai îmbunătăţit, fără să ajungă, însă,
la performanţe educative. În continuare, o parte dintre aceste Centre sunt nesupravegheate, copiii
putând fugi oricând. Altele, dimpotrivă, sunt ultrasupravegheate, semănând cu nişte micro-
puşcării, prin dotarea cu sisteme exagerate de securitate. Există, în România, şi Centre
(majoritatea tutelate de foruri străine) care încearcă să ofere o ambianţă plăcută şi respirabilă
pentru copii.
Cea mai insuficientă în Centrele de primire a minorilor continuă să fie, însă, activitatea
educativă, astfel încât, pe lângă lipsa de afectivitate, o mare parte dintre minorii internaţi aici
suferă şi de regresie intelectuală. La nivel general, în România protecţia copiilor străzii este
aleatorie şi discriminatorie, acordându-se interes mai ales nucleelor concentrate de copii ai străzii
din capitală, datorită vizibilităţii acestora la nivelul ochiului public şi al forumurilor
internaţionale.
În postcomunismul românesc, fenomenul a luat amploare, crescând îngrijorător numărul
copiilor străzii cu vârste mici (de la 5 ani în sus). Cum reforma economică şi tranziţia din
România au dus, într-o primă etapă, la creşterea şomajului şi la scăderea nivelului de trai, în
consecinţă şi fenomenul copiii străzii a luat amploare din această pricină. Din punctul de vedere
al vârstei, termenul de copii ai străzii "nu corespunde etapizării cu care operează biologia
21
vârstelor. Accepţia de copil are mai degrabă un sens general, de descendent imatur social şi
mintal. De aceea, din grupurile de copii ai străzii fac parte atât minori care au vârsta copilăriei,
cât şi prepuberi şi adolescenţi"; "Compoziţia de vârstă a acestor grupuri face posibilă trecerea de
la structura formală a grupurilor spontane la modul de organizare şi la formele de coeziune şi
solidaritate de grup caracteristice bandelor de adolescenţi" (Pitulescu, p. 171). În România, copiii
străzii au primit, uneori, denumiri specifice (argotice) : "aurolaci" (deoarece o parte dintre ei se
droghează cu Aurolac) şi "boschetari" (deoarece locuinţa lor este considerată a fi în boschete,
adică nicăieri, în aer liber). La sfârşitul secolului XX, în România estimările au indicat
aproximativ 7000 de copii ai străzii, dintre care 2500 în Bucureşti (capitala României s-a dovedit
a fi un adevărat "canal colector" al copiilor străzii, mulţi dintre aceştia riscând să devină
delincvenţi). Majoritatea dintre ei au vârste între 15-18 ani (peste 50 %), restul fiind situaţi între
5-14 ani: 5% sunt între 5-10 ani, 35% între 11-14 ani. Majoritatea sunt de sex masculin (67%).
Peste 50% din totalul copiilor străzii din România provind din familii dezorganizate; 20% provin
din diferite Centre de ocrotire pentru minori, fiind fugari. Peste 50% din totalul copiilor străzii
provin din familii numeroase, afectate de scăderea nivelului de trai. Un procent îngrijorător din
copiii străzii (15%) sunt analfabeţi, iar majoritatea au maximum patru clase primare. 70% dintre
ei dorm în gări, canale, clădiri părăsite, scările blocurilor. Peste 50% dintre ei trăiesc în stradă de
mai mulţi ani. Majoritatea prizează Aurolac (unii zilnic), devenind dependenţi de acest tip de
toxină. 80% dintre ei fumează. 75% dintre ei au fost reţinuţi ocazional de Poliţie, pentru
vagabondaj şi cerşit (copiii străzii ajung să considere aceste situaţii ca fiind nişte "meserii"), iar
15%, pentru mici furturi (de alimente, în special). Majoritatea dintre ei au aspect murdar. (Toate
aceste procente sunt preluate din Teclici, 1998.) Ca apartenenţă etnică, mare parte din copiii
străzii provin din familii ţigăneşti din Bucureşti. Starea de sănătate a copiilor străzii este precară
adesea, fiind afectată de subnutriţie, tulburări de comportament, scabie, boli de plămâni şi rinichi,
boli venerice, degerături, epilepsie.
La nivel afectiv, mare parte din copiii străzii au o atitudine negativă faţă de părinţi, doar o
parte dintre ei dorindu-şi reintegrarea într-o posibilă familie. Atitudinea negativă este mai ales
faţă de figura tatălui (descris, atunci când minorii se decid să povestească despre situaţia lor de
acasă, ca fiind violent, alcoolic, agresiv sexual). Majoritatea acestor minori doresc să meargă la
şcoală (proiectată ca o comunitate a copiilor normali), râvnesc să aibă unde dormi, vor să
muncească şi, nu în ultimul rând, să se întoarcă în familie (acolo unde este cazul) sau să îşi
întemeieze o familie. În cea mai mare parte a cazurilor ei sunt personalităţi în derivă, inadaptate
la controlul social, seduşi de libertatea străzii în sens anarhic şi haotic. Din pricina aceasta, adesea
sunt supuşi unor pericole fatale precum consumul de drog, exploatarea sexuală şi, în general,
22
delincvenţa. Din pricină că nu au un sistem axiologic ori moral, devin incomunicabili şi excesiv
introvertiţi. Refuzul autorităţii adulţilor (părinţi sau orice fel de adulţi) îi face, uneori, să
manifeste acţiuni de autoflagelare (se zgârie, se lovesc singuri, chiar se mutilează), ca şi cum s-ar
simţi vinovaţi şi, în consecinţă, iau măsuri punitive pentru această "culpă". Privaţi de dulciuri,
acestea sunt proiectate de către ei, într-o primă fază, ca nişte obiecte de lux, care i-ar face să
semene cu nişte copii normali sau din familii înstărite. Dulciurile trimit, la nivelul mentalului lor,
la ideea de copilărie paradisiacă. Într-o a doua fază, dulciurile (ca obiecte de lux) vor fi înlocuite
cu drog, alcool, tutun, pentru a se demonstra că a fost trecută graniţa maturităţii (Teclici, 1998).
Din punct de vedere psihologic, copiii străzii sunt introvertiţi, uneori chiar autişti,
depresivi, dezinteresaţi de viaţă, plictisiţi. Pe parcursul vieţii lor în stradă învaţă să fie oportunişti
şi teatrali, speculând încrederea adulţilor (stârnindu-le acestora mila sau seducându-i prin diferite
tehnici; existenţa unui întreg "roman" familial lacrimogen constituie una dintre aceste tehnici). Pe
de altă parte, aceşti copii aproape că cerşesc afecţiunea trecătorilor. Instabilitatea lor afectivă este
manifestată şi prin faptul că îşi fac uşor atât prieteni, cât şi duşmani între ceilalţi copii ai străzii,
faptul că îşi respectă şi ascultă liderul de grup este singura lor constantă. Pentru ei, lumea nu mai
conţine valori etice, de aceea nu mai fac efortul să diferenţieze între bine şi rău. Învăţând pe
parcurs legea junglei şi a supravieţuirii, ei ajung să împartă lumea în şmecheri (copiii străzii abili)
şi fraieri (adulţii seduşi, dar şi copii ai străzii care nu rezistă psihologic la viaţa pe care o duc şi
cedează în cele din urmă, devenind un fel de "sclavi" ai celorlalţi). În majoritatea cazurilor, copiii
străzii nu au demnitate şi respect faţă de sine, ajungând să se preteze la orice. Nu au nici percepţii
temporale clare, pentru ei contând doar prezentul. Teatralitatea lor spontană sau, dimpotrivă,
gândită ca tehnică de seducţie, îi face, în schimb, să aibă adesea simţul umorului şi să facă haz de
necaz. (Teclici, 1998) La nivelul condiţiei lor mizere economic, igienic, financiar, ei se complac
într-un fel de carpe diem, manifestând chiar un fel de hedonism al condiţiei lor de făpturi "libere".
Un alt concept esenţial pentru înţelegerea fenomenului copiii străzii este acela de
abandon, concretizat prin decesul părinţilor acestor copii sau prin dezimplicarea acestora de viaţa
copiilor lor; aici intră şi cazul părinţilor aflaţi în închisoare sau a celor care i-au alungat ei înşişi
pe propriii lor copii (datorită nivelului socio-economic modest al familiei sau din alte motive).
Or, "starea de abandon în care se află minorul în pericol este aproape întotdeauna de natură
afectivă şi constituie, pe fondul labilităţii psihice care caracterizează perioada copilăriei,
principala cauză a fugilor de la domiciliul părinţilor sau din instituţiile de ocrotire" (Pitulescu, p.
156). Abandonul declanşează în copil pierderea indentităţii; din pricina aceasta, el ajunge în
starea de confuzie morală (cu efectul periculos al nevrozei de abandon şi al angoasei de abandon,
amândouă făcând obiectul psihiatriei infantile, Dumitrana, p. 6). Cea mai importantă pentru copil,
23
la nivel afectiv, este pierderea figurii mamei care pierdere poate declanşa, în anumite cazuri, chiar
stări de autism ori regresie comportamentală (suptul degetului, legănatul). La această stare de
abandon (care induce anxietate, instabilitate, frustrare) se adaugă pierderea contactului cu
realitatea şi diminuarea sau chiar dispariţia posibilităţii de evaluare critică a propriilor fapte
(Pitulescu, 2000).
Copiii străzii se încadrează, ca structură colectivă, într-un grup de 2-5 persoane, de obicei;
uneori, sunt mai mulţi, iar când se pregătesc pentru somn, grupul poate fi alcătuit din zeci de
indivizi. Toate grupurile sunt conduse de lideri care impun anumit enorme: cei mici trebuie să
cerşească o anumită sumă pe zi sau să fure; se practică şi căutatul în gunoaie, după resturi
menajere; dacă nu sunt capabili să facă aceste lucruri, ei sunt alungaţi din grup. Primele luni în
stradă sunt decisive pentru fugarul care devine definitiv copil al străzii sau va reveni, totuşi, într-
un cadrul instituţionalizat ("adaptabilitatea sau nonadaptabilitatea lui determinând continuarea
sau stoparea acestui mod de viaţă", Pitulescu, p. 199). Relaţiile din grup sunt bazate, de obicei,
pe simpatie, dar şi pe diferite forme de sexualitate în interiorul grupului. Cea mai mare problemă
a grupurilor de copii ai străzii este somnul de peste noapte, ei temându-se de jaf şi manifestând
frică de întuneric. De aceea, majoritatea consumă Aurolac şi alcool: Aurolacul creează halucinaţii
prin care sunt înlăturate senzaţiile de foame, frig, frică; drogarea cu Aurolac are loc, de obicei, în
grup, seara, ca un fel de frăţie de cruce (unii copii îşi chiar fac tăieturi pe mâini, ca şi cum ar avea
parte de un ceremonial de iniţiere). Prin drogarea cu Aurolac, aceşti copii regresează la stadiul
infantil preverbal, când nu trebuiau să aibă grijă singuri de ei. Aurolacul poate fi înţeles şi ca un
fel de însemn al confreriei, ca o băutură miraculoasă a frăţiei lor de cruce.
Analiştii au încercat să dea o explicaţie amplă a fenomenului copiii străzii. Cauza acestui
fenomen a fost stabilită ca fiind datorată mai multor factori. Este vorba de industrializarea masivă
şi de supraaglomerarea marilor oraşe din lume, dar este vorba şi de dezintegrare socială,
inadaptabilitate, dezorganizarea centrului familiei, nu în ultimul rând de un larg fenomen de
dezumanizare şi depersonalizare manifestat în situaţii de tensiune socială şi economică. Cu alte
cuvinte, este vorba de dereglările macrosistemului social şi ale microsistemului familial (Teclici,
1998). În România, o cauză certă a fost politica demografică a lui Nicolae Ceauşescu care, prin
decretul de interzicere a avorturilor, a creat un procent uriaş de copii nedoriţi, născuţi pe fond de
sărăcie şi insecuritate socială; unii dintre aceşti copii au fost abandonaţi şi internaţi în orfelinate şi
Centre pentru minori, privaţi adică de un model familial. Sărăcia mondială a fost un alt factor
cauzator al fenomenului copiii străzii. La fel dezorganizarea familială, întrucât copiii străzii sunt,
de obicei, copii respinşi, cu complexe şi inhibiţii de "avortoni" ori "bastarzi" la nivel de mental,
care au suferit vătămări psihice ori chiar corporale (până la agresivităţi de natură sexuală).
24
Amploarea familiilor având copii din mai multe căsătorii sau relaţii, este, de asemenea, un factor
care creează complexul de respingere al copilului. Centrele de ocrotire pentru minori nu au oferit
deloc (cel puţin în timpul comunismului) un substitut pentru nucleul familiei: în multe centre de
acest tip s-a manifestat un fenomen specific de violenţă a copiilor mai mari asupra celor mai mici,
iar în unele cazuri, a fost manifestată chiar violenţa educatorilor şi pedagogilor asupra copiilor
internaţi. În România, din 1990 încoace, au existat şi cazuri de abuz sexual asupra copiilor străzii:
fie din partea unor străini (care realizau filme sau fotografii pornografice), fie din partea unor
oameni ai legi (poliţişti care, profitând de impunitatea lor, procedau astfel), fie de către alţi copii
ai străzii din interiorul grupurilor (relaţiile dovedindu-se, în acest sens şi la nivel simbolic, a fi
"incestuoase").
Există cinci demersuri de reintegrare socială a copiilor străzii: 1. căutarea familiei de
origine (acolo unde aceasta mai există) şi medierea ca aceasta să-l primească înapoi pe copil, 2.
căutarea unei familii-substitut care să-l găzduiască pe copil (şi nu să-l înfieze neapărat), 3.
încercarea de a-l şcolariza pe copil, 4. demersul de a-i găsi de lucru spre a se putea întreţine
singur, 5. demersul de a-i găsi un adăpost, pentru a nu mai depinde de grupurile copiilor străzii, 6.
demersul de a-i facilita adaptarea la normele sociale. Strategia de acţiune de urgenţă pentru a
stopa fenomenul copiii străzii constă în: 1. îmbunătăţirea funcţionării centrelor de primire a
minorilor, 2. triajul minorilor delincvenţi ori bolnavi psihic şi orientatea lor spre unităţi
specializate, 3. organizarea de centre sociale de tip deschis, la care copiii să vină de bună voie
pentru hrană, locuinţă, îngrijire medicală, 4. organizarea unor centre specializate pentru
resocializarea vagabonzilor cronici şi a toxicomanilor minori (Pitulescu, pp. 203-206).
Astăzi, nu este acceptat încă, la nivel de mental românesc, principiul non-discriminării
care permite tuturor copiilor să se bucure de măsurile de protecţie prevăzute de lege. Din pricina
aceasta, copiii străzii (ca şi categorie defavoriată) sunt proiectaţi ca nişte mutanţi şi devianţi, fiind
adesea demonizaţi sau dispreţuiţi, fără să se facă nuanţările necesare, de pildă, între orfanii siliţi
să trăiască în stradă, copiii cu deficienţe, copiii molestaţi în familie şi, din pricina aceasta, fugari
şi copiii inadaptaţi la sistem.




Temă de reflecţie nr. 1
Realizați un material de presă despre situaţia copiilor străzii din România.

25



2.2 Cadrul instituţionalizat. Casele de copii


Consecinţa imediată a actului de abandonare de către părinţi (din diferite motive: copil
nedorit, copil cu SIDA, mamă necăsătorită, mamă minoră, părinţi divorţaţi, părinţi decedaţi,
părinţi în detenţie, părinţi handicapaţi, părinţi alcoolici, părinţi în şomaj) este intrarea copilului
respectiv în leagănul sau casa de copii sau Centrele de ocrotire a minorilor. Supraaglomerarea din
aceste instituţii a făcut adesea, însă, ca cei internaţi acolo să nu poată fi instituţionalizaţi adecvat,
refugiile respective dovedindu-se a fi un fel de pepiniere de infractori în faşă, care au fost marcaţi
ei înşişi sau cărora li s-a inculcat conştient sau inconştient un complex de rebuturi şi avortoni.
O parte importantă din copiii străzii din România provin din astfel de leagăne şi case de
copii, iar provenienţa lor din astfel de instituţii este vizibilă şi prin diferite carenţe pe care ei le
manifestă: abilitate verbală scăzută, nedezvoltarea vorbirii, insuficienţă în dezvoltarea
vocabularului, utilizarea unor structuri gramaticale greşite, capacitate redusă de înţelegere a
mesajelor verbale, insuficientă asimilare a deprinderilor de scris-citit (Dumitrana, p. 23).
Întârzierea lor în dezvoltare este datorată şi lipsei de hrană adecvată, apoi lipsei de afecţiune. Este
de remarcat faptul că o serie dintre aceşti copii concretizează cazuri de nanism. Majoritatea au, de
asemenea, comportament depresiv, întrucât au abandonat speranţa că ar putea câştiga afecţiunea
cuiva. Manifestă, apoi, inaccesibilitate, indiferenţă, prefăcătorie şi, în general, au făcut din eşec o
stare cronică. Nu mai au respect faţă de ei înşişi şi nici criterii de valorizare. Cei care, totuşi, au o
oarecare poftă de viaţa, şi-au găsit diferite "obiecte ale iubirii" fie în liderii de grup, fie în diferite
accesorii ori chiar în diferite forme de drogare. Analiştii care au monitorizat casele de copii au
clasificat trei tipuri de indivizi: 1. cei care manifestă sindromul comportamentului agresiv: acesta
constă în sfidare şi cruzime şi se manifestă la copiii singuratici care au fost respinşi de părinţi; 2.
cei care manifestă sindromul comportamentului delincvent: acesta constă în practicarea
furtişagurilor şi a vagabondajului: el apare la copiii care au relaţii cu familia lor, dar care sunt
neglijaţi de părinţi - drept care copiii respectivi se asociază în bande; 3. cei care manifestă
sindromul comportamentului nevrotic: este vorba, în acest caz, de copii handicapaţi, bolnavi ori
molestaţi în familie (Dumitrana, p. 35).
Din păcate, multe din instituţiile pentru copii din România sunt deficitare, nereuşind să
rezolve problemele ridicate de cazul copiilor abandonaţi. Neajunsul central este acela că, în
26
general, în aceste instituţii lipseşte sau nu poate fi substituită figura maternă. Apoi, durata
îngrijirii pentru fiecare copil este insuficientă: îngrijirea nu este personalizată, iar copiii sunt
trataţi ca nişte obiecte. Viaţa în aceste instituţii este adesea monotonă şi autoritară, disciplina
punitivă fiind, adesea, îngrijorătoare. Casele de copii continuă să fie marcate de rigiditate,
prejudecăţi şi chiar de lipsa dorinţei de schimbare (chiar dacă în zece ani de la revoluţia din
decembrie 1989, activitatea din aceste instituţii s-a îmbunătăţit, totuşi). Aceste instituţii sunt
specializate mai mult pe instrucţie şi mai puţin pe educaţie, relaţia cu copiii este prea
birocratizată; acestora li se creează starea de "nimeni" şi "nimic" (ca în închisori). Casele de copii
trebuie să devină în primul rând un spaţiu afectiv şi de ocrotire, iar nu să semene cu nişte cuşti şi
spaţii de dresaj. Pentru ca acţiunea de recuperare a copiilor abandonaţi să aibă sorţi de izbândă, ar
fi necesare îndeplinirea unor condiţii precum: instituţiile respective să ofere substituţi parentali în
persoana unor îngrijitori profesionişti; personalul de îngrijire să nu fie schimbat des, ca să le
creeze copiilor senzaţia de normalitate şi securitate; copiii să fie puşi în contact cu ceilalţi, şi nu
izolaţi; copiii să fie stimulaţi în jocuri interactive; să li se stimuleze autoaprecierea şi
autorespectul; instituţiile de ocrotire să nu aibă în grijă mai mult de 100 de copii; copiii să fie
împărţiţi în grupe tip "familie", care să cuprindă indivizi de vârste diferite şi de ambele sexe,
găsindu-se mai apoi un "tată" ori o "mamă" substitut pentru grup; asistenţii ori îngrijitorii sociali
să fie competenţi, empatici, să aibă răbdare, stabilitate emoţională, calm, fermitate, dar şi
flexibilitate; nu în ultimul rând, personalul de educaţie să aibă noţiuni de terapie (Dumitrana, p.
54, 62).


Temă de reflecţie nr. 2
Redactaţi un studiu despre instituţiile care se ocupă de protecţia copilului, din
oraşul în care locuiţi.






27


2.3 Violenţa asupra copiilor

În termenul de violenţă sexuală intră: violul, incestul, favorizarea coruperii unui minor,
exploatarea imaginii unui minor în scopuri pornografice şi exhibiţia sexuală în faţa minorilor.
Violenţele sexuale asupra minorilor constituie astăzi o realitate îngrijorătoare, fie că ele au loc în
familie sau în afara ei. Copiii străzii sunt dintre cei expuşi unor astfel de violenţe sexuale fie în
mod activ, fie în mod pasiv. Uneori, ei înşişi acceptă violenţele respective, spre a obţine hrană şi
bani. Existenţa, în anumite ţări, a unor reviste specializate pentru pedofili sau chiar ghiduri
turistice ale pedofililor denotă amploarea fenomenului. În România nu există astfel de reviste
pentru pedofili. Cercetătorii fenomenului violenţelor sexuale asupra copiilor au indicat Thailanda
drept paradis al pedofililor, cu aproape un milion de copii aflaţi în case de toleranţă, într-o
practică denumită viol oficial (Lopez, p. 16). În toată lumea, există 3 milioane de minori
prostituaţi (şi de presupus agresaţi sexual în diferite perioade ale vieţii lor), majoritatea fiind
infectaţi şi cu SIDA. Cei mai afectaţi sunt copiii care se prostituează în Asia.
Există patru tipuri de agresiuni sexuale asupra minorilor, după cum urmează: 1. prostituţia
este cea mai răspândită; 2. pornografia, 3. mutilări sexuale rituale precum circumciderea
clitoridiană şi sudarea vaginului (acestea au loc în diferite ţări din Africa şi Asia), 3. abuzuri
sexuale practicate de diferite secte care încurajează legăturile sexuale între copii şi bătrâni sau
între membrii aceleiaşi familii. Copilul abuzat sexual manifestă, de obicei, următoarele
caracteristici: tulburări de personalitate (depersonalizare, înstrăinare de lume, personalitate
multiplă), amnezie, autoculpabilizare, vulnerabilitate, identificarea cu agresorul, fuga de la
domiciliu. Pentru a contracara profilactic amploarea fenomenului, analiştii au încercat să facă un
profil al agresorului sexual asupra copiilor. Aceştia pot aparţine tuturor claselor sociale şi, în
general, sunt oameni obişnuiţi şi nu monştri. De multe ori, violenţele lor sexuale asupra copiilor
sunt stimulate prin alcool şi stupefiante. În cazul incestului, agresorii sexuali sunt de obicei taţii
vitregi frustraţi de viaţa lor conjugală. Pot fi, însă, şi taţii naturali. Incestul mamă-fiu se manifestă
extrem de rar. Unii dintre agresorii sexuali au fost expuşi ei înşişi, cândva, abuzurilor sexuale,
prin urmare agresivitatea lor este una care repetă agresiunea la care ei înşişi au fost supuşi,
identificându-se cu violatorul lor. Mama este, de obicei, complice pasiv al incestului, prin
toleranţa ei faţă de tată sau prin negarea şi refuzul de a accepta incestul, în ciuda dovezilor
concrete. Un caz aparte îl constituie pedofilul (perversul); explicaţia psihologică a acestui tip de
individ este mai complicată întrucât pedofilul refuză lumea adulţilor, se înstrăinează de aceasta,
28
alegând intenţionat lumea copiilor. De obicei, pedofilii au slujbe care îi apropie de lumea
copiilor: sunt învăţători, profesori, preoţi, îngrijitori etc. Uneori, ei îşi ucid victimele, atunci când
tăcerea acestora asupra faptelor de pedofilie nu este sigură. Comportament psihopatologic
manifestă şi violatorii în serie, dar aceştia îşi concretizează agresiunea mai mult asupra dulţilor
decât asupra copiilor. În România, sunt practicate, parţial, prostituţia şi pornografia copiilor, cei
mai expuşi fiind, aşa cum am menţionat deja, copiii străzii.


Bibliografie minimală pentru acest modul:

Curs 1.1
Magdalena Dumitrana, Copilul instituţionalizat, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1998.
Maria Molnar, Sărăcia şi protecţia socială, Bucureşti, Editura Fundaţiei "România de Mâine",
1999
Louis Moreau de Bellaing, Jacques Guillon, Les sans domicile fixe. Un phenomene d'errance,
Paris, Editons L'Harmattan, 1995
Gaillard, Philippe, Tehniquedejournalisme,1989, Paris.

Curs 1.2
Mircea Bulgaru, Dreptul de a mânca. Disparităţi mondiale şi realităţi româneşti, Bucureşti,
Editura Economică, 1996
Magdalena Dumitrana, Copilul instituţionalizat, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1998
Mihai Coman (coord.), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, volumul II
Polirom, Iaşi, 1997.

Curs 1.3
Kari Killen, Copilul maltratat, Timişoara, Editura Eurobit, 1998
Gerard Lopez, Violenţele sexuale asupra copiilor, traducere de Silvia Sucia, Cluj, Editura Dacia,
2001
Boucher. Jean-Dominique, Le reportage ecrit, 1995, Paris.

29



Modulul 3
Toxicomania în zilele noastre

Scopul modului: Realizarea unei dezbateri despre toxicomanie. Studiu de caz weed shop.

Obiective modulului: După parcurgerea acestui capitol, ar trebui să puteţi:







În vechime, drogurile obţinute din plante erau utilizate în interiorul comunităţilor
(triburilor), cu scopul de a uni grupul şi de a comunica cu forţe spirituale protectoare ale
comunităţii. Plantele psihotrope erau în mod special folosite de şamani (cuvântul şaman provine
din limba tungusă şi are sensul de "om frenetic") pentru a intra într-o altă dimensiune paralelă
realităţii, urmărindu-se comunicarea cu zeii sau cu cei morţi. Ca plante erau folosite măselariţa,
mătrăguna, laurul, mandragora, cucuta, veninul şerpilor, ciuperci halucinogene sau muguri dintr-
un cactus special. Populaţia carpato-dunăreană de odinioară folosea în practica "farmecelor"
diferite plante halucinogene: este cunoscut, de pildă, un ritual magic al fumigaţiei cu sămânţă de
cânepă. În Evul Mediu românesc, câteva figuri cunoscute de domnitori au folosit sau au pierit
datorită drogurilor. Este cunoscut cazul lui Ilieş, nepotul lui Ştefan cel Mare, care consuma opiu
şi haşiş; diferiţi domni din alte perioade au fost parţial dependenţi de droguri. Drogurile-otravă au
fost folosite şi în câteva asasinate politice care au avut loc în Ţările Române: este cazul
domnitorului Şerban Cantacuzino (secolul al XVII-lea), care ar fi fost otrăvit astfel. În secolul al
XIX-lea, tinerii studioşi plecaţi la Paris au degustat droguri în stil decadent, după modelul lui
Baudelaire. Dintre scriitori, este cunoscut cazul lui Alexandru Odobescu, mare consumator de
morfină (Bercheşan, Pletea, pp. 106-112).
În secolul XX, consumul de droguri este reiniţiat aproape oficial în anii '60, fiind practicat
de hippies din San Francisco. Hipioţii au şi un "guru", acesta fiind psihologul Timothy Leary,
Stabili cadrul legal şi amploarea subiectului;
Să idetifice etapele documentării în ceea ce priveşte acest gen de material.
30
promotor al mişcării psihedelice (psihedelic - care provoacă expansiunea conştiinţei, dar şi
dereglarea simţurilor). De la San Francisco, tentaţia psihedelică prin intermediul drogurilor se
răspândeşte în întreaga Americă şi mai apoi în Europa. Toxicomania s-a dezvoltat mai întâi în
Statele Unite, prin mişcarea hippy (hipster - iniţiator, în argou american) care critica "the
American way of life". Această mişcare a fost potenţată şi de războiul din Vietnam (1964-1975),
întrucât afirma alienarea societăţii şi promovarea filozofiei nonviolenţei şi a întoarcerii la natură
(de departe, mitul funcţionabil era acela al regăsirii paradisului pierdut). Şedinţele de ingerare de
halucinogene erau pentru generaţia flower-power un ritual extatic. În această perioadă apar
vedete rock precum Janis Joplin, Jimi Henrix şi Jim Morisson care vorbesc despre extazul
toxicoman şi care, de altfel, şi mor din pricina consumului de droguri. Consumul de droguri a luat
amploare de-a lungul anilor '60 şi a depins şi de o mutaţie culturală specifică secolului XX:
întrucât dezorientarea culturală era mai pronunţată la tineri (care suferiseră o formă de
depersonalizare şi de pierdere a identităţii, datorată tensiunilor sociale), cultura drogurilor a ajuns
să reprezinte pentru aceştia o cultură alternativă, contra comunităţii în care tinerii nu se simţeau
integraţi, ci respinşi.
Treptat, însă, sensul pacifist al mişcării hippy se risipeşte, căpătând alte accente. Aşa au
apărut junkies (junky - rebut, în argou american): aceştia sunt nişte indivizi alienaţi care nu mai
vor să regăsească paradisul, ci să se izoleze complet de lume, întrucât sunt dominaţi de disperare.
Din pricina creşterii consumului de stupefiante, în anii '70 încep să apară primele sancţiuni
împotriva traficului şi consumului de droguri. Anii '80 şi '90 din secolul XX acutizează
dezechilibrarea valorilor tradiţionale şi pulverizarea raporturilor sociale. Mass-media încurajează
încă ideea de evadare (fuga din faţa realităţii dure) şi vorbeşte despre filozofia frustrării. Treptat,
în marile oraşe începe să se impună meseria de dealer şi marile reţele de traficanţi. În societatea
contemporană, drogurile izolează individul de comunitate, excluzîndu-l din aceasta şi schimbând
total raportul pe care şamanul şi comunitatea lui îl stabileau odinioară. Tinerii care se droghează
astăzi au ajuns chiar la un fel de indiferenţă în faţa morţii (numită "moartea albă"), considerându-
se perdanţi, excluşi, rataţi, ai nimănui (făcând parte, adică dintr-un Neverland sau no man's land).
Mulţi dintre ei ajung în mod fatalist să considere că drogul este "destinul" lor.
Analiştii vorbesc despre trei ipoteze de explicare a subculturii sau culturii drogurilor: 1.
dintr-o primă perspectivă, subcultura drogurilor este considerată a fi un loc comun, făcând parte
din civilizaţia noastră "chimică" (aceasta este ipoteza cea mai periculoasă de explicare); 2. într-o
a doua perspectivă, toxicomania este văzută ca fiind simptomul unei contraculturi: prin drog,
tinerii îşi exprimă protestul contra culturii oficiale, robotizate, drogul devenind, deci, o formă de
evadare din societate (această interpretare îşi are bazele ei reale în ceea ce priveşte ideea de
31
protest, dar nu mai mult de atât); 3. în a treia perspectivă, drogul este văzut ca fiind motorul unei
noi culturi, referindu-se la iniţierea într-o altă dimensiune, într-o pararealitate (această
interpretare este valabilă exclusiv pentru mişcarea flower-power).
Drogurile sunt produse farmaceutice, chimice sau din plante, menite să uşureze suferinţa
bolnavilor. Ele dau o senzaţie intensă de plăcere, dar de scurtă durată. De obicei, ele creează
dependenţă. D.p.d.v. antropologic reprezintă soluţia de evadare a unor indivizi care şi-au pierdut
identitatea (personală sau ca grup) şi s-au simţit respinşi, sub diferite forme, de componentele
societăţii. Cele mai cunoscute stupefiante sunt: opiul (obţinut din capsulele de seminţe de mac
necoapte), heroina (alcaloid al opiului, ea se obţine prin sinteză din morfină, fiind o pulbere albă,
fină, foarte toxicogenă, cu acţiune directă asupra sistemului nervos central), cannabis-ul (cânepa
indiană, plantă de 1-3 m, cu frunze lungi, cunoscută şi sub denumriea de marijuana; produsul e
obţinut prin uscare, din frunze, flori şi fructe; răşina de cannabis se numeşte haşiş şi este drogul
cel mai popular în lume), cocaina (obţinută din frunzele arborelui de coca, este o pudră cristalină
de culoare albă, poreclită "zăpada"), amfetaminele, barbituricele, LSD (derivat al acidului
lisergic) şi drogurile halucinogene, folosite odinioară şi de şamanii indieni (cactusul peyote şi
planta muştarului, dar şi diferite ciuperci).
Până în 1990, România, datorită stadiului totalitar în care se afla, a fost izolată de
fenomenul consumului de droguri. După 1990, însă, România a devenit spaţiu de tranzit pentru
comerţul de droguri pentru 3 filiere: filiera chineză (pe traseul China-Rusia-Ucraina-Republica
Moldova), africană (pe traseul Egipt-Iran-Irak-Turcia-Bulgaria) şi sud-americană (drogurile
ajungând în România pe cale maritimă ori aeriană). Din ţară de tranzit pentru traficul de droguri
(întrucât traficanţii erau arabi sau asiatici, de obicei turci, iranieni, sirieni, libanezi, dar şi
europeni occidentali), România a ajuns treptat piaţă de desfacere, din 1994 implicându-se masiv
în trafic cetăţenii români. Anual, în lume, cifra de afaceri a traficului de droguri se ridică la 600
miliarde de dolari. Potrivit estimărilor oficiale, peste 100 de milioane de oameni sunt astăzi
victime ale abuzului de stupefiante, 14% din aceşti consumatori fiind infectaţi cu HIV. În
România, în 1995, au fost confiscate 10,5 tone de droguri. Ministerul Sănătăţii a declarat la
sfârşitul secolului XX că numai în Bucureşti există aproximativ 100.000 consumatori de droguri
şi substanţe halucinogene; cifra uriaşă a consumatorilor este datorată şi faptului că anumite
stupefiante sunt vândute la preţ relativ accesibil. Traficanţii de droguri au pătruns inclusiv în
spaţiile academice (licee, campusuri universitare), cel mai consumat drog din România fiind
heroina; 79% din consumatorii de droguri sunt adolescenţi şi tineri. Prevederile Codului penal din
România indică sancţiuni aspre pentru traficul organizat cu stupefiante, de la închisoare între 15-
25 de ani până la închisoarea pe viaţă; pentru traficul simplu (individual) de stupefiante, pedeapsa
32
este între 3-15 ani închisoare (pentru toate datele statistice, vezi Bercheşan, Pletea). În România,
există un singur centru naţional de dezintoxicare, în Bucureşti (Centrul Pilot de Toxicomanii),
deschis în 1996, dar programul de dezintoxicare practicat aici este de scurtă durată, iar
dezintoxicaţii mai apoi externaţi riscă de obicei să fie reinternaţi, întrucât nu există un lanţ
terapeutic adecvat pentru a-i ajuta. De asemenea, după model occidental şi la noi a fost iniţiat un
program (sub controlul Asociaţiei Naţionale de Intervenţie în Toxicomanii) care finanţează un
telefon continuu, la care răspund apelurilor specialişti aflaţi la dispoziţia consumatorilor de
droguri, părinţilor acestora etc.
În ce priveşte adolescenţii şi toxicomania, câţiva cercetători români (Ana Stoica-
Constantin şi Ticu Constantin, "Consumul de droguri la adolescenţi", în Ferreol, 2000, pp. 43-70)
au analizat situaţia consumului de droguri pe un eşantion de 1473 adolescenţi din România şi
Republica Moldova: 93% dintre ei au declarat că nu au consumat droguri, 4,5% au declarat că au
încercat, iar 1,2% că sunt dependenţi. Cauzele interne ale consumului de droguri (indicate atât de
cercetători, cât şi de o parte din intervievaţi) au fost: curiozitatea (cel mai adesea), dorinţa de
senzaţii tari, singurătatea, probleme personale, plictiseala, teribilismul şi imaturitatea. Cauzele
externe ale consumului de droguri au fost: anturajul dubios, climatul familial defavorabil, nivelul
educaţional scăzut, lipsa informaţiilor reale despre stupefiante, imitarea unor secvenţe din filme.
Cam totdeauna au existat nişte împrejurări favorabile consumului de droguri: tovărăşia
toxicomanilor înveteraţi, petrecerile nocturne (acid sau rave parties), frecventarea unor grupuri cu
structură de "bandă". Pentru cei care au reuşit să evite consumul de droguri sau, după ce au
încercat o dată, au abandonat ideea de a mai consuma, au existat factori inhibitori interni şi
externi. Dintre cei interni: voinţa, teama de dependenţă, conştientizarea pericolului presupus de
consumul stupefiantelor, credinţa, maturitatea. Dintre factorii externi: gradul de cultură şi
educaţie, familia şi ambianţa. Măsurile pe care le recomandă adolescenţii intervievaţi, pentru a fi
stopat sau prevenit consumul de droguri, sunt următoarele: existenţa unor psihologi avizaţi în
şcoli, pedepsirea aspră a traficanţilor şi a consumatorilor, informarea adecvată prin mass-media
asupra efectelor drogurilor, control vamal avizat şi dur, înfiinţarea unor centre gratuite de
dezintoxicare şi reabilitare.



Temă de reflecţie nr. 1
Realizaţi un reportaj social legat de această temă. Se va nota originalitatea
abordării.
33



Lucrarea de evaluare nr. 3 şi modalitatea de evaluare


Bibliografie minimală pentru parcurgerea acestui modul:
Curs 1.1
Stelian Ţurlea, Bomba drogurilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991
Gilles Ferreol (coordonator), Adolescenţii şi toxicomania, traducere de Adina Cobuz, Iaşi,
Editura Polirom, 2000.
Vasile Bercheşan, Constantin Pletea, Drogurile şi traficanţii de droguri, Editura Paralela 45,
1998.

















34
Modulul 4
Violenţa domestică
Scopul modului: Familiarizarea studentului cu acest tip de subiecte legate de viaţa socială.
Obiectivele modulului: După parcurgerea acestui modul, ar trebui să puteţi:



Violenţa intrafamilială sau domestică pune în cauză raportul sau dialectica între dictatura
celor "puternici" şi suportabilitatea celor "slabi" (în special femei, copii şi vârstnici). Întrucât a
fost considerată, multă vreme, o agresiune conjugală (privată) care ţinea de intimitatea unei
familii, violenţa domestică nu a fost luată în vizor decât de puţin timp. Victimele înseşi
manifestau ruşinea de a-şi nara autorităţilor viaţa chinuită, rămânând oricând la îndemâna
agresorului (tată-soţ, de obicei) "stăpân" care dispunea şi aplica violenţa. Violenţa domestică nu
este specifică neapărat familiilor cu un grad mic de civilizaţie şi cultură, ci se manifestă şi în
familiile cu grad mediu sau înalt de cultură. Ea depinde, uneori, de consumul de alcool sau
droguri, dar şi mai des depinde de factorul sărăciei sau de tranziţia dificilă a unei societăţi.
Psihologic, violenţa domestică faţă de femei, copii şi vârstnici ţine de un sindrom
paternalist ori chiar machist (dar nu întotdeauna este valabil acest tipar) în care tatăl-soţ este
proiectat a fi "stăpânul" care are drepturi de violentator punitiv asupra celorlalţi. Această
mentalitate este hipertrofiată în ţările primitive, în spaţiul african sau asiatic, unde femeia, prin
tradiţie, are statut de sclavă, ea fiind supusă, de pildă, clitoridectomiei sau bandajării picioarelor
pentru obţinerea unei măsuri feminine canonice a labei piciorului.
De fapt, violenţa domestică este un "exerciţiu de putere" (Doina Gâdei, în Dilema): violul
marital, de exemplu, astfel trebuie înţeles. Prin acest exerciţiu sau joc punitiv de putere,
"stăpânul" controlează comportamentul şi libertatea de acţiune a "sclavului". Supravegherea
aceasta este întotdeauna abuzivă. Adesea, fiindcă îi este ruşine de ceea ce i se întâmplă şi nu are
puterea de a depune plângere publică, victimele apelează la suicid. În ce priveşte femeile abuzate
în familie, statisticile internaţionale arată că "este mult mai probabil ca o femeie să fie lovită,
violată sau chiar omorâtă de propriul partener decât de oricare altă persoană" (Stela Serghiuţă, în
Dilema). Cazul copiilor abuzaţi în violenţa intrafamilială este şi mai grav decât acela al femeilor
mature agresate ori al vârstnicilor. Întrucât, mai târziu, băieţii agresaţi odinioară riscă să devină ei
înşişi agresori în familiile pe care le vor întemeia; iar fetele agresate odinioară au tendinţa de a-şi
 Stabili subiecte de reportaj social;
 Identifice conceptele teoretice care stau la baza acestui fenomen.
35
găsi parteneri violenţi de viaţă, la maturitate, care imită spectrul foştilor agresori (taţi, fraţi etc.)
de odinioară.
"Victima violenţei în familie este o victimă la îndemână. Consecinţele acestui tip de abuz
o determină să fie în imposibilitatea de a frânge cercul violenţei domestice. Acest lucru se
întâmplă, întâi de toate, pentru că victima unei astfel de violenţe are o foarte scăzută stimă de sine
şi nu mai poate crede că există şi o altfel de soluţie de viaţă pentru ea" (Roxana Teşiu, în Dilema).
În cazul multor victime femei ale violenţei intrafamiliale se constată o habitudine la suferinţă:
acestea se simt supuse definitiv cutumelor, încât nu mai au puterea să se desprindă de viaţa
chinuită pe care o duc. Acest lucru se petrece şi pentru că cei care reprezintă legea, în afara
căminului conjugal, sunt, în majoritatea cazurilor, tot bărbaţi (poliţişti, medici legişti, lucrători în
justiţie). De aceea, deşi ştiu că violenţa domestică nu va fi stopată, multe femei agresate revin
resemnate în căminul conjugal. Analiştii fenomenului (psihosociologii, în special) folosesc, în
acest sens termenul de "dezirabilitate socială" pentru conţinutul stimei sau recunoaşterii de sine,
pe care victima violenţei domestice şi-o pierde. Trebuie precizat, însă, că, deşi procentul este
infinit mai mic, şi femeile agresează intrafamilial sexul opus (soţi, concubini, fii, taţi, bunici).
Există câteva caracteristici evidente ale violenţei domestice. Mai întâi că prin intermediul
violenţei intrafamiliale agresorul are acces permanent la victimă. Apoi, violenţa domestică are, de
obicei, caracter ciclic, conţinând episoade din ce în ce mai severe. Femeia este principala victimă
a violenţei domestice, dar asediaţi şi, în cele din urmă agresaţi, sunt şi copiii. Datorită violenţei
domestice, agresorul şi victima au parte de modificări în structura personalităţii: victima îşi pierde
respectul de sine, iar agresorul riscă să devină violentator cronic; copiii vor suferi de stress
posttraumatic cel mai adesea. Victima (femeia, de obicei) este marcată adeseori de sindromul
Stockholm, adică devine dependentă emoţional de agresor. Întrucât violenţa domestică este
privată, victimele nu au acces la surse de sprijin decât rar (vecini sau rude); de obicei, însă,
străinii de căminul conjugal nu intervin în a apăra victima, ci preferă neutralitatea. Dacă victimele
au, totuşi, puterea şi curajul să solicite ajutor oficial (la secţiile medicale de urgenţă sau poliţie),
iniţial ele sunt privite cu reticenţă, din pricina unui tabu care funcţionează în societate, acela al
neamestecului în chestiuni ce se consideră că ţin de spaţiul privat (Muntean).
În România a fost adoptată doar în 2003 Legea violenţei domestice, tocmai datorită
numărului mare de agresiuni intrafamiliale (legal constituite sau în concubinaj). Un rol important
îl are Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei, din cadrul Ministerului Sănătăţii, care încearcă
să protejeze victimele în mod concret (acestea sunt cazate în adăposturi umanitare sau, în anumite
cazuri urgente, în secţiile de poliţie), dar şi să-i asiste pe agresori prin diferite tratamente, inclusiv
cel psihiatric. De specificat că puţini dintre agresori sunt catalogaţi a fi bolnavi psihic. De fapt
36
scopul Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei este de a resocializa agresorii şi de a-i
recupera comportamnetal, prin diferite forme de terapeutică. Statisticile Institutului pentru
Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii din România indică, la sfârşitul secolului XX şi trecerea în
secolul XXI, o violenţă domestică sporită faţă de copii şi bătrâni: este vorba despre copii sub 14
ani şi vârstnici trecuţi de 60 de ani (Graţiela Văduva, în Dilema). La nivel mondial, estimările
indică faptul că cel puţin o femeie din trei este abuzată (maltratată, violată etc.). În ce priveşte
cazul românesc, se pare că două treimi din românce sunt agresate, violenţa domestică a bărbaţilor
asupra femeilor fiind mai pregnantă la vârsta între 25 şi 45 de ani. Legea violenţei domestice a
fost adoptată de Parlamentul României tocmai fiindcă violenţa intrafamilială s-a multiplicat şi
nuanţat: nu este vorba doar de violenţă fizică şi sexuală, ci şi de violenţă psihică şi chiar
economică, de pildă exploatarea financiară a unor vârstnici (interviu cu Mona Muscă, deputat în
Parlament, în Dilema).



Temă de reflecţie nr. 1
Realizați un reportaj social despre asociaţiile care luptă pentru drepturile femeii.





1.2. Alteritate şi fenomenul prostituţiei

Prostituţia se referă la contactul corporal intim desfăşurat cu scopul unui câştig material.
În acest sens, prostituţia este condamnată ca fiind o modalitate de parvenire socială şi financiară.
Ea nu este un dat recent, existând din cele mai vechi timpuri: cultura sexuală se dezvoltase amplu
şi nuanţat în societăţile antice, de aici inclusiv existenţa unor rituri erotice religioase. În general,
prostituţia vizează mai ales comerţul cu fete tinere, minore, chiar dacă există, cu ramificaţii
definitorii, şi un comerţ cu femei mature ori cu bărbaţi (fie aceştia minori ori maturi). Odinioară,
prostituatele erau racolate fie dintre sclave ori prizoniere de război, fie, mai târziu, dintre
minorele provenite de la orfelinate. Astăzi, tinerele fete sunt momite de proxeneţi cu promisiunea
că vor deveni dansatoare (sau chiar manechine). Există prostituate manageriate de proxeneţi, dar
în aceeaşi măsură există şi prostituate fără proxeneţi, independente. Casele de toleranţă sau
37
bordelurile erau, odinioară, aşezate în locuri izolate (cartiere rău famate), dar vizibile, totuşi; după
ce prostituţia a început să fie incriminată, în epoca modernă, bordelurile au fost camuflate, o
perioadă, în spatele unor instituţii publice (băi publice, saloane de masaj, cafenele, etc.). Nefiind
supravegheate de organele de moravuri, răspândirea bolilor venerice era decisivă, făcând,
odinioară, ca multe prostituate să moară la puţini ani de la începutul practicării sexului comercial.
Astăzi, în societăţile moderne care acceptă, chiar dacă nu întru totul legal, prostituţia,
practicantele sunt supuse unor controale medicale destul de riguroase (pentru a împiedica
explozia bolilor venerice, dar şi îmbolnăvirea cu SIDA), fiind recomandată practicarea sexului
protejat prin intermediul prezervativelor.
Există patru modalităţi de expunere a prostituatelor: prin intermediul unor case de
toleranţă mai mici sau mai mari camuflate în oraş, prin intermediul cluburilor care angajează call-
girls, prin intermediul unei locuinţe private devenită bordel individual (este vorba despre condiţia
prostituatei de lux) şi la periferiile oraşelor unde activează aşa-zisele prostituate de drumuri.
Preţul se stabileşte în funcţie de cerinţa clienţilor (existând preţuri speciale pentru perversiuni şi
acte de sado-masochism); în general, însă, prostituatele intervievate (în acnhete) declară că
majoritatea clienţilor lor le pretind să facă ceea ce nu fac acasă cu partenerele lor oficiale. Astăzi,
prostituatele nu mai sunt neapărat provenite de la orfelinate, ci au un background diferit: există
inclusiv studente care se întreţin prin prostituţie; există fetele violate de taţi (vitregi sau naturali)
sau de fraţi (mai mari) care, traumatizate, iau calea prostituţiei dintr-un fel de inerţie; există
prostituate provenite dintre femeile aflate în şomaj; există prostituatele care au luat această cale
pentru a face rost de bani pentru stupefiante, fiind dependente de drog; există mame solitare care
practică prostituţia pentru a-şi întreţine copiii; există inclusiv femei căsătorite care practică
prostituţia ca pe orice altă slujbă; nu în ultimul rând, fete devenite prostituate, după ce au fost
seduse de iubiţii lor şi abandonate în marile oraşe. În cazurile de război din secolul XX, ca şi
odinioară, comandamentele ofiţereşti racolau adesea prostituate dintre prizonierele de război sau
femeile popoarelor cucerite, pentru a le pune la dispoziţia soldaţilor: este cazul chinezoaicelor
asigurate pentru soldaţii japonezi ori ale evreicelor asigurate pentru soldaţii germani, în spatele
frontului în timpul celui de-al doilea război mondial. La sfârşitul secolului XX, în timpul
războiului din Bosnia-Herţegovina, de partea sârbească au funcţionat lagărele de viol, unde
musulmancele erau violate repetat şi colectiv şi proiectate intenţionat ca prostituate la îndemâna
soldaţilor; la o scară mai mică, acest lucru l-au practicat şi soldaţii ruşi în Cecenia.
Opinia publică a fost sensibilizată în privinţa flagelului prostituţiei cu un secol în urmă.
Iată un scurt istoric al măsurilor internaţionale împotriva prostituţiei. În 1875 se înfiinţează în
Anglia prima asociaţie internaţională de abolire a prostituţiei. În 1899, la Londra, are loc primul
38
congres internaţional împotriva comerţului de carne omenească. În 1902, la Paris, este iniţiată
prima campanie împotriva traficului de fete. În 1921, Liga Naţiunilor organizează la Geneva
prima consfătuire internaţională de luptă împotriva comerţului cu femei. În 1955, la New York,
se legiferează o convenţie internaţională care intrezice comerţul cu oameni şi prostituţia. Cu toate
acestea, în anumite spaţii, prostituţia este practicată oficial, în mod vizibil, autorităţile chiar
speculând pitorescul zonelor respective: este cazul, de pildă, al Cartierului Roşu din Amsterdam,
unde prostituatele de toate naţiile şi tipurile, stau expuse în vitrine, îmbiindu-şi posibilii clienţi.
Odată cu feminismul american şi iniţierea luptei pentru drepturile femeilor, au apărut şi primele
mişcări socio-politice ale prostituatelor (în anii '70 ais ecolului XX) protestând împotriva
violenţelor cărora le sunt supuse femeile. În anii '80, au luat naştere diferite mişcări internaţionale
pentru drepturile prostituatelor.
Din punct de vedere moral, stigmatul pus prostituatei (whore stigma) este acela de
dezonoare: ca statut moral prostituata este opusă, la nivel de mental colectiv, călugăriţei sau
femeii căsătorite, monogame. Termenul prostituată este unul general acceptat, dar la nivel de
mental masculin, termenul încetăţenit, folosit ca peiorativ este acela de "târfă"/"curvă", acesta
având conotaţii umilitoare şi dezonorante. Din păcate, imaginea "târfei" le este adesea aplicată
femeilor, caracteristica "târfei" fiind lipsa castităţii şi sexul comercializat; feministele au făcut, în
acest sens, o observaţie esenţială, anume - "semnificativ este faptul că lipsa de castitate nu îl face
pe bărbat să fie o târfă", aşa încât "cuvântul 'târfă' este în mod specific un stigmat de gen asupra
femeii" (Pheterson, p. 65).
În general, prostituatele sunt considerate a fi "personificarea sexului adulterin" (Pheterson,
p. 89); interpretările ultrafeministe le-au proiectat ca fiind victime absolute, prototipale, ale
societăţii patriarhale, sau drept ultimul stadiu al alienării muncii, ducând la transformarea
completă a femeilor în obiect (interpretarea este, de fapt, marxistă). Din punct de vedere istoric şi
psihologic au existat, de asemenea, mai multe interpretări ale figurii prostituatei. În Evul Mediu,
autorităţile considerau că aceste femei reprezintă Păcatul şi Răul. Interpretarea s-a păstrat, în
parte, şi în secolul XX. Ca profil psihologic, prostituata a fost apoi analizată în două feluri: 1. ca
frigidă, incapabilă să fie satisfăcută de un singur partener sexual, de aici dorinţa ei de a avea
contacte cu câţi mai mulţi bărbaţi; în acest tip de profil psihologic intra şi copilăria nefericită a
femeilor care fuseseră abuzate de taţi (sau de alte rude masculine) şi care practicau prostituţia
(adică sexul plătit) ca să se răzbune pe bărbaţi şi, în general, pe figura tatălui; 2. al doilea tip de
interpretare psihologică a prostituatei se referă la nevoia acesteia de a-şi verifica atractivitatea
prin contact sexual cu cât mai mulţi bărbaţi; ea vrea să fie plătită, întrucât face de fapt diferenţa
între sex şi dragoste. Ambele interpretări sunt, însă, reducţioniste: în primul caz nu se explică de
39
ce aşa-zisa prostituată-frigidă cere bani pentru sex, din moment ce obsesia ei este contactul cu cât
mai mulţi bărbaţi (adică un fel de nimfomanie camuflată); în al doilea caz, prostituata pare
aproape romantică, din moment ce face diferenţa între sex şi dragoste: practică sexul pentru a se
întreţine, dar se păstrează, interior, pentru dragoste.
La nivel de mental colectiv, şi în cazul prostituatelor se poate vorbi despre o anumită
formă de subcultură. Între acestea şi proxeneţi (este vorba doar de prostituatele manageriate de
proxeneţi) se manifestă o subcultură specifică în care femeile sunt supusele, iar bărbaţii, stăpânii
(cuplul prostituată-proxenet reprezentând o altă proiecţie şi reconstrucţie a cuplului conjugal), ele
fiind cele care aduc venituri pe care bărbaţii le cheltuiesc. Femeile muncesc în timpul nopţii şi
dorm în timpul zilei, în timp ce bărbaţii (proxeneţii) nu muncesc deloc. Cele două sexe din
această ecuaţie nu comunică deloc, ci fiecare la nivelul lor (prostituatele între ele şi proxeneţii
între ei). Această subcultură este dominată de poligamie, de convieţuirea bărbatului cu mai multe
femei (Maniac, Duruş, p. 150). Există, însă, şi o prostituţie a lesbienelor (chiar dacă aceasta este
mai redusă decât a prostituatelor specializate pe bărbaţi): subcultura acestora este interpretată, de
obicei, în termenii feminismului de tipul -femeile pentru femei, între femei şi cu femei. S-ar putea
vorbi, oare, chiar de o subcultură adaptată la secolul XX a amazoanelor, care ar încerca să
construiască o structură mentală opusă machismului (ca sexualitate), deşi, pe de altă parte, întru
totul identică acestuia (ca tezism şi fanatism)?
Indiferent de nuanţele pe care le ia prostituţia, la baza psihologică a acestei acţiuni stă o
deposedare de corp (prin incest, viol, seducţie etc.); odată ce a avut loc această deposedare de
corp, persoana respectivă nu îşi mai refuză corpul nimănui, ci participă ea însăşi la deposedarea
sa; în acelaşi timp cu deposedarea corporală are loc şi o deposedare a sinelui (o vidare de sine), o
pierdere a integrităţii morale. De aceea, prostituţia poate fi analizată şi ca o autoagresare a
corpului, datorată pierderii respectului de sine (din varii cauze).

Temă de reflecţie nr. 2
Realizați un reportaj social despre fenomenul prostituţiei.



Lucrarea de evaluare nr. 4 şi modalitatea de evaluare

40
Bibliografie minimală pentru parcurgerea acestui modul:

Lisa Parkinson, Separarea, divorţul şi familia, Editura Alternative, 1993.
Gail Pheterson, The Prostitution Prism, Amsterdam University Press, Amsterdam, 1996
Gaillard, Philippe, Tehniquedejournalisme,1989, Paris, p. 28-35.



























41
Modulul 5
Clasificarea surselor de informaţie. Spaţii urbane sociale
Scopul modului: Este să ridice întrebări legate de identificarea spaţiilor sociale urbane.
Obiectivele modulului - După parcurgerea acestui capitol, ar trebui să puteţi:






Modulul de faţă încearcă să ofere o privire de ansamblu studenţilor asupra instituţiilor
care pot oferi subiecte în domeniul jurnalismului social, teme ale mediului urban şi fragmente din
istoria locurilor printr-o abordare interdisciplinară. Se poate face, deci, o clasificare în funcţie de
sursa informaţiilor:
- Ministere şi agenţii guvernamentale care aplică politici sociale (Ministerul Muncii şi Protecţiei
Sociale, Comisia Interministerială de Asistenţă Socială, Observatorul Social, Inspecţia Socială,
Ministerul Sănătăţii Publice, Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, Casa de
Pensii, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Agenţia Naţională pentru Protecţia
Familiei, Oficiul Român pentru Adopţii, Agenţia Naţională pentru Protecţia Drepturilor
Copilului);
- Comisia Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS) cu rol de este de a coordona
dezbaterile privind măsurile anti-sărăcie, de a furniza un cadru de acţiune în care alte organisme
pot coordona implementarea unor măsuri sau se pot concentra pe propriile programe anti-sărăcie
precum şi de a sprijini ceilalţi membri în îndeplinirea sarcinilor lor statutare;
- Administraţia publică locală;
- Sindicatele cu rol stabilit de Constituţia României şi de Legea de organizare şi funcţionare a
sindicatelor şi apără interesele profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor;
- Consiliul Economic şi Social cu rol consultativ în stabilirea strategiilor şi politicilor economice
şi sociale, în aplanarea stărilor conflictuale la nivel de ramură sau la nivel naţional apărute între
partenerii sociali, precum şi în realizarea, promovarea şi dezvoltarea dialogului social şi a
solidarităţii sociale;
- Organizaţii non-guvernamentale specializate;
- Biserică
 Defini caracteristicile tipurilor de spaţii sociale;
 Identifica spaţiile urbane sociale;
 Stabili etapele documentării;
 Stabili sursele de informare.
42
- Comisia Naţională de Prognoză cu rolul de a elabora prognoze privind dezvoltarea economico-
socială a României pe termen scurt, mediu şi lung şi de a coordona sau participa la elaborarea de
strategii şi programe naţionale de dezvoltare pe termen mediu si lung;
- Institutul Naţional de Statistică cu rolul de oferi indicatori statistici anuali şi indicatori care stau
la baza lor, catalogul publicaţiilor şi a serviciilor statistice;
- Comunităţile locale;
- Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării;
- Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile;
- Garda Naţională de Mediu;
- Administraţiile rezervaţiilor naturale;
- Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului;
- Federaţia Naţională pentru Protecţia Animalelor;
- Regia autonomă de apă, salubritate, transportul public;
- Institute de cercetare (istorie, sociologie, antropologie etc.)

Materialele de autor în domeniul jurnalismului social pot viza şi următoarele subiecte
(identificate ca spaţii urbane sociale):
Conceptualizări ale oraşelor şi ale vieţii urbane
Variază tipurile oraşelor în spaţiu şi timp ? Ce fel de legături dezvoltă oraşele cu restul socieţăţii
şi cu lumea? Ce distinge oraşele de alte aşezări umane ?
Cartier, comunitate, “sat urban”
Ce transformă locul într-un cartier? Sînt cartierele rămăşiţe ale unui trecut pre-industrial? Ce
procese istorice şi culturale contribuie la dezvoltarea cartierelor? Sînt relaţiile sociale din cartiere
egalitare sau ierarhice? Ce fel de ritualuri şi comportamente se dezvoltă într-un sat urban?
Ghetourile şi cultura sărăciei: Sărăcie şi criminalitate în viaţa urbană
Cum se poate explica persistenţa sărăciei urbane? Prin structuri economice sau factori culturali?
Ce fel de presupoziţii culturale influenţează politicile sociale faţă de grupurile dezavantajate?
Cartiere închise şi segregare socială
Cartierele la extrema de sus şi gheto-urile la extrema de jos sînt manifestări spaţiale ale
diviziunilor sociale şi economice mai vechi sau mai noi. Sînt aceste spaţii restructurate altfel decît
în trecut? S-a schimbat funcţia lor? Numărul lor? Felul în care sînt administrate? În multe oraşe
ale lumii, transformările economice duc la presiuni imobiliare foarte mari asupra populaţiilor
sărace. Acestea trebuiesc deseori să se mute în alte zone cu chirii mai ieftine.
Suburbanizarea oraşelor şi “casele pe pămînt”
43
Suburbanizarea constă din mutarea populaţiei urbane înspre localităţile rurale adiacente oraşelor.
Vom discuta care sînt factorii de atracţie şi forţele care împing populaţia spre aceaste zone,
precum şi efectele pozitive şi negative.
Dezindustrializare şi reconversie urbană
În foarte multe oraşe, sectorul industrial s-a contractat constant în ultimile decenii, lăsînd multe
fabrici închise, abandonate sau transformate în funcţiuni comerciale sau rezidenţiale. Investitorii
şi muncipalităţile au propus diferite soluţii pentru a regenera aceste spaţii urbane destructurate,
care variază de la demolare pînă la atragerea de firme din sectorul de servicii, industrii culturale
sau turism.
Scuarul şi importanţa sa în mediul urban
Spaţiile frecventate mai degrabă la sfârşitul săptămânii, spaţiile publice mai mici ca suprafaţă dar
frecventate zilnic şi la orice oră din zi. Spre deosebire de parcuri sau grădini, scuarurile nu se
izolează de zonele învecinate ci comunică mult mai mult vizual. Experienţa vizuală depinde de
viteza cu care observatorul se mişcă. Cu cât acesta are o viteză mai mică, cu atât sunt percepute
mai multe detalii (de exemplu din autobuz spaţiile publice nu sunt percepute la fel ca din
automobil sau ca pieton). Cafenele, gările, pieţele pot reprezenta la rândul lor sursă de informaţie
pentru reportajele sociale.



Lucrarea de evaluare nr. 5 şi modalitatea de evaluare
1. Realizați o bază de date cu toate instituţiile şi ONG-urile, care ar putea deveni sursă de
informare pentru sectorul jurnalismului social.
2. Realizaţi un reportaj social având a subiect fie un raport, fie un comunicat al instituţiilor
pe care le-aţi identificat. Materialul trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
- Să prezinte în chapeaux subiectul;
- Să prezinte minim cinci subiecţi intervievaţi;
- Să folosească descrierea, narativitatea;
- Să prezinte poziţia autorităţilor şi specialiştilor în domeniu;
- Dacă se invocă cadrul legal, paragraful din lege va trebui să apară în caseta (box-ul
materialului);
- Materialul va avea 5.000 de semne, Times New Roman, 12, titlu şi subtitlu.

44
Bibliografie minimală pentru acest modul
Popescu, Cristian Florin, Manual de jurnalism, Bucureşti, Tritonic, 2004.






























45
III. ANEXE

3.1. Bibliografia completă a cursului:


1. David Randall, Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă, Prefaţă de Mihai
Coman, Traducere de Alexandru Brăduţ Ulmanu, Polirom, Iaşi, 2001 şi ediţiile
ulterioare;
2. Chelcea, Liviu Grupuri marginale în zone centrale. Sociologie Romanească, 2000.
3. Mihai Coman (coord.), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare,
volumul I Polirom, Iaşi, 1997 şi ediţiile ulterioare.
4. Mihai Coman (coord.), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare,
volumul II, Polirom, Iaşi, 1999 şi ediţiile ulterioare.
5. Boucher. Jean-Dominique, Le reportage ecrit, 1995, Paris.
6. Gaillard, Philippe, Tehniquedejournalisme,1989, Paris.
7. Mott, Fox, George, New Survey of Journalism, 1968. Barnes and Noble, Washington.
8. Ecaterina Balica, Raport privind percepţia publică a fenomenului de corupţie în
România, coordonatori: Sorin M. Rădulescu şi Dan Banciu, Bucureşti, Academia
Română - Institutul de Sociologie, 1994
9. Alina Bădulescu, Şomajul în România, Oradea, Editura Treira, 1997
10. Vasile Bercheşan, Constantin Pletea, Drogurile şi traficanţii de droguri, Editura
Paralela 45, 1998
11. Cristian Bocancea, George Neamţu, Elemente de asistenţă socială, Iaşi, Editura
Polirom, 1999
12. Mircea Bulgaru, Dreptul de a mânca. Disparităţi mondiale şi realităţi româneşti,
Bucureşti, Editura Economică, 1996
13. Magdalena Dumitrana, Copilul instituţionalizat, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1998
14. Dan Ferrand-Bechmann (ed.), Pauvre et mal loge. Les enjeux sociaux de l'habitat.
Comparaison internationale, Paris, Editions L'Harmattan, 1990
15. Gilles Ferreol (coordonator), Adolescenţii şi toxicomania, traducere de Adina Cobuz,
Iaşi, Editura Polirom, 2000
16. Reobert Freeman, Graffiti, London, Hutchinson, 1966
46
17. Magdalena Ghişoiu (coordonator), Eugenia Câmpeanu-Sonea, Gabriela Bodea,
Miahela Luţaş, Anca Borza, Paul Cocioc, Şomajul - realitate contemporană, Cluj-
Napoca, Editura Risoprint, 2000
18. Patrick Henry, Marie-Pierre Borde, La vie pour rien, Paris, Editions Robert Laffont,
1997
19. Kari Killen, Copilul maltratat, Timişoara, Editura Eurobit, 1998
20. Ligia Livadă-Cadeschi (coordonator), Sărăcie şi asistenţă socială în spaţiul românesc
(sec. XVIII-XX), cuvânt înainte de Paul H. Stahl, Colegiul Noua Europă, Seria de
publicaţii Relink, 2002
21. Gerard Lopez, Violenţele sexuale asupra copiilor, traducere de Silvia Sucia, Cluj,
Editura Dacia, 2001
22. Norman Mailer, Religia graffitiurilor (eseu), în Graffiti de New York, 1974
23. Raluca Andreea Maniac, Ioan Duruş, Lucrătorul social, Editura Călăuza, 1998
24. Pierre Mannoni, La malchance sociale, Paris, Editions Odile Jacob, 2000
25. Jean-Marie Marconot (ed.), avec la collaboration de Jean-Pierre Besombes-Vailhe,
Claire Guinchat et Eliana Gracia, photographies par Bruno Soyrius, Le langage des
murs. Du graffe au graffiti, Montepellier, Les Presses du Languedoc, 1995
26. Florica Mănoiu, Viorica Epureanu, Asistenţa socială în România, Bucureşti, Editura
All, 1996
27. Maria Molnar, Sărăcia şi protecţia socială, Bucureşti, Editura Fundaţiei "România de
Mâine", 1999
28. Louis Moreau de Bellaing, Jacques Guillon, Les sans domicile fixe. Un phenomene
d'errance, Paris, Editons L'Harmattan, 1995
29. Ioan Neacşu, Toma Mareş (coordonatori), Şomajul în rândul tinerilor. Posibilităţi de
integrare socioprofesională a tinerilor crescuţi în casele de copii, Seminar internaţional
1-8 iulie 1999, Iaşi-Piatra Neamţ, Editura Semne, 1999
30. Adrian Neculau, Gilles Ferreol (coordonatori), Minoritari, marginali, excluşi, Iaşi,
Editura Polirom, 1996
31. Adrian Neculau, Gilles Ferreol (coordonatori), Aspecte psihosociale ale sărăciei, Iaşi,
Editura Polirom, 1999
32. Lisa Parkinson, Separarea, divorţul şi familia, Editura Alternative, 1993
33. Gail Pheterson, The Prostitution Prism, Amsterdam University Press, Amsterdam,
1996
47
34. Ion Pitulescu, Criminalitatea juvenilă. Fenomenul "copiii străzii", Bucureşti, Editura
Naţional, 2000
35. Marian Preda, Politica socială românească. Între sărăcie şi globalizare, Iaşi, Editura
Polirom, 2002
36. Marius Profiroiu, Anton Parlagi, Eugen Crai, Etică şi corupţie în administraţia
publică, Bucureşti, Editura Economică, 1999
37. Anne Raulin, Anthropologie urbaine, Paris, Armand Colin, 2001
38. Denis Riout, Dominique Gurdjian, Jean-Pierre Leroux, Le livre du graffiti, Paris,
Editions Alternatives, 1985
39. Valentina Teclici, Vina de a fi copil al străzii, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998
40. Tzvetan Todorov, Cucerirea Americii. Problema celuilalt, traducere de Magda
Jeanrenaud, Iaşi, Institutul European, 1994
41. Stelian Ţurlea, Bomba drogurilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991
42. Cătălin Zamfir (coordonator), Situaţia sărăciei în România, Bucureşti, Institutul de
Cercetare a calităţii vieţii - Programul Naţiunilor Unite pentru dezvoltare, 2001

3.2. Scurtă biografie a titularului de curs
Conf. univ. dr. Elena Abrudan este șeful Catedrei de Jurnalism din cadrul Universității
Babeș-Bolyai Cluj-Napoca. A obținut titlul ştiinţific de Doctor în Filologie la Universitatea
„Babeş-Bolyai”, Facultatea de Litere, Cluj-Napoca cu teza: Structuri mitice în proza
contemporană. Este directorul de Studii master : Comunicare mediatica 2008-2010; Producție
media 2008-2010 și directorul Centrului Media UBB. De asemenea, este director executiv al
Revistei de Studii media. Până în prezent a publicat 58 de lucrări printre care enumerăm:
Carti: Structuri mitice în proza contemporană, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003,
Jurnalism şi Publicitate. De la idee la produsul media, (coordonator împreună cu Delia
Bălaş) Accent, Cluj-Napoca, 2007,
Valenţe simbolice ale discursului publicitar. Între marketing şi seducţie, (coordonator)
Accent. Cluj-Napoca, 2007,
Perspective asupra producţiei media, (coordonator) Accent. Cluj-Napoca, 2007. Trends in
Roumanian Media Litteracy, (editor) Accent, Cluj-Napoca, 2008, 165 p.
Studii: „Exigensis of the cultural jurnalism”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai
Ephemerides, 2/2005, p. 39-46.
„Portret de grup sau viziunea postmodernă a istoriei”, în rev. Steaua, nr. 9, 2004.p.56-58
„Romanul uni jurnalist”, in rev.Tribuna, dec 2007, p.15.
48
“Un scriitor al timpului nostru”, în rev. Tribuna din 16-31 martie. 2006, p 7.
“Opera rock”, în rev. Tribuna din 16-31 ian. 2006, p 31.
“Actualitatea retoricii” în rev. Tribuna din 16-31 ian. 2006, p
‘’Jurnal de mentalităţi’’ în rev. Tribuna din 1-15 ian. 2006, p 4.
„Mit - Basm – Poveste”, în rev. Tomis, Constanţa, mai 2005, p. 42-46.
Alte competenţe: critic literar, scriitor, eseist.
A participat si organizat programe naţionale si internaţionale.