You are on page 1of 9

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE CIBERNETICĂ, STATISTICĂ ȘI INFORMATICĂ ECONOMICĂ
MĂSURI DE COMBATERE
A INFLAȚIEI
VASILACHE MATEI-ALEXANDRU
BUCUREŞTI, 2013
1


INTRODUCERE

Fenomenul denumit inflaţie constituie o problemă complexă de analiză macroeconomică
şi una dintre cele mai importante forme ale dezechilibrului economicosocial. Termenul de
inflaţie a început să fie frecvent utilizat în rândul oamenilor de ştiinţă şi al oamenilor de afaceri
(bancheri), abia pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, deşi fenomenul inflaţionist exista cu mult
înainte de această perioadă. Acest fenomen a apărut cu mult înainte ca ştiinţa economică să se fi
constituit, iar teoria inflaţiei s-a conturat mult mai târziu decât ştiinţa economică, astfel că inflaţia
rămâne cea mai de temută şi controversată formă a dezechilibrului macroeconomic, din punct de
vedere al analizei naturii sale şi a cauzelor şi mecanismelor declanşatoare

DEFINIREA INFLAȚIEI

Inflația contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-material, care
exprimă deprecierea banilor neconvertibili în aur și a celor neconvertibili, in general si creșterea
durabilă și generalizată a prețurilor, putând fi identificată și ca existență în circulație a unei mase
monetare ce depășește nevoile economiei.
1

Alte definiții ale inflației:
„Inflația este un proces de creștere continua a prețurilor sau, prin echivalență, de
depreciere continuă a valorii banilor.” (Laidler si Parkin, 1975, pag 741)
Inflatia este “o stare de generalizare a excesului de cerere, in care prea multi bani alearga
dupa prea putine bunuri” (Fr. Holzman);
Pierre Bezbakh: “definitia cea mai simpla care se poate da acestui fenomen este aceea a
unui proces de crestere cumulativa si auto-intretinuta a nivelului general al preturilor”.


CAUZELE INFLATIEI

În condițiile schimbării rapide a sensului și a intensității dezechilibrului macroeconomic
(trecerii de la inflație redusă, la hiperinflație și invers, ale trecerii de la inflație, la deflație și/sau
la dezinflație), devine deosebit de importantă cunoașterea cauzelor și circumstanțelor economice,
sociale și politice – interne și international – care fac necesare și posibile asemenea schimbări de
situații inflaționiste.

În acest sens, se pot desprinde mai multe forme cauzale ale inflaţiei contemporane:
1. Inflatie prin cerere;
2. Inflatie prin oferta;
3. Inflatie prin costuri;

1
Angelescu Coralia, Dinu Marin, Gavrilă Ilie, Economie, Editia a opta, Editura Economica, 2009
2

4. Inflatie structurala;
5. Inflatie importata.

1. Inflatia prin cerere
In mod normal, productia unei ramuri economice creste, daca activitatea este rentabila si
daca exista cerere pentru produsele respective.
Daca cererea creste, in mod firesc ar trebui sa fie stimulata si cresterea ofertei, insa aceasta
depinde de existenta factorilor de productie corespunzatori - capital si forta de munca.
Daca productia este inelastica si din diferite motive (capacitate de productie utilizata la
maxim, limitarea factorilor de productie sau scumpirea lor etc.) nu poate sa creasca la nivelul
solicitat, cresterea cererii pentru produsele ramurii respective va duce la o crestere a pretului
acestora.
Cu cat oferta este mai elastica si mai adaptabila la volumul cererii, cu atat cresterea
preturilor este mai redusa.
Cresterea cererii pentru bunuri si servicii poate interveni ca urmare a:
- majorarilor salariale acordate si a altor tipuri de venituri ale populatiei ocupate;
- relaxarilor fiscale (scaderii gradului de impozitare si de taxare);
- previziunilor cumparatorilor cu privire la evolutia preturilor (asteptari sau anticipatii
inflationiste). Daca cumparatorii se asteapta la o majorare viitoare a preturilor pentru anumite
bunuri isi vor spori cererea in prezent pentru bunurile respective;
- cresterii volumului creditelor bancare, prin eliminarea unor restrictii la acordare;
- cresterii cheltuielilor guvernamentale.

2. Inflatia prin oferta
Este determinata de reducerea ofertei totale de bunuri si servicii (a Produsului Intern
Brut) ca urmare a:
c) evenimentelor/conflictelor sociale, politice si economice interne si externe;
d) deciziilor firmelor dominante de pe piata de a mentine un nivel redus al productiei, pentru
a induce cresterea preturilor si implicit majorarea castigurilor lor (mai ales in conditiile pietelor
de monopol si duopol);
e) anticiparilor firmelor privind cresterea viitoare a preturilor, ceea ce le determina sa-si
restranga sau sa-si stocheze oferta, in asteptarea unor preturi mai mari.

3. Inflatia prin costuri
Apare datorita necorelarii cresterii productivitatii muncii cu majorarea salariilor
nominale, in urma revendicarilor sindicale.
Indexarile sau majorarile in sectorul de stat se acorda de regula unitar, fara a tine cont de
performantele sectorului respectiv, ca efect al presiunilor grupurilor sindicale.

3

Cresterea aliniata a salariilor conduce la o majorare medie a veniturilor angajatilor, care
depaseste de fapt cresterea reala a productivitatii muncii si accentueaza dezechilibrul inflationist.
Mai mult, cresterile salariale ale angajatilor se transforma in cresteri de cost pentru firmele
angajatoare.
Cresterile de cost vor fi transferate asupra preturilor de vanzare ale bunurilor sau
serviciilor realizate de firma, pentru a putea fi recuperate. Acest lucru va alimenta inflatia
existenta si va fi motiv pentru noi revendicari sindicale.
Acest mecanism este cunoscut sub numele de „spirala inflationista” (inflationary spiral)
si ilustreaza faptul ca inflatia este un fenomen care se autoalimenteaza. O alta reactie posibila a
firmelor la cresterile salariale este de a restrange activitatea si de a disponibiliza o parte din
angajati. In felul acesta inflatia amplifica si somajul.
Inflatia prin costuri pune asadar problema relatiei dintre salariu, inflatie si utilizarea
deplina a fortei de munca (somaj).
In acest sens trebuie mentionata celebra curba a lui Phillips, care exprima, empiric,
raportul dintre inflatie si somaj.

4. Inflatia structurala
Este determinata de factori cum ar fi:
- modificarile concomitente ale cererii si ale ofertei de bunuri si servicii (cererea creste, oferta
scade);
- cresterea cererii totale de bunuri si servicii peste potentialul productiv national;
- rigiditatea economica a aparatului productiv national si a fortei de munca;
- finantari bugetare extinse pentru sectoare economice nerentabile;
- volumul mare al creditelor neperformante etc.
Este caracteristica tarilor care au ales calea dezvoltarii economice accelerate si a unei
cresteri economice rapide pe care, de fapt, nu o pot sustine financiar. Poate genera hiperinflatie.

5. Inflatia importata
Este determinata de variatia cursului de schimb al monedei nationale in raport cu diverse
valute si de circulatia libera a capitalului dintre tari. Sub presiunea majorarii preturilor bunurilor
si materiilor prime importate, costurile de productie ale firmelor nationale cresc si accentueaza
dezechilibrul inflationist intern.
Astfel, variatiile de curs valutar reprezinta o cale importanta de transfer a cresterilor de
productivitate si a castigurilor pe plan extern, intrucat, in conditiile amplificarii relatiilor
comerciale internationale, impactul inflatiei importate este foarte mare.



4

MĂSURI DE COMBATERE A INFLAȚIEI

Datorită consecinţelor negative asupra organismului economic şi social, inflaţia constituie
un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate ţările cu economie de piaţă. De
asemenea, politicile antiinflaţioniste actuale trebuie astfel elaborate încât să combată eficient
inflaţia şi, în acelaşi timp, să permită creşterea economică şi limitarea şomajului. În mod firesc,
politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cele două forme cauzale ale acestui fenomen -
inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri. În consecinţă, ele vizează, fie controlul cererii
agregate, în sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, în sensul sporirii ei. Controlul
cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici economice: politici bugetar-fiscale şi
politici monetare.

Politicile bugetar-fiscale folosesc, de regulă, două instrumente sau pârghii de politică
economică, precum: fie reducerea cheltuielilor publice, care constituie o componentă importantă
a cererii agregate, fie creşterea presiunii fiscale, ceea ce reduce masa monetară destinată
consumului şi investiţiilor. Astfel, atât prin politica restrângerii cheltuielilor publice
(guvernamentale), care presupune menţinerea unor deficite bugetare cât mai mici, cât şi prin
politica presiunii fiscale, care înseamnă o creştere a impozitelor directe şi indirecte, se realizează
a şa-numita "politică deflaţionistă". Dacă aceleaşi pârghii se folosesc în sens invers, respectiv
creşterea cheltuielilor guvernamentale şi reducerea impozitelor, atunci se are în vedere reducerea
şomajului, şi constuie părţi componente ale unei politici denumite "reflaţioniste".

Politicile monetare vizează controlul masei monetare aflate în circulaţie şi au drept scop,
fie blocarea (îngheţarea) masei monetare, fie reducerea acesteia în corelaţie cu nevoile
circulaţiei. Ambele cerinţe se realizează prin combinarea, de către banca centrală, a următoarelor
instrumente de politică monetară: manevrarea taxei rescontului, operaţiuni de open-market,
variaţia cotei rezervelor obligatorii.
Manevrarea taxei de rescont reprezintă un instrument dominant al politicii monetare,
datorită efectului său asupra volumului creditului ce se poate acorda într-o economie, deci asupra
mărimii masei monetare, dacă se are în vedere funcţia de emisiune a creditului. Manevrarea taxei
de rescont generează creşterea sau scăderea costului creditului, prin intermediul dobânzilor, fapt
care se reflectă în micşorarea sau mărirea masei monetare din circulaţie, în concordanţă cu
obiectivele de politică monetară ale băncii centrale. Rescontarea reprezintă operaţiunea la vedere
prin care banca centrală (de emisiune) achiziţionează de la băncile comerciale efectele de comerţ,
anterior scontate de acestea, monetizându-le la o valoare diminuată cu suma ce reprezintă taxa de
rescont, adică dobânda pe care o percepe banca centrală pe durata creditării băncilor comerciale,
durată care se întinde până la scadenţa efectelor de comerţ preluate (cambii, bilete la ordin etc.).
În acest context, este evident faptul că nivelul taxei de rescont influenţează în mod direct taxa
scontului, adică dobânda pe care băncile comerciale o percep de la deţinătorii de efecte de
comerţ, atunci când aceştia doresc să transforme aceste titluri în lichidităţi, înainte de scadenţă.
5

De precizat, că taxa scontului este întotdeauna superioară taxei de rescont. Aşadar, banca
centrală fixează nivelul taxei de rescont în funcţie de evoluţia pe care doreşte să o imprime masei
monetare, prin intermediul creditului. Atunci când intenţionează o extindere a acesteia, reduce
taxa de rescont, ieftinind creditul şi mărind volumul acestuia. Dimpotrivă, când se urmăreşte o
contracţie a masei monetare, măreşte taxa rescontului, scumpind astfel creditul din economie şi
implicit reducând volumul acestuia. Acest instrument de politică monetară are însă o anumită
limită de eficacitate, în sensul că banca centrală nu-l poate folosi decât în măsura în care băncile
comerciale au nevoie de credite de refinanţare.
Operaţiunile de open-market reprezintă un alt instrument esenţial de politică monetară,
la îndemâna băncilor centrale, prin intermediul căruia acestea acţionează în direcţia restrângerii
sau extinderii masei monetare. Aceste operaţiuni constau în vânzarea-cumpărarea de pe piaţa
monetară a unor efecte publice sau private (titluri de valoare - acţiuni, obligaţiuni),
demonetizându-le, adică retrăgând o anumită cantitate de monedă, atunci când le vinde, sau,
dimpotrivă, monetizându-le, adică introducând în circulaţie o cantitate suplimentară de monedă
atunci când le cumpără. În felul acesta se modifică structura masei monetare din circulaţie în
defavoarea sau favoarea lichidităţii. Operaţiunile de open-market au un dublu efect: când banca
centrală vinde titluri se reduce cantitatea de monedă centrală de pe piaţa monetară şi se provoacă
o scădere a preţului (cursului) titlurilor tranzacţionate, iar atunci când cumpără titluri de pe piaţa
monetară efectele sunt inverse. Pentru a avea însă succes, ca instrument de politică monetară,
aceste operaţiuni trebuie să se desfăşoare în condiţiile unui volum suficient de mare de titluri
negociabile.
Variaţia cotei rezervelor obligatorii reprezintă instrumentul de politică monetară cel
mai generalizat, adică folosit de către autorităţile monetare din aproape toate ţările
industrializate. Politica rezervelor obligatorii, promovată de banca centrală, constă în obligaţia pe
care o au băncile comerciale de a-şi constitui rezerve minime obligatorii, într-un cont nepurtător
de dobândă deschis la banca centrală. Aceasta din urmă stabileşte cuantumul acestor rezerve,
prin aplicarea unei cote procentuale la totalul resurselor atrase de băncile comerciale. Această
măsură are, pe de o parte, un caracter prudenţial, mărind gradul de lichiditate al băncilor
comerciale, iar pe de altă parte, diminuează resursele de creditare ale acestor bănci şi, implicit,
capacitatea lor de a crea monedă prin credit. Banca Centrală poate, deci, influenţa sporirea sau
reducerea ofertei de monedă scripturală din partea băncilor comerciale, prin diminuarea,
respectiv majorarea cotei (procentului) rezervelor obligatorii. Variaţia cotei rezervelor obligatorii
este un instrument de politică monetară restrictivă, foarte eficace, întrucât afectează direct
multiplicatorul creditului.
Controlul ofertei agregate presupune susţinerea ofertei din economie, acţionând asupra
tuturor cauzelor care conduc la scăderea sau stagnarea producţiei naţionale. În acest context,
trebuie precizat că unele din măsurile menite să ajute la relansarea ofertei globale sunt contrare
celor aplicate pentru restrângerea cererii globale din economie. Altfel spus, în anumite situaţii,
stimularea ofertei globale pe termen mediu şi lung nu se poate realiza fără anumite impulsuri pe
termen scurt date cererii globale. Iată de ce este foarte important, ca autorităţile guvernamentale
6

şi politice ale unei ţări să elaboreze politici antiinflaţioniste bine fundamentate teoretic şi
ştiinţific şi, mai ales, bine ancorate în realităţile ţării respective. Cunoaşterea profundă şi analiza
riguroasă a mecanismului şi cauzelor fenomenului pot conduce la adoptarea acelor decizii de
politică macroeconomică, care să contracareze eficient acest efect al dezechilibrelor din
economie - inflaţia.
Între măsurile de sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot enumera, ca
principale, următoarele:
- ieftinirea creditelor, prin scăderea ratei medii a dobânzii pe piaţa monetară, şi acordarea
acestora, cu prioritate, în scopuri productive şi acelor agenţi economici care prezintă planuri de
afaceri viabile. Consecinţele acestei măsuri vor fi, atât o creştere a volumului investiţiilor în
economie, cât şi o punere la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţii;
- acordarea unor facilităţi fiscale, care pot însemna: scutiri sau reduceri de impozite în
primii ani de activitate; reduceri de impozite pentru profiturile reinvestite; scutiri temporare de la
plata impozitului pe profit pentru investiţiile de capital străin; aplicarea sistemului de amortizare
accelerată a capitalului fix; reducerea taxelor vamale la unele materii prime provenite din import
şi înglobate în produsele destinate pieţei interne; reducerea taxelor vamale la unele produse finite
provenite din import ş.a.
- reducerea costurilor de producţie, deziderat care poate fi realizat prin eforturile şi
implicarea directă a agenţilor economici. Aceştia trebuie să ia în considerare, atât achiziţionarea
de factori de producţie la preţurile cele mai mici de pe piaţă (fără a fi însă afectată calitatea
acestora), cât şi creşterea randamentului acestor factori (creşterea productivităţii muncii,
creşterea eficienţei capitalului fix, reducerea consumurilor specifice de materii prime şi
materiale, creşterea vitezei de rotaţie a capitalului circulant etc.).
Toate acestea conduc la o reducere a costurilor pe unitatea de produs. De asemenea, în
această direcţie trebuie să se manifeste şi rolul statului, atât pentru descurajarea monopolurilor şi
oligopolurilor, cât şi pentru întărirea şi respectarea concurenţei loiale şi sancţionarea celei
neloiale.
La final trebuie precizat că inflaţia rămâne un fenomen deosebit de complex şi, încă,
insuficient cunoscut, fapt reflectat atât de teoria, cât şi practica economică mondială. În acest
context, nu există o soluţie unică şi magică de combatere a acestui fenomen pretutindeni.
Soluţiile pot fi diferite, în funcţie de realităţile şi tradiţiile fiecărei ţări.

ANALIZA EFICIENȚEI MASURILOR DE COMBATERE A INFLAȚIEI

Dintre toate politicile antiinflaţioniste, pentru România cea mai eficace s-a dovedit a fi
cea monetară, întrucât celelalte politici, deşi aveau ca ţel diminuarea inflaţiei, nu au făcut decât s-
o alimenteze.
Până în anul 2000, politica antiinflaţionistă a avut ca ţintă eliminarea banilor nefolositori,
mărirea vitezei de circulaţie şi stagnarea creşterii generale a preţurilor.
7

Obiectivele politicii monetare propuse în acea perioadă, dar mai ales după 2000 au fost:
stabilizarea preţurilor, diminuarea şomajului, creşterea economică reală, echilibrarea balanţei de
plăţi, limitarea cantităţii de bani din economie, stimularea utilizării creditului, reaprecierea
monedei naţionale, şi sporirea rolului BNR în economie.
Din 2005, politica monetară practicată de BNR viza doar ţintirea directă a inflaţiei, şi
anume menţinerea acesteia la cote cât mai scăzute.

Utilizarea acestei politici monetare, cât şi a celei fiscale s-a realizat printr-o serie de
acţiuni precum:
– contractarea de credite externe de la organismele financiare internaţionale;
– sporirea presiunii fiscale;
– sporirea ponderii creditului acordat firmelor, comparativ cu cel acordat persoanelor fizice;
– diminuarea deficitului bugetar;
– eliminarea blocajului financiar şi a plăţilor restante din economie;
– creşterea rezervelor valutare şi de aur ale BNR;
– practicarea de BNR a unor rate de refinanţare ridicate12.

În urma politicilor aplicate se observă că în perioada 1997 – 2007 inflaţia României a
scăzut semnificativ de la 154.8, cât atingea în 1997, până la 4.9 în 2007. Pe fondul crizei
economice, un an mai târziu nivelul general al preţurilor a crescut mai accentuat, iar inflaţia a
atins pragul de 7.9.

Cele mai mari riscuri care planeaza asupra inflatiei sunt considerate socurile nefavoravile
ce ar putea aparea din exterior, cum ar fi:
- situatia datoriilor suverane ale tarilor din UE,
- inflatia ridicata din UE,
- preturile internationale ale alimentelor,
- cotatiile petrolului,
- precum si cursul euro/dolar
Acestora li se adauga riscurile privind preturile administrate, in special pe fondului
mesajului public confuz si al dezbaterii politice extrem de tensionate.


CONCLUZII

In concluzie, orice masura antiinflationista are si efecte negative, iar efectele pozitive
sunt decalate in timp, nu sunt imediate. Din acest motiv, impotriva inflatiei se aplica intotdeauna
pachete de masuri (mix policy), care trebuie sa se completeze cat mai bine pe termen mediu si
lung. Ele trebuie aplicate cu grija pentru a nu genera deflatie sau chiar recesiune.
8

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

1. Angelescu Coralia, Dinu Marin, Gavrilă Ilie, Economie, Editia a opta, Editura
Economica, 2009
2. Băcescu Marius, Băcescu-Cărbunaru Angelica, Macroeconomie şi politici
macroeconomice, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1998
3. Dobrotă Niţă, Economie politică – Economics -, Bucureşti, 1992
4. Florea Adrian, Elemente de macroeconomie, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea, 2010
5. Helmut Frisch, Teorii ale inflației, Editura Sedona, Timișoara, 1997