O NOUĂ PERSPECTIVĂ SPIRITUALĂ PENTRU ROMÂNIA VIITOARE de Octavian Sărbătoare (Australia), profesor de studii ale religiilor şi filosofie

Lucrare de faţă expune o paletă de idei privind România viitoare. Intenţionez să scot la iveală o dinamică transformativă de oameni şi lucruri bazată pe o continuitate din trecut şi prezent. Argumentaţia mea se centrează mai mult pe elementele spirituale care definesc poporul român. Ideile prezentate nu au sub nici o formă caracter de profetism românesc sau de speculaţie de idei; se doresc raţionale în construcţia unor direcţionări şi paradigme spirituale care pot sta la baza unor schimbări sociale de esenţă. Din start doresc să menţionez importanţa pe care o are spiritualitatea în definirea de sinteză a unui popor, ea marcând toate laturile socialului, e.g. politic, cultural, juridic, identitar, psihologic, etc. Privind în trecutul istoric al poporului român vom observa cum societăţile au fost marcate de spiritualitatea acelor zile. O scurtă trecere în revistă a trecutului ne ajută să identificăm panorama prezentului şi din ea să anticipăm pe cea a viitorului. Trecutul Teritoriile locuite astăzi de români au fost în vechime habitate ale popoarelor antice de traci şi geto-daci. În tumultul istoric, peste populaţiile autohtone s-au perindat, uneori chiar şi aşezat printre ele, cuceritori vremelnici care prin amestec au dat naştere poporului român. De aceste noţiuni se ocupă cu precădere istoricii. De remarcat, cu privire la spiritualitatea acestor locuri, este faptul că în timpurile antice centralitatea locuitorilor era arcul carpatin. Este o constatare făcută de istoricii antici care au menţionat importanţa munţilor (e.g. Kogaion/ Kogaionon) şi a unei filosofii de viaţă coezivă, un imaginar specific acelor populaţii antice. Ulterior prin pătrunderea religiei iudeo-creştine, în acest habitat, centralitatea s-a mutat în Orientul Apropiat. Odată cu închegarea unor formaţiuni statale s-au constituit premisele unui stat centralizat al vlahilor/ valahilor/ românilor marcat dominant de creştinismul ortodox care a oferit suport spiritual multidirecţional. De-a lungul a sute de ani această formă a iudeo-creştinismului s-a constituit în ceea ce se numeşte astăzi creştinism ortodox românesc, un cult specific laturii bizantine a creştinismului. Populaţiile de valahi care trăiau în cele trei zone principale numite astăzi, Ardealul, Moldova şi Ţara Românească au supravieţuit prin centralizarea etnică spirituală în creştinismul ortodox. Ulterior, odată cu instituirea regalităţii şi întregirea neamului românesc această stare de lucruri s-a menţinut.
1

O perioadă distinctă o reprezintă timpul comunismului. Referitor la natura acestei forme de orânduire socială este puţin cunoscut faptul că în departamentele de studii ale religiilor, din marile universităţi ale lumii, comunismul este studiat ca religie. Şi pe bună dreptate, acest sistem social are toate caracteristicile unei religii: prezintă o paletă de idei coerente susţinute de fondatori şi personalităţi care au întărit o astfel de ideologie. Comuniştii au venerat personalităţile zilelor acelea; după moarte cei adulaţi intrau în rândul celor etern glorificaţi. Un studiu atent al comunismului arată că a funcţionat după aceleaşi criterii schematice ca şi religia creştină, doar că cei veneraţi au fost alţii. Marx l-a înlocuit pe Isus Hristos, iar cei care au contribuit la menţinerea comunismului căutau să-i emuleze pe sfinţi. Comuniştii de frunte aflaţi în viaţă la acele vremuri erau glorificaţi pe aceleaşi criterii de valoare ca şi preoţii şi sfinţii în creştinismul ortodox. După căderea comunismului în 1989 populaţia s-a simţit liberă să-şi revendice spiritualitatea anterioară celei comuniste, respectiv creştinismul ortodox românesc. Vocea majorităţii, materializată prin sistemul de vot, a impus politicii o reînviere a creştinismul ortodox specific românilor. Mai mult decât atât, teama de invazie a ideologiilor străine, odată cu pătrunderea modelelor economice noi, a creat o panică de identitate şi o dorinţă de întoarcere la valorile de relief identitar ale neamului. Acum după trecerea a aproape 20 de ani de la Revoluţia din 1989 lucrurile stau cu totul altfel. Prezentul Revenirea în forţă la tradiţia religioasă creştină ortodoxă a creat radicalizarea unor oameni şi unor elemente politice care văd în expansiunea societăţii de consum o ameninţare a identităţii neamului românesc. Cât de fondată este aceasta ameninţare? Nu se poate tăgădui faptul că în prezent românii trec printr-o criză de identitate cum nu au trăit niciodată în istoria lor. Îşi pun întrebări fundamentale. Cine suntem? Ce a mai rămas din noi ca neam? Încotro mergem? Cine ne conduce? Paleta de îngrijorării este largă. Revoluţia din 1989 a permis schimbări care răstoarnă neîncetat seturile de valori tradiţionale ale românilor. Din realitatea zilei se observă că expansiunea economică venită din Europa de Vest aduce, împreună cu suflul de valori economice noi, tarele acelor societăţi umane. Una dintre ele o reprezintă renunţarea la valorile creştine în favoarea pragmatismului economic. În mod evident spiritualitatea creştină se opune astăzi pragmatismului economic; expansiunea economică este bazată pe cumulul de profit în favoarea capitaliştilor. O astfel de exploatare contravine preceptelor creştine. Suntem astăzi puşi în faţa unei dihotomii de direcţii care a persistat mult timp şi în Europa de Vest şi care prin expansiunea economică a Uniunii Europene a apărut şi în România. Creştinismul ortodox românesc este luat prin surprindere de noile realităţi ale zilei. Este nevoit să-şi etaleze valorile în care crede. Treptat a apărut o mediatizare largă a Bisericii Ortodoxe Române (BOR) care este solicitată să
2

intervină ca salvatoare a valorilor naţionale. Populaţia îşi pune speranţa în faptul că biserica ortodoxă poate menţine o coeziunea identitară a românilor şi totodată ameliora şocul economic al tranziţiei la un sistem economic bazat pe competiţie. Dar o astfel de expunere la public a instituţiei religioase BOR a generat surprize. Cu această ocazie a ieşit la iveală dogma pe care biserica ortodoxă a menţinut-o de veacuri. Audienţa este astfel proiectată într-o confuzie de idei religioase care generează neîncetat controverse aprinse. Libertatea de idei care însoţeşte pe cea economică nu poate fi conciliată cu mistica religioasă creştinortodoxă. Multe dintre aşa-zisele învăţături ale imaginarului religios comunist ies şi ele la iveală, Prin dogma specifică ele contestă validitatea dogmei creştine. În prezent românii sunt divizaţi în două tabere principale, pe criterii mai mult sau mai puţin declarate ca fiind spirituale: pe de o parte este creştinismul ortodox dogmatic şi pe de altă parte ideologia remanentă comunistă. Deci ne situăm în sferele de influenţe a două imaginare religioase care istoric au avut timpul lor de dominaţie. Gravitatea prezentei panorame religioase nu stă în faptul că oamenii caută stabilitatea într-o ideologie de idei, ci că cele două oferte principale nu mai sunt viable în contextul transformărilor economice prin care trec în prezent atât România cât şi Republica Moldova, cealaltă ţară a românilor. În România este puternic curentul religios creştin-ortodox, pe când în Republica Moldova, cel cu o mare influenţă la public se menţine a fi tot comunismul. În ultmii ani şi în Republica Moldova religia comunistă este treptat înlocuită în mintea oamenilor de cea creştin-ortodoxă. Ne întrebăm acum dacă aceste două imaginare religioase, cel creştin-ortodox şi cel comunist pot oferi soluţii de menţinere a identităţii neamului românesc? Din ceea ce vedem că se întâmplă în prezent în societăţile româneşti putem răspunde fără tăgadă: timpul acestor crezuri de idei religioase a trecut. Comunismul este perimat ca doctrină politico-socială, şi-a avut timpul lui de modernizare a României, cu preţul victimelor pe care le-a făcut. Nici creştinismul ortodox nu mai poate oferi stabilitate identitară românilor. Valul de libertate de idei este incompatibil cu primitivismul dogmei creştine: facerea lumii în 7 zile, a lui Adam din lut, a femeii din coasta lui Adam, vina veşnică a femeii, etc. Toate aceste anacronisme nu mai au sens pentru omul mileniului trei care îndrăzneşte să fie raţional în căutarea spirituală a lui Dumnezeu. De remarcat este faptul că de la Revoluţia din 1989 încoace se constituie treptat imaginarul spiritual autohton românilor, bazat pe moştenirea lăsată de la străbunii românilor, geto-dacii. Zamolxianismul modern a debutat ca un curent firav, dar în timp a devenit din ce în ce mai coeziv pentru crearea unei identităţi a neamului românesc. De remarcat este şi faptul că ideaţia zamolxiană a existat şi în timpul perioadei istorice comuniste ca adaos la un naţionalism românesc glorificând eroii neamului din vechime precum sunt Decebal şi Burebista de exemplu. Spre surprinderea multora, asistăm astăzi la un val de redeşteptare naţională bazat pe cunoaşterea unui trecut glorios al străbunilor românilor din timpurile antice. Este esenţial de observat faptul că nu este vorba doar de vitejia strămoşilor
3

şi iubirea lor de libertate. Asistăm astăzi la o revendicare, a bazei morale şi etice a modului de viaţă al străbunilor geto-daci ai românilor, o ideaţie care prezintă valoare intrinsecă indisputabilă. La prima vedere o rechemare şi o nostalgie a gloriei trecutului par refulări ale nereuşitei prezentului. Sunt astăzi intelectuali care evaluează pe aceste criterii expresiile unui cult al gloriei strămoşilor românilor, faptul că, simţindu-se ameninţaţi de stergerea identităţii etnice, românii încearcă să o menţină prin paradigme care s-au dovedit că au o bază mai solidă. Noul curent spiritual zamolxian a evaluat celelalte două posibilităţi, cu care românii sunt astăzi în dispută pentru a oferi soluţii salvatoare neamului. S-a ajuns la concluzia că cele două variante majore sunt deja perimate şi că există o a treia direcţie, cu totul nouă, cea oferită de spiritualitatea străbunilor românilor aflată încă vie în religia populară românească. Ne întrebăm cât de viabilă este aceasta propunere oferită de spiritualitatea zamolxiană modernă? O privire atentă a forţelor care susţin lansarea ideii de renaştere naţională pe baze strămoşeşti este că ele se bazează pe tradiţia spirituală arhaică a românilor. De remarcat este faptul că elementul spiritual autohton românesc a supravieţuit vicisitudinilor istoriei. Prin vicisitudini înţelegem aici în primul rând campania, susţinută de bisericile creştine de-a lungul secolelor, de a eradica elementele „păgâne” ca moştenirea pe care românii o au de la strămoşii geto-daci şi romani. Un fapt pozitiv este că în timpul perioadei comuniste imaginarul zamolxian a fost menţinut în principal prin partea de studii în dacologie şi mitologie română (vezi Romulus Vulcănescu de pildă) şi prin temele pentru educarea tineretului zugravite în ciclul de cărţi Cireşarii şi altele. Pe aceste palete de idei există astăzi voci mature printre români care cheamă la aprecierea valorică a spiritualităţii strămoşilor. Filoanele de cult religios sunt prezente viguros în credinţele populare. Un cercetător atent în ştiinţe sociale, care va face o evaluare corectă a fondului autohton, ajunge la concluzia că el permite o conceptualizare a unei spiritualităţi din credinţele tradiţionale ale românilor. Această metodologie nu este nouă, a fost folosită cu succes de cercetători ai altor religii. Un prim exemplul sunt crezurile aborigenilor australieni care au fost documentate din tradiţia orală. Ne întrebăm oare cum putem constitui un nou imaginar religios care să fie reprezentativ pentru neamul românesc? Printre români se manifestă astăzi o dinamică transformativă de idei care converge către renaşterea unei spiritualităţi autohtone. Lumea, noi şi viitorul O chemare la resacralizarea lumii a fost lansată de Mircea Eliade ca o concluzie la tot ce a scris marele erudit român referitor la istoria religiilor. Constatarea pe care a făcut-o Eliade îi priveşte pe toţi locuitorii pământului: lumea îşi pierde ordinea existenţială odată cu pierderea sacralităţii proprii. Societăţile moderne în special, mânate de goana după supravieţuire, îşi pierd propria menire, uitând astfel de o ordine a fiinţelor şi lucrurilor. Dinamica
4

existenţială este astăzi grav afectată de o rapidă erodare a parteneriatului omnatură. Desigur că numai critica nu poate pune pe picioare un sistem viabil pentru căutările identitare ale poporului român. Critica simplă este doar un anumit mod de abordare a problemelor. Dar starea excesivă de critică handicapează soluţia. Ca o a doua metodă există şi critica constructivă, cea care aduce soluţii temelor criticate. O a treia metodă este construcţia tematică prin ignorarea criticării ideilor greşite şi concentrarea asupra construcţiei pozitive în sine. Această ultimă metodă generează indirect soluţii la problemele existente fără a le aborda sistematic, problemele dispărând prin lipsa de hrană adusă de critica în sine. Dar modalităţile constructive în cazul religiilor au particularităţile lor. Urmărind evoluţia istorică a diferitelor religii observăm latura subtilă a penetrării unui imaginar religios în mintea oamenilor. Este vorba în primul rând ca elementele unei religii să servească omul în toate etapele vieţii de la naştere până la moarte şi chiar şi după ea. Omenirea se găseşte acum într-un moment istoric când se caută soluţii la probleme acute precum sunt, suprapopulaţia, diminuarea resurselor naturale, terorismul religios ca o consecinţă a unei disperări existenţiale, instabilitatea economică mondială ca rezultat al cumulului de viziune religioasă negativă, etc. Un pesimism de idei planează asupra oricărei soluţii oferite pentru omenire. Grandoarea găsirii celor mai bune metode de vindecare a sufletului colectiv al umanităţii depăşeşte orice efort personal. Dar aceasta nu trebuie să ne facă să renunţăm la a găsi metode aplicabile neamului românesc. Noul imaginar religios românesc girează în jurul spiritualităţii autohtone care este total diferită de cea iudeo-creştină. În iudeocreştinism salvarea este bazată pe jertfa sângelui, pe când în zamolxianismul modern, cât şi în cel vechi, pe descoperirea înţelepciunii; noul zamolxianism este o reabilitare a experienţei religioase prin perspectiva raţionalismului. O astfel de pornire de idei doctrinare pare îndrăzneaţă în contextul social al României deoarece Europa ca domeniu al religiei creştine este străină de arealul asiatic în care au evoluat doctrinele fondate pe înţelepciune. Epocile marilor descoperiri geografice şi timpul colonizărilor care le-au urmat sunt consecinţe ale violenţei doctrinare din iudeo-creştinism. Mai mult chiar, vedem astăzi o continuare a violenţelor religiilor bazate pe jerta sângelui, iudaism, creştinism şi islamism, războindu-se între ele din lipsă de alţi adversari tot atât de agresivi. Suntem astăzi în epoca forţelor tehnologice care pot genera mari distrugeri la nivel de umanitate. Predicţiile din Apocalipsa creştină nu sunt decât jaloane doctrinare care hrănesc violenţa până la anihilarea aşteptată „revelatoriu” în Apocalipsă. Ne întrebăm dacă mai putem opri o dezvoltare violentă a istoriei imediate? O analiză atentă a forţelor care se războiesc şi sunt gata să intensifice amploarea rezolvării disputelor doctrinare ne face să credem că deja s-a trecut de punctul de la care nu mai există întoarcere. Puţini ştiu de exemplu că disputa religioasă majoră dintre religiile iudaică şi cea islamică este legată de fiul pe care patriarhul Abraham a vrut să-l sacrifice lui Dumnezeu Iehova. Evreii spun că era Isaac, dar mahomedanii sunt de părere că era Ismail, primul născut al lui Abraham. O
5

reconciliere doctrinară nu poate exista între aceste păreri total divergente, nu le-a rămas decât să-şi rezolve disputa prin vărsare de sânge. În mod practic aderenţii celor două religii epitomizează gestul patriarhului lor comun Abraham, adică vor să ofere şi ei sânge de sacrificiu Dumnezeului Iehova şi lui Allah. Ne întrebăm de ce contează pentru români a astfel de dispută doctrinară? Deoarece exemplul oferit de Isus este şi el tot un sacrificiu al jertfei sângelui. Isus, al cărui sacrificiu stă la baza religiei creştine, ne arată cum să-l urmăm prin suferinţă pentru a ne „salva” sufletele. Astfel de idei au făcut ca de un timp de ani creştinii în general să pună mai serios la îndoială metodologia oferită de Isus pentru salvare. Imaginarul vieţii veşnice creştine îşi pierde orice menire la o evaluare raţională a ideilor care o hrănesc doctrinar. Este ceea ce fac românii în prezent observând soluţiile naive date de bisericile creştine problemelor grave ale societăţii. În prezent are loc o trezire la realitatea unei altfel de înţelegeri a legăturii omului cu Dumnezeu, bazată pe armonie nu pe frică şi durere. Am arătat mai înainte în câteva cuvinte de ce noi românii avem nevoie de un nou imaginar religios de o reintegrarea a sufletului pe o bază cu totul nouă. Ne întrebăm acum cum se poate constitui un imaginar religios nou? În primul rând trebuie abordată sacralitatea individuală. De aici omul, conştient de rolul pe care îl are în ordinea lucrurilor acestei lumi, porneşte să resacralizeze lumea carel înconjoară (vezi chemarea lui Mircea Eliade). Etosul popular românesc oferă astfel de exemple. O elaborare sistematică a acestor practici printre români va face ca în timp, sacrul, ca element existenţial, să capete valoare conştientă la o masă din ce în ce mai mare de oameni. Este vorba aici atât de sacralizarea elementului feminin cât şi a celui masculin. Împreună într-un parteneriat al iubirii de oameni perechea umană devine conştientă de rolul pe care îl poate juca la vindecarea lumii de jertfa primitivă a sângelui. Dumnezeul creştin este astfel reabilitat într-un imaginar religios care exprimă năzuinţa de salvare a omului timpurilor moderne pentru care primitivismul de idei din iudeo-creştinism nu mai prezintă valoare. Pornind de la credinţele populare ale românilor în zâne şi zei o introducere treptată a sacrului în viaţa de zi cu zi este posibilă. Există în prezent grupări sacerdotale de zâne moderne care şi-au luat în serios rolul de deschizătoare de drumuri ale noului imaginar spiritual. Bărbaţii ca daci liberi (aşa cum îşi spun ei) contribuie la constituirea unei viziuni pozitive a vieţii umane. Treptat cumulul de spiritualitate, pornit ca un grăunte sănătos, se amplifică, creşte şi dă roade având implicaţii ca proces transformaţional în toate sferele sociale. Pe aceste magistrale de idei, o viziune asupra unei Românii viitoare depinde intrinsec de urmarea imaginarului spiritual al românilor, cel moştenit de la străbunii geto-daci. Numai astfel sufletele ne pot fi vindecate, atunci când ne regăsim în rădăcinile neamului. Şi de aici poate porni un proces de ridicare a unei naţiuni care timp de secole a stat în suferinţa purtării unei cruci care nu-i aparţine (cu pauza existentă în timpul comunismului timp în care crucea a fost înlocuită cu steaua roşie). În măsura în care avansăm spiritual în direcţia regăsirii de sine toate celelalte atribute care însoţesc imaginarul religios se conturează. Gradul de
6

conştiinţă individuală va genera schimbări profunde. Se poate constitui astfel un sistem politic eficient, o societate dreaptă care se tot perfecţionează în grija faţă de membrii săi, şi o cultură care se scaldă în lumină nu în suferinţa jertei iudeocreştine. Cei care se raliază la acest ideal viabil prin adoptarea imaginarului spiritual nativ neamului românesc pot spune cu certitudine că fac parte din Româna viitoare. Ca sumar al celor prezentate în articolul de faţă se poate spune că România viitoare, în dorinţa de păstrare a unei identităţi proprii, în condiţiile globalizării, depinde în primul rând de reevaluarea credinţelor populare într-un nou imaginar religios, cel zamolxian modern. Trecutul apropiat, prin cele două imaginare religioase, creştinismul ortodox şi comunismul, nu mai poate oferi soluţii viabile în condiţiile vieţii moderne. Noua centralitate spirituală a românilor poate reveni în arealul carpatin aşa cum a fost în timpurile vechi ale străbunilor românilor, geto-dacii. Astăzi, mai mult ca oricând, românii simt nevoia unei renaşteri pe baze autohtone. Într-o astfel de perspectivă, cu implicaţii în toate sferele domeniului social, ei îşi pot menţine specificitatea şi astfel viabilitatea viitorului neamului românesc. Copyright © Octavian Sărbătoare 2009 şi anii următori. Autorul dau dreptul de copiere şi publicare a conţinutului lucrării, în orice formă, fără modificări, cu condiţia ca dreptul de autor să fie menţionat şi păstrat.

7

Master your semester with Scribd & The New York Times

Special offer for students: Only $4.99/month.

Master your semester with Scribd & The New York Times

Cancel anytime.