You are on page 1of 316

IOAN BEMBEA

1


EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...

EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
2


IOAN BEMBEA s-a născut în 2 ian 1935 în Bucium Poieni, jud Alba. Ur-
mează Şcoala Pedagogică din Abrud apoi Facultatea de Filologie a Universi-
tăţii din Cluj. Învăţător la Scărişoara (1953-1955), profesor în com. Luna, jud.
Cluj iar din 1965 profesor şi director de şcoală în Turda. Între 1992-1996
primarul municipiului.
Volume publicate:
Şcoala „Avram Iancu” Turda-monografie, coautor cu I. Groza şi D. Nistea,
2000, 2007. Normalişti la Abrud – Dascăli pe Ape, 2 vol. coautor cu R.
Hădărean, 2008. Preotul Ioan Opriş martir al neamului, 2009. Patriotul Emil
Dandea şi vremurile în care a trăit, 2010. Glasul arhivelor, 2011.
Agenţia Naţională de Presă, ROMPRES, l-a inclus pentru anii 1993 şi 1994 în
Personalităţile României contemporane. Este prezent şi în Dicţionar de per-
sonalităţi turdene.

IOAN BEMBEA

3




IOAN BEMBEA








EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...

















Casa Cărţii de Ştiinţă
Cluj-Napoca, 2014
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...

4


Coperta: Patricia Puşcaş
Coperta I: Bucium Şasa, Detunata (detaliu)
Coperta IV: Bucium-Poieni, casa Bembea,
după rev. „Arhitectura”, nr. 4/ 2011


Copyright © Ioan Bembea, 2014

Editură acreditată CNCS B











Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BEMBEA, IOAN
Evocări, polemici, taine... / Ioan Bembea. – Cluj-Napoca: Casa Cărţii de
Ştiinţă, 2014
ISBN 978-606-17-0486-6

821.135.1-4
IOAN BEMBEA

5


DEDICAŢIE

Părinţilor mei, Elena şi Petru Bembea, oameni simpli;
casnică şi miner, pentru toată bunătatea şi dragostea lor, pentru
toate eforturile şi sacrificiile, numai de ei ştiute, pentru ca noi,
toţi copiii lor, Zamfira, Sabin, Ioan şi Elena să facem carte, să
avem un viitor mai bun…






TATA
1902-1965
MAMA
1907-1988
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
6
IOAN BEMBEA

7

CUPRINS

Dedicaţie ............................................................................................. 5
O lume fără înger (Ileana Vulpescu)................................................ 9
Notă explicativă (I. Bembea)........................................................... 11
Partea I. Evocări literare................................................................. 13
Pavel, copil fără înger ........................................................................ 13
Bat şi eu la porţile şcolii .................................................................... 32
La bunici ............................................................................................ 50
Elev cu chipiu.................................................................................... 64
Carpenul ............................................................................................ 75
Cade cortina…................................................................................... 82
Dascăl la Scărişoara........................................................................... 93
Crâmpeie din anii de şcoală............................................................. 115
Colega mea, Maria Botar................................................................. 135
De prin armată ................................................................................. 141
De demult ........................................................................................ 152
Pe plaiurile Apusenilor .................................................................... 162
Partea a II-a. Polemici, recenzii.................................................... 176
Ziarul primăriei din Brad................................................................. 176
Copacul de pe bloc .......................................................................... 184
Felicitări promoţiei `69.................................................................... 211
Învăţământul din Ţara Moţilor......................................................... 214
Dăscăliţa lui Remus Hădărean ........................................................ 223
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
8
Şcoala „Ion Agârbiceanu” ............................................................... 227
Înţeleptul cronicar............................................................................ 232
Eugenia Tabără, Călătoria sau cine sunt eu .................................... 236
Biserica din Ceanu Mare................................................................. 240
Traian Rus, Parohia ortodoxă din Podeni ....................................... 245
Profesorul Nicolae Jurca................................................................. 248
Gânduri din adânc de Nicolae Ţandrău........................................... 252
Horaţiu Groza, Muzeul de istorie din Turda.................................... 257
Ligia Mihail-Pop, Din sertar ........................................................... 262
Actriţa Stela Furcovici din nou printre turdeni. ............................... 266
Baia domnilor .................................................................................. 269
Partea a III-a. Taine din lumea Apusenilor................................. 278
Legenda casei Bembea .................................................................... 278
Din tainele naturii ............................................................................ 284
Aurul................................................................................................ 301
Cinabru – Ţinabor............................................................................ 312
IOAN BEMBEA

9


O LUME FĂRĂ ÎNGER

Amintirile profesorului Ioan Bembea curg lin, ca o apă fără
bulboane, cu atât mai impresionante cu cât autorul nu umblă
după efecte de niciun fel. Un om îşi aminteşte propria viaţă şi a
celor care au făcut parte din ea.
Ne aflăm la puţin timp după sfîrşitul
1
celui de al doilea răz-
boi mondial. Într-o lume în care se simte dureros lipsa celor
morţi pe front, prezenţa invalizilor şi a copiilor orfani. Este
vorba despre oameni care luptă cu încrîncenare pentru supravie-
ţuire. Bărbaţii muncesc în mină, mină care face mereu victime.
Cei scăpaţi cu viaţă, îndată ce se văd la lumină, îşi ară ţarina,
umblă după grîu, într-o lume în care nici natura nu se dovedeşte
generoasă, pedepsind cu secetă, adăugată sărăciei generale.
În această atmosferă de lipsuri şi de griji, dorinţa de învăţă-
tură apare ca o lumină, ca un mugure al speranţei de mai bine.
Cine-şi mai poate închipui astăzi un copil plecînd cu noaptea-n
cap pentru a străbate şase kilometri prin zăpadă, pe ger, prin
pădure, cîntînd ca să-şi alunge frica, toate pentru a merge la
şcoală? Şi alţi şase kilometri la-ntors acasă. O dovadă a puterii
sufletului în luptă cu materia, dovadă a unui neam care nu vrea
să capituleze în faţa niciunei vitregii a vieţii.
În aceste amintiri cu tonul lor calm, ţîşneşte şi cîte un mo-
ment cu efect de fulger: spaima copilului care-şi aminteşte că
tată-său era artificier în mină. Spaimă trezită în faţa unei liste de
oameni care-şi pierduseră viaţa acolo.
Respectul pentru familie, unitatea ei, sacrificiile pe care fi-
ecare le face pentru ceilalţi, ne duc cu gîndul la valori ancestra-
le, la ceea ce, de fapt, dă tărie unei naţii. Copilul nu se îndoieşte

1
Scriitoarea Ileana Vulpescu, autorea prefeţei, nu acceptă folosirea lui â
în interiorul cuvintelor, regulă stabilită prin ultima reformă ortografică,
cea din 1993, considerând-o inoportună ortografiei limbii române.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
10
o clipă de judecata părinţilor săi; ca garanţie pentru propria
viaţă. Impresionează încrederea în moştenirea înţelepciunii,
trecută din generaţie în generaţie, echivalată de copil cu adevă-
rul proverbelor.
Soarta povestitorului nostru este hotărîtă de mamă-sa; ea-l
încurajează pe un drum menit să-i asigure o altă condiţie socia-
lă, pe care băiatul o merită. Ţăranul nu investeşte în ceea ce nu-i
inspiră încredere, începînd cu propriul copil.
Asistăm la formarea unei generaţii trăită în condiţii dure, mînată
de o dorinţă dîrză: aceea de a duce ştiinţa de carte şi în cel mai nă-
păstuit cătun. Ştiinţă de carte pentru care generaţii după generaţii au
trudit ca unul de-al lor să ajungă învăţător sau preot, ca o încununare
a sacrificiilor atâtor truditori în mine sau pe ţarină.
Din toate amintirile de care ne face parte autorul, la care parti-
cipăm ca şi cînd faptele le-am fi trăit noi înşine, povestea lui Pavel,
copil fără înger ne prăvale în suflet un potop de amărăciune, o
perdea de lacrimi. Acest copil orfan de război, ajuns slugă la oa-
meni fără milă socoteşte că toată nenorocirea i se trage din lipsa
Îngerului, Înger care ar trebui să vegheze asupra fiecărui om. Când
la douăzeci de ani, viaţa pare să i se lumineze, tot din lipsa Îngeru-
lui şi din prezenţa sărăciei, Pavel moare.
Lipsa acestui Înger mi se pare un simbol dincolo de viaţa
unui om; mi se pare că şi-a retras aripile de peste mulţi Paveli,
atât de mulţi că nu-i putem număra. Iertat să-mi fie pesimismul.
Pavel, copil fără înger are un moto: „Lupii mâncă boi şi
vaci / Nu mîncă copii săraci.”
În zilele noastre lupii şi-au schimbat moravurile: boii şi va-
cile s-au rărit. Ei mîncă tot mai mult copii săraci.
Dacă este să-mi iau rămas-bun de la amintirile lui Ioan
Bembea, nu-mi pot ascunde o lacrimă în amintirea lui Pavel,
copil fără înger, înainte-mergător al unei oşti fără îngeri.

Ileana Vulpescu

IOAN BEMBEA

11


NOTĂ EXPLICATIVĂ

Pornind de la adevărul dictonului latin „Varietas delectat”
(varietatea delectează, desfată) prezentul volum cuprinde scrieri
din genuri diferite; evocări literare, ce ar putea purta genericul
Din lumea Apusenilor, apoi recenzii şi polemici ce au ca mesaj
principal Nu privi cu ură înapoi, precum şi alte teme ce mi-au
stârnit întotdeauna interes, Taine geologice şi Misterul Vâlvelor,
tot Din lumea Apusenilor; cum s-au format Detunatele, „călăto-
ria” cochiliilor fosile de pe malul mării până pe Dealul cu Melci
din comuna Vidra, frământările şi evoluţia scoarţei terestre pe
parcursul milioanelor de ani.
Adun aici într-o singură carte, într-un mănunchi, scrieri pu-
blicate prin diferite reviste, ziare şi în volumele Normalişti la
Abrud – Dascăli pe Ape.
Prin marea varietate de gusturi, dar iată şi de oferte, îmi
exprim dorinţa şi speranţa ca fiecare cititor să găsească ceva
plăcut şi relaxant în paginile ce urmează.

9 martie 2014 Autorul




EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
12
IOAN BEMBEA

13


PARTEA I.
EVOCĂRI LITERARE


PAVEL, COPIL FĂRĂ ÎNGER


„Lupii mâncă boi şi vaci
Nu mâncă copii săraci.”

Îmi revine adesea în minte şi revăd mere chipul unuia din
tovarăşii mei de copilărie. Eram adesea împreună sus pe munte
la păscutul vitelor sau al oilor, că la noi în sat nu era ciurdă ca la
câmpie, aici fiecare gospodar avea pământul lui pentru fânaţ,
pentru păşune, pentru holdă sau ogor pentru cartofi, în afara
grădinii de lângă casă.
Pe vremea aceea îndată ce se termina şcoala copiii erau trimişi
de părinţi toată vara cu vitele la păscut. Îmi aduc şi acum aminte
cum mi se lipeau ochii de somn dimineaţa, cum aş fi dorit să mai
dorm doar câteva clipe, dar soarele era necruţător şi de vreme ce
razele lui luminau vârfurile munţilor trebuia să ascult glasul mamei,
să las aşternutul cald, să mănânc în grabă ceva şi, cu traista cu me-
rinde în spate, să duc vacile şi viţeii la păşune. Boii îi duceam mai
rar la păscut, cu ei pleca tata cu noaptea-n cap la mânat, aducea
minereu de aur cu carul de pe la diferite mine la şteampuri, iar oile
erau în turmă. Primăvara până la Sângeorz, hotarul era liber, aşa că
oile şi vitele erau slobode pe câmp, puteau umbla să pască peste tot,
dar trebuiau totuşi păzite ca să nu se piardă, sau ca să nu vină lupul
la oi şi la miei.
Şi vară, la munte dimineţile sunt reci. Trebuie să urce mult
soarele pe bolta cerului pentru a mângâia cu razele-i calde case-
le de jos din sat cu tot freamătul şi agitaţia începutului unei noi
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
14
zile de muncă. Pe la toate casele cântă cocoşii, guiţă porcii după
mâncare, se deschid porţile şi pleacă vitele la păşune cu tălăngi-
le atârnate la gât. Se aud mugete de despărţire ale vacilor de
viţeii lor de lapte, neînţărcaţi, rămaşi acasă.
După ce mulge mama vaca, pe Steluţa, numai ea era cu lap-
te, pornesc şi eu cu vitele la păscut. Aveam în grijă două vaci,
un viţel, Mişca, şi un junc, pe Bodor. Una dintre vaci, Frăguţa,
şi Bodor, juncul, purtau câte un clopot că în mijlocul zilei, de
groaza muştelor, vitele se ascundeau în desişul pădurii încât se
pierdeau şi puteau să ajungă prin holde, să facă stricăciuni şi să
ai ceartă cu vecinii.
Cu o nuia de salcie în mâna îndemn văcuţele roşii, sprinte-
ne, să grăbească pasul pe un drum lateral de car, îngust şi pie-
tros, deasupra căruia îşi întind fagii o droaie de ramuri frunzoa-
se. În deplină simetrie cu acestea, cu crengile aeriene, pe pă-
mântul spălat de ploi, jos din pietrişul drumului ies la iveală o
groază de rădăcini ramificate întocmai ca venele proeminente
de pe dosul unei mâini muncite, osoase, de bărbat. Peste pârăul
din stânga din loc în loc câte o gură de baie îşi arăta întunericul
ce vine din pântecele adânc al muntelui aducând de acolo o
răcoare umedă cu un miros specific. Pe pietre ieşite din apă,
câte o codobatură fără astâmpăr îşi clatină coada şi face de di-
mineaţă exerciţii vocale.
În ritmul clopotelor ne continuăm drumul ce urcă tot mai
pieptiş. Orizontul se lărgeşte şi apare soarele. În înaltul cerului
un singur nor rătăcit, alb şi pufos, pluteşte deasupra Negrilesei,
ca o căciulă uriaşă pusă pe-o ureche. Pădurea răsună de glasul
păsărilor mărunte dar şi de trilurile clare, distincte, ale mierlei şi
sturzului ce îşi au cuibul ascuns între crengile dese de brad.
Trecuse primăvara şi cucul nu mai cânta, fiindcă auzise ascuţit
de coasă; aşa ştiam, că dacă aude coasa nu mai cântă.
Vitele flămânde, ba ici, ba colo, smulg cu lăcomie smocuri
de iarbă de pe marginea drumului. Viţelul şi juncul, mai vioi,
sunt mult în faţă dar Frăguţa cu pântecele umflat, că urmează să
facă un viţel, merge încet şi suflă greu.
IOAN BEMBEA

15
Drum lung. Când ajung la păşunea din Conţu aproape că se
luase roua de pe iarbă iar razele soarelui aduc o căldură plăcută.
„Ai sosit şi tu?”mă întreabă Pavel, un băiat ce-şi păştea vi-
tele pe un pământ alăturat. „Când a răsărit soarele eu am fost
aici. Vacile mele-s sătule” îmi mai spune el.
Vacile lui erau sătule că el era slugă şi pe el îl trimiteau cu
vitele la păscut cu noaptea-n cap, când se crăpa de ziuă.
Cunosc povestea vieţii sărmanului Pavel din lungile zile de
vară când stăteam ore în şir de poveşti acolo sus pe munte de
unde vedeam jos satul cu casele înşirate pe lângă vale sub strea-
şina pădurii.
Era ceva mai mare decât mine, poate cu un an, poate cu
doi-trei dar rămăsese scund şi slăbuţ. Avea obrajii pământii iar
nasul pistruiat, ba şi umerii obrajilor galbeni îi erau pistruiaţi
dar pistruii de pe nasul alb erau mai vizibili. Cuceritoare îi era
privirea cu nişte ochi verzi larg deschişi care te făceau să-l crezi
fiindcă întotdeauna te privea convingător în adâncul ochilor. Pe
fruntea înaltă pielea era albă, fără pistrui iar partea de sus se
ascundea sub un păr galben mătăsos pieptănat cu cărare. Purta o
pălăriuţă neagră dată mult spre ceafă. Sub şnur pusese, ca şi
mine, trei pănuţe pestriţe de gaiţă, cu albastru, alb şi negru.
Era slugă la un vecin al nostru, om gazdă cu multe vite, cu
şteampuri şi cu moară dar fără copii. Baciul şi Biţa erau noii lui
părinţi, aşa le spuneam noi copiii, în semn de respect, celor
vârstnici. Femeilor bătrâne le ziceam bobă.
Prietenul acesta al meu, Pavel, nu avea tată, murise în răz-
boi undeva foarte departe în Rusia. „Dacă ar trăi tata nu aş fi
slugă” îmi amintea adesea.
Era de la Mogoş, din satul Mămăligani. De ce i se spunea
aşa acestui sat nu e greu de înţeles. Purta acest nume de ocară,
de dispreţ, simbol al sărăciei, de când lumea, iar un sat vecin
avea o altă denumire asemănătoare, de lapte acru, Năcreleşti, tot
cu rezonanţă istorică şi socială.
Femei de la Mogoş încălţate cu opinci şi cu ciorapi groşi
din lână veneau în fiecare duminică la târgul din Poieni cu câte
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
16
un bulgăraş de unt învelit în frunze late de paltin sau de varză,
cu câteva ouă, cu smântână, cu caş proaspăt sau cu brânză. Pu-
ţinele lor produse se vindeau repede, cât ai bate din palme, ofer-
ta de produse fiind întotdeauna mai mică decât cererea. Străbă-
teau drum lung pe jos sau cu calul ca să facă rost de câţiva lei
din care să cumpere petrol pentru lampă, sare sau chibrituri.
Tot aici, duminica dimineaţa în târgul de la Poieni „se vin-
deau” şi copiii. Buciumanii, care aveau nevoie de slugă, băiat
sau fată, lăsau vorbă femeilor de la Mogoş că au nevoie de un
copil la oi sau la vite spunându-le ce condiţii ar trebui să înde-
plinească, îşi lăsau numele şi adresa iar în câteva zile se trezeau
că le intră pe poartă o mamă cu un copil de mână…
Pavel era cel mai mare din cei patru fraţi, trei băieţi şi o fa-
tă, rămaşi orfani încă din 1942. Fiind mai mărişor, de acum
putea să-şi câştige singur mâncarea şi îmbrăcămintea, putea fi
dat slugă la Buciumani unde se mai găseau şi alţi copii de la
Mogoş. Simbria era mâncarea şi două rânduri de îmbrăcăminte
pe an, o pereche de opinci şi alta de ghete, strictul necesar pen-
tru a trăi. Ce viaţă duceau aceşti copii nu e greu de imaginat,
oricum erau diferenţe mari de la o familie la alta dar era frec-
ventă zicala Mămăligă de pe drugă / dă-i la slugă să nu fugă…
Pe prietenul meu tot îl frământa un gând; de ce l-a dat ma-
ma de acasă, oare nu-i mai era drag? De ce l-a minţit şi l-a păcă-
lit când l-a adus aici? Fusese cuminte, o asculta fără să iasă din
vorba ei, făcea de toate pe lângă casă. Chiar nu înţelege…
Era vară şi i-a spus că-l duce la târg să vadă Abrudul. Por-
nesc pe jos, drum lung, iar el era desculţ. Urcă drumul de piatră
în serpentine până la Negrileasa apoi de la Grâul Bun o iau în
jos pe scurtătură spre Valea Albă. Mersul peste câmpul cu pajiş-
te este mai plăcut, mai moale la talpă, dar nu ţine mult, căci de
la Piatra lui Căliman intră iar în drumul ţării, pietros, chinuitor.
Spre seară trag la o casă unde să doarmă peste noapte, aşa cre-
dea copilul după spusele mamei, fără să ştie că popasul lui în
această casă va pune capăt călătoriei şi că aici îl va părăsi fiinţa
cea mai dragă inimii lui.
IOAN BEMBEA

17
Gazda s-a arătat foarte primitoare, le dă de cină pe săturate,
mămăligă cu lapte şi cu brânză, stau de vorbă, iar pentru Pavel a
pregătit o albie de lemn cu apă călduţă ca să se spele pe picioarele
pline de praf şi, ce nu se aştepta, îi dă să încerce nişte opincuţe noi de
gumă şi ciorapi groşi împletiţi din lână aspră de oaie ţurcană.
Cum se făcuse întuneric, cu un lămpaş au fost duşi în şură
şi s-au culcat îmbrăcaţi acoperindu-se cu fân pe picioare. Istovit
de oboseala drumului Pavel adoarme fericit în îmbrăţişarea
mamei. Îşi mai aminteşte, doar ca o părere, că a doua zi foarte
de dimineaţă, fără să se poată trezi, fără să poată învinge som-
nul, a simţit plecarea mamei, ştie sigur că l-a sărutat pe obrazul
pistruiat şi că l-au udat câteva lacrimi pe care tot mama le-a
şters cu dosul degetelor. De câte ori îmi povestea, mereu îşi
băga vină că nu s-a trezit atunci şi, în naivitatea lui, credea că
acum nu ar fi slugă dacă nu se pierdea de mamă.
Treptat s-a convins că toată povestea cu târgul de la Abrud
nu a fost decât o amăgire ca să-l poată porni de acasă că altfel
dacă ar fi ştiut că-l dă la străin nu ar fi plecat nici în ruptul capu-
lui. Din ce trăiau ceilalţi copii de acasă putea să trăiască şi el,
doar nu-i mare lucru să mai pui un cartof şi o ceaşcă de apă în
oala de pe sobă, să mai faci o porţie de zeamă.
La început Baciul Simion şi Biţa Evuţă s-au purtat frumos cu
el, că tocmai le fugise vechea slugă, l-au luat cu buna, i-au spus că
ciorapii de lână şi opincile cele noi de gumă sunt ale lui şi că de
acum nu-şi mai sparge tălpile desculţe prin pietre şi spini.
Copilul mereu întreba „unde-i mama, când vine mama?”
până când i s-a spus verde-n faţă că mamă-sa l-a lăsat slugă, că
de acum poate şi trebuie să-şi câştige singur mâncarea doar e
băiat mărişor. Când aude una ca asta îşi pune barba în piept, nu
a mai scoate un cuvânt, doar cu mâneca şi cu dosul palmei tot
îşi ştergea nasul şi ochii.
„Lasă plânsul, că nu pentru asta te-am tocmit şi-ţi dăm de
mâncare, poţi plânge cât vrei acolo sus la Curmătură până paşti
vacile, dar aici acasă să nu te mai vedem că plângi că dacă nu,
îţi dau câteva să ai de ce să plângi” i se adresează apăsat şi răstit
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
18
Baciu Simion. A mai sughiţat Pavel de câteva ori prin curte pe
ascuns, că la stăpân se vede că n-ai voie să plângi, apoi cu Ba-
ciul au plecat sus pe munte la colibă să sloboadă vitele la păscut
şi ca să-i arate ce are de făcut. Pe drum nu prea au avut poveşti,
răspundea doar cu câte un „da” sau „nu” la întrebările omului ce
i-a devenit „tată”. „Bagă de seamă pe unde mergem, ca să ştii
veni singur deseară acasă, că n-am vreme să vin după tine”.
Ajunşi la grajd i-a arătat unde e ascunsă cheia, au slobozit
vitele, i-a arătat unde să le adape, până unde ţine pământul şi
păşunea lor, i-a mai spus să aibă grijă să nu intre vitele în iarba
de coasă sau în semănătura cu cartofi.
Rămas singur copilul priveşte în jur şi în depărtări. Sub niş-
te nori grei recunoaşte Geamăna privită de departe. Undeva la
poala unuia dintre cele două vârfuri de munte gemene, acoperite
de pădure, era satul Mămăligani dar casa lor era mult mai jos şi
nu se vedea.
Prima zi a trecut tare greu. Seara când să lege vitele la iesle
i-a fost frică să nu-l lovească cu coarnele, erau înalte că greu
ajungea să le treacă lanţul pe după gât.
Cu paşi mărunţi, cu traista goală în spate şi cu un bastonaş
drept de alun porneşte spre casă.
Îndată după apusul soarelui pe bolta senină străluceşte
Steaua săracului. Întunericul vine cu repezeală din toate părţile;
culmile din depărtare îşi pierd conturul iar pădurea e tot mai
neagră. Pentru Pavel copacii de pe marginea cărării au forme
ciudate, ba de lup ce stă la pândă, ba de strigoi. Prin alburiul
înstelat al cerului din înălţimi săgetează umbra neagră a păsări-
lor de noapte. Din pădure se aude foşnet de frunze uscate. Cu-
prins de înfiorare copilul grăbeşte paşii. Întoarce capul când
spre dreapta, când spre pădurea din stânga, mai aruncă câte o
privire în urmă ca să nu-i sară ceva în spate. Abia acum îşi dă
seama că băţul din mână e mult prea subţire pentru a se putea
apăra de o primejdie. Principalul duşman e lupul. Prin pădure
ceva mişună prin frunze, se aude chiar şi pocnet de crenguţe
rupte. Parcă ar fi paşi…Simte un fior pe spate ce urcă până în
IOAN BEMBEA

19
creştet. Îşi aduce aminte că îi spusese cândva tată-său, odată
când era mic şi îl luase şi pe el la pădure, că lupul se teme de
om, că omul ar putea să aibă puşcă, de aceea îi e frică de om, că
altfel…Mai ştia de acasă că lupul mâncă boi şi vaci, nu mâncă
copii săraci. Ca să alunge frica şi vietăţile ce-l pândeau din
toate părţile, fluieră de câteva ori pe degete apoi cu glas cât se
poate de tare începe să cânte „Hei, hei, lupii mâncă boi şi vaci /
Nu mâncă copii săraci.” Glasul lui se aude până departe în liniş-
tea nopţii din pădure. Din coasta cealaltă de peste pârâu ecoul îi
trimite înapoi o parte din cântec „copii săraaaci.” Coboară gră-
bit şi continuă să cânte, „Hei, hei, lupii mâncă boi şi vaci, / Nu
mâncă copii săraci”. Convins de acest adevăr şi însoţit de pro-
priu-i glas se simte puternic, prinde curaj.
Ajuns acasă îl aşteaptă aceeaşi mămăligă cu lapte şi cu
brânză, din prima seară de la sosire, iar Biţa mai înţelegătoare îi
spune să închidă mai devreme vitele şi să vină pe ziuă acasă,
înainte de a se lăsa întunericul.
În scurtă vreme a învăţat tot ce avea de făcut.
După ce s-a ros păşunea la Curmătură s-a mutat cu vitele la
Conţu unde nu mai aveau grajd şi şură, vitele dormeau acasă.
Aici ne-am cunoscut şi din prima zi am devenit prieteni. Pavel
ştia să cânte din frunză tot felul de cântece dar ce îmi plăcea şi
mai mult la el era că imita cântecul păsărilor, fără frunze, numai
cu limba, cu buzele şi cu dinţii şi le imita atât de bine că uneori
veneau mierla sau sturzul până aproape de noi şi intrau în con-
versaţie. Cântau alternativ. Când avea chef aducea păsările pă-
durii lângă noi să ne cânte.
Mai spre toamnă pe când să se coacă ovăsul dintr-o tulpină
groasă, dintr-un pai, îşi face un fluier. La capătul cu nod, cu
briceagul bine ascuţit, desprinde o aşchiuţă dar numai într-o
parte aşa încât suflând, ea să poată vibra întocmai ca o lamă de
muzicuţă. Mai face apoi pe lungimea paiului câteva găurele şi
fluieraşul este gata, în stare să cânte orice melodie.
Ne plăcea să cioplim. Uneori ne luam la întrecere în cioplitul
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
20
cu briceagul pe beţe drepte de alun a unor figuri geometrice sau
modele, cum le ziceam noi. Scoarţa de alun se desprindea cu uşu-
rinţă pe urma tăieturii de brişcuţă scoţând la iveală cerculeţe, spira-
le, pătrăţele, liniuţe verticale, toate separate prin brâuri ce se repe-
tau la aceeaşi distanţă. Alte jucării nu aveam, ori poate ştiuleţii,
conurile de brad, pe care ni-i închipuiam boi sau vaci iar din muş-
chiul moale şi gros de la umbra pădurii clădeam, pe lângă un băţ,
mici căpiţe, ca să aibă ce mânca la iarnă boii imaginari.
În miezul zilei de vară sărmanele vite de la munte sunt chinui-
te de mulţimea muştelor şi a tăunilor ce le sug sângele prin trompe-
le lor subţiri dar lungi ce îşi fac loc prin blăniţa roşie lipită de piele.
Se apără bietele dobitoace cu coada, mai dau cu capul dar când nu
mai pot răzbi, chiar flămânde, renunţă la păşune şi o iau la streche,
adică ridică coada şi pornesc în goană spre umbra şi desişul pădu-
rii. Uram şi noi aceste mici vietăţi obraznice şi voiam să le dăm o
lecţie, să facem dreptate, să vadă dacă lor le place să le muşte şi pe
ele cineva. Prindeam de pe gâtul blândelor vaci muşte şi tăuni, le
rupeam câte o aripă apoi le aruncam pe un muşuroi de furnici.
Acestea se repezeau asupra lor, urma o luptă inegală cu un bâzâit
disperat, furnici alarmate, câteva mici rotocoale din zbaterea unei
singure aripi. După ce insecta răpusă se liniştea, furnicile o duceau
în interiorul muşuroiului, hrană pentru iarnă. Ne erau dragi la
amândoi furnicile, le urmăream cu mare atenţie şi le ocroteam.
Aveau cărări lungi prin pajişte şi printre pietre pe unde îşi duceau
cu trudă spre căsuţa-muşuroi beţigaşe de iarbă, viermişori, frunzu-
liţe uscate. Aşa cum sugeam o aromă dulce din florile de salcâm,
pe muşuroiul de furnici puneam un fir lung de iarbă, îl agitam pu-
ţin, ca să fie muşcat de cât mai multe furnici după care îl scuturam
de micile vietăţi apoi îl treceam prin gură şi simţeam pe limbă un
gust acrişor, oţetul de furnică. Aceasta era lumea noastră acolo pe
câmp în lungile zile de vară. Mai ştiam unde cuibăresc păsările,
cum şi din ce îşi fac cuibul, culoarea ouălor, urmăream cum le
cresc puii. Pentru noi câmpul şi pădurea cu toate plantele şi vieţui-
toarele lor nu mai aveau niciun secret.
IOAN BEMBEA

21
Mare i-a fost bucuria lui Pavel când am dus în straiţa cu
mâncare o carte cu poezii de George Coşbuc. El cunoştea litere-
le dar citea greu de tot, pe litere şi nu nimerea cuvântul, aşa că
nu înţelegea ce citea. Nu prea trecuse pe la şcoală şi tot îmi
cerea mie să mai citesc o poezie. Ne plăceau la amândoi Trei,
Doamne, şi toţi trei, O scrisoare de la Muselim-Selo, El-Zorab,
Mama şi multe altele. După mai multe lecturi ştia pe de rost
strofe întregi din poezii şi dându-i cartea a învăţat să citească pe
texte cunoscute. Am adus şi alte cărţi, pentru el că eu le citisem,
dar îmi plăcea să le citesc şi a doua oară; Basmele românilor, Of
şi Ţepeluş, Poveşti de Ion Creangă. În vara aceea Pavel s-a de-
prins cu cititul ba mai mult, a început să scornească el însuşi tot
felul de basme unele chiar mai interesante decât cele citite de
noi din cărţi. Îi plăceau grozav poveştile comice, păcălelile.
Toamna ne-am despărţit, eu am mers la şcoală iar el a ră-
mas la vite. În vara următoare păşunatul era de cealaltă parte a
satului, spre Detunata, că la munte pământul fiind sărac se ara
doar din doi în doi ani, un an rămânea păşune pentru turmă şi se
gunoia cu staulul în care dormeau oile. Ne-am întâlnit şi aici.
Din vara aceea îmi aduc aminte că într-o duminică fiind pe
undeva aproape de Flocoasa – aşa i se spunea uneia dintre De-
tunate, aceleia de la Poieni, acoperită cu brazi – vedem de de-
parte o femeie că vine spre noi. „Asta-i Buna” îmi spune Pavel
şi porneşte la vale, în calea ei, mai să se prăpădească. Se opresc,
se îmbrăţişează, stau jos pe iarbă şi povestesc. Stau mult şi eu îi
tot priveam.
Într-un târziu au urcat amândoi până la mine. Ne-am aşezat
pe iarbă lângă o grindă lungă şi groasă de bazalt, ce s-o fi rosto-
golit cândva de pe Flocoasa, pe care o foloseam drept masă
când ne scoteam merindea din trăistuţe.
Era bunica din partea tatălui, Buna Sava, cum îi spunea Pa-
vel. „Am venit la târg cu câte ceva, am întrebat oamenii unde
stă Evuţa. Am găsit-o uşor, ea mi-o spus unde sunteţi şi iată-mă
aici la voi” ne explică bătrânica aceasta căruntă-căruntă, adusă
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
22
aici de dorul nepotului. Avea o înfăţişare senină iar ochii ei, ca
ai lui Pavel, verzi, mari si strălucitori nu te ocoleau, te priveau
cu luare-aminte şi cu bunătate. De sub năframa neagră înnodată
sub bărbie ieşea în faţă deasupra frunţii un păr bogat, alb, prins
într-o coadă ce trecea pe deasupra urechii. Doar culoarea păru-
lui te făcea să crezi că e bătrână că altfel nu avea cute nici pe
frunte nici în dreptul ochilor, ba mai mult, pielea ei albă ere
întinsă şi netedă, ca la femeile tinere.
Din straiţa ce o purta pe braţ a scos o pungă din hârtie de
ziar plină cu cocoşi cumpăraţi din târg. Floricelele de porumb,
cum li se spune acum, mai păstrau încă o parte din mirosul lor
ispititor ce se răspândeşte în preajmă prin prăjirea boabelor. Mi-
a întins şi mie punga, am luat câţiva cocoşi albi şi am mulţumit.
„Să creşti mare” a fost răspunsul ei.
Cât a stat bunica acolo cu noi, şi când am stat jos pe iarbă şi
când s-a ridicat să plece, tot l-a ţinut pe Pavel de mână şi cu
degetele îi mângâia dosul palmei, iar el, în loc să se bucure, să
râdă că i-a venit bunica, era tot cu ochii în lacrimi. „Du-mă
acasă, Bună dragă, du-mă acasă, nu mă mai lăsa aici. Dacă ai şti
cât de rău mă bate Baciu şi cum strigă la mine… Te rog frumos
ia-mă de aici şi du-mă acasă.” „La ce să te duc, dragul bunii, că
numai Dumnezeu ştie cum trăim şi noi… Poate că nici Viorel
nu se prăpădea dacă nu era aşa de slăbuţ, dacă am fi avut mân-
care mai bună.” Cuminte şi ascultător peste măsură, nepotul
înţelege situaţia şi nu mai stăruie în dorinţa lui de a-l duce aca-
să. „Să-i spui la mama să vină la mine să o văd, că eu în toată
ziua mă gândesc la ea şi seara când mă culc, până adorm, plâng
de dorul ei. Îmi făgăduieşti, Bună, îmi promiţi? Îi spui?” „Îi
spun, dar acum repede nu poate bate atâta drum că nu de mult a
născut şi are fătuţa la ţâţă, da’ vine ea mai încolo.” „Să aducă şi
pe Mărioara, să o văd şi eu.”
Pavel plânge cu suspine adânci, nestăpânite. „Să ştii, Bună,
– spune el plângând – că eu în toată seara zic Îngerelul, aşa cum
m-ai învăţat dumneata, şi sub ţol mă rog pentru voi toţi de aca-
IOAN BEMBEA

23
să…” După o tăcere lungă, apăsătoare, fără să mai plângă: „Eu
nu am Îngerel, că uite unde am ajuns şi cum mă bate Baciu…
Nu mă bate prea des, dar strigă tare la mine, mă scutură de
umeri şi mi-i aşa de frică…Câteodată fac pe mine de frică, tot
mă ud,” zice el ruşinat. Tăcem toţi trei… „Nici tata n-o avut
Îngerel...” Continuă cu glas rar: „Cât se ruga mama pentru el;
Adă-l, Doamne, înapoi acasă întreg şi sănătos…Şi noi copiii
ziceam seara Îngerelul şi Tatăl nostru şi pentru tata… şi tot o
murit…” După un suspin adânc, cu un glas stins a deznădejde:
„Oare eu de ce n-am Îngerel? Nici Viorel… Mulţi oameni n-au
Îngerel…”
Înfricoşată de vorbele copilului, Buna îşi face de trei ori
semnul crucii. „Să nu mai spui niciodată vorba asta.”
După o tăcere lungă, dureros de tristă, în timp ce bunica tot
îi mângâia părul galben: „Şi când zici că o murit Viorel?” între-
bă nepotul suspinând din adâncul pieptului ca să-şi învingă
plânsul. „În martie, era încă zăpadă în ţintirim. L-am îngropat
acolo unde am făcut cruce pentru tată-to.”
Ştiam că Viorel era unul din fraţii lui Pavel, mereu îmi
spunea câte ceva despre el, dar eu abia acum aflam că murise.
Pavel ştia deja de când se întâlniseră acolo mai jos, înainte de a
urca la mine.
Ca să poată povesti în voie, am plecat să întorc vitele care
se depărtaseră mult de noi şi puteau să intre în troaş la Jinaru.
Buna Sava a pornit încet spre Mămăligani, nu pe unde ve-
nise ci pe un alt drum, mai scurt, peste câmp drept spre Piatra
lui Căliman. Pavel a însoţit-o până în tăietura de pe Valea Albă
de unde a cules în grabă frăguţe coapte pe care le-a înşirat pe
câte un păiuş, ca şiragurile de mărgele şi a trimis câte un fir
lung pentru mama, pentru Nicu şi pentru Ileana. Aflase acum că
mai avea o soră, Mărioara, de o lună.
Mama lui Pavel nu era muiere stricată, după cum s-a aflat
de pe la oamenii din Mămăligani duminica prin târg, dar femeia
fiind văduvă, nu s-a putut apăra de cânele de Amos, un vecin al
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
24
lor care i-a spus că nu-i mai aduce lemne cu boii dacă nu merge
cu el în şură. Sărmana femeie era mamă cu mulţi copii… „Cum
să te prindă iarna cu atâţia copii mici fără lemne, fără foc în
sobă” cugeta ea. „Sărăcia-i de vină.…”
De trăia Pavel al ei, om harnic şi bun, altă viaţă ar fi avut.
Ani la rând a sperat aşa ca într-o minune că o fi prizonier la ruşi
şi că vine înapoi acasă. Aşa o îndemna inima cu toate că primise
înştiinţarea de la primărie că „Medrea Pavel a murit eroic pe
front, pentru Rege şi Ţară”. Văzând că nu mai vine, i-a ridicat o
cruce de lemn în cimitir ca să aibă şi „omul ei” o cruce şi loc
unde să aprindă, după datină, câte o lumânare.
Tânăra văduvă a rămas în continuare în bună înţelegere în
casa socrilor, în casa soacrei, că numai ea trăia, şi niciodată nu
i-a spus soacră ci Mamă.
Pentru Pavel erau primele veşti de acasă după mai bine de
un an de când venise aici slugă. Veştile aduse de bunică nu erau
bune. Murise Viorel, fratele lui mai mic, la numai cinci ani. Alt
frate, Nicu, avea trei ani. Cu Viorel se juca de-a trânta anul
trecut. Acolo pe iarba dintre pruni Pavel se lăsa învins de fratele
lui care se urca peste el şi râzând în hohote nu-l mai lăsa să se
ridice. „Io-s mai tare, io-s mai tare” spunea bucuros Viorel.
Toată vara a aşteptat Pavel să mai vină cineva de acasă la
el, dar n-a avut acest noroc.
În durerea lui, a dorului de mamă, se compara cu alte vie-
tăţi. Când duceam la păscut o vacă ce avea viţel mic, neînţărcat,
se întâmpla adesea ca în mijlocul zilei vaca-mamă, mugind, să o
ia la goană spre casă. Când fugea la viţel era de neoprit. Dacă îi
stăteai în drum cu o bâtă groasă ori cu o joardă lungă nu mai
ştia de teamă sau de durere şi, cât era de blândă, acum era în
stare să te ia în coarne sau să te calce în picioare, pentru a ajun-
ge acasă la puiuţul ei. „Oare mamele de ce nu fac aşa?” mă
întreba Pavel. Dar tot el se consola: „Şi căprioara îşi părăseşte
puiul. Aşa o fi rostul lumii…”
Spre toamnă, pe la sfârşitul lui august, când a început sece-
IOAN BEMBEA

25
rişul holdelor ne-am mutat cu vitele la păşune mai bună pe cea-
laltă parte a satului, iar la Conţu. Aici izvoarele erau rare iar apă
se găsea departe, jos de tot în adâncimea pâraielor. Când ne era
sete sau trebuia să ducem apă secerătorilor intram în câte o mi-
nă şi de acolo scoteam apă rece ca gheaţa. În unele galerii apa
se găsea destul de departe de intrare aşa că te prindeau fiori de
teamă pe măsură ce te adânceai în întunericul minei. Picăturile
de apă ce se desprindeau de pe cerime, în atâta linişte, răspân-
deau sunete pline de mister iar vâlva băii ne urmărea din fiecare
umbră. Peticul de lumină de la gura minei devenea tot mai în-
depărtat. După ce ochii se obişnuiau cu întunericul, şi mai cu
pipăitul, găseam bălţile cu apă din care umpleam doniţele uşoa-
re din lemn de brad cu miros de răşină. În aceste mici puţuri apa
nu se tulbura niciodată pentru că era doar stâncă şi apă. Ajunşi
afară simţeam iarăşi căldura şi lumina orbitoare a soarelui.
Cu greu am reuşit să-l conving pe Pavel să intre în aceste băi
părăsite, îi era frică, deşi era mai mare decât mine. De multe ori îi
aduceam eu apă în colopul meu verde. Ca să vadă ce e prin adânci-
mile muntelui şi că nu e nimic de care să-ţi fie teamă, din răşină de
molid ne-am făcut torţe şi numai aşa pe lumină a îndrăznit să vină cu
mine şi a rămas tare mirat de ce a văzut acolo, de ramificaţia galerii-
lor de sclipirile metalice ale cristalelor de pirită sau chiar a firişoare-
lor de aur. Din loc în loc pe la îmbinările de stâncă ţâşneau din cră-
pături cristale sticloase de cuarţ transparent. Nu am întâlnit, spre
mirarea lui Pavel, nici strigoi, nici vâlve, nici draci cum se vorbea că
ar fi prin băile părăsite.
Când s-a sfârşit vacanţa eu am lăsat opincile şi cioarecii în
plata Domnului, am îmbrăcat iarăşi hainele de şcoală, am scos
chipiul din dulap şi cu o căruţă, sus pe salteaua plină ca un sac
cu paie de ovăz, am pornit spre Abrud.
Pentru Pavel n-a început niciodată şcoala, el era slugă în
toate zilele anului, şi duminica şi la Crăciun şi la Paşti. De când
a plecat de acasă pe el nu-l mai ducea nimeni la biserică. Poate
că de aceea nu mai avea nici Îngerel, care să-l ocrotească, să-l
apere de strigătele şi de bătăile lui Baciu, gândea el.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
26
Cum era obiceiul locurilor, sătenii aveau grajduri şi colibe
sus pe munte pe la toate pământurile şi ca să aibă aproape guno-
iul vitelor pentru a face pământul mai roditor, nu coborau fânul
acasă ci duceau acolo, pentru iernat, vitele şi oile. Şi aşa priete-
nul meu Pavel urca şi cobora dimineaţa muntele prin zăpada
neîncepută, hrănea şi adăpa vitele, mulgea vacile, venea acasă
cu laptele, urca a doua oară spre seară muntele, dădea iarăşi fân
vitelor şi oilor, le adăpa departe la pârâu, curăţa gunoiul, mul-
gea din nou vacile şi apoi cobora cu vasele grele pline cu lapte
prin întunericul serii timpurii de iarnă.
În zilele ploioase de toamnă prin noroiul cărărilor se ve-
deau cu uşurinţă urmele cu paşi mari ale lupilor dar şi mai clar
le era mersul iarna prin zăpadă. Ciudat, le plăcea şi lor să mear-
gă tocmai pe cărarea bătătorită de Pavel. Uneori mai de aproape
sau de departe se auzeau urlând…Şi, ca să-i alunge, Pavel le
spunea iarăşi, cântând, ce poate că ei nu ştiau: „Lupii mâncă boi
şi vaci / Nu mâncă copii săraci.” Cântecul acesta repetat seară
de seară şi auzit de săteni când de unii când de alţii a rămas de
pomină în satul meu.
În dimineţile geroase, îndată ce apare o rază de soare, de pe
crengile pline de promoroacă piţigoii alarmaţi ţipă neîncetat:
Opinci, opinci, opinci! semn că se aşterne o iarnă grea şi gurali-
vele vieţuitoare o ţin tot aşa cu Opinci, opinci, opinci! până se
moaie frigul, până prin martie când îşi schimbă glasul în Simţi,
a vară! Simţi, a vară! Simţi, a vară! Prietenul meu asculta toate
păsările pădurii şi pe toate le înţelegea.
Într-o luni, fiind zi de târg la Abrud, când a venit mama la
mine la şcoală, ştiind că suntem prieteni buni, mi-a spus că Pa-
vel a fugit acasă la Mămăligani că l-a bătut rău de tot baciu-so
Simion.
Primăvara, după ce a început să se ducă zăpada, ca să cruţe
fânul, Pavel, la porunca stăpânului, a scos oile la păscut, mai
găseau frunze aduse de vânt, iarbă uscată, cetină de brad şi chiar
muguri de lăstar. Mieii, separaţi de oi, au rămas la căldură în
ţarcul din grajd.
IOAN BEMBEA

27
Prin topirea zăpezii în pârâiaşul de sub brazi unde se adă-
pau vitele, apa rupsese micul stăvilar de pietre şi astfel s-a spart
tăul. Pavel îl reface. Din apa rece culege cu mâinile goale pietre
mai mari şi mai mici pe care le pune de-a curmezişul ca să
oprească apa. Reface balta dar întârzie mult pe aici. Piţigoii
vesteau venirea primăverii Simţi, a vară! Simţi, a vară !
Pe câmp, în căutarea hranei o oaie intră adânc pe sub ramu-
rile pline de spini ale unui măcieş. Când să iasă, nu mai poate şi
cu cât se zbate mai tare, crengile spinului se amestecă cu lâna ei
bogată şi acolo rămâne. Oile s-au depărtat. Pavel nu a băgat de
seamă ce s-a întâmplat dar spre seară vede o mulţime de păsări
de pradă şi aude ceartă şi croncănit de corbi. Se duce să vadă ce
e acolo. Vulturii şi corbii aproape că nu voiau să renunţe la
prada lor, se roteau la mică înălţime pe deasupra micului om.
Oiţa încă vie cu burta în sus mai dădea din picioare dar avea o
buză ruptă de păsări din care curgea sânge iar din pântece, cu
ciocul tăios ca un briceag, răpitoarele înaripate începuseră să-i
scoată măruntaiele. Până să-i desfacă crengile spinoase din lână,
oaia s-a liniştit de tot, a murit. Avea un mieluţ alb, oacheş, ră-
mas acum fără mamă, fără lapte.
A urmat o pedeapsă cruntă. L-a bătut cu biciul acolo în
grajd ca să nu i se audă pe afară strigătele de durere. „Îţi scot
ochii ca la oaia aia de care nu ai avut grijă, derbedeule. Auzi,
derbedeule, îţi rup şi ţie gura ca la oaie. Mai bine te mâncau pe
tine corbii, că nu era nicio pagubă”. „Iartă-mă, baciule, n-am
vrut să se întâmple aşa, iartă-mă te rog frumos” îl implora prin
plâns şi prin sughiţuri Pavel.
În liniştea dimineţii următoare, Biţa Evuţă se plângea peste gard
vecinei Saveta: „Auzi tu dragă, iar ne-o fugit sluga. Pe când să
crească, să le tragi mai bine folosul la munca câmpului ori la şteam-
puri îţi fug. Ptui, – scuipă într-o parte – bată-l Dumnezo să-l bată.
Sărăntocul!” „Apoi, tu Evuţă, eu mă mir că o stat şi până acuma,
după cum v-aţi purtat cu el, cu un copil orfan, fără tată…” Cu un
glas tărăgănat îi mai spune: Mămăligă de pe drugă / Dă-i la slugă să
nu fugă.” Evuţa intră în casă trântind uşa.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
28
După aproape trei ani de muncă şi mai ales de suferinţă Pa-
vel a fugit acasă fără nici o simbrie, poate că opincile din pi-
cioare le avea în plus, căci venise desculţ.
Plecat înapoi la Mămăligani am rupt orice legătură cu Pavel
şi nu ne-am mai văzut.
După vreo doi ani, nu-mi venea să cred, îl întâlnesc pe Pa-
vel al meu într-o zi de târg, toamna, prin Abrud îmbrăcat într-o
salopetă nouă albastră, ca un aviator, iar pe piept şi pe bonetă
purta câte o insignă una de Brigadier – Bumbeşti-Livezeni – iar
alta de Fruntaş în munca patriotică. Crescuse mult, era înalt şi
frumos, tot pistruiat. Mă privea şi acum, zâmbind, drept în ochi.
Cumpărăm amândoi un kilogram de struguri şi ciugulind din
boabele dulci stăm mult de vorbă.
Poveştile noastre curg aşa de firesc de parcă ieri ne-am
despărţit. Scoate din raniţă un pacheţel învelit într-o hârtie albă
şi-mi arată o primă roşie de mătase, o panglică din acelea cum
îşi puneau fetele în păr, în prelungirea cozii, cumpărase puiul
târgului pentru Ileana, o fată din vecini, de acolo de la ei din
sat. Îi era gândul numai la ea. „Mă lasă să o sărut” îmi spune
aproape în şoaptă, ca un mare secret, simţindu-se chiar vinovat,
dar faţa îi strălucea de bucurie. „Ştii, să nu crezi că mă laud, dar
eu – îţi spun drept – n-am mai văzut o fată aşa de frumoasă ca
ea…Şi la mama i-i dragă…Nu mai spun de Buna Sava.” Îl ve-
deam fericit, iar eu eram tare bucuros de fericirea lui.
Mi-a mai povestit despre şantierul de muncă patriotică de la
calea ferată Bombeşti-Livezeni, unde lucrase la un tunel. Locu-
iau în barăci mari de 30-40 de paturi şi a cunoscut mulţi tineri
din alte părţi iar un maistru din Braşov, văzându-l harnic şi pri-
ceput la de toate, l-a chemat să-l angajeze la o fabrica de trac-
toare. Avea de gând să meargă, dar ceva mai încolo după ce îşi
mai cumpără nişte haine. Acum lucra cu ziua la pădure.
Tot el mi-a spus că apăruse o lege prin care persoanele ce
prestaseră muncă de servitor puteau, prin instanţa de judecată,
să solicite o retribuţie retroactivă corespunzătoare muncii depu-
IOAN BEMBEA

29
se. De legea asta aflase tot acolo pe şantier. Nu s-a lăsat şi a
obţinut drepturi băneşti de la fostul lui stăpân, de la Baciul Si-
mion, în valoare de o vacă cu viţel. Urma să primească banii.
Ceasul de pe biserica reformată din centrul oraşului mă
avertizează că trebuie să fiu la şcoală, începeau orele de medita-
ţie iar pedagogul, om corect şi exigent, nu admitea întârzieri.
Pavel, după ce îşi numără puţinii bani, mai cumpără un kilo-
gram de struguri ca să-i ducă acasă. „Mai vreau şi strugurele
acesta mare, pune-l, te rog, pe cântar” se adresează el ţăranului
pe a cărui căruţă era înscris cu negru pe o tăbliţă albastră
Bucerdea, nr. 8. Ciorchinele dulce, galben şi mare, era cu desti-
naţie precisă. Pavel zâmbind îmi trage cu ochiul. „Pentru Ilea-
na…” Eram sigur. În acea clipă mi-am adus aminte de bunăta-
tea lui atunci când a trimis prin Buna Sava, de sus de lângă Flo-
coasa, pentru fiecare din cei de acasă câte un şirag de frăguţe
roşii de câmp înşirate pe un fir lung de iarbă.
Ne-am strâns bărbăteşte mâinile a despărţire. „Şi acum par-
că mi-e frică să trec pe lângă casa lui Baciu Simion din Buciu-
mani, trec cu groază. Acuma cu procesul e în stare să bage furca
în mine. Şi la proces în faţa judecătorilor mi-o zis sărăntoc.”
„Mergi liniştit”, îl asigur eu. „Nimeni nu-i mai stă slugă. De
când s-au închis minele îşi păzeşte singur vitele. Doamne, cum
le mai bate. Nu-i acasă, treci fără teamă.”

Epilog
Anii au trecut iar drumurile noastre nu s-au mai întâlnit.
Într-o vară, venind la casa părintească împreună cu familia mea,
duminica după ce ieşim de la biserică fiind şi zi de târg, îmi atrage
atenţia o femeie încălţată cu opinci. Aşa ceva devenise o raritate.
După port era de la Mogoş. Într-un coş avea ouă de vânzare. Întoar-
ce privirea spre mine. Ne recunoaştem deodată: „Buna Sava” zic eu.
„Chiar aşa, io-s dară” îmi răspunde. Păstra aceleaşi trăsături dar era
ceva mai bătrână, puţin ştirbă, iar pielea ei fragedă pe frunte şi în
dreptul ochilor făcuse câteva încreţituri. I-am cumpărat toate ouăle,
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
30
dar cu condiţia de a ni le aduce acasă, voiam să o poftesc la masă şi
altfel poate că nu ar fi venit.
În acea duminică de vară la masa întinsă în curte la umbra mă-
rului am aflat de la Buna Sava că Pavel al meu şi dragul ei nepot a
plecat din această lume, că e în ţintirimul din Mămăligani lângă
fratele său Viorel.
Muncise cu ziua la pădure la Negrileasa, departe de casă de un-
de venea doar sâmbăta. Tăiau pădurea şi făceau buşteni groşi de
brad. Dormeau într-o baracă improvizată, neîncălzită. După o zi rece
şi ploioasă de toamnă, seara istovit de oboseală s-a culcat cu hainele
ude şi a făcut aprindere de plămâni. După trei zile l-au dus acasă cu
o căruţă, avea arşiţă mare şi delira. Mama lui îngrozită a fugit la
dispensarul din comună după medic. „Să încercăm o minune, poate
că scapă la spital la Abrud,” spune doctorul fără nicio convingere.
Cu multă grabă, în căruţa unui vecin îi fac lui Pavel un pat de
fân, îl duc pe sus la căruţă, îl învelesc cu un ţol gros şi pornesc spre
spital. Căruţaşul mâna în tropote calul în timp ce mama îi ţinea o
batistă umedă pe frunte iar cu cealaltă mână îi mângâia faţa şi vorbea
cu el. „Iartă-mă, Paveluţ dragă, că te-am dat slugă la străin, la stăpân
rău. Să nu mori, că şi aşa m-o pedepsit destul Dumnezeu…”
Sătenii îngrijoraţi urmăresc cu privirea căruţa ce urcă pe Dealul
Mogoşului apoi dispare în ceaţa deasă fără a se mai zări măcar vreo
umbră, ca şi cum pe acolo nu a fost nimic niciodată. Ajunşi la Buci-
umani pe Valea Albă cu tot tropotul calului şi hurducăturile căruţei,
Pavel adoarme pentru totdeauna sub privirile disperate ale mamei.
Întorşi acasă „cu mortul” băieţii şi fetele din sat, după datina, i-
au împodobit o mireasă, o suliţă dintr-un brad înalt-înalt şi subţire cu
multe panglici colorate.
Cu privirea în pământ, fără a ne mai vedea pe nici unul din cei
de la masă Buna Sava parcă vorbea pentru sine: „Întreg satul o plâns
la înmormântarea lui. Amar mai plângea o fată, Ileana, ce se aveau
bine laolaltă, uda pământul, nu alta, de-atâta plâns… Sărmana…”
Toate astea s-au petrecut la numai două luni după întâlnirea
noastră de la Abrud.
Prin tot ce ne-a povestit, Buna Sava ne-a făcut să simţim că
acolo la noi în curte sub măr suntem la o masă de parastas. Eram
IOAN BEMBEA

31
trişti cu toţii. Ne-a mai spus că nu a primit nici un leu de la cânele de
Simion pentru trei ani de muncă. Dacă primea ceva bani, Pavel voia
să plece la Braşov la o fabrică de tractoare.
La întrebarea, mea am aflat că Ileana, cea care se lăsase săruta-
tă de Pavel după vreo doi ani s-a căsătorit cu alt băiat, „om bun şi
harnic, ţine la ea, nu o bate, dar pe Pavel nu-l poate uita” îmi spune
şi continuă tainic cu voce şoptită: „La mai mult de un an după ce s-o
măritat vine într-o zi la noi, numai eu eram acasă, şi ne aduce, împa-
chetată frumos într-o batistă cusută cu floricele albastre, ca ochii ei,
o primă roşie de mătase, o primise de la Pavel, puiul târgului adusă
de la Abrud. La soţu-meu nu-i place să o mai păstrez, ştie că o am
de la Pavel şi… nu vreau să se prăpădească. Ţineţi-o la dumnea-
voastră zice ea. Batista am cusut-o pentru el, dar n-am mai apucat
să i-o dau… Mi-o pune mie în mână, mă strânge în braţe, întoarce
capul şi iese plângând pe uşă…”

Toată viaţa l-am purtat cu mine, în gând şi în inimă, pe acest
copil fără înger… pe acest om fără înger şi în amintirea lui am
scris această poveste cu totul şi cu totul adevărată.

31 ian. 2013
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
32


BAT ŞI EU LA PORŢILE ŞCOLII

Era o dimineaţă de început de toamnă. Înainte de a se face
ziuă, tata s-a dus în grajd şi a umplut ieslea boilor cu fân, apoi
întors in casă aprinde lampa şi încep pregătirile pentru plecarea
la şcoală la Abrud. Eu nu dormeam, poate că nu am dormit toată
noaptea. Mama aprinde focul în sobă, încrestează două bucăţi
de slănină, le frige în tigaie până lasă destulă unsoare şi numai
după aceea toarnă ouăle bătute bine. Tigaia sfârâie şi răspândeş-
te un miros plăcut. Mă scol şi eu, îmi îmbrac cioarecii albi cu
şinor albastru, încalţ ghetele noi-nouţe, strălucitoare, cumpărate
de mama de la Abrud de la şatră, special pentru a merge cu ele
la gimnaziu, apoi mă spăl afară în târnaţ în ligheanul cu apă
rece ca gheaţa, îmi iau cămaşa cu forme apoi mă aşez la masă
cu tata şi mâncăm bine, doar plecăm la drum lung.
Încă de seara tata pusese în şiredia carului două braţe de fân
amestecat cu otavă verde, crudă, mâncarea pentru boi pe o zi.
Coşul carului aproape că se umpluse cu o saltea mare, plină ca
un sac cu paie proaspete de ovăz. Poate că nu ştiţi, dar paiele de
ovăz sunt mai moi, nu se zdrobesc aşa de repede ca cele de grâu
şi pe deasupra au un miros aparte, aduc cu ele mirosul întregului
lan de holdă. Pe salteaua din pânză groasă de cânepă Sabin,
fratele meu mai mare, îmi scrisese numele cu creion chimic, ca
nu cumva să se piardă pe la internat.
Se luminase bine de ziuă când tata a prins boii la car şi a
deschis poarta mare ca să plecăm. Nu a uitat să ia de pe un cui
din şopru clopotul de alamă şi să-l pună la gâtul lui Bodor, aşa
cum făcea de câte ori mergea la oraş. Mama a venit după noi să
ne petreacă. Îşi ştergea mereu ochii cu dosul palmei apoi după
ce şi-a şters încă o dată nasul şi ochii cu poala şurţei m-a prins
de mână, a apăsat-o pe obrajii ei umezi şi m-a strâns la piept cu
braţele amândouă.
IOAN BEMBEA

33
– Să fii cuminte, să nu ne faci de ruşine. Să-i asculţi pe pro-
fesori şi să faci cum spun ei.
– Aşa am să fac, mamă.
Am început şi eu să plâng. Bucuria plecării la şcoală, la
Gimnaziul Unic din Abrud, care pusese stăpânire pe mine toată
vara se pierduse cu totul, mă dominau acum teama de necunos-
cut şi despărţirea de casă, de toţi cei dragi. Tata îmi strigă din
faţa boilor:
– Urcă în car, Ioane, că plecăm.
Mama m-a sărutat pe amândoi obrajii iar eu m-am urcat în
car sughiţând de plâns. Am pornit la drum. Razele soarelui şi-au
făcut prezenţa luminând crestele munţilor. Deşi nu brumase
încă, pădurea arăta că toamna a sosit. Fagii şi carpenii nu mai au
verdele din timpul verii iar cireşii sălbatici care primăvara în-
spumează cu albul florilor pădurea de foioase, acum păreau
stropi de roşu aprins în acest imens şi nemărginit tablou verde-
gălbui. Sub poala pădurii, jos pe lângă drumul pietruit, pe lunci
şi coaste otava avea un verde aparte, un verde crud. Prunii îşi
îndoiau crengile sub povara rodului. Ramurile groase ale copa-
cilor de pe marginea drumului formau deseori tuneluri compac-
te de verdeaţă. Din loc în loc băteau obosite şteampurile. Era
puţină apă. Roata mare se învârtea greoi, numai pe măsură ce se
umpleau cupele cu apă tulbure, lăptoasă. Săgeţile şteampurilor
se ridicau anevoie prin rotirea fusului cu came, cărora le spu-
neam bolcâie, apoi cădeau cu greutate, repetat şi iar repetat,
până măcinau piatra dură cu firişoare de aur în pastă fină cu
străluciri metalice.
Aici la Bucium apa era pusă la treabă nu glumă. Nu era lă-
sată să curgă fără niciun rost la vale. Îndată ce ajungea din nou
în albie, după ce învârtise cu multă zoală roata unor şteampuri,
apa întâlnea un nou stăvilar de unde pornea domol pe un alt iaz,
odihnindu-se parcă, pentru a avea putere să se rostogolească
peste o altă roată de moară, de joagăr şi iar şi iar de şteampuri.
Când ploua mult era bucurie în tot satul. Şteampurile băteau
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
34
vesele poc! poc! poc! şi iar şi iar poc! zi şi noapte, gata-gata să
o ia din loc. Spre joagăre veneau care încărcate cu buşteni de
brad lungi şi drepţi pentru a fi tăiaţi în scânduri fără cepuri, iar
morile nu tăceau nici o clipă.
În mersul domol al carului tras de boi ai destulă vreme să
vezi şi să te gândeşti la toate. Când am ajuns pe la Izbita soarele
se ridicase destul de sus ca să-şi poată arunca privirile calde
peste gospodăriile înşirate pe lângă drum şi vale. Copii şi femei
duceau vitele la păscut. Oile nu erau în sat, erau la munte în
turmă la stână. Coborau numai toamna târziu după ce cădea
prima zăpadă. Ciobanul aducea mai puţine oi acasă, mai prădau
şi lupii din ele.
Ajunşi la izvorul de la Olăriţa boii au tras singuri pe stânga
la vălăul scobit într-un buştean gros de brad şi s-au adăpat cu
apă limpede şi rece. Am băut şi noi, tata şi cu mine, din pumni
de la capătul ţârăului. Jgheabul pe care curgea apa era nou şi
răspândea un plăcut miros de răşină şi de lemn de brad. Pentru
drumeţii însetaţi se găsea pe o lespede de piatră o cană de tablă
albastră cu smalţul sărit în câteva locuri.
Şi, hăis Bodor, cea Mişca, pornim mai departe. Îmi aduc şi
acum aminte că tata nu bătea niciodată boii. Mai striga la ei,
mai pocnea cu biciul în aer dar foarte rar îi atingea cu pleasna
biciului. Când am ajuns la Abrud se încălzise bine. Am intrat cu
carul în curte la Bazil. Tata a dejugat boii, i-a legat în spatele
carului la fân şi am plecat împreună spre şcoală.
De jos de la pod clădirea şcolii îşi arăta întreaga măreţie. Şcoa-
la se găseşte pe o pantă la poalele muntelui separată de oraş de valea
Abrudelului. O alee pietruită urca lin în linie dreaptă spre şcoală. Pe
ambele părţi se găsea câte un gard ornamental alb din lemn rotund
de mesteacăn cu forme geometrice armonioase, romburi concentrice
culcate, ce se repetau periodic întocmai ca o frază muzicală. Pe lângă
acest parapet se întindeau şiruri lungi de flori multicolore. Drept
înainte, pe nişte trepte înalte de lemn ajungeai la o troiţă înconjurată
de brazi, dar cărarea se despica în două. Cea din stânga făcând două
IOAN BEMBEA

35
serpentine duce spre şcoală iar cea din dreapta intră în umbra unor
copaci aşezaţi pe mai multe rânduri in linie dreaptă. Crengile lor, în
căutarea luminii, se întâlnesc sus de tot şi formează o cupolă de ver-
deaţă. Între aceşti copaci şi-a făcut loc o uriaşă ciupercă, un acoperiş
rotund din şindrilă de brad sprijinit de jur împrejur pe o sumedenie
de stâlpi. În mijloc, între cei şase piloni înalţi de brad ce susţineau
vârful ciupercii, se ridică o estradă, locul tarafului de lăutari sau al
fanfarei în zilele de promenadă.
Revenind la cărarea principală, în partea stângă a drumului
spre şcoală copăceii aveau coroana în formă de ciupercă, cren-
gile lor creşteau invers, în jos, nu în sus. Nu mai văzusem aşa
ceva. Câţiva meri aveau frunzele şi fructele roşii-roşii, dar me-
rele erau mărunte de tot, mai mici decât nucile. Mai târziu am
aflat că erau tari şi acre, nu erau bune de nimic. Tot pe acolo pe
lângă mai multe rondouri cu flori se găseau două „filigorii”, un
fel de căsuţe, bogat împodobite, adăpost pentru ploaie şi câteva
podeţe ornamentale, ca în grădinile japoneze. Iarba era tunsă
scurt şi de jur împrejur o curăţenie desăvârşită. Mai trecusem pe
acolo vara, când am fost cu mama la examen, dar atunci nu m-
am uitat decât la şcoală, cât e de mare şi de frumoasă. Mă gân-
deam cum aş arăta elev cu chipiu coborând de la şcoală. He! he!
dar până atunci mai este, îmi ziceam.
Nu mai ştiam ce să privesc. Tata, cu mine de mână, mă tra-
ge spre cancelaria şcolii. Nu mai parcurgem ultima serpentină, o
luăm pe scurtătură, pe o scară de lemn cu multe trepte cu balus-
tradă, tot de lemn, rotundă şi foarte lustruită. Ajunşi în faţa unei
uşi tata îmi şopteşte să iau colopul de pe cap. Aveam o pălărie
verde, nouă, îndoită la spate, cu două rânduri de şnur verde de
mătase, lucitor, din care în partea stângă era făcută o floare. Sub
această îndoitură am mai pus eu o pănuţă îngustă, de gaiţă, al-
bastră cu alb şi negru. Pene de acestea găseam adesea prin pă-
dure, de la gaiţele prinse de uliu. Aşa purtau şi băieţii mai mari.
Cu pălăriile în mână intrăm în cancelarie.
Aflând de ce am venit, o doamnă caută un registru, îl des-
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
36
chide, îmi găseşte numele trecut pe lista elevilor reuşiţi la exa-
menul de admitere şi înscrişi la gimnaziu. Îi spune tatii că trebu-
ie să meargă sus la d-l director pentru ca acesta să-i spună con-
diţiile în care mă poate primi la internat. O salutăm pe doamna
secretară şi ieşim. Tata mă lasă afară pe banca din faţa secreta-
riatului iar el urcă scările la etaj, la d-l director.
Aştept mult. Se întoarce târziu şi tare supărat. Îmi spune că
mergem înapoi acasă, că nu mă primeşte la internat decât dacă
ducem alimente. Se uită pe o coală de hârtie primită de la d-l
director pe care scria ce trebuie dus la internat pentru un elev. O
mulţime de alimente: făină de grâu, mălai, cartofi, fasole, ceapă,
varză, slănină, untură, două oi sau o jumătate de viţel, ouă,
brânză, unt, fructe, magiun, toate în cantităţi mari, pentru un an
întreg.
A încercat tata să-l convingă pe d-l director că plăteşte va-
loarea alimentelor dar el n-a fost de acord spunând că el nu
poate da elevilor bani în loc de hrană şi că nu are de unde cum-
păra alimente.
Era în toamna anului 1946, anul secetei şi al foametei.
Mai aveam o soră elevă la Cluj, la Şcoala Normală. Şi pen-
tru ea a trebuit să cumpere tata multe alimente. Şcoala lor a
funcţionat câţiva ani la Aiud, din cauza ocupaţiei maghiare.
După retrocedare, a revenit la Cluj cu eleve cu tot. Acolo o par-
te din alimente se puteau plăti în lei dar tot nu scăpai de a preda
o mulţime de produse, mai ales unt, brânză, carne, fructe, magi-
un şi cartofi ce se găseau mai uşor la munte decât la şes.
La Abrud, zonă săracă în produse agricole, era mare criză
de cereale şi erau scumpe foc. O litră (15 kg) de grâu ajunsese
la 2,5 gr. de aur. Preţul obişnuit era de 1 gr. de aur pentru o litră
de grâu.
Aşa stând lucrurile tata mă duce înapoi acasă. Nu poate da
atâtea alimente, nu avea de unde. Încearcă totuşi. Nu ne dăm
bătuţi cu una cu două.
IOAN BEMBEA

37

*
În fiecare toamnă tata făcea mai multe drumuri cu carul cu
boii la ţară, la câmpie, după bucate. La început aducea cereale
de vânzare sau la comandă, cu banii daţi anticipat, apoi din
câştig aducea pentru casă. Făcea câte trei-patru drumuri până pe
la Teiuş sau Aiud. Cu carul gol trecea peste munte, pe scurtătu-
ră, pe la Mogoş, Cojocani, Geogel şi ajungea apoi la Aiud. Cu
carul plin se întorcea pe la Zlatna şi Dealul Mare. Boii puteau
duce până la 60-70 de litre de grâu şi de porumb.
Fiindcă nu m-a primit la şcoală, tata mă ia cu el la ţară ca să
câştigăm ceva bucate şi pentru internat. Este primul meu drum
de acest fel. Fratele meu, Sabin, fiind mai mare, fusese de mai
multe ori cu tata cu carul după bucate şi după sare la Uioara. În
căutarea cerealelor băteau drumurile prin toate localităţile din
jurul Aiudului; Teiuş, Galda, Cricău, Bucerdea Vinoasă,
Bucerdea Grânoasă, Ighiu, Şard, prin toate satele din zonă. Tata
avea cunoscuţi şi prieteni peste tot, iar aceştia, dacă nu aveau ei
cereale de vânzare, îl duceau la alţi oameni şi îndată îşi umplea
carul. De acasă cumpăra mai ieftin decât din târg.
Pornesc foarte bucuros cu tata la drum, cale lungă, 75 de
km. Până aproape de Aiud nu mi s-a părut nimic deosebit; mun-
te, pădure şi stâncă, tot ca pe la noi la Bucium.
Poposim lângă un izvor la Geogel. Tata dejugă boii şi le dă
fân. Noi scoatem straiţa cu merinde şi mâncăm pâine cu slănină
afumată şi cu ceapă roşie. Nu am băut apă, ci laptele dintr-o
sticlă de un litru, ca să nu se strice. Mai aveam brânză şi unt
într-un borcan.
Aici mi-a povestit tata cum a dus-o, în urmă cu patru ani,
pe Zamfira, sora mea, cu calul la şcoală la Aiud, la Gimnaziul
de Fete.
„Dac-am văzut că învaţă aşa de bine, ne-am înţeles cu ma-
mă-ta să o dăm la şcoală. Clujul era acum sub unguri, aşa că am
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
38
dus-o la Aiud. Am venit cu calul. Tot la Aiud era refugiată mă-
tuşi-ta Valeria cu copiii, iar frate-meu Gheorghe era pe front, pe
la Odesa. Am luat multe alimente pentru Valeria; cartofi, doi
caşi mari, slănină, făină, morcovi, ceapă…Am pus prea mult pe
cal aşa că Zamfiruţa a venit mai mult pe jos. Când ne-am oprit
aici la izvor a adormit pe iarbă înainte de a mânca. N-o mai
putut merge, săraca, aşa era de obosită. Am rămas aici la o casă
până a doua zi. Am lăsat-o la internat şi numai la Crăciun m-am
dus după ea. Tare a lăudat-o doamna directoare. Aşa să înveţi şi
tu, dac-ai putea intra la şcoală…”
Sora mea era acum elevă la Şcoala Normală de Fete din
Cluj. Călătorea cu trenul, din Abrud, nu mai mergea pe jos sau
cu calul…
Tata prinde boii la car, eu spăl bine sticla de lapte, o umplu
cu apă rece de la izvor, ca să avem pe drum şi pornim mai de-
parte.
Urma să coborâm serpentinele din pădurea Aiudului dar ta-
ta a împiedicat o roată cu lanţul şi a coborât panta pe scurtătură,
tăind toate ocolişurile şoselei. Pe înserate am ajuns în Aiudul de
Sus. Nu se mai vedea nici un munte. Nu mai văzusem aşa ceva,
un orizont atât de larg. Am dejugat boii şi i-am lăsat să pască pe
marginea drumului, era iarbă groasă, mai economiseam fânul.
Boii, obosiţi, au păscut puţin şi s-au culcat aproape flămânzi.
Se auzeau câinii din sat. Nu lătrau ca la Bucium. Din toate
curţile se auzeau doar căţei. Lătrau prea repede şi prea des, par-
că se grăbeau, hau! hau! hau! Câinii ciobăneşti de la munte au
glasul mult mai gros, latră rar dar cu autoritate, ham ! ham !
ham !
Am dormit pe fân cu tata în car sub coviltir. Nu mi-a fost
teamă fiindcă tata avea lângă el o furcă. Dimineaţa am pornit
spre târg. Am trecut pe lângă casa în care locuise mătuşa Vale-
ria soţia unchiului Gheorghe, fratele tatii, învăţători, refugiaţi de
la Dumbrava, din părţile Huedinului, în anii ocupaţiei maghiare
de după Dictatul de la Viena.
IOAN BEMBEA

39
În târg forfotă mare. Erau de vânzare vite, cai, oi, porci,
gâşte, raţe, găini, pui. Noi ne-am dus la sectorul bucate. Fiecare
vânzător avea în spatele căruţei un sac dezlegat la gură ca să se
vadă marfa şi calitatea ei.. Tata s-a plimbat pe la toţi vânzătorii,
lua câte o mână de grâu în palmă, o privea, o cântărea ca să-i
simtă greutatea, o mirosea, întreba de preţ. S-a oprit apoi la un
ţăran mai bătrân, l-a întrebat cât mai lasă din preţ. Acesta a co-
borât puţin preţul. „Dar dacă ţi-l cumpăr tot?” „Acesta e ultimul
preţ, am grâu a-ntâia”. Tata se face că pleacă. Ţăranul îl cheamă
înapoi, mai lasă din preţ. Bat palma. Măsoară, la alegere, un
singur sac cu litra, erau saci de câte cinci litre. După ce a măsu-
rat cinci litre a mai rămas ceva grâu în sac, semn că e bine mă-
surat. I-a numărat banii şi i-a pus în palmă. Au golit apoi tot
grâul în sacii noştri de pânză groasă de cânepă cu câte două
dungi late negre şi o dungă roşie, mai îngustă, la mijloc, saci tot
de cinci litre. Ţăranul are doar opt saci, adică 40 de litre. Am
mai cumpărat patru saci tot la acelaşi preţ de la alt ţăran şi carul
a fost încărcat. La despărţire: „Să ai noroc de bani!”, zice tata.
„Să mâncaţi sănătoşi bucatele!” vine răspunsul.
Mai târziu, spre amiază, a crescut preţul grâului, că au fost
mulţi cumpărători de la munte şi grâu puţin. Cucuruz nu avea
nimeni de vânzare, nu se făcuse, de secetă. Eram bucuroşi că
am cumpărat de dimineaţă, înainte de a se scumpi bucatele.
Simţeam că am făcut o afacere bună şi că voi reuşi să merg şi eu
la şcoală. Iar mă vedeam elev cu chipiu coborând pe aleea de la
şcoala aceea frumoasă din Abrud. Nu mărturiseam nimănui
aceste tainice gânduri care îmi reveneau mereu în minte.
Târgul la Aiud era sâmbăta.
De câte ori mergea tata la ţară aducea şi câte o lădiţă de
struguri. Aveam o lădiţă de scândură subţire, încheiată frumos
la colţuri, în care se aducea şi se păstra dinamita la mină. După
folosirea dinamitei lada nu mai avea nici o valoare şi o luau
minerii. Aveam o astfel de ladă la noi. Pornim cu carul încărcat,
ieşim din târgul de cereale. Oprim la zarzavaturi şi fructe. Tot
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
40
felul de bunătăţi. Prune, mere, pere erau şi pe la noi, dar struguri
nu. Umplem lădiţa cu struguri dulci, albi şi negri şi o punem în
car. Tata îmi spune să mănânc câţi struguri vreau. Erau copţi şi
dulci de ţi se lipeau degetele. Îndată au dat de ei albinele şi vi-
espile. Eu rămân la car şi la struguri. Tata mai dă o tură prin
târg. Se întoarce cu o straiţă de ardei mari şi galbeni. Porneşte
boii mergând pe lângă ei şi o luăm spre casă.
Era o zi senină şi călduroasă de septembrie. Carul era acum
încărcat iar boii mergeau mai încet. Până dincolo de Teiuş am
mers pe asfalt. Era o noutate pentru mine. Camioanele alergau
cu repeziciune făcând vânt în urma lor. Îmi era frică să nu ne
lovească boii fiindcă maşinile care ne depăşeau treceau chiar pe
lângă noi.
Nu ne grăbeam. Clopotul mare şi galben de alamă, prins cu
o curea lată împodobită cu nasturi aurii, suna rar în ritmul paşi-
lor. Numai Bodor, boul de către om, purta clopot. Amândoi însă
purtau în cornul exterior câte un ciucur roşu, mare de lână făcut
de mama din aţele de la război, din resturile ce rămâneau de la
covoare. Şi la miei le puneam primăvara ciucuri roşii, mai ales
la cei oacheşi. La mieii negri le puneam cănăcel alb.
Tot acum mergând în car spre Teiuş văd pentru prima dată
trenul. Un nor negru şi gros de fum se întindea de la locomotivă
peste vagoane. Îl urmăresc cu privirea până se pierde în depărta-
re. Cât de repede merge…Dacă ar fi un tren spre Bucium îndată
am fi acasă, gândesc eu.
Din când în când în urma unui bou rămânea pe asfalt sau în
praful drumului o dâră întortocheată de umezeală. Tata striga
îndată pe un ton liniştitor „ho! hoo! hooo…” sărea din car şi
oprea boii. Îi lăsa să se „uşureze”. Trecea în faţa lor, îi mângâia
pe bot, le mai alunga muştele de pe lângă ochi sau de pe gât, îi
lăsa să se odihnească.
Pornim mai departe. Tata merge pe jos, pe lângă boi fiindcă
„le e greu şi lor, săracii” cum îmi spunea adesea. „Tată, cobor şi
eu” îi spun. „Tu nu eşti aşa greu, numai la Dealul Mare o să
IOAN BEMBEA

41
mergem amândoi pe lângă car”. Cobor totuşi, să nu le fie aşa
greu boilor. În car parcă mă simţeam vinovat, simţeam că e
ceva nedrept. Numai când oboseam şi mă dureau picioarele mă
urcam iar în car.
Întotdeauna ne-au fost dragi boii şi i-am îngrijit bine. Ei
duc greul într-o gospodărie. Vacile dau zilnic lapte dar boii
aduc banii în casă.
Cu boii aceştia roşii, cu Bodor şi cu Mişca, este o poveste
aparte. Nu i-am cumpărat, i-am crescut.
După ce pământul rămas de la bunici s-a împărţit în şapte
părţi, pentru cei şapte copii din care făcea parte şi tata, urma ca
pământul nostru să se mai împartă încă o dată în patru, noi fiind
patru fraţi. La munte dacă nu ai vite şi oi, nu ai ce mânca şi cu
ce să te îmbraci. Dar dacă nu ai pământ nu poţi ţine vite. Şi
pentru viitorul copiilor, părinţii au cumpărat un teren arabil,
mare, de nu ştiu câte litre de grâu, sămânţă, că pământurile ara-
bile se măsurau după cantitatea de grâu însămânţat iar cele de
fânaţ, după numărul de cosaşi. Locul era frumos, un şes mare la
Runcu-Tăului, nu departe de Flocoasa, lângă un ţârău cu apă
multă şi rece ca gheaţa. A fost scump de tot, că rar vindea cine-
va câte o bucată de pământ. Şi ca să-l plătească, ai noştri au
vândut boii, o vacă, 16 oi, din vreo 20-24 câte aveam de obicei,
au mai vândut porcul, au dat toţi banii din casă, că aveam mulţi
bani adunaţi pentru a cumpăra pământ, şi am mai fost nevoiţi să
vindem până şi bidonul cu 20 de kilograme untură. Ne-a mai
rămas Frăguţa cu un viţeluş roşu-închis, viitorul Bodor, şi o
junincă gonită. Bunica de la Cerbu, mama mamei, ne-a dat un
viţel frumos, pereche la al nostru, pe Mişca, şi după un an şi
ceva am avut iarăşi boi.
Am îngrijit cei doi viţei cum nu se putea mai bine, erau
speranţa familiei. Mama nu l-a mai lăsat pe tata să lucreze în
mină. Erau prea multe accidente. Murise vecinul nostru, Radu
Cătălinii, strivit de o râznă. L-au adus acasă viu întins pe uşa
luată de la cramb. Tot era zdrobit. A murit după vreo două zile
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
42
în chinuri mari încât părinţii au mulţumit lui Dumnezeu că „l-a
scăpat de atâta suferinţă”. Încă nu împlinise 20 de ani. Pe Culiţa
lui Ştefan a căzut o stâncă în mină, că l-au adus bucăţi acasă, i-
au rămas cinci copii orfani. Şi vecina Veronica îşi pierduse
soţul tot în mină. A călcat în gol şi s-a prăbuşit într-un puţ
adânc, vechi de când lumea, în mina Ieruga. Abia l-au scos
după câteva zile cu vreo două funii lungi înnodate una de alta.
Aceştia erau numai ultimii morţi.
Tata înainte de a se căsători a lucrat într-o mină de cărbune
la Comăneşti. A scăpat de la moarte fiindcă mina s-a aprins pe
alt schimb, nu pe schimbul lui. Ne povestea ce tragedie era la
gura minei, cum îşi aşteptau familiile morţii şi nu-i mai cunoş-
teau, aşa erau de arşi. Au murit toţi minerii de pe schimb, vreo
24 de inşi. Speriat de proporţiile tragediei, tata s-a întors acasă.
Măcar minele de aur nu se aprind şi nu mor aşa mulţi oameni
deodată. În mina noastră de sub Zmeuruş a lucrat multă vreme
dar nu a mai dat de niciun pic de aur. La Comăneşti câştigul era
sigur, primea salariu în fiecare lună, mult, puţin, dar primea
ceva.
Întors din nou la Bucium, tata s-a asociat cu mai mulţi ve-
cini şi neamuri şi au redeschis o mină din Doştină a străbunicu-
lui meu, George Bembea, de unde se spune că el ar fi dus acasă
mai mult de o pălărie de aur şi a devenit foarte bogat. Aici au
lucrat mai bine de un an dar câştigul era slab, 3-4 gr de aur la un
car de piatră. Sub 5-6 gr de aur nu e rentabil, nu poţi acoperi
cheltuielile.
În pântecele muntelui era mult gol. Galerii părăsite duceau în
toate direcţiile. Unele erau rotunde şi strâmte, pornite de afară
direct în stâncă, cu pereţii afumaţi, vechi de dinaintea venirii roma-
nilor. Vara intrau oile în aceste galerii să se răcorească şi erau atât
de strâmte încât abia se mai puteau întoarce să iasă afară. Fiecare
mină avea afară la ieşire o pustă unde era depus sterilul. De acolo
ne alegeam noi copiii cristale de pirită şi de cuarţ.
Muntele Zmeuruş are o formă conică, de vulcan, pe care a
IOAN BEMBEA

43
crescut iarbă şi au apărut ogoare cultivate cu grâu. De două părţi
curg două pâraie adânci. Capătul dinspre sat este retezat abrupt
de valea principală a Buciumului. Printr-o coamă alungită se
leagă de Conţu. Din toate cele trei părţi libere pornesc spre hor-
nul presupusului vulcan o mulţime de galerii, la înălţimi diferi-
te. La mijlocul muntelui se pare că în toate galeriile s-a dat de
aur şi s-a extins exploatarea şi pe verticală, prin suitori şi puţuri.
Din măruntaiele muntelui s-a scos atât de mult minereu încât
vârful s-a surpat spre interior întocmai ca o pălărie cu vârful
adâncit de sus în jos.
O legendă din Bucium spune că unui băieş i-ar fi spus Vâl-
va Băilor, noaptea prin somn, unde poate găsi mult aur. S-a
sculat omul din aşternut şi în puterea nopţii a plecat la mină cu
un târnăcop în spate, fără a spune o vorbă cuiva. S-a întors a
doua zi cu o pălărie plină cu aur, asta se petrecea pe la 1855-
1860. Ce a făcut cu atâta amar de aur este o altă poveste, dar se
zice că aici sub Zmeuruş ar fi găsit aurul. Nu e însă sigur, fiind-
că nu ai voie să spui nimic din ce ai aflat de la Vâlvă. Cine di-
vulgă taina îndată moare.
Fiind tot mai puţin aur iar accidente multe, tata, şi la în-
demnul mamei, s-a orientat spre cărăuşie. Transporta cu carul
cu boi minereul de la mină la şteampuri. Nu era uşor să urci cu
carul până la Vulcoi, să încarci minereul cu trocul şi să cobori
pante abrupte pe drumuri pline de noroi. Era o muncă istovitoa-
re nu numai pentru boi ci şi pentru om.
Cam o dată pe lună tata mergea la Zlatna la coh, la topitorie
cu şlicul, cu acel nisip bogat în metale grele care rezulta după
extragerea aurului la şteampuri. Şi tot boii, sărmanii, duceau
greul. Pe vremea aceea aveam alţi boi, mari şi frumoşi dar i-am
vândut ca să cumpărăm pământ. Mi-e jale şi acum când mă
gândesc cum „i-am răsplătit” pentru toată truda şi ajutorul lor, i-
a cumpărat armata pentru carne… Erau încă tineri.
Şi venind vorba de boi, uite unde am ajuns cu povestea.
Dar în mersul încet al carului şi însoţit de clinchetul clopotului
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
44
câte şi mai câte nu-ţi trec prin gând? Dar tot la şcoala de la
Abrud mă gândeam mai mult, unde mă vedeam elev peste o
săptămână-două.
Dincolo de Teiuş părăsim şoseaua asfaltată şi o luăm la
dreapta spre Şard dar nu ajungem până acolo. Ne prinde întune-
ricul în Ighiu unde şi rămânem peste noapte. Lui Mişca începu-
se să-i sune o potcoavă, i se mişca şi trebuia dus la potcovar.
Aici în Ighiu era un potcovar bun, dar a doua zi era duminică şi
nu ştim dacă va lucra. Tragem la un han. Poarta ni se deschide
cât suntem încă departe. Hangiul auzise clopotul boilor, ştia că
suntem buciumani, oameni cu aur care plătesc bine, nu se târgu-
ie la preţ. Hanul era aproape gol. Mai erau două căruţe de la
Vidra. Boii au avut loc în grajd. Tata a cumpărat de la hangiu
un sac de tărâţe din care a dat boilor două găleţi şi a umplut
ieslea cu fân. Eu, încă înainte de a sosi, mâncasem pâine cu
slănină şi ardei apoi struguri. Am adormit repede în bundă.
Tata s-a întins la poveşti şi la vin de Bucerdea cu moţii din
Vidra. Nu mai ştiu când a revenit la car să se culce.
A doua zi după ce s-a făcut bine ziuă mă scoală tata şi ple-
căm cu Mişca la potcovit. Covaciul, după ce am bătut mult în
poartă, a ieşit la geam mânios şi ne-a certat că îl sculăm cu
noaptea-n cap, mai ales că e şi duminică. „Acolo-i jugul! Dacă
vă descurcaţi…Treaba voastră.” Şi închide geamul. Ne descur-
căm. Avem la noi ciocan, cleşte, cuie de potcovit. Jugul era
alături, în afara curţii. Boul era blând. Trage tata boul în jug de
ştreangul prins de coarne apoi îl imobilizează cu două lemne la
gât şi cu alte două traverse rotunde pe sub burtă. Îi ridică picio-
rul drept din faţă pe suport, îl fixează cu o balama şi asistat de
mine se apucă de lucru. Potcoava se subţiase mult iar două cuie
rămase fără cap au trecut prin potcoavă. Capetele cuielor erau
îndoite sus pe copită. Le dezdoaie, le bate înapoi prin potcoavă,
le prinde cu cleştele şi le scoate afară. Îmi cere două cuie noi, le
bate în copită pe vechea urmă, le taie mai scurt, le îndoaie să nu
iasă şi gata. Boul a stat blând, nu s-a speriat, nu s-a smucit.
IOAN BEMBEA

45
Întorşi la han boii au mai mâncat ceva fân, au lins nişte tă-
râţe, i-am prins la jug şi am plecat spre Zlatna. Până acasă nu
am mai avut probleme. Am sosit numai lunea pe la amiazi.
Acasă bucurie mare. „Unde-s strugurii? Unde-s strugurii?”
întrebau Sabin şi Elvira. Mama nu era acasă, era în grădina din
luncă, scotea cânepa de sămânţă, o lega în mănuşi apoi o întin-
dea pe lângă gard să se usuce ca să poată scutura sămânţa. Ne-a
auzit şi a venit îndată acasă. S-a îmbrăţişat cu tata. A urmat
obişnuita întrebare: „Cum aţi umblat?” şi obişnuitul răspuns:
„Bine:”
Ne-a aşteptat cu mâncare gătită, o ciorbă de fasole verde cu
multă smântână, cartofi rântăliţi cu carne de porc din borcan şi
salată de castraveţi, că încă nu brumase. Am mai băut şi câte o
cană de lapte.
Încă la sosire tata ia lada cu struguri din car şi o pune în ca-
să pe canapei. La început se mânca pe săturate dar în zilele ur-
mătoare cu porţia, câte nu ciorchine, ca să ţină mai mult. Eu în
car am mâncat pâine cu struguri. Şi acuma îmi place pâinea cu
struguri sau cu prune dar mănânc numai când nu mă vede ni-
meni fiindcă… la domni nu se cuvine aşa ceva.
Urmează la rând caietul cu socotelile. Cine şi cât a coman-
dat, câţi bani a dat, cât grâu vindem şi cât oprim pentru casă.
Până seara carul a fost gol. S-ar mai fi putut vinde de trei ori pe
atâta, aşa era de căutat grâul. Pentru casă am oprit numai doi
saci, adică zece litre, ca să rămână destui bani pentru alt drum.
În toamna aceea a mai mers tata, fără mine, o singură dată
la ţară dar bucatele s-au scumpit aşa de mult că a venit cu carul
aproape gol. Am avut noroc cu grâul semănat la Beanga de
unde am adus patru care de snopi. Am adus batoza şi a ieşit
grâu frumos, dar nu mai mult decât să avem pentru casă şi să
oprim de sămânţă.
Pentru copii treieratul era un eveniment important. Vedeam
batoza acasă în curte. Avea o gură uriaşă cu o mulţime de dinţi
lungi de oţel. Înghiţea în câteva clipe un snop, îl sfârteca şi-l
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
46
zdrenţuia de nu mai rămânea nici un spic întreg. Ograda se um-
plea de paie şi de pleavă spre bucuria copiilor.
În fiecare an semănam şi ovăz, pentru păsări şi pentru porc.
Acum porumbul era mai scump decât grâul şi nici nu se găsea.
La câmpie nu se făcuse din cauza secetei iar la munte nu se
cultivă porumb fiindcă nu apucă să se coacă înainte de a da
îngheţul iar când e crud, în lapte, îl strică viezurii.
*
Aşa stând lucrurile, nici vorbă de alimente pentru internat.
Părinţii se hotărâseră să nu mai cumpere niciun pământ,
mai bine să ne dea pe toţi la şcoală. Uite însă că nu e atât de
uşor să intri într-o şcoală la oraş. Trebuie să baţi mult şi să aş-
tepţi la poarta şcolii. Şi nu la toţi li se deschide poarta.
Mă întorc supărat la şcoala din Poieni în clasa a V-a, la foş-
tii mei colegi din clasa a IV-a. Erau mai puţini, nu plecaseră
nicăieri, dar nu mai continuau şcoala. În aceeaşi sală de clasă
mai erau şi câţiva elevi din clasele a VI-a şi a VII-a. Era pe la
sfârşitul lui octombrie. Învăţătorul, exagerat de sever, deşi cu-
noştea de la mama situaţia mea, mi-a ars două nuiele în palmă,
aşa ca să ştiu că nu mai am învăţătoare ci bărbat, om cu autori-
tate. Lovea cu sete cu o nuia tare din lemn de corn, nu te mân-
gâia. Motivul, nu am ştiut orarul pentru acea zi şi nu aveam la
mine cărţile şi caietele corespunzătoare.
Din această perioadă îmi mai amintesc doar că în mai puţin
de o săptămână mi-am făcut praf ghetele cele noi şi frumoase.
De fapt s-au făcut zdreanţă, nu praf. Aveau talpa de carton pre-
sat cu clei şi umblând cu ele prin apă şi pe drum pietros am
ajuns cu picioarele afară. Într-o zi când am sosit acasă de la
şcoală călcam doar pe ciorapi, norocul meu că nu aruncasem
opincuţele. Tot în acea perioadă se făceau şi ţesături cu fir din
hârtie care ţineau doar până la primul spălat. Femeile păţite,
când cumpărau stambă, umezeau în gură un colţ din material şi
apoi îl frecau între degete. Dacă era din celuloză se rupea uşor,
aproape ca o hârtie umedă.
IOAN BEMBEA

47
Pentru ghetele mele a fost mare supărare în casă.
Timpul trece şi soseşte vacanţa de iarnă.
Într-o seară dintre Crăciun şi Anul Nou, după ce s-a înserat
bine, auzim din drum, de peste vale, nişte strigăte: „Petre!
Petre! Măi Petre!” Era glas de bărbat. Câinele lătra, să rupă
lanţul, nu alta. Tata îşi ia o haină groasă în spate şi iese la punte
să afle cine şi de ce îl caută. Întârzie mult afară. Mama, curioa-
să, iese în târnaţ. Aude doar că tata vorbeşte cu cineva în drum.
Se întoarce în casă. Ceva mai târziu se întoarce şi tata după ce
se scutură bine la uşă de zăpadă. Ne spune ce a fost afară.
Costinaş de pe Valea Albă a fost la Abrud la o şedinţă „cu
partidu” şi i-a spus acolo că de la Bucium Poieni este un elev
care a reuşit la examenul de admitere la gimnaziu şi nu merge la
şcoală. Ţine locul ocupat. Să meargă după vacanţă, din 10 ianu-
arie, că încă îl mai primeşte. I-a dat apoi un bilet, pe care îl avea
tata în mână, pe care scria: „Bembea Ioan, cl I, fiul lui Petru şi
Elena, Bucium Poieni”. În casă s-a făcut linişte. S-a aşternut o
tăcere apăsătoare. Biletul părea a fi un ordin. Costinaş chiar îi
spusese tatii afară: „Ai grijă, să nu te joci cu şcoala, că o pă-
ţeşti.” Pe mine a început să mă prindă un fel de speranţă, dar nu
atât pentru a merge la şcoala aceea frumoasă de la oraş cât pen-
tru a scăpa de nuielele în palmă ce le primeam aproape săptă-
mânal pentru nimic toată.
Rezolvarea o găseşte mama. Să stau la Buna la Cerbu şi să
umblu de la ei la şcoală la Abrud. Era destul de departe, aproape
şase kilometri dar şi eu eram mărişor, trecusem de 11 ani.
Chiar a doua zi mama pleacă la Cerbu şi vorbeşte cu bunica
şi cu sora ei, Zoriţa, care era măritată în casă cu unchiul Teodor,
şi dumnealui un om foarte bun. Toţi au fost de acord, chiar bu-
curoşi.
Zis şi făcut. După vacanţa de iarnă, în prima zi de şcoală
pornesc şi eu de la Cerbu spre Abrud, scârţ, scârţ, pe zăpada
bătătorită şi îngheţată de gerul Bobotezei, cu nişte ghete mari cu
talpa de lemn, ghete făcute în pripă, ca să am cu ce umbla la
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
48
şcoală. Nu a mai mers nimeni din familie la Abrud ca să anunţe
că mă duc la şcoală. Am pornit singur, găseam eu şcoala, „dacă
nu, întrebi oamenii” îmi spune bunica. Am pornit dimineaţa pe
întuneric şi nu era nimeni pe drum dar nu-mi era urât.
Pe la Gura Cornii începe să se facă ziuă. Mai apar pe drum
doi şcolari. Mă văd şi nu mă cunosc. Intrigaţi de această apariţie
neaşteptată încep să-mi pună tot felul de întrebări. Le răspund la
tot ce mă întreabă. Pe când ajungem în dreptul spitalului ştiu
deja totul despre mine, toată povestea mea cu şcoala. Încep să
râdă şi îmi spun că suntem colegi de clasă. Erau Nelu Mecea şi
Remus Popovici. Amândoi locuiau la Gura Cornii. Tot ei mi-au
spus că am o grămadă de absenţe. Am avut mare noroc cu ei că
m-au condus până în clasă şi mi-au arătat şi care bancă este
goală, ca să nu ocup locul altui elev.
Prima zi a fost tare lungă. De câte ori intra un profesor în
clasă, colegii îndată: „Avem un coleg nou!”, „Avem un elev
nou!” iar eu urma să mă ridic în picioare. Ce „bun venit?” Ur-
mau reproşurile. „Abia acum te-ai gândit să vii la şcoală?” sau
„Când mai recuperezi tu materia de pe primul trimestru?”.
Ultima oră a pus capac la toate. Aveam religie cu protopo-
pul ortodox, parcă Trifon se numea. După ce intră în clasă cole-
gii iar: „Avem un coleg nou, Avem un coleg nou”, nu puteau să
tacă şi ei din gură. Părintele protopop se uită peste bănci, eu mă
ridic în picioare. Cu o voce blândă mă întreabă de unde sunt,
dacă mai am fraţi, de ce am venit numai acum la şcoală. Îi răs-
pund frumos la toate întrebările. Mă mai întreabă ce rugăciuni
ştiu. Spun pe de rost Îngerelul, Tatăl nostru şi încep Credeul
dar mă opreşte. Vine la mine la bancă. „Bravo, băiete!” şi mă
mângâie pe capul meu mare, aspru, tuns la zero. Tot pe un ton
foarte blând, stând lângă mine, îmi mai spune că aici la oraş se
obişnuieşte, pentru ca băieţii să fie cuminţi, să fie bătuţi bine la
început şi îşi ridică mâneca, apoi ridică braţul ca şi cum ar vrea
să-mi dea o palmă zdravănă. Eu, instinctiv, ridic braţele amân-
două în dreptul capului, ca să mă apăr, mă trag spre partea libe-
IOAN BEMBEA

49
ră a băncii şi strig rugător: „Nu da, domnule dragă!” Totul s-a
petrecut repede de tot, în câteva clipe. Clasa izbucneşte în râs.
Şi râd, şi râd colegii de nu se mai puteau opri. Eu, speriat, am
început să plâng, la început de frică apoi de ruşine. Degeaba m-
a cuprins părintele cu braţul pe după cap şi-mi spunea că numai
a glumit, eu plângeam cu sughiţuri repetate… M-a lăsat în pace
să mă liniştesc singur.
Deodată mă trezesc cu un băiat la mine în bancă. Mă prinde
strâns de mână, simt că vrea să mă încurajeze, că nu sunt singur.
Era Nelu Mecea, băiatul de la Gura Cornii. A doua zi a venit
direct la mine în bancă. Aveam un prieten şi eram bucuros.
Eram fericit mai ales pentru că am şi eu un coleg de bancă şi nu
mai stau ca un străin în clasă. La scurtă vreme aveam să aflu că
el era premiantul clasei. Pentru ce a făcut în ziua aceea pentru
mine, mi-a rămas drag pentru tot restul vieţii. El nu s-a făcut
învăţător. A fost mulţi ani director de bancă. Sunt sigur că a
rămas un om sensibil şi de mare omenie.
Am rămas de pomină peste ani cu acel ţipăt disperat „Nu
da, domnule dragă!”. La întâlnirea de 50 de ani un coleg, pore-
clit, nu mai ştiu în ce împrejurări Ila lui Papuc, m-a întâmpinat
cu aceeaşi expresie care a traversat anii „Nu da, domnule dra-
gă!”. Ne-am îmbrăţişat cu multă afecţiune căci ne leagă atât de
strâns amintirile comune din anii copilăriei.
Prima zi de şcoală la oraş a fost lungă şi grea dar eram bu-
curos că mi s-a deschis şi mie poarta şcolii. Târziu, dar s-a des-
chis.
Ce a urmat nu e greu de închipuit. După ce am lipsit un
trimestru întreg, învaţă Ioane! Şi nu aveam nici cărţi.
La început când intram dimineaţa pe poarta şcolii simţeam
că îmi bate inima repede, repede, ca unei vrăbiuţe speriate prin-
să între palmele unui copil.
Dar asta e o altă poveste…

Turda, decembrie 2006
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
50


LA BUNICI

La poalele Dealului Mare, nu departe de Abrud, pe lângă
şoseaua ce duce spre Alba Iulia se întinde în liniştea blândă a
pădurilor şi a prelucilor o aşezare cu case înşirate pe lângă firul
apei sau risipite prin fâneţele de pe coaste până sus de tot pe
şeaua muntelui. Nicăieri nu alternează mai armonios verdele
închis al pădurilor cu verdele crud împestriţat de flori al ierburi-
lor ca aici în Cerbu, satul bunicilor mei.
Îi revăd mereu cum mă răsfăţau cu dragostea lor. E vorba
de bunicii din partea mamei, de Ioan şi Maria ai lui Piţuş, după
cum erau cunoscuţi şi porecliţi în sat. Mi-a fost dat să le cunosc
bunătatea şi căldura sufletului, că am petrecut multă vreme în
casa lor.
Aveau o casă cu etaj, frumoasă ca în poveşti. Jos, cu ziduri
foarte groase, era o cameră mare de zi, cea mai folosită. Grosi-
mea mare a pereţilor se vedea cu uşurinţă după lăţimea tocului
de la uşă şi mai ales după adâncimea geamurilor, acestea fiind
montate spre partea exterioară a zidului. Alături de această ca-
meră era pivniţa apoi cuptorul de pâine. Parterul continua la
dreapta, în formă de L, cu o altă cameră, bucătărie de vară, apoi
cu o cămară. Partea cea mai frumoasă a casei era însă „casa de
sus” cum i se spunea în mod obişnuit. Pe toată lungimea came-
relor şi a încăperilor din dreapta era un cerdac, un „târnaţ” lung
cu podele albe şi late din scândură de brad unde ne plăcea nouă,
copiilor, să ne jucăm şi să alergăm. Stâlpii de sprijin pentru
acoperiş erau ciopliţi cu forme ornamentale caracteristice zonei
Apusenilor. Etajul acoperea întregul parter însă deasupra bucă-
tăriei de vară de jos de la capătul curţii nu se mai găsea o came-
ră închisă ci o terasă acoperită, mobilată cu o masă şi câteva
scaune din nuiele. Scara care ducea la etaj avea la jumătate o
terasă de odihnă de unde îşi schimba direcţia pornind, nu paralel
IOAN BEMBEA

51
cu peretele casei ca până acum, ci perpendicular, spre cerdacul
de sus.
Pe parapetul de la platforma scărilor şi sus pe cerdac toată
vara se găseau muşcate roşii, albe şi roz care atrăgeau privirile
trecătorilor. După arhitectură şi după bogăţia florilor, locuinţa
bunicilor avea aspect de casă boierească, era însă mai mică. Tot
spaţiul din faţa casei, toată curtea era pavată cu lespezi mari de
piatră, aduse de departe, tocmai de pe pârâul Bozu, după cum
îmi spunea bunicul.
Curtea largă era mărginită în partea opusă casei de un „şo-
pru” mare în care era adăpostit carul, ca să fie ferit de ploi. Tot
aici se găsea capra de tăiat lemne iar pe pereţi atârnau mai multe
topoare, fierăstrăul, coasa şi alte unelte. Toate construcţiile;
casa, şopronul, grajdurile, erau acoperite cu şindrilă.
Pe moşu, că aşa îi spuneam bunicului, îl văd parcă şi acum
prinzând boii la jug. Mă lua în car şi eram bucuros. Avea o voce
blândă şi mereu îmi spunea ceva. Era drumar şi ducea piatră de
la o carieră şi o lăsa grămezi pe marginea drumului spre Abrud
dar şi spre Dealul Mare. Din loc în loc se găseau bărbaţi bătrâni,
nebărbieriţi de multe zile, care stăteau jos pe cojoace împăturite
sau pe scăunele scunde şi cu „părăclăul” (ciocan greu) spărgeau
piatra de calcar pe care o aranjau apoi în „holumburi”, în gră-
mezi lungi, prisme triunghiulare, pentru a i se măsura volumul,
fiindcă lucrătorii erau plătiţi după câtă piatră au spart. Mulţi
dintre ei aveau pe cioarecii groşi de lână, la spate sau pe ge-
nunchi, petice mari de piele. Tot la întreţinerea drumurilor se
făcea şi prestaţia obligatorie anuală cu boii sau numai cu braţe-
le. Bunicul era salariat la drumuri şi avea o „capră” cu care
măsura înălţimea şi lăţimea acelor grămezi geometrice de pia-
tră. Mai avea şi un caiet în care scria cu creion chimic cine şi
cât a lucrat. Îmi explica totul, deşi nu aveam decât cinci sau şase
ani. Când apăreau gropi, bunicul împrăştia piatra cu lopata şi
nivela drumul.
După părerea şi mintea mea de atunci nu drumăritul era cea
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
52
mai importantă şi plăcută preocupare a bunicului, ci stupăritul,
meserie dulce, după care te poţi linge pe degete.
Chiar în prima seară după ce am venit cu surioara mea Elvira
la Cerbu, aduşi de mama cu carul, fiindcă tata era concentrat, că
ţara se pregătea de război, bunicul a „tăiat” un stup. A scos din
sobă pe un făraş cărbuni aprinşi, fără fum, şi a plecat afară împreu-
nă cu bunica. S-au întors mai târziu cu un blid înflorat plin cu fa-
guri cu miere. Câteva albine îşi mai mişcau încă picioarele. Cu un
vârf de aripă de gâscă bunica a măturat albinele de pe faguri şi le-a
aruncat în sobă. „Cum se taie stupii?” am întrebat eu. „Cu pucioa-
să, dar nu trebuie să ştii tu toate” îmi răspunde bunica parcă iritată
de întrebarea mea.
În grădina din spatele casei, de-a lungul peretelui, pe un fel de
laviţă lungă erau înşirate coşniţele rotunde de nuiele, căptuşite cu lut
amestecat cu pleavă. Aceste căsuţe ale albinelor erau conice şi se
terminau în partea de sus cu un capăt de băţ de care se puteau prinde
şi ridica pentru a şti câtă miere au strâns albinele, după cât de grei
erau stupii. În interiorul coşniţelor erau puse câteva beţe orizontale
de care albinele îşi prindeau fagurii. Avea şi coşniţe pătrate, din
scândură. Pentru nevoile casei, Bunicul ţinea în jur de zece stupi.
Mai târziu am văzut cum se „taie” un stup. Peste cărbunii
aprinşi, pe tabla de metal a făraşului se presară praf de pucioasă,
adică sulf, peste care se pune apoi stupul, seara când toate albinele
sunt acasă. La început se aude un zumzet prelung, disperat. Tot
stupul ţipă dar nici o albină nu poate ieşi afară la atac, să apere
stupul, căci urdinişul este închis. Încet, încet, zumzetul scade în
intensitate până când nu se mai aude decât câte o albină răzleaţă
ţiuind parcă de durere. După ce se aşterne bine liniştea se ridică
stupul de pe cărbunii aproape stinşi şi ei de gazul ucigător. Se scu-
tură puţin şi dintre fagurii plini de miere cad, fără viaţă, mii şi mii
de albine, vietăţile acelea mărunte dar harnice care ziua abia se mai
întorceau de pe câmpul cu flori la stup sub povara polenului prins
pe picioare sau a abdomenului greu de miere.
Ani de zile mi-a rămas în minte această scenă care m-a impre-
IOAN BEMBEA

53
sionat peste măsură. Mi-a venit să plâng de mila albinelor dar nu
am plâns fiindcă mi-a fost ruşine. Ce ciudat, bunicul iubea albinele.
Mi le arăta pe câmp cum sug nectarul din fiecare floare, nu ca să-l
mănânce, ci ca să îl ducă la stup, „pentru la iarnă”.
E adevărat că prisăcarul taie fagurii cu miere pentru a-i scoate
din coşniţă dar nu cred că de aici vine expresia tai un stup, ci din
jena stuparului de a spune omor un stup, ori poate se face o analo-
gie cu tăiatul porcului. Dar mai bine să nu ne gândim la morală
când e vorba de cerinţele vieţii…
Bunicul, din câte îmi mai amintesc, avea ochi albaştri şi o pri-
vire blândă, zâmbitoare. Părul cărunt era tuns întotdeauna scurt dar
deasupra frunţii era chel, nu până în creştet, ci mult mai puţin.
Fuma. Îşi răsucea singur ţigările. Când nu avea foiţă în pachetul cu
tutun îşi făcea ţigara cu hârtie de ziar pe care o umezea cu limba ca
să se lipească. A învăţat să fumeze pe vremea cât a fost „la bătaie”.
A avut parte de mulţi ani de război, de la început până la sfârşit. A
luptat prin Galiţia şi Pocuţia apoi prin nordul Italiei, pe la Tirol, în
armata austro-ungară.
Despre anii petrecuţi pe front în primul război mondial ştiu
multe lucruri de la bunica sau de la mama fiindcă moşu a murit
când eu eram mic. Spunea mereu că el n-a împuşcat niciun om.
Chiar dacă îi apăreau soldaţi inamici în bătaia puştii el trăgea pe
deasupra lor ca să nu-i lovească fiindcă „nici ei nu au venit de bună
voie la război, ca şi noi. Au şi ei copii care rămân orfani, soţii şi
părinţi care îi aşteaptă acasă.” Poate că de aceea l-au ocolit şi pe el
gloanţele. După atacurile înverşunate, cei câţiva supravieţuitori
dintr-o companie distrusă de inamic era „turnaţi” la altă companie
nouă, sosită pe front. Şi moşu a fost mereu turnat la alte şi alte
companii supravieţuind, în ciuda cumplitului măcel. Ne mai spu-
nea că o companie cuprindea între 40 şi 60 de ostaşi. Dacă rămâ-
neau mai puţini de 15 erau tunaţi la altă companie.
Când a fost concentrat, înainte de a începe războiul, moşu
avea numai două fetiţe, pe mama, Lenuţa, născută în 1907 şi pe
Sofia, adică Ficuţa, cu doi ani mai mică. După ce s-a terminat
„bătaia” s-au mai născut alţi doi copii, Gheorghe şi Zoriţa.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
54
Moşu nu a fost la şcoală şi nu ştia să scrie şi nici să citeas-
că. Buna ştia carte şi îi scria des fiind tot cu gândul la el. Cama-
razii îi citeau scrisorile şi tot de ei se ruga să scrie răspunsul.
Într-o scrisoare bunica se plângea că nu are cine să cosească
iarba, că s-au terminat bucatele, că a dat boala şi au murit multe
vite, s-au prăpădit apoi toţi puii şi toate găinile, că e secetă şi nu
mai umblă nici moara şi multe alte şi alte necazuri. În încheiere:
„Dragul meu, pune-ţi coatele pe gard, gândeşte-te bine şi spune-
mi ce să fac”. Bunicul avea obiceiul, când era supărat tare, să
iasă în curte, să-şi pună coatele pe gard şi să cugete în linişte la
ce are de făcut. În felul acesta se şi liniştea. Scrisoarea primită
de acasă a fost citită cu glas tare în dormitor, de conţinutul ei
luând cunoştinţă toţi camarazii, care făceau mereu haz de cei
care nu ştiau carte. Rezultatul acestor ironii a fost că moşu a
învăţat treptat să citească apoi să scrie.
Ne mai povestea cum dormeau noaptea prin tranşee în ploi
şi noroaie, că nu mai primeau mâncare şi nici apă. Că tare mulţi
ostaşi mureau din cauza bolilor, mai ales dacă beau vara apă
stătută de prin bălţi.
Din război moşu s-a întors întreg, dar tot războiul, nu pri-
mul, celălalt, al doilea, i-a adus cel mai mare necaz al vieţii. Nu
numai lui ci întregii familii. Aproape de Stalingrad, undeva pe
Volga a murit unchiul Gheorghe, unicul băiat din familie, la
numai 22 de ani. Această mare tragedie i-a grăbit sfârşitul.
Cu toate că unchiul a murit departe de casă şi de biserica
din sat, tocmai prin câmpiile fără margini ale Rusiei, sora lui,
mătuşa Zoriţa, i-a ridicat şi lui o cruce de marmură albă în cimi-
tir ca să avem unde aprinde o lumânare şi pune, măcar din când
în când, câte o floare. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut tresar
şi acum când urcând cărarea ce duce spre biserică dau cu ochi
de crucea pe care scrie MORAR GHEORGHE 1920-1942.
Mai păstrăm şi acum scrisorile trimise părinţilor mei de pe
front. Mama le-a păstrat cu sfinţenie şi le citea întotdeauna cu ochii
în lacrimi. Le citesc şi eu, de fiecare dată cu adâncă emoţie…
Iată conţinutul uneia dintre ultimele scrisori:
IOAN BEMBEA

55

30 august 1942

Dragă Soră şi Cumnat,
Nu v-am mai scris din 31 Iulie, că atacurile sunt atât de dese
că nu mai avem răgaz nici pentru o scrisoare, apoi pe ce să scrii,
pe gamelă?De la voi am primit în 30 Iulie două c.p. [cărţi poştale].
M-aţi întrebat despre Ianc Ioan dela Comp. Cdă. din Poieni, eu nu
m-am întâlnit personal cu el dar mi-a spus Luţu lui Ţandrău des-
pre el că-i în viaţă şi sănătos, la fel şi eu. Mi-a părut foarte bine
când mi-aţi scris că aţi dat şi voi ajutor părinţilor la strânsul câm-
pului fiindcă îmi închipui ce criză o fi fost pe la noi de cosaşi fiind
toţi plecaţi pe front. Eu cu cine sunt de pe la noi pe aici sunt toţi în
viaţă şi sănătoşi dar ne-am împuţinat tare de tot şi suntem chinuiţi
de sete, uneori aducem apa de beut şi de la 20 km depărtare aşa că
câteodată aş da o avere pentru un bidon de apă. Timpul pe aici e
frumos, dar căldura mare de tot ajută setea să ne chinuie. Tot din
cauza căldurii, peste tot miroase a mortăciune. Noi azi-mâine,
dacă Dzeu ne ajută, trecem Volga, dar de venit în ţară avem tot
mai puţine speranţe. Ionu Juratului din Cerbu îi rănit la o mână,
este norocos că îi dus la spital. [Urmează două rânduri cenzurate,
ascunse sub un creion chimic compact]
Altceva nu am ce vă scrie, cât ce priveşte mersul Războiului
cred că sunteţi mai la curent decât noi fiindcă noi suntem într-un
singur loc iar voi puteţi urmări de peste tot.
Ne mai având ce vă scrie vă doresc tot binele. Al vostru frate
şi cumnat,
Gheorghe

Astăzi, având liber, am mai scris la părinţi şi surorii Fica.

Unchiul era sanitar şi după fiecare atac sărea primul din
tranşeu în ajutorul celor care străpunşi de gloanţe sau sfârtecaţi
de obuze se scurgeau de sânge. Îşi auzea numele strigat de ră-
niţi. Era foarte priceput şi ostaşii aveau mare încredere în el.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
56
După o ploaie de obuze grele a ieşit prea repede din adăpost şi
poate ochit de inamic, poate întâmplător, a mai căzut un obuz
lângă el. „O schijă mare l-a tăiat în două. Nu cred că a ştiut că
moare. Tocmai lega piciorul unui rănit cu o frânghie de tifon
răsucit ca să-i oprească sângele. Rănitul a scăpat cu viaţă, fără
un picior. A mai avut zile. Am văzut tot că eram la câţiva metri
de ei”. Aşa i-a relatat Coman de la Gura Cornii bunicii, după
vreo doi ani când acesta s-a întors rănit acasă. A fost o raritate,
fiindcă aproape nimeni nu s-a mai întors de pe front. În multe
din scrisori unchiul Gheorghe ne mărturisea că mai are o singu-
ră dorinţă „să mă mai văd odată acasă”.
Îmi amintesc bine de plecarea unchiului la război. Eu eram
la bunici. Înainte de a porni pe front, de la Alba Iulia, mai mulţi
ostaşi, printre care şi unchiul, au fost învoiţi pentru 24 de ore ca
să mai dea o fugă până acasă să-şi mai vadă o dată părinţii şi să-
şi ia rămas bun de la ei. Până la Zlatna a venit cu trenul iar de
aici pe jos, 27 de km. A stat doar câteva ore acasă apoi a pornit
înapoi. La plecare m-a ridicat în braţe şi m-a sărutat de mai
multe ori pe amândoi obrajii. Bunicii plângeau amândoi. Plân-
gea tare şi mătuşa Zoriţa, numai eu n-am plâns.
Era un om înalt, foarte frumos, cu părul blond, ondulat. Îmi
era drag. Fiind şi croitor ne făcuse la toţi fraţii haine noi, fru-
moase. Mie şi lui Sabin câte un veston de stofă groasă albastră
cu guler de blană. Dar marea surpriză a fost că buzunarele hai-
nelor erau pline cu „durigi”, mosoare de lemn de la aţa de cusut,
jucăriile noastre din acele vremuri.
Când a sosit vestea că a murit unchiul, întâi la primărie
apoi acasă, eu nu mai eram la bunici. Ştiu că mama plângea cu
hohote şi a spus: „Plec până la ai noştri să-i mai mângâi cât oi
putea” şi a plecat îndată pe jos la Cerbu. Ce a găsit acasă nu e
greu de imaginat. Şi-au unit doar plânsul, lacrimile şi oftatul doi
părinţi bătrâni şi cele trei surori, Linuţa, Fica şi Zoriţa. Bunica
plângea cu hohote şi îşi spăla obrazul cu lacrimile ce nu se mai
opreau. Vorbea în neştire: „Dragul de el! Dragul de el!
Gheorghică al meu! Unde eşti, puiul mamei? Ce-au făcut cu
IOAN BEMBEA

57
tine? Ştiu că ai răbdat sete şi foame, că ţi-o fost frică de moar-
te… Te-o durut tare? Cât ai zăcut? Unde te-or fi îngropat?”
întrebări fără număr, unele spuse, altele numai gândite…
Fusese mândria familiei. Băiat cuminte şi ascultător, la înce-
put a învăţat croitoria ca ucenic la Abrud apoi a făcut liceul şi
tocmai începuse o Şcoală Superioară de Comerţ la Sibiu de unde
a fost concentrat şi trimis pe front. Acasă era harnic peste măsură.
Fiind zdravăn, lucra cu spor la pădure, la
coasă, făcea croitorie, avea aparat de foto-
grafiat pe plăcuţe de sticlă, mai avea bici-
cletă şi un patefon cu manivelă cu ace de
rezervă şi multe plăci de ebonită cu cânte-
ce populare. La toate acestea le-a pus
capăt războiul acela absurd.
Bunicul n-a strigat, n-a plâns, că n-a
mai avut atâta putere. A închis toată du-
rerea în inima lui. A ieşit în curte, şi-a
aşezat braţele amândouă pe marginea
carului şi a stat aşa împietrit vreme înde-
lungată. Era toamnă. Din părul înalt că-
deau în răstimpuri pere mari coapte dar
nu le mai vedea, nu le aduna ca altădată să le aducă în casă. Nu
a mai băgat în seamă nici câinele ce se învăţase cu mângâierile
şi cu vorbele lui, nu mai vedea nimic în jur. Într-un târziu, când
a fost chemat la masă a mângâiat maşina de cusut şi abia atunci
i-au pornit lacrimile într-un plâns descătuşat.
Toate astea le ştiu de la mama. Ne povestea cu amănunte
toată tragedia unei familii trecute prin două războaie mondiale,
la început ne povestea mai des apoi tot mai rar, că timpul mai
vindecă din răni, cât poate. Când s-a întors mama acasă, atunci
cu moartea unchiului, era speriată şi îngrozită. Ne-a cuprins cu
braţele amândouă pe Sabin şi pe mine, pe băieţii familiei; îi aud
şi acum glasul „Să vă ferească Dumnezeu de război!”
Ne povestea mama că bunica plângea cu hohote şi îşi spăla
Morar Gheorghe,
1920-1942
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
58
obrazul cu lacrimile ce nu se mai opreau „Dragul de el! Gheorghică
al meu! Unde eşti, puiul mamei? Ce-au făcut cu tine!?”
După un aşa necaz moşu s-a îmbolnăvit, „i s-a pus la ini-
mă”, după cum spunea bunica. Încă vreo doi ani a mai avut
puterea, cu mari eforturi, să poarte grija vitelor şi a gospodăriei,
apoi a devenit tot mai slab şi a căzut la pat. Înainte de a muri a
rugat-o pe fiica lui cea mai dragă, pe mătuşa Zoriţa, să-l ajute să
iasă până afară că vrea să mai vadă o dată curtea. Ţinut de braţ a
ieşit afară. Şi-a plimbat privirea peste toată ograda, ca şi cum şi-
ar lua rămas bun de la toate lucrurile cunoscute: de la carul cu
boi, de la plug, de la coasă, de la topor, de la furcă, de la sapă. I
s-au muiat apoi genunchii şi a rămas atârnat în braţele mătuşii.
L-a dus în casă mort. Plângând în hohote l-a întins pe pat, i-a
aşezat braţele pe piept şi a aprins o lumânare… Bunica era ple-
cată pe Valea Ampoiului cu boii să aducă un car de fân.
De mic copil eu am fost dus în mai multe rânduri la bunici.
Cred că acolo m-a şi înţărcat. Vremuri grele, copiii erau înţăr-
caţi ca mieii, erau luaţi de lângă mame şi duşi la bunici. De
înţărcatul meu nu-mi amintesc dar ştiu tot ce s-a petrecut ceva
mai târziu când a fost înţărcată sora mea Elvira, mai mică cu
patru ani.
Ca să nu plângă prea mult după cei cunoscuţi de acasă şi ca
să aibă cine să rămână cu ea când bunicii plecau la câmp am
fost adus şi eu, deşi nu aveam decât cinci ani. Tot la bunici se
mai găsea şi văruţul meu Culaie, un băieţel al mătuşii Fica. El
avea vreo doi sau trei ani.
Într-o zi rămaşi singuri acasă, Culaie s-a apucat de plâns. A
tot plâns o grămadă de vreme cu toate că eu încercam în fel şi
chip să-l liniştesc. Era şi el luat de acasă, plângea şi tot striga:
Mamă! Mamă! Mamă! Ca să-l conving să tacă, după mintea
mea de atunci, am luat o urzică şi i-am dat peste picioruşe cu ea.
A plâns şi mai tare până seara când au sosit de la polog buna cu
mătuşa Zoriţa, de fapt seara ne-au găsit pe toţi trei plângând.
Îmi mai aduc de asemenea aminte că intr-o altă zi, când am
IOAN BEMBEA

59
rămas iarăşi singuri, am urcat pe coasta înaltă din spatele casei
până la gardul din vârful „troaşului” şi de acolo, privind spre
muntele de peste vale am început să o strig pe mama. Îmi arăta-
se mătuşa că în direcţia aceea, peste Runcuri, este casa noastră
de la Poieni. Eu încercam să urc cât mai sus ca să pot vedea,
peste munte, şi să mă audă mama. Am tot strigat peste sat Ma-
măă! Ma-măăă! Lăsam apoi câte o pauză doar se va auzi răs-
punsul mamei. Linişte, tăcere. Eu iar Ma-măă! Ma-măăă! multă
vreme până când am auzit un glas de bărbat strigându-mi de jos
din sat: „Da mai taci odată, dracului, că de aici nu te aude mă-
ta!” Mi-a fost frică şi nu am mai strigat. Am coborât acasă la
Elvira şi la Culaie. Ei se jucau cu mânuţele în apa din „jomb”.
(O piatră mare şi rotundă de moară, un bazin rotund în care se
aduna apa de ploaie.)
Pe bunica o văd şi acum frământând pâinea sau scoţând
mai repede vărzarele din cuptor. Le ungea cu smântână sau cu
unt. Ne împărţea la fiecare câte o bucată mare din care ieşeau
aburi şi miroseau tare plăcut. Scotea apoi pâinile mari pe care le
bătea de coaja arsă până rămâneau rumene. Le punea într-o
covată mare şi le acoperea cu o faţă de masă albă de pânză, ca
să nu se usuce prea repede.
Pe felii mari de pâine unsă cu unt bunica ştia să facă modele
dintre cele mai interesante cu firişoare mai groase sau mai subţiri
de miere de albine. Făcea o mulţime de opturi aranjate frumos şi
foarte dese astfel încât la fiecare muşcătură din pâine să simţim
dulceaţa mierii. Multe bunătăţi ne făcea şi ne dădea bunica.
Când venea seara cu „şuştarul” plin cu lapte de la vaci ne
strecura mai întâi nouă, celor trei nepoţi, la fiecare câte o cană,
ca să bem lapte cald, „că aşa e sănătos”. Noi, ca ieduţii din po-
veste, eram mereu cu cănile după bunica. La picioarele noastre,
mieunând, îşi aştepta şi pisica rândul la lapte cald. Pe toţi ne
sătura bunica şi nu o ştiu niciodată supărată.
Când ţesea la război, pe mine care eram mai mărişor, mă
punea să-i fac ţevi la sucală, să slobod „două găuri” războiul, să
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
60
mut înapoi vergelele sau să dau cu mânjeală firele de urzeală de
la iţe până la sul. Bunica ţesea şi cânta. Când ţesea covoare cu
model complicat nu cânta, atunci număra ochiurile apoi dădea
tare cu spata.
Pe bunica mi-o mai amintesc la vale bătând rufele cu maiul
pe un scaun înclinat, o revăd adunând fânul cu grebla de pe
coastă, sau toamna, fierbând şi mestecând multă vreme prunele
pentru magiun. Ştia să facă şi poame. Usca în cuptor prune sau
mere şi pere tăiate felii din care mâncam cu mare poftă iarna. În
postul Paştilor din poame făcea chisăliţă, mâncare de post, în
loc de supă de găină sau de ciorbă de fasole cu afumătură.
Fiindcă veni vorba de mâncare, mămăliga o mesteca mai
mult mătuşa Zoriţa că avea mai multă putere decât bunicii, o
mesteca mult şi o făcea vârtoasă. O răsturna din oală pe un fund
mare de lemn de unde o tăiam cu aţa.
Mult îi plăcea bunicii să se ocupe de florile din grădina din
faţa casei. Chiar pe lângă gardul de la vale creşteau nişte flori
înalte galbene, înflorite aproape tot anul. În spatele lor era un
rând de agrişi. Lângă fântână o tufă mare de iasomie şi alta de
„scrinte”, adică melin sau liliac. Toate acestea mai dăinuie şi
azi. În colţul casei era un trandafir mare roz cu flori de dulceaţă.
Pe lângă peretele casei, pe sub geamuri, busuioc, maci, rezedă şi
fel de fel de flori şi de culori, de primăvara până toamna târziu.
Toate acestea parcă se luau la întrecere în frumuseţe cu muşca-
tele de sus de pe cerdac.
Avea bunica o sensibilitate şi o delicateţe aparte, o bunătate
nemărginită, calităţi pe care le-a moştenit şi le are acum mătuşa
Zoriţa, devenită şi ea bunică şi chiar străbunică. Doamne, cum
mai trec anii. Oamenii dragi de printre noi au devenit istorie.
Abia când nu mai sunt îi preţuim cu adevărat…
Cu trecerea anilor bunica s-a „împuţinat”, a devenit tot mai
scundă şi mai uscăţivă până s-a stins de tot, fără să zacă şi fără
să fie bolnavă. Conştientă de ce urmează ne spunea mereu: „Se
gată firul…” Cu mai mulţi ani înainte îşi pregătise hainele de
IOAN BEMBEA

61
înmormântare.
Văd întotdeauna casa bunicilor în larga panoramă a satului
şi a oamenilor din fiecare casă. În vecinătate erau două mori,
lucruri mai puţin obişnuite ce ne stârneau curiozitatea prin roata
mare de afară peste care curgea o apă limpede ce aducea adesea
peştişori, pe care încercam să-i prindem cu mâna din jgheab.
Înăuntrul morii era şi mai interesant; angrenajul roţilor de lemn,
roata mare de piatră, coşul în care se turnau grăunţele, apoi
morarul ce sprâncenele totdeauna albe de făină.
Bunicul şi fratele lui, Mitru, nu numai că aveau moară dar
se şi numeau Morar, în acte, nu după poreclă. O moară, a lui
Mitru, s-a ruinat. După o ploaie mare s-a rupt stăvilarul din vale
şi nu mai venea apă pe iaz. Baciul Mitru era bolnav şi nu a mai
reparat stăvilarul. La scurtă vreme a şi murit, a fost multă lume
la înmormântare. Soţia lui, Boba Sofiuţa plângea tare. Numai
amintirile au rămas, ale celor care i-au cunoscut. În cimitir de-
mult a crescut iarba peste mormintele lor.
Dumitru a fost frate cu moşu, cu Ioan Morar al lui Piţuş.
Porecla era mai veche. Şi Dumitru era tot din neamul lui Piţuş.
Boba Sofiuţa, soţia lui, a rămas văduvă mult prea devreme, fără
nici un venit, doar cu ceva pământ şi cu o moară ruinată dar şi
cu vreo trei copii de crescut. Numai Dumnezeu ştie cât de greu
i-o fi fost că nu se plângea niciodată că i-ar lipsi ceva. Parcă o
văd şi acum trecând prin curte cu „doniţa” după apă la izvor.
Era mărunţică şi avea ochi albaştri. Nu prea avea motive să fie
veselă şi nici nu-mi amintesc să o fi văzut vreodată bucuroasă,
şi cu atât mai puţin râzând. Nu i-a fost destul necazul pe care l-a
avut prin moartea atât de timpurie a soţului, că i-a fost dat tot ei
să-şi îngroape, şi tot mult prea devreme, nora şi apoi băiatul, pe
Ioniţa. El a murit de silicoză, aşa cum mureau aproape toţi minerii
din Bucium. Sărmanei Sofiuţa i-a rămas ca mângâiere şi consolare
un nepoţel, Iulian, dar şi marea datorie de a-i purta de grijă.
Am vizitat-o cândva spre sfârşitul vieţii. Mai avea aceeaşi
ochi albaştri şi privirea pătrunzătoare ca întotdeauna, dar devenise
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
62
parcă şi mai mică. Deşi grav bolnavă, era fericită. Îi purta şi ei
cineva de grijă, târziu de tot, dar a apucat şi ea să nu mai poarte
grija altora, ci să fie ea însăşi ocrotită. Iulian, nepotul, îi ţinea mâ-
nuţa osoasă între palmele lui mari şi o mângâia. Atunci am văzut-o
pe Boba Sofiuţa pentru prima dată zâmbind. A mai trăit doar câte-
va zile…
Dintre vecini îmi amintesc iarăşi cu mult drag de Laura lui
Gheorghică cum îi spunea buna. Erau ceva rude fiindcă şi bunica
purtase numele Crişan înainte de a se căsători. Mama lui Gicu,
colegul meu mai mare de şcoală, avea un glas blând, parcă te mân-
gâia cu vorbele ei. Era întotdeauna prietenoasă cu mine şi bună ca
o mamă. Când porneam iarna dimineaţa spre şcoală şi era prea
întuneric, dacă în faţa porţii lor nu se vedeau urme prin zăpadă, îl
strigam din drum pe Gicu ca să mergem împreună fiindcă mie îmi
era „urât” acolo pe la ţârăul Bengii. Cum mă auzea strigând, tanti
Lăurica îndată ieşea afară şi mă chema în casă la căldură, nu mă
lăsa să aştept afară în frig, chiar dacă eram plin de zăpadă pe pi-
cioare. Îi revăd parcă şi acum chipul zâmbitor dar avea ceva cu
totul aparte, avea un glas dulce, aproape cântat, prietenos, de om
bun.
Nu că nu-mi amintesc şi că nu aş avea câte ceva de spus de
Lenuţa de la moară, de baciul Culiţă ce avea căruţă şi vindea slăni-
nă afumată la târg la Poieni sau la Abrud, de Neli cu o droaie de
copii frumoşi, de doamna învăţătoare Turica, văduvă de război cu
un copil orfan, de sora ei Lucia, într-o vreme gestionară la coopera-
tivă apoi învăţătoare, de tanti Ditia lui Gheorghea Cătanii, cea
despre care se credea că, după ce s-a schimbat regimul, a îngropat
mult aur în livadă lângă un măr (că au săpat bieţii miliţieni o săp-
tămână dar n-au găsit nimic), de ai lui Romoluţ, de familia Armean
cu domnişoarele lor frumoase şi de mulţi alţii, dar nu cred că mai
interesează azi pe cineva oamenii din Cerbu de acum 60 -70 de ani.
Vecinii şi cunoscuţii, fiecare cu familiile şi problemele lor
gospodăreşti formau microuniversul din jurul casei bunicilor. Toa-
tă săptămâna se muncea pe rupte, numai duminica după amiază în
IOAN BEMBEA

63
zilele de vară pe banca de la poartă oamenii aveau puţin răgaz
pentru odihnă. Aici se comenta mersul vremii, apoi: că sunt
scumpi cosaşii, că nu se usucă fânul din cauza ploilor, iar când era
secetă că nu mai au vitele păşune, că a dat boala în găini, că a tur-
bat un câine. Tot aici şi acum se mai afla preţul vitelor şi al cereale-
lor prin târgurile de la Abrud, Zlatna sau Câmpeni şi, cu lux de
amănunte, cine cu cine s-a certat, ce şi-au spus, cine a fost de faţă,
dacă mai ţin sau nu mânie. Aici aflai absolut tot ce se petrecea în
sat. Fiecare familie îşi avea povestea ei.
În toţi anii copilăriei am pendulat între casa părintească de la
Poieni şi casa bunicilor de la Cerbu. Peste tot am beneficiat de
aceeaşi căldură şi dragoste dar nu am fost răsfăţat că pe vremea
aceea, viaţa fiind grea, copiii erau puşi la treabă, după puterile şi
priceperea lor, de la cea mai fragedă vârstă.
Privind în urmă, cu tot zbuciumul şi cu toate greutăţile acelor
vremuri, chiar comparându-mă cu viaţa îndestulată a copiilor de
azi, spun fără nici o rezervă că am avut o copilărie fericită, m-
am simţit ocrotit cu dragoste de părinţi şi de bunici. Am mai
avut apoi bucuria de sta şi mânca la o masă pe care, de mulţi-
mea copiilor, cu greu încăpeau farfuriile pentru toţi ai casei.
Doamne, cu câtă poftă mâncam şi cum mai răsunau lingurile
prin blidele cu zeamă…
Am purtat peste ani cu adânc respect şi cu mare dragoste
chipul luminos al bunicilor şi imaginea de basm a locurilor unde
mi-am petrecut copilăria…

Septembrie, 2007


EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
64


ELEV CU CHIPIU

Când am urcat cu mama de
mână prima dată spre şcoala aceea
frumoasă de pe deal, de unde se
vedea tot Abrudul, pe aleea în ser-
pentine tocmai coborau trei elevi.
Toţi purtau chipiu albastru cu un
cozoroc negru lucios deasupra căru-
ia erau scrise cu galben sau cu auriu
nişte litere mari. Din acel moment
mi-am dorit să devin şi eu elev cu
chipiu. Eu purtam pe cap o pălăriu-
ţă verde, îndoită la spate, cu două
rânduri de şnur şi cu o pănuţă de
gaiţă, pestriţă; albastru, alb şi negru.
Pe vremea aceea elevii cu chipiu erau o raritate pe la sate şi erau
priviţi cu respect şi admiraţie.
Începutul şcolii a fost departe de cum mi-am dorit şi imagi-
nat. Nu a fost toamna cu chipiu pe cap, ci iarna, după gerul Bo-
botezei, cu o căciulă de miel, neagră şi mare.
A trecut tare greu prima zi de şcoală la Abrud. Iarna fiind
ziua scurtă, acasă, adică la bunica la Cerbu, am ajuns spre seară.
Ningea liniştit cu fulgi mari, uşori, aşa cum ninge când e ger.
Nu mă grăbeam. Eram supărat şi tot îmi veneau lacrimi în ochi.
Îmi părea bine că eram singur pe drum şi că nu mă vede nimeni.
Cât de mult îmi dorisem să ajung elev la şcoala din Abrud şi
uite ce-a ieşit …
Încă de pe pod bunica a auzit paşii ghetelor mele cu talpa
de lemn scârţâind pe zăpada îngheţată şi a ieşit în faţa uşii să mă
întâmpine. Mi-a spus mai târziu că, îngrijorată de întârzierea
mea, tot aşteptându-mă, ieşise de mai multe ori până în drum şi
Ioan Bembea elev, 1949
IOAN BEMBEA

65
mereu se uita spre Gura Cerbului sperând să apar prin perdeaua
ninsorii.
Intru pe poartă tăcut şi, fără nici o vorbă, mă las cuprins în
braţele ei. Nu m-am mai putut stăpâni şi am izbucnit în plâns.
Speriată, bunica m-a întrebat ce s-a întâmplat şi mi-a pus mâna
pe frunte să vadă dacă nu cumva sunt bolnav şi am febră. Nu
aveam nicio febră, altul era necazul meu.
Îi povestesc apoi totul; cum m-am întâlnit dimineaţa pe
drum cu nişte colegi de la Corna şi cu ajutorul lor am găsit
şcoala şi sala de clasă, cum m-au certat apoi profesorii că am
venit la şcoală numai acum după vacanţa de iarnă şi chiar m-au
ameninţat că voi rămâne repetent, că nu mai am cum să recupe-
rez materia predată în primul trimestru.
Şi i-am mai spus cum m-am făcut de râs în faţa întregii clase.
În ultima oră, la lecţia de religie, părintele protopop vine
lângă mine, acolo în spatele clasei, la ultima bancă unde îmi
găsisem loc, că era singura bancă goală, şi îmi spune că „aici la
oraş se obişnuieşte, pentru ca băieţii să fie cuminţi, să fie bătuţi
bine de la început” şi se face că îmi dă o palmă zdravănă. Mie
mi-a fost cu adevărat frică şi, când a ridicat braţul, am strigat
„Nu da, domnule dragă!” Toată clasa a râs de mine. Şi mi-a fost
atâta de ruşine…
La sfârşitul orelor am ieşit din clasă numai după ce au ple-
cat toţi elevii, ca să nu mă mai întâlnesc cu nimeni. Şi nici nu
m-am grăbit spre casă.
Bunica m-a încurajat, mi-a spus că eu nu am nici o vină, că
profesorii nu trebuie să facă astfel de glume, să-i sperie pe co-
pii, dar să am grijă că la oraş copiii sunt mai îndrăzneţi şi mai
„ciufulitori”, să nu-mi pese de ei, dar eu să fiu cuminte, să nu
supăr pe nimeni.
Pentru a doua zi ce să învăţ? Nu ştiam nici orarul, nu
aveam nici cărţi. La şcoală mergeam cu o trăistuţă ţesută de
mama cu model frumos. O purtam în spate, era însă aproape
goală. Aveam un singur caiet, un penar de lemn în care era un
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
66
creion, un toc-condei, o gumă şi vreo două peniţe, dar nicio
carte.
Încurajat de toţi ai casei, a doua zi cu noaptea-n cap por-
nesc iar spre şcoală. Trecuse deja cursa lui Tatoiu, de cinci, spre
Alba Iulia aşa că se făcuse urmă prin zăpadă şi aveam pârtie
bătătorită. Era încă noapte şi nu mai ningea. Am grăbit pasul ca
să nu-i mai întâlnesc pe colegii de la Gura Cornii, pe Nelu şi pe
Remus, ortacii mei de drum din prima zi de şcoală. Îmi era tea-
mă că vor aduce în discuţie întâmplarea de ieri.
Curtea şcolii era aproape pustie. Ici-acolo câte un elev.
Abia acum, fiind singur, văd cât de roase sunt treptele de piatră
de la intrare, mulţi elevi or fi trecut pe aici înaintea mea. În
clasa noastră nu mai era nimeni. Mă aşez la locul meu în ultima
bancă. Mă duc şi şterg bine tabla. Mai sosesc doi colegi. Unul
din ei, am aflat mai târziu era fiu de măcelar, mă salută râzând
cu „Nu da, domnule dragă”. Nu am zis nimic dar am fugit repe-
de în bancă, ca să nu mă mai bage şi alţii în seamă. Bucurie
mare. Soseşte şi Nelu care vine direct la mine în bancă. Venise
şi în prima zi atunci când plângeam în ora de religie, dar nu
credeam că vom rămâne colegi de bancă.
Prima oră, limba franceză. Intră o profesoară subţirică, nu
tocmai tânără dar foarte frumoasă şi elegantă. Era rujată, purta
mărgele şi cercei. Ne ridicăm toţi în picioare şi cu glas tare ele-
vii spun Tatăl nostru în limba franceză, adică Notre Père. Eu
priveam solemn, ca pe două icoane, tablourile mari, colorate, de
pe peretele din faţa clasei, din spatele catedrei, portretele Regi-
nei Mamă Elena şi a Regelui Mihai I şi mişcam doar din buze
ca să nu se observe cumva că tac.
Începe lecţia. Erau doar câteva manuale, o carte la două-trei
bănci. Elevii citeau lecţia mutând manualul de la unul la altul.
Ajunge şi în ultima bancă. Eu citesc ce văd scris dar nu era bi-
ne. Elevii iar râd de mine. Profesoara vine lângă banca mea (era
parfumată) şi Comment t’appelles tu? Mă uitam la dumneaei şi
nu ştiam nici ce îmi spune şi nici ce să zic eu. Colegul de bancă
IOAN BEMBEA

67
îmi şopteşte destul de tare: „Spune-ţi numele, te întreabă cum te
cheamă”. Atunci „Ioan B.” răspund eu. Profesoara nu se supără,
zâmbeşte, îmi pune mâna pe cap şi îmi explică: „În limba fran-
ceză eu mă numesc se spune Je m’appelle. Repetă! Repetă”.
După ce spun de trei-patru ori Je m’appelle I.B îmi mai spune:
„În limba franceză Ioan se cheamă Jean. Acum spune şi tu” Iar
eu „J’e m’appelle Jean B.” Lecţia continuă. Citesc elevii de pe
rândul următor de bănci. Se pun întrebări, se răspunde individu-
al apoi în cor, toată clasa. N-am înţeles nimic. Mai rosteam şi eu
câte un cuvânt dar nu ştiam ce spun.
Ora a doua, limba română cu o doamnă profesoară ce am
aflat ulterior că ne era şi dirigintă. Cum intră în clasă elevii
îndată „Avem un elev nou”. Priveşte peste bănci. Mă ridic în
picioare. Mă întreabă de unde sunt şi de ce vin numai acum la
şcoală. Îi spun că sunt din Bucium şi că am venit la şcoală în
toamnă când a început şcoala, am venit cu tata cu carul cu boi şi
am adus toate lucrurile dar nu m-a primit la internat decât dacă
aducem alimente şi nu am avut atâtea câte se cer la internat,
pentru tot anul. „M-am întors acasă şi am plecat cu tata la ţară
să facem rost de bucate şi pentru şcoală, dar n-am reuşit, că-s
scumpe şi nici nu se mai găsesc.”
I-am mai explicat apoi că locuiesc la bunica la Cerbu şi că
de acolo vin la şcoală. Cu o voce blândă, privindu-mă în ochi
îmi spune: „O să-ţi fie greu. Stai jos. Ba nu, du-te la tablă să te
văd cum scrii.”
Am pornit spre tablă tropotind poate prea tare că doamna
profesoară s-a uitat lung spre picioarele mele cu cioareci groşi şi
bocanci grei, peste care era îndoită manşeta albă a şosetelor de
lână. A zâmbit, fără să spună ceva. Ne-a dictat apoi, mie şi cla-
sei, un text în care trebuia să folosesc linia de dialog, apostroful,
iniţiala majusculă şi semnul întrebării. Am scris corect dar rân-
durile nu au mers drept, am urcat cam mult. M-a mai întrebat pe
cine am avut învăţătoare. I-am spus numele învăţătoarei mele de
la şcoala primară. „Ai avut o învăţătoare bună”, îmi spune.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
68
Au urmat apoi alte şi alte lecţii cu o mulţime de profesori.
Cine le mai poate ţine minte pe toate?
Mergând înapoi iarăşi singur spre casă îmi venea să zâm-
besc, nu mai eram Ioan, am devenit Jean.
În primele două-trei săptămâni am reuşit să-mi cumpăr un
manual de limba română nou. Doamna profesoară dirigintă a
aflat că la gimnaziul de fete rămăsese o carte de limba rămână şi
m-a trimis să o iau de acolo. Costa 100 de mii de lei. Era inflaţie
mare. M-am dus în timpul orei. Din coridor se auzea glasul unei
profesoare. Bat la uşă. Nu aud nici un răspuns. Bat încă o dată,
ceva mai tare. În clasă se face linişte şi se aude un „Da!” răspi-
cat. Deschid uşa, dar înainte de a intra, elevele s-au şi ridicat în
picioare. Când mă văd încep să râdă şi se aşează la loc în bănci.
Râde şi profesoara, zâmbesc şi eu. Niciodată nu mai văzusem
atâtea fete frumoase la un loc. Îmi dă cartea dintr-un dulap din
sala de clasă, eu dau banii, zic bună-ziua şi ies din clasă dar
fetele nu se mai ridică în picioare.
Mi-am mai cumpărat apoi o carte de istorie, de fapt o jumă-
tate de carte, fiindcă am plătit-o pe din două cu un coleg, eu şi
Adrian. Era un manual vechi, uzat, fără coperte. L-am cumpărat
de la un elev din clasele superioare. A cerut mult, dar nu aveam
încotro. Toamna după ce începea şcoala era târgul de manuale
vechi, pe băncile de lângă troiţă. Acolo erau mult mai ieftine.
Deci mai aveam o jumătate de manual şi cu atâta am rămas.
Totul a fost bine până au început răspunsurile pe notă.
Acum dezastru total.
Într-o zi la ora de matematică mă scoate la tablă d-l profe-
sor Leheneanu, cel în vârstă, nu „artistul”, fiul lui care juca în
piese de teatru. Îmi dictează un exerciţiu cu fracţii ordinare şi cu
tot felul de paranteze. „Rezolvă-l”, îmi spune. Eu am încreme-
nit. Nu ştiam cum să încep, nu ştiam nimic.
La matematică, de când venisem la gimnaziu, am aflat doar
că „şicu” de la Poieni se numeşte „plus”, iar lui „fără” i se zice
„minus” şi tot aşa, în loc de „fac”, aici se spune „egal”. A înce-
IOAN BEMBEA

69
put apoi să strige profesorul la mine şi să-mi pună tot felul de
întrebări. Toată clasa era cu mâna sus, o pădure de mâini cu
degetele îndreptate spre ochii d-lui profesor. Toţi ştiau numai eu
nu. Nu ştiam nici ce mă mai întreabă. Se învârtea clasa cu mine.
Toate se legănau, băncile, pereţii. Tabla parcă se ducea spre uşă.
Podiumul de sub picioare se rotea şi el. Totul se învălmăşea sub
ochii mei. Cred că dacă m-ar fi întrebat cât e 1 şicu 1 sau 2 fără
1 tot n-aş fi ştiut. Poate că m-o fi întrebat că prea ştiau şi râdeau
colegii. Într-un târziu, târziu de tot, după ce a spus a nu ştiu câta
oară, mi-am revenit şi am înţeles vorbele d-lui profesor „Treci
la loc. Doi!”
Ajuns în bancă am rămas nemişcat. Nu mai înţelegeam ce
se petrece în jurul meu. S-a făcut apoi linişte şi s-a continuat
lecţia.
Tragedia era în ochii mei de proporţii aproape cosmice. Pâ-
nă atunci nu mai primisem, în toţi anii de şcoală primară, note
mai mici de opt sau poate şapte, dar să încep şcoala de la oraş
cu nota 2 era chiar şi în afara imaginaţiei. Şi cât îmi dorisem să
ajung la gimnaziu!
Cu acest 2 la matematică şi cu încă vreo două „scaune” (aşa
le spuneam notelor de 4) într-o sâmbătă seara am plecat acasă la
Poieni şi le-am spus părinţilor că eu nu mă mai duc la şcoală.
Plângând le povestesc prin ce am trecut. „Nu mă mai duc la
şcoală şi gata. Mai bine stau la oi” repetam mereu. Părinţii ne-
dumeriţi nu m-au certat, m-au luat cu buna. Mama ca întotdeau-
na mi-a vorbit cu blândeţe, m-a încurajat, mi-a spus că nu se
poate să nu reuşesc, doar eu înţeleg uşor. Atât îmi cere să merg
regulat la şcoală. Mă ţinea strâns în braţe şi mă mângâia pe cap.
Plânsul şi mângâierile ei mi-au făcut bine. M-am simţit îndată
uşurat de povara vinovăţiei şi a neputinţei mele.
Stau şi acum şi mă gândesc ce mamă minunată am avut. A
învăţat carte odată cu noi, cu copiii ei. Făcuse doar două clase
după ce s-a format România Mare. Ne punea să citim cu glas
tare lecţiile în timp ce dumneaei ţesea la război sau avea alte
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
70
treburi prin casă. Ştia de la noi toate lecţiile şi ne corecta fără să
aibă cartea în faţă. Pe toţi copiii ne-a dat la şcoală. Tata era
harnic şi aducea bani în casă dar mama a insistat ca noi să mer-
gem mai departe la şcoală.
După ce a aflat de greutăţile prin care trec, a venit la şcoală
şi a vorbit cu profesorii să aibă puţină răbdare şi îngăduinţă cu
mine până îmi revin, că doar eu învăţ bine.
Că era vreme bună sau rea, mama venea pe jos, drum lung
şi obositor, la mine la şcoală ca să nu duc dorul de casă. Mult
mai târziu, spre bătrâneţe, mi-a mărturisit că venea mai mult de
dorul şi de dragul meu, numai ca să mă vadă.
Lunea, în ziua de târg, în pauza mare de la zece, ieşeam ca
glonţul din clasă, ştiam că afară mă aşteaptă mama şi întotdeau-
na îmi aducea ceva bun de acasă, o plăcintă cu brânză, o cărniţă
friptă între două felii de pâine, bomboane sau halva cumpărate
de la prăvălie din oraş.
Şi atunci dar şi mai târziu mama se mândrea cu copiii ei, cu
fiecare dintre noi.
Prin anii `70 a început să se extindă telefonia. Aveam şi eu
telefon, ca multă altă lume. Mamei i se părea un foarte mare
lux. „Păcat că nu mai trăieşte şi tată-to să vadă ce domni mari
aţi ajuns”. Ar fi vrut să se bucure împreună că doar amândoi au
trudit ca să ne ţină la şcoli.
Împrejurările vieţii mi-au oferit şansa ca, devenind primar, să
zbor cu avionul. Călătoream spre Londra pentru a participa la un
colocviu internaţional pe teme de sistem electoral. De acolo de sus,
trecând peste Ardeal, din fotoliul elegant priveam jos pe lângă aripa
avionului cu speranţa că voi zări Detunatele şi toate râpele pe unde,
desculţ sau în opinci, am păzit oile în anii copilăriei. L-am revăzut pe
tata cu cămaşa udă de sudoare la coasă, m-am revăzut pe mine mer-
gând pe brazdă înaintea boilor iar pe tata ţinând coarnele plugului pe
miriştea abruptă de pe Coasta Iuţii. Mi-am reamintit cum, în mijlo-
cul verii, căram snopii de grâu acasă cu sania trasă de boi, că nu era
chip să urci carul pe astfel de prăpăstii.
IOAN BEMBEA

71
Îmi stătea tot timpul gândul la părinţi. Cum s-ar bucura ei
pentru fiecare succes al meu. Poate că n-am fost destul de atent
şi de bun cu dumnealor şi uite acum, când judec altfel lucrurile,
nu-i mai am.
Dar să revenim la povestea noastră, că gândurile omului
prea o iau razna.
Deşi nu mă certau, părinţii aveau o autoritate covârşitoare
asupra mea. Cum spuneau ei aşa era bine şi aşa trebuia făcut.
Nici vorbă să nu mă mai duc la şcoală. Mi-au pregătit plecarea
fără să mă mai întrebe ceva, dacă vreau sau nu vreau să mă mai
duc înapoi.
Duminica era zi de târg la Poieni şi veneau de la Abrud ne-
gustori cu căruţele. Acum, fiind multă zăpadă, era drum de sa-
nie. Roţile căruţelor tăiau adânc zăpada, de aceea pe drum ve-
deai numai sănii trase de boi sau de cai. Tata a vorbit cu cineva
din Abrud şi el m-a dus până la Gura Cerbului. Avea o sanie
frumoasă, albastră, trasă de doi cai mari. Am mers ca vântul,
numai zurgălăii cailor se auzeau. Eu stăteam pe banca de lemn
din spate şi mi se părea că toată lumea se uită la mine.
Văzând eu că nu mai este cale de întoarcere, că nu-i modru
să scap de şcoală şi cunoscând tot mai mulţi colegi, am început
să le cer să-mi împrumute cărţile lor pentru câte o zi. Mi le îm-
prumutau numai în zilele când nu aveau ei de învăţat, aşa că eu
trebuia să învăţ marţea pentru lecţiile de joia, sau miercurea
pentru orele de vinerea sau sâmbăta şi tot aşa. Ca să nu uit, îmi
notam pe caiete datele importante, esenţiale, din lecţii, ca pe
nişte fiţuici.
Dimineaţa în drum spre şcoală repetam în gând lecţiile, îi
mai întrebam câte ceva pe tovarăşii mei de drum de la Gura
Cornii, cu care mai aveam de mers vreo doi kilometri buni până
la şcoală. Nelu îmi spunea tot, dar de multe ori nu ştia nici el, se
oprea, îşi deschidea cartea şi citea răspunsul pentru toţi trei. Cu
noi mai era şi Remus.
De acum înainte făceam în aşa fel ca să ajung la Nelu mai de-
vreme, să mergem împreună şi să repetăm lecţiile. Îl strigam din
drum, că avea casa chiar la stradă şi vedeam lampa aprinsă.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
72
Mama lui făcea turte pe care le vindea pe la târguri dar şi de
acasă. Într-o lădiţă mare cu multe compartimente avea turte felurite:
căluţ, păpuşă, inimă cu oglindă. Toate erau ornate cu firişoare subţiri
de zahăr colorat, roz, albe, albastre. În casa lor mirosea întotdeauna a
vanilie şi a cozonaci. Nelu nu avea tată, murise pe front. Mai avea un
frate mai mic.
După ce învăţatul nostru pe drum a devenit o regulă, toţi profe-
sorii îl lăudau pe Nelu. O ţinea aproape numai cu 10 la toate obiecte-
le. Mama lui era bucuroasă de prietenia cu mine. Am prins şi eu
curaj, eram mereu cu mâna sus şi au apărut primele note bune.
La o lecţie de ştiinţele naturii profesorul ne vorbea despre lup.
Printre altele ne spune că este foarte puternic, că are un gât atât de
gros că nu-şi poate întoarce capul. Atunci eu am ridicat mâna. „Ce
vrei să spui?” mă întreabă. „Îşi poate întoarce capul, l-am văzut de la
doi-trei paşi.” Mă pune să spun ce ştiu despre lup. Povestesc atunci
clasei, care mă asculta în linişte şi cu interes, că odată, păzind oile pe
un păşunat cu mulţi jnepeni, în timp ce eu împleteam un bici, năvă-
lesc oile spre mine. Mă ridic în picioare. Lupul prinsese un berbec de
spate şi voia să-şi mute gura spre beregata lui. Strig cât pot de tare:
„Lupu măă! Lupu măăă!” Animalul speriat sare peste oi şi se duce
spre pădure. După câţiva paşi îşi întoarce capul şi priveşte înapoi
spre mine apoi nu a mai fugit, nu i-a mai fost frică şi s-a dus numai
la pas. Abia când s-a uitat la mine m-a prins teama şi mi s-a ridicat
părul măciucă. „Ciobanii mai spun că uneori lupul îşi duce prada,
oaia moartă, în spate. Dacă nu-şi poate întoarce capul, cum îşi arun-
că oaia în spate?” „Aşa o fi” îmi răspunde profesorul zâmbind. Des-
chide catalogul şi mă întreabă cum mă cheamă. „Bravo, 9 !”
Tot oile mele dragi cu care am copilărit mi-au venit în ajutor.
Oricum lucrurile s-au mai îndreptat, a început să curgă apă şi pe
şteampurile mele, cum se spunea prin Bucium când începea să-ţi
meargă bine.
În vacanţa de Paşti am venit acasă cu numai două „secunde”
(corigenţe), la franceză şi la matematică. Important era că aveam
chipiu nou-nouţ şi mi se părea că toată lumea numai după mine se
uită.
IOAN BEMBEA

73
Sora mea Zamfira era elevă la Şcoala Normală de Fete din Cluj
şi mi-a adus, dar numai pentru perioada vacanţei, un manual de
limba franceză. Am învăţat cu ea să citesc şi să traduc toate lecţiile
până la sfârşitul cărţii. La matematică am făcut exerciţii dintr-o carte
rămasă prin pod de la un unchi al meu, frate cu tata, care era acum
învăţător.
După vacanţă, în prima zi de şcoală, minune în toată regula,
primesc un 10 la limba franceză. La vocabular am ştiut să traduc
toate cuvintele, de citit, am citit corect. Dintre toţi colegii numai eu
învăţasem în timpul vacanţei.
După ore zbor spre casă, la Cerbu, să le spun bucuria. Fac şi un
semn cu creionul roşu pe calendarul de pe perete, ca să se ştie, era un
eveniment în viaţa mea.
Mare a fost şi mirarea profesorului de matematică Leheneanu
când a trebuit să-mi dea nota 8 la teză. A crezut că am copiat şi ca să
se convingă, m-a scos la tablă şi mi-a dat un exerciţiu asemănător. L-
am rezolvat în întregime fără niciun ajutor.
Acum era primăvară. Cireşii erau în floare, pădurea de la o zi la
alta, era tot mai verde, iar păsările, o plăcere să le asculţi dimineaţa
pe la răsăritul soarelui. Cucul îşi striga şi el numele tot mai des.
Drumul spre şcoală nu mai era greu. Profesorii nu mă mai cer-
tau, iar eu nu mai mergeam cu groază la şcoală. Zilele şi săptămâni-
le treceau mult mai repede. Colegii, care la început mă priviseră
cu oarecare dispreţ, acum îmi căutau prietenia.
În ultima zi de şcoală doamna dirigintă citeşte din catalog
situaţia noastră şcolară. Eram curioşi, că pe vremea aceea profe-
sorii nu ne spuneau notele, erau secrete. Doamna deschide cata-
logul. În clasă o linişte de mormânt. Citeşte rar, cu pauze: „Albu
Nicolae – promovat ; Anca Emil – promovat ; Bar – promovat”. Se
auzea doar câte un Aaa… prelung de uşurare. Întoarce pagina.
„Bembea Ioan – promovat.” Face o pauză, mă priveşte cu un zâm-
bet: „Bravo, ai fost o surpriză plăcută pentru toţi profesorii.” Conti-
nuă: Bendea Lucian – promovat…” Nu am mai auzit ce a citit, ştiu
doar că au fost câţiva corigenţi şi chiar un repetent.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
74
Anul şcolar s-a încheiat. Am coborât fără grabă în oraş. Ceasor-
nicul din turnul bisericii reformate bate cu vibraţii plăcute de douăs-
prezece ori. Ceva mai încolo, pe străduţa din spatele impunătorului
lăcaş stau înşiraţi pe două rânduri cireşarii din Blăjeni. Aduceau
cireşele în coşărci mari desăgite pe cai şi le vindeau cu felea. Nu
cumpăr, că nu aveam bani. Mă consolez: „Poate că au viermi”…
Pornesc spre casă. Trec de cazarmă. Trec şi de spital. Pe cerul
de un albastru intens un nor leneş, strălucitor, plutea spre Roşia. Prin
fâneţe cântau fără încetare greierii, iar de pe lunci din când în când se
auzea câte un bătut de coasă şi se simţea miros de fân proaspăt.
La Gura Cornii Nelu m-a chemat pe la ei. Mama lui mi-a dat un
pahar cu sirop de vişine, că eram transpirat şi însetat de căldura mare
de afară.
Am mai stat la bunica la Cerbu câteva zile ca să păzesc stupii,
că era în perioada roitului, apoi am plecat acasă, la Poieni, că pe
„Jean” îl aşteptau vacile să le ducă la păscut…
Mi-am pus chipiul în dulap, că îl purtam numai duminica, mi-
am luat iarăşi pălăriuţa verde cu pana de gaiţă şi, toată vacanţa, hai la
lucru.
Vara fiind puţină apă pe vale, şteampurile băteau obosite, mai-
mai să se oprească. Mineritul trecea pe planul doi, în schimb de
peste tot, de pe coastele pline de ierburi se auzea ascuţit de coasă…

16 noiembrie 2007






IOAN BEMBEA

75


CARPENUL

În casa bunicilor de la munte mi-am petrecut multe vacan-
ţe, pe vremea când trăia bunica, fie iertată, că acum e doar o
amintire.
Pe bunicul din partea mamei nu-l cunosc decât din fotogra-
fii, din două fotografii din casa bunicilor, una mare înrămată
alături de bunica, pusă pe perete între geamuri în camera din
faţă, cea pentru oaspeţi. Erau tineri, la puţină vreme după căsă-
torie, amândoi senini şi zâmbitori de parcă de acolo de pe perete
ar vrea să-ţi vorbească. Într-o altă poză, o carte poştală tot înră-
mată, din prima cameră, bunicul mult mai în vârstă poartă o
pălărie de paie şi priveşte tot timpul în ochii noştri zâmbindu-ne
pe sub mustaţa tunsă scurt. E atât de expresivă şi de insistentă
privirea lui încât de oriunde l-ai privi el se uită tot timpul cu
plăcere la tine, atât doar că nu-l auzi vorbind. „Cum s-ar bucura
şi bunicu-to să ne vadă casa plină de nepoţi” îmi zicea adesea
bunica şi îndată i se umezeau ochii, apoi, ca şi cum i-ar fi fost
ruşine că plânge, îşi făcea de lucru prin cămară.
Avea dreptate bunica. Toată vara, îndată după ce începea
vacanţa, casa ei aproape pustie până atunci, se umplea de ne-
poţi, de veselie, de râsete. Trăia de la o vară la alta în aşteptarea
copiilor şi a nepoţilor. Şi nu-i era uşor, că nu mai avea gospodă-
ria de altădată.
Rămasă singură după moartea bunicului vânduse şi boii şi
oile, nu mai îngrăşa porc, împuţinase şi păsările din curte. A
păstrat doar o vacă, pe Frăguţa, şi asta ca să aibă lapte pentru
noi când venim în vacanţe. Nu mai avea cine să cosească ierbu-
rile, cine să usuce şi să aducă fânul, îi slăbiseră şi ei puterile.
Acum, după cum ne spunea adesea, mai trăia doar pentru plăce-
rea de a ne avea vara prezenţi în casa ei. Aştepta cu nerăbdare
fiecare vacanţă, întocmai ca noi elevii. Plăcerea dumneaei era să
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
76
ne primească cât putea mai bine. Primăvara cumpăra mulţi bo-
boci de gâscă ce creşteau repede având apă limpede şi iarbă
multă pe valea din faţa casei. Când soseam noi, cârdul de gâşte
albe ca laptele era întreg dar se împuţinau pe măsură ce treceau
săptămânile. Când nu mai era nici o gâscă în curte era semn că
s-a sfârşit vacanţa.
În serile lungi de iarnă la lumina slabă a lămpii, că acum nu
mai torcea, citea şi recitea un teanc mare de scrisori trimise de
bunicul, înainte de război, pe vremea când era concentrat pe
graniţa cu Ungaria la Sighetul Marmaţiei. Pe toate le păstra.
Avea şi răspunsul dumneaei, scrisori aduse acasă pe care buni-
cul le ţinea într-o lădiţă mică de lemn, lăcuită şi frumos desena-
tă. Scrisorile, şi unele şi altele, erau acum îngălbenite de trece-
rea timpului. Pentru noi, cu minte de copil, interesante erau doar
plicurile şi timbrele folosite în alte vremuri, cu chipul regelui
Mihai.
Multe amintiri mă leagă de casa bunicii, drumeţiile prin
pădure după ciuperci şi bureţi, câmpul cu flori, excursiile la
Detunata, dormitul în şură pe fân, masa lungă din curte făcută
din scânduri cât pentru un întreg internat, dar povestea cu car-
penul ocupă un loc cu totul aparte între evenimentele de aici.
Spuneam că bunica nu mai avea boi. Lemnele de foc deve-
niseră o problemă că la munte iernile sunt lungi, chiar şi vara în
unele seri mai trebuia aprins focul iar pentru bucătărie şi pentru
cuptorul de pâine încă se ardeau o groază de lemne.
Pe coasta din spatele casei se găsea un carpen gros de tot,
bun de foc pentru o iarnă întreagă. Mai trebuia tăiat, spunea
bunica, şi pentru că din crengile lui vântul aducea toamna o
puzderie de seminţe ce răsăreau apoi anul următor prin iarbă.
Numai ascuţişul coasei făcea ca pădurea să nu coboare până jos
în lunca de lângă drum. Aşa stând lucrurile, profitând şi de pre-
zenţa atâtor copii şi nepoţi, bunica a hotărât să tăiem carpenul şi
să aducem lemnele în curte.
Erau prezenţi, cu familiile, doi băieţi şi doi gineri ai bunicii,
IOAN BEMBEA

77
toţi bărbaţi sănătoşi crescuţi la sat care, deşi deveniseră
„domni”, ştiau folosi securea şi fierăstrăul din anii copilăriei.
Misiunea părea aproape rezolvată.
Tata era cel mai în vârstă şi cu cea mai mare si recunoscută
autoritate. El a hotărât cum trebuie procedat pentru culcarea
carpenului în direcţia dorită de noi, ca să nu cadă dincolo în
iarba vecinului. Au desfăcut scândurile, pentru că era în gard, i-
au făcut o crestătură, „o talpă” cu toporul, iar din partea opusă
au început să-l tăie cu joagărul, câte doi inşi, prin rotaţie pe
măsură ce oboseau. Trunchiul copacului fiind foarte gros, fie-
răstrăul nostru cu două mânere a devenit repede prea scurt că nu
mai era loc să-l împingi încolo şi încoace şi nu mai aveau nici
un spor la tăiat. Trebuia adus un alt joagăr. Un vecin ne-a îm-
prumutat unul mai lung dar ne-a rugat, ne-a condiţionat chiar, să
avem grijă de el că e proaspăt ascuţit, să nu ajungă cumva la
cuie. „Avem noi grijă de asta, fii liniştit” îl asigură unchiul.
Ajuns sus pe coastă cu noul joagăr continuăm lucrul. Tră-
geau la firez din greu tot câte doi bărbaţi dar nu prea se vedea
sporul. Când obosea o echipă, alta, odihnită, îi lua locul. Noi
insistam dar carpenul cărpănos se împotrivea, nu se lăsa dobo-
rât cu una cu două. Tăietura nu mai înainta şi pace.
Şi hârşi-hârşi, hârşi-hârşi, tragem şi împingem, şi tragem şi
împingem la joagăr dar abia am trecut de jumătatea trunchiului.
De când tot tăiem soarele făcuse drum lung pe bolta cerului,
trecuse de amiază. Şi nu ştiu cui îi vine ideea „genială” să le-
găm copacul cât mai sus cu o funie lungă şi să-l tragem, prin
balansare, până se rupe. Bună idee. Aducem de acasă o funie
lungă din zale, se urcă unchiul în carpen şi o leagă de trunchi
mai sus de jumătatea înălţimii. O întindem şi tragem uşor. Co-
pacul se clatină dar constatăm că ar putea să cadă pe noi. Ne
mai trebuie încă o funie ca noi să stăm cât mai departe de copac.
Aducem una groasă de cânepă împletită de la un alt vecin,
Vespazian, nume pe care nu-l mai întâlnisem decât în cărţile de
istorie, le înnodăm bine şi încercăm din nou. Se clatină dar nu
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
78
cade. Trebuie tras mai tare, cu mai multă forţă. Ne înşirăm noi cu
toţii pe funia lungă în josul coastei, abruptă de părea aproape verti-
cală, şi tragem cu toată puterea. Arborele tot nu cade. Îl balansăm.
Vine puţin spre noi dar repede ne trage pe toţi în susul coastei deşi
eram mulţi, vreo opt-zece inşi, bărbaţi, femei şi copiii mai mări-
şori, ca în povestea cu ridichea moşului. Nu ne lăsăm. Tragem cu
toată puterea, ne proptim în călcâie, ne lăsăm mult pe spate şi
„Heeii ruup! Heeii ruup!” Şi… se rupe, dar nu copacul ci lanţul! Să
fi văzut atunci oameni risipiţi rostogolindu-se pe coasta abruptă, de
parcă am fi căzut din avion. Norocul nostru a fost că era iarba
groasă şi nu ne-am lovit prea tare, oricum nu ne-a fost prea moale
la nici unul din noi. Era de râs dar nu prea ne venea să râdem, mai
mult ne pipăiam să vedem dacă suntem întregi. Şi minune în toată
legea; nici un picior şi nici măcar o mână ruptă. Noi ne adunam cu
greu de pe jos doar carpenul stătea falnic în picioare. Tot atunci şi-
a pierdut Dănuţ o şapcă, rotundă cum se purta pe vremea aceea,
model „Ceauşescu”, cu partea de sus turtită deasupra cozorocului.
S-a rostogolit la vale luând-o puţin la dreapta spre pădure. Am
văzut-o cu toţii cum se rostogolea, ca turtiţa din poveste, dar nu am
mai găsit-o niciodată, deşi am căutat-o în mai multe rânduri întrea-
ga echipă. Am căutat-o chiar şi în anul următor dar tot degeaba. O
mătuşă şi-a pierdut un pantof pe care l-a găsit jos de tot, în luncă. O
fi zburat prin aer că prin iarba deasă nu se putea rostogoli.
Fiindcă veni vorba de iarba groasă de pe coastă, este potrivită
o mică paranteză, o scurtă explicaţie. De fapt am avut noroc cu
acea mătuşă, ea a făcut să nu ne lovim, este meritul ei că iarba era
atât de bogată.
Când a fugit de la liceul din Deva şi a zis că ea nu mai merge
la şcoală, bunicul nu a bătut-o, aşa cum se mai întâmpla în alte
familii, nici măcar nu a certat-o prea dur, în schimb a luat-o de
mână, a dus-o la bălegarul de la ocolul acoperit al oilor, i-a dat o
sapă şi un troc şi a obligat-o să ducă toată balega de la oi sus pe
coastă şi să o împrăştie peste toată pajiştea, ca să crească mai multă
iarbă şi să vadă şi ea cum se lucrează „la economie”, adică în agri-
cultură. I-a mai spus să nu încarce prea tare trocul, să pună numai
IOAN BEMBEA

79
cât poate duce. Şi a cărat fata la gunoi vreo două zile până a împes-
triţat aproape toată coasta cu grămăjoare negre de gunoi mărunt de
oaie. De atunci creşte aşa iarbă mare. După trei zile de „practică în
agricultură” mătuşica noastră şi-a luat geamantanul şi, cu coada
între picioare, nesilită de nimeni a plecat înapoi la liceu.
Să revenim însă la carpenul din poveste.
Lemn de esenţă tare nici vorbă să se rupă, ba mai mult s-a
aşezat pe partea tăiată şi a înţepenit joagărul. Am reluat fierăstrăul
nostru mai scurt şi iarăşi, mai bine de un ceas de vreme, hârşi-
hârşi!, hârşi-hârşi! de partea cealaltă unde tăiasem o talpă cu secu-
rea. Până la urmă, oricât de cărpănos, falnicul carpen a fost răpus.
S-a culcat însă în partea opusă.
Nu ne-am bucurat. Parcă ne era milă de copacul trântit la pă-
mânt cu multe crengi frânte. Ne era chiar ruşine de „eroismul”
nostru. Cât s-a împotrivit, cât şi-a dorit şi el să trăiască… Fără
carpen locul era acum pustiu. Sus pe cer un nor alb singuratic sta
neclintit şi parcă se mira de noi. Păsările nu vor mai poposi aici să
ne încânte cu ciripitul lor, nici cucul nu-şi va mai striga numele din
crengile lui viguroase. Am privit cu toţii uriaşul butuc şi atunci am
dezlegat taina. Un cui gros şi lung de vreo patru-cinci ţoli bătut
cândva în gard şi rămas în tulpina copacului ce a crescut în grosi-
me a fost despicat în două pe toată lungimea lui, de la cap până la
vârf. Cele două jumătăţi străluceau, una în butuc, alta în trunchiul
răsturnat. Dinţii fierăstrăului împrumutat erau acum rotunjiţi la
vârf, nu mai zgâriau. Nici dacă am fi folosit razele X ale lui Roen-
tgen nu am fi nimerit cuiul cu atâta precizie.
Copiii au suflat rumeguşul de pe butucul alb şi i-au numărat
cercurile. Au început să se certe, că are 75, ba 72, ba chiar 81 de
cerculeţe roşcate…Copacul fusese mai vârstnic decât toţi cei pre-
zenţi şi uite că noi l-am doborât. Nu i-am mai lăsat şi lui un loc sub
soare. Nu ştiu de ce, dar mi-a venit în gând povestea din poezia lui
Labiş, Moartea căprioarei, era o potrivire. Îmi vine şi acum să
plâng ca atunci în clasă la ora de română când domnul profesor ne-
a citit atât de frumos poezia.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
80
După masa de amiază, prin clacă, la care am participat cu toţii
de la mic la mare, curtea casei s-a umplut de crengile şi de trunchi-
ul gros al copacului. Conform tradiţiei, la sfârşitul zilei de muncă,
gazda, adică bunica, îşi cinsteşte clăcaşii.
Mai trebuie să spun că bunica făcea temeinice pregătiri cu
mult înainte de deschiderea „taberei”. Cum pe vremea aceea pe
la sate nu se prea găsea bere, excepţie făcând doar de Ziua mi-
nerului, bunica ştia să prepare această băutură după o reţetă
numai de dumneaei ştiută; bere bună, limpede, cu un gust apar-
te, bogată în alcool. O păstra la rece în pivniţă în sticle de un
litru înfundate cu dop nou de plută peste care punea un tifon
legat apoi cu „spegmă”, aţă groasă de cânepă, sub gura sticlei ca
să nu sară dopul prin fermentaţia berii.
La cină bărbaţii au fost „omeniţi” cu Rachiu alb iar la sfâr-
şit, după plăcintele cu brânză, din care noi făceam „telefoane”,
era bună o bere rece. Zis şi făcut. Pe masă se întind paharele în
dreptul fiecărui adult, noi copiii beam lapte cald muls de la
Frăguţa. Unchiul, mai mult gazdă decât musafir, aduce o sticlă
de bere ca să „stropească evenimentul”. Ia o forfecuţă şi tăie
sfoara. Instantaneu, cu un pocnet puternic, dopul de plută zboa-
ră ricoşând de mai multe ori prin încăpere, tifonul împins de
arteziană se lipeşte sus pe o grindă de lemn şi peste tot ploua de
pe tavan cu bere. Ţipete stridente şi râsete necontrolate au um-
plut bucătăria. Vrând să oprească dezastrul, pune şi apasă palma
pe gura sticlei. În acel moment o rafală orizontală, circulară, a
împroşcat feţele celor de faţă şi ne-a încremenit pe toţi. Totul a
durat doar câteva secunde. După umezeala cafenie proiectată pe
pereţi se puteau număra persoanele care şi câte au fost la masă
în seara aceea. Se râdea cu lacrimi.
Într-un moment de răgaz, de mai puţină gălăgie, se aude
glasul plăpând, încărcat de curiozitate al unei nepoţele: „Bunică,
dumneata cum ai băgat atâta bere în sticlă?” Râsetele umplu din
nou încăperea.

IOAN BEMBEA

81
Povestea aceasta cu tăiatul carpenului este doar una din multe-
le amintiri ale anilor copilăriei mele din casa bunicilor dar cea mai
persistentă imagine este chipul bunicii stând la poartă cu ochii în
lacrimi în momentul plecării noastre. Parcă îi aud şi acum glasul:
„Să-mi mai scrieţi şi mie câte o scrisoare…”
După cum o spunea, parcă se temea că ne cere prea mult…

30 august 2007


Casa bunicilor

EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
82


CADE CORTINA…

Ciudat, cât de mult îşi doresc copiii mici să mai treacă un
an, să fie ceva mai mărişori, să meargă la grădiniţă, să devină
şcolari, să ajungă oameni mari. Aşa judecă ei atunci apoi, la
maturitate, privesc în urmă cu mare părere de rău.
Ceva asemănător sau poate identic se petrece şi mai târziu
în anii de şcoală. Pentru toţi elevii, chiar şi pentru cei foarte
dotaţi, care învaţă cu uşurinţă, pregătirea zilnică a lecţiilor este
o povară grea şi îndelungată, apăsătoare, stresantă, cu intense
emoţii pentru fiecare răspuns, pentru fiecare extemporal, teză
sau examen şi ca o consecinţă, toţi care am trecut prin şcoală
ne-am dorit „să se termine odată”. Asta îşi doresc elevii de
acum, asta îşi vor dori şi viitoarele generaţii de şcolari, fie că
sunt mici sau elevi de liceu.
Sfârşitul fiecărui ciclu şcolar este o cădere de cortină ce
pune capăt unor lungi şi felurite secvenţe de viaţă, cu experienţe
şi trăiri ce ne vor însoţi, ca un preţios bagaj, tot restul vieţii.
Iunie 1953. În vitrina Restaurantului Detunata din centrul
oraşului era expus un mare tablou pe care scria: Absolvenţii
Şcolii Pedagogice Abrud. În colţul din stânga sus, pe un fundal
de flori alb-roz de măr, cu cifre mari, vizibile, 1952 iar în colţul
opus, dreapta jos, 1953. Tabloul executat de colegul nostru,
elevul Ioan Şuşa, era conceput într-un mod cu totul original.
Fotografiile elevilor şi ale profesorilor erau separate de o diago-
nală, şosea în ascensiune, ce pornea de la şcoală, plasată în par-
tea stângă jos spre un sat de munte din colţul opus. Avea şi un
moto, de fapt două motouri. Prima dată a apărut cu motoul:
„Muncă sfântă şi curată,/ Ideal din flori de măr/ Scris pe-un
colţ de Detunată/ / Şi pe-o doagă de ciubăr”. Conducerea şcolii
nu a fost de acord cu un astfel da mesaj care „e frumos, dar nu
spune nimic”, ne-a comunicat directorul. Trebuia să găsim ceva
IOAN BEMBEA

83
în consens cu vremurile pe care le trăiam. Şi, cum era la modă,
am apelat la pedagogul sovietic Macarenco: „Nu muncim pentru
noi, / Muncim pentru fericirea comună”. Apariţia tabloului în
vitrină marca un eveniment în micul orăşel de munte.
Cursurile s-au terminat, elevii au intrat în vacanţă fără nici
o festivitate. În sălile de clasă, pe coridoare şi în curtea şcolii s-a
aşternut liniştea. Era parcă o linişte nefirească, cu totul neobiş-
nuită în acest spaţiu. Nici clopotul mare de alamă tras de bătrâ-
nul şi mustăciosul portar Vereş-Baci nu mai spărgea liniştea şi
nu mai marca trecerea orelor prin şcoală. Doar elevii din anul
lV, absolvenţii, se mai găseau învăţând pe rupte, risipiţi prin
parcul şcolii, pe băncile ascunse de crengile copacilor sau prin
livada din spatele şcolii. Tot prin aceste locuri s-au înfiripat şi
multe idile a căror amintire şi acum ne înfioară dar aceasta este
o cu totul altă poveste.
De pe maculatoarele fără linii, uzate, scrise cu creionul
Hardtmuth 4 citeam, reciteam şi întregeam notiţele luate la lec-
ţii. Manualele şcolare erau o raritate. Unele nu se editaseră,
altele nu mai ajungeau până la Abrud. Aveam o săptămână libe-
ră pentru pregătirea examenului de diplomă. Pe reverul costu-
mului gri, primit gratuit de la şcoală, purtam o panglicuţă de
mătase roz pe care scria: „PROMOŢIA 1953”.
Despărţirea a fost impresionantă. Cu ochii umezi de emoţie
ne-am luat rămas bun de la profesori, cântându-le o serenadă
chiar la ei în cancelarie, apoi tot aşa ne-am luat rămas bun de la
toate clasele mai mici. Am predat şi cheia şcolii reprezentanţilor
anului III. Fredonam mereu cântecul de despărţire, de rămas
bun. „Pe noi ne-aşteaptă copilaşii / Cu ochii lor strălucitori /
Noi suntem pentru ei vâslaşii / Ce-i vom conduce-n viitor.”
Lăsam în urmă copilăria, adolescenţa, colegele şi colegii,
şcoala cu toţi profesorii ei buni şi răi. Spun profesori „buni” şi
„răi” fiindcă aşa sunt văzuţi întotdeauna dascălii de către elevi.
Cu trecerea anilor aprecierile noastre devin mai obiective, mă-
surăm valorile după alte criterii.
La sfârşitul anului şcolar, în mod cu totul neaşteptat, profe-
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
84
sorul nostru de limba română a lăsat 6 elevi corigenţi, din vreo
21 câţi mai eram. S-a creat o situaţie tensionată, conflictuală.
Ne-a durut mult pe toţi, erau doar colegii noştri. Rămâneau
fără diploma de învăţător, necalificaţi, cu salariu mult mai mic.
Prea mulţi corigenţi la un singur obiect, mai ales că până atunci
promovaseră în fiecare pătrar. (Pe vremea aceea anul şcolar era
împărţit în pătrare). Am crezut atunci că profesorul şi dirigintele
nostru a vrut să se răzbune pe noi fiindcă îi făcusem şi noi des-
tule şicane în toţi anii de şcoală. Cineva, nu se ştia cine, a spart
cu pietre geamurile de la locuinţa domnului profesor. A fost
mare tărăboi, anchete peste anchete, avertismente şi ameninţări
că nu vom mai intra nici unul in examenul de diplomă dacă nu
spunem cine este vinovat. Ancheta era condusă de directorul
adjunct, „cetăţeanul” Traian Paşca. Avea această poreclă fiindcă
mereu se adresa elevilor cu expresia „măi cetăţene”.
Noi nu voiam să vedem cauza reală pentru care colegii
noştri au rămas corigenţi, deşi ştiam că acei colegi mai aveau
mult de învăţat până să poată învăţa şi ei pe alţii.
Vinovaţii au fost descoperiţi fiindcă au început chiar ei să
se laude cu o aşa „bravură”. Se pare că nu cunoşteau înţelepciu-
nea proverbului românesc „Mâţa cu clopot nu prinde şoareci”.
În consecinţă au rămas fără diplomă, în afara celor corigenţi
încă trei colegi şi au fost repartizaţi în cele mai îndepărtate că-
tune din raionul Câmpeni. Atât cei trei „eroi” care au spart
geamurile cât şi colegii corigenţi şi-au luat examenul de diplo-
mă în anii următori, unii chiar după venirea din armată.
Un coleg şi prieten mi-a mărturisi, mult mai târziu, cu sin-
ceritate: „Abia după ce am învăţat în mod sistematic la literatură
şi gramatică mi-am dat seama câte lucruri n-am ştiut. Nu mai
sunt supărat pe dl. profesor Bassarabescu, a avut dreptate. Tot el
m-a trecut şi încă m-a felicitat pentru răspuns. Mi-a spus că se
bucură pentru succesul meu. Nici nu-mi venea să cred.”
De la Şcoala Pedagogică din Abrud nimeni nu pleca cu di-
ploma de învăţător fără să ştie carte.
Spuneam că în anul IV am rămas puţini elevi în clasă. Câ-
IOAN BEMBEA

85
ţiva colegi care erau mai în vârstă au terminat cu un an mai
devreme. Au făcut ultimul an „pe scurt” în vacanţa anului III şi
tot atunci au dat şi examenul de diplomă. În Munţii Apuseni
prin cătune luaseră fiinţă o mulţime de şcoli noi unde era mare
lipsă de învăţători. În felul acesta au intrat mai repede „în pâi-
ne” Ovidiu Blag, Iosif Polhac, Vasile David, Ioan Simina, fraţii
Haţeganu, Gheoerghe Purcel şi Nectarie Mudri.
În 1952, în anul al III_lea, au fost daţi afară din şcoală pen-
tru că „aveau origine socială nesănătoasă” Emil Anca, din clasa
de băieţi iar din clasa de fete consăteana şi buna mea prietenă
Silvia Jurca.
Cu toate că aceştia nu au mai frecventat anul IV, au fost in-
cluşi şi ei pe tabloul de absolvire, erau doar tot colegii noştri. I-
am invitat şi la banchet.
Treptat, după scandalul şi ancheta cu geamurile domnului
profesor de română, apele s-au liniştit, spiritele s-au calmat şi
am organizat un banchet frumos de care ne amintim şi acum cu
plăcere.
Eram în vara anului 1953 în „postul festivalului”. În acel an
s-a organizat la Bucureşti Festivalul Internaţional al Tineretului
şi Studenţilor. Ca să ne primim oaspeţii de peste hotare cum se
cuvine, cu mâncare şi băutură din abundenţă, să fim ospitalieri,
s-au retras din comerţ o mulţime de produse alimentare şi în
special băuturile alcoolice. Nu am mai găsit băutură pentru ban-
chetul nostru. Am avut însă noroc cu un coleg, cu Nicu Buda
din Bistra, care ne-a adus de la ei de acasă băutura pregătită
pentru nunta fratelui său. Acesta, de dragul nostru, a acceptat
să-şi amâne nunta până după festival.
La banchet a fost o armonie deplină între profesori şi elevi.
Scurte toasturi de mulţumire pentru distinşii noştri dascăli, urări
de sănătate ca să poată scoate cât mai multe alte promoţii de
învăţători pentru Ţara Moţilor. Ca răspuns d-l director Ariton
Petrescu, în numele tuturor profesorilor, „mai buni sau mai răi,
cu spuneaţi voi, cum spun şi vor spune întotdeauna elevii”, ne-a
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
86
urat drum bun, succes în pregătirea copiilor şi ne-a cerut să nu
facem de ruşine Şcoala Abrudului.
Banchetul a avut loc în condiţii modeste, în sala de mese de
la internat, dar a fost fantastic. Am dansat cu toate colegele, am
invitat şi profesoarele la dans dar mai ales am cântat mult, am
cântat împreună cu profesorii. Erau şi ei emoţionaţi. Am văzut
atunci profesoare care îşi ştergeau ochii şi îşi întorceau capul ca
să nu le vedem că plâng. Nu mai erau zeii reci din Olimp cum
ni se păruseră până acum, erau şi ei oameni pământeni şi cântau
împreună cu noi „De-ar fi mândra-n deal la cruce”, „Cui nu-i
place dragostea”, „Liliacul sub fereastră freamătă” şi multe
alte cântece care ne ungeau la inimă. Unii colegi îşi ţineau prie-
tenele de mână, discret, sub poala lungă a feţei de masă trasă
peste genunchi.
Mulţumirea băieţilor a fost împlinită şi de participarea la
banchet a colegilor corigenţi. Petrecerea s-a încheiat a doua zi
după ce se ridicase destul de sus soarele. Profesorii plecaseră iar
noi cântam, sfidând realitatea, „Şi-altădată, şi-altădată o s-o
facem şi mai şi mai lată…”, ştiam doar că banchetul de absolvi-
re este unic, irepetabil.
În toţi anii de şcoală pedagogică am avut parte de profesori
cu o foarte bună pregătire de specialitate, dar şi pedagogi desă-
vârşiţi. Aveau o autoritate incontestabilă, fiind în acelaşi timp
foarte apropiaţi de elevi. Obiectele de studiu predate de ei ni se
păreau atractive, frumoase şi foarte accesibile, fiindcă aşa ştiau
ei să le facă.
Prof. Simion Hărăguş întregea lecţiile de geografie cu lec-
turi geografice care ne captivau în aşa măsură încât ne părea rău
că sună clopoţelul şi se termină ora. Primăvara îşi ţinea lecţiile
afară pe iarbă în livada şcolii. Pentru noi nimic nu putea fi mai
frumos.
Profesorul de ed. fizică Aurel Bogdan era de o hărnicie
exemplară. La orele lui din primul până în ultimul minut eram
conectaţi la efort fizic, în creştere la început şi în descreştere
IOAN BEMBEA

87
spre final. Fiecare lecţie era temeinic pregătită, întocmai ca o
lecţie model. Ne-a creat convingerea că prin mişcare şi sport
vom fi mai sănătoşi şi vom trăi mai mult. Organiza mereu com-
petiţii sportive de masă, cu participarea tuturor elevilor pentru
trecerea normelor F.G.M.A.(Fii Gata pentru Muncă şi Apărare)
şi G.M.A. (Gata pentru Muncă şi Apărare).
De o mare corectitudine, competenţă profesională şi măies-
trie pedagogică au dat dovadă profesorii noştri Corneliu Peter,
Maria Breharu-Raţiu, Alexandru Raţiu, Ilie Moşicu, Dr. Ovidiu
Ioaniţoaia, Lucia Olteanu–Puia şi mulţi alţii. De toţi ne aducem
cu drag aminte, ei fac parte din tezaurul amintirilor noastre.
Dar să revin. Suntem în perioada de pregătire pentru exa-
men. Era spre seară. Obosiţi după multe ore de învăţat ieşim în
curtea şcolii împreună cu Dan Scrob şi Nicu Jurca. Brazii din
parc îşi întindeau umbra peste întreaga curte. Era răcoare şi
odihnitor. Ne puneam reciproc întrebări, repetam materia par-
cursă la metodica predării nu ştiu cărui obiect. În plimbarea
noastră dăm peste instrumentele necesare unui joc de ţurcă. La
o aşa ocazie nu stăm pe gânduri şi, mai în glumă, mai în serios,
ne apucăm de jucat. Îndată dă peste noi directorul şcolii.
„Ce faceţi, băieţi? Nu vă e ruşine? Peste o săptămână voi
sunteţi învăţători şi aveţi minte de copii. Mai gândiţi-vă la ce v-
am spus.” Şi fără alte vorbe se întoarce în şcoală.
Atunci ne-a fost cu adevărat ruşine de ce am făcut şi numai
aşa mustraţi de dl. director Ariton Petrescu ne-am despărţit de
copilărie. Nu se cuvenea să ne mai jucăm nu că nu ne-ar fi plăcut.
După o săptămână, după promovarea examenului am deve-
nit „maturi”, eram doar învăţători cu diplomă. Visul nostru şi al
părinţilor noştri s-a împlinit. Aveam o meserie şi încă una de
mare prestigiu. Nu era puţin lucru să fii învăţător într-un sat, să
te respecte şi chiar să te salute oamenii.
De facultate nici vorbă. Atât părinţii cât şi noi eram bucu-
roşi că am ajuns până aici. Privind în urmă îmi dau seama că cei
din generaţia noastră care proveneau din familii de oameni
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
88
simpli nici nu îndrăzneau să pretindă prea mult, să aibă aspiraţii
înalte. Colega noastră Maria Botar – Rus, din Roşia Montană,
îmi mărturisea într-o scrisoare că părinţii ei aveau ca dorinţă
pentru fiica lor să o ştie „domnişoara de la poştă”. Nu aspirau la
mai mult. Nu au cutezat să creadă că va deveni o foarte aprecia-
tă profesoară la un liceu cu prestigiu din Bucureşti.
Fiind mare lipsă de învăţători, în învăţământul superior
aveau acces numai 20% din absolvenţii şcolilor pedagogice,
evident la cerere şi în ordinea mediilor. Din clasa de băieţi au
urmat Facultatea de Istorie din Cluj doi discipoli ai eminentului
profesor de istorie Ilie Moşicu, colegii Emil Jurca şi Nicolae
Jurca. Se făceau derogări la ieşirea din învăţământ pentru învă-
ţământul agronomic pe care l-a urmat Briciu Gheorghe, originar
din Mihoeşti şi pentru limba rusă la Facultatea „Maxim Gorki”
din Bucureşti, la care nu s-a dus nimeni. Câteva zile la rând a
tot stat de mine prof. Gherasim Ieremia să mă lămurească să
merg la rusă dar eu nu şi nu. Privind în urmă nu regret hotărârea
mea de atunci, deşi ar fi putut schimba în bine traiectoria vieţii
mele. Era la acea vreme o stare de spirit antirusească generali-
zată chiar dacă toţi elevii aveam carnet şi eram membri
ARLUS, adică eram prieteni ai Uniunii Sovietice.
Orgoliul de tânăr nu tocmai copt la minte mi-a mai jucat o
festă. În armată la aviaţie la Craiova după câteva ore de pregăti-
re la matematică şi fizică, cu un ofiţer, mi s-a propus să merg la
Academia Militară Tehnică şi să devin inginer de aviaţie şi ofi-
ţer. Şeful meu Ing. Cpt. Constantin Gabroveanu, proaspăt ab-
solvent al Academiei, m-a îndemnat cu insistenţă să nu dau cu
piciorul unei astfel de ocazii. Eu iarăşi nu şi nu, că doar n-o să
trăiesc toată viaţa primind ordine. Prea târziu am ajuns la înţe-
lepciunea că de fapt în orice funcţie te găseşti tot primeşti ordi-
ne şi dispoziţii până peste cap, depinde însă la ce nivel.
Timp de patru ani mă împăcasem cu ideea că voi fi învăţă-
tor şi îmi era greu să accept o altă profesie iar ca statut social,
raportat la părinţii mei, era un salt considerabil. Mă atrăgea
IOAN BEMBEA

89
irezistibil munca de dascăl. E atât de plăcut să lucrezi cu copii
frumoşi, veseli şi mai ales dornici de a şti cât mai multe. Îmi
făcusem prea multe idealuri în această privinţă şi de aceea îmi
venea greu să abandonez toate visurile mele. Lecţiile ţinute la
Şcoala de Aplicaţie sub îndrumarea distinsei învăţătoare Adela
Sturza s-au bucurat de multă apreciere. Abia acum mă gândesc
şi îmi pun întrebarea dacă lecţiile ţinute de mine au fost cumva
atât de reuşite sau d-na. învăţătoare cu mult tact ne făcea să
îndrăgim profesia de învăţător prin încurajare. Mie mi-au fost
întotdeauna foarte dragi elevii, iar ei simt acest lucru de la pri-
ma lecţie şi îţi devin parteneri cu adevărat sinceri şi devotaţi.
Nu pot depăna amintirile mai departe fără a mă opri măcar
pentru câteva rânduri asupra aceleia care ne-a introdus în „arta
predării”, regretata învăţătoare Adela Sturza, o doamnă distinsă,
zveltă, cu ochi verzi, mai mult blondă decât şatenă. Era de o
autoritate înnăscută atât pentru elevii ei din clasa de aplicaţie cât
şi pentru elevii practicanţi. Avea o forţă a mimicii cum rar se
întâlneşte. Dintr-o singură privire făcea linişte în clasă fără să se
încrunte vreodată sau să ţipe la şcolari. Mereu bine dispusă,
dinamică, se plimba printre bănci şi controla munca elevilor pe
caiete, împărţea laude până şi celor mai neajutoraţi copii. Îi
mângâia pe cap şi îi încuraja mereu: „Aşa da, frumos, bravo,
corect” Nu avea niciodată „oi negre” în clasă pe care să le certe
mereu. Cultiva încrederea că se poate şi mai bine. Ce spunea
„tovarăşa” era lege pentru copii. În pauze îşi conducea elevii
spre ieşire iar ei se înghesuiau să o prindă de mână. Îşi iubea
copiii întocmai ca o cloşcă ce îşi ocroteşte puii.
Pentru elevii practicanţi din anii II şi III ţinea lecţii model,
demonstrative, pe care apoi şi le autoanaliza explicând de ce a
procedat într-un fel sau altul. Ne cerea şi nouă părerea despre
lecţie, despre clasă, ce credem că s-ar mai fi putut face. Întreaga
activitate era condusă de profesorul de pedagogie şi psihologie
Corneliu Peter şi el o mare personalitate. Când analiza lecţiile
ţinute de noi, d-a Adela scotea întotdeauna în evidenţă părţile
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
90
pozitive. Despre greşeli sau omisiuni vorbea cu delicateţe, cu
grija de a nu ne jigni, deşi era foarte exigentă în evaluarea lecţii-
lor. Ne adresa câte un zâmbet de încurajare iar imaginaţia noas-
tră de adolescenţi o lua razna de tot…
Mereu senină şi plină de energie, făcea parte din corul ora-
şului iar în cadrul formaţiei de teatru era o adevărată vedetă
fiind mereu aplaudată la scenă deschisă pentru interpretarea
unor replici savuroase.
Dar să revin la ale noastre.
Examenul de diplomă a început cu lucrarea scrisă la limba
şi literatura română. Subiectul la literatură, cum nu se putea mai
frumos, Folclorul – sursă de inspiraţie în poezia lui Mihai Emi-
nescu. A urmat apoi lucrarea scrisă la matematică, o problemă
de geometrie şi câteva exerciţii de aritmetică, nu foarte compli-
cate.
Mai multe emoţii la examenele orale, până tragi biletul. Ne-
au examinat profesorii noştri, oameni de treabă şi îngăduitori.
Numai preşedintele de comisie era străin, unu Vâlcu de la regi-
unea Cluj. Notele erau de la l la 5. De trecere fiind 3, 4 şi 5.
După ce am văzut lista cu rezultatele de la examen, bucu-
roşi că am reuşit cu toţii (cei acceptaţi la examen, adică 12 din
21), ne-am împrăştiat pe la casele noastre de prin Apuseni, unde
ne aşteptau părinţii căci începuse vremea coasei.
Şcoala noastră dragă a ieşit din decor, peste ea a căzut cor-
tina…

Epilog
Au trecut anii. Şcoala aceea frumoasă de pe deal, mândria
de altădată a oraşului, mândria noastră că eram elevii ei, este
acum părăsită şi în prag de a se ruina. Fără geamuri şi fără uşi
stă acolo sus, priveşte cu demnitate şi cu reproş Abrudul şi nu
mai înţelege nimic. Mai are totuşi o mângâiere: din an în an
vechile promoţii de absolvenţi, în semn de mare dragoste şi de
adânc respect îşi dau aici locul de întâlnire în amintirea unor
IOAN BEMBEA

91
alte vremi. Şi mai are o satisfacţie; Normaliştii de la Abrud au
scris despre ea multe pagini frumoase şi emoţionante poezii.

„La frumoasele-ntâlniri colegiale
Căutăm o şcoală care nu-i
Şi găsim doar podul peste vale
Paznic pe-o clădire-a nimănui.

Şcoala nu mai e decât ruină
Rezemată-n amintiri uitate,
O clădire veche şi străină
Peste care vântul serii bate.

Şcoala noastră, şcoala de pe deal
Ridicată din iubire mare,
Vechea noastră şcoală din Ardeal,
Nu mai e decât o arătare.

Şi te-ntrebi a nu ştiu câta oară
Şi te-ntrebi mereu ca un năuc
De ce nu mai e acolo şcoală
De ce stă clădirea ca un cuc?

La frumoasele-ntâlniri colegiale,
Căutăm o şcoală care nu-i
Şi găsim doar podul peste vale
Paznic pe-o clădire-a nimănui.”

(Ana David-Andone, A rămas doar podul peste vale)

Şcoala aceasta, Sorbona Abrudului, ar avea multe de spus,
de povestit. Îşi aminteşte de fiecare dintre noi:


EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
92
„Veniţi în haine de la ţară
Într-un târziu sfârşit de vară,
Copii cuminţi şi speriaţi
În două clase adunaţi
Noi am legat pentru vecie
Un gând curat de prietenie.

Şi n-au fost vânturi să-l destrame
Şi n-a fost cremene să-l sfarme
Nici ape să-l topească-n val
C-aşa-s copiii din Ardeal:
Ei leagă gând de prietenie
Nu pentr-un an, ci pe vecie.

Veniţi în haine de la ţară
Într-un sfârşit târziu de vară
Noi ne-am legat să fim ca fraţii
Şi să dureze cât Carpaţii
Visele noastre de copii
Ţesute-n serile târzii.

N-a fost un vis să-l ducă vântul,
Nici praf s-acopere pământul,
Nici ape să-l înece-n val
C-aşa-s copiii din Ardeal:
Ei leagă pentru veşnicie
Un gând curat de prietenie.”

(Ana David-Andone, Veneam de la ţară)

Peste toate se lasă lent cortina…

IOAN BEMBEA

93


DASCĂL LA SCĂRIŞOARA

În vara aceea am fost cu gândul tot la repartiţie, eram ne-
răbdător să aflu unde voi fi repartizat, unde voi primi post.
La începutul lui august toţi colegii şi colegele de la Abrud
ne-am prezentat la Secţia de Învăţământ a Sfatului Popular Ra-
ional Câmpeni unde ni s-au dat Deciziile de repartizare în învă-
ţământ, începând cu data de 10 august l953. Mare agitaţie. Ne
întrebam unii pe alţii unde am primit post: la Arieşeni, la Albac,
la Vidra, la Bistra, Mogoş, Sălciua, Scărişoara, Gârda etc. etc.
În localităţile mai bune Abrud, Câmpeni, Bucium, Roşia, Căr-
piniş nu erau posturi vacante. Pe deciziile fiecăruia dintre noi pe
lângă denumirea comunei mai era menţionat şi numele satului
sau al cătunului unde se găsea şcoala la care urma să lucrăm. Eu
am primit post de învăţător-director la Scărişoara, satul
Pucălăţeşti, sat ce şi-a schimbat mai târziu numele în Runc.
Urma să aflu că era o şcoală cu două posturi, pentru 72 de elevi,
pe un post fiind repartizată o absolventă a Şcolii Pedagogice din
Cluj, viitoarea mea colegă Suzi,
Nu fusesem niciodată la Scărişoara, porneam spre o lume
necunoscută. Să nu te prezinţi la post era ceva de neconceput,
aproape iraţional, nu se practica aşa ceva, să refuzi un loc de
muncă.
La data stabilită, în l0 august, am pornit spre Scărişoara. De
acasă, din Poieni, până la Abrud am mers cu o remorcă ce ducea
buşteni lungi de brad, nu în cabină cu şoferul ci afară sus între
cabină şi buşteni. De la Abrud la Câmpeni era tren la ore fixe,
Mocăniţa, întotdeauna ticsită de călători. Din Câmpeni am avut
norocul să găsesc un camion şi de sus din ladă, stând în picioare
în spatele cabinei am urmărit cu nesaţ tot alte şi alte privelişti,
una mai frumoasă sau mai sălbatică decât alta. Între Albac şi
Scărişoara drumul este săpat în stâncă. În partea stângă Arieşul
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
94
curge grăbit şi limpede lovind cu putere când ici, când acolo,
pereţii nepăsători de piatră. Pădurea de brad şi molid coboară
până în vadul râului. În schimb în partea dreaptă muntele este
stâncos, cu puţină vegetaţie dar viaţa este prezentă peste tot. În
fiecare crăpătură de stâncă îşi duce existenţa un smoc de iarbă
sau un brăduţ pipernicit. Tulburătoare asemănare cu viaţa oa-
menilor. Şi casele se găsesc agăţate, întocmai ca vegetaţia, pe o
cât de mică buză de munte unde se găsesc condiţii minime de
viaţă. Sunt risipite peste tot. Poate că numai aici în văgăunile
munţilor şi pe plaiurile înalte şi-au găsit românii noştri adăpost
şi linişte în vremurile îndepărtate.
„Aici e Scărişoara”, îmi spune un tovarăş de drum.
Când se opreşte camionul un nor gros de praf vine din urmă
peste noi. Coborâm pe unde putem, prin spate, pe la roată. Dăm
fiecare câte 5 lei şoferului apoi ne scuturăm de praf. Camionul
îşi continuă drumul spre şantierul de la minele de uraniu din
Gârda.
Un bărbat cu pălărie verde, tovarăşul de drum, îmi arată
unde e şcoala. Nu era greu de găsit. Loc strâmt, între munţi, pe
lângă biserică, şcoală şi primărie în centrul comunei mai erau
doar câteva case. Era spre seară. Directorul Paşca Horaţiu era
acasă, adică la şcoală că acolo locuia. Mi-a cerut Decizia de
numire pe post, mi-a strâns mâna cu afecţiune, mi-a arătat că se
bucură de venirea mea apoi m-a condus la casa unui morar, la
Şendrea, cerându-i să mă găzduiască o noapte. Gazdele m-au
poftit la masă cu ei şi m-au ospătat cu mămăligă cu lapte şi cu
brânză, un meniu atât de cunoscut în Apuseni. Am dormit în
şură pe fân, camera lor de oaspeţi.
A doua zi după ce mulţumesc frumos morăriţei pentru găz-
duire, (morarul nu mai era acasă), plec iar la şcoală. Bagaj
aveam doar un rucsac cu mâncare pentru două-trei zile şi câteva
lucruri de primă necesitate. Soseşte îndată la şcoală, venind din
casa de peste drum, din casa parohială, fata popii, Florica
Săndulescu, învăţătoarea de la Runc ce urma să mă conducă la
IOAN BEMBEA

95
viitoarea mea şcoală. Ea reuşise să se transfere la şcoala de cen-
tru iar acum mergeam împreună să îndeplinim formalităţile de
predare-primire. Şcoala din Runc luase fiinţă cu un an în urmă,
în septembrie l952, iar domnişoara Florica a fost prima învăţă-
toare pe acele meleaguri de la începutul lumii. Era o fată foarte
frumoasă, senină şi mereu veselă. Păr negru, ten alb, bust plinuţ,
atrăgător. Îi făcea curte medicul din comună, Teodorescu.
Am urcat amândoi muntele abrupt din spatele bisericii
vreme de mai bine de o oră suflând din greu în ciuda tinereţii
noastre. Peste tot fâneţe înconjurate de păduri de fag şi brad.
Mai sus aproape de plai în liniştea muntelui răsunau armonios
de peste tot clopotele de la oi şi de la vite ce se găseau la păscut
în grija copiilor. Satul încă nu se ivise dar trebuia să fie aproape
căci se auzea lătrat de câini şi cântece de cocoşi.
După ce ieşim din pădure ajungem pe un platou larg iar în
faţă se deschide o privelişte cu totul nouă, panorama întregului
cătun. Grupuri de câte trei-patru case răspândite pe o mare în-
tindere până sub poala pădurii din depărtare. Pe lângă garduri se
găseau mulţi pruni şi cireşi. Grădini în pantă cultivate cu cartofi.
Din loc în loc se vedea câte un mic lan verde, de secară sau
ovăz. Drumul nostru se termină perpendicular în alt drum de car
ce vine pe o culme de munte tocmai de la Ştiuleţi şi ducea de-
parte până sus la Călineasa. La intersecţia drumurilor adică în
centrul satului Runc era doar o cruce de piatră învechită de vân-
turi şi ploi dar nici o casă.
Şcoala funcţiona într-o locuinţă particulară nu departe de
„centru” lângă un izvor. Satul era mereu însorit fiind aşezat pe
versantul sudic al muntelui şi avea în faţă, destul de aproape,
priveliştea măreaţă a vârfului Munţilor Bihor. Aici sus abia
acum, în luna august, era vremea cireşelor. Cireşe mărunte,
aproape numai sâmburi. Şi prunele erau mici, uneori nu mai
apucau să se coacă, îngheţau verzi pe crengile îndoite de povara
rodului. Satul avea o înfăţişare plăcută, liniştitoare, numai fâne-
ţe prin poieni umbrite.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
96
„Uite, acolo e şcoala”, mă aduce la realitate colega şi
predecesoara mea Florica.
Îmi arată o casă obişnuită din lemn cu pereţii exteriori căp-
tuşiţi cu şindrilă ca să protejeze bârnele de ploi şi zăpadă. Avea
o firmă roşie pe care scria cu alb:
MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
Şcoala Elementară cu clasele I-IV,
Com. Scărişoara,
Satul Pucălăţeşti
Am intrat în şcoală. O sală de clasă de 4 x 5 m, alături o
cămară de 2 x 4 m, viitoarea mea locuinţă, şi un coridor închis
până sus cu scânduri bătute vertical. Pe jos peste tot duşumea de
scândură curată, de un alb gălbui specific lemnului de brad fre-
cat cu perie de rădăcină şi cu leşie de cenuşă. Varul proaspăt de
pe pereţi şi leşia din duşumele răspândeau un miros plăcut de
curăţenie. În sala de clasă opt bănci pentru câte trei elevi, făcute
de săteni, aşezate pe două rânduri, mai era o măsuţă de brad cu
picioarele în formă de X, un scaun şi o tablă de lemn cu trei
picioare, făcută tot de părinţii copiilor.
Am întocmit apoi procesul verbal de predare – primire a tu-
turor obiectelor de inventar ale şcolii. În afara celor enumerate
deja am mai adăugat două cataloage, un jurnal de clasă, un re-
gistru matricol, alte două cataloage pentru alfabetizarea adulţi-
lor şi cam atât. Ba, era să uit, aveam şi o hartă fizică a Republi-
cii Populare Române. Întregul document s-a întins pe mai puţin
de o pagină. Tot atunci am fost prezentat de fosta învăţătoare
unor localnici părinţi ai copiilor. L-am cunoscut pe baciul Ghe-
orghe proprietarul casei în care funcţiona şcoala şi în acelaşi
timp îngrijitorul şcolii (retribuit cu doar 25 de lei lunar). Foarte
prietenos, mi-a promis că-mi pregăteşte cămara pentru locuinţă,
o tencuieşte la interior şi taie un geam în perete. A reuşit să facă
o cameră drăguţă atât doar că nu a mai tencuit şi peretele din-
spre sala de clasă; au rămas doar bârnele unse cu var fiindcă „de
acolo nu vine frig” cum s-a justificat el. Până pe la sfârşitul lui
octombrie am dormit într-un pat în sala de clasă.
IOAN BEMBEA

97
Într-o zi umblând prin sat pentru a face recensământul copi-
ilor, cum casele erau foarte rare, pe câmp, într-o grădină, o fe-
meie îşi săpa cartofii. Era aproape de drum. O salut.
„Bună ziua”.
Femeia se ridică îndreptându-şi cu greu şalele şi mă priveş-
te curioasă. Sprijinită în sapă îmi răspunde la salut:
„Ziua bună şi Doamne ajută!” apoi îşi pune mâna streaşină
la frunte ca să mă vadă mai bine şi mă întreabă: „Da’ tu, băiete,
a cui eşti? că nu te cunosc.”
„Apoi eu nu-s de pe-aici, nu aveţi de unde să mă cunoaşteţi.
Sunt învăţător aici la şcoală.”
„Aşa? O! Să mă ierţi, domnişorule, m-am gândit eu că poa-
te nu eşti de pe aici, că nu te-am mai văzut. No, bine ai venit în
catun la noi. D-ţi place aici?”
„Îmi place. E un sat frumos, cu oameni primitori şi priete-
noşi.”
Până aici la Scărişoara nu-mi mai spusese nimeni domni-
şor, dar să mă întrebe, ca pe un copil, al cui sunt, era prea de tot.
De fapt, dacă stau bine şi mă gândesc, eram un copilandru.
Au urmat consfătuirile cadrelor didactice la Abrud. Era o
adevărată sărbătoare. Se întâlnea toată dăscălimea din raion.
Şeful Secţiei de Învăţământ, prof. Ioan Marcu, timp de peste
două ore a prezentat Darea de seamă asupra activităţii din învă-
ţământ din anul şcolar 1952 – 1953. Documentul cuprindea o
mulţime de date statistice de mare interes pentru mine: numărul
unităţilor şcolare, grădiniţe, şcoli primare, şcoli cu clasele I-VII,
licee, şcoli profesionale, apoi numărul elevilor, al învăţătorilor,
profesorilor, maiştrilor etc. etc. Elevi înscrişi, şcolarizaţi, pro-
movaţi, repetenţi. Urmau apoi aprecieri referitoare la calitatea
activităţii didactice pe baza constatărilor făcute de inspectorii
şcolari prin asistenţe la lecţii precum şi ca rezultat al Dărilor de
seamă statistice întocmite de directorii de şcoli la sfârşitul fie-
cărui trimestru şi la sfârşit de an şcolar. Trebuie să recunosc şi
acum că recompensele şi pedepsele morale prin citarea unor
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
98
nume în Raportul de la consfătuiri era o metodă foarte eficientă
de disciplinare a personalului didactic. Mai apăreau şi situaţii
hazlii, cu adânci semnificaţii. Era dat un exemplu, negativ, de
învăţător din comuna Vidra care la o lecţie de aritmetică la clasa
întâi, la învăţarea scăderii a dat elevilor spre raţionament şi
rezolvare următoarea problemă: „Un gospodar are 5 oi. Pe 2 oi
le mănâncă lupul iar 2 oi a trebuit să le dea cotă. Cu câte oi a
mai rămas gospodarul nostru ?” Întreaga sală a Cinematografu-
lui din Abrud unde se desfăşurau consfătuirile s-a umplut de un
zumzet vesel. Toţi zâmbeam şi ne abţineam cu greu ca să nu
râdem zgomotos, eram doar în perioada acelor apăsătoare cote
pentru plata despăgubirilor de război către marea noastră „prie-
tenă” de la răsărit.
Deşi nu era o noutate pentru nimeni, s-a atras atenţia tutu-
ror cadrelor didactice că bătaia în şcoală este interzisă cu desă-
vârşire. Fără a nominaliza pe cineva, se menţiona în raport că
„această metodă de tristă amintire încă se mai practică în unele
şcoli de cadre didactice străine de ştiinţa pedagogiei.” Nu e
puţin acest lucru. Bătaia brutală practicată de unii învăţători i-a
determinat pe mulţi copii să abandoneze şcoala. Amintirile des-
pre şcoală ale multor persoane vârstnice sunt legate în primul
rând de bătaia primită pe vremea când erau elevi.
Consfătuirile durau două zile şi se terminau de fiecare dată
cu o petrecere, masă comună gratuită, adică egală cu valoarea
diurnei, urmată de dans până dimineaţa la restaurantul Detunata.
Majoritatea cadrelor didactice, atât învăţătorii cât şi profesorii,
eram foarte tineri şi necăsătoriţi de aceea aşteptam cu nerăbdare
consfătuirile mai ales pentru partea finală. În acea vreme preşe-
dintele sindicatului din învăţământ era Augustin Iancu, originar
din Bucium Poieni, fost elev de frunte al Şcolii Pedagogice din
Abrud. Cânta foarte bine la vioară, acordeon şi pian. A devenit
mai târziu un apreciat profesor de muzică. El se ocupa de organi-
zarea consfătuirilor. Bravo lui, că tare ne plăceau! Tot el trăgea
sforile şi pe la repartizări. La şcolile cu două posturi de învăţător,
IOAN BEMBEA

99
şi erau foarte multe din acestea, erau repartizaţi aproape cu regu-
laritate un băiat şi o fată. Situaţia se finaliza în multe cazuri prin
căsătorii reuşite sau prin prietenii de o viaţă. De multe ori noua
familie de învăţători s-a stabilit în acel sat rămânând acolo până
la bătrâneţe. În astfel de situaţii oamenii din sat erau bucuroşi că
nu li se mai schimbă în fiecare an învăţătorii.
Am aşteptat cu nerăbdare şi emoţie deschiderea anului şco-
lar. Sala de clasă mirosea încă a var proaspăt. Pe tablă colega
mea a scris cu cretă colorată Bine aţi venit la şcoală, dragi co-
pii! Pe peretele din spatele băncilor erau înşirate portretele mari
ale membrilor Comitetului Central al Partidului Muncitoresc
Român, înrămate cu hârtie roşie creponată făcută ca o dantelă,
ele cuprindeau tot peretele: Gheorghe Ghiorghiu-Dej, Chivu
Stoica, Alexandru Drăghici, Emil Bodnăraş, Gheorghe Apostol,
Ion Gheorghe–Maurer, Alexandru Moghioroş in total vreo şapte
inşi.
Pentru deschiderea şcolii mi-am pregătit un mic discurs ce
urma să-l adresez părinţilor şi copiilor. Era o zi splendidă de
început de toamnă. Pe cerul de un albastru intens se mişca alene
câte un nor mângâiat de razele calde ale soarelui. Pe pajiştea
tunsă cu coasa din curtea şcolii aşteptam sosirea copiilor. Eram
doar noi doi, cei doi tineri învăţători, un băiat şi o fată, îmbră-
caţi cu cele mai bune haine.
Nu aveam ceas nici eu şi nici colega mea, cu atât mai puţin
şcoala, dar după soare trecuse de ora nouă şi încă nu venise nici
un elev şi nici un părinte. Am mai aşteptat.
La deschidere, în prima zi de şcoală au fost prezenţi doar
cinci copii din peste şaptezeci şi nici un părinte. Dezamăgire
totală.
Cu puţini câţi au fost am ţinut şcoală până către amiază.
Am stat de vorbă cu ei, i-am întrebat pe fiecare cum îi cheamă,
am strigat catalogul, am întrebat câte ceva despre cei absenţi, de
ce or fi lipsind. Le-am citit o poveste, colega mea i-a învăţat un
cântec, ne-am jucat în curte pe iarbă. Copiii îndată au devenit
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
100
lipicioşi, tandri. În cerc la joacă se înghesuiau să stea lângă noi
să ne prindă de mână. Le-am promis că a doua zi va fi şi mai
frumos dacă fiecare dintre ei va mai aduce la şcoală un copil sau
chiar doi-trei.
„Teoria ca teoria, dar practica te omoară.” În toţi anii de
şcoală am învăţat la pedagogie, metodică şi practică pedagogică
o mulţime de lucruri dar despre asigurarea frecvenţei elevilor la
şcoală nu ni s-a spus nici un cuvânt, iar aici aceasta era proble-
ma cea mai dificilă, problema cheie.
Am pornit prin sat după copii. Părinţii ne spuneau cu seni-
nătate că pe aici nu se ţine şcoală numai de prin noiembrie,
după ce se adună tot de pe câmp, până atunci copiii stau la vite,
că aşa a fost şi pe vremea când mergeau la şcoala din centru.
Nu ne-am dat bătuţi. În discuţiile cu părinţii sau cu bunicii,
că mai mult ei erau acasă, le-am creat o motivaţie temeinică în
legătură cu viitorul copiilor, cu şansele lor de a deveni oameni
învăţaţi sau cu meserii bănoase.
Treptat-treptat s-a umplut de elevi sala de clasă atât dimi-
neaţa cât şi după-masa. Nu veneau de departe fiindcă în aproape
toate cătunele din apropiere, la Negeşti, Lespezea, Costeşti şi
Ştiuleţi, erau acum şcoli. Mai de departe de la extremităţile
satului veneau Popa Paşc, Creţ Teodor, din partea cealaltă Nan
Virgil şi fraţii Borteş. Maria Costea a lui Foitaş venea cel mai
de departe, de sus de tot, aproape de vârful muntelui unde nu
creşteau decât afinele şi brazii. La ei ningea toamna prima dată.
Toţi copiii purtau opincuţe şi haine ţesute şi confecţionate
în casă, din lână şi din cânepă. Hăinuţele erau însă întotdeauna
foarte curate şi lucrate cu mult gust. Pe rochiţele sau cămăşuţele
fetiţelor se găsea întotdeauna o floricică sau o altă cusătură în
care se îmbinau armonios modele şi culori dintre cele mai atrac-
tive. Erau sănătoşi, roşii la faţă şi unul mai frumos ca altul. Fe-
tele purtau cozi lungi, legate şi prelungite cu „prime” (panglici)
viu colorate. Iarna purtau ciorapi groşi croşetaţi din lână, lungi
doar până sub genunchi iar de chiloţei nici vorbă. Când zăpada
IOAN BEMBEA

101
era groasă aceasta se lipea de picioarele fetiţelor şi numai în
sala de clasă o curăţau cu mâinile ude şi reci ca gheaţa. Pe vre-
mea aceea fetele nu purtau pantaloni dar din cauza gerului sau a
troienelor nu lipseau niciodată de la şcoală.
În iarna anului 1953 – 1954 a viscolit şi a nins mult de tot.
Aveam radio cu galenă si am aflat că în Bucureşti şi în multe
alte părţi s-au închis şcolile din cauza gerului şi a zăpezii, aici
însă toţi copiii veneau la şcoală deşi zăpada depăşea prin multe
locuri talia unui adult. Băieţii se trânteau prin zăpadă şi păreau
mai fericiţi ca oricând.
În anii anteriori când nu era şcoală aici sus la Pucălăţeşti,
copiii coborau la şcoala din centru. Toamna mergeau târziu,
numai de prin octombrie sau noiembrie, apoi iarna venea de-
vreme şi nu mai puteau străbate atâta amar de drum prin omăt,
rămâneau în urmă cu învăţătura şi abandonau şcoala. Sporea
mereu numărul analfabeţilor.
„Aici la Scărişoara – ne-a spus directorul şcolii de centru,
Horaţiu Paşca, – până la Reforma Învăţământului din 1948 a
fost o singură şcoală cu două posturi de învăţător şi două săli de
clasă. Uneori, când frecvenţa era bună, dascălul lucra într-o
singură sală şi cu câte 60-70 de elevi. Nu aveau toţi loc în bănci,
mai stăteau şi buburuz jos pe lângă pereţi. De bună seamă că
învăţătorul se bucura când îi mai lipseau din copii”. Acum erau
şcoli în toate cătunele, 9 şcoli din care două cu clasele I-VII şi
zeci de cadre didactice, e adevărat însă că destul de multe neca-
lificate, totuşi absolvenţi de liceu. Pătrundea lumina ştiinţei de
carte şi în Ţara Moţilor.
La sfârşitul clasei a IV-a elevii susţineau un examen de ab-
solvire la limba română şi la matematică. Şcoala noastră de la
Pucălăţeşti-Runc era arondată pentru examen la şcoala din
Negeşti. Tot acolo mai veneau şi elevii de la Sfoartea. Existenţa
acestor examene îi determina pe învăţători să se străduiască să-
şi pregătească elevii cât mai bine ca să nu se facă în primul rând
ei de ruşine, fiindcă rezultatele se analizau atât la nivelul comu-
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
102
nei cât şi la nivel raional. În funcţie de rezultate se mai acordau
şi premii sau chiar sancţiuni.
Începând cu clasa a IV a se preda obligatoriu limba rusă.
Abia atunci am învăţat eu limba rusă, când a trebuit să o predau,
nu la şcoală cu domnii profesori Harea sau Ieremia. Primele
lecţii erau de vocabular şi începeau cu şto eto?. Treceam mai
apoi la Naşa rodina ca spre sfârşitul clasei să se ajungă la
Krasnaia şapoşka adică Scufiţa roşie. Alfabetul rus îl învăţau
copiii destul de repede. La şcoală ne soseau săptămânal ziare şi
reviste pentru copii, mai mult ruseşti decât româneşti.
Pionierskaia pravda (Adevărul pionierilor) venea în vreo cinci
sau zece exemplare. Tot gratuit veneau revistele Luminiţa, Arici
Pogonici şi Urzica. Nu ştiu cine le plătea.
Au început apoi să sosească colete mari cu cărţi pentru bi-
blioteca şcolii. Erau multe cărţi din colecţia „Clasici ai literatu-
rii române” dar şi din „Clasici ai literaturii universale”. În pri-
mul colet am primit vol. I din Dicţionarul limbii române litera-
re, A-C. În numai doi ani biblioteca a ajuns la sute de volume,
cele mai multe din Biblioteca pentru toţi.
În fiecare an am avut inspecţii la clasă efectuate de inspec-
torii raionali. La prima mea inspecţie a venit inspectorul Ioan
Marcu, chiar şeful Secţiei de Învăţământ. A verificat câţi elevi
sunt înscrişi, câţi sunt prezenţi, a controlat cataloagele, îl intere-
sau notele şi absenţele. S-a arătat foarte mulţumit. La fel de
mulţumit a fost şi de lecţiile la care a asistat.
Prin copii am dat alarma în sat că avem inspecţie. Seara s-a
umplut sala de clasă cu adulţi la cursurile de alfabetizare. Im-
presia a fost mai mult decât favorabilă. Şi colega mea a ţinut
lecţii „excelente” cum le-a caracterizat „tovarăşul” inspector.
Fiind seară şi destul de târziu, d-l inspector şef nu mai avea
unde să plece şi s-a culcat la mine. În camera mea tencuită doar
pe trei pereţi aveam pat „cu tras” aşa că am încăput amândoi în
pat. Am mâncat bine de cină. O fetiţă, crescută de bunicii
Borteş, s-a întors seara la şcoală şi mi-a dat discret „o dărabă”
IOAN BEMBEA

103
de slănină afumată trimisă de bunicul ei ştiind că am oaspeţi.
Pentru mine a fost o minune Dumnezeiască. Am făcut o mămă-
ligă galbenă ca aurul, am mâncat-o cu lapte şi apoi cu o „ratotă”
din şase ouă cu felii crestate de slănină prăjită. Până am pregătit
eu cina, musafirul meu a stat cu căştile la urechi şi asculta radi-
oul cu galenă. Se minuna de tot ce a găsit aici la Runc. Mi-a
spus că nu e peste tot aşa.
Dimineaţa l-am servit cu cafea cu lapte şi cu slănină afuma-
tă. Pe vremea aceea era o cafea de cicoare şi malţ în cutii de
carton pe care scria Enrilo, o pastă maro amăruie care se dizol-
va în laptele fierbinte. Venind vorba de această cafea îmi amin-
tesc că intr-o zi nu am mai avut absolut nimic de mâncare şi,
ajuns în situaţia limită, am mâncat câteva bucăţele de pastă de
aceasta învechită şi uscată după care am băut apă. Îmi era ruşine
să împrumut mâncare de la oameni.
După ce ne-a felicitat pe amândoi dascălii, inspectorul a
plecat trecând muntele spre Mătişeşti, sat din comuna Arada.
Acolo trebuia să facă şi o anchetă. Cu oarecare reţinere mi-a
spus că un tânăr învăţător de prin Oltenia a încălcat „morala
proletară”. S-a încurcat cu o fată frumoasă din sat, a lăsat-o
gravidă dar nu vrea să o ia de nevastă.
În anul următor ne-a venit în inspecţie, în cadrul unei bri-
găzi numeroase, Augustin Iancu, om cu mare prestigiu profesi-
onal, lipsit de aroganţă, modest şi foarte delicat. Deşi era in-
spector se purta cu învăţătorii ca un adevărat coleg. La clasele a
III-a şi a IV-a s-au dat lucrări de control cu subiect unic la toate
şcolile. Notele obţinute de elevii de la Runc ne-au onorat pe cei
doi tineri dascăli. Drept recompensă am primit câte un bilet
gratuit de odihnă, de 12 zile la Borsec. Şi după primul an de
muncă am primit un bilet de odihnă la Sinaia. Totul era gratuit,
inclusiv transportul, cu Foaie de drum.



EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
104

Cursurile de alfabetizare
Deşi era o povară grea, şcolarizarea adulţilor mi s-a părut
un lucru deosebit, o desprindere de un trecut întunecat, un lucru
foarte necesar şi chiar urgent. Eram şi obligaţi să ţinem seara
cursuri de alfabetizare. Veneau mulţi. În sala de clasă se vedea
rău de la o singură lampă cu petrol. Unii „şcolari” nu aveau nici
cărţi nici caiete, mai scriau pe tablă dar tot învăţau câte ceva.
Cum ei călătoreau mult cu căruţele spre Huedin, ca să-şi vândă
ciuberele, îi puneam să scrie pe tablă cu litere mari de tipar, sau
să citească numele unor localităţi prin care treceau: BELIŞ,
CĂLATA, HUEDIN, CĂLĂŢELE etc etc. Se amuzau ca după
adevărate descoperiri. Unii se mai şi făceau că nu ştiu citi sau că
se încurcă, producând ilaritate. Nu mă supărau glumele lor.
Aici la Scărişoara oamenii aveau puţine oi. Prin luna mai,
în perioada când se tundeau oile, femeile cele mai sărace por-
neau la cerşit de lână prin localităţile mai bogate, cu mai multe
oi, şi cereau de la fiecare casă o mână de lână. Această îndelet-
nicire se numea a lână. Adică la cerşit de lână. De aici, dacă
întrebam despre un tânăr cursant de ce lipseşte de la şcoală în-
dată se găsea cineva să-mi spună că „a mers a lână” cu sensul
că a mers la fete. Râdeau cursanţii, râdeam şi eu.
Îmi cereau să-şi pună la urechi căştile de la radioul cu gale-
nă şi se minunau, nu le venea să creadă că se aude ceva. Cei mai
mulţi erau tineri necăsătoriţi. Era şi un prilej de a se întâlni bă-
ieţi cu fete. La sfârşitul lecţiilor le citeam câte o poveste sau din
poeziile lui Coşbuc. Plecau spre casă veseli şi gălăgioşi.
Neştiinţa de carte mi s-a părut întotdeauna egală cu o in-
firmitate iar aici la Runc în vârful muntelui atât copiii cât şi
adulţii erau ageri la minte, prindeau repede şi învăţau uşor. Era
o plăcere să lucrezi cu ei. Eu le cumpăram de la cooperativa din
centru caiete şi creioane iar ei neavând bani să mi le plătească
îmi aduceau lapte sau ouă, nu rămâneau niciodată datori. Îmi
amintesc şi acum, după atâta amar de vreme, de bunii mei elevi
IOAN BEMBEA

105
de atunci, de Matiş Eugenia, de Rădac Nicolae. Mai învăţau
foarte bine toţi copiii proveniţi din familiile Ivan, Pleşa, Junc,
Nan., Trânc, Popa etc. etc.

Întâlnirea cu dracu
O întâmplare are însă un loc aparte în amintirile mele din
acei ani. Acolo la şcoala din Pucălăţeşti m-am întâlnit cu dracu.
Îndată după începerea şcolii, într-o zi mai spre seară când
mă întorceam de prin sat, că mergeam zilnic pe capul oamenilor
să-şi trimită copiii la şcoală, mă întâmpină o femeie, mai mult
bătrână decât tânără dar foarte vioaie şi mai ales bună de gură.
Îi dau bună-ziua încă de la distanţă. Îmi răspunde la salut şi cum
ne găseam pe o cărare îngustă în loc să se dea puţin la o parte ca
să putem trece amândoi mă opreşte:
– Doară nu sunteţi domnişorul nostu învaţător?
– Ba da, chiar aşa, îi răspund.
–Şi vă place aicea la noi la munte?
– Îmi place. Satul e frumos, copiii de la şcoală tare cuminţi
şi harnici, învaţă bine, însă lipsesc prea mulţi de la şcoală.
– Ar veni ei da’ nu-i lasă parinţii, n-are cine să păzească
jitele până-s ei la şcoală, îmi explică femeia.
– Destul de rău. Ar trebui să ţină mai mult la copii decât la vite.
Femeia nu ţine seama de remarca mea, se gândea cu totul
în altă parte şi mă întreabă:
– Nu te supăra că te întreb, dar dumneata la cine stai aici ?
– Nu stau la nimeni, stau la şcoală.
– Chiar în şcoală?
– Da, în şcoală, până termină de tencuit cămara pe care o
face cameră de locuit pentru mine. Am un pat în sala de clasă.
– Şi dormi în şcoală?
– Da. N-am unde în altă parte.
Era de prisos să-i spun că în tot satul numai „şuşterul”
(pantofarul) Ivan avea două camere iar la el se instalase colega
mea domnişoara învăţătoare Suzi. Cunoştea ea satul mai bine
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
106
decât mine. Locuinţele erau formate dintr-o singură cameră
mare cu multe paturi. Tot acolo era instalat, când era frig, scaunul de
cioplit doage pentru ciubere.
–Chiar ai dormit în şcoală sau numai glumeşti cu mine?
– Da, chiar acolo dorm. Dar de ce mă întrebi?
– Şi nu ţi-o spus nimeni? Mă întreabă ea părând foarte mirată.
– Ce să-mi spună?
– Şi nu ştii nimic?
– Ba ştiu eu multe dar nu ştiu la ce te referi dumneata.
Şi din vorbă în vorbă începe să-mi spună că tare se miră că nu
mi-a spus nimeni că în şcoală umblă dracii. Că tot satul ştie. Doar de
aceea stăpânul casei, Gheorghe, cu familia nu mai pot sta acolo că
toată noaptea umblă dracii prin pod şi pe sub casă, îi scoală din somn
aşa gălăgie fac. Eu încep să râd, râd din ce în ce mai tare. Femeia se
uită la mine mirată, îşi face cruce, pune mâna pe umărul meu ca să
mă aducă la realitate, la realitatea ei.
– La vreme nu crezi ce îţi spun – îmi zice ea nedumerită.
– Cine mai crede acum în draci şi strigoi, îi răspund eu cu o altă
întrebare.
Şi ca să mă convingă îmi spune de unde i se trag toate aceste
ponoase lui Gheorghe, de nu mai poate folosi casa. La un joc, după
ce tinerii s-au îmbătat, s-a încins bătaie mare care s-a lăsat şi cu un
mort. Vinovatul principal a fost Gheorghe care a făcut doi ani de
închisoare. Soţia lui nu a mai putut locui în casa lor de frica dracilor,
s-a mutat la Rafila, la soacră-sa, cu copiii după ea.
Nu cunoşteam aceste lucruri, dar am crezut povestea cu bătaia
şi cu închisoarea. Îmi spusese ceva Valeria, că vorbeam zilnic cu ea,
făcea curăţenie în şcoală, cum că Gheorghe a fost plecat de acasă iar
ea rămasă singură nu a mai putut răzbi cu munca la câmp, cu trei
copii mici şi cu vitele din ogradă şi de aceea s-a mutat să stea cu
soacră-sa. Povestea cu dracii era însă prea de tot.
Dar femeia insistă. Îmi spune că o cheamă Ana, că i se spune
Ana lui Neag, că ea nu minte, că ar putea chiar să nu-mi spună, că
doar nu-i treaba ei, dar dacă tot sunt singur pe aici s-a gândit să-mi
IOAN BEMBEA

107
facă un bine, aşa numai ca să ştiu şi eu. Nu uită să-mi mai spună încă
o dată că tot satul ştie de dracii din şcoală şi că unii aşteaptă să afle
cum mă vor fugări dracii de acolo în toiul nopţii.
Nană Ană, îi spun, mulţumesc pentru bunăvoinţă, dar povestea
cu dracii eu n-o cred. Nu au ei treabă cu mine, merg la cine nu te-
aştepţi.
Ne despărţim. Eu mă îndrept spre şcoală nepăsător şi totuşi pu-
ţin neliniştit de discuţia avută cu Ana lui Neag. Soarele era aproape
de vârfurile ascuţite ale brazilor ce formau orizontul dincolo de care
urma să apună. Se aude iarăşi un ţipăt de cocori. Zburau jos de tot,
încât li se vedeau picioarele lungi portocalii şi capul gros ca un vârf
de săgeată îndreptat spre miazăzi. Se anunţă o noapte senină cu
brumă groasă.
Ajuns acasă îmi pregătesc cina. Fierb nişte lapte şi îl torn fier-
binte peste pâinea uscată tăiată felii. Aprind lampa, îmi pregătesc
lecţiile pentru a doua zi şi mă culc liniştit. Nu adorm. Îmi vine iarăşi
în minte discuţia cu Ana lui Neag. Nu mi-e teamă dar simt că mă
cuprinde o ciudată nelinişte. Gândurile mă poartă peste tot. Pe geam
se vede conturul muntelui Biharia. Dincolo de munte la şantierul de
uraniu de la Avram Iancu şi Băiţa lucrează tata cu Sabin, fratele
meu.
Dincoace la poalele Bihariei, la Gârda, alt şantier, alte galerii
îndreptate spre acelaşi zăcământ.
Se văd becurile aprinse, au lumină electrică. Mâine trebuie să
cobor la centru să cumpăr de la cooperativă rechizite pentru copii.
Nu pot face lecţii cu ei fără caiete, creioane…
Bate ceva în perete. Tresar. Se mai aude o dată. Ascult cu aten-
ţie. Da, se repetă, iar bate cineva în perete. Ridic capul de pe pernă.
Prin faţa geamului se vede spre lumina cerului trecând ceva, o um-
bră ca o minge. Umbra loveşte uşor geamul şi cade. Aşa se jucau
copiii cu mingi uşoare din păr de vită lovind peretele. Mă prind fio-
rii. Totuşi drac nu poate fi, vrea cineva să mă sperie.
Mă scol tiptil, mă duc până la sobă, iau toporul de lângă lemne-
le de foc, mă aşez alături de geam şi pândesc afară mai mult cu coa-
da ochiului. Parcă am mai auzit şi în alte nopţi zgomotul ăsta.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
108
Oare de ce nu mi-am dat seama? Simt că mi se ridică părul pe
cap. Mă încurajez singur; nu e nici un drac, vrea cineva să mă sperie.
Dar dacă totuşi Ana lui Neag a avut dreptate ? Câte lucruri nu ştie
omul. Nu se poate. Am studiat Bazele Darwinismului, apariţia şi
evoluţia vieţii pe pământ. Superstiţiile sunt o consecinţă a ignoranţei.
Fel şi fel de gânduri îmi treceau cu repeziciune prin cap. Convingeri-
le mele de până acum încep să se clatine ca o balanţă. Ba e drac, ba
nu e drac.
Iar apare o umbră la celalalt geam. Strâng în mână coada topo-
rului. Stau pe gânduri. În fantome nu poţi lovi cu securea, sunt doar
iluzii, dracul nu se lasă lovit. Oare e un drac sau sunt mai mulţi? Pare
unul singur; loveşte rar peretele.
Umbra apare din nou la geam. Avea aripi. Suflu uşurat. Era un
liliac care zbura pe lângă şcoală şi din când în când atingea pereţii
probabil căutând muşte sau alte insecte. Am prins curaj, dar nu atât
cât să deschid fereastra. Privesc afară prin geam. Drăcuşorul meu se
vedea destul de clar, se depărta, dispărea, apoi reapărea brusc venind
până în peretele de lemn de care se izbea puţin încercând parcă să se
prindă. M-am culcat liniştit. „Drăcuşorul” a mai venit şi în alte seri
dar nu m-au mai trecut fiorii, începuse să-mi fie drag, îmi ţinea com-
panie în atâta singurătate.
După această întâmplare mi-am dat seama că aş fi putut să mă
mai sperii de multe ori. Şcoala era construită pe un teren în pantă iar
în partea de jos nu avea zid, existau doar câteva puncte de sprijin pe
nişte bucăţi mari de piatră. Pe sub casă era gol. Pe acolo se mai adă-
posteau de ploaie câte un câine sau câte o pisică. Le simţeam prezen-
ţa sub duşumea dar consideram că e un lucru firesc şi nu-mi era
deloc teamă.
De multe lucruri îmi aduc cu drag aminte.

În ziua de salariu, aproape numai duminica, coboram cu toţii
de prin cătune şi era un plăcut prilej de a ne întâlni la şcoala de cen-
tru. După ce luam banii treceam pe la cooperativă să ne luăm raţia de
făină, 7,5 kg lunar şi raţia de zahăr, parcă 0,5 kg. Mai cumpăram
IOAN BEMBEA

109
câte ceva; rechizite pentru copii, petrol, câte o sticlă de lampă, feştilă
tot pentru lampă, marmeladă de fructe cu 5 lei kg şi cam atât. Nici cu
banii nu stăteam prea bine dar nici un prea aveai ce să cumperi. Ne
întorceam iarăşi la şcoală în cancelarie şi era mare sărbătoare. Cân-
tam, spuneam glume dar mai ales râdeam din te miri ce. Învăţătoare-
le cântau foarte frumos. În repertoriul nostru îşi aveau locul rezervat
cântecele „Mărioară de la munte”, „Vară, vară, primăvară”, „Sara pe
deal”, „Cui nu-i place dragostea” şi multe altele. Toţi eram tineri şi
necăsătoriţi în afară de soţii Olaru, Dorina şi Vlase învăţători la Ştiu-
leţi dar şi ei aveau în jur de 25 de ani. Cei mai mulţi eram absolvenţi
de la Abrud. Nicu Albu, colegul meu de clasă, era director, după
plecarea lui Horaţiu Paşca la şcoala din Câmpeni–Gară. A plecat
apoi şi Nicu în armată iar funcţia de director a fost preluată pentru
mulţi, mulţi ani de Simion Cozma, originar şi el din Bucium Poieni,
venit din armată după îndeplinirea stagiului militar. A fost şi el elev
la Abrud, coleg cu Niculiţă Macavei de la Muntari şi cu Gusti Iancu,
fratele colegei noastre Otilia Iancu din Poieni. Învăţau foarte bine şi
erau prezenţi în toate serbările şcolare.
Elevii de la internatul Scolii Pedagogice parcă s-au împărţit
pe grupe şi s-au mutat în diferite comune din Apuseni, aproape
toţi ne cunoşteam de la şcoală. Cei din Scărişoara eram prieteni,
formam o adevărată echipă. Nu ştiam ce e aceea invidie sau
duşmănie. Îmi amintesc de aproape toţi colegii de atunci, de
Graţiela Ţandrău şi Sabina Paşca -ele locuiau la morarul
Şendrea unde mai făceam câte o petrecere– de mărunţica blondă
Ştefania Vădan ce locuia împreună cu o olteancă la Forcoşiţa.
Mai eram colegi cu Silvia Ciornei, profesoară de limba română,
Sandu Florea, profesor de matematică, Aurica Bara apoi Lucian
Bendea şi Gh. Purcel, învăţători la Negeşti, Remus Floca la
Sfoartea, Gliniastei de la Galaţi şi Rusănescu din Oltenia învăţă-
tori la Lespezea, Candrea Viorel şi Marioara Borteş la Lăzeşti
etc. Pe Marioara Purcaru, o olteancă brunetă şi foarte frumoasă,
am reîntâlnit-o la Craiova la Biblioteca Judeţeană. Eram militar
în termen şi am mers să-mi iau cărţi de citit şi dau peste ea. A
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
110
fost o mare bucurie reciprocă. S-a confirmat încă o dată cât de
mică e lumea.
Momentele plăcute treceau parcă prea repede Spre seară ne lu-
ăm în spate rucsacul greu de cumpărături şi ne întoarcem sus pe
plaiuri la casele noastre cu dorinţa de a trece cât mai repede încă o
lună sau o săptămână, căci găseam câte un pretext ca să ne întâlnim
mai des.

Întotdeauna mi-a fost dragă natura, dar aici la Runc parcă se
întrece în frumuseţe, oferă în permanenţă un adevărat spectacol.
Fiecare anotimp este plăcut, dar toamna şi iarna au o frumuseţe şi o
măreţie aparte. Coloritul pădurii de fag şi de alte foioase după ce
cade bruma prezintă nuanţe şi pete de culoare dintre cele mai neaş-
teptate. Un alt fel de tablou dar la fel de impresionant oferă iarna cu
pădurea de brad troienită. Sunt plăceri şi bucurii de care nu mulţi
oameni au parte.
Priveam adesea de aici de sus drumul alb în serpentine ce urcă
din comuna Horea şi trece muntele spre Huedin şi îl asociam cu
cântecul, şlagăr pe vremea aceea, „Cărăruie care sui în vârf de mun-
te”. Şi radioul cu galenă a fost o mare descoperire, aşa gândeam
atunci, aşa cred şi acum.
Uneori obosit de urcatul muntelui cu rucsacul greu în spate, pe
drumuri noroioase şi abrupte, îmi doream să ajung la o şcoală de
lângă şosea. Mi-ar fi plăcut măcar şcoala din Rogoz, un mic sătuleţ
ascuns sub poala pădurii. Aproape că nu avea case. Copiii veneau la
şcoală pe cărări ascunse prin pădure, de pe nişte coaste. Şcoala se
găsea la marginea şoselei, între Săcătura şi Albac. Mi-o doream
fiindcă era lângă drum.
Mai târziu după ce am ajuns să lucrez la oraş am considerat că
pentru mine a fost o şansă de a trăi şi munci doi ani într-o localitate
atât de frumoasă unde natura îşi etalează întreaga măreţie. Şi ca să se
bucure şi alţii de asemenea frumuseţi, în mai mulţi ani la rând am
dus elevii mei din Turda în tabără la internatul din Scărişoara, am
urcat de fiecare dată la Runc şi la Gheţar. De aici de la Runc, deşi
IOAN BEMBEA

111
muntele continua, privind în jur aveai impresia că te găseşti pe aco-
perişul Apusenilor, toţi munţii se vedeau de sus în jos, le vedeai
creştetul.
Dacă intri în „contact” cu Apusenii te „contaminezi” pentru tot
restul vieţii. Vei purta mereu în toată fiinţa ta imaginea şi farmecul
acestor locuri întocmai cum porţi în suflet amintirea şi dragostea
pentru părinţi sau pentru locurile natale.
De aici de sus de la Runc priveam zilnic peste culmile munţilor
spre miazăzi până departe dincolo de Abrud. Ultimul munte, care se
desluşea cu greu, părea a fi Vulcoiul cel plin de aur de la Bucium şi
Corabia, la limita orizontului. Undeva acolo jos între mulţimea cul-
milor împădurite se ascundea orăşelul şi şcoala de care mă leagă
atâtea şi atâtea amintiri.

Ne-am întâlnit în Abrudul nostru drag cu regularitate din zece
în zece ani, iar uneori şi mai des, chiar la cinci ani. Şi din treaptă în
treaptă am reuşit să prindem, cei mai mulţi dintre noi, întâlnirea
aproape istorică de 50 de ani de la absolvire.
A îmbătrânit şi şcoala noastră atât de dragă. Mândria de altădată
a oraşului, fără geamuri şi cu pereţii crăpaţi, este părăsită şi în prag
de ruină. Măreaţă şi demnă, la întâlnirile noastre ne priveşte cu triste-
ţe dar şi cu fală. Are motivele ei …
Privind în urmă constatăm că venim dintr-o altă lume. Aproape
nimic nu mai e cum a fost. Suntem martorii unor transformări pe
care nici măcar nu le-am visat. Generaţia noastră a avut şansa, unică
până în prezent, de a trăi pe viu şi de a contribui la cel mai spectacu-
los şi uimitor salt cunoscut de omenire în domeniul ştiinţei şi tehni-
cii. În acelaşi timp însă ne despărţim de un trecut care, mai repede
sau mai târziu, va fi acoperit de negura uitării.
Să fim iertaţi de îndrăzneală, dar noi considerăm amintirile
noastre ca pe nişte valoroase şi unice piese de muzeu. Şi chiar dacă
viaţa are acum alt ritm impus de telefon, computer şi internet, este
benefic să aruncăm din când în când câte o privire în trecut, nu de
alta, dar ca să ştim de unde venim... să ne cunoaştem trecutul.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
112

Epilog
Poate că multe din relatările mele au un caracter prea personal
de aceea mă opresc aici şi chiar îmi cer iertare. Consider totuşi că
faptele prezentate sunt reprezentative pentru întreaga mea generaţie,
sunt câteva pete de culoare pentru o anumită epocă. Mă simt totuşi
dator să mai dau câteva explicaţii fiindcă se cuvine ca fiecare poves-
tire să aibă şi un sfârşit.
Am plecat de la Scărişoara în armată la Craiova. Şcoala din
Pucălăţeşti a rămas fără nici un învăţător. Eu am plecat în noiembrie
dar colega mea Susana s-a transferat în satul său natal, Călata din
părţile Huedinului, încă din timpul vacanţei de vară.
M-am despărţit cu ochii în lacrimi de copiii noştri cei isteţi.
Şcoala s-a redeschis abia după vreo trei săptămâni. Cu greu s-a găsit
un nou învăţător, un băiat din sat cu numai şapte clase. O fi făcut şi
el cât a putut şi cât s-a priceput.
Devenit director la o şcoală mare din Turda, după 15 ani am
mers din nou la Scărişoara în excursie cu elevii. Şcoala din centru
funcţiona deja într-o clădire nouă, modernă, cu multe săli de clasă.
Pentru elevii de la ciclul II se construise un internat cu locuri pentru
toţi copiii de la şcolile de prin cătune. Absolut toţi aveau bursă de
şcolarizare, adică internatul şi masa erau gratuite. Nici la ciclul gim-
nazial, după cum îmi spunea prof. Simion Cozma, directorul şcolii,
nu mai existau elevi neşcolarizaţi. Deci toţi tinerii promovau cel
puţin opt clase, dar aproape toţi îşi continuau pregătirea în licee sau
şcoli profesionale.
În vechea şcoală de la centru de comună era acum căminul cul-
tural şi cinematograful. Se introdusese curentul electric, iar de la
Câmpeni şi de la Băiţa-Bihor începuse asfaltarea şoselei.
Cu elevii şi cu câţiva colegi din Turda după mine am urcat la
Pucălăţeştiul de atunci, la Runcul de azi, ca să le arăt şcoala unde am
fost eu învăţător. Ajunsese şi aici curentul electric. Stâlpii alergau
parcă haotic, nu în linie dreaptă, ci de la un grup de case la altul.
Era în vacanţa de vară. În sala de clasă mai erau doar cinci
IOAN BEMBEA

113
bănci, vechile bănci pentru câte trei copii. Am aflat că mai erau doar
vreo opt sau zece elevi la şcoală. Multe case nu mai erau locuite.
Oamenii plecaseră la câmpie şi spre oraşe.
M-a întâmpinat cu mare bucurie Ana, sora lui Gheorghe, pro-
prietarul casei în care funcţiona şcoala. Se căsătorise, avea trei copii
frumoşi. Urma să plece şi ea cu copiii la soţul ei ce îşi găsise de
lucru la oraş. Au primit şi un apartament dar blocul nu era încă fini-
sat şi nici dat în folosinţă.
„Îmi pare bine că ne întâlnim ca să îmi cer iertare…” îmi spune
Ana. Am rămas nedumerit.
Pe vremea când eram aici învăţător Ana venea la mine ca să-i
scriu, cu litere frumoase, adresa pe plicul cu scrisoare pentru iubitul
ei din armată. Între ei au apărut ceva neînţelegeri, cum că ea ar fi
întârziat prea mult seara la joc. Intrigată de unde o fi aflat prietenul ei
aceste lucruri m-a bănuit pe mine fiindcă eu îi ştiam adresa. Mi-am
amintit de discuţia de atunci. Evident, nu aveam nici un amestec în
această poveste. Am plecat apoi şi eu la armată şi am uitat cu totul
de Ana şi de bănuiala ei. Acum era căsătorită cu prietenul ei de
atunci din armată. Lucrurile s-au clarificat şi iată, după atâta amar de
vreme se simte vinovată şi îşi cere iertare. Mai rar se întâlneşte un-
deva atâta sensibilitate şi bun simţ. Fără să ţină seama de împotrivi-
rea noastră, (eram cu soţia, cu mulţi elevi şi cu alţi colegi din
Turda), a fiert în grabă câteva ouă ca să ne servească cu ceva.
Pe la multe case numai bătrâni, păreau uitaţi acolo de cei
tineri care plecaseră pe la oraşe. Nu era aşa. Nu voiau ei să ple-
ce fiindcă „pomul bătrân, dacă-l muţi, nu mai prinde rădăcini”,
cum spuneau ei.
Se schimbau vremurile de la o zi la alta. Şi se schimbau în
bine. S-a ajuns până acolo încât toţi tinerii făceau şcoală, pri-
meau un loc de muncă, pe măsura calificării, apoi primeau gra-
tuit o locuinţă iar chiria era aproape numai simbolică.
Departe de mine gândul de a nega unele avantaje ale vre-
murilor actuale, dar nu e puţin lucru să aibă toţi tinerii un loc de
muncă, să se simtă demni şi utili societăţii. Cei certaţi cu legea
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
114
sau cu morala tot mai bine erau educaţi acolo la locul de muncă,
mustraţi şi ocărâţi de colegi, de şeful de echipă sau de maistru
decât să stea şi să revină în închisori pline până peste măsură de
deţinuţi. În vremurile acelea „criminale” nimeni nu se droga, nu
existau copii prin canale şi nimeni nu căuta hrană prin containe-
rele sau pubelele de gunoi.
Tinerilor de azi, aflaţi în derivă, nimeni nu le mai întinde o
mână de ajutor. Prea mulţi pleacă aiurea în lume unde nu ştiu
ce-i aşteaptă. Mult prea mulţi oameni trăiesc umilinţa de a se
simţi inutili, pe când alţii, intrând în politică, fac averi fabuloase
din banul public şi din avuţia naţională.
Deşi acum e la modă, eu nu pot huli acele vremuri pe care
le-am trăit de la un capăt la altul şi pentru care am lucrat cu
toată convingerea ca învăţător şi profesor. Mi-aş trăda părinţii şi
pe toţi cei mulţi asemenea lor.

Turda, 2006

IOAN BEMBEA

115


CRÂMPEIE DIN ANII DE ŞCOALĂ

Din mulţimea întâmplărilor pe care le trăieşte fiecare om pe
parcursul anilor, unele ne revin mai des în atenţie, altele mult mai
rar. Cele petrecute în anii copilăriei rămân mereu vii şi clare în
memoria noastră, pe câtă vreme uităm lucruri şi chiar evenimente
importante petrecute recent.
Gustul dulce al amintirilor îl simţim pe deplin atunci când le
împărtăşim şi altora, dacă au curiozitatea, bunăvoinţa sau răbdarea
de a ne asculta.

Trop! Trop!
Pe parcursul anilor m-am văzut adesea bătând drumul de la
Bucium spre şcoala din Abrud în ghetele grele cu talpă de lemn
protejată de două potcoave, una lată în faţă pe toată lungimea tăl-
pii, alta la toc. Talpa ghetei, groasă de tot ca la saboţi, era din lemn
moale de salcie ca să fie uşoară şi mai puţin dură la mers. De atâta
drum lemnul se scobise între potcoave. Talpa ferecată cu uriaşa
potcoavă era curbată, aşa că după ce porneam, paşii veneau de la
sine ca un fel de leagăn, mai greu era să mă opresc. Când ajun-
geam pe pavajul de bazalt din Abrud tropotul bocancilor mei se
auzea până departe în liniştea dimineţilor: tronc! tronc!; tronc!
tronc! Tot mereu se deschidea câte un geam şi apărea câte o cu-
coană în cămaşa de noapte curioasă să vadă ce se întâmplă pe stra-
dă. Îmi era ruşine şi de aceea mergeam cât puteam pe porţiunea cu
pământ dintre pavaj şi trotuar, pe rigolă, ca să nu mi se audă paşii.
Când ne potriveam câte 3 – 4 şcolari cu ghete de lemn, că mai
veneau şi de pe la Corna, parcă trecea o herghelie de cai pe stradă.
Dacă se întâmpla cumva să întârzii la şcoală era un adevărat
dezastru. Sala noastră de clasă nu era aproape de intrare, era tocmai
la capătul celălalt al coridorului iar ghetele mele cu potcoave de
metal pe pardoseala de mozaic a coridorului făceau un zgomot
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
116
sinistru, se mai şi multiplica prin rezonanţă şi ecou: Trroop!
Trroop! Încercam să mă opresc dar când porneam, iar Trroop!
Trroop! Toţi profesorii deschideau uşile de la sălile de clasă să
vadă ce se petrece pe coridor. Când mă vedeau zâmbeau şi le în-
chideau la loc. Numai domnul profesor Ion Leheneanu cu umoru-i
caracteristic mi-a zis: „Mergi, mă, pe vârfuri!” Cum adică să mergi
pe vârfuri cu ghete ca ale mele? Ştiam că vorbeşte în batjocură.
Într-o astfel de situaţie nu prea îţi venea la îndemână să intri mai
târziu în clasă. La grămadă nu mai puteau fi separate tropotele; tot
aşa şi în pauze.
La Gura Cornii era un pantofar, Toni. El făcea ghete dar nu-
mai cu materialul clientului. Piele aveam. Tăiase tata un viţel şi a
dus pielea la un tăbăcar care a şi vopsit-o cu coajă de nucă, maro
deschis. Talpă nu se găsea, fusese folosită de armată în timpul
războiului şi îngropată cu ostaşi cu tot prin Caucaz şi pe la Cotul
Donului. Acolo a rămas şi un unchi al meu, fratele mamei, pe care
îl tot plângea Bunica. Şi lipsa de talpă a dus la apariţia unor noi
meseriaşi, tălparii. Ei îşi vindeau marfa, perechile de tălpi, pe nu-
mere, de acasă sau chiar la şatre. Şi cu cele două lemne dădeai fuga
la pantofar care te încălţa pentru multă vreme, dar trebuia să treci şi
pe la potcovar…

Experiment pedagogic
Se spune că potcoava aduce noroc. Eu am avut parte mai mult
de potcoave, decât de noroc.
Iată cum a dat într-o zi „norocul” peste mine:
Era prin 1948, după unificarea bisericii greco-catolice cu bise-
rica ortodoxă. La istorie ne-a venit ca profesor un fost preot de la
Bucium Şasa care a refuzat să treacă la ortodocşi, Popa Iepure.
Numai sub acest nume îl ştiam toţi elevii, îl chema Iepure dar Popa
i se zicea fiindcă fusese preot, adică popă. Încă nu ne cunoştea.
Într-o zi de luni, la o oră de istorie, după ce intră în clasă întreabă:
„Care dintre voi e Ioan B.?” Eu mă ridic în picioare, stăteam în
prima bancă. Vine la mine şi jap! jap! îmi fulgeră două palme. Eu
IOAN BEMBEA

117
încep să plâng. Cu nedumerire dar şi cu teamă îl întreb ce am făcut
(eram un copil liniştit şi foarte ascultător) şi îi mai spun că ştiu
lecţia, că am învăţat-o. În clasă s-a aşternut o linişte de mormânt.
Toţi colegii, miraţi, îl priveau întrebător pe domnul profesor. Aces-
ta îşi motivează bătaia: „M-am întâlnit cu tată-to şi mi-a spus să fac
om din tine. Să ştii ce vei păţi dacă nu vei învăţa cumva, că după ce
vii cu lecţia neînvăţată degeaba te mai bat, că tot n-o ştii.”
Era şi acesta un punct de vedere, pedeapsa preventivă. O fi
fost un experiment pedagogic! Oricum tata nu m-a bătut şi nici
măcar nu m-a bruscat vreodată. Vorbise cu domnul profesor că se
cunoşteau bine, aşa ca să-mi asigure un pic de protecţie, iar eu am
fost doar „beneficiarul” acelei bunăvoinţe.

Ca puii de vrabie
Într-o vreme, în perioada gimnaziului, elevii fiind slab nutriţi,
de două sau de trei ori pe săptămână, în pauza mare primeam câte
o lingură cu ulei de peşte. Stăteam la rând pe toată lungimea cori-
dorului de jos şi când ajungeam la oala cu ulei căscam gura întoc-
mai ca puii de vrabie. Toţi înghiţeam uleiul din aceeaşi lingură.
Acest cadou venit din străinătate a fost de scurtă durată.

Tata lui Ovidiu
Când aveam sala de clasă jos la parter, uneori în pauză, un co-
leg, Ovidiu, mă chema cu el sus la etaj, „Hai cu mine, să-l văd pe
tata.” Îl însoţeam. La capătul coridorului spre sala profesorală se
găsea un tablou de absolvire, „Absolvenţii Şcolii Normale de Bă-
ieţi Andrei Şaguna Abrud – promoţia 1934-1935”. Mai avea tată
doar în fotografie; murise pe front, la Odesa în 1942. „Ce bine-i de
tine că ai tată” îmi zicea, nu cu invidie, ci ca o constatare. Nu mă
gândisem niciodată la acest avantaj al meu, că am tată în viaţă, iar
observaţia lui Ovidiu m-a neliniştit. Brusc mi-a venit în minte că
tata e artificier în mină, profesie foarte riscantă, cu multe accidente
mortale… Numai prin comparaţie devenim conştienţi că avem
multe-multe motive de mulţumire şi chiar de fericire.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
118
Pe al doilea rând din partea dreaptă a tabloului era fotografia
căutată de colegul meu. Tatăl lui avea un păr bogat, ondulat tip
Eminescu, purta cravată, bărbat impunător cu o privire senină ce te
priveşte zâmbind în orice parte te găseşti.
Cu degetul arătător întins spre tablou Ovidiu îmi arată încă
vreo nouă învăţători care „au murit luptând eroic pe front pentru
Rege şi Ţară” după cum era scris pe anunţul primit acasă de soţii
sau de părinţi. Aproape că nu mai avea cine să participe la întâlniri-
le colegiale aniversare. Din 21 de absolvenţi 10 căzuseră pe front,
iar din cei în viaţă, aproape sigur, mai erau şi invalizi.
Mesajele, „Moto”-urile, de pe tablouri exprimau starea de spirit a
vremii. Îmi amintesc două din ele: Dintre sute de catarge / Care lasă
malurile / Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile? (M. Emines-
cu). Pe un alt tablou: Veniţi, români, că adevăr zic vouă / Ori vă mu-
taţi hotarul mai departe / Ori veţi muri cu trupul frânt în două!

Iarna spre şcoală
În primele două clase de gimnaziu am fost nevoit „să umblu”
la şcoală de la Cerbu, unde stăteam gratuit datorită bunăvoinţei
mătuşii Zoriţa şi unchiului Teodor. Mă iubeau şi îmi purtau de
grijă ca şi cum aş fi fost copilul lor. Dar şi ei cu greu îşi câştigau
hrana. Unchiul mergea din două în două săptămâni la Brad cu câte
un car de scânduri şi pe ele putea cumpăra doar două litre de grâu
(1 litră = 15 kg.). Apoi iar la pădure cu boii, din nou la joagăr şi iar
la târg la Brad pentru pâinea pe încă două săptămâni. Într-o iarnă a
fost un ger atât de cumplit încât unui bou i-a degerat şi i-a căzut
vârful unei urechi.
Şi pe un astfel de ger eu mergeam regulat la şcoală. Mă înfo-
folea bunica cu haine groase şi cu fular la gură. Pe cap purtam o
căciulă mare trasă peste urechi până deasupra ochilor. Pe când
ajungeam la şcoală, după aproape şase kilometri de drum, căciula
era numai promoroacă până în vârf, iar fularul, în dreptul gurii şi al
nasului, pojghiţă de gheaţă.
Şi în casă era frig iarna. Nu avea nimeni geamuri duble. Gheaţa
era groasă de un deget dimineaţa pe sticlă, făcea flori dintre cele
IOAN BEMBEA

119
mai felurite. Bunica se scula mult mai devreme, aprindea focul,
îmi încălzea ghetele şi ciorapii şi numai după ce trecea spre
Alba cursa lui Tatoiu de la Abrud mă trezea şi pe mine. Era ora
cinci şi un sfert, fix. Tot atunci cânta din nou cocoşul a nu ştiu
câta oară. Spre şcoală porneam îndată după ora şase. Era întune-
ric şi de cele mai multe ori eu făceam primele urme prin zăpada
groasă căzută peste noapte. Îmi era puţin teamă şi de aceea une-
ori fluieram o melodie sau cântam ca să îmi fac curaj, ştiind că
lupii fug de om. La Gura Cerbului căutam pe zăpadă urmele
elevilor ce veneau de pe o altă vale. Ne plăcea să mergem în
grup dar nu ne întâlneam întotdeauna.
Mai teamă îmi era iarna pe la Ţârăul Bengii. Pe o porţiune
întinsă nu era nicio casă iar pădurea cobora până în drum. Pe
aici traversau animalele sălbatice drumul şi valea, chiar şi ziua,
trecând de pe un munte pe altul. Pe zăpadă vedeam adesea urme
de lupi dar şi de vulpi, iepuri şi căprioare. Cunoşteam toate
urmele. Pe la şezători se vorbea că au fost oameni care au întâl-
nit aici strigoi sau chiar draci deghizaţi în cai, pisici sau capre.
Şi ca să alunge pe necuratul de aici, un localnic, după ce a găsit
mult aur în mină, a ridicat şi sfinţit o cruce mare de piatră chiar
lângă izvorul ce curge pe ţârău. Când treceam pe acolo ne fă-
ceam şi noi cruce şi parcă nu ne mai era atât de frică.
De la Gura Ciuţii intra în echipa elevilor şi Viorica, un drac
de fată care a tras foloasele navetei lungi şi obositoare până la
şcoală devenind campioană raională la fugă. Avea o mulţime de
diplome şi insigne primite la concursuri. O mai antrenam şi noi
băieţii, căci fugea de noi ca de Bată-l-crucea, vara, când voiam
să punem mâinile pe... „bluza” ei. Făcea cu noi o adevărată
coridă pe drum până la şcoală.

Ora de chimie… „organică”
După o foarte lungă perioadă în care şcolile erau numai de
băieţi sau numai de fete, s-a depăşit această teamă de imoralitate şi
au luat fiinţă şcolile mixte; gimnazii şi licee. Ca să nu fie prea mare
şocul pentru părinţi şi bunici, trecerea s-a realizat treptat, în aceeaşi
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
120
şcoală erau clase de fete şi clase de băieţi. Numai şcoala era mixtă,
nu şi clasele.
Eram elev prin anul I sau II la şcoala pedagogică, la vârsta fur-
tunii şi pasiunii după cum era caracterizată ea în manualul nostru
de psihologie. Într-o zi lipsea din şcoală profesorul de chimie. Noi
ştiam regula, dacă voiam să nu ne vină alt profesor la oră, trebuia
să stăm în linişte, să nu se simtă că suntem singuri şi că ne lipseşte
profesorul. Ne bucuram când aveam câte o „fereastră”. Într-o astfel
de situaţie vorbeam încet aproape pe şoptite. Să vă spun ceva, de
rămâneţi cu gura căscată –ni se adresează Pătruţ, un coleg ce lo-
cuia acasă, în oraş, nu la internat. Se ridică în picioare, ca să auzim
toţi. Ieri eram singur acasă. Vine la noi la cerşit Marişca, ţiganca
aceea frumoasă pe care unii o cunoaşteţi. „Nu-i acasă mama”, îi
spun, că mama îi mai dădea cartofi, slănină sau făină de mămăli-
gă. „Vezi, nu-i nimeni acasă”, repet eu, că ea intrase acolo la noi
în verandă. „Domnişorule, dă-mi o cupă de mălai că îţi arăt p…”
şi îi zice pe nume. „Nu te cred.” „Uite ici.” şi îşi ridică fusta până
aproape-aproape să se vadă. „Dacă îmi dai mălaiul o ridic mai
sus…” şi îmi trage cu ochiul. Ocazie ca asta mai rar. Fug în că-
mară şi iau din sac o oală de făină şi i-o torn în săculeţul ei. „Mul-
ţam fain, domnişorule, eu mă ţin de cuvânt, la mine vorba, vorbă
rămâne” şi îşi ridică rochia largă până sub barbă. Am rămas
înlemnit. „Să nu-i spui nimic la mumă-ta. Dacă vrei, mai vin pe la
voi.” Până să-mi revin Marişca era în drum.
În clasă era o linişte de mormânt, am rămas cu gura căscată.
Doamne, cât mălai ar mai fi primit Marişca şi de la noi…
Nu am uitat niciodată de acea oră de chimie organică.

De prin internat
După ce a trecut foametea din 1946-1947 am fost primit cu
bursă la internat, fără a ni se mai cere să ducem alimente, cum se
practicase până atunci. La început nu aveam paturi. În dormitoarele
mari, pe toată lungimea peretelui, spre geam, s-a construit câte o
platformă de scândură cu despărţituri tot dintr-o scândură dar mai
IOAN BEMBEA

121
îngustă, pusă în dungă pentru separarea paturilor. Saltele ne adu-
ceam de acasă, umplute cu paie sau cu pănuşi de porumb. Tata îmi
umpluse bine strujacul cu paie de ovăz, astfel încât patul meu era
mai ridicat decât celelalte aşternuturi. Pe lângă ţol mai aveam şi o
piele mare de berbec cu lâna lungă, ca o bundă neagră necroită.
Ţinea bine de cald. Abia aşteptau colegii să plec sâmbăta acasă ca
să le împrumut lor „berbecul”.
Dunga la pantaloni era un semn al eleganţei de aceea sâmbăta
seara ne aşezam pantalonii întinşi frumos sub cearşaf şi dormeam
pe ei cu mare grijă ca să îi avem călcaţi pentru dumineca după-
masă când eram liberi şi ieşeam cu fetele pe corso la plimbare.
Cămăşile, dacă erau prea murdare, le întorceam pe dos iar gulerul
devenea curat. Purtam cravată sau jerseu care acopereau zona nas-
turilor puşi spre interior.
De apă caldă la internat nici nu putea fi vorba. Nu se pomenea
aşa ceva. Făceam totuşi baie, duş, cu regularitate în fiecare sâmbătă
la baia comunală din oraş, undeva în spatele cinematografului. Şi
la Bucium în anii şcolii primare făceam duş la şcoală săptămânal,
tot sâmbăta, prima dată fetele apoi băieţii. La noi în sat făceau baie
şi adulţii dar ei plăteau sau aduceau din când în când câte un car de
lemne.
Spălătorul de la internatul din Abrud consta într-un jgheab
lung de tablă aşezat la mijloc pe toată lungimea încăperii. Pe dea-
supra acestei lungi albii trecea o ţeavă cu mai multe găuri prin care
curgea apa. Exista un singur robinet la capăt. Ne puteam spăla
simultan câte 14 elevi la cele şapte şiroaie de apă rece. Înviorarea
se făcea cu regularitate chiar şi pe cel mai aspru ger.

După jir
După război şi după acea cumplită secetă urmată de foamete
în toată ţara, hrana la internat era sărăcăcioasă, insuficientă pentru
nişte copii în creştere şi plini de energie ce alergam toată ziua. De
la masă nici fetele, care mănâncă mult mai puţin, nu ieşeau tocmai
sătule dar noi băieţii, fără nici o exagerare, am mai fi servit oricând
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
122
o porţie fără să ne plângem că e prea mult. Pe ciorba fierbinte ser-
vită la internat doar din loc în loc zăream câte o bulinuţă roşcată de
grăsime. Mai făceam şi haz de necaz; număram acele puncte stră-
lucitoare, făcând în ciudă colegului care avea mai puţine. Când
lângă ciorbă aveam mămăligă, nu pâine, spuneam, celor din seria a
doua că felul întâi este „mămăligă cu sifon”. Nici cartofii sau varza
de la felul doi nu prea se întâlneau cu carnea, aceasta, ne spuneau
profesorii, pleca la ruşi; vagoane întregi de vite, oi şi porci, despă-
gubire de război.
Aşa stând lucrurile, când ajunge cuţitul la os, cum se spune, îţi
baţi capul şi găseşti soluţii.
Într-o toamnă se făcuse foarte mult jir. Crengile fagilor atâr-
nau grele sub greutatea acelor seminţe triunghiulare bogate în ulei
comestibil. Miezul lor e mai mare şi mai plăcut decât cel din semi-
nţele de floarea soarelui. După ce a dat bruma şi se scutura uşor
jirul, din ordinul domnului director, toţi elevii din şcoală am plecat
la pădure după jir. La munte în octombrie zilele sunt senine, calde
şi plăcute. A fost o plăcere pentru noi. Am făcut treabă bună. Mul-
te zeci de saci mari cu seminţe au ajuns în magazia internatului iar
de aici la presa de ulei din Abrud. Uleiul de jir nu era foarte limpe-
de dar avea un gust plăcut, puţin dulciu. Toată iarna i-am simţit
gustul în mâncarea de la internat.
Evenimentul a rămas imortalizat în câteva fotografii îngălbe-
nite de vreme.

Dragoste frăţească
Fratele meu mai mare, Sabin, era elev la Câmpeni, mai depar-
te de casă şi lui nu avea mama cum să-i trimită pachete cu mânca-
re. La internat răbda şi el destulă foame. Mie îmi trimitea lunea, în
ziua de târg prin cineva cu căruţa, aproape cu regularitate câte o
trăistuţă cu un litru de lapte, ouă fierte, slănină, ce se mai nimerea.
Eu mâncam bine, Sabin răbda foame, nu mi se părea drept.

IOAN BEMBEA

123

Elevii fraţi, Ioan şi Sabin Bembea, ian. 1950

Într-o luni, văzând că am primit de acasă un borcănel cu unt,
şase ouă fierte şi o jumătate de pâine fug repede cu ele la gară şi cu
Mocăniţa plec la Câmpeni, i le duc lui Sabin. Se bucură, mai stăm
de vorbă şi cu trenul următor mă întorc la Adrud. Sabin scrie acasă,
află mama şi plânge de bucurie. Pentru acelaşi motiv, fiindcă ne
iubim, mama a mai plâns o dată primăvara când a aflat că Sabin a
făcut pentru mine cu briceagul un căruţ frumos de tot, cu roţi, cu
proţap şi cu jug, toate piesele, din lemn de alun pentru nota mea la
lucru manual. Carul „meu” a luat premiul I la expoziţia şcolară de
la sfârşitul anului şi nu numai că am primit nota10 dar mi s-a acor-
dat şi o diplomă.

Şi tot aşa, „fraţii în veci vor fi fraţi”
Tot despre dragostea între fraţi, deşi e un episod nu din anii de
şcoală, ci unul chiar foarte recent.
Într-o zi soseşte în vizită la noi sora mea Elvira. „Am faţă
de tine, Nelule, o datorie veche-veche, de pe când eram elevă la
liceu. Atunci, din puţinii tăi bani de învăţător începător la Scări-
şoara, mi-ai cumpărat, din Câmpeni, un palton albastru-închis
ce mi s-a potrivit perfect şi am fost foarte mândră şi elegantă cu
el. Mi-ai făcut mare bucurie. Acum numai, după atâta amar de
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
124
vreme, vreau să mă revanşez, că acuma pot. Ştiu că faceţi o
investiţie, un atelier, pentru Vlad, nepotul vostru şi că vi s-au
terminat banii. Uite un mic ajutor:” Îmi dă un plic gros cu bani.
Nu vreau să-i primesc dar insistă: „Asta e dorinţa mea, te rog,
insist, nu mă refuza.” I-am primit cu mulţumirile de rigoare.
Erau mulţi lei, aş putea cumpăra acum multe-multe paltoane.


Mama şi copiii

Văduvă fiind, din pensia ei a făcut economii şi a dorit să se
revanşeze. Dacă ar fi trăit, mama, impresionată de atâta dragos-
te, ar fi lăcrimat din nou…
Cea mai generoasă dintre toţi fraţii a fost Zamfira, fie ierta-
tă, că a trecut spre cele veşnice. Fiind sora mai mare şi-a ocrotit
fraţii, nu numai în copilărie, ci toată viaţa. Părinţii amândoi ne-
au învăţat că e mai mare bucuria să dăruieşti decât să primeşti.

Profesoara de limba română
Cea mai blândă şi înţelegătoare profesoară era doamna
Elena Vornicescu. Venea şi pleca de la şcoală întotdeauna nu-
IOAN BEMBEA

125
mai cu trăsura de la cazarmă trasă de doi cai conduşi de un sol-
dat. Era soţia comandantului de regiment al vânătorilor de mun-
te. Locuia într-o casă pe strada principală, aproape de cazarmă.
În faţa locuinţei sale se găsea o cişmea din care vara când mer-
geam spre casă beam şi eu apă. Ne-a fost profesoară de limba
română numai în primele clase de gimnaziu. Îmi plăcea mult.
Când ne controla caietele cu temele, mie îmi punea mâna pe
creştet, mă mângâia, iar când mă vedea prin oraş, din trăsură
îmi făcea uşor cu mâna, semn că m-a văzut şi că mă cunoaşte.
Mă simţeam protejat şi de aceea mă străduiam să învăţ bine.
Uneori îmi spunea zâmbind: „Te-am auzit dimineaţă când ai
trecut spre şcoală”, aluzie la potcoavele ghetelor mele.

Bucuria întoarcerii din vacanţă
La internat eram tot timpul veseli. Flămânzi dar veseli.
Mâncam pe săturate numai când ne întorceam din vacanţe.
Atunci, ca într-o familie, puneam la bătaie tot ce aveam. Iarna,
după Crăciun, aproape toţi colegii aduceam cârnaţ afumat fript,
de mirosea peste tot, jumări, slănină afumată şi cozonaci de tot
felul. După vacanţa de Paşti, picioare fripte, rumene, de miel,
ouă roşii cu urme de frunze, vopsite în ciorap, cu foi de ceapă.
Mai veneau la rând cozonacii şi prăjiturile. Cele mai bune cor-
nuleţe cu nucă, pudrate cu mult zahăr le aducea Nicu, iar Vasile
de la Ighiu ne aducea nuci mari cu coaja subţire. Se mai aducea
„poronio” şi chiar arhaica pogace.
Un singur coleg, de prin părţile Bradului, de pe Crişul Alb,
unic la părinţi, mânca întotdeauna singur. Se ducea în coridor la
dulap, trăgea uşa peste el şi de acolo îl auzeam mestecând ceva.
Nu se izola fiindcă ar fi fost săraci acasă şi nu avea ce să aducă,
dimpotrivă erau foarte înstăriţi.
Din vacanţă toţi ne întorceam duminica, pentru a fi prezenţi
la şcoală luni dimineaţa. În dormitoare, după Bobotează, era un
frig de te „vrăvuia”. În lipsa elevilor se lăsau geamurile deschi-
se ca să îngheţe ploşniţele. Pereţii şi paturile erau reci ca gheaţa.
Când era frig tare ne culcam câte doi în pat.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
126
În prima noapte aproape că nu dormeam. Se spuneau până
târziu tot felul de glume şi bancuri. Remus era inepuizabil în
acest sens. De la el şi de atunci am aflat eu de ce doarme iepure-
le cu ochii deschişi, un banc tare „deochiat”.
Iată o altă glumă care grozav ne amuza, că „ne omoram de râs”:
Un elev a plecat de la ore şi se plimba prin mulţimea din
târg. Plictisit şi fără bani vrea totuşi să se distreze şi el puţin.
Vede un domn ţanţoş cu ceas la mână. Se apropie de el şi-l
întreabă cât e ora. Domnul, după ce îşi priveşte ceasul, îi spune
că e ora !0. „La 12 fix să mă pupi în c..” îi spune băiatul şi o ia
la goană prin mulţime. Domnul, după el. Alerga şi împingea
oamenii doar va pune mâna pe ştrengar. Dă peste un miliţian
care îl întreabă de ce fuge atât de grăbit prin mulţime. Domnul
îi răspunde grăbit: „Băiatul acela de acolo care fuge mi-a spus
să-l pup în c.. la ora 12 fix.” Miliţianul îşi priveşte ceasul şi îi
răspunde calm: „Nu te grăbi, mai ai încă destul timp.”.
După ce epuizam bancurile începeam să cântăm. Pe Emil
Anca parcă îl aud şi acum cântând romanţele „Sara pe deal”,
„Pe lângă plopii fără soţ” şi şlagărul acelor ani „Vară, vară,
primăvară”.

O poveste tristă
Ghiţă, colegul nostru de la Scărişoara, dormea întotdeauna
cu fluierul sub pernă. După ce se dădea stingerea, în dormitoare
mai continua gălăgia dar îndată ce auzeam fluierul lui Ghiţă se
aşternea o linişte totală. Cânta la fluier o mulţime de cântece,
unele lente altele sprintene de tot, doine şi învârtite. La cererea
noastră cânta în fiecare seară „Ciobănaş cu trei sute de oi”. Noi
adormeam dar el continua să cânte.
O întâmplare tristă i-a marcat tot restul vieţii.
Într-o vacanţă de iarnă, înainte de Crăciun a pornit şi el
spre casă. Era o iarnă geroasă cu multă zăpadă. Până la Câm-
peni a mers cu trenul, cu Mocăniţa, dar mai departe nu a mai
avut cu ce să meargă şi a pornit pe jos. Iarna fiind ziua scurtă,
IOAN BEMBEA

127
după numai 10 km de drum, prin Săcătura l-a prins întunericul.
A bătut pe la porţile caselor să ceară găzduire pentru o noapte.
Spunea tuturor că e elev la Abrud şi că merge acasă la Scărişoa-
ra. Nimeni nu a vrut să-l primească şi mai spunem că românii şi
mai ales moţii sunt primitori şi ospitalieri! L-a lăsat totuşi cine-
va să doarmă în grajd cu vitele, în iesle. Frânt de oboseală de
atâta drum prin zăpadă a dormit adânc, nu a mai simţit frigul şi
s-a îmbolnăvit rău de tot. Până acasă la Scărişoara sus la
Negeşti mai avea de mers peste 20 de km. A ajuns a doua zi
spre seară. Boala s-a agravat şi s-a complicat rău de tot, cu ur-
mări pentru tot restul vieţii. Nu a mai cântat din fluier, acum
mergea la sanatorii. Noi colegii îi duceam dorul, ne lipsea…

Altă poveste şi mai tristă
De unele lucruri îmi amintesc cu mare plăcere, altele mă în-
tristează de câte ori îmi vin în minte.
În curtea internatului am asistat la o scenă pe care nu am
uitat-o toată viaţa, de o incredibilă cruzime.
În clasele mai mici cu vreo trei ani era un băiat dintr-un sat
de munte pe care îl născuse în pădure, într-un aşernut de frunze
o femeie nebună. Copilul a fost crescut de cineva din sat. Ajuns
aici la internat, lui nu-i aducea nimeni pachet de acasă lunea,
când era zi de târg, cum primeam noi cei mai mulţi. Mâncarea
de la internat era puţină, tot timpul eram flămânzi. La şcoală
venea o femeie care vindea în pauze nişte colăcei albi, copţi în
tavă unul lângă altul. Erau calzi şi răspândeau un miros tare
plăcut. Îţi făceau o poftă cumplită dar puţini elevi îşi puteau
permite luxul de a cumpăra. Dacă totuşi cumpăram o chiflă
mică, trebuia să o împărţim cu colegii. Îşi rupea fiecare câte o
bucăţică mică de tot, doar să-i simtă gustul.
Şi colegului acesta mai mic, crescut printre străini, nu ştiu cum
i-a venit ideea că s-a oferit să primească o palmă dacă îi dă cineva în
schimb un leu. Tot atât costa şi o chiflă. A aflat de acest târg şi un
coleg de al meu ce fusese în perioada gimnaziului copil de trupă şi
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
128
venea la şcoală îmbrăcat ostăşeşte ca un mic soldăţel. Am avut doi
colegi copii de trupă şi veneau la şcoală din cazarmă până prin 1949
când i-a preluat familia sau un tutore.
Colegul meu de clasă, acum băiat mare, avea deja vreo 16-
17 ani, îi atrage atenţia micului şcolar că dintr-o palmă îl trân-
teşte la pământ. Eram în curtea internatului. Se face cerc în jurul
celor doi. Eram şi eu de faţă dar nu credeam că fapta se va pe-
trece. Şi totuşi cum se spune, incredibil dar adevărat. Fostul
soldăţel, vlăjganul de acum îşi avântă palma întorcând braţul
până la spate şi cu toată puterea îi plesneşte peste obrazul stâng
o palmă răsunătoare. Copilul n-a căzut, a făcut doar vreo doi-
trei paşi laterali, i-au ţâşnit lacrimile, şi-a luat leul, a fugit în
dormitor şi s-a ascuns sub pătură. În prezenţa tuturor i-am spus
colegului: „Eşti o bestie! Să-ţi fie ruşine!” Seara în dormitor toţi
colegii am fost cu gura pe el, l-am ocărât. Ne-a spus că-i pare
rău, şi chiar s-a ruşinat pentru ce a făcut. L-am crezut fiindcă îl
ştiam băiat bun. Probabil că a vrut să braveze. Jalnică demon-
straţie.
A venit la mine să-şi descarce sufletul fiindcă şi-o fi amintit
de câte ori i-am adus mâncare trimisă de Bunica mea de la
Cerbu fără a-i cere nimic în schimb. Aveam un ghiozdan de
lemn meşterit de unchiul Teodor, din scândură subţire, din care
făcea şi rame pentru faguri la stupi, şi în acel ghiozdan aproape
gol, fiindcă nu prea aveam cărţi, mereu îmi punea Buna câte o
sticlă cu lapte, o bucată mare de pâine unsă şi tăiată în două sau
câteva fructe pentru colegii mei de la cazarmă „că ei n-au pe
nimeni” se justifica dumneaei.
Pe copilul de la Muntari nu l-am cunoscut până atunci, nu
ştiam nimic despre el. Era în alt dormitor, la parter. Îl văzusem
doar la o serbare pe scenă, cânta foarte frumos cântece popula-
re. L-am luat sub ocrotirea mea. Mai primise palme pe bani de
la colegii lui. Îi curgea urechea stângă fiindcă toţi îl loveau cu
braţul drept în care aveau mai multă putere. A fost ultima palmă
primită. Mergeam seara la el în dormitor, îi mai duceam şi mân-
IOAN BEMBEA

129
care, când aveam, iar el se simţea protejat. Le-am spus colegilor
lui să mă anunţe imediat dacă se mai atinge careva de el. Elevii
mari aveau multă autoritate. Pe vremea aceea elevii mai mici
erau obligaţi să-i salute pe cei din clasele superioare.
Toamna după ce ne-am întors din vacanţă la şcoală, a venit
la mine şi mi-a spus foarte supărat că vrea cineva să-l înfieze. Îi
era oarecum teamă să nu fie om rău şi îi venea greu să se des-
partă de noi şi de internat, de internatul acesta unde răbda foame
şi primise atâtea palme, dar noi eram familia lui. L-am încura-
jat. I-am spus că şi noi ne împrăştiem după ce terminăm şcoala.
Se vorbea printre elevi că viitorii lui părinţi din Buzău o duc
bine, nu duc lipsă de nimic ci doar de un copil cuminte care să
le moştenească averea şi să aibă grijă de ei la bătrâneţe.
Noul lui tată a venit la internat, i-a adus struguri şi prăjituri.
L-am văzut şi eu. Purta cravată şi pălărie. După îmbrăcăminte
era intelectual. A doua zi a venit iar cu o pungă de bomboane şi
i le-a dat „fiului” ca să-şi servească, de despărţire, toţi colegii
din dormitor. Băiatul a venit până sus la mine în dormitorul de
la etaj şi mi-a dat un strugure împachetat frumos într-o hârtie de
ziar. Nu mi l-a dat în mână, l-a pus pe pat şi mi-a spus doar atât:
„Eu plec”. Nu am apucat să-i mai spun ceva că s-a întors şi a
pornit grăbit spre uşă, nu voia să-l văd plângând. În dreptul uşii
şi-a şters lacrimile cu mâneca şi cu dosul palmei ca să nu-l vadă
elevii care se găseau pe la dulapurile de pe coridor că plânge.
Ne-am dus toţi la geamuri să-l vedem când pleacă.
La scurtă vreme băiatul şi tatăl adoptiv au ieşit pe poartă.
Domnul îl ţinea de după cap, sta aplecat asupra lui şi tot îi spu-
nea ceva. Copilul nu s-a uitat înapoi decât o singură dată când a
ajuns în colţul pieţei, a apucat să vadă elevi la toate geamurile
apoi a dispărut după colţ. Au mers grăbiţi spre gară să prindă
Mocăniţa. Din ziua aceea nu l-am mai întâlnit niciodată.
După foarte mulţi ani s-a răspândit ştirea, de la o femeie
din Bucium, că băiatul a devenit un foarte cunoscut cântăreţ de
muzică populară. Îmi vine să cred, căci glasul acelui cântăreţ
are ceva aparte, este glasul inconfundabil al copilului de la in-
ternatul din Abrud.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
130

Detunata şi Vulcanul
Clădirea şcolii avea o latură, cea de deasupra intrării elevi-
lor, mai înaltă cu un etaj. La acest nivel se găsea o singură sală
de clasă. Cred că a fost cândva un cabinet de desen. Am dedus
acest lucru după mesele late, puţin înclinate, care înlocuiau
băncile obişnuite. Interesant era însă drumul parcurs până la
acest etaj.
Pe casa scărilor pereţii laterali erau acoperiţi cu două pic-
turi mari, reprezentând Detunata cu un mic foişor ancorat chiar
sus pe vârful stâncii, iar pe peretele opus, în partea dreaptă se
găsea Vulcanul. Cele două stânci ce domină, prin măreţie, zona
Abrudului şi Apusenilor se găsesc aici faţă în faţă de parcă ar
sta de vorbă ca să-şi spună fiecare legenda.
Nu cunosc istoria acestor picturi murale demne de toată la-
uda, ştiu doar atât că în multe pauze, în loc să coborâm în curte,
urcam spre ultimul etaj de dragul de a mai privi cele două ta-
blouri. Cei de la Bucium admiram mai mult Detunata pe când
cei din Zarand priveau cu nesaţ Vulcanul lor drag.
Recunoscându-li-se valoarea, cele două tablouri au traver-
sat toate vremurile încrâncenate, nimeni nu s-a atins de ele.
Cred că mai pot fi admirate chiar şi acum când şcoala e la un
pas de ruină.

Profesorul Adam Prie
Într-un an, nu mai ştiu în ce împrejurări, ne-a venit un nou
profesor la limba română.
În urma unei teze sau a unui extemporal profesorul nostru a
constatat că facem multe greşeli de ortografie. În această situa-
ţie a întrerupt şirul de lecţii, a lăsat la o parte manualul şi a făcut
cu noi numai lecţii de ortografie. La sfârşitul fiecărei ore ne
dădea câte un extemporal constând dintr-o dictare cu multe
probleme de ortografie. A doua zi ne aducea extemporalele
corectate. Pentru fiecare greşeală scădea un punct din zece.
IOAN BEMBEA

131
Multe note erau sub zero, dacă treceau de zece greşeli, până pe
la –5 sau chiar –12 spre hazul şi ironia clasei. Astfel de note nu
erau trecute în catalog dar erau semnale serioase de alarmă. Ne
explica apoi cu multă răbdare fiecare ortogramă şi urma alt
extemporal. Aşa ne-a ţinut mai bine de o lună de zile, până când
toţi elevii am învăţat să scriem corect.

Matematica şi pe pereţi
Vorbind de strategii didactice originale, îmi mai aduc amin-
te de una, aproape hazlie:
Profesorul de matematică Popescu a „împodobit” pereţii de
pe casa scărilor, pe unde treceau elevii în fiecare pauză, cu tot
felul de formule matematice. Acolo se găseau scrise, cu hârtie
roşie decupată, teorema lui Pitagora cu vestitul lui triunghi
dreptunghic cu catete şi ipotenuză la pătrat, formula de rezolva-
re a ecuaţiilor de gradul doi etc., etc. Chiar şi fără să vrei, îţi
rămâneau în memorie, fiindcă… pur şi simplu, nu ne puteam
apăra de ele. Ne intrau în ochi apoi în memorie.
Au trecut şi pe la Abrud mulţi profesori buni! Merită să le
cinstim memoria.

La film
Una din bucuriile vieţii de elev de prin anii `50 ai secolului
trecut era vizionarea filmelor.
În fiecare săptămână, joia, era zi de cinematograf pentru
elevi. De la orele 16 la 18 mergeam la „mozi”, cum i se mai
spunea cinematografului. Un bilet costa 1 leu dar elevii intrau
cu reducere de 50%, intram cu rândul, doi cu un bilet de 1 leu.
În sala de cinematograf erau vreo 200 sau poate 250 de locuri şi
de fiecare dată toate se ocupau. În Abrud un film rula timp de o
săptămână, de lunea până duminica seara, zilnic câte 2-3 spec-
tacole, iar sala era aproape tot timpul plină. La şcoală biletele se
distribuiau printr-un elev -voluntar– iar acesta, pentru serviciul
prestat, intra gratuit, ba mai avea dreptul sa introducă in sală
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
132
încă un elev tot fără bilet. Pentru noi elevii biletele nu erau cu
locuri numerotate şi de multe ori erau mai mulţi spectatori decât
locuri pe scaune. Se vindeau adesea, la acelaşi preţ, bilete „cu
loc în picioare” şi erai tare bucuros pentru asta. La filmele bune
„se rupea uşa” la casa de bilete. Rulau numai filme alb-negru.
Înainte de începerea filmului rula „Jurnalul” ce cuprindea
evenimentele principale, politice, economice sau culturale din
acea săptămână sau lună. De multe ori jurnalul prezenta infor-
maţii ştiinţifice despre îngrijirea sănătăţii, despre agricultură,
despre cosmos. Acestea prezentau mare interes pentru noi şi le
comentam seara la internat în dormitoare. La jumătatea filmu-
lui, după o oră, când se schimbau rolele cu banda de film, se
făcea o pauză de 8-10 minute. Ne ridicam de pe scaune, ieşeam
pe holul de la intrare, ba ne mai şi schimbam locurile dacă
aveam ocazia să ne mutăm lângă o colegă care ne lăsa să înţele-
gem că nu-i displace acest lucru. O, ce fiori ne treceau când îi
simţeam braţul alături, iar dacă ne prindeam şi de mână, bucuria
era fără margini…
La film eram însoţiţi întotdeauna de profesorul de serviciu.
Unii dintre ei aveau ochi şi la ceafă, ca soacra din povestea lui
Creangă, şi se străduiau să destrame orice tentativă de prietenie.
Tot timpul ne pândeam reciproc. Dacă se întâmpla ca a doua zi
un elev să nu ştie bine lecţia, numai îl auzeam pe domnul profe-
sor: „Te-am văzut, puiule, ieri la film ai stat lângă … Nu-ţi mai
stă gândul la carte. Stai jos, 4!” Iubirea cerea sacrificii, dar,
împotriva oricăror oprelişti, legile naturii funcţionau din plin.
Magneţii se atrag în mod irezistibil. Peste tot simţeam un plăcut
„câmp biomagnetic”. La ieşirea de la cinematograf, fiind şi
întuneric, nimeni nu mai rămânea să facem rândul, să ne înco-
lonăm. Perechi, perechi, mergeam spre internat comentând fil-
mul şi aşteptând joia următoare…
La începutul lunii noiembrie, în amintirea şi pentru aniver-
sarea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie 1917, era „Săp-
tămâna filmului sovietic”.
Din acei ani îmi amintesc de primul film color „Oameni cu-
IOAN BEMBEA

133
rajoşi” o producţie sovietică Moskfilm ce trata un episod eroic
din lupta partizanilor ruşi împotriva armatei germane.
Pe vremea aceea au mai făcut senzaţie filmele italiene Hoţii
de biciclete; Ana Zacheo; Nu-i pace sub măslin. Rulau şi filme
româneşti, multe dramatizări după opera lui I. L. Caragiale:
Lanţul slăbiciunilor, Vizită…, Arendaşul român, precum şi du-
pă opera altor scriitori, Mitrea Cocor de M. Sadoveanu, Ciulinii
Bărăganului după Panait Istrati sau La „Moara cu noroc” după
nuvela lui Ioan Slavici. Acestea ne erau folositoare şi pentru
orele de literatură română.
Cinematograful s-a extins în primii ani de după război. Prin
sate nu exista curent electric de aceea, vara trecea din când în
când Caravana cinematografică şi rula câte un film afară pe un
perete, după ce se făcea întuneric. Primul film de care îmi amin-
tesc, vizionat în acest fel a fost Peştişorul de aur, desene anima-
te, după o poveste versificată de Puşkin. Era prin anul 1946.
Fără teama de a greşi, pot spune că generaţia de tineri ai
anilor 1950-1960 am crescut, am traversat perioada de maturita-
te şi am îmbătrânit odată cu cinematograful. A rămas şi el
aproape numai o amintire din ce a fost…
Distanţat în timp, judecând acum lucrurile, a avut şi cine-
matograful, ca multe alte fenomene, o perioadă de creştere şi
alta de descreştere, oricum a fost ceva fantastic de frumos, o
minune a creaţiei umane.

Difuzoarele de altădată
În fiecare an, în preajma aniversării, auzim în mod repetat
că Radioul în România a luat naştere la 1 noiembrie 1928,
atunci a avut loc prima transmisie, inaugurarea unei alte minuni
a tehnicii. Ca orice nou născut, radioul a făcut cu anevoie primii
paşi. Aparatele de recepţie erau mari şi scumpe. Unde nu era
curent electric aparatul de radio era alimentat de la nişte baterii
cu acumulatori grei de tot, de trebuiau duşi cu căruţa, periodic,
la încărcat undeva la oraş.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
134
Îndată după terminarea războiului, din motive de „cultura-
lizare a maselor” şi de propagandă, la oraşe au luat fiinţă staţii
de radioficare şi, prin fir, întocmai ca telefonul de mai târziu,
emisiunile de radio ajungeau în casele oamenilor la un difuzor.
Acesta avea un singur buton de unde se pornea sau se oprea, se
regla intensitatea; mai tare sau mai încet. Abonamentul avea o
taxă redusă, o nimic toată, aşa că difuzoarele aduceau ştiri şi
muzică în toate casele.
La internat aveam difuzoare în fiecare dormitor. Erau emi-
siuni frumoase, interesante, le ascultam cu mare plăcere. Uneori
între emisiuni erau scurte pauze umplute cu un fond sonor cân-
tat la clapele unui pian: „Lui Stalin, Stalin, slavă-i cântăm!” şi
iar „Lui Stalin, Stalin, slavă-i cântăm!”
Unde nu ajungeau difuzoarele, din lipsa curentului electric,
au apărut aparatele de radio cu galenă, acestea se puteau asculta
numai cu ajutorul unor căşti. Undele radio erau recepţionate de
o antenă de cupru lungă de tot (30-50 m) şi de un pământar.
Ani la rând aparatul de radio a făcut parte din „mobilierul”
unei locuinţe. Numai în scrierile ştiinţifico-fantastice se vorbea
de posibilele performanţe din acest domeniu, ce au devenit rea-
litate în zilele noastre.
Am spus toate acestea ca să se ştie că numai ieri-alaltăieri
lumea arăta cu totul altfel…

* * *

Din sacul cu amintiri am scos doar câteva grăunţe.

IOAN BEMBEA

135


COLEGA MEA, MARIA BOTAR

Cu Maria Botar am fost colegi de şcoală la Abrud, la Şcoa-
la Pedagogică, din 1949 până în 1953, perioadă după care, cu
diploma de învăţător în buzunar, ne-am risipit pe la şcolile nou
create prin toate cătunele din Apuseni; fiecare cu drumul şi
destinul său.
Anii de şcoală cu acele trăiri intense, la vârsta „furtunii şi
pasiunii” – după cum scria în manualul nostru de psihologie –
deci anii aceia ne-au lăsat pentru tot restul vieţii amintiri dintre
cele mai plăcute.
La întâlnirile colegiale de peste ani evocam şi retrăiam cli-
pele dulci ale copilăriei şi adolescenţei noastre. Le revedem şi
acum proaspete şi vii de parcă ieri s-au petrecut. Sunt multe, un
întreg roman. De fapt viaţa fiecărui om este o lungă naraţiune
cu un nesfârşit şir de episoade şi de personaje, o carte nescrisă
ce intră în mormânt odată cu protagonistul ei. Dispariţia unui
om înseamnă şi pierderea pentru totdeauna a unui manuscris,
unicat, ce nu a văzut lumina tiparului, a unei „baze de date”
cum se spune azi în era calculatoarelor.
Eram prin anul doi de şcoală, la vârsta de 15-16 ani, tre-
ceam de la copilărie la adolescenţă şi, fără să ne dăm seama, au
început să ne placă fetele, ne atrăgeau cu o irezistibilă vrajă dar
noi eram timizi şi le consideram aproape divinităţi de care cu
greu te poţi apropia. Şcoala era mixtă dar clasele erau separate,
de fete şi de băieţi. Ni se părea cât se poate de firesc acest lucru,
doar cum să fie în aceeaşi sală de clasă şi fete şi băieţi; să te
vadă fetele când nu ştii la o lecţie, să te faci de ruşine în faţa
lor…
Le urmăream uneori cu privirea când ieşeau de la cantină,
că la internat serveam masa în două serii, iar fetele, de regulă,
erau, la prânz, în seria întâi. Noi, dacă soseam mai repede, aş-
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
136
teptam la uşa sălii de mese, treceau printre noi ca prin strungă,
le mai făceam şi câte un compliment, nu direct că nu îndrăz-
neam, dar aşa ca şi cum am vorbi între noi băieţii, dar destul de
tare, ca să ne audă şi fata în cauză. Erau frecvente constatări şi
cugetări de felul: „Uite cât e de frumoasă fata aia cu bască!” ;
„Da’ de creaţa asta ce zici?”; „Tulai! Ce fată mândră şi ce
cozi!”; „Asta nu-i aşa frumoasă, dar se mai face, are vreme că e
tânără.” Multe astfel de aprecieri se mai auzeau. Unele erau
ironice sau chiar jignitoare dar şi replicile fetelor era pe măsură.
Auzeam câte un „Măgarule!” sau „Ţie numai coarnele îţi lip-
sesc, mai rar bou fără coarne.” Se mai expediau şi alte
„delicateţuri” de acest fel urmate de hohotele de râs ale fetelor
şi băieţilor; usturătoare lecţii de bună purtare.
Mai des urmăream şi admiram fetele când treceau încolo-
nate pe străzile înguste, pavate cu granit ale Abrudului. Spre
cantină sau spre şcoală mergeam întotdeauna numai cântând,
chiar dacă eram rupţi de foame şi numai de cântat nu ne ardea.
Erau la modă marşurile Imnul sportivilor ce începea cu „Tot
mai tare ne-ncălzeşte / Soarele prieten drag şi luminos” precum
şi Porniţi înainte, tovarăşi. Aşa încolonate cum erau aveau fete-
le o alură atletică desprinsă parcă din sculpturile Greciei antice.
Erau, după cum le vedeam noi băieţii, simboluri ale frumuseţii
şi ale perfecţiunii fizice. Primăvara şi toamna când nu purtau
îmbrăcăminte groasă, uniformele lor de eleve nu ascundeau, că
nu aveau cum, ci scoteau în relief busturi discrete dar atrăgătoa-
re puse în lumină şi de cordonul strâns ce dădea naştere „taliei
de viespe”(mai ales când erau flămânde, sărmanele).
Într-un astfel de context am remarcat-o pe Maria Botar.
Avea un păr bogat, creţ şi negru care îi scotea în evidenţă chipul
plăcut cu ochi mari, pătrunzători, sprâncene groase arcuite şi un
ten alb de om sănătos. În coloana de fete, parcă o văd şi acum,
mergea în rândul al doilea alături de alte două roşience, că ne
căutam locul, după simpatii.
Singura modalitate de a aborda o fată era să o inviţi la dans
IOAN BEMBEA

137
sâmbăta seara la „întrunirea tovărăşească.” Noi însă nu ştiam
dansa, dar se putea învăţa. Eram prin anul doi şi am început
îndată toţi colegii, în pauze, în orele de meditaţie şi seara prin
dormitoare o campanie de a învăţa să dansăm. Spun „o campa-
nie” fiindcă atunci cu „avânt revoluţionar” multe alte activităţi
porneau cu o campanie, adică cu un fel de hei-rup. Mai dansam
câte doi, unul se lăsa condus, fiind în rol de fată, dar dansam şi
cu un scaun în braţe sau chiar cu coada măturii. La modă erau
tangoul, valsul dar şi swingul şi foxtrotul dansuri ceva mai
complicate, cu un ritm mai rapid. Dansul malagamba, din nu
ştiu din ce motive, era interzis.
În viitorul proiect de a dansa, pe lângă frumoasele colege
Otilia şi Aurora un loc aparte, rezervat, îl va avea şi Maria, că…
„pasărea mălai visează”. Mai ştiam, din auzite, despre Moriko,
cum îi spuneau colegele unguroaice, că învăţa foarte bine, o
calitate în plus ce o făcea să crească în ochii noştri. „Păcat că e
unguroaică, acesta e singurul ei defect” era concluzia băieţilor
seara prin dormitoare, unde nici o fată nu rămânea în afara dez-
baterilor şi aprecierilor noastre.
Nimic din toate visurile cu dansatul nu s-a înfăptuit. Până
să deprindem meşteşugul dansului şi mai ales curajul, a venit
perioada tezelor pentru care trebuia să învăţăm pe rupte. Pe
vremea aceea se dădeau teze la aproape toate obiectele, sigur,
fără desen, muzică şi educaţie fizică. Nu ne mai ardea de întru-
niri tovărăşeşti care s-au şi suspendat din ordinul tovarăşului
director. A căzut deci toată „strategia”.
În cu totul alte împrejurări mi-a fost dat să o cunosc mai
bine pe Maria şi chiar să devenim amici. Începând cu anul trei
elevii de la internat făceam pe rând de serviciu la bucătărie, câte
un băiat şi o fată. (Între noi fie vorba, ne bucuram că lipsim de
la ore). Minune în toată regula, mă nimeresc tocmai cu Maria
Botar. Eram după vacanţa de iarnă şi după cataloage, în ordine
alfabetică, amândoi cu B, picăm de serviciu în aceeaşi zi.
Dimineaţa la ora 6 împreună cu Baciul Traian, bucătarul,
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
138
suntem la magazie şi asistăm la ridicarea alimentelor: pâine,
zahăr, ceai şi marmeladă. Confirmăm şi noi prin iscălitură că s-a
predat spre consum întreaga cantitate menţionată în documente-
le administratorului. Tăiem în grabă pâinea fără nici o dificulta-
te, erau pâini mici de câte patru porţii. Lucrurile s-au complicat
rău de tot la porţionarea marmeladei. Maria taie cu un cuţit lung
bucăţi dreptunghiulare din marmelada de fructe, solidă, adusă
cu lada. Pune câte cinci bucăţi pe o farfurie, două farfurii la o
masă lungă cu zece locuri. Mie mi se par prea mici porţiile. În
prima serie, de la ora şapte serveau masa băieţii, deci şi colegii
mei de clasă şi de dormitor. Cu astfel de porţii subdimensionate
de marmeladă mi-aş fi auzit numai cuvinte de ocară.
Ajungem cu Maria la concluzia că trebuie să facem porţiile
mai mari, nici nouă nu ne-ar conveni să găsim pe farfurie o
bucăţică atât de mică de marmeladă, alimentul ce constituia
atracţia principală a micului dejun. Zis şi făcut. Cântar nu
aveam dar din bucăţile tăiate până acum, din trei porţii facem
două din câte o bucată şi jumătate, cea mică pusă deasupra celei
mari. Acum arătau bine porţiile. Maria devine însă tot mai gene-
roasă în porţionarea marmeladei. După prima serie auzim de la
băieţi cuvinte de laudă: „Vezi că se pot face porţii mai mari
dacă nu se fură”, că de fiecare dată când nu ne săturam la masă,
aveam impresia că se fură din alimente. Intră seria a doua la
masă. Ceai şi pâine erau pentru toate fetele dar cu marmelada,
hopa! bai mare, mai trebuiau vreo 50-60 de porţii şi toate lăzile
ridicate de la magazie erau goale. Scandal în toată regula. Fetele
ca nişte gâşte strigau după noi „Marmelada! Lipseşte marmela-
da!” şi tot aşa, mai des şi mai tare. Eu, în replică: „De ce nu aţi
venit şi voi mai repede să va aşezaţi la mesele cu marmeladă,
aşa vă trebuie! Să ţineţi minte de acum încolo.” Am pus prea
multe paie pe foc. Vâlvătaie, nu glumă. Cât erau ele de fete au
început să fluiere pe degete, ca băieţii de pe sate, şi să ţipe asur-
zitor. Maria dispăruse. Alarmaţi de fluierături şi ţipete, sosesc în
sala de mese bucătarul şi administratorul, numără elevele ce nu
IOAN BEMBEA

139
aveau porţia de marmeladă şi mai aduc o ladă de 5 kg. Scanda-
lul se potoleşte. Gâştele noastre tac, mănâncă şi pleacă. Mai
trebuie să menţionez că eram mulţi elevi la internat, vreo 250-
300, că toţi aveam bursă.
Acum e acum, venim noi la rând, „seria a treia” elevii de
serviciu, urma să ne luăm noi „porţia”. Maria îşi mai ştergea
încă ochii şi mai sughiţa. Nici eu nu eram prea departe de aşa
ceva. Ne simţeam amândoi foarte vinovaţi. Ne-au certat şi bucă-
tarul şi administratorul şi pe rând şi amândoi deodată dar noi
ne-am făcut mici de tot şi nu scoteam o vorbă. Foarte jignitor
pentru noi, ne întreba: „Ce matematică faceţi voi la şcoală, dacă
nu ştiţi împărţi nişte marmeladă?” Din partea noastră iarăşi nici
o replică, deşi se făcuse aluzia că noi nu am şti face împărţirea.
Consecinţele: ori plătim marmelada, ori ni se taie nouă porţia
pentru două-trei luni până când se recuperează întregul prejudi-
ciu. Administratorul mereu ne amintea că „nu vrea să intre la
puşcărie pentru noi.” Până la urmă optăm amândoi pentru pe-
deapsa a doua; se putea trăi şi fără marmeladă numai cu pâine şi
ceai, dimineaţa, am şi socotit; până pe la vacanţa de paşti, doar
şi vitele de acasă, dacă se termină fânul, pot ieşi în primăvară şi
numai cu paie, mai slabe, dar se ţin pe picioare. Asta e…
Nu a fost aşa. Poate impresionaţi de lacrimile ori de frumu-
seţea Mariei, adversarii noştri s-au înmuiat cu totul, ba mai
mult, cum nu mai era marmeladă nici măcar lipită pe hârtia din
lăzi, Baciul Traian ne-a adus lângă ceai câte două ochiuri prăjite
peste câte o felie de slănină încrestată. O, cât de plăcut mai mi-
rosea! De penalizări, cu reţinerea porţiei de marmeladă, nici
vorbă; ori ne-au graţiat, ori au uitat de noi. E adevărat că nici
noi nu ne-am îmbiat să le aducem aminte, Doamne fereşte.
În acea zi, după ce s-a potolit furtuna, Maria mi-a zis: „Da-
că am trecut amândoi cu bine prin atâtea, hai să ne facem Ser-
vus!” şi servus am rămas peste ani.
După terminarea şcolii drumurile noastre s-au despărţit şi
nu ne-am mai văzut decât pe la întâlnirile colegiale tot la Abrud.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
140
Ea, urmându-şi soţul, a ajuns profesoară la un liceu din Bucu-
reşti. În 2003, la întâlnirea de 50 de ani de la absolvire am pro-
pus colegilor să scriem o carte cu autor colectiv despre Anii prin
care am trecut, propunere care s-a finalizat prin apariţia volu-
melor Normalist la Abrud, 2007 sub semnătura lui Remus
Hădărean şi a încă două volume în 2008, Normalişti la Abrud –
Dascăli pe Ape, autori I. Bembea şi R. Hădărean.
La acea întâlnire Maria Botar-Rus a vorbit colegilor frumos
şi impresionant. Spunea despre părinţii ei, oameni simpli ca şi ai
noştri, că aveau pretenţii minime ca aspiraţie pentru copiii lor.
O timiditate venita din adâncurile istoriei că oamenilor „de jos”
nu li se cuvine prea mult. Părinţii ei aspirau să o ştie „domni-
şoara de la poştă”. Dar roata istoriei s-a întors şi au avut acces la
învăţătură şi mai ales îndrăzneala de a aspira spre mai sus şi
spre mai bine toţi oamenii şi tuturor li s-au deschis porţile, li s-
au oferit apoi locuri de muncă şi nu oricum, ci fiecăruia după
nivelul pregătirii. „Aşa am ajuns profesoară în Bucureşti, eu,
fiică de miner din Roşia… Nu a fost puţin ce s-a oferit generaţi-
ei noastre…” Cu această concluzie şi-a încheiat cuvântul, apla-
udată, colega mea.
Chemaţi de meleagurile natale, soţii Maria şi Traian Rus,
după pensionare, au trecut înapoi Carpaţii, s-au stabilit la Cluj,
dar verile le petreceau la casa părintească din Podeni, a soţului,
de unde fugeau des şi pe la Roşia Montană, aşa pentru plăcerea
Mariei. Trecerea lor repetată prin Turda ne-a apropiat şi am
devenit prieteni de familie, acum la bătrâneţe.
Maria s-a stins. Scurte secvenţe din romanul vieţii ei, prin
grija soţului, vor vedea lumina tiparului căci „baza de date” s-a
păstrat în numeroasele Caiete de însemnări scrise pe parcursul
anilor.
Aşteptăm să răsfoim Povestea unei vieţi.

Turda, 2 febr. 1014

IOAN BEMBEA

141


DE PRIN ARMATĂ

Fiecare om, fiecare din noi acumulăm pe parcursul vieţii un
nesfârşit număr de informaţii şi de experienţe. Unele provin din
trăiri personale, altele din discuţiile cu persoanele pe care le-am
cunoscut de la care aflăm fapte şi întâmplări petrecute cu mult
înainte de a ne naşte, astfel încât povestea unei vieţi de om e mai
lungă în timp decât viaţa însăşi. E de ajuns o scânteie, un click, în
termenii tehnici folosiţi la calculatoare, pentru a ne declanşa o nouă
poveste de viaţă, un întreg univers. Astfel că fiecare din noi este un
roman nescris. Noi avem ceva în plus, mult superior literaturii
beletristice, în memoria noastră nu este stocată ficţiune ci numai
fapte reale care puse alături recompun imaginea unei lumi în care
am trăit.
Citind amintirile colegului Ioan Coteţ, trimise pentru a contri-
bui la volumul de evocări „Normalişti la Abrud – Dascăli pe Ape”
publicat în 2008, am dat de un amănunt, drumurile vieţii noastre s-
au intersectat cândva tocmai la Craiova pe aerodromul militar.
Mereu surprins de performanţele calculatoarelor, voi recurge
iarăşi la o comparaţie. Când se acumulează prea multe informaţii
în calculator, acesta mai trebuie descărcat într-un „coş de gunoi”
(desenat pe ecran). Deşi s-a renunţat la acele documente aruncate
la gunoi, dacă totuşi ai nevoie din nou de ele, le poţi readuce în
actualitate, le poţi recicla, acţionând clickul pe „Recycle Bin”.
Fac şi eu acest lucru, aduc în prim-plan întâmplări puse deo-
parte de foarte mulţi ani, pentru a evoca câteva fapte din armată, la
aviaţie, vânătoare cu reacţie, pentru a mai schimba din temele
abordate până acum, gândindu-mă la adevărul inclus în dictonul
latin „Varietas delectat” (varietatea delectează, desfată), cum spu-
neam încă de la început.
Prima etapă în satisfacerea stagiului militar era recrutarea
pentru a se stabili capacitatea fizică şi intelectuală, precum şi
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
142
starea de sănătate a viitorului ostaş. Comisariatul militar pentru
zona noastră era la Câmpeni. În ziua stabilită trebuia să mă pre-
zint la comisia de recrutare, dimineaţa la ora 8. Între Abrud şi
Câmpeni se circula cu Mocăniţa. În micile vagoane era aglome-
raţie mare dar îmi găsesc totuşi loc pe o băncuţă de lemn la clasa
a II-a. Pe vremea aceea toate biletele se vindeau „fără loc.” În
faţa mea o domnişoară frumoasă ce călătorea şi ea tot numai până
la Câmpeni, menţionăm că trenul mergea până la Turda. Ea zâm-
beşte, eu zâmbesc, ea merge la serviciu la Câmpeni, eu îi spun că
merg la recrutare, ea mă priveşte cu insistenţă, zâmbeşte şi mai
tare. „Am priză la fată” gândesc eu; se părea că mă place că prea
nu îşi putea stăpâni zâmbetul. Călătoria dura puţin, aşa că „dă-i
cu vraja că la prima cobor.” Poate că am fost puţin cam îndrăz-
neţ, prea insistent, cum nu-mi era felul. Când ne apropiem de
gară, eu îmi exprim dorinţa de a ne mai întâlni. Ea refuză să îmi
dea adresa dar îmi promite că în mod cert ne vom mai vedea, „îţi
garantez” mă linişteşte ea. „Dacă i-am spus că plec în armată, nu
mai prezint interes…” gândesc eu.
La Comisariat aglomeraţie mare. Din curte, pe baza unui
tabel, eram chemaţi pe grupe de câte 10 inşi într-un vestiar unde
ne dezbrăcam „puşcă” apoi, goi precum Adam, intrăm într-o
sală mare la comisie. Prima măsurătoare cu un soldat, cântarul.
Nu mai ţin minte câte kilograme oi fi avut, oricum eram suplu,
în jur de 70.
A doua măsurătoare, înălţimea. Pe un perete, de la 1,20 m
în sus, era trasată cu linii mai pronunţate distanţa din 10 în 10
cm. Spaţiile intermediare, cu linii mai scurte din 5 în 5 cm, iar
alte liniuţe marcau câte un cm. În faţa aparatului cu un halat alb,
apretat, de cadru sanitar şi cu un liniar lung în mănă… mai să
leşin, domnişoara din tren…Cred că eram alb ca varul. „Vă rog
să puneţi călcâiele, spatele şi ceafa la perete.” Se apropie mult
de mine încât mă atinge cu halatul, întinde braţul cu liniarul şi
mi-l pune pe cap. Vrea să vadă cât am, dar era mai scundă decât
mine şi nu vede peste capul meu. Se apropie şi mai mult, se
IOAN BEMBEA

143
ridică pe vârfuri, îi simt răsuflarea pe faţă. Mă trec fiori! Tot nu
vede. Îşi pune palma dreaptă pe şoldul meu şi mă împinge puţin
lateral. În cele câteva clipe palma ei fierbinte mă frige, mă cu-
rentează. Simt prin tot corpul o furnicătură iar bărbăţia din mine
îşi afirmă orgoliul cu vigoare. „1,74m; apt pentru armată” îmi
spune zâmbind şi privindu-mă în ochi. În viaţa mea nu am sim-
ţit atâta ruşine ca atunci. Îmi „garantase” că ne mai „vedem” şi
uite că s-a ţinut de cuvânt, dar numai ea „m-a văzut”. N-am mai
întâlnit-o niciodată dar nici nu am dorit să o mai văd. Drac îm-
peliţat! Bestie cu chip de înger…
Asta a fost cum a fost, dar şi mai tare m-am înfuriat afară când
am aflat de la alţi recruţi că ei au fost măsuraţi de un soldat şi că o
domnişoară era la masă, se ocupa de dosare. Abia acum mi-am dat
seama de ce un ofiţer cărunt, preşedintele comisiei, zâmbea şi tot îşi
întorcea capul spre geam ca să nu-l văd că râde. Sigur, au făcut un
experiment, ca să se distreze. Nemernicii! Ducă-i Han-tătar! Oricum,
am fost singurul repartizat la aviaţie, aşa că i-am iertat.
În toamna anului 1955 după acea recrutare am fost repartizat să-
mi fac stagiul militar la aviaţie la Craiova. Când am sosit la cazarmă,
pe aerodrom, toate privirile recruţilor au fost atrase de avioanele de
vânătoare cu reacţie, argintii, perfect aliniate. Până atunci văzusem
avioane doar pe cer, nu mai fusesem niciodată lângă un avion pe
care să pot pune mâna şi să văd anumite detalii. Trăiam un sentiment
de plăcere, de provocare. Voiam să aflu cât mai multe date tehnice
mai ales că în anii de şcoală citisem cu regularitate revista „Ştiinţă şi
tehnică” abonată de fratele meu mai mare. Aici erau avioane de
vânătoare cu reacţie, o tehnică de vârf, MIG-uri 15. Zburau cu o
viteză apropiată de cea a sunetului.
În anii următori, cât eram încă militar, au apărut la Caracal
şi la Craiova avioanele supersonice MIG-uri 17 şi 19. Piloţii,
dar şi noi gradele inferioare, trăiam un sentiment de mândrie
ştiind că sunt cele mai performante avioane din lume. Pe vre-
mea aceea ruşii deţineau supremaţia în aviaţie şi în rachete,
ceva mai târziu au şi lansat primul satelit artificial al Pământului
uimind omenirea.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
144
Până să lucrăm efectiv la avioane mai aveam de trecut un
hop, perioada de instrucţie. Acum am învăţat să mă trântesc pe
burtă, să mă târăsc prin noroaie. Făceam uneori instrucţie pe
ploaie şi pe arături aşa că trebuia să radem noroiul de pe noi cu
baioneta. „Salt înainte! Adăpostit! Salt înainte! Adăpostit! Avia-
ţie inamică, la joasă înălţime!” ne frecau de nu mai ştiam de noi.
Indignaţi de batjocura la care eram supuşi, întrebam pe pluto-
nierul comandant de pluton la ce ne foloseşte toată această mizerie,
să te arunci în noroi? Acesta mereu ne replica: „Ostaşul nu trebuie
să pună întrebări şi să gândească, el trebuie să execute. Este nece-
sar să fiţi căliţi. Cu cât mai multă sudoare la instrucţie, cu atât mai
puţin sânge pe câmpul de luptă”. Mereu ne spunea cum se instru-
ieşte ostaşul sovietic. Se mai făceau şi glume. Ostaşul sovietic
cerea să i se toarne apă în cizme, pe ger, ca să se poată căli cât mai
bine. Trebuia să fie un model pentru noi.
Perioada de instrucţie era de trei luni dar eu am făcut doar o
lună şi jumătate. Pe la Crăciun am fost chemat de inginerul şef
de regiment la o discuţie, un fel de interviu pentru angajare cum
se obişnuieşte acum. Am făcut o impresie bună şi am fost reţi-
nut la biroul lui pe un post de furier.
Aici altă viaţă, fără instrucţie, fără planton noaptea în dor-
mitor, fără santinelă la avioane în vânt sau ploi, ziua sau noap-
tea. Am primit haine noi, cizme îmblănite, o pufoaică groasă,
călduroasă. Îmi prindeau bine că pe aerodrom toată iarna bătea
un vânt aspru, tăios.
Atribuţiile de serviciu nu numai că nu erau grele dar erau
chiar interesante. Avioanele şi motoarele (de avion) aveau fie-
care câte un carnet tehnic în care erau trecute orele de funcţio-
nare şi orele de zbor. Nu sunt identice, motoarele funcţionează
multe minute şi la sol, iar un avion îşi schimbă periodic moto-
rul. Tot acolo erau evidenţiate controalele periodice obligatorii
după 25 de ore, 50, 100 şi reviziile capitale. Carnetele se păstrau
şi se completau la inginerii de escadrile şi se aduceau periodic
la inginerul şef de regiment. Aici se urmăreau defecţiunile con-
IOAN BEMBEA

145
statate, uzura unor piese, observaţiile piloţilor şi ale personalu-
lui tehnic. Dacă aceeaşi defecţiune apărea la mai multe avioane
se lua imediat legătura cu fabrica constructoare pentru stabilirea
şi înlăturarea cauzelor. Eu extrăgeam într-un registru special al
inginerului de regiment toate defecţiunile semnalate în carnetele
de avion şi de motor de la cele trei escadrile, a câte 12 avioane
şi de la grupul de comandă, încă 4 avioane. O comisie specială
din care făceau parte inginerul şef de divizie, cel de regiment,
inginerii de escadrile şi tehnicienii specializaţi în aparatură spe-
cială de bord, oxigen, foto, armurierii, analizau şi comentau
fiecare situaţie în parte pentru prevenirea catastrofelor.
În decurs de trei ani cât am lucrat acolo au avut loc două
catastrofe, una din vina evidentă a pilotului iar alta, probabil,
din eroare de pilotaj, tot o cauză umană.
Un tânăr ofiţer zburând prin zona Piteştiului s-a abătut pe la
casa iubitei lui şi a făcut un razmut deasupra satului. La cea de a
doua acrobaţie a coborât prea mult, a atins vârfurile unor copaci
şi s-a prăbuşit în pădure pe o distanţă de vreo 500 de metri. Din
pilot nu s-au mai recuperat decât o ureche şi câteva bucăţele de
os cu sânge.
Când murea câte un pilot trăiam cu toţii o vie emoţie dar
cei mai afectaţi erau colegii lui, ceilalţi piloţi.
Un alt caz a fost cel al unui locotenent major pilot, Szabo,
care era din Cluj, unde îi locuiau părinţii şi unde a fost înmor-
mântat. El a intrat în vrie, nu a mai putut redresa avionul care s-
a înşurubat în pământ cu o viteză de peste 1.000 km pe oră.
Acest lucru s-a dedus din impactul cu solul, a coborât pe verti-
cală iar resturile din cabină se găseau în partea de jos a
fuselajului, la mare adâncime.
După astfel de cazuri, în mod obligatoriu se făcea perchezi-
ţie la domiciliu de către ofiţeri de la contrainformaţii pentru a
recupera eventuale documente secrete sau cărţi tehnice secrete
despre avion.
La percheziţionarea locuinţei locotenentului major, con-
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
146
sternare totală. S-a găsit un pistol, pierdut, al unui coleg, tot
pilot, care era acum la închisoare, fusese condamnat la doi ani şi
jumătate, degradat şi scos din armată fiindcă nu a avut grijă şi i-
a dispărut pistolul cu cinci cartuşe. Colegul şi „prietenul” său îi
furase arma. Câtă ticăloşie! La aflarea veştii, brusc s-au schim-
bat sentimentele tuturor, din regret şi compasiune în dezgust şi
dispreţ. Ofiţerul de la închisoare a fost eliberat şi repus în toate
drepturile.
Aici la biroul inginerului-şef Cpt. Gabroveanu nu prea
eram ocupat şi am citit multe cărţi. Uneori când îmi dădea foar-
te mult de lucru, în timp scurt, mai comentam că nu se poate, că
câr, că mâr. Îmi amintesc de un sfat dat de el: „Sergent Bembea,
dacă vrei să-ţi meargă bine în viaţă, când primeşti un ordin,
spui, Am înţeles! şi din momentul acela te gândeşti cum să faci
ca să poţi îndeplini misiunea.”
Aveam un control de la Comandamentul Aviaţiei de la Bu-
cureşti. Mai multe documente tehnice de la escadrile nu erau
completate la zi şi urmau să fie verificate. Atunci am primit
ordinul: „Pe mâine dimineaţă să fie gata!” La comentariul meu
mi-a dat sfatul amintit. Mi-a prins bine. Mi-am mai adus doi
colegi pricepuţi, ca să mă ajute, iar a doua zi dimineaţa am ra-
portat că totul e în regulă. Mi-a zâmbit mulţumit şi m-a poftit
afară din birou, veniseră ofiţerii superiori în control. Se spunea
că armata este o şcoală a vieţii şi chiar aşa era.
Ţinea mult la mine. M-a îndemnat în repetate rânduri să
urmez Academia Militară Tehnică. Mi-a dat chiar un test la
matematică şi altul la fizică şi era convins că voi reuşi la exa-
menul de admitere, dar eu, tânăr şi nu tocmai copt la minte, am
refuzat. Cred şi acum că am ratat o mare şansă.
În toamna anului 1956 când Egiptul a naţionalizat Canalul
Suez am fost la un pas de război. S-au intensificat antrenamen-
tele piloţilor şi ni se spunea că avem datoria de a ajuta popoare-
le din colonii pentru a-şi câştiga drepturile şi suveranitatea naţi-
onală. Se făcea o intensă pregătire psihologică a ostaşilor şi a
IOAN BEMBEA

147
personalului navigant şi eram convinşi că, dacă ar fi fost cazul,
s-ar fi înscris mulţi voluntari pentru a participa, în sprijinul
Egiptului „pentru o cauză dreaptă” la acest război. Ruşii, o forţă
de temut, au trimis trupe şi avioane în Egipt şi numai aşa nu s-a
declanşat agresiunea anglo-franco-izraeliană ce era iminentă.
Şeful meu a fost avansat în grad şi în funcţie şi a plecat la
Bacău, director la Uzinele de Reparat Avioane, la URA Bacău,
cum spuneam noi în mod obişnuit acestei unitaţi economice de
tehnică militară.
După trei ani de armată am fost lăsat şi eu la vatră dar nu
înainte de a găsi pe cineva care să-mi ia locul acela destul de
călduţ, de furier, din biroul inginerului şef. Printre noii recruţi
aflasem că era şi un dascăl moţ, absolvent de Abrud. Cum era să
fac altă alegere?
Am uitat cu totul acest episod de viaţă atât de îndepărtat, l-
am redescoperit în amintirile colegului nostru Ioan Coteţ când
pregăteam împreună cu Remus Hădărean volumele de evocări
Normalişti la Abrud, Dascăli pe Ape.
Dacă tot am intrat cu relatările în domeniul armatei, pentru
o imagine mai complexă, şi poate mai specifică domeniului, îmi
permit să vă relatez o întâmplare cazonă care, pe noi, grozav ne
amuza.. Pasajul următor poate fi sărit, se adresează doar persoa-
nelor mai puţin pudice.
Într-o bună zi soseşte în cazarmă vestea că va veni cineva
de la Comandament pentru o inspecţie. Comandantul unităţii
aflase, de la un omolog al său de la o altă unitatea de aviaţie,
că se verifică, printre altele, pregătirea fizică a ostaşilor, în
primul rând săritura în lungime. Om energic, comandantul îl
cheamă la ordin pe un plutonier, comandant de pluton, şi-i
spune că vrea să verifice, înainte de control, pregătirea fizică a
soldaţilor, că va asista personal la trecerea probelor. Zis şi
făcut, ordinul nu se discută, ci se execută. La ora stabilită plu-
tonul perfect aliniat lângă groapa de sărituri primeşte vizita
comandantului. Plutonierul îi dă raportul: „Plutonul, cu între-
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...

148
gul efectiv, este gata pentru trecerea probei de sărituri în lun-
gime! Raportează…”
Toţi cei 30 de militari echipaţi în ţinută de sport se aliniază
pe un singur rând pe linia de avânt şi încep săriturile. Rezulta-
tul, total sub aşteptări şi mult sub normele menţionate într-un
regulament. Media ducea spre calificativul „nesatisfăcător”.
Comandantul, roşu de furie, îi spune plutonierului, destul de
tare, ca să poată auzi şi ostaşii: „Dacă mâine nu trec normele,
te ia dracu, iar la toţi ăştia, prin rotaţie, le dai câte două zile de
arest sever”.
Timpul trece şi a doua zi, în prezenţa comandantului şi a
unui general de la Bucureşti, plutonul se găsea iar în faţa gro-
pii cu nisip. Începe trecerea probelor. Militarii erau aşezaţi în
ordine descrescândă, chiar în faţă era un lungan, Bârsan, de
prin părţile Braşovului. Acesta se retrage mult în spate, îşi ia
avânt, porneşte de nu i se mai vedeau picioarele de iuţimea
paşilor, bate pragul, zboară şi aterizează… dincolo de groapa
cu nisip. Generalul rămâne surprins şi bate uşor de câteva ori
din palme, spre satisfacţia comandantului nostru. Primul sări-
tor se pare că a fost un bun model pentru cel de al doilea care
l-a imitat întocmai. Dar culmea a fost că toţi au zburat peste
întreaga lungime a gropii cu nisip, e adevărat că plutonierul
mutase pragul de bătaie mai aproape de marginea gropii. Chi-
ar la sfârşit, doi militari nu au vrut nici în ruptul capului să
sară, spunând că le interzice medicul, fiindcă… au hernie. Mo-
tivaţia a fost acceptată.
De faţă cu ostaşii, generalul i-a strâns mâna comandantu-
lui apoi a adresat şi militarilor un „Bravo, ostaşi!” la care vine
răspunsul în cor: „Servim Patria!” dar numai ei ştiau ce am
„servit” toată noaptea.
Intrigat de performanţele neaşteptate ale subordonaţilor
săi, comandantul, după plecarea celor din control, l-a chemat
pe plutonier să-i explice cum a reuşit să obţină astfel de rezul-
tate, aproape minune. (Generalul chiar îi mărturisise că aşa
IOAN BEMBEA

149
ceva nu a mai întâlnit în toată viaţa lui). „Cum ai reuşit, mă,
să-i antrenezi atât de bine de la o zi la alta?” îl întreabă co-
mandantul. „Simplu, tovarăşe comandant, am scos lenea din
răcani, le-am sporit motivaţia.” „Cum, mă, cum?” „Pot să vă
raportez sincer? Nu vă supăraţi?” „Vreau să aflu şi eu secre-
tul, spune-mi tot, că sunt foarte mulţumit de tine.”
Zâmbind uşor pe sub mustaţă, plutonierul îi dezvăluie se-
cretul: „Toată noaptea i-am pus pe ostaşi să care, cu roabele,
tot c… din budă. L-am golit în groapa de sărituri de unde sco-
sesem nisipul apoi am presărat iarăşi nisipul înapoi, peste ra-
hat şi gata. Ei ştiau tot, le-am sporit motivaţia”. Acum îşi expli-
că şi comandantul de ce ultimii doi
ostaşi s-au opus cu atâta încăpăţânare
să sară; erau mai slăbuţi, nu puteau
sări până dincolo de groapă…
Am depus jurământ să nu divulg
secretele militare, şi uite că nu mă pot
abţine. Dar, dacă tot au trecut atâţia
ani, pese 50, cred că a fost declasificat
şi dosarul cu acest episod.
Stagiul militar era pe atunci de trei
ani. În primele luni, până la depunerea
jurământului militar, nu aveam voie să
părăsim cazarma, nu primeam permi-
sie de a ieşi în oraş. În această perioa-
dă de acolo din mijlocul aeroportului
nu am văzut nici un chip de femeie, doar vocea lor prin cântece-
le de la radio. Prin dormitoare şi prin incinta hangarelor erau
montate difuzoare care transmiteau prin staţia de amplificare
ştiri şi muzică populară. Şi acum, când aud cântecul Mariei
Lătăreţu „Trenule maşină mică / Unde-l duci pe Ionică?” îmi
amintesc de armată.
Eram mulţi ostaşi. Acest lucru era mai evident când ne de-
plasam încolonaţi şi mergeam cântând. Emanam o mare forţă.
Serg. maj.
(în termen) şi viitorul
Cpt. Ioan Bembea
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
150
Într-o singură unitate militară eram sute şi sute de ostaşi, tot
băieţi tineri între 20 şi 23 de ani. Am citit multă literatură de
război. Ce s-ar fi ales de noi, de toţi, dacă oameni politici ires-
ponsabili, din ascunse interese ori însetaţi de glorie, ar fi decis
să pornească un nou măcel, că motive sau pretexte se găsesc
oricând şi oriunde. Câtă risipă de oameni tineri prin războaie…
Războaie mondiale !
Încă din anii de şcoală aflasem de victimele din Primul
Război Mondial: Germania a pierdut 2.700.000 de militari şi
760.000 civili, Austro-Ungaria 1.500.000 militari şi 300.000
civili morţi şi tot cam aşa Rusia, Franţa, Imperiul Britanic şi alte
vreo 25 de ţări. Sacrificiile României au fost de 880.000 militari
şi de 275.000 civili morţi la care se mai adaugă un nesfârşit
număr de răniţi şi mutilaţi de război. De regulă numărul răniţi-
lor este de 3-4 ori mai mare decât cel al morţilor.
Sunt impresionante aceste cifre dar nu pot uita o informaţie
tulburătoare preluată din lucrarea istoricului Constantin
Kiriţescu, Istoria Războiului pentru întregirea României, 1916-
1919. La sfârşitul războiului, între semnarea armistiţiului la ora
5 dimineaţa într-un vagon de tren la Campiegne în Franţa şi ora
11 când trebuia încetat focul, ofiţerii germani şi austrieci, ce
urmau să capituleze, au mai declanşat un ultim atac împotriva
francezilor şi au mai murit 3.000 de militar şi alţi 6.000 au fost
răniţi din ambele tabere. Iată până la ce limite merge ura, iar
pentru militarii de carieră războiul este obiectul muncii, omul,
viaţa lui, aproape că nu contează.
Un alt exemplu, din cel de al Doilea Război Mondial, pen-
tru a demonstra încă o dată cât de puţin contează viaţa ostaşilor:
Profesorul de istorie de la Abrud, Ilie Preda Moşicu, parti-
cipant activ la război în calitate de ofiţer, relatează (în vol.
Normalist la Abrud, de Remus Hădărean, Ed. Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, pag. 126) că în toamna anului 1944
când armatele române înaintau spre apus din cauza multor ploi
Tisa se revărsase mult peste maluri, devenind de netrecut. În
IOAN BEMBEA

151
ciuda condiţiilor total inoportune, în 8 noiembrie, de Sfinţii
Arhangheli Mihail şi Gavril, ziua onomastică a regelui Mihai,
„capul suprem al armatei române,” colonelul Talpeş voia să-l
omagieze pe Suveran prin traversarea Tisei şi stabilirea, dinco-
lo, a unui cap de pod. A recurs la voluntari din mai multe uni-
tăţi. S-au găsit peste 500 de ostaşi entuziaşti, iubitori de patrie
din care „nu ştiu dacă s-au mai întors 50” mărturiseşte autorul.
Iată cu ce sacrificii obţin ofiţerii… decoraţiile.
Prezint aceste aspecte dramatice de manifestări (in)umane
ca o temă de gândire pentru cât de primejdioase sunt războaiele.
Aflu cu îngrijorare tot mai des că oameni politici români de
cea mai înaltă responsabilitate îşi exprimă opinia „în numele
României” ca NATO să se extindă până în Caucazi şi în Ucrai-
na pentru a fi cât mai aproape de… Moscova. Au mai ajuns
până pe acolo şi Napoleon şi Hitler. Ce prăpăd de oameni…
Dacă tot nu suntem noi factori de decizie, iar părerea noas-
tră nu prea contează, de ce oare vrem să ne facem duşmani?
Oamenii noştri politici chiar nu au învăţat nimic din experienţa
atât de tragică a celui de Al Doilea Război Mondial? Acum ruşii
nu mai sunt „bolşevici”, ce avem cu ei?
E o politică periculos de agresivă. Cui foloseşte? Poporului
român, categoric, nu. Mai dăm cu copita şi unor valoroase rela-
ţii economice, schimburi comerciale cu ruşii. De ce? Eu chiar
nu înţeleg...
După numai un sfert de secol de capitalism, am uitat cu to-
tul de politica pe baze de „prietenie, de bună vecintătate şi de
colaborare cu toate popoarele lumii”.
Exprim şi eu câteva gânduri, ca orice om. Un punct de
vedere, o opinie… Concluzia unei experienţe de o viaţă.
Celor care judecă altfel lucrurile le cer iertare, dar la război
să meargă ei, copiii şi nepoţii lor.

martie 2014

EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
152


DE DEMULT

Îmi aduc bine aminte, deşi nu aveam decât vreo patru ani.
Într-o primăvară timpurie, poate pe la sfârşitul lui martie
sau începutul lui aprilie, eram în curtea casei părinteşti la tăieto-
rul de lemne şi adunam surcele ca să le duc în casă pentru foc.
Eram desculţ, pământul era rece, dar se simţeau destul de bine
căldura adusă de razele unui soare primăvăratic. Îmi încarc bra-
ţul stâng strâns spre piept cu lemne mărunte când aud că cineva
trage limba de lemn a închizătorii de la poartă care clănţăne
într-un fel cunoscut. Poarta se deschide şi apare un militar care
îmi zâmbeşte. Era tata. Las jos lemnele şi pornesc în fugă spre
el. Vine şi tata repede spre mine, mă ia în braţe şi simt cum
mâinile lui calde îmi încălzesc tălpile şi degetele reci de la pi-
cioare. „Vai, dragul tatei, ce băieţel harnic am eu” şi mă săruta
repetat când pe un obraz când pe altul.
Am urcat treptele şi am intrat în casă. Mama a ieşit repede
de la război şi nu ştiu de ce, în loc să se bucure, a început să
plângă. Tata o ţinea cuprinsă în braţe iar ea continua să plângă
şi tot spunea „dragul meu, dragul meu”.
Mi-am lăsat părinţii aşa îmbrăţişaţi şi am fugit repede în
luncă să-l anunţ şi pe Sabin că a venit tata de la război. El era pe
coastă, avea grijă de oi şi de miei ca să nu urce în pădure pe
Pleşa că umblau tare lupii şi prăpădeau oile. Îl strig cât pot de
tare: „Sabin, Sabin! Hai iute acasă că a venit tata.” Când a aflat
vestea a aruncat cu bâta după oi ca să le sperie şi le–a coborât
pe toate în luncă apoi a fugit acasă înaintea mea. Zamfira, sora
noastră mai mare, nu era acasă, era la şcoală.
Tata a scos din rucsacul mare, mai întâi de deasupra un bi-
don verde şi o gamelă pătrată, tot verde. Noi le priveam cu mi-
rare, nu mai văzusem aşa ceva. Pentru noi a adus „pâine de
război” un fel de biscuiţi albi tari-tari, fără sare şi fără zahăr.
IOAN BEMBEA

153
Nu-i puteai rupe cu mâna. Ne-a spus că le spune pesmeţi şi că
se pot păstra multă vreme, că nu se strică niciodată. Am reuşit
să rup un pesmet cu un lemn de sub sobă şi să ronţăi din el dar
nu prea era bun, era mult mai bună coaja de pâine. Am luat
câţiva pesmeţi în buzunar şi am mers pe afară ca să-i arătăm
copiilor.
Încă din prima zi tata se apucă de lucru. Venise într-o per-
misie pentru numai câteva zile. Îşi schimbă hainele militare cu
cele de lucru, prinde boii la jug şi pleacă în luncă să sfărâme, cu
grapa întoarsă cu dinţii în sus şi cu nişte vreascuri, bulgării mari
şi uscaţi de bălegar împrăştiaţi încă din timpul iernii. În fiecare
an gunoia toată pajiştea ca să se facă multă iarbă de coasă. Spi-
nii şi crengile de sub grapă fărâmiţează bine gunoiul de grajd.
A doua zi a arat grădina dar nu a semănat nimic, nici carto-
fii. La munte chiar şi la începutul lunii mai cade destul de des
bruma şi strică semănăturile prea timpurii.
Cu toate că mama s-a opus, vreo trei zile la rând tata a mers
la „mânat”, făcea câte două drumuri pe zi cu carul cu boii la
mină la Baia domnilor şi aducea piatră auriferă la măcinat la
şteampuri. „Aţi rămas fără nici un ban în casă. Numai Dumne-
zeu ştie cum o să vă descurcaţi” – se justifica tata când mama îl
ruga: „Mai stai şi cu noi acasă, cu mine şi cu copiii, că zece zile
îndată trec şi cine ştie când te mai lasă să vii de acolo”.
O singură zi nu a lucrat, într-o duminică. Atunci am mers
cu toţii la biserică. Ne dăm ghetele cu cremă, le lustruim frumos
apoi ne îmbrăcăm hainele de sărbătoare, costumele naţionale.
Cu toată graba, mama nu ne lasă să plecăm cu „primele” trico-
lor şifonate. Pune jar din sobă în fierul de călcat, îi face apoi
vânt ca să se aprindă mai bine cărbunii, umezeşte degetul în
gură şi-l pune pe talpa fierului. Sfârâie bine. Stropeşte primele
cu apă şi le calcă pe o pătură veche. Tata ni le leagă peste căma-
şa cu forme, în diagonală de la umăr spre brâu, mai întâi mie
apoi lui Sabin. Şi Zamfira are costum naţional ca al mamei dar
mai mic. Ea poartă tricolorul la brâu, ca pe un cordon lat. Por-
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
154
nim cu toţii spre biserică. Acasă rămâne numai Buna ca să pre-
gătească mâncarea. Deşi era în post, tata a tăiat un mieluţ negru,
mai mult pentru blăniţa lui creaţă ca să-mi facă mie o căciulă, că eu
eram la rând, Sabin şi tata aveau căciuli noi, negre şi creţe.
În biserică lume multă. Tata stă în jilţul din faţă de pe colţul
din stânga, jilţ moştenit de la bunici, de pe vremea când s-a con-
struit biserica. Noi băieţii ne oprim lângă strana din dreapta, lângă
cantori. Mama cu Zamfira merg în partea stângă, mai aproape de
uşă unde stau femeile. Avem fiecare bani mărunţi pentru biserică.
Preotul Tomuş după slujbă, în predică, explică evanghelia şi ne
îndeamnă pe toţi să ne spovedim înainte de Paşti.
La ieşirea de la biserică jos în piaţă o mulţime de femei merg
la tata să-l întrebe dacă s-a întâlnit sau dacă ştie ceva de soţii sau
copiii lor, concentraţi şi ei. Nu prea ştia, erau risipiţi pe toată grani-
ţa cu Ungaria. Nu începuse războiul dar se vorbea că ungurii vreau
să ne ia Ardealul. Tata, sergent, era concentrat la Sighetul
Marmaţiei la pionieri de munte, apăra un pod peste Tisa.
De la biserică nu ne mai întoarcem singuri. Se ţin după tata
toţi vecinii, femei, bătrâni, copii. Întrebări peste întrebări: „Ce
ştii, oare nu scăpăm de război?” „Când vă lasă acasă?” „Aveţi
destulă mâncare?” „La cât timp vă dă permisie să veniţi acasă?”
şi tot alte şi alte întrebări. La puţine avea tata răspuns.
Se făcuseră concentrări masive. Mai ţin şi acum minte ver-
surile care circulau pe vremea aceea:
„Frunză verde de sub rouă
În anul treizeci şi nouă
La mijloc de postul mare
A sunat mobilizare.
În aprilie, pe zece
Cei cu roşu toţi să plece.”
Poezia era lungă, o întreagă baladă, dar nu-mi mai amintesc
alte versuri.
Ordinul de concentrare avea un colţ tăiat cu o dungă colo-
rată, roşu, galben sau verde pentru etapele în care vor fi mobili-
zaţi.
IOAN BEMBEA

155
Sosiţi acasă de la biserică, bunica ne-a aşteptat cu un papri-
caş de miel condimentat cu cimbrişor de câmp, verdeaţă de
primăvară. A fost mare sărbătoare şi bucurie că era şi tata cu noi
la masă.
Ceva mai târziu au sosit în vizită surorile tatei de la Şasa,
mătuşile Lenuţa, Zamfira şi Jenica. Au venit singure, fără soţi,
fiindcă şi ei, toţi trei, erau concentraţi. Discuţiile s-au purtat mai
mult cu ochii în lacrimi. Fiecare avea câte doi-trei copii şi se
gândeau cu mare îngrijorare la ce le poate aduce ziua de mâine.
Zece zile au trecut ca un vis şi iar nu am mai avut tată aca-
să. Şi-a îmbrăcat hainele militare, şi-a înfăşurat molitierele pe
picioare, de deasupra bocancilor până sub genunchi şi chiar la
plecare a luat pe cap o şapcă verde înaltă cu două ridicături, în
faţă şi în spate, ca o bărcuţă de hârtie şi cu un cozoroc lung
deasupra frunţii. A promis mamei şi nouă tuturor că o să mai
vină acasă cât poate de repede.
Şi s-a ţinut de cuvânt. Tot la 5-6 săptămâni venea câte zece
zile acasă că se mirau oamenii din sat cum face el de vine atât
de des pe când alţii nu primesc nici măcar o permisie oricât de
scurtă.
Tata ducea pentru ofiţerul comandant cristale de pirită şi
cuarţ, flori de mină, pe care străluceau mici firişoare de aur iar
când acesta lipsea, le „împodobea” el prin cele mai ascunse
adâncituri cu bronz auriu, strălucitor, lipit cu clei de oase. Părea
aur şi era de mare efect. Ofiţerii regăţeni se arătau entuziasmaţi
de aşa podoabe şi îl trimiteau chiar ei pe tata acasă să mai aducă
astfel de „minuni ale pământului”, cum le spuneau ei. Aveam
acasă peste tot cristale din acestea aduse de tata de prin mine
dar aurul adevărat rar scânteia ici-acolo pe câte una.
La graniţă lucrurile s-au complicat, războiul părea iminent.
Nici un concediu, nici o permisie. Tata fiind sergent şi coman-
dant de pluton avea sarcina de a asigura paza sau, în caz extrem,
distrugerea podului de peste Tisa din Sighetul Marmaţiei. De la
el soseau doar Cărţile poştale militare, multe de tot, pe care
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
156
mama le păstra şi le recitea seara la lumina slabă a lămpii de
petrol după ce noi ne culcam. Uneori eu mă făceam că dorm dar
de sub pătură o vedeam pe mama plângând la masă. De fiecare
dată citea toate scrisorile. Citea şi plângea. Pe mine mă cuprin-
dea teama, simţeam că e ceva rău. Şi tot atunci seara târziu îi
scria pe îndelete răspunsul.
Zamfira fiind şcolăriţă avea o călimară cu cerneală violetă,
făcută din creion chimic, toc de scris şi peniţă, aşa că mama
avea cu ce să scrie. Sabin încă nu avea caiete, scria doar pe
tăbliţă.
Păstrăm şi azi multe din scrisorile de atunci. Mama le ţinea
învelite într-un ziar pe care scria Telegraful român şi avea dese-
nat în faţa titlului un stâlp de telegraf cu trei perechi de izolatori
de la care porneau fire lungi de telefon peste lungimea titlului.
Poştaşul Domenic de la Mogoş trecea tot la două-trei zile
călare pe cal şi aducea poşta de la Abrud. El ne aducea scrisori-
le şi ziarele. Mai era un ziar Universul în care scria despre con-
centrări, de aceea îl citea mama.
Din 1939 se mai păstrează 18 cărţi poştale iar din 1940 alte
14 scrisori toate trimise de tata. Interesant că şi tata a păstrat
câteva scrisori de la mama pe care le-a adus acasă şi au fost
puse şi păstrate la un loc, pe un dulap învelite în ziarul mai sus
amintit.
Au fost vremuri grele, mai ales pentru mama. Pe lângă nu-
meroasele obligaţii de mamă şi gospodină, a fost nevoită să
preia şi sarcinile ce revin bărbaţilor într-o casă.
O dată pe săptămână făcea pâine în cuptor. Seara târziu,
după ce ne culcam noi copiii, cernea făina şi pornea aluatul la
dospit. Îndată după miezul nopţii, la primul cântat de cocoşi, se
scula şi frământa pâinea în covata cea mare, o frământa mult,
până când aluatul se întindea ca pătura. O lăsa apoi la dospit dar
în timpul acesta nu se odihnea, cobora jos ca să aprindă şi să
ardă cuptorul. Tot dumneaei, sărmana, trebuia să taie lemne şi
să le ducă la cuptor. Până se cocea pâinea ne scula pe noi, ne
IOAN BEMBEA

157
dădea de mâncare, aduna paturile, spăla vasele, mătura prin
casă, mătura şi pe afară, coridorul lung şi scările. Zamfira şi
Sabin, îmbrăcaţi cu haine curate, plecau la şcoală, cu ceva me-
rinde în traistă. Eu, fiind mai mic, rămâneam acasă.
După ce scotea cele şase-şapte pâini mari din cuptor, mama
bătea coaja arsă până ce acestea rămâneau roşii, rumene. Toate
trebuiau făcute în grabă, nu era nici o clipă de răgaz. Dimineaţa,
înainte de a fi duse la păşune, mulgea vacile, fierbea cartofi şi
opărea tărâţe pentru hrana porcilor, împrăştia grăunţe găinilor şi
gâştelor, hrănea câinele.
Grija vitelor era o altă povară. Într-o vreme le ducea la păs-
cut Nicolae a lui Tongo, angajat la noi ca slugă, pentru mâncare,
haine şi opinci. Era un om tare neajutorat şi sărac. Vara dormea
la noi în şură pe fân iar iarna la el acasă. Îi împrumutam boii şi
carul, ca să-şi ducă lemne dar acasă la el răbda, săracul, mult
frig că venea înapoi la noi să doarmă în ieslea boilor, că acolo
era mai cald, se învelea într-o bundă ciobănească şi cu un ţol.
După ce termina toate aceste treburi zilnice, mama îl striga
pe Nicolae să aducă boii acasă de la păscut. Le mai dădea puţin
fân sau iarbă verde cosită din luncă ca să se sature, îi prindea la
jug şi pornea cu carul sus pe munte, la Vulcoi, să aducă minereu
de la mină la şteampuri. Grea muncă. Şi numai înjugatul boilor
se făcea cu mare dificultate şi cu multă trudă. Mama trăgea boul
de un corn până lângă jug apoi cu o mănă ridica proţapul greu
cu jugul pe el şi trăgea din toate puterile boul în jug. O mai
ajutam şi eu. Împingeam şi îndemnam boul cu strigăte „Ia ju-
gul! Ia jugul, Mişca!” apoi mă ridicam pe vârful picioarelor şi
puneam resteul în găurile lui din jug. Cu al doilea bou, cu Mo-
jar, era mult mai uşor. Proţapul era acum sus, se ridica doar
jugul până în dreptul gâtului, se împingea boul şi gata, se punea
resteul. Boii erau blânzi şi ascultători, parcă înţelegeau şi ei
necazurile casei.

EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
158

„La mânat”, după minereu la baie (după Bazil Roman)

În lada compactă din scândură groasă a carului se găsea
doar o sapă şi un troc. Cu biciul în mână pe drumul drept, până
pe Valea Stâlnişorii, mama mergea în car, atunci se mai odihnea
puţin, deşi carul scutura tare de tot din pricina drumului bolovă-
nos. Îndată ce începea urcuşul greu, pe drumul plin de noroi şi
bolovani, cobora din car şi, pe lângă boi, urca cu mare oboseală
muntele.
Şi mai greu era încărcatul carului cu minereul umed şi cle-
ios de la gura minei. Trăgea cu sapa piatra cu lut vineţiu în troc,
lăsa sapa jos, prindea trocul de cele două capete şi greu cum era
îl ridica şi-l golea în car. Truda cu ridicatul trocului se repeta de
zeci şi poate de sute de ori până se umplea lada carului. Tot
mereu trebuia să radă trocul şi sapa care deveneau grele ca
plumbul. Aurul scos din măruntaiele muntelui privea lumina de
afară cu sclipiri promiţătoare.
La întoarcere, deasupra unui povârniş oprea boii, lua
IOAN BEMBEA

159
tălpălăul greu, îl aşeza în faţa unei roţi din spate şi îl lega cu
lanţul ca să împiedice roata. Era folosit ca să nu se uzeze raful
de pe roată. Unde coborâşul era şi mai abrupt se împiedicau
amândouă roţile din spate. Şi despiedicatul era greu, lanţul fiind
întins nu poţi scoate cârligul, trebuie să tragi zdravăn de el, nu e
lucru de femeie. Cu mare efort se făcea şi descărcatul carului.
Era şi minereu mai pietros, mai uscat; acesta se încărca şi des-
cărca mai uşor.
Aproape în fiecare zi omul şi vita trudeau până la limita pu-
terilor. Omul, cât e el de om, nu o ducea cu nimic mai bine de-
cât boul de la jug.
Privind în urmă stau adesea şi mă gândesc cum a fost în
stare biata mamă să muncească atât de mult, cătă dragoste a
încăput în inima ei, de a fost în stare de un astfel de efort, căci
pentru noi a trudit, ca să ne crească şi să ne dea la şcoală.
În martie 1939 tata era deja concentrat, mai întâi a fost la
Aiud, pentru instrucţie, apoi pe graniţa cu Ungaria, la Sighetul
Marmaţiei.
În 12 mai, la numai două luni după plecarea tatei, mama a
născut-o pe Elvira. Bunica de la Poieni ne era de mare folos dar
trăgeau de dumneaei şi surorile tatei de la Şasa, aveau şi ele
copii mici şi erau singure, tot cu soţii concentraţi. O mai chema
şi cealaltă noră mătuşa Valeria de la Dumbrava ca să mai stea şi
cu copiii ei.
Sărmana Bunică… A rămas văduvă de tânără cu şapte co-
pii; doi băieţi şi cinci fete. Cine să lucreze pământul, când tata,
copilul cel mai mare, avea doar 17 ani? Bunicul, după ce a stat
vreo patru ani în război, în Primul Război Mondial, a murit pe
neaşteptate. S-a îmbolnăvit de burta, „a făcut febră mare, avea
dureri grozave şi în mai puţin de o săptămână a închis ochii”,
după cum îmi povestea tata. Şi tot dumnealui ne mai spunea,
mie şi lui Sabin, că în vara următoare când a mers singur la
coasă l-a apucat jalea şi dorul de tată că plângea pe brazdă, co-
sea din greu şi îl năpădeau lacrimile. Voia să se gândească în
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
160
altă parte dar gândurile îi reveneau iarăşi şi iarăşi la bunicul. Cu
o vară înainte cosiseră împreună şi parcă îi auzea şi acum vor-
bele blânde. Aveam multe pământuri cu iarbă, altele cultivate
cu grâu de primăvară sau cu ovăz, iar în lunca de acasă o grădi-
nă mare cu cartofi, cânepă, in şi cu felurite zarzavaturi. Toată
vara nu aveai nici o clipă de răgaz.
Şi mai greu a dus-o bunica după ce tata a fost dus la arma-
tă. Nu mai avea cine să lucreze pământul, să poarte grija vitelor,
să meargă la mină, ca să aibă un ban în casă. Ani la rând a tre-
buit să fie şi bărbat şi femeie.
Au năpădit greutăţile şi necazurile peste toţi ai casei, mici
sau mari, dar au luat viaţa în piept şi au răzbit. Cu atâta amar de
lucru, nimeni din casă nu ştia ce e odihna, dar nici la foame sau
sărăcie nu s-a ajuns.
Abia acum, gândindu-mă la acele vremuri, îmi dau seama
ce femeie vrednică a fost bunica. A pregătit o zestre bogată
pentru fiecare din cele cinci fete; cu pânză şi covoare ţesute în
casă, cu o droaie de perne umplute cu pene de găină, de raţă, de
gâscă sau de bibilică de la păsările crescute în curte, pene ce
erau alese şi prelucrate fulg cu fulg, ca să nu se simtă nici un
cotor. Prin eforturi şi sacrificii numai de ea ştiute, a reuşit să-şi
trimită băiatul mai mic la şcoală şi să-l facă învăţător, în ciuda
taxelor mari de şcolarizare. Şi cu toate că în gospodărie era
foarte mult de lucru, bunica şi-a trimis toate fetele, îndată ce
împlineau 16 – 17 ani la „pension” la Alba Iulia sau la Bucu-
reşti. Vorba vine, la pension, pentru nişte fete de la ţară, erau
trimise servitoare la oraş în familii de domni în primul rând ca
să înveţe cum să aranjeze o locuinţă, cum să se comporte, cum
să vorbească frumos şi corect, ca la oraş, nu ca la sat, şi nu în
ultimul rând, să înveţe cum se îngrijeşte un copil. După doi-trei
ani se întorceau acasă mai stilate dar şi cu ceva câştig. Erau bine
îmbrăcate şi cu un aer de oraş în comportament şi toate s-au
măritat înainte de a împlini 20 de ani.
Bunica era o femeie frumoasă, cu trăsături fine. Când pleca de
IOAN BEMBEA

161
acasă se îmbrăca întotdeauna foarte îngrijit apoi, la oglindă îşi
freca uşor faţa cu o hârtie roşie creponată, umezită, astfel încât
obrajii să capete o culoare plăcută, de om tânăr şi sănătos Avea
cercei mari buciumăneşti, din aur, cât o jumătate de nucă, cu pietre
roşii strălucitoare pe care îi purta numai în zilele de sărbătoare la
costumul naţional. Duminica şi mai ales la sărbătorile împărăteşti
când ieşeau oamenii de la biserică, pe toată lungimea drumului
pavat, ce cobora de la biserică spre piaţă, se înşirau costumele naţi-
onale ale femeilor, copiilor şi bărbaţilor. Acolo eram şi noi. Eu,
mai mic, mergeam cu bunica, Zamfira cu mama, iar Sabin cu tata.
Toţi trei aveam costume naţionale cu primă tricolor. Eram fericiţi.
S-a abătut apoi peste sat şi peste întreaga ţară groaza încă unui
război mondial şi nu trecuseră decât vreo 20 de ani de când se numă-
raseră morţii, răniţii, dispăruţii, văduvele şi orfanii din Primul Răz-
boi Mondial. Fusese măcel, nu glumă, că războiul a ţinut mai bine
de patru ani.
Bunica era îngrozită, de data acesta nu pentru plecarea soţului,
ca la celălalt război, ci fiindcă cei doi băieţi ai ei precum şi toţi gine-
rii erau bărbaţi tineri şi urmau să fie duşi pe front. Acasă rămâneau
soţiile lor disperate cu o droaie de copii mărunţi.
Şi a început acest război împotriva bolşevicilor nu din po-
runca lui Dumnezeu ci din interesele unor pământeni, oamenii
politici ai vremii ce se credeau atotputernici şi îndreptăţiţi să
trimită la moarte sigură sute de mii de bărbaţi tineri, toată pute-
rea şi floarea României. Poate că din suferinţele pricinuite de
războaie a rămas la noi rugămintea „Nu da, Doamne, omului cât
poate duce, cât poate răbda...”

2008





EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
162


PE PLAIURILE APUSENILOR

Aproape toţi tinerii dascăli absolvenţi de Abrud eram repar-
tizaţi „Pe ape”, adică de la Câmpeni în sus, prin localităţile de
pe Arieşul Mare şi Arieşul Mic, aşa se spunea acelei zone, „Pe
ape”, denumire geografică bine determinată, dar realitatea era
alta. Văile râului sunt înguste de tot de aceea oamenii locuiesc
mai mult sus pe culmi, acolo am ajuns şi noi, sus de tot, tocmai
la obârşia apelor, la izvoare, pe plaiurile înalte, prin cătune,
chiar sub bolta cerului.
De la Runc, unde am ajuns eu, aveai impresia că, ridicând
braţul, cu dunga palmei poţi despica norii. Jos de tot în dreapta
şi în stânga se vedeau ca din avion Scărişoara şi Arada.
Promoţia noastră de învăţători din 1953 a fost încadrată în
învăţământ începând cu data de 10 august, nu de la 1 septembrie
când începea anul şcolar. Ne-am bucurat, fiindcă pentru noi nu
era puţin lucru să primim nişte bani în plus.
Mulţi dintre noi am plecat la posturi în uniforma de şcoală.
Pe braţul stâng, de unde am descusut numărul matricol, se ob-
serva cu uşurinţă, ca o pată, stofa mai puţin decolorată. În anul
trei bursierii, şi toţi aveam bursă, am primit fiecare de la şcoală
câte un costum gratuit iar acesta ne-a fost îmbrăcămintea şi
pentru primul an de învăţământ sau pentru primul an de faculta-
te.
Ne-a prins bine că am primit un salariu de instalare şi încă
unul aproape întreg pe luna august, fiindcă ne lipseau atât de
multe lucruri.
Cu „prima” de instalare de 400 lei, mai puţin impozitul de
28 de lei 7%, am dat fuga la Câmpeni să-mi cumpăr câte ceva,
IOAN BEMBEA

163
că la Scărişoara Cooperativa de consum era aproape goală. Am
şi uitat de cooperativele de atunci, create cu contribuţia băneas-
că a localnicilor ca să înlăture din comerţ pe „speculanţii” parti-
culari.
Nu-mi amintesc de tot ce am cumpărat din primii mei bani,
ştiu însă, fără teama de a greşi, de investiţiile majore: un lighean
şi o raniţă. Drumul de întoarcere, peste 30 km, l-am făcut pe jos
cu cele două cumpărături la vedere, una sub braţ alta în spate.
Cu rucsacul chiar m-am mândrit doi ani, până am plecat în ar-
mată. Era pe acele vremuri şi prin acele locuri un atribut al ele-
ganţei. Nu-i vorbă că a şi fost frumos, din ţesătură groasă verde,
garnisit cu piele maro, cu două buzunare cu capac şi cu un şnur
alb, cu mare efect decorativ. Îmi amintesc bine, a costat 171 lei,
aproape jumătate din banii primiţi.
A fost şi acel rucsac o treaptă în devenirea mea cu aspect
de intelectual. Vechea valiză de lemn de la internat nu mai pu-
tea fi purtată în mână pe aici prin munţii Scărişoarei iar traista
de lână nu mai dădea deloc bine în spatele unui dascăl.
Cancelaria de la şcoala de centru era pentru noi, dascălii de
prin cătune, un fel de autogară. Pe aici treceam în toate drumu-
rile noastre spre, sau din spre, Câmpeni. Centrul de raion era
unica şi marea noastră metropolă.
În toamna aceea a anului 1953 la Scărişoara am sosit o
droaie de dascăli tineri, proaspăt absolvenţi de şcoli pedagogice
dar şi de licee teoretice. Toţi am fost primiţi cu prietenie atât de
directorul Paşca cât şi de „veteranii” şcolii care aveau deja unu
sau chiar doi-trei ani în învăţământ.
Cătunele aveau nume sugestive. Lespezea, locul unde pre-
domină piatra, lespezile de piatră şi chiar aşa era. Ştiuleţi, aşa
erau denumiţi „cucuruzii” de brad, „fructele” prin care supra-
vieţuiau veveriţele şi unele păsări de pădure. Runc, loc defrişat
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
164
de pădure pentru păşunat sau pentru a fi cultivat (şi locuit).
Termenul s-a păstrat de mii de ani cu acelaşi înţeles şi provine
din lat. runcus. Sfoartea, acest nume probabil că indică locul
unde şuieră vântul prin pădurea de conifere. Nici cătunul Mocă-
neşti nu are o rezonanţă tocmai nobilă. Era şi acolo o şcoală în
primul sau cel mult în al doilea an de existenţă.
Aici sub bolta
cerului trăiau oa-
meni, numai ro-
mâni, aveau o
droaie de copii şi
aici, pentru aceşti
copii frumoşi, deş-
tepţi şi sănătoşi s-
au creat şcoli şi au
fost aduşi şi plătiţi
dascăli calificaţi.
Era pentru prima
dată când aceşti
copii de prin cătu-
ne aveau şi ei şansa
reală de a învăţa
carte. Părinţii, bunicii şi străbunicii lor au fost aproape în totali-
tate analfabeţi din generaţie în generaţie.
Nu mă aşteptam să găsesc aşa ceva. Aici era o altă lume
decât cea cunoscută de mine. Şi Buciumul, comuna mea natală,
este o aşezare de munte dar avea şcoală în fiecare sat. La Poieni
era şcoală din cărămidă cu etaj, cu patru săli de clasă, cu bucătă-
rie şi sală de mese. La parter era o sală cu cabine de duş unde
făceam baie în fiecare sâmbătă. De analfabeţi nu am auzit nici
chiar în rândul bătrânilor. Se vorbea prin sat ca despre un eve-
IOAN BEMBEA

165
niment cu totul ieşit din comun dacă un copil nu mergea la
şcoală. Părinţii lui erau citaţi de şeful de post şi amendaţi sau
ameninţaţi cu amenda.
Şcoala din Runc funcţiona într-o casă, proprietatea unui lo-
calnic, îngrijitorul şcolii. Sala de clasă era suficient de mare ca
să încapă două rânduri de bănci a câte trei elevi fiecare. Văruită
în alb, cu două geamuri expuse spre soare, era foarte luminoasă.
Emanau lumină până şi duşumelele albe de brad frecate cu leşie
şi totul mirosea a curat.
De aici de la şcoală, dincolo de adâncimile văii Arieşului,
în partea opusă, se vedea vârful pleşuv, fără pădure, al Muntelui
Bihor. În acest orizont larg privirea nu întâmpină obstacole.
Spre răsărit culmile munţilor, asemenea unor valuri verzi, se
pierd în ceaţa depărtării undeva dincolo de Abrud, spre Detuna-
ta sau Corabia. Nemărginirea munţilor acoperiţi de păduri cre-
ează în permanenţă un anumit confort psihic, plăcerea de a privi
mereu natura ca spectacol în cele mai felurite şi surprinzătoare
ipostaze. Aceeaşi privelişte se prezintă cu totul altfel primăvara
sau toamna, vara sau iarna, dimineaţa ori seara, într-o zi liniştită
sau atunci când văzduhul spintecat de fulgere aduce furtună.
Pe aceste plaiuri viaţa oamenilor curgea liniştit. Din când în
când pe drumul ce coboară de la pădure câte un om trage cu
calul buşteni drepţi de brad, fără cepuri, pentru doagele din care
se fac vasele de lemn; ciubere, putini sau doniţe, pe care le vând
pentru cereale prin toate satele din Ardeal sau de prin Banat.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
166

Imagini din Poşaga, 1935






























IOAN BEMBEA

167





Imagini de la Târgul de fete de la Găina, 1935



EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
168


Imagini din Apuseni, prelucrarea lemnului, 1935
IOAN BEMBEA

169


Alte imagini din Apuseni
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
170



Imagini din Scărişoara de altădată, 1935
IOAN BEMBEA

171
Bărbaţii se ocupau aproape tot anul cu văsăritul, erau vă-
sari din tată în fiu. Iarna în casă despicau buştenii în doage şi le
ciopleau după reguli numai de ei ştiute. Curbura doagei era
calculată după lărgimea vasului. Îndată ce venea primăvara
întindeau pe sub streşini la soare, pentru a se usca, doagele grele
croite din lemnul verde. Până toamna trebuia să fie gata o căruţă
de vase. Cu ele treceau muntele pe la Beliş şi le schimbau pe
grâu sau porumb prin părţile Huedinului. Până găseau cumpără-
tori treceau săptămâni întregi. Când se întorceau acasă, aici sus
la munte era aproape iarnă şi iar o luau de la capăt.
Nu mai văzusem niciodată cum se fac ciuberele. Trebuia
multă pricepere şi îndemânare. Mergeau la sigur, nici măcar nu
mai turnau apă în ele, să le încerce dacă nu cumva curg. Mai
aveau apoi plăcerea să le dichisească puţin cu fierul roşu. Pe
lemnul alb, curat, apăreau modele dintre cele mai neaşteptate.
Te îmbiau să le prinzi de toartă ca să le ai acasă ca pe o podoa-
bă. Simt şi acum plăcerea de a bea apă dintr-o cofă nouă cu o
mireasmă aparte, unică; de răşină şi de lemn de brad.
Prin copiii de la şcoală cunoşteam şi simţeam întreaga viaţă
a satului. Întoarcerea moţului din „ţară” era o sărbătoare în fie-
care casă. Îndată ce soseau la şcoală copiii nu-şi puteau stăpâni
bucuria şi îmi spuneau: „A sosit tata şi mi-a adus…” Iar taţii lor
le aduceau întotdeauna câte ceva ca să le facă o bucurie. Preten-
ţiile erau minime, câteva bomboane, o pereche de opincuţe, un
batic sau o pălărie, o hăinuţă, evident şi câţiva saci cu „bucate”
care să le asigure, cu multă chibzuinţă, pâinea şi mămăliga pen-
tru un an de zile.
Aici până şi femeile purtau opinci cu ciorapi groşi de lână,
lungi până sub genunchi. Toată toamna şi iarna torceau lâna şi
cânepa din care ţeseau îmbrăcămintea pentru toţi ai casei. Mai
ţeseau şi covoare în culori vii, cu dungi şi motive geometrice.
Din îmbrăcămintea de iarnă a bărbaţilor dar şi a femeilor
nu lipsea pieptarul, un cojoc împodobit sumar cu o bordură de
arnici negru. Pe cap bărbaţii purtau cuşmă neagră de miel iar
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
172
femeile, peste batic, o broboadă neagră cu cipcă şi laţuri lungi
pe margine.
Duminica, fie vreme bună sau rea, oamenii coborau în nu-
măr mare la biserică. Uneori, când era moină, adică vreme
umedă, clopotele şi toaca de la biserica din vale se auzeau până
aici sus la Runc. La răspântii de drumuri, pe cruci văruite, câte
un Isus răstignit era biciuit de vânturi şi ploi.
În liniştea de aici cântecele cocoşilor, un lătrat de câine, un
behăit de oaie, un cârâit de cioară, sau glasul unei femei ce îşi
cheamă păsările, „pui, pui, pui!.. piri, piri, piri! Hai la mama!
Hai la mama!” se aud de departe sau până departe şi intră în
armonie deplină cu peisajul înconjurător.
Când am venit pentru prima dată la Runc, ca să îmi iau pos-
tul în primire, am urcat pe nişte drumuri pietroase şi abrupte iar
în dreapta cobora până în vale o coastă prăpăstioasă, că aproape
îţi venea rău de înălţime. În ciuda acestui relief, ici-acolo, pe
câte o buză de pământ, stăteau agăţate case. Nu mi-am putut
imagina atunci că sus pe plai se mai pot găsi spaţii întinse, lo-
curi atât de plăcute.
Pe un platou larg ce urcă domol până sub poala unei păduri
de brad fâneţele alternează cu pâlcuri de pădure. Din loc în loc
grupuri de două-trei case înconjurate de pomi; cireşi bătrâni,
înalţi, iar pe lângă garduri pruni încărcaţi de rod. Peste tot căpi-
ţele de fân completează decorul specific satelor de munte. În
planul îndepărtat se înalţă brazii spre cerul albastru. Un adevărat
muzeu viu, în mişcare, al unui sat de pe plaiurile Apusenilor.
Pe lângă case, în ograda largă, oamenii mai aveau o vacă,
un porc, câteva oi, găini, uneori şi două-trei capre. Fără toate
acestea nu s-ar putea trăi. Cultivau pământul cu ceva zarzava-
turi, cartofi, secară, ovăz şi cânepă, câte puţin din fiecare. Erau
şi familii sărace, fără vacă, fără porc şi fără cal în bătătură, că
nici nu ştiai din ce pot ei trăi. Predominantă era sărăcia şi aveam
convingerea că locuitorii acestor meleaguri se găsesc la limita
existenţei. Mai aveau totuşi o avere, era muşcata roşie care nu
IOAN BEMBEA

173
lipsea din nicio fereastră. Nu lipseau nici dulăul alb din ogradă,
nici pisica tărcată de pe cerdac.
Cu toate că oamenii trăiau risipiţi prin munţi şi păreau uitaţi
de lume, când era vorba de impozite şi cote exista o evidenţă
precisă a fiecărei gospodării cu tot avutul ei. Se zice că de unde
nu-i, nici Dumnezeu nu are ce lua. Nu e aşa. Oamenii aveau
mari întârzieri şi datorii în predarea cotelor către stat.
În toamna anului 1954 situaţia a devenit atât de dramatică
încât au fost trimişi pe teren, ca să ajute la adunarea cotelor de
produse agricole (carne, brânză, unt, lână, cartofi, fân, cereale)
până şi cei mai înalţi funcţionari de stat. Ştiam că vor sosi, ne
comunicase într-o şedinţă preşedintele Sfatului Popular Comu-
nal şi ni s-a cerut să le acordăm tot sprijinul.
Sosesc şi la Runc doi activişti. Prima dată vin la şcoală.
Eram în clasă cu elevii, era ora a doua sau a treia, că oaspeţilor,
deşi destul de tineri, le-au trebuit aproape două ore ca să ajungă
până aici. Era seria de dimineaţă, predam simultan la două cla-
se. Bat ei la uşă şi intră în sala de clasă plină de copii. Aceştia
se ridică în picioare şi pe mai multe voci salută prelung „Bună
ziuaaa!” Străinii îşi plimbă privirile asupra lor. Se privesc cu
insistenţă unii pe alţii. „Bună ziua, copii, staţi jos,” spune tova-
răşul din faţă.
Se întorc spre mine şi dăm mâna. Surpriză. Unul din ei era
un fost coleg, mai mare, de la Abrud. Ne cunoşteam bine, era
Costică M. El nu lucra în învăţământ, fusese promovat într-un
post administrativ sau politic important tocmai la Bucureşti.
Aşa se vorbea, dar informaţiile mele erau vagi.
Oaspeţii se grăbesc aşa că eu dau în grabă drumul copiilor
în pauză şi-i poftesc în cămăruţa alăturată unde locuiam eu.
Fosta cămară a locuinţei putea fi socotită şi „cancelaria” şcolii.
Îi întreb dacă nu sunt cumva flămânzi, că am o slănină bună,
afumată, şi ceapă roşie. Nu doresc decât apă că erau obosiţi
după atâta urcuş. Aveam apă limpede şi rece într-o cofă nouă de
brad. Au băut pe săturate, câte două pahare.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
174
Îmi spun în grabă că e bai mare. Ruşii ne presează să le
dăm despăgubirile de război, că avem mari restanţe de carne şi
produse lactate către ei, că sunt întârzieri în adunarea cotelor de
la populaţie. Pentru asta se găsesc ei aici. Unul din ei fusese
adus tocmai de la Ambasada României din Suedia. Nu ştiu ce
funcţie o fi avut acolo, dar fostul coleg, moţul ajuns în Bucu-
reşti, i se adresa cu mare respect, era „excelenţă”.
Pe mine nu m-au luat cu ei pe la casele oamenilor. Aveau
notate pe un carnet numele câtorva familii şi datoriile lor la
cote. M-au întrebat dacă ştiu unde locuiesc. Ştiam. Şi dacă nu le
spuneam eu, tot îi găseau. Au pornit spre familia Borteş, erau
doi bătrâni înstăriţi care aveau în grijă o nepoţică, elevă în clasa
a doua, pe Jenica.
Spre seară au trecut iarăşi pe la şcoală. „Te-ai lăudat că ai
slănină bună, afumată, şi ceapă…” îmi zice, mai îndrăzneţ, fos-
tul coleg de şcoală şi de internat. „Am. Vă servesc cu plăcere.”
Bem noi câte un păhărel-două de palincă de prune cu un
oarecare gust de afumătură, că oamenii făceau ţuica ascunşi prin
pâraie în cazane improvizate, apoi pun pe masă toate rezervele
alimentare pe care le aveam; un borcan cu ceva brânză, slănină,
pâine, ceapă. Până pregătesc eu masa oaspeţii îşi pun pe rând la
urechi căştile aparatului meu de radio cu galenă şi ascultă. Se
arată încântaţi şi nu ştiau că poate funcţiona un aparat de radio
fără curent şi fără baterii. Se auzea bine, ca la telefon, iar răsu-
cind butonul condensatorului variabil puteai prinde un număr
mare de posturi, din care unele erau bruiate.
Excelenţa sa „suedezul” îmi mărturiseşte că nu credea că
pot trăi oameni în astfel de condiţii. El s-a născut şi a crescut în
Bucureşti. Ce a găsit aici la Scărişoara l-a întors pe dos. O fe-
meie, Raveca P. cu o casă plină de copii desculţi şi dezbrăcaţi
avea două vaci şi îngrozită că s-ar putea să i se ia una, şi-a do-
sit-o într-o ascunzătoare improvizată din nişte lemne de brad şi
cetină rezemate oblic pe lângă un cireş rămuros. În timpul dis-
cuţiilor din faţa casei, auzind glasul femeii, sau de foame, vaca
IOAN BEMBEA

175
mugeşte prelung de mai multe ori. Şi minune, activiştii trimit
femeia să elibereze vaca şi s-o ducă la locul ei în grajd fără să-i
spună vreo vorbă de ocară sau să o certe.
Un localnic s-a angajat să predea un tăuraş, cota de carne
pentru mai multe familii. S-a întocmit un tabel cu persoanele şi
cu câtă carne să predea pentru fiecare, urmând ca oamenii să-i
plătească diferenţa de preţ. Cotele de carne de 10 până pe la 50
kg erau fixate după numărul de vite şi după suprafaţa de pământ
ale fiecărui gospodar. Toţi o duceau greu. Cei foarte săraci nu
aveau obligaţii de cote.
Aşa au hotărât înţelepţii şi mai ales puternicii lumii în fe-
bruarie 1945 la Ialta, ca România să rămână în zona sovietică de
influenţă şi să suporte mulţi ani grele despăgubiri de război, ca
ţară învinsă. Şi iată, oamenii aceştia sărmani suportă după atâta
vreme consecinţele acelui război cu totul iraţional.
Oaspeţii au gustat ceva în mare grabă din bunătăţile mele şi
au plecat ca să nu-i prindă întunericul. Nu s-au arătat câtuşi de
puţin mândri de misiunea lor, dimpotrivă, erau evident jenaţi.
Făceau parte dintr-o brigadă mare iar a doua zi urmau să plece
la Gârda.
Cotele trebuiau scoase cu orice preţ, altfel mârâia ursul…
Iată că se poate lua şi de unde nu-i. Niciodată să nu spui „mai
rău nu se poate”, fiindcă oricând şi oriunde poate fi şi mai rău.
Acolo pe plaiurile Apusenilor şi în acei ani am înţeles acest
adevăr.

30 decembrie 2007



EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
176


PARTEA A II-A.
POLEMICI, RECENZII

ZIARUL PRIMĂRIEI DIN BRAD

Cunoscând interesul meu pentru lumea Apusenilor, pentru
evenimentele şi pentru realizările importante ce se petrec în
această zonă a aurarilor de altădată, o veche cunoştinţă, doamna
Viorica Bocaniciu din Criscior, mi-a trimis un exemplar din
“Zarandul” periodic de informare al Consiliului municipal
Brad. Este vorba de nr. 234 pe luna decembrie 2012, al ziarului
amintit.
Mare mi-a fost bucuria aflând că domnul primar Florin
Cazacu, sprijinit fără rezerve de Consiliul local, a reuşit să re-
deschidă Muzeul Aurului. Felicitări tuturor celor care au contri-
buit la această realizare deosebit de dificilă, având în vedere că,
după închiderea minelor de la Barza în 2006, „prin voinţa poli-
tică a Guvernului”, aceleaşi autorităţi politice la nivel central au
vândut clădirea muzeului „unui obscur ONG bucureştean, în 25
august 2009, în urma unei halucinante licitaţii”, după cum aflăm
din pagina 1 a ziarului. Devenise iminentă dezmembrarea mu-
zeului deşi acesta, conform unui registru de vizitatori, „în 4 iulie
1912 era deschis publicului cu 200 de exponate.” În prezent
„există în muzeu 1305 exponate cu aur şi 1.000 exponate de
minerale fără aur, precum şi numeroase obiecte arheologice şi
de minerit care dovedesc existenţa unei activităţi miniere de
peste 2.000 de ani,” mai menţionează ziarul.
Am citit apoi cu mult interes despre Preparandia din Arad
– moment aniversar, 200 de ani – fiind prima Şcoală pedagogi-
că regească a naţiunii române.
Mi-a mai reţinut atenţia serialul Aurarii – Ep. 20. După ti-
tlu, „Foamea care dezrădăcinează”, cunoscând din presă şi de la
IOAN BEMBEA

177
televiziune situaţia în care se găseşte mina de la Gura Barza,
(am trecut şi eu pe acolo, nu se vede decât ruină, rugină şi pus-
tietate) am crezut, după titlul episodului, că e vorba de sărmanii
mineri care rămaşi fără un loc de muncă au pornit spre Spania
sau Italia, unde, de ce să nu recunoaştem, trec prin situaţii ex-
trem de umilitoare pe care, din jenă, nu le vor mărturisi nicioda-
tă. Că unii români (nu e vorba de băieşii din Apuseni) ajunşi în
situaţii limită, au fost nevoiţi să mănânce, pe ascuns, conserve
(ieftine) pentru pisici sau câini, şi că nu de puţine ori au dormit
în adăposturi pentru animale, sunt lucruri recunoscute, relatate
de cei în cauză la televiziune, dar familiile şi copiii de acasă
trebuie să trăiască din ceva, cu orice sacrificiu. Şi nu de puţine
ori televiziunile din România au prezentat reportaje în care se
arăta că românii noştri ajunşi la muncă în Spania, Portugalia sau
Italia, după ce li se luau actele, ca să nu poată pleca, erau trataţi
ca nişte sclavi.
Alta era „tragedia” relatată de Aurel Toma şi prelucrată de
Tiberiu Vanca; migraţia oamenilor, a forţei de muncă, din agri-
cultură spre minerit sau industrie de prin anii `60-`70. Oare nu
şi-au pus întrebarea; pleacă cineva de la bine la rău?
Nu se mai putea trăi ca în evul mediu. În agricultură, înain-
te de colectivizare şi mecanizare, ţăranul de la coarnele plugului
nu o ducea cu mult mai bine decât boul din jug. Munceau îm-
preună pământul de când se lumina de ziuă până seara târziu şi
tot împreună cădeau pe brazdă istoviţi de oboseală. Acolo nu se
muncea şase ore pe zi, ca în mină, în agricultură e zi-lumină.
Nici duminica nu e zi de repaus, căci vitele trebuie păscute vara,
hrănite şi adăpate iarna, grajdul trebuie curăţat, iar cositul sau
săpatul nu sunt cu nimic mai uşoare decât mineritul. Mecaniza-
rea devenise o necesitate ca şi irigaţiile iar acestea impuneau
multe alte schimbări, e adevărat, primite la început cu neîncre-
dere de ţărani. În toate ţările dezvoltate economic, în agricultură
muncesc puţini oameni, numai mecanizat şi pe tarlale mari. La
noi, în numai câţiva ani, între 1960-1970, munca în agricultură,
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
178
mecanizată, a devenit incomparabil mai uşoară iar producţia
agricolă a crescut de 3-4 ori.
Mă aşteptam la aspecte din viaţa băieşilor, a aurarilor (s.n.)
nu la „un discurs istoricist” plin de ură şi venin împotriva unor
vremuri ce ne aparţin nouă tuturor celor care le-am trăit. Nu
cred că ne putem nega existenţa în acest spaţiu şi în acele vre-
muri, suntem datori să ni le asumăm cu bune şi cu rele, aşa cum
noi le-am săvârşit. Toate faptele îşi au cauzele lor, nimic nu este
întâmplător în viaţa socială.
„Destăinuirile” lui Aurel Toma
se potrivesc ca stare de spirit cu cele
ale unor politicieni din perioada
premergătoare dezastrului celui de al
doilea război mondial. Cine studiază
presa românească din anii 1936-1941
precum şi acţiunile politice interne şi
externe ale României va constata cu
uşurinţă o atitudine total ostilă a
românilor faţă de URSS, parcă voiam
cu orice preţ să ne facem un duşman.
(Din păcate şi acum se mai aud astfel
de voci).
O minte luminată judeca cu totul
altfel şi vedea prăpastia spre care se îndrepta toată Europa nu
numai România. Este vorba de Nicolae Titulescu, Ministrul
Afacerilor Străine al României în mai multe rânduri; 1927-
1928; 1932-1936 şi, pentru marele său prestigiu internaţional,
ales de două ori, caz unic, în 1930 şi 1931 ca Preşedinte al Ligii
Naţiunilor.
Titulescu era adept al „colaborării internaţionale pentru pa-
ce” şi pentru „prevenirea şi evitarea războaielor”. Atât ca Minis-
tru de Externe dar mai ales ca Preşedinte al Ligii Naţiunilor a
recomandat guvernelor raporturi de bună vecinătate între statele
mari şi mici, respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor state-
Nicolae Titulescu
(1882-1941)
IOAN BEMBEA

179
lor în relaţiile internaţionale, pentru o „securitate colectivă şi
prevenirea agresiunii.”
Aceste idei incomodau cercurile de dreapta pronaziste, le-
gionare şi războinice, susţinute şi de regele Carol al II-lea care
în 1936 îl îndepărtează pe acest Mare Om din toate funcţiile
oficiale şi îl obligă să se exileze, dar prestigiul său internaţional
este în creştere şi este ales Preşedinte al Academiei Diplomatice
Internaţionale. Activitatea sa nu poate fi cuprinsă în câteva rân-
duri sau fraze. Moare în Franţa la Cannes în 17 martie 1941
înainte de a se da acel „Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!” al
mareşalului Ion Antonescu ce, prin consecinţe, va aduce cel mai
mare dezastru din istoria României, dar căruia – acelui ordin –
autorii articolului îi aduc un… elogiu !
Un alt opozant al fascismului şi
al războiului a fost marele Nicolae
Iorga dar şi acesta a fost înlăturat din
viaţa politică românească întocmai
ca un pion de pe tabla de şah. El a
fost asasinat, a plătit cu viaţa cute-
zanţa de a se opune politicii război-
nice, iraţionale, ale unor cercuri poli-
tice româneşti şi străine însetate de
putere.
Sigur, întregul context politic al
acelor ani a fost foarte complicat dar
d-l Aurel Toma, prin condeiul şi
gândirea lui Tiberiu Vanca, îşi face
un titlu de glorie, un merit personal,
fiindcă afirmă cu mândrie că s-a
născut „în anul în care Mareşalul
Antonescu a ordonat: Ostaşi! Treceţi Prutul!” în loc să mulţu-
mească lui Dumnezeu că nu a venit pe lume cu 20 de ani mai
devreme, prin 1920, ca un unchi al meu, frate al mamei, Gheor-
ghe Morar din Bucium Cerbu, mort la numai 22 de ani la Cotul
Nicolae Iorga
(1871-1940)
Opozant al fascismului şi
al războiului,
asasinat
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
180
Donului alături de alţi mii şi mii, sute de mii de ostaşi ce prin
scrisori îşi doreau „să se mai vadă o dată acasă”. Aici funcţiona
din plin pentru ambele tabere „Malaxorul Roşu” al morţii, cu
adevărat roşu de sânge. Pe unchiul meu, ca şi pe toţi cei căzuţi,
l-au plâns părinţii până la sfârşitul vieţii lor. Şi azi mai păstrăm
o fotografie la loc de cinste pe perete
în camera din faţă în amintirea lui.
Atât a mai rămas. Are şi un mormânt,
fără oseminte, acolo lângă biserică cu
o cruce de piatră ridicată de o soră a
lui, Zoriţa, ca să aibă unde aprinde o
lumânare şi unde sădi vara o floare.
Aceasta este adevărata faţă a războiu-
lui, aduce nenorociri şi nu rezolvă
nimic. Însuşi comunismul de la noi a
fost consecinţa acelui război. Nici
ruşii nu sunt monştri, ca să cultivăm
ura împotriva lor. Sunt oameni ca şi
noi. Că au optat pentru o nouă orân-
duire socială e o altă chestiune, de-
terminată de anumite cauze, că nimic nu se petrece întâmplător.
Nu au aderat în masă la Revoluţia Socialist că s-au săturat de
prea mult bine…
Sunt şi eu fiu de miner. Tata era bucuros că are un loc de
muncă şi un venit sigur. Din salariul lui ne-a ţinut pe toţi fraţii,
patru la număr, la şcoală şi la facultate, toţi am primit bursă, hra-
nă şi loc în internat sau cămin, de taxe şcolare nici nu putea fi
vorba. Şi manualele erau gratuite. Tata, minerul, în fiecare vară
mergea cu bilet gratuit pentru două persoane, de familist, la odih-
nă în staţiuni ale sindicatului, la munte sau la mare. Raportul între
salariile mici şi mari era de 1 la 6 iar ale minerilor erau în pragul
de sus, spre 4 sau 5, nu era de 1 la 125 ca acum în plin capitalism,
după cum afirma însuşi primul ministru Emil Boc.
Domnule inginer Aurel Toma, dumneavoastră n-aţi benefi-
Gh. Morar
(1920-1942) din
Bucium Cerbu. Aproape un
copil, trimis şi mort pe front.
IOAN BEMBEA

181
ciat de astfel de facilităţi, nici măcar nu aţi auzit, de la mineri,
de ele? De ce priviţi cu atâta mânie în trecut? Prin ură se demo-
lează nu se construieşte. De peste 23 de ani ne macină ura. Se
pare că acum aşa dă bine, să dăm cu copita trecutului; o fac în
general oportuniştii, cei ce vor să se spele de anumite păcate sau
nerealizaţii profesional din acea perioadă. Oare generaţiile vii-
toare ne vor lăuda pe noi cei de azi că trăim aproape numai din
înstrăinarea avuţiei naţionale, adică din vânzări pe nimic şi din
împrumuturi? Mă ia cu friguri, mi se zbârleşte pielea când mă
gândesc ce cuvinte de ocară ne vor adresa, peste decenii, urma-
şii noştri pentru că le lăsăm, drept moştenire, o ţară secătuită de
bunuri şi plină de datorii.
Afirmaţi lucruri nu tocmai verosimile, aproape de ridicol,
chiar penibile, cum că aţi urmat facultatea de mine fiindcă nu-
mai în galeriile din subteran nu erau afişate portretele conducă-
torilor comunişti pe care nu voiaţi să le mai vedeţi. Abia acum
aflu de această formă de luptă împotriva comunismului… Să
fim serioşi! În facultăţi se intra greu, era mare concurenţa şi
fiecare intra unde putea, după cât îl ţineau puterile şi după cât îl
ajuta capul. În asta nu e nimic rău sau umilitor, să fii inginer
miner. În orice profesie te poţi afirma, doar „omul sfinţeşte
locul” cum spune un proverb românesc.
Tatăl meu, ca miner, a avut parte de şefi, ingineri sau ma-
iştri, care acordau multă atenţie protecţiei muncii, îşi ocroteau
oamenii ca să nu facă silicoză. Aeriseau regulat galeriile. Când
lucrau cu picamerul era obligatoriu perforatul la umed pentru
evitarea prafului. Şi purtatul măştii, a unui filtru era tot obliga-
toriu. „Fraţilor moldoveni” de care vorbiţi, din subordinea dum-
neavoastră, domnule inginer Toma, se pare că nu le-a purtat
nimeni de grijă ca să nu facă silicoză şi să nu devină beţivi… A
fost neşansa lor, ca să nu spun mai mult…
L-am vizitat pe tata în galerie, era un zgomot infernal pro-
vocat de perforatoare, de compresoare şi de acele mici excava-
toare de încărcat vagonetele. Se câştiga greu pâinea în mină…
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
182
şi tocmai ei, minerii, au fost batjocoriţi după 1989, li s-au luat
locurile de muncă, au fost aruncaţi pe drumuri şi, ca total dis-
preţ, politicieni şi intelectuali versaţi ce se autointitulează „eli-
tă” au pus în gura lor sloganuri ca: „Noi muncim, nu gândim!”
sau „Moarte intelectualilor!” Oare sunt minerii atât de reduşi
mintal încât să spună despre ei înşişi că nu gândesc?
Toţi minerii din Bucium, şi nu numai din satul meu natal, pe
care i-am cunoscut îşi doreau ca fiii lor, băieţi sau fete, să facă cât
mai multă şcoală, să devină intelectuali şi foarte mulţi şi-au văzut
dorinţa împlinită, apoi aceiaşi mineri ar putea să strige „moarte
intelectualilor?”. E absurd şi fals. Diversiune temeinic gândită,
dispreţ total pentru cei de jos. Şi nimeni nu le-a luat apărarea, nu s-
a scris şi nu s-a spus o vorbă bună despre ei…
Recent la slujba din biserică, de Sf. Vasile cel Mare, printre
alte rugăciuni, preotul a repetat, cu trimitere evidentă la zilele
noastre, „Şi ne fereşte, Doamne, de războiul dintre noi.”
Am făcut acest comentariu fiindcă acest episod, 20 din Au-
rarii contrastează şocant cu celelalte materiale publicate în acest
număr, atât prin conţinut cât mai ales prin tonalitate. Suntem
sătui de ură, ne este sete de linişte şi de lucruri frumoase. Sigur,
trebuie să cunoaştem trecutul şi istoria dar nu putem cântări
lucrurile cu o balanţă ce are un singur braţ iar în judecarea fap-
telor, logic este să se pornească de la cauză la efect. Oricum
comunismul în România nu a fost „implementat” (ca să folosesc
un termen la modă) de extratereştri ci de noi românii, fără să
stea în spatele fiecăruia dintre noi câte un rus comunist cu pisto-
lul la ceafă cum se afirmă în articolul menţionat. Trebuie să ni-l
asumăm cu bune, cu rele. Ce a fost am văzut, să facem de acum
încolo lucruri mai bune, o societate mai dreaptă, mai prosperă,
dar şi pe placul celor mulţi.
Departe de mine ideea sau intenţia de a fi un avocat al co-
munismului. Am trăit şi eu, ca marea majoritate a locuitorilor
acestei ţări, umilinţa de a sta la cozi interminabile pentru un
kilogram de carne, pentru raţia de zahăr, ulei sau ouă. Se vorbea
IOAN BEMBEA

183
pe atunci (în unul din nenumăratele bancuri) că un turist străin
văzând în faţa unui magazin o mare aglomerare de oameni a
întrebat pe cineva de ce stau acolo oamenii aceia. I s-a răspuns
„Se dă carne.” Intrigat, străinul capitalist ar fi spus: „Decât să
stau la o aşa coadă, mai bine o cumpăr.”
A avut multe, multe alte păcate comunismul spre care, chi-
purile, voiam să ajungem, că tot timpul eram „în perioada de
trecere” aşa cum suntem acum în „perioada de tranziţie”, ca şi
cum cele două sintagme nu ar fi sinonime perfecte.
Ar fi mult mai înţelept şi mai productiv să ne folosim ener-
gia privind spre viitor decât spre trecut, care oricum nu mai
poate fi schimbat.
Ca să nu rămânem cu un gust amar, revin la marea mea sa-
tisfacţie că s-a deschis Muzeul Aurului şi sunt convins că muni-
cipiul Brad va deveni în scurtă vreme o localitate cu mare atrac-
ţie turistică, aşa cum Salina din Turda este vizitată zilnic, în
flux continuu, de mii de turişti din ţară şi din străinătate, sute de
mii de turişti anual, cu încasările corespunzătoare, nu tocmai
neglijabile pentru bugetul local.
Dorim ca din Brad, prin „Zarandul” să pornească spre noi,
cei ce vă apreciem şi iubim, numai veşti bune şi adevărate.

15 febr. 2013











EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
184

COPACUL DE PE BLOC

Iubite cititor, nu întoarce pagina şi nu trânti cartea din mâ-
nă, că nu e vorba de literatură fantastică sau de cea absurdă,
ilogică, ce dă dureri de cap – nu practic aşa ceva – aici, chiar
dacă titlul sună ciudat, „copacul de pe bloc” lucrurile sunt aşa în
realitate. Pentru a vă convinge de acest adevăr, prezentăm şi o
argumentaţie vizuală, pentru străini, nu pentru turdeni cărora
imaginea le este arhicunoscută încă de mulţi ani. Este o poveste
lungă; anul acesta (2014) împlineşte un sfert de secol.
De câte ori trec podul de peste Arieş, deşi fac eforturi, nu
mă pot abţine să nu-mi arunc ochii sus spre copacul, tot mai
înalt, ce creşte pe blocul de pe colţ, rămas neterminat „de pe
vremea mea.” Când sunt cu maşina personală, treacă–meargă,
nu dau nimănui socoteală, dar lucrurile se complică rău de tot
când călătoresc cu autobuzul, că fiind pensionar am abonament
gratuit şi un confort peste aşteptări; fără înghesuială, loc pe
scaun, aer condiţionat, nu mai port grija parcării, deci călătoresc
mai mult cu transportul în comun şi aici e baiul; că nu mă uit
numai eu spre acel copac, ce pare a fi un plop, ci toţi oamenii
din autobuz, aşa mi se pare mie, apoi, aşa cred, că oamenii se
uită spre mine ca şi cum mi-ar reproşa pentru „moştenirea”
lăsată următorilor primari. Şi unde mai pui că peste pod maşini-
le circulă aşa de încet; aproape la pas, parcă anume, ca să aibă
călătorii vreme să se tot uite spre plop şi spre mine. Poate că
intenţionat şi numai în acest scop, s-au mai amplasat şi nişte
indicatoare de drum îngustat şi de limitare a vitezei, pe câtă
vreme mie mi-ar conveni ca autobuzele să alerge ca vântul prin
acea zonă.
E o poveste întreagă, staţi numai să vedeţi.
Departe, foarte departe de a-mi fi trecut vreodată prin gând
– că nu am alergat niciodată după avansări sau funcţii înalte –
am ajuns totuşi primar al municipiului Turda. Aveam o profesie
IOAN BEMBEA

185
pe plac, cea de profesor, ce mi-a adus multe satisfacţii pe par-
cursul anilor prin relaţiile apropiate şi armonioase atât cu elevii
cât şi cu colegii, cadre didactice. Am respectat pe cei din jurul
meu şi mi s-a răspuns pe măsură, ba mai mult, cu o sporită
apreciere, poate mai mult decât meritată. Mi s-au văzut şi recu-
noscut anumite merite şi mulţi ani am fost director de şcoală.



Acum, că veni vorba de director, daţi-mi voie să fac o scur-
tă paranteză, că, zâmbind, nu-mi pot stăpâni o dulce amintire.
Mama, femeie simplă de la ţară, de la munte, nu de la câm-
pie unde pământul este atât de roditor, deci mama care a trudit
din răsputeri alături de tata ca să ne dea şi să ne întreţină pe toţi
cei patru copii la şcoală, era foarte mândră de noi toţi. După ce eu
am devenit director de şcoală, mamei, privind drumul meu de
acolo de jos, de la oile de pe câmp, i se părea o funcţie foarte-
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
186
foarte înaltă şi mereu cugeta cu glas tare: „Păcat că nu mai trăieş-
te şi tată-to să se bucure şi el de voi.” Îmi mai spunea că eu de
mic aş fi avut o presimţire că o să ajung ceva „şef.” La întrebarea
unui musafir „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” eu, neştiind
cum se numeşte o astfel de funcţie, aş fi răspuns printr-o explica-
ţie: „Ceva care să spun: Tu fă ceea! ; Tu fă ceea!; Tu fă ceea!”
îndreptând mâna cu degetul arătător, poruncitor, spre persoanele
imaginare din jurul meu. Aşa stând lucrurile, când aveam multe
treburi pe acasă; la bătutul covoarelor sau la lustruitul parchetului
îi spuneam soţiei, ce cunoştea episodul de la mama: „Eu fac ceea,
eu fac ceea, eu fac ceea.” Ne amuzam amândoi.
Dar să închidem paranteza şi să ne vedem de drum; să ex-
plic în ce împrejurări am ajuns primar, iar apoi ce-i cu plopul de
pe bloc sau mai degrabă cu blocul de sub plop.
Ani la rând, sătui de cultul personalităţii lui Ceauşescu şi de
statul la cozi pentru procurarea alimentelor raţionalizate, pe
bază de cartele sau de bonuri, deci ani la rând circula, fără nici o
teamă de urechile securităţii, sintagma că „Mămăliga nu explo-
dează.” N-a fost aşa, a explodat şi încă tare de tot, în 1989.
Au fost mari tulburări. Folosesc acest termen acum cu de-
taşare în timp când mă gândesc la haosul de atunci; cu terorişti,
cu otrăviri de ape, cu securişti ce trăgeau rafale cu pistoale au-
tomate din genţile diplomat, cu cazemate amplasate în fiecare
cavou din cimitir, cu femei securiste înarmate până în dinţi, cu
elicoptere fantomă ce se fac invizibile, cu trăgători de elită ce îşi
loveau ţinta, noaptea pe întuneric total, la milimetru, în centrul
frunţii, cu televiziuni ce dădeau armatei ordine contradictorii;
unora să meargă la Otopeni pentru a apăra aeroportul, iar pe cei
de acolo să-i avertizeze că vin peste ei terorişti şi astfel au pus
la cale ucideri sau chiar măceluri în toată ţara. Diversiuni ca la
carte. Dar prima şi cea mai murdară, răspândită prin toate ziare-
le şi televiziunile occidentale, că „securitatea lui Ceauşescu a
ucis deja 64.000 de oameni, groaznic genocid în România”,
„adevăr” ce va constitui principalul cap de acuzare la procesul
IOAN BEMBEA

187
ce a dus la condamnarea la moarte şi la execuţia soţilor Elena şi
Nicolae Ceauşescu, în mare grabă, la câteva minute după „pro-
ces”, chiar în ziua de Crăciun.
S-a dovedit ulterior că până la fuga dictatorului fuseseră
ucise vreo 80 de persoane, aproape toate în răzvrătirea şi în
devastările de la Timişoara, dar această „mică rectificare” nu
mai conta. Victimele ulterioare, peste o mie, sunt „trofeul” altor
politicieni din umbră. Tot ce s-a petrecut atunci a rămas ascuns
într-o ceaţă densă.
Semnificativă mi se pare o relatare a Prof. Univ. Dr. Ioan
Scurtu făcută cu prilejul unui interviu luat de Puşa Roth de la
Radio România Actualităţi, difuzat sâmbătă 22 decembrie 2007
la ora 21, publicat apoi în volumul Timpul ce a învins teama,
Martori ai istoriei, Semnături celebre pe o pagină de istorie,
Editura Ars Longa, Iaşi, 2008. Referindu-se la schimbarea re-
gimului politic în diferitele ţări din răsăritul Europei, eruditul
istoric, la pag. 343, din lucrarea citată mai sus, afirmă:
În Cehoslovacia a fost ceva mai spectaculos, în sensul că
acolo ar fi fost omorât un student şi mulţimea a început să stri-
ge împotriva guvernului asasin. În zilele următoare s-au aprins
lumânări pe locul unde a fost ucis studentul respectiv şi zile
întregi s-a manifestat pentru demiterea guvernului asasin.
Numai că documentele ulterioare au dovedit că nu a fost
ucis nici un student, a fost un scenariu pus la cale, de comun
acord, de KGB şi Serviciul Secret al Cehoslovaciei.
Cel care a căzut pe caldarâm, sau s-a făcut că a căzut pe
caldarâm, era un elev de la Securitate iar studenta care a stri-
gat că a fost omorât colegul ei era tot din serviciul de securita-
te. Salvarea care a venit să-l ridice rapid pe respectivul era tot
a Securităţii şi nu a fost dus nici la un spital, nici la morgă, ci
într-o localitate la 20 km de Praga. Şi în timp ce era acolo,
praghezii puneau lumânări pe locul unde se zice că ar fi fost
ucis. „Victima” urmărea spectacolul la televizor.
Relatez acest episod ca o demonstraţie pentru cât de uşor
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
188
poate fi dirijată opinia publică, opinia oamenilor ca turmă.
Nu am de gând şi nici nu aş putea clarifica desfăşurarea
evenimentelor petrecute la Turda în acele zile. Mi s-a părut
întotdeauna paradoxal că pentru fiecare din cele 18 victime,
„morţi în revoluţie” au apărut cel puţin câte doi eroi; unul pen-
tru că a murit, „victimă a revoluţiei” iar altul, sau alţii, „eroi ai
revoluţiei” fiindcă au tras, că alţi terorişti nu s-a dovedit că ar fi
existat.
În 22 decembrie 1989 la manifestaţia de protest din faţa
Primăriei au participat mulţi oameni, poate jumătate oraşul.
După ce vechile autorităţi în frunte cu prim-secretarul de atunci
au abandonat puterea şi a fost dat jos portretul lui Nicolae
Ceauşescu oamenii s-au întors pe la casele lor, aşa cum am fă-
cut şi eu. Ei, dar alţii îndată au simţit miros de caşcaval.
Simbol al autorităţii locale era localul primăriei devenit
acum gol, iar cei care s-au „orientat”, cei mai iuţi de picior şi
mai ascuţiţi la coate, au dat năvală înăuntru ocupând diferite
birouri şi scaune unde, credeau ei, le-ar sta tare bine. Ajunşi
aici, ca să nu mai intre şi alţii, că erau destui, au pus pază la
poartă, ba mai mult, dacă ieşeau unii din clădire, să meargă
acasă la masă sau pentru alte motive, nu mai erau lăsaţi să intre
înăuntru, îşi pierdeau astfel „scaunul” după numai câteva ore,
spre amuzamentul locuitorilor care aflau de circul din primărie.
Răsturnările de situaţie fiind atât de spectaculoase, tot oraşul era
ochi şi urechi asupra noii conduceri locale. Aprecierile şi zvo-
nurile nu erau câtuşi de puţin favorabile noilor locatari ai Primă-
riei. Spun „locatari” fiindcă unii, de teama de a nu-şi pierde
locul sau poziţia în ierarhia noii autorităţi ce se înfiripa, nu mai
plecau nici noaptea acasă. De prin camera de oaspeţi au mutat
paturile prin birouri, au mai improvizat şi alte aşternuturi, nu-
mai ca să-şi păstreze un loc cât mai călduţ în Primărie. Se lupta
intens pentru fiecare birou, pentru fiecare dulap, dar mai ales
pentru fiecare scaun. Spun toate acestea nu din sursă directă, nu
că aş fi fost pe acolo, Doamne fereşte, ci din zvonurile care
IOAN BEMBEA

189
circulau prin oraş, aşa cum le ştia toată lumea, că „gura lumii”
n-o poţi închide. Cât e adevărat, cât nu, nimeni nu mai verifică
dar mai este un proverb ce spune că „de unde nu-i foc, nu iese
fum” iar „fum” ieşea pe hornul Primăriei mai ceva decât pe
toate cele opt coşuri ale Fabricii de Ciment. Aşa stând lucrurile,
trebuie că o fi fost acolo mare bobotaie şi mai la vedere, cu
flacără, dar şi mai pe ascuns, înăbuşită, că de acolo iese mai
mult fum.
S-a creat atunci o competiţie; ca să avansezi, trebuie să-ţi
înlături adversarii, să-i calci în picioare pe cei din faţă, să-ţi faci
loc cu orice preţ. Au început să se intereseze şi să se verifice
unii pe alţii, să-i găsească pe cei ce au „bube,” ca să fie scoşi
din competiţie. Şi aşa s-a răspândit zvonul că unii fuseseră in-
formatori ai Securităţii, alţii că erau cu dosare la Miliţie pentru
furturi; oi din turma CAP-ului; piei de animale de la IAS; porci
sau viţei întregi de pe la ferme, furturi de caşcaval sau smântâ-
nă, mărunţişuri; că fabrici întregi sau vagoane şi locomotive
încă nu se furau. Mai gravă s-a dovedit a fi culpa de informator,
numai la început, că îndată au fost reabilitaţi şi declaraţi „revo-
luţionari” cu toate cele 28 de drepturi prevăzute de lege. Furtu-
rile au devenit şi ele un merit, cei vizaţi afirmând că au delapi-
dat „pentru a submina comunismul din interior, prin diminuarea
potenţialului economic”, explicaţie cât se poate de…plauzibilă
şi aşa brusc au devenit dizidenţi „luptători împotriva comunis-
mului”, titlu onorific de care va trebui să se ţină seama. Şi s-a
ţinut. Poate că modelul a fost luat după personalităţi marcante
de la Bucureşti prezentate de televiziune şi de presa scrisă, doar
România devenise „ţara tuturor posibilităţilor”, iar „peştele de
la cap se-mpute.”
Şi tot după modelul de la Centru, din Capitală, s-a constitu-
it un Front al Salvării Naţionale ce a preluat conducerea politică
şi administrativă a municipiului. Pe parcursul anilor 1990 şi
1991 s-au perindat mai mulţi primari, că politica era în mare
clocot. Ultimul a prins rădăcini mai trainice, ca dovadă a rezis-
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
190
tat până la alegerile din februarie 1992. Lui i-a revenit şi datoria
de a organiza primele alegeri locale din februarie 1992, la care a
candidat, nebănuind că se erodase atât de mult.
Ajuns la conducerea ţării, în calitate de prim-ministru Petre
Roman, îndată după evenimentele din 1989 a sistat finanţarea
investiţiilor ce erau în derulare considerate „megalomane” pe
motiv că… fuseseră proiectate de regimul comunist. Încă din
ianuarie 1990 „producem” primii şomeri, pe foştii lucrători de
la canalul Bucureşti-Giurgiu şi pe constructorii de la blocurile
de locuinţe sau de la obiectivele industriale, hidrocentrale sau
canale de irigaţie din întreaga ţară. Au rămas abandonate ani la
rând macarale, schele, excavatoare, buldozere, dragline ale fos-
telor şantiere până când le-au luat în primire „producătorii” de
fier vechi. Paralizie totală a investiţiilor în aplauzele entuziaste
ale ţărilor Europei Occidentale care, prin consilierii lor politici,
ne bat pe umăr spunându-ne că „suntem pe drumul cel bun,” şi
în acest fel „ne dezicem de comunism.”
Gândindu-mă la o seamă de lideri politici de după revoluţie ce
proveneau chiar din rândul comuniştilor de cel mai înalt rang sau
fiii acestora, mă obsedează o expresie folosită uneori în disperare
de părinţi la adresa unor copii ce nu merg pe drumul cel bun: „Eu
te-am făcut, eu te omor!” Deosebirea este că părinţii îşi ameninţau
doar copiii, pe câtă vreme noul prim-ministru, reprezentantul celor
de mai sus, chiar se ţine de cuvânt, ucide economia. Nu era singur,
mai erau şi alţii din aceeaşi categorie sau, mai corect spus, teapă,
doar oamenii se orientează, simt bătaia vântului; „la vremuri noi,
tot noi” şi după modelul lor o sumedenie de oameni au făcut stân-
ga-mprejur, specimene ce-ţi fac greaţă; nu fiindcă recunosc eşecul
comunismului, ci fiindcă acum „aşa dă bine”, condamnă cu vehe-
menţă comunismul „asasin şi ilegitim”, neagă tot, şi bun şi rău, îşi
neagă şi propria activitate.
Se introduce o diabolică inovaţie, salariile compensatorii, sau
„Ordonanţa” (de Guvern), pentru ca oamenii să nu-şi dea seama că
sunt aruncaţi definitiv pe drumuri, că au devenit inutili şi mai ales
IOAN BEMBEA

191
ca să împuţineze protestele ce se ţineau lanţ. Trebuia să li se închi-
dă gura; iscăleau că sunt de acord să devină şomeri. Cu alte cuvinte
statul cumpăra locurile de muncă de la foştii salariaţi, doar nu era
mare lucru să mai tipăreşti, prin BNR şi prin Marele Guvernator al
băncii, câteva tone de bancnote, atâtea cât să ajungă pentru toţi
şomerii, că tot se va face inflaţie şi nu vor mai avea mare valoare.
Şi s-au tot tipărit la bani până când a fost nevoie să tăiem patru
zerouri pentru a reveni undeva aproape de valoarea iniţială a leului.
Inflaţie de 10.000 de ori, nu glumă!
Şi fiindcă economia românească nu dădea semne de obo-
seală; mergea încă în virtutea inerţiei, primul-ministru de atunci,
devenit nume de prăjitură, atât părea de dulce, a mai înfipt în ea,
în economia românească, încă două cuţite lungi şi otrăvite; unul
în industrie, prin emiterea unui act legislativ prin care se decla-
rau nule toate contractele încheiate între întreprinderi (livrări de
energie, de materii prime, subansamble, accesorii, diverse pie-
se) şi aşa toate fabricile au intrat în agonie.
Următorul cuţit a fost înfipt în agricultură. S-a dispus desfi-
inţarea marilor exploataţii agricole, a CAP-urilor, apoi a IAS-
urilor şi restituirea suprafeţelor agricole foştilor proprietari
printr-o absurdă fărâmiţare a marilor tarlale agricole compatibi-
le cu munca mecanizată. Zâmbind pe toate posturile de televizi-
une, primul-ministru făcea pariu pe agricultură, pe recolte spori-
te, numai că rezultatul a fost un adevărat dezastru; pământurile
au rămas nelucrate devenind pârloagă, iar sistemele de irigaţie,
abandonate, au fost devastate şi scoase din funcţiune.
Prin acest „pariu” s-au risipit valori de multe-multe miliar-
de de euro iar agricultura românească a cunoscut un recul de cel
puţin o jumătate de secol. Dintr-o ţară producătoare şi exporta-
toare de produse agricole de tot felul, s-a ajuns ca în România
populaţia să consume, în 2011, conform datelor INS, alimente
importate în proporţie de peste 72 %. Incredibil dar adevărat.
Cu o aşa „revoluţie” în agricultură am ajuns şi eu la sapă,
fiindcă soţia, localnică, fiică de preot din Oprişani, a făcut im-
prudenţa de a solicita, în baza legii 18/1991, pământul ce fusese
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
192
proprietatea părinţilor săi. Îl primeşte şi încă însămânţat gata, de
personalul fostului CAP Poiana-Oprişani. Aveam de plivit şi de
săpat sfeclă de zahăr, cartofi, morcovi, ceapă. Tarlaua cu sfeclă
era lungă de tot; pe o aşa lungime cred că ar fi putut, cu uşurin-
ţă, decola şi ateriza avioane. Evident, recolta urma să fie a noas-
tră în numele „dreptului sfânt al proprietăţii.” A fost o vară de
chin, cea mai lungă vară din câte trăisem până atunci şi chiar
până acuma. Primăvara fiind ploioasă, au năpădit buruienile
încât trebuia să căutăm firişoarele de sfeclă cu degetele de la
ambele mâini, aproape ca acul în carul cu fân. N-am găsit nici
oameni care să meargă la plivit şi la săpat, pe plată.
Nu eram numai noi într-o astfel de situaţie. Peste tot, în
dreapta şi în stânga alte şi alte familii îşi lucrau şi administrau
averea. Ca şi noi, întreaga familie, nici alţii nu mai lucraseră
vreodată în agricultură. Doamnele de pe la blocuri pliveau cu
mănuşi de menaj şi cum era cald s-au dezbrăcat în costum de
baie, foarte sumar, ca să le prindă soarele şi să se bronzeze peste
tot. Aşa stând lucrurile nu-ţi mai venea să urmăreşti firişoarele
plăpânde de sfeclă sau de morcovi de printre buruieni, era mai
plăcut să-ţi speli ochii privind în jur. Se făcea haz de necaz;
mereu se auzea: „Chemaţi oamenii de la Minolta!”, era un me-
saj publicitar ce se repeta mereu în acea vreme.
Cu chiu cu vai a sosit toamna. Când să predau sfecla în ga-
ra din Câmpia Turzii, pentru fabrica de la Luduş, oamenii, bat-
jocoritori cum sunt, nu se puteau abţine şi îmi aruncau câte o
vădită ironie: „Frumos pătrunjel aţi scos!” Ce să zic, sfecla mea
aducea mai mult a pătrunjel dar mă făceam că nu aud.
Cu cartofii altă poveste. I-au ros gândacii de colorado de-ţi
era mai mare mila de ei. Era o cultură mai întinsă, primisem,
fiecare proprietar, rânduri puţine dar lungi. Pentru întreţinerea
culturii s-a înfiripat o asociaţie care a adunat banii pentru soluţia
de stropit şi pentru plata mecanicului tractorist. Unii, cu două-
trei rânduri, nu, că îşi stropesc singuri cartofii cu pompa de
mână, dar tractorul cuprindea deodată 10-12 rânduri. Încurcătu-
IOAN BEMBEA

193
ră mare, aşa că toamna cartofii noştri nu erau cu mult mai mari
decât nucile, poate până pe la mărimea unui ou. Ne-am convins
atunci cu toţii că şi agricultura e o ştiinţă. Omul de la ţară are o
vorbă: „Dacă nu ştii, de ce te bagi?” Cam aşa e.
Deşi primisem terenul însămânţat, printr-un calcul sumar,
am ajuns uşor la concluzia că am cheltuit incomparabil mai
mult decât valoarea recoltei. M-am învăţat minte şi în anii ur-
mători am lăsat pământul (peste 2 ha) să-l cultive câte un tracto-
rist, pentru câţiva saci de grăunţe pentru păsările de curte. După
3-4 ani nu am mai găsit pe nimeni dispus să-l cultive, chiar fără
nici o pretenţie, aşa că a rămas necultivat, ca peste tot…
Relatez acest lucru, această experienţă personală, deoarece
o consider reprezentativă pentru o foarte mare parte a populaţiei
ce a fost împinsă, fără voia ei, spre agricultură. Consecinţele nu
întârzie să apară.
Recoltele de cereale nu mai sunt duse spre marile silozuri şi
uscătorii ale statului ci sunt împrăştiate şi depozitate în condiţii
total necorespunzătoare prin podurile caselor sau prin magazii
improvizate. Fabricile de pâine, lipsite de făină, produc tot mai
puţin şi aşa apare criza de pâine, alimentul de bază al populaţiei,
ce devine din ce în ce tot mai nemulţumită de noua administra-
ţie locală, ca şi cum ea ar fi de vină pentru toată dezordinea
dirijată de la vârf, doar „eram pe drumul cel bun.”
Cam aceasta era situaţia şi starea de spirit a populaţiei în
toamna anului 1991 când într-o bună zi îmi intră în curte nişte
domni cu cravată, era o delegaţie a Partidului Unităţii Naţionale
Române, cu propunerea de a candida pentru funcţia de primar
din partea acestui partid, din care eu nu făceam parte.
Situaţia era de-a dreptul hilară şi peste măsură de jenantă
pentru mine. Eu, îmbrăcat, nu tocmai elegant, vorba vine, ci
dimpotrivă, cu cele mai ordinare haine, mai de îndurare şi cu
cizma de cauciuc, spălam cu un furtun cartofii ce fuseseră recol-
taţi pe ploaie şi erau încărcaţi de noroi. Cu mâinile pline de
pământul acele cleios alegeam de ici de acolo câte un cartof mai
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
194
mărişor, pentru consum. Nu încuiasem poarta, iar acum trebuia
să dau mâna cu musafirii, ce fuseseră conduşi de un vecin,
Cristea, inginer energetic la Fabrica de Sticlărie. Tot el mi-i
prezintă pe ceilalţi; oameni cu prestanţă, cu studii superioare şi
cu funcţii importante. După cât am înţeles, delegaţia era condu-
să de medicul Iosif Lupşan.
Văzându-mă eu însumi în ce hal arătam chiar mă gândisem
cu ceva timp mai devreme, ca o fantezie a imaginaţiei, cum s-ar
mai mira elevii mei de mine, de profesorul lor de la catedră ce
era îmbrăcat întotdeauna în costum, cu cămaşă albă şi la crava-
tă; aşa cum prevedea Regulamentul de ordine interioară din
şcoli. Aşa era atunci; cadrele didactice erau obligate la o ţinută
vestimentară elegantă, sobră şi decentă pentru a constitui mode-
le pentru elevi. Aceleaşi cerinţe se impuneau şi profesoarelor.
Mai erau însă şi unele excepţii.
Se zice că o profesoară tânără şi foarte frumoasă de la li-
ceu, (de la Lic. „Mihai Viteazul”din Turda, de ce să nu o spu-
nem, că au trecut peste 25 de ani, s-a prescris fapta) deci tânăra
profesoară ignorând prevederile regulamentare şi chiar observa-
ţiile directorului, obişnuia să intre la clasă numai în rochiţe
„mini” ce erau la modă pe atunci. La o oră, în timp ce scria pe
tablă, un elev din spatele clasei o roagă să scrie „mai sus”, adică
să ridice mai mult braţul cu creta „că nu se vede până-n fund.”
Rugămintea elevului ar fi trecut, poate, neobservată dacă nu ar
fi explodat clasa în râs, că toţi băieţii urmăreau „faza” şi îşi
sorbeau profesoara din priviri. Scandal mare, ameninţări cu
corigenţă şi cu scăderea notei la purtare, elevului, nu profesoa-
rei. Nu mai cunosc deznodământul dar a fost un amuzament
pentru aproape tot oraşul, că ce nu se află dintr-o clasă cu 36 de
elevi?
O, pe tema ţinutei iar m-am abătut de la subiect. Scuzaţi, vă
rog. Să revin de unde am plecat.
Nu ştiu ce să mai cred, dacă „haina îl face pe om” sau
„omul face haina?” dar să i se facă propunerea de a candida
IOAN BEMBEA

195
pentru funcţia de primar de municipiu unei persoane ce arăta ca
mine, atunci, întrece chiar şi imaginaţia şi unde mai pui că erau
şi persoane care nu mă cunoşteau, care probabil nici nu mă mai
văzuseră vreodată. Dar minune Dumnezeiască; musafirii mei
ignorând felul cum m-au găsit, îmi spun că au nevoie de un
candidat cu prestigiu, corect, integru, bun român, etc. etc. etc.
Eu îi rog să se oprească; „Nu mă bag în aşa ceva, nu-i de mine,
îmi pare rău, dar aţi greşit adresa, căutaţi pe altcineva.” Ei mai
insistă, eu, nu! şi nu! Îmi mai spun oaspeţii că am fost recoman-
dat de mai multe persoane, că sunt de la munte, că moţii ştiu
mai bine ca oricine ce urmăresc ungurii, că „uite ce-au făcut la
Târgu-Mureş, că dacă nu-i cineva hotărât să le spună Ho! ei, la
noi în ţară, îşi fac de cap.”
Eram hotărât să nu accept propunerea de a candida, deşi, de
ce să nu recunosc, eram oarecum flatat de această onoare care
m-a surprins fiindcă, nu mă gândisem niciodată la aşa ceva. Mai
primisem eu nişte informaţii cum că după Revoluţie aş fi fost
propus printre persoanele care să ia conducerea oraşului dar
„Nu-l interesează, nici nu a trecut pe la Primărie” a venit un
răspuns, foarte convingător pentru toţi aspiranţii la funcţie, ce
roiau pe acolo. Pentru mine acea ştire a fost un fapt divers; cum
am primit-o, am şi uitat-o.
Văzând că oaspeţii mei „nu se dau bătuţi” şi nu au de gând
să plece, îi poftesc în casă dar ei, cum aveam o masă în curte,
sub vie, preferă să rămânem afară. În mare grabă îmi schimb şi
eu ţinuta.
Era o zi călduţă de pe la sfârşitul lui octombrie sau început
de noiembrie. Culesesem strugurii, mustul începuse să fiarbă în
baloanele din pivniţă, numai frunzele, deşi îngălbenite, se încă-
păţânau să menţină cupola de umbră din timpul verii.
Cu câte o cană de lut în faţă, cu o licoare, ceva între must şi
tulburel, dulce dar care se urcă pe ascuns la cap, ne întindem la
poveşti, se dezleagă limbile şi suntem toţi pe aceeaşi lungime de
undă, cu aceleaşi păreri; că în toate fabricile e un mare haos, că
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
196
muncitorii schimbă directorii cum vreau, că pretind salarii şi
drepturi exagerate, că transportul în comun e un dezastru iar
agricultura a fost făcută „harakiri” şi că de vidul de autoritate,
atât la nivel central cât şi la cel local, profită ungurii, ce contestă
pe faţă prevederile Tratatului de Pace de la Trianon. Ce mai, vor
Ardealul şi apoi, vai de români, asasinate, ca în 1940, după
Dictatul de la Viena. Nu e de glumit. Toţi suntem de acord că
trebuie sprijinită şi extinsă prin noi membri Vatra Românească
şi PUNR-ul, singura forţă românească capabilă să facă faţă şi să
dea riposta cuvenită politicii antiromâneşti a UDMR-ului şi mai
ales lui Laszlo Tokes şi lui Marko Bela.
După toate discuţiile, într-o singură chestiune am rămas în
dezacord; ei insistau să accept propunerea de a candida, iar eu
nu voiam aşa ceva, să-mi bat cuie în ghete, vremurile fiind mult
prea complicate. Ei, când unul, când altul, că să mă mai gân-
desc, că unde ajunge ţara asta dacă oamenii cinstiţi stau pe mar-
gine şi nu se implică, precum şi multe alte argumente mi-au mai
înşirat oaspeţii înainte de plecare. Că nu pretind un răspuns
acum pe loc, că îmi lasă timp de gândire, ca să mă consult cu
familia, dar ei vor reveni „după accept” miercurea viitoare,
acum fiind într-o zi de sâmbătă.
Deşi eu nu am spus nimănui din afara familiei de propune-
rea cu candidatură, ştirea, nu cunosc nici acum prin ce surse, „a
transpirat” la şcoală şi colegii, mai în glumă, mai în serios,
„domnule primar în sus, domnule primar în jos”, nu mă mai
scoteau, râzând, din „Domnule primar”. Nici nu voiau să audă
că nu vreau să candidez, adică să refuz, nu candidatura, ci direct
funcţia de primar, că „sigur ieşiţi, toţi care vă cunosc vă votează
şi prin ei vă merge vestea peste tot. Nici nu mai staţi pe gânduri.
Să ajungă şi un cadru didactic primar, să aibă grijă de şcoli.”
Cam acestea erau cuvintele tuturor colegilor, chiar şi a celor de
la alte şcoli, că dacă nu aflam şi de opinia altora, intram la idei
că, fiind director, cadrele didactice de la Şcoala Nr.7 ar vrea să
scape de mine. Mai ştii?
IOAN BEMBEA

197
Cum nu cunoşteam eu prea bine ce atribuţii şi mai ales ce
putere are un primar acum în noile vremuri, dar cunoscând au-
toritate absolută a foştilor prim-secretari de dinainte de 1989, a
început să-mi treacă prin gând că este absolută nevoie de cineva
care să oprească haosul, să restabilească ordinea de drept, atât în
fabrici, de unde curgeau zilnic şomeri, cât şi în administraţia
locală. Cu aceste bune intenţii, că tot trebuie să o facă cineva,
am acceptat propunerea de a candida.
Am mai trecut prin selecţia adunării generale de partid
(PUNR) unde nu am avut decât un vot sau două împotrivă, că
pretendenţi erau şi aici şi iată-mă candidat oficial şi în regulă
pentru funcţia de primar.
Din bun-simţ, din respect pentru oamenii care mi-au acor-
dat toată încrederea, am cerut să devin membru al PUNR şi am
fost primit cu aplauze şi cu urări de succes.
Nu aş fi sincer să afirm că eram sigur de victorie, aşa cum
nu am fost niciodată absolut sigur că voi promova un examen,
chiar dacă mă simţeam bine pregătit; poate că e înţelept să nu fii
încrezut. În sinea mea parcă voiam să nu reuşesc, fiindcă mer-
geam spre un domeniu mai puţin cunoscut, dar tot eu îmi zi-
ceam că în Primărie există specialişti pentru fiecare domeniu de
activitate, apoi secretarul, juristul, sunt deci destui cunoscători
ai legislaţiei, important e să fie aplicată corect, nepărtinitor.
Campania electorală pe atunci nu necesita cheltuieli mari;
câteva afişe alb-negru tipărite pe hârtie ieftină, alte afişe, mări-
mea A4 multiplicate la xerox şi nişte fluturaşi color, cu harta
României peste care erau aşternute cu roşu, galben şi albastru
două litere mari VR, adică Vatra Românească şi tot cu aceleaşi
iniţiale majuscule, îndemnul: Votaţi pentru Viitorul României,
candidaţii PUNR.
Competiţia s-a dat între nouă candidaţi, au fost mulţi, să-i
amintim pe toţi, aşa pentru istorie:
IOAN BEMBEA – P. Unităţii Naţionale Române
AUGUSTIN ANGHEL – Convenţia Democrată
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
198
VASILA NEMEŞ – Frontul Salvării Naţionale
VICTOR CHIOREAN – Partidul Republican
IOAN SPĂLNĂCAN – Uniunea Stângii Democrate
VIRGIL BLASIU – P. Democrat Agrar din România
ALEXANDRU RUS – P. România Mare
MARIAN BIA – Candidat independent
DORU ANCA – Candidat independent
Alegerile au avut loc în 9 februarie 1992 şi a fost nevoie de
un al doilea tur, în 23 febr. între candidaţii PUNR şi ai Conven-
ţiei Democrate (PNL, PNŢ-c.d., PAC, PDER şi PER). Funcţia
de primar a revenit candidatului PUNR, subsemnatului, cu
aproape două treimi din voturi. Şocul mare a fost pentru FSN-
işti ce erau la conducere şi se credeau siguri de victorie, dar nu
au intrat nici măcar în turul doi.
Ei, greul abia acum începe; primarul este o instituţie execu-
tivă, el pune în aplicare politica şi legislaţia emise de Parlament
şi de Guvern, nu face cum crede el că e mai bine. Mai multă
libertate de mişcare o are în elaborarea şi în punerea în aplicare
a Hotărârilor Consiliului Local, acestea fiind, de regulă, iniţiate
de primar şi se referă la situaţiile concrete din localitate.
Şi uite aşa, abia acum ajung la blocul cu pricina şi la copa-
cul ce s-a urcat pe bloc.
După cum spuneam ceva mai înainte, îndată după 1989
Noul Guvern condus de (Doamne iartă-mă, era să zic, din obiş-
nuinţă de la învăţământul politic, de Dr. Petru Groza), condus
de Petre Roman a sistat investiţiile pe motiv că erau „megalo-
mane” şi „comuniste”, ambele epitete potrivindu-se perfect
complexului de construcţii din Piaţa Romană, colţ cu strada
Războieni, fiindcă aveau multe nivele; subsol, parter şi etajul I
pentru restaurant, depozite, spaţii comerciale şi birouri apoi 7-8
etaje cu apartamente pentru locuinţe, deci construcţie „megalo-
mană” iar fiindcă era proiectată şi construită de stat, era şi „co-
munistă” aşa că lucrările „au îngheţat” în stadiul cum se găseau
la data evenimentelor din decembrie 1989, adică pe la etajul I
IOAN BEMBEA

199
sau II. Sigur, „Ceauşescu e de vină”, fiindcă nu le terminase
înainte de a fi împuşcat.
Ajuns primar, trebuia făcut ceva; construcţia se degrada,
macaralele plictisite de ani de zile de inactivitate rugineau vă-
zând cu ochii, era o ruşine pentru autoritatea locală şi chiar pen-
tru noua orânduire capitalistă ce trebuia să aibă obrazul curat,
fără pată, fără semne de neputinţă.
Printr-o hotărâre a Consiliului Local s-a stabilit ca viitoare-
le apartamente de locuit să se scoată la vânzare, pe baza unor
criterii de priorităţi şi să fie terminate din contribuţia bănească a
viitorilor proprietari. Şi tot aşa celelalte spaţii de la subsol, par-
ter şi etajul I să fie vândute unor bănci sau societăţi comerciale.
Mai solicită însă locuinţe şi Ministerul Afacerilor Interne
prin comandantul Poliţiei Turda pentru noii ofiţeri şi subofiţeri
repartizaţi aici. Administrarea patrimoniului local, prin Legea
69 a Administraţiei Publice Locale, revine Consiliului Local, nu
Primarului, ca instituţie. Neavând alte locuinţe de repartizat, ajun-
gem la înţelegerea că donăm contra-cost o parte din apartamente,
cele expuse spre str. Războieni, Ministerului de Interne care le va
finaliza cu fonduri proprii şi vor intra definitiv în proprietatea lor.
În acest sens s-a emis o hotărâre a Consiliului Local Turda, s-au
făcut demersurile la nivel central pentru transferul de proprietate şi
au repornit lucrările de construire, numai că fondurile bugetare ale
MAI s-au epuizat repede, înainte de terminarea construcţiei. Nici
în anii următori nu au mai fost alocate fonduri pentru acest obiectiv
şi tot aşa, tot aşa, de peste 20 de ani.
Câte cuvinte de ocară nu s-au spus la adresa primarilor urmă-
tori, a domnilor Virgil Blasiu şi Tudor Ştefănie, „că nu-s în stare să
termine ce a început Bembea.” Chiar nu merită astfel de aprecieri,
ei nu au nici o vină. Toţi cei 23 de consilieri din mandatul 1992-
1996, inclusiv primarul şi viceprimarul Ovidiu Heler, cu toţii am
considerat că, în lipsa resurselor bugetare, predarea blocului către
MAI ar fi cea mai bună soluţie, dar planul de acasă nu se potriveşte
cu cel din târg. E uşor de aruncat bolovanul în fântână, mai greu de
scos, oricât de mulţi deştepţi şi-ar aduce contribuţia.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
200
Şi aşa aproape de un sfert de secol blocul stă neterminat, pri-
veşte cu melancolie spre Arieş, socoteşte câtă apă a curs de atunci,
de la ridicarea lui şi cu siguranţă se întreabă câtă apă va mai curge
pe Arieş până când se va îndura cineva să îi pună acoperiş apoi să-l
scape de ruşinea de a sta nud în faţa trecătorilor; fără geamuri, fără
tencuială. A văzut multe de când tot aşteaptă, de aceea uneori e
cuprins de nelinişte ca nu cumva să aibă soarta celor opt coşuri
înalte de la Fabrica de Ciment la prăbuşirea cărora a asistat cu
groază. De atunci a prins mare frică de dinamită, Doamne fereşte!
Ca o ocară la adresa noilor vremuri, pe blocul cu pricina creşte
vegetaţia iar un copac, deşi tăiat periodic, cu încăpăţânare ne face
semn de acolo de sus că ceva nu e în regulă în ţara asta…
* * *
Au trecut anii, iată, peste douăzeci, mai mult decât în romanul
cu muşchetarii lui Alexandre Dumas (Dumas-pére) de când am
fost primar. Nu cunosc câţi din cetăţenii Turzii au fost mulţumiţi
de alegerea lor şi câţi au rămas dezamăgiţi, că niciodată nu poţi fi
pe placul tuturor iar aşteptările şi speranţele sunt adesea peste posi-
bilităţi sau chiar nelimitate.
A fost o experienţă, că toată viaţa omul învaţă câte ceva. Des-
pre ce s-a petrecut atunci s-ar putea scrie o întreagă carte, una co-
mico-tragică, aşa cum s-au derulat şi evenimentele în acei ani. Din
multitudinea faptelor pe care mi le amintesc adesea voi evoca doar
câteva, cele pe care le consider că au o anumită semnificaţie.

*
După ce am fost instalat primar, în 1 martie 1992, şeful servi-
ciului personal mi-a adus decizia de încadrare în salariu, 4200 lei
lunar, cu 300 lei mai mic decât cel de la şcoală, unde aveam şi o
indemnizaţie de director. Aşa ca fapt divers, spre comparaţie, toc-
mai mă întâlnisem cu o fostă elevă, absolventă de liceu, ce lucra la
CFR Turda, la o magazie, şi bucuroasă mi-a spus că are 8.000 de
lei pe lună, iar tatăl unui copil de la şcoală, sticlar, avea, cu toate
sporurile, 20.000 de lei „mi-e şi ruşine să vă spun ce salariu mare
IOAN BEMBEA

201
am” îmi mărturisise el. Intraseră sindicatele în acţiune şi impuneau
retribuţii extrem de mari.
Nu pentru cuantumul salariilor de atunci mi-a rămas în aminti-
re acest episod, ci fiindcă odată cu înmânarea deciziei mi s-a adus
la cunoştinţă că „salariile sunt confidenţiale” conform nu ştiu cărei
legi. Această „confidenţialitate” mi-a dat de gândit; se vor face de
acum înainte mari nedreptăţi de care noilor conducători le este
ruşine (sau teamă) să se afle. Aşa a şi fost. De la raportul dintre
salariul minim şi cel maxim, de 1la 6, stabilit prin lege, înainte de
1989, s-a ajuns la un raport de 1 la 125 sau chiar mai mare, a se
socoti 700 lei salariul minim în 2011, şi 52.000 Euro pe lună sala-
riul directorului de la Hidroelectrica şi ceva mai mic, cu vreo 2.000
Euro a încă 12 directori adjuncţi, deşi uriaşul producător de curent
electric mergea în pierdere. Informaţiile sunt luate din mass-media
dar nimeni nu le-a negat sau contestat. Câinii latră, caravana trece.
Un exemplu mai recent şi mai „decent”, din febr. 2014, Dan
Radu Ruşanu şi Daniel Dăianu, oameni politici, de la Agenţia de
Supraveghere Financiară au primit pe lunile noiembrie şi decem-
brie 2013 câte 72 şi respectiv 69 mii de Euro şi s-au scuzat spu-
nând că au primit cu 50% mai puţin decât au primit şefii anteriori,
de la PDL în 2012.
Astfel de practici, păstrând proporţia, se extind şi în teritoriu
că nimeni nu mai ia apărarea celor „de jos” ce plătesc facturile la
apă, curent, gaz, salubritate sau telefon.
Iată de ce cresc copaci pe blocurile neterminate !

*
În lipsa mea de experienţă dar cu bună credinţă îmi închipu-
iam că împreună cu viceprimarul şi cu cei 23 de consilieri locali
vom forma o echipă ce are menirea de a gospodări cât mai bine
oraşul în următorii patru ani. Pornind de la acest considerent nu
mi-a displăcut câtuşi de puţin că viceprimarul Ovidiu Heler provi-
ne din rândul opoziţiei, a Convenţiei Democrate ce avea un număr
important de consilieri.
Da, de unde, cu totul altfel funcţionează sistemul capitalist.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
202
Opoziţia rămâne opoziţie încă din prima zi de activitate. Cu gândul
la viitoarele alegeri de peste patru ani, opoziţia trebuie să convingă
electoratul că actualul primar, sau actualul partid ajuns la conduce-
re nu face nimic bun, trebuie discreditat cu orice preţ. Spun „cu
orice preţ” fiindcă pentru a-şi atinge scopul, opoziţia pune piedici,
obstrucţionează realizarea unor obiective dintre cele mai benefice
pentru localitate sau pentru ţară. Nu mă refer la o tabără sau alta
din spectrul politic, procedura e identică, dar e absurdă. Jumătate
dintre forţele politice trag într-o direcţie, cealaltă jumătate pune
piciorul pe frână sau, şi mai rău, trage invers, în cu totul altă direc-
ţie, dar nu înainte.
Eram în primul mandat constituit prin alegeri după 1989. Încă
nu eram atât de înrăiţi. Am avut o relaţie foarte bună cu viceprima-
rul, din opoziţie, om harnic şi corect, fără absurde patimi politice.
Şi tocmai datorită acestei bune colaborări pe care noi o consideram
un element pozitiv, colaborare benefică pentru oraş, atât eu cât şi el
primeam adesea la şedinţele de partid „câte un şut în fund”, eu
fiindcă „mă dau cu opoziţia” el, fiindcă „se dă cu puterea”. A doua
zi, la câte o cafea, zâmbind, vorbeam despre mersul aiurit al acestei
lumi…
De atunci lucrurile s-au complicat şi agravat. La nivel central
între putere şi opoziţie, între diversele instituţii ale aceleaşi Ţări, se
dau lupte aproape la baionetă. E iarăşi absurd! În acest mod capita-
lismul nu este funcţional; vom merge din criză în criză.
Iată încă un motiv sau o cauză pentru care, în ţara noastră,
cresc copaci pe blocurile neterminate şi printre ruinele fabricilor…

*
În primii ani de după 1989 presa nu a fost foarte agresivă îm-
potriva autorităţilor publice şi a oamenilor politici, abia atunci
presei îi creşteau colţii. Ziarele, ca să fie citite, trebuie să prezinte
ştiri senzaţionale şi aşa a apărut o informaţie negativă la adresa
mea ca primar, chiar nu-mi amintesc ce anume, dar era cu totul
falsă iar ziarul era în slujba opoziţiei.
Cum întotdeauna am fost un om corect şi nimeni nu mi-a
IOAN BEMBEA

203
adus până atunci ofense, am fost destul de afectat. Să ceri dezmin-
ţiri, să te pui cu presa? asta îşi doreau cei de la ziar. Nu le-am dat
această satisfacţie; am suportat insulta şi mi-am văzut de treabă. Şi,
culmea, a intervenit viceprimarul din opoziţie, ing. Ovidiu Heler,
care mi-a luat apărarea afirmând în faţa ziariştilor că informaţia a
fost falsă. Ar mai fi posibil azi aşa ceva? Nu cunosc nici un caz.
În logica legiuitorului, când a stabilit funcţia de viceprimar, eu
cred că s-a înţeles un ajutor de primar, cel care să-l ajute pe primar,
omul de lângă el, dar să-i fie subordonat, un fel de adjunct. Aşa o fi
în alte domenii dar nu şi în politică. Să ne gândim la un construc-
tor, zidar sau zugrav, ce are un ajutor, un adjunct sau un vicezugrav
ce încearcă să-i răstoarne scara, să-l dea jos. Cum vor putea lucra
cei doi?
Dacă primarul, alesul direct al majorităţii cetăţenilor, are ne-
şansa ca majoritatea consilierilor să-i fie potrivnici, adică din parti-
de de opoziţie, atunci această majoritate va alege ca viceprimar pe
cel mai înrăit adversar al primarului. Nu e firesc, fiindcă generează
grave disfuncţionalităţi, păguboase pentru toţi cetăţenii acelei loca-
lităţi. Firesc ar fi ca viceprimarul să fie numit direct de primar,
dintre consilieri, omul său de încredere, numai aşa i-ar fi de ajutor.
Şi din cauza acestor disfuncţionalităţi dintre aleşii locali, cresc
copaci pe blocuri neterminate şi printre ruinele uzinelor…

*
Fiindcă veni vorba de presă şi de ştiri senzaţionale, încă o în-
tâmplare, una hazlie.
Într-o dimineaţă, prin luna iunie a anului 1994, un funcţionar
din primărie îmi aduce în birou ziarul Evenimentul zilei. Pe prima
pagină cu litere de o şchioapă: Primarul PUNR din Turda IOAN
BEMBEA a dat unui sinistrat rămas fără casă în urma inundaţiilor
o cămaşă veche fără mâneci şi nişte biscuiţi stricaţi.(Detalii, pag.
3) Numele meu era scris cu litere mult mai mari şi cu altă culoare,
ca să se ştie de ce sunt în stare primarii PUNR. Aflam o noutate, că
ar fi fost inundaţii în Turda. Era dat numele, adresa şi fotografia
bietului om rămas pe drumuri.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
204
Fuseseră ceva ploi la munte şi, după ştirile de la radio, Arieşul
umflat intrase prin curţile unor gospodării pe la Baia de Arieş.
Chiar şi în Turda se umpluse albia lui în zona Oprişani dar uşoare
revărsări au fost doar pe partea stângă peste nişte terenuri agricole.
După cum rezulta din articol „sinistratul” se prezentase la biroul
teritorial din Cluj al ziarului şi relatase tot ce i s-a întâmplat, s-a
legitimat cu buletinul, i s-a făcut şi o copie a actului de identitate,
ce mai, „bombă de presă” cu dovezi „beton” pentru ziarişti.
Nedumerit şi intrigat de cele aflate, pe care le ştia acum toată
ţara, numai eu, cel în cauză, nu le ştiam, trimit pe funcţionarul ce-
mi adusese ziarul, la adresa cu pricina cu misiunea de a cerceta
situaţia şi de a-l invita pe om la primărie să vedem ce s-a întâmplat.
Îi întreb pe viceprimar, pe secretar şi pe alţi şefi de birouri dacă nu
cumva cunosc acest caz şi i-ar fi trimis ei acele „ajutoare” ce erau
la modă pe atunci, că ţările occidentale nu ne lăsau să murim de
foame, că aşa se credea pe acolo pe la ei. Nimeni nu ştia nimic dar
ziarul ajunsese şi se citea prin toate birourile.
Ceva mai târziu lucrurile se clarifică. Omul, de 60-65 de ani,
nebărbierit, soseşte la primărie cu o pungă de plastic în care avea
un borcan de 400 gr plin pe jumătate cu gem, adus pentru mine ca
să îl iert. Aflase de la delegatul primăriei de supărarea mea. Locuia
într-un bloc pe strada Macilor, lângă Liceul de Chimie la etajul IV.
Nici vorbă să fi fost inundat, la etajul 4! Acum nu uită să-mi arate
o adeverinţă medicală prin care se menţiona că este bolnav şi în
tratament de schizofrenie şi fiind bolnav mă roagă să îl iert şi că
îmi lasă mie borcanul cu „tot” gemul. Altfel vorbea logic. „Am
fost la Cluj ca să mă scrie şi pe mine în ziar” îmi mai spune el, ca
să dezlege tot misterul.
Cum să te superi sau să cerţi un om cu mintea tulbure? Situa-
ţia a devenit de-a dreptul hazlie. Secretara Adela se spărgea de râs
şi îmi reproşa că nu am primit gemul adus de om, aşa ca o „com-
pensaţie” pentru… „vătămare de onoare”.
Ziarul cu pricina, Evenimentul zilei, avea pe ultima pagină
adresa redacţiei şi un număr de telefon. Îi sun şi după ce le spun că
nimic din ce au scris în acel articol nu e adevărat, că persoana în
cauză locuieşte la etajul 4 şi că în Turda nu au fost inundaţii, după
IOAN BEMBEA

205
ce le expun aceste argumente, le cer să dea o dezminţire tot pe pag.
1 a ziarului. Ei, că nici nu se gândesc la aşa ceva, că au declaraţia
scrisă şi semnată a omului, că dacă nu-mi convine să-l dau pe om în
judecată, că ei „au acoperire.” Nu sunt răzbunător şi nu am fost nici-
odată prin procese, „să mai rămână şi lupul mâncat de oaie” cum se
spune pe la ţară pentru astfel de situaţii, când pierde cel ce are drep-
tate.
Nu am deschis proces nici împotriva ziarului şi cu atât mai pu-
ţin împotriva unui sărman om bolnav, dar atunci m-am bucurat,
Doamne iartă-mă, ştiind că ziaristul Corneliu Vadim Tudor denumi-
se acel ziar Excrementul zilei, iar pe redactorul şef Ardei Umplut.
Bine le-a făcut! „Delicateţuri” de presă…

*
Îndată după evenimentele din 1989, pentru că s-au deschis gra-
niţele ca în Ţara nimănui, ziariştii occidentali au năvălit în România
pentru a lua imagini din „iadul comunist.” Aveau nevoie de ştiri
senzaţionale. Au căutat şi au găsit. Şi aşa au apărut pe toate posturile
de televiziune imagini cu copii handicapaţi neuropsihic sau cu grave
malformaţii fizice, cu boli incurabile. Tot atunci am aflat că Româ-
nia este ţara bolnavilor de SIDA, ştiri tot atât de şocante şi de adevă-
rate ca şi reportajul de mai târziu al lui Carmen Avram de la Antena
3 despre Turda unde copiii „mănâncă mercur pe pâine” de la fosta
Uzină Chimică ce „se găseşte în centrul oraşului” iar autostrada trece
printr-un mediu atât de contaminat cu mercur încât pune în pericol
viaţa celor care ar îndrăzni să treacă prin această zonă.
Nimeni nu mai pomenea de realizările din anii anteriori, de per-
formanţele gimnastelor noastre, de elevii medaliaţi cu aur pe la dife-
rite olimpiade, de locurile de muncă pentru toţi absolvenţii unei şcoli
sau facultăţi în domeniul şi la nivelul calificării, de inexistenţa şoma-
jului şi a drogurilor.
Pentru a mai contracara măcar cât de cât imaginile predominant
negative despre toate domeniile de activitate din România, am dorit
să aduc în atenţia părinţilor şi a tuturor locuitorilor Turzii marile
valori umane, în plină formare, pe care le dă an de an ţării, prin şcoli,
oraşul nostru. În acest scop am instituit acordarea de către primar a
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
206
unei Diplome de onoare şefilor de promoţie, un băiat şi o fată, de la
fiecare liceu sau şcoală gimnazială.
Pentru înmânarea diplomelor se organiza o festivitate solemnă,
cu public, în Sala mare a Primăriei. Era un semn al preţuirii muncii
şi al valorilor; şefii de promoţie deveneau în fiecare an mândria şi
speranţa oraşului.
Spre cinstea tuturor celor premiaţi, să aducem în atenţia noastră,
peste ani, măcar ultima serie, cea din 1996:

Lic. Teoretic „Mihai Viteazul” 1. Drăgan Raluca Cristina
2. Mărginean Mircea
Gr. Şc. de Chimie Ind. 1. Ungur Anamaria Cristina
2. Rusu Ioan Marcel
Gr. Şc. „Dr. Ioan Raţiu” 1. Popa Corina Aurica
2.Marton Csaba
Gr. Şc. Industria Sticlei şi 1.Crişan Ancuţa
Construcţii de Maşini 2. Fertea Cristian
Gr. Şc. Agricol 1. Bătinaş Ramona
2. Ruţă Ana Maria
3. Sălăgean Aron Adrian
Şc. „Teodor Murăţanu” 1. Keszeg Ana
2. Urcan Remus Cristian
Şc. „Gheorghe Bariţiu” 1. Blaga Lucia
2. Oltean Adrian
Şc. „Potaissa” 1. Ormenişan Mihaela
2. Prescură Eugen
Şc. „Andrei Şaguna” 1. Marcu Corina
2. Dicher Bogdan
Şc. Nr.5 Poiana 1. Trif Georgeta
2. Iurian Liviu
Şc. „Avram Iancu” 1. Drăguşin Ilinca
2. Pătăcean Rareş Bazil
Şc. „Horea, Cloşca şi Crişan” 1. Miron Luminiţa
2. Moldovan Vlad Ionuţ
Şc. „Ioan Opriş” 1. Coşară Elena Cristina
2. Dumitraş Mihai

IOAN BEMBEA

207
Sigur, ar fi meritat din plin şi premiaţii din promoţiile anterioare
să fie menţionaţi nominal, dar lucrarea de faţă este doar tangenţial
documentară aşa că celor în cauză le cer înţelegerea cuvenită.

*
Împotriva convingerilor că aş face un lucru bun, am fost
nevoit să aplic punerea în posesie a terenurilor agricole ale fos-
telor Cooperative Agricole de Producţie, ale CAP-urilor, ce a
dus la dezorganizarea exploataţiilor mari din agricultură. Recu-
noaşterea drepturilor de proprietate, pe bază de acte sau declara-
ţii, se făcuse prin nişte comisii speciale în cursul anului 1991,
înainte de a deveni eu primar. Punerea în posesie se făcea, con-
form Legii 18 „de regulă pe vechiul amplasament.” S-ar fi putut
reconstitui dreptul de proprietate, în cotă-parte, în cadrul unităţii
agricole mari unde se afla acum pământul avut înaintea colecti-
vizării şi comasărilor de terenuri şi să se obţină beneficiul co-
respunzător în cadrul exploataţiei moderne, care să beneficieze
de mijloace mecanice şi de irigaţii, aşa cum s-a procedat şi în
alte ţări, dar la noi, ca la nimeni; prăpăd şi dezastru, fiecare om
cu bucăţica lui.
După astfel de transformări a apărut o criză acută de pâine
în toată ţara cu uriaşe cozi la magazine în marile oraşe de unde
televiziunile prezentau seară de seară imagini dramatice. De
vină erau…primarii.
A urmat industria. De peste tot numai oameni „disponibili-
zaţi” care în disperarea lor veneau în audienţă la primar pentru o
contestaţie sau pentru un nou loc de muncă. Aşa erau obişnuiţi;
mergi „la partid” şi sigur îţi rezolvă problema. Veneau cu ar-
gumente; au fost harnici, fără nici o absenţă sau concediu medi-
cal în 25 de ani de serviciu, au familie de întreţinut, cu copii la
şcoală sau la facultate, dar primarul nu mai avea cum să le în-
tindă o mână de ajutor.
În toate întreprinderile şi fabricile din Turda s-au constituit con-
silii de administraţie cu persoane selectate pe criterii politice, în ma-
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
208
joritatea cazurilor total incompetente, trimise de la judeţ sau de la
Bucureşti asupra cărora conducerea locală nu avea nici o competen-
ţă. Pe lângă fiecare unitate economică de interes republican s-au
format firme căpuşă ce „cumpărau” toată producţia, la preţ minim,
apoi o revindeau vechilor parteneri cu substanţiale profituri, până s-a
ajuns ca fabricile să funcţioneze „în pierdere.”
Inflaţia se simţea de la o lună la alta. Pentru a ţine cât de cât
ritmul inflaţiei, tot la trei luni se făcea o nouă încadrare în sala-
riu, pe baza unor Hotărâri de Guvern. În vechile Carnete de
muncă s-au ataşat o mulţime de foi suplimentare pentru a scrie
toate măririle de salariu. Pentru o serie de persoane privilegiate;
ofiţeri superiori, oameni politici de la nivel central, Băncile de
stat acordau credite preferenţiale, cu dobândă redusă, incredibi-
le abuzuri din banii publici.
În haosul şi vidul de autoritate creat, drogurile se vindeau,
chiar şi în şcoli, aproape la vedere. Televiziunile prezentau tot
mai des dramele unor tineri drogaţi şi a părinţilor disperaţi în
faţa unor tragedii iremediabile.
În faţa acestor fenomene ce stârneau mare îngrijorare şi
uimire, comparativ cu vremurile anterioare, primarul sau consi-
liul local nu dispuneau de mijloacele de a stăvili astfel de mani-
festări. Ba mai mult se prevedea că mergem din rău în mai rău,
mai ales în ce priveşte locurile de muncă.
Eram în 1996. Cu toate nemulţumirile cetăţenilor, oamenii
ştiau că nu primarul e de vină pentru tot ce se întâmplă în oraş şi în
ţară. Nu mi se reproşa nimic şi simţeam la tot pasul o solidaritate şi o
înţelegere până la simpatie din partea lor. Dar eu nu voiam să fiu
asociat ca părtaş şi factor de decizie la tot ce se petrecea atunci şi am
decis să nu mai candidez pentru un nou mandat, deşi aveam convin-
gerea, după pulsul străzii, că voi fi reales.
Funcţia de primar a fost o experienţă dar concluzia mea
sinceră este că această funcţie este mult mai frumoasă dacă o
priveşti din exterior decât din postura de primar, apăsătoare,
plină de responsabilităţi şi de riscuri.
IOAN BEMBEA

209



P
e
r
s
o
n
a
l
u
l

P
r
i
m
ă
r
i
e
i

T
u
r
d
a
,

î
n

1
4

m
a
i

1
9
9
6
:

1
.

I
o
a
n

B
e
m
b
e
a
,

p
r
i
m
a
r
,

2
.

O
v
i
d
i
u

H
e
l
l
e
r
,

v
i
c
e
p
r
i
m
a
r
,

3
.

L
i
v
i
u

B
o
d
e
a
,

s
e
c
r
e
t
a
r
,

4
.

A
u
r
e
l

S
u
c
i
u
,

5
.

V
a
l
e
r
i
a

R
u
s
,

6
.

D
a
n
i
e
l
a

D
o
i
n
a
,

7
.

G
i
n
e
l

C
ă
l
u
g
ă
r
,

8
.

A
d
r
i
a
n

B
u
c
u
r
,

9
.

A
n
c
a

R
a
d
u
,

1
0
.

A
n
c
a

C
h
e
r
e
g
i
,

1
1
.

V
a
s
i
l
e

G
h
i
ţ
u
n
,

1
2
.

C
a
r
o
l

B
a
r
t
h
a
,

1
3
.

H
o
r
a
ţ
i
u

O
n
a
c
ă
,

1
4
.

Ş
t
e
f
a
n

B
l
ă
j
a
n
,

1
5
.

M
i
h
a
i

H
a
l
g
a
ş
,

1
6
.
-
,

1
7
.

L
i
v
i
u

C
o
c
i
o
r
v
a
,

1
8
.

N
i
c
o
l
a
e

L
u
b
i
n
s
c
h
i
,

1
9
.

L
i
v
i
u

B
u
c
o
s
,

2
0
.

I
o
a
n

S
f
â
r
l
e
a
,

2
1
.

F
l
o
r
i
n

P
u
ş
c
ă
u
,

2
2
.

M
a
r
i
e
t
a

P
o
r
c
i
l
ă
,

2
3
.

M
a
r
i
a

Ş
u
t
e
u
,

2
4
.

A
d
e
l
a

S
t
o
i
c
a
,

2
5
.

D
o
i
n
a

I
l
e
a
,

2
6
.

M
i
h
a
i
m

C
o
t
i
ş
e
l
,

2
7
.

L
i
l
i
a
n
a

V
o
n
i
c
a
,

2
8
.

I
o
a
n
a

A
n
c
a
,

2
9
.

G
e
n
ţ
i
a
n
a

S
ă
l
ă
g
e
a
n
,

3
0
.

F
l
o
r
i
c
a

B
u
d
u
ş
a
n
,

3
1
.

V
i
r
g
i
n
i
a

P
e
t
e
a
n
,

3
2
.

V
a
s
i
l
e

D
e
z
m
i
r
e
a
n
,

3
3
.

R
o
d
i
c
a

C
o
s
t
e
a
,

3
4
.

V
o
i
c
h
i
ţ
a

C
o
m
ş
a
,

3
5
.

P
e
t
r
o
n
e
l
a

B
o
l
o
g
a
,

3
6
.

E
l
i
s
a
b
e
t
a

R
o
m
a
n
,

3
7
.

D
a
n
i
e
l
a

M
a
t
e
i
-
V
l
a
d
,

3
8
.

M
i
r
e
l
a

S
a
b
ă
u
,

3
9
.

E
l
e
n
a

T
r
u
ţ
ă
,

4
0
.

D
a
n
a

A
d
a
c
e
,

4
1
.

C
o
d
r
u
ţ
a

L
a
z
ă
r
,

4
2
.

C
o
r
i
n
a

M
o
c
a
n
,

4
3
.

S
i
l
v
i
a

P
e
t
r
i
d
e
a
n
,

4
4
.

S
m
a
r
a
n
d
a

R
u
s
u
,

4
5
.

D
o
r
a

F
l
o
r
e
a
,

4
6
.

R
o
d
i
c
a

P
o
p
a
,

4
7
.

T
a
t
i
a
n
a

P
o
p
e
s
c
u
.

EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
210




C
o
n
s
i
l
i
u
l

L
o
c
a
l

T
u
r
d
a
,

9

f
e
b
r
.

1
9
9
2



2
0

i
u
n
.

1
9
9
6

Î
n

f
a
ţ
ă
:

O
v
i
d
i
u

H
e
l
l
e
r



v
i
c
e
p
r
i
m
a
r
;

I
o
a
n

B
e
m
b
e
a



p
r
i
m
a
r
;

L
i
v
i
u

B
o
d
e
a



s
e
c
r
e
t
a
r
.

S
u
s
,

d
e

l
a

s
t
â
n
g
a

s
p
r
e

d
r
e
a
p
t
a

c
o
n
s
i
l
i
e
r
i
i
:

I
o
a
n

P
e
t
r
u
ş
,

I
u
l
i
u

M
u
n
t
e
a
n
u
,

T
e
o
d
o
r

P
o
p
a
,

A
u
r
e
l

B
e
r
c
e
a
,

I
o
a
n

V
i
n
t
i
l
ă
,

V
a
s
i
l
e

N
e
m
e
ş
,

V
a
s
i
l
e

M
i
c
l
ă
u
ş
,

R
e
m
u
s

J
e
r
c
ă
u
,

I
l
i
e

F
a
u
r
,

A
d
a
l
b
e
r
t

J
a
k
a
b
,

E
m
i
l

D
o
r
d
a
i
,

M
a
r
c
e
l

R
o
m
a
n
,

Z
i
n
u

S
t
o
i
c
a
.

R
â
n
d
u
l

d
e

m
a
i

j
o
s
:

I
o
a
n

M
e
d
r
e
a
,

I
l
i
e

Z
a
i
u
,

C
-
t
i
n

M
u
c
e
a
,

I
o
s
i
f

L
u
p
ş
a
n
,

D
o
r
e
l

C
o
r
p
o
d
e
a
n
,

A
u
r
e
l

M
a
t
e
i
,

C
o
r
n
e
l
i
u

S
â
r
b
u
,

N
i
c
o
l
a
e

B
o
j
i
n


IOAN BEMBEA

211


FELICITĂRI PROMOŢIEI `69


Mare mi-a fost bucuria aflând, prin inter-
mediul telefonului, de la colega noastră din
Reşiţa Sofia Oneţiu că alţi şi alţi colegi porniţi
de pe băncile marii Şcoli a Abrudului doresc să
mai depene amintiri, să-i evoce pe iluştrii noştri
profesori, să spună lucruri interesante despre
drumul anevoios spre învăţătură al copiilor din
Ţara Moţilor şi nu în ultimul rând despre viaţa
şi munca plină de dăruire a Dascălilor de pe
Ape. O face de data aceasta „tânăra” promoţie
1969, cu prilejul întâlnirii de 40 de ani… Nu
zâmbiţi la apreciativul tânăra promoţie, de acest adevăr vă veţi da
seama peste numai zece ani, la întâlnirea de aur, care bate la uşă,
atunci, privind fotografiile de acum, veţi rosti cu melancolie:
„Doamne, tineri mai eram…” De la o anumită vârstă anii trec tot
mai repede.
Vă felicit pentru iniţiativa şi dorinţa de a scoate un nou volum
din seria Normaliştilor de la Abrud (2007) şi a Dascălilor de pe Ape
(2008) cu atât mai mult cu cât ideea şi startul îşi au începuturile la
întâlnirea de 50 de ani a promoţiei 1953, deci în anul 2003. Atunci,
privind în urmă şi evocând anii de şcoală, am realizat că generaţia
noastră vine dintr-o altă lume decât cea de azi. Dacă a fost mai bună
sau mai rea asta e o altă problemă, dar progresul tehnic este atât de
evident încât nici măcar nu am visat că vom fi beneficiarii unor
transformări atât de spectaculoase. Am pornit de la opinci sau ghete
cu talpa de lemn, de la tăbliţa cu stil şi lampa cu petrol, ce au devenit
demult istorie, şi am ajuns cu toţii beneficiari ai minunilor produse
de curentul electric. Sub ochii noştri au apus şi s-au născut noi lumi,
am avut şansa de a traversa trei orânduiri sociale, fiecare cu realizări-
le şi neîmplinirile lor.
Trebuia să rămână o mărturie despre aceste vremuri. Am pro-
Ioan Bembea,
promoţia 1953, Abrud.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
212
pus colegilor să scriem o carte a promoţiei noastre, 1953, despre Anii
prin care am trecut. Începuturile au fost timide. Dascălii au scris
aproape toată viaţa doar pe tablă; se simţea o lipsă de îndrăzneală, o
timiditate. Atunci a venit Remus Hădărean cu o infuzie de energie
mobilizatoare şi cu experienţa a patru cărţi publicate, propunând să
apelăm la colaboratori din mai multe promoţii şi numai în acest fel a
putut să apară primul volum Normalist la Abrud sub semnătura lui
Remus Hădărean. Cartea lansată cu mare succes la Abrud în 15 aug.
2007 în prezenţa a peste 200 de absolvenţi din toate promoţiile a
deschis apetitul şi a dat curaj şi altor colegi în a-şi evoca anii de
şcoală şi în mai puţin de un an vor vedea lumina tiparului alte două
volume intitulate sugestiv Normalişti la Abrud – DASCĂLI PE APE.
Lansarea din 2008, la primitoarea noastră şcoală din Abrud, s-a
bucurat şi de data aceasta de adeziunea unui larg public de dascăli
din Lumea Apusenilor.
Nu mi-am imaginat atunci
că propunerea mea va fi agreată
de atât de mulţi colegi şi că se
va concretiza prin mai multe
volume de emoţionante mărturii
despre „Sorbona” Abrudului şi
despre truda pe „ogorul şcolii”
a Dascălilor de pe Ape.
S-au scris şi s-au apus lucruri
minunate. Cea mai mare mândrie
a generaţiei noastre de învăţători a
fost că am pus capăt neştiinţei de
carte în Ţara Moţilor unde analfa-
betismul cuprindea proporţii alar-
mante, o pată pe obrazul a aşa
zisei Românii moderne. Din generaţiile tinere ale acelor ani nici un
copil nu a mai rămas în afara şcolii. Şi nu au mai fost puşi copiii să
străbată pe jos drumuri lungi şi obositoare de munte, s-au creat şcoli
pentru ei în toate cătunele şi au fost trimişi acolo dascăli tineri, fete
IOAN BEMBEA

213
sau băieţi, ca să le ducă lumina ştiinţei de carte. Şi s-a scris apoi în
toate aceste cărţi despre copii întotdeauna cu dragoste, cum spunea
atât de frumos doamna învăţătoare Ana Goşa, căci ei, elevii noştri,
au schimbat lumea, ei sunt mândria noastră, ei sunt cei care ne preţu-
iesc cu adevărat.
Este o părere absolut personală, un simplu punct de vedere, şi
nu am nici o reţinere să afirm că în domeniul învăţământului şi în
grija pentru tineret nici o altă societate, nici cea de dinaintea Refor-
mei Învăţământului din 1948 şi nici cea de după 1989 nu se pot
măcar compara cu condiţiile create în acele vremuri atât de
…ticăloase, când toţi elevii şi studenţii primeau bursă de la stat.
Spun acest lucru fiindcă părerile diferă radical. Un coleg al nostru,
nu os boieresc, ci fiu de miner din Bucium ca şi mine, vorbea cu
vădit sens pejorativ despre reforma comunistă a învăţământului. Ce
motiv are dispreţul lui, chiar nu-mi dau seama; ştiu că nu a refuzat
bursa comunistă, nici locul de muncă, nici funcţiile importante co-
muniste în structurile politice şi de stat ale acelor vremuri. Eu nu
regret că mi-a fost dat să lucrez în acele condiţii în învăţământ, a fost
greu dar am avut şi multe satisfacţii; au crescut sub ochii noştri şi s-
au afirmat în cel mai strălucit mod un lung şir de generaţii.
Pe această temă, viaţa şcolii şi a dascălilor, se mai pot spune
multe. Implicaţi în alte proiecte, tot în ale scrisului, cei doi autori ai
volumelor anterioare, R. Hădărean şi I. Bembea, lasă altora, şi sunt
convinşi că lasă pe mâini bune, sarcina de a aduna noi confesiuni
despre lumea cu totul aparte a Abrudului, a Ţării Moţilor, şi de ce
nu, a Ţării Zarandului, Haţegului, Crişurilor şi a altor localităţi până
la marginile ţării pe unde au ajuns absolvenţii Pedagogicei din
Abrud ca să sfinţească locul. Aştept cu viu interes noul volum.
Felicitări Promoţiei 1969 şi mult succes!

Turda, 27 febr. 2009


EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
214


ÎNVĂŢĂMÂNTUL DIN ŢARA MOŢILOR

– Câteva aspecte –

Timp de 11 ani, între 1934-1944, învăţătorii din judeţul
Turda-Arieş au editat, cu destulă regularitate, revista „Ogorul
şcoalei”.
2
Iniţial şi-au propus să o scoată lunar dar, din motive
financiare (se autofinanţa), apărea trimestrial, uneori la două
luni şi era editată în Turda la Casa Învăţătorului, clădire reali-
zată prin contribuţia dascălilor de pe întregul cuprins al judeţu-
lui ce se întindea până la izvoarele Arieşului din comunele
Avram Iancu şi Arieşeni. În paginile acestei reviste este oglindi-
tă sub cele mai felurite aspecte viaţa şcolii şi a dascălilor ce au
trudit pe acest „ogor pietros” al şcolii din Ţara Moţilor în pe-
rioada interbelică.
După 1918 învăţământul românesc în fostul judeţ Turda-
Arieş a cunoscut deosebiri majore de la o localitate la alta. Dacă
în comunele bogate, cu pământ roditor, existau şcoli cu mai
multe săli de clasă şi cu posturi de învăţători după numărul de
copii recenzaţi, localităţi în care învăţământul era faptic obliga-
toriu (s.n.) şi nu existau analfabeţi, în schimb în alte localităţi,
aşa cum rezultă din revista „Ogorul şcoalei”, apar situaţii
aproape incredibile într-o Românie aşa-zis modernă.
Inspectorul şcolar de la judeţul Turda-Arieş, Nicolae Nis-
tor, afirma în revista „Ogorul şcoalei” nr.10 din iunie 1944 că:
„din lipsa localurilor de şcoală rămân extrem de mulţi analfa-
beţi. Iată câteva cifre concludente:” şi urmează tabelul statistic.


2
Întreaga colecţie a revistei „Ogorul şcoalei” se găseşte la Fondul de
documentare al Bibliotecii Municipale „Teodor Mureşanu” din Turda.
IOAN BEMBEA

215

LOCALITATEA
TOTAL COPII FRECVENTEAZĂ NU FRECV. COPII
DE VÂRSTĂ ŞCOALA ŞCOALA NESCOLARIZATI
ŞCOLARĂ
ALBAC 750 200 550 72 %
AVRAM IANCU 1100 300 800 73 %
GÂRDA DE JOS
ŞI DE SUS
1300 200 1100 85 %
PONOREL 650 150 500 77 %
SOHODOL 1300 500 800 62 %

Sigur, am extras situaţiile cele mai alarmante, mai dramati-
ce, ca să se vadă până la ce limite s-a putut ajunge; la Gârda şi
Scărişoara 85 % din copii rămâneau în afara şcolii! Nici vorbă
de şcoli prin cătune unde se găseau puzderie de copii. În toate
localităţile rămâneau mulţi copii neşcolarizaţi.
Nici în Turda, oraş reşedinţă de judeţ, situaţia învăţământului
nu era cu mult mai bună. Iată ce scria inspectorul şcolar Vasile
Iluţiu în 1938 cu ocazia unui bilanţ al învăţământului românesc
după 20 de ani de la Unire: „Judeţul nostru nu ocupă un loc de
frunte în ceea ce priveşte numărul ştiutorilor de carte. Cauza nu
este numai situaţia şcolară din munţi; însuşi oraşul nostru stă cât
se poate de rău în această privinţă…La Turda sunt recenzaţi peste
3.000 de copii obligaţi să urmeze şcoala. Din lipsa de localuri
frecventează abia 1.400 şi desigur foarte mulţi copii au rămas
nerecenzaţi.” („Ogorul şcoalei” nr. 6, Turda, 1938, pag. 170-171).
În acelaşi articol autorul mai arată că în cei 20 de ani de la Unire,
într-un oraş industrial ca Turda nu s-a putut construi nici un local
de şcoală şi că „Turda suportă ruşinea analfabetismului cu peste
1.500 de copii anual cari nu se pot bucura de lumina cărţii din
lipsă de „prevederi bugetare”.
O altă situaţie statistică la nivelul judeţului Turda-Cluj (noua
denumire a judeţului după Dictatul de la Viena), incluzând atât
satele cât şi oraşele, este la fel de concludentă; pentru anul şcolar
1942-1943 din cei 42.182 copii de vârstă şcolară recenzaţi frecven-
tau şcoala doar 25.666 reprezentând mai puţin de 61 %.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
216
Din nr.1/1934 al revistei aflăm că în 26-27 august 1934 la
Turda a avut loc Adunarea Generală şi Congresul Învăţătorilor
din Ardeal, Crişana şi Maramureş. Iată ce spunea inspectorul
şcolar şi redactorul revistei, prof. Gabriel Brumă: Congresele
noastre din cei 5 ani din urmă sunt caracterizate printr-o apri-
gă luptă contra celor ce urmăreau pur şi simplu desfiinţarea
învăţământului. Glasuri de indignare, proteste şi disperare –
iată ce erau congresele noastre. Salariu neplătit cu lunile, ten-
tative de a trece şcoalele pe seama comunelor, 7.000 de învăţă-
tori tineri dornici de muncă şi aşteptaţi de milioane de copii
analfabeţi, fără posturi, curbe de sacrificiu, drepturi răpite –
erau necazurile noastre care au mobilizat toate forţele dăscă-
leşti într-o acţiune comună – care la un moment dat s-a dovedit
fatală unor guvernări de pomină.
Politicienii vremii justificau cu cinism această situaţie prin
„lipsa prevederilor bugetare” ca şi cum nu ei ar întocmi şi apro-
ba cheltuirea bugetului!
Situaţia dezastruoasă a învăţământului din Ţara Moţilor era
cunoscută în Parlamentul şi Guvernul României prin glasul
hotărât al parlamentarilor de aici. Iată ce spunea senatorul din
Abrud-Sat Ioan Rusu Abrudeanu într-o interpelare în Parlamen-
tul României, în 11 februarie 1932:
„O stare tristă este şi cea a învăţătorilor din aceşti munţi.
Nici ei nu şi-au primit salariul de 6 luni de zile aşa că mulţi din
ei n-au nici cu ce să-şi ducă traiul de toate zilele. Într-o comună
s-a întâmplat următorul fapt dureros: învăţătorul local, care
era din Vechiul Regat, văzând că nu mai are cu ce trăi, s-a
hotărât să plece acasă la părinţi, unde zicea el, tot va găsi o
bucată de mămăligă. Aflând locuitorii de intenţia învăţătorului
lor, care era un om al datoriei şi foarte bun învăţător, s-au dus
la dânsul şi l-au rugat să ni-i părăsească, oferindu-se ei ca în
fiecare zi să-i dea masa, pe rând”.
3


3
Arhivele Statului, Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, apud
Traian Rus, Noi date privind situaţia moţilor în perioada interbelică, în
Apulum, arheologie – istorie – etnografie, XVIII, Alba Iulia, MCMLXXX,
pag. 546.
IOAN BEMBEA

217
Despre situaţia extrem de gravă a învăţământului din Munţii
Apuseni, despre lipsa şcolilor şi de numărul mare al neştiutorilor
de carte a vorbit în mai multe rânduri şi deputatul, originar din
Bucium, dr. Emil Dandea, primul primar român al oraşului Târgu-
Mureş de după Unire. El, în calitate de „Delegat ministerial pentru
Munţii Apuseni” a întocmit un amplu document intitulat „Chestiu-
nea Moţilor” pe care îl prezintă Guvernului dar îl şi publică pentru
a intra în atenţia opiniei publice româneşti.
Politicienii vremii, factorii de decizie, făceau promisiuni
solemne mai ales în campaniile electorale dar, ulterior, se dove-
dea că aveau cu totul alte interese.
Cine era să-şi îndrepte privirea spre cei de jos? La Congre-
sul al XV-lea al P.S.D. din 1933 se formulează aprecierea că „în
ţara noastră toate partidele burgheze sunt în fond reacţionare
şi întrebuinţează parole democratice doar pentru înşelarea
maselor”.
4

În cuvântarea la Congresul General al Învăţătorilor ţinut la
Constanţa în 4–5 sept. 1938 ministrul Armand Călinescu recu-
noaşte că învăţătorii depind în prea mare măsură de politicieni:
„Din nefericire normalistul nu putea lua post dacă nu avea
proptele; învăţătorul nu putea fi transferat dacă nu figura pe
lista unui club al revizorului şi inspecţia specială [de grad] nu
venea, dacă nu era delegat la secţia de votare.” (Rev. O.Ş. nr.
1-2, sept. – oct. 1938, pag. 31).
La recensământul din 1930 populaţia României era alcătui-
tă din 80 % săteni şi 20 % urbani şi numai 4,8 % din copiii din
mediul rural erau înscrişi în învăţământul secundar pe care
mulţi îl abandonau înainte de absolvire din cauza taxelor şcolare
apăsătoare. Nu era folosit decât într-o foarte mică măsură poten-
ţialul de inteligenţă a copiilor de la sate.
Dascălii au întreţinut în rândul populaţiei spiritul naţional şi

4
„Lumea nouă” din 14 martie 1933, apud Nicolae Jurca, Social democra-
ţia în România 1918-1944, Editura Herman, Sibiu 1993, pag. 133.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
218
cultul pentru eroi. Este semnificativ în acest sens articolul O
realizare învăţătorească semnat de G. Brumă în care se arată că
dascălii din jurul Albacului, după străduinţi de mai mulţi ani,
au adunat suma de 25.000 lei cu ajutorul căreia au ridicat în
satul Fericet un monument închinat eroului Horea. La inaugura-
rea din 21 mai 1937 au participat 3.000 de moţi, 16 preoţi din
împrejurimi şi multe autorităţi. Iniţiatorul şi principalul realiza-
tor a fost învăţătorul Nicodim Costea din Albac. (O.Ş., nr.9-10,
1937, p. 241).
Tot pe această idee de varietate a subiectelor abordate de
revistă, emoţionante sunt ştirile sosite de pe front cu listele no-
minale şi cu portrete a zeci de învăţători „căzuţi eroic la datorie
pentru Rege şi Ţară” la Odesa sau pe câmpiile îndepărtate ale
Rusiei. Mai multe pagini sunt dedicate lui Iustin Coroiu, fiul
distinsului învăţător, dirijor de cor din Bistra, căzut la
Sevastopol în 24 iunie 1942. După moarte erau avansaţi în grad
şi li se acordau decoraţii… „post mortem”. Într-o Dare de sea-
mă la deschiderea expoziţiei regionale de lucrări practice şi
pomicole ce a avut loc în 14 iunie 1943 la Alba Iulia în prezenţa
Ministrului Instrucţiunii Publice se afirma că din acea „regiune”
(2-3 judeţe ?) sunt mobilizaţi pe front 1.600 de învăţători băr-
baţi. Cu siguranţă, puţini s-au mai întors acasă şi la şcolile unde
îi aşteptat copiii…
Un alt neajuns al învăţământului din acea vreme, semnalat
de revistă, consta în slaba pregătire a elevilor din şcolile norma-
le sau a lipsei de concordanţă între nivelul de pregătire a învăţă-
torilor şi cerinţele exagerat de mari ale programelor pentru
examenul de definitivat. Astfel la examenul din 1938 la comisia
de la centrul Cluj din cei 249 candidaţi, la teza scrisă (elimina-
torie) au reuşit doar 118 (47%). Numărul celor reuşiţi la toate
probele a fost de numai 84, adică 33%. Din judeţul Turda, care
s-au prezentat la comisia de la Cluj, din 54 candidaţi au reuşit
doar 9, reprezentând 16%. Învăţătorii cu diplomă care nu reu-
şeau să-şi ia definitivatul erau îndepărtaţi din învăţământ în
IOAN BEMBEA

219
ciuda faptului că multe şcoli erau închise din lipsa învăţătorilor
iar la altele erau încadraţi, prin susţinere politică, persoane total
necalificate. Raţiunea acestei politici consta în… „economii la
buget”. Nu e greu de imaginat prin ce traume şi umilinţe au
trecut bieţii învăţători în acei ani.
O situaţie asemănătoare, aceea de a bara ascensiunea tineri-
lor spre trepte mai înalte de cultură şi implicit de statut social,
se manifesta cu ocazia examenului de bacalaureat şi a celui de
„capacitate” sau licenţă, după terminarea unei facultăţi, unde
promovarea era extrem de redusă. O mărturie în acest sens ne-a
lăsat profesorul turdean Nicolae Hristea în lucrarea sa „Aspecte
din viaţa şi activitatea unui dascăl ardelean” tipărită în 1998
prin Editura Tiposoft SRL Turda. Fiind absolvent al Universită-
ţii din Cernăuţi, promoţia 1932, relatează următoarele: „[ În
1935] m-am prezentat la examenul de capacitate care se ţinea
din trei în trei ani. ( s.n.) Examenul s-a ţinut la Bucureşti şi a
reprezentat o foarte severă verificare la toate materiile de învă-
ţământ. Ne-am prezentat pentru acest examen la Ştiinţele Natu-
rale 138 de candidaţi şi am reuşit 28. A fost cel mai greu exa-
men din viaţa mea, a durat cinci-şase săptămâni cu numeroase
probe orale, scrise şi practice.”(pag. 31-32) Au promovat exa-
menul puţin peste 20% din candidaţi, adică unu din cinci. Era în
vigoare şi se aplica draconic, ca exigenţă faţă de elevi, Legea
Învăţământului din 1924, dar aceeaşi Lege a Învăţământului mai
prevedea pentru toţi copii obligativitatea şi gratuitatea învăţă-
mântului de şapte clase. Vorbe de politicieni, nu fapte. La acest
capitol era corigent însuşi Statul Român. Nu s-au creat condiţii-
le materiale şi nici resursele umane necesare pentru aplicarea
legii.
Şcoli comunale cu numai una sau două săli de clasă pentru
sute de copii răspândiţi prin multe sate, o groază de adulţi anal-
fabeţi, lipsa de învăţători, erau probleme majore ce îşi aşteptau
rezolvarea prin Reforma Învăţământului din 1948.
Pentru Ţara Moţilor, pentru Ţara Zarandului cât şi pentru
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
220
un spaţiu geografic mult mai larg, Şcoala Pedagogică din Abrud
prin numeroasele promoţii de fete şi băieţi, învăţători plini de
entuziasm, eroi anonimi, a contribuit într-un mod hotărâtor la
ridicarea culturală a zonei. Tineri absolvenţi, adolescenţi încă în
uniformă de elevi, au fost repartizaţi la şcoli nou înfiinţate, im-
provizate în case modeste, şcoli de care nimeni nu auzise vreo-
dată, ca să ajungă la copiii ce îi aşteptau în cele mai ascunse
cătune dintre stâncile şi pădurile Apusenilor. În scurtă vreme
nici un copil nu a mai rămas în afara şcolii iar seara sălile de
clasă erau pline de adulţii ce învăţau şi ei să scrie, să citească şi
să socotească.
Noi, dascălii de atunci, în entuziasmul nostru, eram con-
vinşi că lichidarea analfabetismului este şi va fi un fenomen
ireversibil…
Revenind la revista „Ogorul şcoalei” abonamentele se fă-
ceau pe un întreg an iar numele cadrelor didactice abonate erau
publicate într-un număr al revistei. Era un prilej de a se cunoaş-
te între ei, măcar după nume, dascălii din întregul judeţ. Iată
numele celor abonaţi, cuprinşi în revista din iunie 1940. Poate
că mulţi dintre cititori vor da de numele foştilor lor învăţători
sau, oricum merită şi ei să le menţionăm existenţa, fiindcă au
trudit din greu pe „ogorul şcoalei”.
„Circumscripţia Câmpeni: Nicolae Petrea, Ana Todea,
Maria Trentea, Remus Todea, Maria Baciu, Nicodim Costea,
Samson Gaiţă, Elana Ilucă, Traian Nicola, Balan Gavril, Vale-
ria Banu, Ioan Popa, Petruţa Căpruciu, Ioan Iancu, Vasile
Mateş, Valeria Oprea, Gheorghe Radu, Ioan Gavra, Mihail
Nistor, Emilia Todea, Gh. Sevestreanu, Vasile Porumbel, Iuliu
Coroiu, Silvia Gligor, Maria Selagea, Alex. Goia, Ioan
Hudriciu, Octavia Bologh, Vasile Barstan, Teodor Căprioară,
Maria Teoc, Maria Mihon, Nic. Oneţiu, Maria Palade, Ioan
Palade, Ioan Marcu, Gheorghe Dima, Vasile Buzan, Elena
Butur, D-tru Trifa, Gabriela Tomozei, Ioan Andor, Vasile
Chiriţă, Corbea Pop, Marta Scrob, Letiţia Sabău, Gavrilă Ni-
IOAN BEMBEA

221
colae, Ioan Grama, Goidea Gheorghina, Victor Albu, Paul
Diţescu, Silviu Vulcu, Ilie Giurgiu, Agripina Resiga, Rovin
Corcheş, Ioan Coman, Maria Jeflea, Ana Boncuţiu, Ana Miron.
– Total 3540 lei.
Circ. Baia de Arieş: C-tin Goia, Amalia Timbuş, Mircea
Giurgiu, Gavril Câmpeanu, Gheorghe Ţaica, Ioan Praţa, Ana
Istrate, Marin Ghergu, Aurelia Bedelean, Filip Martoma, Vasi-
le Popa, Vasile Băţagă, Pamfil Albu, Pamfil Turcu, Vasile
Oprea, Ana Burz, Teodor Selu, Sabin Bocşa, Alex. Popa, Alex.
Câmpeanu, Dumitru Rotar, Iosif Boncea, Maria Ioaniciu, Alex.
Rujdea, Ioan Roşa, Nicolae Dicu, Iulian Herlea, Ilarie Mâţu,
Gheorghe Drugă, Teodor Andreica, Vasile Catană, Vasilt Tă-
tar, Mircea Teodor, Ludovic Todea, Ovtavian Tăuţan, Ilarie
Marcu, Alexe Gheran, Teodor Vârtan. – Total 2280 lei.
Circ. Turda urban: Teodor Oţel, Aurel Oltean, Vasile
Roşca, Silvia Sabău, Pavel Cismaşiu, Gavril Coroiu, Gabriel
Brumă, Gabriela Cacoveanu, Nicolae Iacob, Ioan Cenan, Vic-
tor Deac, Valeria Dumitriu, Roza Koloszvary, Maria Baciu,
Maria Pintea, Samoil Şereşter, Iuliu Bologa, Ioan Varga, Şte-
fan Gligor, Maria Dumitreanu, Carol Molnar, Gregoriu
Dordai, Valeria Oniga, Elvira Foica, Virgil Rancea, Titu
Gomboşiu, Laurenţiu Ardelean, Ioan Păcurar, Rezso Izsak,
Traian Florea, Ilie Lupaşcu, Augustin Ionescu, Silvia Iepure,
Ioan Chişiu, Ioan Cramba, Victoria Mureşan, Valeria Pop,
Hort. Avramescu, Ersilia Pascu, Letiţia Meran, Ana Nicoară,
Elena Gherman, Alexandru Pop, Aurora Comes, Victor Şandru.
Total 2760 lei.”
Circ. Câmpia Turzii: Nicolae Mănescu, Maria Neamţu,
Ioan Perde, Otilia Giurgiu, Rozalia Szalay, Victoria Popa,
Constantin Pantelimon, Virginia Tătar, Eugenia Ciungan, Ale-
xandru Suciu, Paraschiva David, Teodor Vasile, Pavel
Grigoeârescu, Gizela Rozanday, Maria Boancă, Maria Hagău,
Şandru I. Eugenia, Ioan Geambaşu, Iosif Valentini, Sofia Micu,
Liviu Raita, Petre Rusu, Maria Ioaneti, Eremie Hişu, Constan-
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
222
tin Barta, Constantin Reteşan, Maria Faur, Cocan Coriolan,
Emilia Deac, Ana Todor, Aurelia Lupşa, Ioan Bocşa, Gheorghe
Basarab, Samiolă Gabor, Margareta Iancu, Ferdinand Martini,
Ilie Labă, Emil Deac, Leonte Canja, Ileana Varga, Nicolae
oltean, Vasile Coroiu, Ana Dumitrescu, Viorica Câmpeanu,
Maria Vârtan. – Total 2700 lei.
Am extras numele abonaţilor doar din patru „circumscrip-
ţii” (pedagogice), cele mai apropiate şi mai mari. Iată şi numele
celorlalte centre pedagogice din judeţul Turda – Cluj, (din mai
1943): Iara, Mihai Viteazul, Călăţele, Sărmaş, Suatu, Feleac,
Săvădisla, Dileul Vechi, Căpuş, Luduş, Unirea, Turda rural,
Inspectoratul şcolar.

Turda, 14 ian. 2014




















IOAN BEMBEA

223


DĂSCĂLIŢA LUI REMUS HĂDĂREAN
-recenzie-

În anul în care se împlinesc 200 de
ani de învăţământ pedagogic românesc
prin înfiinţarea la Arad, în 15 noiembrie
1812, de către biserica ortodoxă a primei
preparandii (instituţie şcolară de pregăti-
re a preoţilor şi învăţătorilor), scriitorul
Remus Hădărean marchează evenimentul
prin publicarea unui roman dedicat învă-
ţătoarelor ca un meritat omagiu pentru
munca lor eroică în şcolarizarea tuturor
copiilor în condiţii dintre cele mai difici-
le, din perioada anilor `50 – `60 ai secolului trecut. Este vorba
de ampla naraţiune Dăscăliţa apărută prin Editura Casa Cărţii
de Ştiinţă din Cluj-Napoca.
Prin Legea Învăţământului din 1948 s-a impus şcolarizarea
tuturor copiilor de vârstă şcolară precum şi a adulţilor neştiutori
de carte până la vârsta de 35 de ani. În Munţii Apuseni, dar şi pe
câmpie, erau puzderie de copii prin toate cătunele şi satele iar
şcoli se găseau doar la centru de comună cu una sau două săli
de clasă şi cu unul sau două posturi de învăţător. Aşa cum rezul-
tă dintr-o situaţie statistică a Inspectoratului Şcolar al judeţului
Turda-Arieş publicată în revista „Ogorul Şcoalei” nr.10 din
iunie 1944, în comunele de munte mai mult de jumătate dintre
copii nu frecventau şcoala. Iată câteva exemple:
În comuna Albac din 750 copii de vârstă şcolară doar 200
de copii frecventau şcoala iar 550, deşi înscrişi, nu frecventau
cursurile, aceştia reprezentând 72 %, (neşcolarizaţi). O situaţie
şi mai alarmantă era cea de la Gârda de Jos şi de Sus unde din
1100 copii doar 300 frecventau şcoala iar 800, adică 85 % erau
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
224
în afara şcolii. O situaţie asemănătoare se găsea în comunele
Avram Iancu, Ponorel, Sohodol, Săcătura etc.
Sigur, romanul lui Remus Hădărean nu se ocupă de situaţii
statistice, el aduce în prim plan pe Nuţa eroina cărţii, o foarte
tânără dăscăliţă absolventă de Abrud repartizată în cătunul
Ocol, sus de tot pe munte aproape de cer, în inima Munţilor
Apuseni. Fiindcă aici existau copii, aici a luat fiinţă o şcoală
primară improvizată în casa cu o singură cameră a unui local-
nic, la fel ca şi în alte cătune, în acei ani. Fiind mulţi copii,
şcoala are două posturi astfel că aici mai soseşte un dascăl,
Remi, tot absolvent al şcolii din Abrud. Cum este aproape inevi-
tabil, între cei doi se înfiripă o frumoasă poveste de dragoste
finalizată prin căsătorie dar şi prin plecarea în armată a tânărului
soţ. Dăscăliţa Nuţa rămasă însărcinată se transferă într-un sat
noroios de câmpie la casa socrilor şi de aici străbate zilnic prin
ploi sau prin viscol drum lung până la şcoala din alt sat unde îşi
avea postul. Acţiunea romanului începe în „ultimele zile ale lui
februarie” când iarna mai face ravagii prin omăt bogat, prin
viscol şi prin ger.
În locuinţa socrilor „în casa de pe uliţa cea mai de sus a sa-
tului, programul de început de zi era similar tuturor celorlalte
dimineţi: tatăl şi mama se sculau întotdeauna primii, cel dintâi
mergând să dea mâncare vacilor şi oilor, mama mai cârpea câte
o hăinuţă de-a copiilor, iar fata mai mare se îngrijea de întreţi-
nerea focului rupând câte o tulpină de floarea-soarelui şi vâ-
rând-o pe uşa sobei cu mare grabă, pentru că de câte ori deschi-
dea uşiţa răbufnea un val de fum înecăcios. Doar pe când se
punea apa de mămăligă adăuga şi câţiva coceni de la cucuruzul
sfărâmat de cu seară, aceştia fiind mai consistenţi la ardere.”
(pag. 6) Mai aflăm apoi că „de când lumea, acolo unde erau mai
mulţi copii, o parte din ei se culcau în poiată în paturi largi atâr-
nate de grinzi deasupra animalelor. Asta tot din lipsa lemnelor
de foc.” În satele din Câmpia Transilvaniei hrana de bază era
mămăliga. „Mămăligă, da mămăligă, mămăligă dimineaţa, mă-
măligă seara” subliniază autorul. Am dat acest citat mai lung
IOAN BEMBEA

225
pentru a demonstra latura monografică a lucrării. În această casă
locuia şi dăscăliţa dar ea avea un loc privilegiat, dormea în patul
cel mai bun.
Pe lângă o prezentare în detaliu, până la cele mai mici dar
reprezentative amănunte a unui mod de viaţă, a descrierii ima-
ginii unor sate de la munte sau din câmpie, a caselor, portul
oamenilor, a tot ce poate cuprinde ochiul, întocmai ca un pictor
ce nu lasă nici un petic din pânza tabloului neacoperit de ima-
gini şi culoare, pe lângă toate acestea, romanul Dăscăliţa repre-
zintă şi un important document lingvistic al vorbirii populare, al
graiurilor specifice unor localităţi mai ales sub aspect fonetic şi
lexical. Într-un anumit fel se exprimă personajele sale din cătu-
nele de munte şi altfel cele din şesul Transilvaniei iar autorul se
dovedeşte a fi un bun cunoscător al exprimării populare pe care
o reproduce fără ostentaţie cu fidelitate şi umor. Dialogurile
pline de vervă ale personajelor sunt în concordanţă cu zona şi
cu timpul în care trăiesc. Cartea este plăcută la lectură, fiecare
pagină, chiar luată la întâmplare, te îmbie să o citeşti.
Acţiunea romanului se desfăşoară pe mai multe planuri, în lo-
curi şi momente diferite, cu frecvente imagini din trecut, cu flas-
hback-uri, ce îi dau un anumit parfum de epocă. Cartea pare a avea
un caracter autobiografic dar este în mod cert o ficţiune literară.
Faptele sunt prezentate în mod obiectiv, detaşat, folosindu-
se persoana a treia, mai frecvent la numărul singular, trăsătură
stilistică şi narativă ce îl apropie pe autor de Liviu Rebreanu şi
tot în acest sens pledează faptul că romanul Dăscăliţa a apărut
în colecţia Scriitorii Transilvaniei iar doamna Irina Petraş, pre-
şedinta Uniunii Scriitorilor Filiala Cluj, afirma că „Dăscăliţa lui
Remus Hădărean are ceva şi din Dăscăliţa lui Octavian Goga –
un anume cultivat sentiment al datoriei, spiritul de sacrificiu în
numele unor îndatoriri de neam şi de limbă […] Este un bine
dozat amestec de cronică de şcoală ardeleană”. (citat de pe
coperta a IV-a a cărţii.)
De pe parcursul întregului roman se desprinde munca până
la limita sacrificiului a unei întregi generaţii de dascăli ce învin-
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
226
gând mari greutăţi au răspândit peste tot lumina ştiinţei de carte,
în rândul copiilor dar şi al adulţilor prin lichidarea analfabetis-
mului.
Ar mai fi de adăugat încă o calitate a volumului; prezenta-
rea grafică. Pe prima copertă este reprodusă o pictură în ulei a
pictorului Remus Hădărean înfăţişând un tablou de iarnă cu
copii ce … „au scăpat” de la şcoală.

NOTĂ: Liceul Horea, Cloşca şi Crişan din Abrud care are
şi în prezent clase de învăţători şi de educatoare a marcat, bicen-
tenarul învăţământului pedagogic românesc printr-un simpozion
la care au participat, ca invitaţi de onoare, foştii elevi Remus
Hădărean şi Ioan Bembea în semn de gratitudine pentru volu-
mele de evocări, a Şcolii Normale „Andrei Şaguna” (din Abrud)
şi a profesorilor ei, în volumele Normalist la Abrud, 2007 (au-
tor R.H.) şi Normalişti la Abrud – Dascăli pe Ape, două volu-
me, 2008, (coautori: R. Hădărean şi I. Bembea).



IOAN BEMBEA

227


ŞCOALA „ION AGÂRBICEANU”

Doamnelor şi domnilor,
distinse autorităţi, dragii mei buciumani,

Ceea ce se petrece azi aici la Bucium este un eveniment de
toată lauda spre cinstea celor ce s-au gândit şi au organizat
această adevărată sărbătoare.
A atribui şcolii din Bucium numele marelui scriitor
ION AGÂRBICEANU este lucrul cel mai potrivit şi înţelept. Le-
gătura între cele două nume, Agârbiceanu şi Bucium, s-a statornicit
încă de la apariţia primelor nuvele inspirate din această lume de
istorie şi legendă. De atunci, de prin 1906, nimeni nu mai vorbeşte
de Agârbiceanu fără a pomeni de Bucium Şasa.
Consider că e momentul potrivit să aflăm sau, pentru cu-
noscători, să împrospătăm câteva din legăturile scriitorului cu
locurile acestea de aici, de sub Detunata, cu totul şi cu totul
aparte, cu un mod de viaţă diferit de cel existent şi practicat pe
oricare alte meleaguri.
Se pare că I. Agârbiceanu a dorit mult să cunoască aceste
locuri şi nu a ajuns aici întâmplător.
Printr-o scrisoare din 12 ian. 1906 el îi cere canonicului
Ioan Micu Moldovan sprijin pentru obţinerea unei parohii la
Abrud. Dintre motivele care îl îndeamnă spre aceste locuri scrii-
torul arăta: „Mă cheamă parcă viaţa cu valurile-i multe să o
cunosc, să o iubesc, să mă amestec cu valurile ei.” În aceeaşi
scrisoare tânărul preot mai spunea că îl atrag spre aceste locuri
„amintirile măreţe şi dureroase a luptelor nerăsplătite pe care
atât de mult doresc să le pot povesti odată după ce mi-a fi tre-
murat sufletul la vederea munţilor şi după ce voi simţi mai
adânc, fiind locuitorul lor.”
Nu este exclus ca interesul pentru zona auriferă a Ţării Mo-
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
228
ţilor să-i fi fost trezit şi cultivat de fostul director al revistei
Luceafărul din Budapesta, Alexandru Ciura, originar din Buci-
um Şasa, stabilit apoi la Abrud.
Scriitorul nu obţine parohia de la Abrud ci pe cea din Buci-
um Şasa. Se căsătoreşte în grabă cu Maria Aurelia Radu, fiica
protopopului din Uioara şi în mai 1906 îşi ia parohia în primire.
În Ţara Moţilor era o lume cu totul nouă pentru tânărul
scriitor care crescuse în câmpia mănoasă a Transilvaniei. Aici te
întâlneşti la tot pasul cu istoria. Horea şi Iancu erau, aşa cum
sunt şi acum, vii în conştiinţa moţilor, iar miresmele trecutului
sunt foarte tari. În măruntaiele pământului băieşii dau peste
galerii lucrate încă de pe vremea agatârşilor, dacilor sau romani-
lor. Aici oamenii smulgeau bogăţia pământului din confruntarea
cu stânca dură şi prea puţin din glia fertilă. Peisajul, de o rară
măreţie şi frumuseţe, adânceşte impresia şi emoţia ineditului.
În această Ţară de piatră, cum va denumi mai târziu Geo
Bogza aceste locuri, de unde se împrăştie în lume bogăţia, I.
Agârbiceanu a întâlnit o lume cu totul deosebită, cu obiceiuri şi
tradiţii seculare, cu forme de viaţă necunoscute de el până
atunci.
Aici la Bucium au fost create, sau de aici îşi trag seva, cele
mai valoroase scrieri ale lui Agârbiceanu. Realităţile dure din
această ţară a aurului dar şi a sărăciei sunt oglindite într-o serie
de nuvele şi povestiri: Fefeleaga, Luminiţa, Copilul Chivei,
Fişpanul, Melentea, Vârvoara, Comoara, Vâlva băilor şi altele.
În 1910 scriitorul se transferă la Orlat, lângă Sibiu, dar im-
presiile Apusenilor persistă cu putere şi ele vor da naştere ro-
manului Arhanghelii.
Cei patru ani petrecuţi la Bucium au avut o influenţă hotă-
râtoare asupra creaţiei sale. Realităţile dramatice din acest colţ
de ţară au constituit o forţă puternică ce l-a propulsat pe
Agârbiceanu în rândul scriitorilor de reală valoare şi care i-a
asigurat pentru totdeauna un loc de cinste în istoria literaturii
române. Pentru materialul inedit pe care moţii i l-au pus la dis-
IOAN BEMBEA

229
poziţie, Agârbiceanu nu le-a rămas dator; i-a făcut cunoscuţi
lumii prin operele sale.
Interesant este însă faptul că aproape toţi criticii şi comen-
tatorii operei lui Agârbiceanu cad în greşeala de a vedea imagi-
nea Ţării Moţilor doar prin prisma unor nuvele şi povestiri care
prezintă portrete tragice ignorând aspectele de bunăstare, ima-
gine la fel de autentică zugrăvită în paginile romanului Arhan-
ghelii.
Scriitorul surprinde în opera sa viaţa buciumanilor sub dife-
ritele ei ipostaze şi contraste, de la situaţiile cele mai tragice
până la formele ei idilice.
Fiind preot, cu prilejul prohodirii unor morţi scriitorul a
cunoscut aspecte de viaţă care l-au zguduit prin dramatismul
lor. În mai multe nuvele s-a oprit asupra unor situaţii limită ale
existenţei umane. Tragismul acestor personaje provine din sără-
cia care a determinat degradarea lor fizică. Un exemplu conclu-
dent îl constituie nuvela Fefeleaga, cunoscută multora, ea fiind
inclusă în manualele şcolare. Situaţii asemănătoare se găsesc în
multe alte nuvela şi povestiri.
Şi, după cum dădea norocul peste buciumani, dacă găseau sau
nu aur, aşa era şi viaţa lor, mai luminoasă sau mai întunecată.
Romanul Arhanghelii este o adevărată monografie a locali-
tăţii.
Vălenii din roman este Buciumul nostru. Iată câteva ima-
gini pe cere le putem recunoaşte privind în jurul chiar şi de aici
din faţa şcolii. „Luncile din jurul drumului se tot strâmtau strivi-
te parcă de dealurile prăpăstioase care se tot apropiau, părând pe
alocuri, că închid orice trecere. Păduri mari de brad dormeau pe
coastele lor.” Pe lângă drum curgea vale tulbure, cu ape alburii,
şi se auzea larma tipică a şteampurilor „toc-toc, toc-toc-toc!”
După ce descrie satul, privirea autorului se ridică spre
„enorma spinare încovoiată a muntelui Vlădenilor” unde se
zăresc minele de aur. „Unele coaste, mai aproape sau mai de-
parte de sat, erau acoperite cu bucăţi mari de piatră sură, îngăl-
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
230
benită, înnegrită de vânturi şi de ploi, după cum era scoasă mai
demult sau mai curând din băi. Pe alocuri grămezile de piatră
păreau zidite c-o anumită simetrie. Căsuţe cât nişte cuiburi se
zăreau, unde şi unde, împrăştiate printre pietrele risipite şi oa-
meni furnicau pe sus ca nişte pitici. Detunături înfundate se
auzeau în răstimpuri din măruntaiele munţilor.”
Ion Agârbiceanu vorbeşte apoi despre oamenii din Văleni,
adică despre părinţii sau bunicii celor de azi.
Când băile mergeau bine şi cel mai sărac om tăia porc de
Crăciun sau miel de Paşti iar „cizme de lac la bărbaţi, năframe
de mătase la femei erau lucruri de toate zilele la Văleni.” Tot în
perioadele de prosperitate „vălenarii cumpărau de la oraş, fără
să se târguiască, miei, păsări, grăunţe, zarzavaturi golind şi
scumpind piaţa. Petrecerile se ţineau lanţ. Se bea în Văleni bere
şi vin de întâia calitate. Oamenii erau veseli, bucuroşi de viaţă,
dădeau banul fără să se uite la el.”
Agârbiceanu descrie şi perioadele când băile erau sărace în
aur şi nu puteau asigura veniturile necesare localnicilor. „Şi n-a
fost totdeauna aşa. Mai demult, cu toată sărăcia pământului mun-
tos, sătenii semănau grâu de primăvară, secară, ţineau vite, oi. Cei
mai mulţi, îndată ce se desprimăvăra, ieşeau la munte cu tot avutul;
pe moşia lor aveau improvizate colibe, ocoale. Puneau gunoi cu
vitele pe fâneţe şi pe ogoare. Adunau toamna în hambare cât le era
destul pe un an. Dar pe-atunci băile erau slabe… Erau şi vălenari
care iarna lucrau la băi, vara la economie.”
Prezentând petrecerea tradiţională ce se organiza cu regula-
ritate în Bucium la Paşti, constituind o adevărată sărbătoare a
primăverii, scriitorul vorbeşte despre eleganţa femeilor şi de
frumoasele costume buciumăneşti. În iureşul ţarinei „zburau iile
largi, din giulgi fin, ii albe ca de zăpadă, numai gulerul şi altiţe-
le, pe mâneci erau cusute cu mătase neagră. Purtau catrinţe în-
guste, în care roşul avea o parte covârşitoare, şi şurţe chindisite.
Toate erau în ghete – moda cea din urmă o puteai descoperi la
cele mai multe.”
IOAN BEMBEA

231
Fetele şi femeile erau elegante nu numai în îmbrăcăminte,
ci şi în comportare. Aceasta se putea vedea după felul „cum se
răzimau cu braţul pe umărul dansatorului, cum îşi înclinau capul
ca într-o dulce nevinovăţie în timpul jocului.”
Feciorii, la rândul lor, se distingeau prin frumuseţea costu-
melor şi eleganţa jocului.
În pauzele dintre dansuri se cânta Deşteaptă-te române
despre care spuneau că este „Tatăl nostru” al românilor. Se mai
cânta şi Pe-al nostru steag e scris unire.
Pentru toate cuvintele frumoase scrise despre Bucium şi
despre buciumani, considerăm că atribuirea numelui lui Ion
Agârbiceanu şcolii din Bucium Şasa este o cinste atât pentru
şcoală cât şi pentru scriitor.
În încheiere doresc să adresez cele mai sincere felicitări
domnului director Voicu Ioan Macaveiu şi întregului colectiv
didactic al şcolii pentru această frumoasă iniţiativă şi realizare.
Tuturor elevilor, spor la muncă, succes la învăţătură spre a
face cinste acestei vechi şcoli româneşti de unde au pornit mulţi
oameni de mare valoare!

Bucium, 27 mai 1995

Notă: Cuvânt rostit cu ocazia atribuirii numelui „ION
AGÂRBICEANU” Şcolii Generale din Bucium. Invitat la festi-
vitate ca fiu al satului şi primar al municipiului Turda.









EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
232

ÎNŢELEPTUL CRONICAR
-recenzie-

După ce ani de zile scriitorul turdean
Mircea Ioan Casimcea a folosit în scrierile sale
literare un stil avangardist, şocant pentru citi-
tor prin folosirea unor elemente fantastice şi
chiar absurde împingând limbajul până la
limita noncomunicării, iată că vine acum cu o
carte pe înţelesul tuturor, cu o naraţiune de
inspiraţie istorică în care îmbină în mod fericit
ficţiunea literară cu vechi documente istorice
expuse într-un stil cronicăresc. Este vorba de
recenta sa carte „Nădejdile şi deznădejdile lui
Antim“ apărută la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca.
Prin această scriere se pare că M. I. Casimcea a ajuns la înţelep-
ciunea că o carte este scrisă şi pentru a fi citită nu numai pentru a
purta numele unui autor. E foarte mare diferenţa de exprimare din
recenziile şi cronicile lui literare; clare, pătrunzătoare, întotdeau-
na la obiect şi creaţiile literare de până mai ieri învăluite într-o
ceaţă densă, sufocantă pentru cititor. E adevărat că există şi astfel
de scrieri literare, şi nu puţine la număr, provocatoare tocmai prin
obscuritatea lor, dar ele sunt evitate sau chiar respinse de cititori,
fiindcă nu poartă sau nu este perceput mesajul lor.
Autorul mini romanului amintit este atras de complexa per-
sonalitate a lui Antim Ivireanul, născut prin1666 în Georgia de
azi, Iviria de altădată, de unde i se trage şi numele, Ivireanul.
Acesta a avut o copilărie cu totul aparte, fiind răpit de turci la vârsta
de 16 ani şi vândut apoi ca sclav la Constantinopol. Băiat isteţ şi
talentat a reuşit să înveţe în scurtă vreme limbile greacă, turcă şi
arabă şi a deprins cu uşurinţă meşteşugul tiparului dar şi arta picturii,
sculpturii şi broderiei, impresionându-şi stăpânul care îi acordă liber-
tatea. Tipăreşte cărţi cu conţinut religios în toate limbile cunoscute,
Scriitorul Ioan
Mircea Casimcea
IOAN BEMBEA

233
menţionate mai sus. În Fanarul Constantinopolului află de el domni-
torul român Constantin Brâncoveanu care îl aduce în Ţara Româ-
nească, în Ungrovalahia, după denumirea în slavonă a acestei ţări.
Ajuns aici la noi, mai învaţă limba română şi limba slavonă folosită
în bisericile ortodoxe. „Era la anul Domnului 7198 şi după Calen-
darul Creştin la 1690”.
Intră în tagma monahală schimbându-şi numele din Andrei în
Antim şi sprijinit de protectorul său, de C. Brâncoveanu, ajunge
episcop de Râmnic şi apoi mitropolit.
Se implică în intrigile politice specifice epocii şi locurilor şi du-
pă mazilirea lui Brâncoveanu, urmaşul la tron Nicolae Mavrocordat
îl aruncă în închisoare unde, ca tortură, i se smulge barba apoi îl
trimite în exil la o mănăstire în muntele Sinai, dar pe drum este ucis
de escorta sa.
Preocuparea principală a lui Antim Ivireanul a fost tipărirea căr-
ţilor, are însă şi scrieri originale Didahiile, predici scrise şi rostite
între 1709-1716.
Revenind la romanul în discuţie, acesta dovedeşte o temeinică
documentare a autorului asupra epocii sub aspect cultural şi religios.
„Nădejdile şi deznădejdile lui Antim”, această amplă naraţiune
este alcătuită din o serie se secvenţe, ce nu sunt prezentate cronolo-
gic în desfăşurarea lor, ca o lucrare ştiinţifică de istorie, ci seamănă
mai degrabă cu un colaj de cronici alcătuite de autor în limbajul
epocii.
Cartea se citeşte cu uşurinţă, captivează cititorul, iată un astfel
de episod:
„– Acesta este Ivireanul, mărite vodă al Valahiei, şi vor-
beşte şapte limbi cât şi scrie cu alfavita fiecăreia. Cunoaşte
bine lucrul la tiparniţă, o îmblânzeşte să scoată din puterile ei
plăcute cărţi cu litere luminoase, aşezate acolo cu pricepere şi
dragoste multă. Vodă îl intreabă:
…– Doreşti la Valahia să mergi cu noi? Tăcu şi continuă
îndată: Cu cât mai multă vreme vei rămâne acolo, cu atât fi-va
bine pentru tine şi pentru frumoasa Valahie”.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
234
Un loc aparte, cu numeroase re-
veniri, îi este acordat tiparniţei, căreia
i se aduce un adevărat elogiu: „Harni-
că, iscusită tiparniţă, făcătoare de
lumină pentru mintea bogatului şi
sărmanului, pentru învăţat şi prost.
Naşte vorbe lipite pe hârtie, poleite cu
dreaptă învăţătură şi strălucită pova-
ţă. Cuvântul ca hulubul, cartea ca
stoluri de hulubi şi de frumoase pa-
seri. Lumina ochilor, auzul urechilor,
cuvântul ce-l rosteşte gura, daruri
dumnezeieşti sunt. Precum gura fău-
reşte cuvinte din litere pe care omul le aude, aşa tiparniţa
aşază pe hârtie cuvinte din litere, numai că omul le vede nu le
aude. Limbile pământului, spuneam, de la Dumnezeu le-a pri-
mit lumea mare şi nu cunosc de ce oamenii născocesc vorbe
slute, grele, amare ca fierea, umplute cu venin, precum colţul
şarpelui cel rău.”
Găsim în paginile cărţii preocupările clerului ortodox pen-
tru păstrarea credinţei strămoşeşti. „…rătăcitul Ilarion episcop
al Râmnicului, fost-a judecat la Mitropolie, căci a călcat ca-
noanele Bisericii Ortodoxe. A uitat iute, ori pricini de înavuţire
l-au împins să slăvească necurmat aripa învelită cu platoşă a
Creştinismului, Catolică numită” fapt pentru care a fost înlătu-
rat din scaunul episcopal şi înlocuit cu Antim Ivireanul.
Impresionant este episodul în care, pentru credinţa creştină,
lui Constantin Brâncoveanu îi este dat să moară de cinci ori; de
patru ori pentru fiecare din fiii săi, când le este tăiat capul iar la
urmă, a cincia oară pentru el însuşi.
Tema aceasta a personalităţii marelui cărturar a mai fost
tratată de Ioan Mircea Casimcea într-o proză scurtă, ce a dat şi
numele unui volum „Antim”. Acea proză este inclusă în noua
carte, constituind un episod.
IOAN BEMBEA

235
Scrierea acestei cărţi a necesitat din partea autorului o
muncă asiduă de documentare, fiind nevoit „să şteargă colbul de
pe multe cronice bătrâne” precum şi un mare efort pentru reda-
rea faptelor într-un stil arhaic cronicăresc ce încadrează acţiunea
în epocă. Şi un alt merit al lui Mircea Ioan Casimcea este acela
de a aduce în atenţia cititorilor de azi figura luminoasă a mare-
lui cărturar Antim Ivireanul şi odată cu el imaginea proeminentă
a domnitorului Constantin Brâncoveanu sprijinitor al culturii
româneşti.
Titlul cărţii „Nădejdile şi deznădejdile lui Antim” ne în-
deamnă să cugetăm că toate măreţiile sunt lesne trecătoare.
După ce a ajuns în ierarhia bisericească pe cele mai înalte trep-
te, de episcop şi de mitropolit, după ce ani de zile a fost pomenit
în toate bisericile de către preoţi la slujbele religioase de dumi-
nica dar şi la cele de peste săptămână pentru intrarea lui în îm-
părăţia lui Dumnezeu, Antim Ivireanul, înainte de a fi ucis, a
fost umilit şi batjocorit cum nu se putea mai aspru. „Aşa suitu-s-
a la Ceriu, iubite cititorule, duhul lui Vlădică Antim Ivireanul,
curat, cinstit, curajos, cumu-i duhul sfinţilor căzuţi în singură-
tăţi, în suferinţi, aşezaţi cu nădejde în îngăduinţa lui Dumne-
zeu” (p. 99, paragraful de încheiere a cărţii).
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
236


EUGENIA TABĂRĂ,
CĂLĂTORIA SAU CINE SUNT EU
-recenzie-

După lectura repetată, din plăcere,
a acestui volum de poezii, covor de
iubire, apărut la Editura Boema din
Turda, mi-au venit în minte versurile
lui Dimitrie Anghel, poetul florilor,
„Au înflorit iar măgheranii şi n-a prins
nimenea de veste.” Măgheranul este
recunoscut ca un simbol al modestiei,
dar trece neobservat, în ciuda faptului
că în toate serile de vară răspândeşte
un parfum cu totul aparte, ce ar fi mo-
tiv de mare mândrie şi pentru cele mai
strălucitoare flori.
Se pare că impactul la public al
versurilor doamnei medic Eugenia Tabără nu a fost şi nu este pe
măsura calităţii poeziei sale, profund lirică, ce foloseşte un lim-
baj poetic elevat răspândind în jur lumină, iubire, linişte, zâm-
bet, bucurie, armonie, pace, cuvinte cheie ce dau tonul întregu-
lui volum.
Predominantă este tema iubirii, o iubire feminină pură,
imaculată:
am aflat ce caut de atâta vreme
încercam să ajung la tine
…în oceanul de lumină şi linişte. (pag. 13)
sau:
alerg spre tine cu toate visele
…fiecare secundă îmi face trecerea
spre iubire
îmi umple inima
IOAN BEMBEA

237
de vibraţia ta
cântând o muzică divină
în fiecare celulă a trupului meu
efemer (p.15)
Trăirile exprimate sunt de o infinită diversitate. Stările pure
ale eului interior revarsă preaplinul iubirii prin versuri ce curg
mereu ca un izvor limpede şi lin cu rezonanţe din Balada lui
Ciprian Porumbescu:
uneori cuvintele vin la mine
şi mă roagă să ţi le aştern la picioare
covor de iubire…
În viziunea poetei femeia iubită este sursa fericirii:
eu sunt călăuza care te poartă spre lumină
iubitul meu (p.37)
Dragostea este nemărginită în timp şi spaţiu, sugerată prin
sintagme ca: infinitul mic, constelaţii de sori, nemărginitul
cosmos, muzică celestă risipite prin multe din poeziile sale. Se
pare că gândirea poetei, inconştient, poartă o genă, aceea a crea-
ţiilor populare. Oare nu acelaşi lucru îl exprimă, mai direct,
sintetic şi mai puţin filosofic, versurile populare: „Dealu-i deal
şi valea-i vale, / Mândra-i mândră până moare, măi, măi…” ?
Noţiunile de spaţiu şi timp, redate magistral în cântecul popular,
sunt greu de egalat pentru oamenii de artă.
Şi fiindcă o cunosc pe proaspăta poetă Eugenia Tabără de
pe vremea când era o eminentă elevă a Şcolii „Avram Iancu”
din Turda (fosta Şcoală nr. 6 ), mereu lider, foarte activă, îmi
permit să continui versurile citate mai sus, că tare i se potrivesc:
„Mândr-ai fost la mama fată, măi, măi. / Mândră eşti şi mărita-
tă, măi, măi.”
Lăsând gluma, să revenim la tematica poeziei.
Iubirea împlinită, împărtăşită, duce spre viaţa împreună:
…posibil ca viaţa pe care o trăim
împreună
să fie singura noastră bogăţie (p.39) fiindcă
sunt oglinda
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
238
chipului tău fericit
te vezi în mine
aşa cum vrei să fii
De aici rezultă rostul iubirii, repetabil de când lumea, ex-
primat printr-o metaforă de înaltă clasă:
sunt fructul iubirii
rostul meu este
să pregătesc seminţele
să înflorească
după ce le-am pus cu iubire
într-o lume în care
un univers se varsă în altul
într-o curgere perpetuă a timpului
picătură cu picătură (p.9)
Aşa stând lucrurile, menirea iubirii fiind împlinită prin co-
pii, în partea finală a volumului autoarea deschide un nou ciclu
de poezii intitulat GÂNDURI PENTRU COPIII MEI sau CĂU-
TĂRILE UNEI MAME (p.91).
Iubirea feminină se metamorfozează, afectivitatea se revar-
să abundent, cu pasiune chiar, asupra copiilor
Las cititorul să aprecieze singur calitatea versurilor şi boga-
ta încărcătură de idei:
aş vrea să dăruiesc
toată înţelepciunea
de care e nevoie
să fie scut împotriva suferinţei
aş aşeza o perdea nevăzută
peste trupurile firave
să vă protejeze
de tot ce este opus creşterii voastre
dar tot ce am să vă dăruiesc
acum
este iubirea mea pe care o veţi preţui
doar când o veţi dărui (pp. 91-93)
Eugenia Tabără practică o poezie de factură modernă în sensul
IOAN BEMBEA

239
că versurile sale nu respectă regulile prozodice clasice; nu au rimă,
ritm, măsură, nu sunt grupate pe strofe şi, mai interesant, şocant
chiar, lipsesc cu desăvârşire semnele de punctuaţie şi iniţialele
majuscule. Nici o poezie nu are titlu, ele fiind separate printr-un
semn grafic, de aceea pentru a identifica citatele este nevoie să se
indice doar pagina. Înţeleaptă şi talentată, autoarea nu merge cu
modernismul până la a goli cuvintele de conţinut, până la
„necuvinte”, nici nu le înşiră la întâmplare, prin extragerea lor din
căciulă. Nici una din poezii nu este iraţională, nu exprimă haluci-
naţii sau absurdul, cum, vai! întâlnim tot mai des astfel de creaturi
(nu creaţii) fără nici un mesaj logic sau măcar încifrat, experimente
gratuite ce au menirea să-i îndepărteze pe cititori de lectura poezi-
ei. Dar aceasta e o meteahnă veche, a remarcat-o şi Eminescu, de
„a înşira cuvinte goale” în lipsă de idei, dar acum nici măcar „din
coadă nu mai sună”…
În volumul Călătoria sau cine sunt eu, spre cinstea autoarei
Eugenia Tabără, fiecare poezie transmite un mesaj bine conturat, o
trăire emoţională general umană în care cititorul se regăseşte şi este
adânc pătruns de emoţia estetică specifică unei autentice opere de
artă.
Versurile curg într-o cadenţă plăcută, cuceresc de la prima ci-
tire, fiindcă topica este firească, specifică limbii pe care o vorbim
cu toţii, cuvintele se încadrează într-o arie semantică poetică, meta-
forică, uşor inteligibilă iar ideile şi ipostazele trăirilor erotice, prin
marea lor diversitate, sunt o continuă provocare de genul „şi mai
cum, şi mai ce?” cum ţi le pun copiii când le spui sau le citeşti ceva
frumos.
Ar mai fi de remarcat excelenta ţinută grafică a cărţii realizată
de Ovidiu Tabără care a introdus din loc în loc câte un desen,
acuarelă, sub semnătură proprie, în deplină concordanţă şi ar-
monie cu muzica poeziei.
„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris.”

27 dec. 2010

EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
240


BISERICA DIN CEANU MARE
-despre o monografie-

După pensionare, neobosi-
tul învăţător Remus Hădărean,
cunoscut în Turda ca inspector
şcolar raional, director adjunct
la şcolile nr.7 şi la nr.8 din
Oprişani, iscusit conducător al
Cercului Cineclub şi al celui
Foto de la Casa Pionierilor,
organizator de excursii şi expe-
diţii pioniereşti prin Apuseni,
preşedintele de sindicat la învăţământ ce organiza, ca nimeni
altul, petrecerile de Ziua Învăţătorului, acest Remus Hădărean s-
a retras la casa părintească din Ceanu Mare dar nu pentru a se
odihni ci pentru a începe în mai multă linişte o nouă activitate.
Pictează şi scrie, scrie şi pictează, le face alternativ.
Mai are şi o strălucită livadă pe care o lucrează singur, din
care oferă cu generozitate celor apropiaţi fructe mari, gustoase,
de cea mai bună calitate.
Pictura l-a preocupat încă de când era elev la Şcoala Peda-
gogică din Abrud, în urmă cu vreo 60 de ani. A avut expoziţii
personale şi de grup cu sute de tablouri răspândite în ţară şi
străinătate. Acum, pe lângă pictură, abordează cu succes arta
scrisului. A publicat deja mai multe cărţi, din care menţionăm o
parte, fără a le înşira pe toate: „Ceanu Mare-studiu monogra-
fic”, „Timpurile unui loc – Ceanu Mare 1293-2003”, „Schroder
la Ceanu Mare”, „Normalist la Abrud”, „Normalişti la Abrud –
Dascăli pe Ape”, două volume, (coautor cu Ioan Bembea).
În vara acestui an [2011] împreună cu Pr. Vasile Tarţa au
lansat, într-un impresionant ceremonial religios de resfinţire a
Pr. Vasile Tarţa şi
Remus Hădărean
IOAN BEMBEA

241
sfântului locaş, „Monografia Bisericii din Ceanu Mare” o lucra-
re temeinic documentată de 228 de pagini tipărită la Editura
Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca. Cartea este prefaţată de
Părintele Protopop de Turda, Daniel Crişan, fost, timp de 10
ani, paroh al bisericii din Ceanu Mare.
În Monografie cercetarea se face pe două planuri; istoricul
instituţiei bisericeşti din cele mai îndepărtate timpuri, prima
menţiune fiind din 1332, şi istoricul edificiului actual menţionat
în pagina de titlu, „120 de ani de la edificare”.
Autorii prezintă interesante date statistice preluate din do-
cumentele oficiale ale Imperiului Habsburgic, începând cu
1750, precum şi din arhiva bisericii de unde rezultă numărul
familiilor, al „fumurilor”, şi al locuitorilor, al „sufletelor” din
diferitele sate ale comunei şi apartenenţa lor la „neuniţi” sau
„uniţi”, numărul preoţilor, averea bisericii; pământuri, case
parohiale etc.
Este o lucrare valoroasă ce scoate la lumină din întunericul
arhivelor întregul parcurs al acestei vrednice instituţii cu lungul
şir de preoţi ce au păstorit cu mare credinţă şi dăruire poporenii
de pe aceste meleaguri. Ei, preoţii, au fost veacuri la rând, şi
sunt încă, aşa cum rezultă din monografie, purtători de steag
românesc pentru unitate de credinţă, limbă, neam şi ţară.
Prin grija şi sub ocrotirea bisericii au luat fiinţă primele
şcoli confesionale româneşti. La Ceanu Mare acest lucru s-a
petrecut în 1850, primul dascăl fiind parohul Pr. Dimitrie
Sabău. Alte autorităţi locale nu mai existau.
În legătură cu funcţionarea şi întreţinerea şcolii autorii ne
oferă o serie de date dintre cele mai interesant dar şi „picante”
din perspectiva zilelor noastre, culese din arhiva bisericii. Astfel
în documentul intitulat „Hotărâri pentru creşterea fondului
Scholasticu” (pp. 75-76) se prevăd sursele de venituri pentru
şcoală. Reproducem câteva dintre acestea:
„Calefactia (încălzirea) şcolii o vor suferii învăţăceii, fieca-
re aducând dimineaţa un lemn subsioară”.
„Care prunc din vina părinţilor va absenta, toţi va plăti 2 fi-
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
242
orini 30 fr. în valută”.
„A noastră comunitate se află în câmpie unde din lenea lo-
cuitorilor nu se află lemne, nici roditoare, nici neroditoare, aşa
dară nimene nu se va trece la statutul căsătoriei…fără a arăta 12
lemne roditoare puse de dânsul, altfel va plăti 12 fiorini pe sea-
ma fondului şcolar”.
Şi tot aşa se mai încasau bani frumoşi de la cei ce lipseau
de două ori consecutiv de la biserică şi nu ascultau Sfânta Le-
turghie sau de la cei ce nu-şi păzeau vitele şi făceau stricăciuni
pe la vecin, ori nu-şi trimiteau „marhăle” în turmă.
O altă prevedere ce s-ar putea apli-
ca în zilele noastre şi cu siguranţă ar
aduce substanţiale venituri la bugetul de
stat, suna în felul următor: „Cine după
datina de până acuma a spurca cu su-
dălmi cele sfinte: pe Dumnezeu, Cru-
cea, Evanghelia, Precista [sau alte
îmbălăciuni] după măsura fărădelegii,
pedeapsa hotărâtă este a plăti la fondul
şcolar”.
Monografia reproduce în facsimil o
mulţime de documente fără ca autorii să
le mai comenteze lăsând cititorului libertatea de a cugeta asupra
lor. Dintr-un astfel de document, de pe la 1900, denumit „Obli-
gaţiune” (p.126) aflăm că oamenii săraci sunt nevoiţi să împru-
mute „de la magazia de bucate a bisericii greco-catolice” câteva
litre de cucuruz pentru care „pun chezăşie”, în caz de imposibi-
litate de a restitui bucatele, „averea proprie mişcătoare şi nemiş-
cătoare” adică vitele din ogradă, pământul şi casa. Copiii trebu-
iau hrăniţi cu orice risc iar averea bisericii, conform datelor
statistice prezentate, creştea de la an la an cu tot mai multe iugă-
re de pământ… Se pare că nu se ştia de parabola lui Isus cu
cămila ce trece prin urechile acului.
Monografia, spre cinstea şi meritul autorilor, abordează o largă
IOAN BEMBEA

243
palete de aspecte din viaţa comunităţii, se simte freamătul satului ce
gravitează în jurul bisericii prin căsătorii, botezuri, înmormântări,
prin marile praznice de peste an, prin clopotul şi toaca ce cheamă
oamenii în fiecare duminică la Sfânta Leturghie.
Ar mai fi de menţionat, încă o calitate a cărţii, excelenta
prezentare grafică a celor două coperte. Pe prima, în partea de
sus, imaginea impunătoarei biserici actuale, proaspăt renovată,
proiectată pe un cer albastru pe care plutesc calm câţiva nori
albi, pufoşi, simbol al păcii şi purităţii, simbol al veşniciei, iar
în partea de jos, titlul lucrării este aşternut pe un colaj de ma-
nuscrise îngălbenite de vreme, scrise caligrafic, culese de prin
arhivele prăfuite ale bisericii. Pe coperta din spate este aşternută
imaginea unei vechi biserici de lemn cu cerdac, venită din înde-
părtate vremuri…
În cartea autorilor Remus Hădărean şi Pr. Vasile Tarţa, pe lângă
istoricul bisericii, descoperim panorama largă a unei aşezări rurale
din Câmpia Transilvaniei pe parcursul mai multor secole.
P. S.
Pe lângă calităţile expuse mai sus şi a altora nemenţionate,
autorii, în contrast total cu spiritul credinţei creştine ce propo-
văduieşte iubirea de oameni, au lipit într-o carte despre Biserică
şi despre credinţa în Dumnezeu mai multe pagini de politică
pline de ură împotriva comunismului. Se simte o incompatibili-
tate supărătoare; cele două aspecte nu pot avea loc între coperte-
le aceleaşi cărţi.
Nu înţelegem ce contribuţie are capitolul „Calvarul colecti-
vizării” la „Monografia Bisericii din Ceanul Mare.” Aceste
pagini nu mai răspândesc câtuşi de puţin miros de tămâie…
Apare şi o contradicţie gravă în acest capitol. Autorii con-
damnă cu vehemenţă colectivizarea dar prin datele statistice
prezentate (producţia, maşini şi unelte agricole moderne, poten-
ţialul economic) comparativ cu situaţia anterioară colectivizării
cât şi cu situaţia actuală, în mod indirect, prin cifre, demon-
strează eficienţa şi superioritatea exploataţiilor agricole mari şi
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
244
mecanizate, aşa cum au fost în anii regimului socialist, departe
de a fi „aberante” (pag. 40, alineatul 4).
Nici locurile de muncă în fabrici şi uzine nu au fost o „po-
vară” pe bieţii oameni aşa cum afirmă autorii. Câţi nu duc astăzi
dorul unei astfel de „poveri”?
Nu e bine să privim cu atâta mânie în urmă spre părinţii
noştri şi spre cei vârstnici de azi care au trăit acele vremuri şi au
înfăptuit acele lucruri „ticăloase” şi „aberante”. Oare societatea
de azi făurită de noi este pe placul tuturor…? Şi să nu uităm că
orânduirea comunistă de la noi a fost o consecinţă a războiului
împotriva URSS, pentru distrugerea comunismului, iar acel
„Război Sfânt”, cum îl numeam atunci, a pornit, nu din voinţa
lui Dumnezeu, ci a oamenilor politici atotputernici, ai factorilor
de decizie politică, unde nu aveau acces oamenii de jos, că dacă
ar fi consultaţi oamenii de rând, prin referendum, nu ar mai fi
războaie. S-a adeverit înţelepciunea proverbului cu „Cine sapă
groapa altuia…” dar până să cadă în groapă cei vinovaţi, au
îngropat ei milioane de oameni, români dar şi ruşi, bolşevici pe
care noi i-am declarat inamici, pentru culpa de opinie; credeau
în comunism şi… trebuiau ucişi.
Sigur, împrejurările istorice au fost complexe şi se pretează
la numeroase interpretări aşa cum este receptată şi o carte sau
un fenomen social, în funcţie de tipul nostru de temperament.
Că ar fi nepotrivit capitolul „Calvarul colectivizării” într-o carte
despre istoria bisericii e doar o opinie, fără pretenţia de „adevăr
absolut.”
Monografia Bisericii din Ceanu Mare, este în mod cert o
lucrare valoroasă ce îmbogăţeşte zestrea culturală a comunei,
încă un motiv de mândrie, dar şi de meditaţie pentru cenani.

29 noiembrie 2011

IOAN BEMBEA

245


TRAIAN RUS,
PAROHIA ORTODOXĂ DIN PODENI
-recenzie-

Istoricul dr. Traian Rus, originar din
satul Podeni, (comuna Moldoveneşti) a
dedicat locului natal mai multe cărţi:
Podeni, străveche vatră românească,
apărută în 2001, Popas în satul copilăriei
(2007), Podeni, obiceiuri, datini, credinţe
(2009), la care mai putem adăuga mono-
grafia marelui cărturar, filolog şi pedagog,
înalt ierarh al Bisericii Greco-Catolice,
Ioan Micu Moldovan – Itinerar biografic
– (2013) al cărui nume îl poartă, din 1919,
comuna Moldoveneşti.
Pasionat cercetător de arhive, dr. Traian
Rus, mai publică un volum, Parohia ortodoxă din Podeni, apărut în
vara lui 2013 la Editura Napoca Star. Această lucrare s-a bucurat de
o lansare grandioasă cu ocazia întâlnirii cu fiii satului organizată de
Preotul paroh Gabriel Ştefan Cosma în colaborare cu Primăria şi
Consiliul Local ale comunei Moldoveneşti cu prilejul împliniri a 210
ani de la ridicare actualei biserici ortodoxe din Podeni.
Irezistibila atracţie a satului natal şi a casei părinteşti a adus de
pretutindeni sute şi sute de oameni. Satul, aproape pustiu în mod
obişnuit, a cunoscut în acea zi, 24 august, o animaţie de furnicar. Era
mare bucurie în toate casele şi pe toate uliţele iar biserica s-a dovedit
neîncăpătoare.
Cartea lansată, Parohia ortodoxă din Podeni, cuprinde peste
200 de pagini şi se deschide cu un „Cuvânt către cititori” adresat
de Pr. Gabriel Ştefan Cosma şi de o nostalgică poezie scrisă în
metru antic, cu versuri lungi de 12-14 silabe al cărei autor este
Iacob Morar.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
246
Nu cunosc dacă mai există vreo localitate rurală în ţară care să
se bucure de o aşa atenţie şi de atâtea cărţi scrise cu pasiune şi dra-
goste pentru locurile natale de un erudit cercetător pe tărâmul istori-
ei, aşa cum o face Traian Rus pentru Podeniul său natal.
Volumul începe cu o prezentare panoramică a satului Podeni,
Hidişul de altădată, în centrul căruia strălucesc în lumină Biserica
Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică. Urmează apoi un concis dar
temeinic documentat studiu privind istoricul acestei aşezări mult mai
vechi decât prima sa atestare documentară cea din 1291. Oricum, din
paginile cărţii, rezultă că dacii şi romanii au cultivat aceste pămân-
turi şi au extras multă piatră din cariera de aici.
Autorul îşi demonstrează erudiţia în capitolele ce constituie mi-
ezul cărţii sale, intitulate „Străveche vatră creştinească” ; „Situaţia
Bisericii Ortodoxe în timpul regilor unguri, a principilor calvini şi
habsburgi” şi în capitolul următor „Lupta pentru apărarea ortodoxi-
ei”. Titlurile capitolelor vorbesc de la sine.
Parohia ortodoxă din Podeni este plasată în ansamblul cultului
ortodox din întreaga Transilvanie ce luptă în condiţii din cele mai
grele pentru unitate de credinţă, unitate de limbă, unitate de neam şi
pentru unitate de ţară.
Sunt scoase la lumină şi puse în atenţia celor de azi şi a genera-
ţiilor următoare o seamă de documente, demult uitate, referitoare la
ridicare vechiului şi al noului locaş al bisericii ortodoxe iar apoi al
lungului şir de preoţi şi de cantori ce au slujit în această parohie şi
care au ţinut în permanenţă aprinsă făclia conştiinţei de neam. „Or-
todoxia –spune autorul – a devenit sinonimă cu noţiunea de român”.
Prin bogăţia de informaţii ce conţine fiecare pagină, prin stilul
clar şi limpede, cartea este plăcută la lectură şi reţine trează atenţia
cititorului. Aflăm de exemplu că la Primul Război Mondial din
Hidiş (denumirea maghiară) au participat 313 săteni, ostaşi
combatanţi, din care 31 au murit pe câmpurile de luptă, 40 au fost
daţi dispăruţi (adică tot morţi, neidentificaţi; sfârtecaţi de obuze sau
acoperiţi de pământ prin tranşee). Alţi 12 au decedat în temniţele
austro-ungare sau în pribegie. Acel cumplit război a mai lăsat numai
aici în Hidiş 56 copii orfani şi 29 de femei văduve.
IOAN BEMBEA

247
Tot din acest volum, prin glasul unor documente de arhivă, pe
lângă datele despre biserică, putem afla cum a apărut şi cum a func-
ţionat şcoala pe parcursul mai multor veacuri. Interesante sunt şi o
seamă de date statistice referitoare la numărul locuitorilor, numărul
gospodăriilor sau despre avuţia satului.
Nu s-a spus totul despre satul Podeni, nici autorul nu credem că
pretinde acest lucru, dar cărţile d-lui Traian Rus, prin adânca lor
documentare, vor rămâne pentru totdeauna lucrări de referinţă pe
acest subiect.
Autorul – lucrător de o viaţă la Arhivele Naţionale – îşi susţine
afirmaţiile de natură istorică prin trimiterile la sursa de informaţie,
existentă în partea de jos pe aproape fiecare pagină. Meritul constă
în faptul că citează documente inedite din diferite dosare ce zac prin
arhive.
O armonioasă întregire a celor expuse de autor o constituie fo-
tografiile, din partea finală a volumului, cu imagini reprezentative
din Biserica Ortodoxă, din cimitirul cu atâtea şi atâtea cruci, cu ima-
ginea panoramică a satului. Mai sunt reproduse în facsimil o seamă
de documente vechi referitoare la aspecte din activitatea parohiei.
Impresionează Lista cu cei 207 membri ai sinodului parohial din
comuna bisericească gr.– ort. Hidiş din 1920…”. Toate acele nume
frecvente aici, Popa, Raţ, Oţel, Florea, Jude sau Matei, predecesorii
celor de azi, oameni ce nu mai sunt printre noi, ne lasă să cugetăm că
„Numai omu-i trecător, / Pe pământ rătăcitor” cum spunea Emines-
cu, dar satul cu întreaga lui natură vine din veşnicie… şi se duce mai
departe în veşnicie….
„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris.”

24 aug. 2013





EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
248


PROFESORUL NICOLAE JURCA
– In memoriam –

de Maria Georgeta Jurca

(Lansare de carte, la întâlnirea colegială, Abrud, 29 iunie 2013)

Dacă destinul ar fi fost mai ge-
neros cu fostul nostru coleg Nicolae
Jurca, devenit, şi spre mândria noas-
tră, a colegilor, nu numai a soţiei şi a
familiei lui, cadru universitar pe
treapta cea mai de sus şi doctor în
istorie, el ar fi fost azi prezent aici la
Abrud la întâlnirea elevilor de altă-
dată ai Şcolii Pedagogice, la întâlni-
rea, aproape istorică, de 60 de ani de
la absolvire. Avem această certitudi-
ne, că ar fi fost şi el aici cu noi aşa
cum a fost prezent la toate celelalte
întâlniri colegiale, nu puţine; din zece
în zece ani, la cinci şi la douăzeci şi
cinci de ani, iar după întâlnirea de aur – la cincizeci de ani – a
fost prezent la întâlnirile anuale.
S-a stins din viaţă în septembrie 2010 cu două luni înainte
de a împlini 75 de ani. Poate că a ars cu o flacără prea intensă…
Nimeni, nici credinţa în Dumnezeu, nici ştiinţa nu au putut sta-
bili până acum o logică în durata vieţii. Cei prezenţi să ne bucu-
răm că suntem aici… Să trăim, deci, intens fiecare clipă.
Şi totuşi este aici, printre noi, şi colegul şi prietenul meu de
o viaţă Nicolae Jurca. L-a adus devotata sa soţie Marioara Jurca
prin cartea ce i-a dedicat-o „Profesorul Nicolae Jurca – In
Nicolae Jurca
IOAN BEMBEA

249
memoriam” apărută la Blaj în 2012, prin Centrul de Studii
Jacques Maritaine.
Lucrarea ce conţine aproape 200 de pagini este structurată
în trei capitole: I. Nicolae Jurca despre el însuşi; II. Nicolae
Jurca în cărţi; III. Nicolae Jurca în publicaţii.
Autoare începe cartea, cum nu se putea mai frumos, cu
apogeul împlinirii profesionale a soţului său, lansarea, la Sibiu,
a volumului „Social-democraţia în România” ediţia acesteia în
limba franceză ce poartă titlul „L’histoire de la social
democratie de Roumanie”, Ed. F.F.Press, Bucureşti, 2000. Cu
acest prilej, al lansării cărţii sale, prof. univ. dr. Nicolae Jurca
rosteşte un discurs prin care afirmă, împrumutând din poetul şi
lordul Byron o celebră sintagmă, că pentru el anul 2000 este
Annus mirabilis adică Anul minunat, anul deplinei afirmări.
Urmează o evocare caldă, plină de
admiraţie, a „soţului Nicolae Jurca” fă-
cută de soţie, de Maria Georgeta Jurca,
cea care s-a decis să scrie pentru cei de
azi şi pentru generaţiile viitoare că a trăit
cândva un om ce s-a ridicat de jos, fiind
fiu de miner din Muntarii Buciumului,
care prin muncă şi perseverenţă a urcat
pe treptele învăţământului până la rangul
de profesor universitar şi doctor în isto-
rie. Această evocare este continuată de o
„Scurtă biografie Nicolae Jurca”, redactată tot ca „amintiri ale
soţiei” care este surprinsă că nu ştia că Nicolae al ei, pentru
părinţi, colegi şi apropiaţi se numea Iţă.
Spărgând tiparele obişnuite ale unei monografii, autoarea,
pornind de la declaraţia publică a soţului, făcută la o întâlnire
colegială la Abrud prin care afirma că „soţia mea, elevă emi-
nentă, este coautor la tot ce am realizat” se introduce în mono-
grafie prin titlurile „Maria Georgeta Jurca, Autobiografie” şi
„Despre Maria Georgeta Moldovan” informaţii şi fotografii ce
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
250
au o pondere semnificativă în carte. Procedând în acest fel citi-
torul are posibilitatea de a cunoaşte nu doar o personalitate ci
două, în oglindă, alcătuind o familie armonioasă, fiecare dintre
soţi bucurându-se de importante realizări profesionale, politice
şi obşteşti. Procedând în acest fel, personajul, totuşi principal,
Nicolae Jurca devine mai uman, este coborât de pe soclu între
oameni, nu este doar organul politic, şeful autoritar al Secţiei de
învăţământ a raionului Brad sau rigidul profesor universitar ci şi
un soţ obişnuit încadrat într-o familie. Această extindere este
lăudabilă, ne oferă un spectru mai larg de imagini şi situaţii. Ca
în orice familie există incertitudini privind starea de sănătate,
dezamăgirea din partea unor cunoscuţi care, când nu te aştepţi,
te trădează pentru a pune ei un pas mai sus pe scara ierarhiei
profesionale sau politice. Bine scoate în evidenţă autoarea bucu-
riile cotidiene ale vieţii; de la satisfacţia de a ridica o casă de
vacanţă până la mulţumirea creată de afecţiunea necondiţionată
a unui devotat câine.
Ca cercetător şi profesor universitar la Sibiu, Nicolae Jurca
a studiat şi a predat istoria contemporană a României, cu precă-
dere istoria Partidului Social Democrat Român, istoria social-
democraţiei din România de la înfiinţare până la crearea parti-
dului unic. Cercetările sale, temeinice şi aprofundate, pe această
temă s-au concretizat prin lucrarea sa de doctorat şi prin volu-
mul ISTORIA SOCIAL-DEMOCRAŢIEI ÎN ROMÂNIA pu-
blicat în mai multe ediţii şi variante.
Sigur, aria preocupărilor lui ca istoric este mult mai largă,
nu le mai enumerăm aici, ele fiind bine prezentate, scoase la
lumină, în cartea, judicios alcătuită, de soţia sa.
Sintetic dar admirabil este prezentat de profesoara dr. Mire-
la Câsnic într-un medalion literar, sub titlul In memoriam, Nico-
lae Jurca publicat în „Tribuna” din Sibiu în 18 octombrie 2010,
articol inclus în volum, la pag. 167-170.
Lucrarea colegei noastre este foarte plăcută la lectură, ex-
primarea este limpede, corectă, stilul clar şi concis. Cartea sa ne
IOAN BEMBEA

251
dezvăluie o întreagă epocă cu lumini şi umbre, cu bucurii şi
aspiraţii nu întotdeauna împlinite, aşa cum este însăşi viaţa
noastră a tuturor.
Răsfoind cartea, înainte de lectură, cititorul este atras de fo-
tografiile expuse. Se opreşte asupra lor, citeşte explicaţiile. Sunt
fotografii interesante, reproduceri bine realizate. Pe lângă nu-
meroasele imagini cu familia Moldovan, cu Bertus şi cu Berta
Szekely, mama autoarei, poate că s-ar fi cuvenit să apară măcar
o singură fotografie cu familia Jurca, protagonistul cărţii. Citito-
rii o caută. O meritau părinţii lui pentru tot efortul lor de a-şi
face toţi copiii „domni”. I-ar fi căzut bine şi lui Nicolae ca şi
familia lui; părinţii şi fraţii, să-şi găsească un loc în carte.
Sunt sigur că nu pentru a ascunde un adevăr istoric, ci din
teama noastră a tuturor de a nu fi suspectaţi de „nostalgia şi
regretul vremurilor trecute”, a omis să menţioneze că elevul şi
studentul Nicolae Jurca, aşa ca şi toţi fraţii lui, ce au făcut şi ei
şcoală, a primit bursă pe toată durata studiilor. Acest fenomen,
bursa, făcea parte din normalitatea acelor vremuri. Pentru tot ce
am primit atunci avem obligaţia morală de a spune cu îndrăz-
neală adevărul. Fără acele burse mulţi tineri din generaţia lui
Nicolae Jurca ar fi rămas băieşi, lucrători la pădure sau crescă-
tori de oi…
Nici o carte nu poate aborda toate aspectele unei teme, mai
ales cele imaginate de viitorii cititori.
Lucrarea monografică a doamnei profesoare Maria
Georgeta Jurca are o incontestabilă valoare prin ce a spus, prin
conturarea imaginii unei întregi epoci istorice cu intense con-
vulsii politice şi sociale, cu aspecte din viaţa unei familii de
intelectuali. După conţinut, poate că ar fi fost mai nimerit ca
această carte să poarte titlul Profesorii Maria şi Nicolae Jurca.
În nume personal şi în numele colegilor prezenţi aici, la în-
tâlnirea colegială, adresăm autoarei sincere felicitări.


EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
252


GÂNDURI DIN ADÂNC
DE NICOLAE ŢANDRĂU

(Lansare de carte, Căminul cultural din Bucium Poieni,
jud. Alba, 18 mai 2013)

Îmi face o deosebită plăcere să anunţ
azi aici apariţia unei cărţi de versuri ce
poartă semnătura unui consătean al nos-
tru, fost absolvent al Şcolii din Abrud,
promoţia 1964. Cartea poartă titlul „Gân-
duri din adânc” iar autorul ei este ingine-
rul Nicolae Ţandrău, recunoscut încă din
anii de şcoală un permanent lider al colec-
tivităţilor din care făcea parte.
În condiţiile în care satele româneşti
se depopulează într-un ritm îngrijorător,
mergând uneori până la totala dispariţie a
acestor aşezări milenare, în Bucium Poieni din judeţul Alba
străluceşte o iniţiativă menită să atragă atenţia oamenilor spre
lumea plină frumuseţe şi farmec a satului de la munte, cu referi-
re directă la satul Poieni.
În urmă cu doi ani, în luna mai din 2011, în preziua Sărbă-
torii narciselor de la Negrileasa, ca şi acum, un vrednic fiu al
satului, inginerul Nicolae Ţandrău ajutat de alţi oameni inimoşi
pe care a ştiut cum să-i atragă şi să-i mobilizeze, a avut iniţiati-
va de a constitui Asociaţia Baia domnilor, denumirea asociaţiei
făcând trimitere la o pagină de istorie a băieşilor de aici petrecu-
tă în 1886 printr-un conflict major cu o societate franceză ce
exploata aurul din muntele Vulcoi. Mina principală era denumi-
tă de localnici Baia domnilor şi aşa i-a rămas numele.
Lansarea publică a asociaţiei a fost doar începutul unui alt
Nicolae Ţandrău
IOAN BEMBEA

253
lung şir de acţiuni în care domnul Nicolae Ţandrău s-a implicat,
ca nimeni altul, pentru a demonstra că satul românesc nu moare,
că Buciumul nostru drag trebuie să strălucească, dacă nu prin
aurul de altădată, prin oamenii – mai valoroşi decât aurul – ce
duc mai departe obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti, mândria,
adică „fala” dintotdeauna a buciumanilor.
Ştiam încă de pe atunci, din statut şi din program, că Aso-
ciaţia „Baia domnilor” intenţionează să realizeze un muzeu al
mineritului şi o expoziţie etnografică, amândouă cu caracter
permanent, obiective ce sunt acum în stadiu de finalizare sau
chiar de inaugurare. Gândindu-ne la greutăţile unui astfel de
demers, putem afirma că s-a realizat aproape „imposibilul”,
pentru care preşedintele asociaţiei şi toţi cei care şi-au adus
contribuţia la o astfel de realizare merită aprecierea şi stima
întregii comunităţi, stima tuturor buciumanilor.
În dreptul pieţii (peste vale) din Bucium Poieni s-au săpat
în munte trei galerii de mină a câte opt metri fiecare cu armătura
specifică diferitelor perioade de exploatare şi cu uneltele sau
utilajele corespunzătoare. Aici este deja şi va fi un Muzeu al
mineritului. Într-o clădire alăturată, ce nu este încă terminată,
asociaţia şi-a propus să organizeze o expoziţie etnografică.
Amândouă obiectivele vor avea un caracter permanent.
Pe lângă îndrăzneţele iniţiative amintite, Nicolae Ţandrău,
la întâlnirea de bilanţ după doi ani, ne surprinde azi, în modul
cel mai plăcut, prin ipostaza de poet cu un volum de versuri de
factură clasică ce îşi trag seva din poezia lui Coşbuc şi din cea a
lui Octavian Goga, având însă specific parfumul satului de
munte, mireasma de răşină şi mirosul de minereu.
Titlul volumului „Gânduri din adânc” are o dublă semni-
ficaţie; gândurile autorului din adâncurile minei, cugetările lui
despre satul natal, despre „dulce şi amar”, despre viaţa buciu-
manilor de altădată, trăiri exprimate prin poeziile din prima
parte a volumului ce poartă titlul „Gânduri, gânduri” pentru că
în continuare trăirile autorului pornesc, de data aceasta, dintr-un
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
254
alt „adânc”, din adâncul sufletului şi al inimii prin „Dedicaţii
pentru ai mei” şi prin „Dedicaţii pentru colegi” aşa cum sunt
intitulate următoarele două capitole ce sistematizează poeziile.
Volumul te atrage, te cucereşte, de la prima atingere prin
ediţia sa de lux, prin coperta cu imaginea unei galerii, pe un
fond roşu invadat de întunericul adâncului unde luminează palid
o lampă, mai atrage prin titlul cărţii scris cu un auriu strălucitor,
simbolizând aurul Apusenilor. Paginile scrise, versurile, sunt
intercalate cu numeroase fotografii color sau alb-negru – de
foarte bună calitate – ce au menirea de a da o mai mare forţă de
penetrare a cuvântului spre inima şi gândul cititorului.
Autorul deschide volumul, cum nu se putea mai frumos, cu
poezia „Satul meu” pe care îl personifică, i se adresează în mod
direct:
„Satul meu, eşti ţara mea, / Veci
de veci să dăinuieşti, / Să ne-aduni cu
dragostea / Datinilor strămoşeşti.”
În poezia „Gânduri din adânc” se
derulează aspecte din întreaga istorie,
„de peste două mii de ani” a oameni-
lor din Buciumani.
„Viaţa cea adevărară, / Fost-a
plină de durere. / Munca grea, fără
răsplată, / La străini făcea avere.”
După strofa de încheiere a acestei
poezii, de emoţie şi nostalgie, din
ochiul cititorului, mai ales buciuman, cu siguranţă va cădea o
lacrimă pe pagina 19 a cărţii, fiindcă aici scrie:
„Pentru noi a mai rămas, / Mândrul port, vestita fală, /
Şteampurile fără glas, / Case vechi, piaţa goală.”
Printr-un joc de cuvinte, Z-Bucium este intitulată poezia ce
cu fiecare strofă derulează imagini reprezentative de epocă, în
alb-negru, din viaţa satului natal pe parcursul vremurilor. Titlul
Z-Bucium este cuvântul cheie, miezul poeziei. Totul se păstrea-
IOAN BEMBEA

255
ză în memoria apei, în memoria izvoarelor: „Mai târziu am
învăţat / Şi am putut să îmi explic, / Cum memoria unui sat / În-
apa văii stă, ca-n stick.” Multe lucruri şi întâmplări cunosc
apele şi le şoptesc prin glasul lor, pentru cei ce le ştiu desluşi
tainicul murmur. Autorul înţelege deplin glasul apei ce trece
prin faţa casei: „Mi-a mai spus că ea adună / Lacrimi grele din
Vulcoi, / Zeama norilor când tună, / Şi nectarul de la flori.”
În întregul volum întâlnim, ba ici-ba acolo, figuri de mineri
asupra cărora Nicolae Ţandrău îşi îndreaptă atenţia, îi aduce în
scenă, din „lumea lor fără de cer” cu adânc respect şi mare dra-
goste. Lor le dedică o poezie specială intitulată „Odă.” Băieşii
de altădată, minerii de acum sunt eroii anonimi ai adâncurilor ce
prin sacrificiul lor creează bogăţiile lumii. „Cei ce sfredelesc
adâncul / Sunt minerii curajoşi. / Îşi pun viaţa în pericol, / Joa-
că rol de albatroşi.”… Antiteza următoare dă glas altor „gân-
duri din adânc”, aşa cum sună titlul volumului: „Dacă l-mpăraţi
e tronul / Bucuria cea mai mare, / La mineri este filonul / Şi
lumina de la soare.” (Odă, p. 86) Este cutremurătoare imagi-
nea, dorinţa de fiecare zi a minerului, pe lângă filon e „lumina
de la soare”… Parcă este o trimitere spre poezia lui Eminescu
Împărat şi proletar.
Fiecare poezie are un mesaj bine exprimat iar tematica lor este
atât de variată şi de cuprinzătoare încât acest volum ar putea purta
şi un subtitlu, pe acela de „Contribuţii la monografia satului”.
Şi poeziile dedicate familiei din ciclul „Dedicaţii pentru ai
mei” se pot încadra perfect aici, deoarece oamenii, familiile
formate din părinţi copii, nepoţi şi bunici, dau viaţă satului,
numai prin ei se simte pulsul vieţii. Atât versurile cât şi fotogra-
fiile prezintă familii de oameni vrednici în momente importante
ale vieţii cum ar fi: nunta, botezul, pensionarea, întâlnirile fami-
liale, ceremoniile ocazionale. Aceeaşi animaţie se simte şi în
„Dedicaţii pentru colegi” subintitulate „(şarje prieteneşti)” unde
ne întâlnim cu geologi, mecanici, cu lucrători la aprovizionare,
la contabilitate, la foraj, din multe-multe puncte de lucru.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
256
Deşi, încă de la început, autorul, cu modestie, mărturiseşte
că „Versurile ce urmează / N-au pretenţii literare” Nicolae
Ţandrău foloseşte cu destulă îndemânare figuri de stil de mare
efect. În „Dulce şi amar”, titlu de poezie alcătuit dintr-o altă
antiteză, ne surprind două metafore dintre cele mai neaşteptate;
Vulcoiul şi Corabia sunt „două coşniţi veşnic noi”, evident,
pline de miere, pentru aurul lor, iar gura minei este „urdinişul”
de piatră prin care intră şi ies băieşii. Sens metaforic au şi cu-
vintele „rădăcină” şi „grădină” din strofa următoare: „Cel ce
scrie-aceste versuri / Are aceeaşi rădăcină. / Stăpânit de-
aceleaşi gânduri, / Vrea să fim toţi o grădină.” (din poezia
Gând aniversar, Lui Tavi).
Multe versuri, mai cu seamă cele adresate rudelor sau ne-
poţilor, au un iz didactic, moralizator, dar sfaturile, îndemnurile,
sunt de o adâncă înţelepciune. Iată un gând adresat „de ziua lui
Zenu”: „Iată astăzi ce vă spun: / Să păstraţi cu străşnicie, /
Fiind lucrul cel mai bun, / Sentimentul de frăţie.”
Autorul foloseşte cu succes umorul fin mai ales atunci când
se referă la cuscre: „Nu fi trist şi ai răbdare, / Că nici cuscra
nu-i scutită, / Se gândeşte tot mai tare, / C-o să cânte… răguşi-
tă.”
Cartea lansată azi, Gânduri din adânc, plină de substanţă
şi bogat ilustrată, devenită document istoric încă de la apariţie şi
a cărei valoare va fi în continuă creştere, va intra pentru tot-
deauna în zestrea culturală a comunei Bucium. Cu ea se vor
mândri şi o vor răsfoi cu nostalgie peste ani şi ani, multe gene-
raţii de buciumani.
Ea face mare cinste autorului.

Bucium Poieni, 18 mai 2013




IOAN BEMBEA

257

HORAŢIU GROZA,
MUZEUL DE ISTORIE DIN TURDA


Este cunoscut faptul că municipiul
Turda, aşezarea urbană din zilele noastre,
se găseşte pe vatra unei vechi aşezări ro-
mane, pe locul Potaissei de altădată. Aici
peste tot unde se scurmă pământul ies la
lumină dovezi ale activităţii umane, ale
civilizaţiei pe diferitele ei trepte începând
cu cele mai îndepărtate vremuri ale căror
începuturi se pierd în negura istoriei, dar
perioada romană de după cucerirea Daciei
(105-106 e.n.) a constituit un salt calitativ civilizator şi a lăsat
posterităţii numeroase urme ce nu încetează să ne stârnească
admiraţia şi chiar uimirea. Condiţiile geografice şi climatice
favorabile vieţii şi activităţii umane, au asigurat acestei aşezări
o continuitate peste secole şi milenii chiar dacă în anumite pe-
rioade de furtună istorică pe aici şi-au mai lăsat urma şi alte
popoare.
Întregul drum parcurs de locuitorii acestei aşezări, ca într-o
succesiune de imagini, statice sau în mişcare, este cuprins în
Muzeul de Istorie din Turda, instituţie reprezentativă a oraşului.
Acestui muzeu, istoricul-arheolog şi muzeograf Horaţiu
Groza i-a consacrat un amplu şi documentat studiu, o monogra-
fie, „Muzeul de Istorie din Turda, 1943 – 2013”. Lucrarea a
apărut recent, în octombrie 2013, prin două edituri, Grinta şi
Risoprint din Cluj-Napoca şi a fost lansată într-un cadru so-
lemn, în Sala Mare a Primăriei Turda în prezenţa unui numeros
public dar mai ales în faţa unor specialişti istorici şi muzeografi
sosiţi de la alte muzee din Transilvania şi din toată ţara precum
şi a unor distinşi cercetători de la institute ale Academiei Ro-
Muzeograful
HORATIU GROZA,
autorul monografiei
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
258
mâne, oameni grei, cum se spune; Acad. Dumitru Protase, prof.
univ. dr. Mihai Bărbulescu, Membru Corespondent al Academi-
ei, sosiţi la Muzeul din Turda la o sesiune de comunicări ce a
avut loc în zilele de 18 şi 19 octombrie a.c. Monografia a fost
prezentată publicului de către d-na muzeograf dr. Ana Cătinaş.
Monografia lui Horaţiu Groza începe, în mod inspirat, cu
un succint istoric al interesului şi preocupărilor oamenilor, pe
plan mondial, pentru cunoaşterea trecutului omenirii, concreti-
zat prin organizarea primelor muzee de antichităţi pentru ocroti-
rea şi conservarea marilor valori culturale create de Om în dru-
mul său anevoios dar perseverent de a urca din treaptă în treaptă
spre progres şi civilizaţie. De aici aflăm de apariţia primelor
„muzee naţionale” din Danemarca (1807), Suedia (1847-1866),
Norvegia (1847), apoi alte muzee în Europa Centrală şi de Est,
la Budapesta (1848) şi la Praga (1849).
Preocupări în acest domeniu au existat cu mult înainte,
chiar cu mai multe secole, prin constituirea unor „colecţii mu-
zeale”. Astfel la Roma în 1471 o seamă de sculpturi antice sunt
adunate şi expuse publicului în Palazzo dei Conservatori. Mai
sunt amintite „colecţiile oraşelor flamande, colecţiile Vaticanu-
lui, colecţiile regale franceze, colecţiile Casei de Habsburg”.
Fenomenul ia amploare şi se perfecţionează, exemplificat prin
British Museum (1753-1757).
Prin specializarea colecţiilor pe domenii şi prin modul de
organizare şi de funcţionare a muzeelor, autorul Horaţiu Groza
ne demonstrează că muzeologia a devenit de multă vreme o
ştiinţă cu o arie largă de aplicaţie, fapt demonstrat de existenţa a
13.500 muzee în Europa, 7.000 în America de Nord, 2.000 în
Australia şi Asia (pag.10).
Evident, autorul face referiri şi la apariţia primelor colecţii
şi muzee din ţara noastră pentru a ajunge la capitolul „Încercări
de înfiinţare a unui muzeu de istorie la Turda”. Toate afirmaţiile
sunt susţinute de trimiteri la sursa bibliografică, aşezate la în-
demâna cititorului, la subsolul paginii, nu la sfârşit de capitol,
IOAN BEMBEA

259
cum, spre disconfortul şi nemulţumirea cititorilor, se mai practi-
că. Şi la Turda au existat, în colecţii particulare, o mulţime de
obiecte arheologice romane provenite mai cu seamă din Castrul
Legiunii a V-a Macedonica. Ele trebuiau adunate la un loc într-
un muzeu dar, din motive obiective şi subiective, expuse de
autor, acest lucru nu a fost posibil până în 1951, „de Ziua Naţi-
onală a Republicii Populare Române – 23 august”. La această
dată a fost „deschiderea faptică a muzeului” afirmă autorul
(pag. 25) dar tot el, în mod contradictoriu, susţine ca dată a
înfiinţării aceluiaşi muzeu ziua de 22 noiembrie 1943 când mai
mulţi intelectuali şi oameni politici turdeni printre care dr. Valer
Moldovan, dr. Augustin Raţiu, prof.
Petre Suciu, Vasile Candrea, dr. Iosif
Chioreanu (primarul oraşului), în total
vreo 12 persoane, intenţionează organiza-
rea unui muzeu de istorie în Palatul Vo-
ievodal din Turda. Chiar dacă s-a emis şi
o Decizie a Primăriei în acest sens, aici la
Turda nu s-a deschis nici un muzeu, nici
măcar pentru o zi, pentru a i se tăia pan-
glica cum obişnuiesc oamenii politici şi
nu a avut nici un salariat. Nu punem la
îndoială buna intenţie a acelor persoane, dar altele erau priorită-
ţile de atunci. În plin război, după cum rezultă din discursurile
oamenilor politici publicate şi păstrate în presa vremii, toate
resursele umane şi financiare ale României trebuiau folosite
pentru distrugerea comunismului din URSS, a „tuturor bolşevi-
cilor” şi eliberarea Basarabiei. Când vorbesc tunurile, cultura
tace…
Faptul că Muzeul de Istorie din Turda a luat fiinţă şi s-a
deschis definitiv pentru public în 1951 mai este confirmat în
prezenta monografie la pag. 30 unde autorul stabileşte două
perioade distincte în activitatea muzeului, „perioada 1951-1989
şi perioada postdecembristă (1989 – prezent) iar la pag. 54 la
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
260
capitolul „Sesiuni de lucrări şi simpozioane” este menţionată
activitatea, „Turda, trecut, prezent şi viitor – 25 de ani de la
deschiderea Muzeului de Istorie Turda – 1976”. Printr-un sim-
plu calcul aritmetic ( 1976-25 = 1951) rezultă deci anul 1951.
Perioada de 8 ani, 1943-1951, nu se regăseşte nicăieri.
Chiar dacă nu este un număr „rotund” de ani, 62 nu 70,
apariţia unei monografii sau organizarea unei sesiuni de comu-
nicări sunt binevenite şi fac cinste instituţiei.
Depăşind această chestiune, Monografia Muzeului de Isto-
rie din Turda are numeroase merite. Autorul trece în revistă
întreaga activitate a acestei prestigioase instituţii şi menţionează
numele directorilor ce s-au perindat la conducerea ei începând
cu Simion Felezeu, ce a avut misiunea de a pregăti deschiderea
muzeului (1950-1951), urmat de prof. Ioan Ţigăra, Zaharia
Milea, Claudia Luca, până la actualul director dr. Mariana
Pîslaru. Pe parcursul anilor în acest muzeu au lucrat 46 de per-
soane pe diferite posturi; de muzeograf, bibliotecar, ghid în-
drumător, custode, arheolog, încasator, personal de pază şi de
curăţenie. Găsim lista tuturor acestora la pag. 29-30.
Informaţii valoroase ne oferă autorul despre patrimoniul
muzeului, despre obiectele existente aici, despre provenienţa
lor, cu menţionarea numelor unor binefăcători ce au donat mu-
zeului valoroase „artefacte”. Dintre donatori sunt menţionaţi
prof. Ioan Ţigăra, învăţătorul Teodor Oţel, Simion Felezeu,
Petru Ţurca şi Kovgig Karoly.
Personal, când am citit cartea am fost deranjat de termenul
„artefact – artefacte” folosit extrem de des. Ştiam că este un
termen de origine franceză cu sensul de „imagine falsă care
apare în preparatele histologice de laborator din cauza unor
greşeli,” termen folosit în anatomie. Dicţionarul explicativ al
limbii române, DEX-ul, ediţia 1975 mai dă şi un al doilea sens
„Structură de origine artificială sau accidentală apărută în tim-
pul observării unui fenomen natural”. Într-o lucrare de istorie
termenul mi se părea impropriu, ca şi cum obiectele din muzeu
IOAN BEMBEA

261
ar fi false. Într-un dicţionar mai recent, de după anul 2.000, apare un
termen omonim de origine engleză „obiect produs de activitatea
umană”. Este deci un anglicism, neologism pentru limba română,
folosit în mod corect de un istoric erudit, informat la zi.
Autorul nu afirmă dar, prin datele prezentate, lasă să se înţelea-
gă că întocmai ca şi toate celelalte domenii de activitate, economică
sau culturală, şi Muzeul de Istorie din Turda în noua orânduire capi-
talistă de după 1989 a avut de pătimit, a fost închis pentru vizitatori
timp de 14 ani, din 1997 până în 2011 pentru lucrări de renovare
care în alte condiţii ar fi durat o vară sau poate 5-10 luni. Turdenii
chiar intraseră la idei că şi muzeul este „în curs de privatizare” apoi
se va demola ca şi toate fabricile din oraş. Nu a fost aşa, de vină a
fost finanţarea venită în doze mici. Oricum, Muzeul renovat arată
splendid şi este iar mândria municipiului; cu uşile larg deschise pri-
meşte zilnic vizitatori.
Multe alte informaţii despre Muzeu mai cuprinde cartea lui Ho-
raţiu Groza. Ea va rămâne o lucrare de referinţă pentru toţi cei ce de
acum înainte vor fi interesaţi de această instituţie de cultură şi de
istoria acestor meleaguri, de trecutul oamenilor de aici.
Ar mai fi de menţionat că monografia prezintă mare atracţie
pentru cititori printr-un număr impresionant de mare de fotografii
alb-negru şi color („Anexe”, pag. 75-133) ce pornesc de la imaginea
exterioară a clădirii până la prezentarea, aproape sub lupă, a unor
obiecte şi statuete descoperite în ruinele Castrului Roman.
Copertele cărţii reproduc o pictură realizată de Adrian Ţop, clă-
direa Palatului Voievodal în culori de epocă, cu impact pozitiv, ce
atrage ca un magnet privirea şi interesul cititorului. Peste această
pictură galben-maronie se aşterne cu sobrietate şi eleganţă numele
autorului, Horaţiu Groza şi titlul cărţii, Muzeul de Istorie din
Turda (1943-2013).
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
262


LIGIA MIHAIL-POP, DIN SERTAR
-recenzie-

Fiindcă acuma nu prea mai sunt
prin Turda librăriile doldora de cărţi de
altădată, prin intermediul unor profesori,
colegi de breaslă, soţii Annamaria şi
Octavian Bulgaria, am avut plăcerea să
aflu de apariţia unui volum de versuri,
„Din sertar” semnat de Ligia Mihail-
Pop, profesoara de limba engleză de la
Liceul Mihai Viteazul, aşa cum este
cunoscută de turdeni.
Cartea a apărut în 2013, prin Edi-
tura JRC din Turda.
A fost o surpriză dintre cele mai plăcute; am dat peste o
carte pe care, dacă o deschizi şi citeşti câteva versuri, te atrage
cu o irezistibilă forţă şi nu o mai poţi lăsa necitită. Prin interme-
diul metaforei, în mare măsură, este o carte de atitudine, un
protest împotriva unor vremuri nedrepte.
Din respect pentru sine şi pentru cititor, fiecare poezie este
lucrată cu migala unui şlefuitor de bijuterii. Autoarea nu a scos
totul „din sertar” de dragul de a umple multe pagini, ci numai
ceea ce este sau se apropie de perfecţiune, după principiul ma-
ximei „Non multum, sed multa” (nu mult cantitativ, multă cali-
tate). Cartea doamnei Ligia Mihail-Pop are dimensiunile unei
plachete şi conţine 37 de poezii cu versuri clasice; cu măsură,
ritm şi rimă, cât şi versuri de factură modernă, dar fără asocieri
absurde de cuvinte care să dea dureri de cap cititorului şi să-l
îndepărteze de literatură.
Poeziile, de un profund lirism, abordează universul spiritu-
al al omului în ipostaze şi trăiri dintre cele mai felurite, mai
neaşteptate, mai surprinzătoare.
IOAN BEMBEA

263
Realităţile vieţii de fiecare zi, aici în general sumbre, con-
stituie izvorul unor trăiri afective subiective dar general-umane:
„Dac’ am să mor, / cui las gândurile, / cânturile / tăinuitele,
nerostitele / nicăieri izvorâtele mele cânturi? /
Dac’ am să mor, / cui îi las dorurile, zborurile / răzvrătitele,
ne-mplinitele, / nicăieri popositele mele / doruri fără ecou? /
Cui rămâne sufletul / – buciumul, / cui largele şi
zbucumul?...” (Bocet, pag. 25)
Volumul începe cu poezia „Ori-
zont” ce cucereşte prin muzicalitate şi
prin metafora mesaj: „Încet din ţărână /
se-nalţă o floare. / Stingheră se-ndreaptă
/ spre soare… spre soare. / Departe, de-
parte, / se-nclină balanţa: / ţâşneşte în
beznă / speranţa… speranţa.”
Trăirile, stările sufleteşti exprima-
te, se manifestă într-un spaţiu nemăr-
ginit, cuprinzând întreaga natura teres-
tră dar şi universul până la lună, soare
şi stele. Toate acestea degajă energia
lăuntrică a poetei. „…cocorii au şters
cu aripa / lacrima soarelui” sau: „…mi-am răzimat tâmpla de
stele / şi nu m-am odihnit.” Tot fără limite este şi timpul, „m-am
întins să cuprind veşnicia…”
Întâlnim în plachetă şi câteva poezii cu dedicaţie. Astfel în
„Sonata Lunii”, Lui Niel Armstrong, 20 iulie 1969, poeta sur-
prinde prăbuşirea unui mit, al Lunii, întocmai ca dezamăgirea
copiilor când află că Moş Crăciun nu există.
„Mâinile care pentru întâia oară / ţi-au atins trupul / s-au
umplut de nemărginire / – dar ţi-au ucis taina. /
Ochii care pentru-ntâia oară / ţi-au cuprins zările / s-au lu-
minat de cunoaştere / – dar ţi-au ucis legenda. /
Omul care pentru întâia oară / te-a văzut aşa cum eşti / a
devenit stăpânul stelelor /– dar şi-a ucis visul.”
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
264
În poezia „Istorie” – d-nei Doina Cornea – poeta face refe-
riri evidente la apusele vremuri când „sumbra turmă”… „nu mai
ştie ce-i tăria, / cum arată bucuria, / cum se poartă demnitatea, /
ce gust are libertatea.” Dar timpul trece şi îndată răsar „învârtiţii
şi trişorii, / demagogii, detractorii, / parveniţii, impostorii.”
Rămâne doar speranţa: „Poate va veni o boare, / vie, tămădui-
toare, / – balsam pentru cât ne doare.”
Poeziile lirice ale d-nei Ligia Pop pătrund în ascunzişurile
sufletului şi aduc în prim-plan coordonatele afective declanşând
emoţia estetică: „Uneori ţi-s privirile / scară de lumină / rezema-
tă de crengile cerului, / să-mi suie bucuria până-n vârf, / Să
culeg de acolo / stele coapte, / să ne-nfruptăm din ele / când
vom fi trudiţi.” (Stele coapte, pag. 61)
Autoarea, profesoară de limba engleză, a creat, din pasiune
profesională, o poezie, „Christmas” (pag. 69) în limba lui
Shakespeare, util şi interesant text didactic.
Versurile curg lin, „cu zvonul a mii de clopoţei de-argint”
făcând lectura plăcută, atractivă, iar mesajul metaforelor uşor de
pătruns. O parte dintre poezii sunt însoţite de imagini vizuale,
de ilustraţii grafice reprezentative, realizate de prof. Gheorghe
Roşa. După grafica de pe coperta cărţii, foarte reuşite sunt şi
desenele ce „traduc” vizual poeziile „Echinox” (pag. 8) şi „Din-
colo” (pag. 42), fără a nega însă valoarea şi subtilitatea celorlal-
te crochiuri.
În mod cu totul original volumul de poezii se încheie cu un
„Cuvânt înapoi” prin care autoarea îşi exprimă oful împotriva
unor nedreptăţi ce i s-au făcut în anii tinereţii, în 1957, la vârsta
de 17 ani când pentru a intra la facultate conta mult „originea
socială”. Are deplină dreptate, dar ce i s-a întâmplat atunci a
fost o picătură dintr-un ocean. Judecând acum, cu detaşare în
timp, din istorie sosesc şi se aud milioane de ofuri, mult mai
dureroase, ale celor ce au murit sau au suferit din cauza războiu-
lui apoi alte ofuri ale celor căzuţi victimă răzbunării pentru acel
război absurd pornit, nu din voinţa lui Dumnezeu, ci din voinţa
IOAN BEMBEA

265
unor oameni politici…, iar ura generează ură…
Din trecerea mea pe la biserică, printre multe alte învăţă-
turi, pentru adânca înţelepciune a mesajului, nu pot uita o rugă-
ciune: „Fereşte-ne, Doamne, de războiul dintre noi.”
Dar să depăşim acest episod dureros. Arta, poezia, are me-
nirea de a ne delecta, de a fi un balsam peste vechi răni. Să ur-
măm deci chiar îndemnul autoarei din poezia „Micul Prinţ”:
„Lasă hohotul să-ţi inunde odaia, / ochii şi adâncurile. /
….Şi fii fericit!”

P.S. Pentru cunoscuţi şi pentru cei interesaţi de această car-
te, autoarea a donat câteva exemplare Bibliotecii „Teodor
Mureşanu” din Turda, pentru a nu se ajunge la situaţia anecdo-
tică a manifestelor de altădată ce purtau menţiunea „Citeşte şi
dă mai departe!”

15 dec. 2013

















EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
266
ACTRIŢA STELA FURCOVICI
DIN NOU PRINTRE TURDENI.

Harul nu moare

Cândva cu mulţi ani în urmă,
prin 1978-1989, peste un deceniu,
noi turdenii eram foarte mândri că
la Teatrul de Stat din municipiul
nostru juca o actriţă de mare suc-
ces, Stela Furcovici, cunoscută în
toată ţara drept Eroina de la Jiu
după ce jucase rolul principal în
filmul românesc de răsunet Ecate-
rina Teodoroiu. Interpreta rolului
s-a identificat cu personajul-erou
atât de mult încât lumea o ştia
aproape numai sub numele eroinei
de la Mărăşeşti. A luat premiul
întâi pe ţară al Uniunii Cineaştilor!
Şi nu a fost un film oarecare ci o dramă de război cu o regie şi o
distribuţie de primă mărime, regizor fiind vestitul Dinu Cocea
iar dintre actori, Stela noastră juca alături de Ion Caramitru,
Ilarion Ciobanu, Ioan Lupu, Mihai Mereuţă.
A fost primul film în care Stela Furcovici a avut şansa de a-
şi pune în valoare frumuseţea şi expresivitatea chipului său şi
harul dat de inteligenţa sa nativă, sclipitoare. Regizorul, după ce
a descoperit un aşa talent, a mai distribuit-o în filmele Iancu
Jianul Haiducul şi apoi în Iancu Jianul Zapciul
S-a bucurat de mare succes şi pe scena teatrului turdean fi-
ind distribuită in numeroase piese într-un colectiv de actori
talentaţi, buni camarazi ce se armonizau în echipă. Fotografia
Stelei Furcovici însoţită de articole elogioase a apărut în nume-
roase ziare şi reviste de specialitate dar ca peste tot e greu să
păstrezi pentru multă vreme „centura de aur”. Treptat simte că
gloria este trecătoare, „Sic tranzit gloria mundi!”.
Portretul actriţei în rolul
Ecaterinei Teodoroiu
IOAN BEMBEA

267
După zdruncinările societăţii, inclusiv ale teatrului româ-
nesc, consecinţă a evenimentelor din 1989, de talentata actriţă
nu mai are nimeni nevoie, ea nu suportă înfrângerea şi, decepţi-
onată, nu mai are energia de a lupta. În noua societate dură şi
brutală nimeni nu-i mai poartă de grijă, nu mai este ocrotită ca
altădată… Simte şi ea umilinţa de a fi inutilă în propria sa ţară,
în propriul ei oraş. Se lasă inertă ca o frunză purtată de vântul
toamnei şi dispare în anonimat întocmai ca un trecător meteorit
cu strălucire de primă mărime ce trece, fără întoarcere, dincolo
de linia orizontului. Se stinge din viaţă în anul 2000 ca pieton
singuratic printr-un stupid accident de circulaţie aproape uitată
de publicul ce o ovaţionase cândva atât de mult…
Dar nu toată lumea a uitat-o. În vara acestui an, 2011,
doamna Maria Rusu, o turdeancă stabilită în Irlanda, trăind
nostalgia locurilor natale realizează o strălucită evocare a actri-
ţei de odinioară în cartea sa STELA FURCOVICI – Harul nu
moare, apărută la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-
Napoca.
Autoarea cărţii Maria Rusu a avut o relaţie specială cu
verişoara ei mai mare, cu viitoarea actriţă Stela Furcovici. O
admira încă din copilărie şi tot de atunci cu alţi copii din vecini
improvizau, în curtea casei, mici serbări sau chiar piese de tea-
tru. Maria încă de pe atunci cânta foarte frumos, şi cântă şi azi,
iar Stela recita tot felul de poezii.
Fostă elevă a Scolii Nr. 6, actuala Şcoală „Avram Iancu” pe
Maria Rusu nu o ştiam talentată la literatură era în schimb mân-
dria şcolii pentru premiile pe care le obţinea de fiecare dată ca
interpretă de cântece populare româneşti la concursurile pionie-
reşti de atunci, inclusiv la faza pe ţară. Diplomele ei erau expu-
se la şcoală pe Panoul de onoare.
În Maria Rusu descopăr acum cu aleasă plăcere şi un real
talent în arta scrisului. În prima parte a cărţii sale realizează o
evocarea plină de naturaleţe a Stelei de altădată, capabilă să
creeze emoţii estetice cititorului: „Când apărea pe scenă, parcă
se lumina totul în jurul ei. Ştiu că, odată, chiar mi-au dat lacri-
mile. Ea m-a întrebat după spectacol: „De ce ai fost supărată?
Te-am văzut că plângi.” I-am zis: „Aşa ai fost de frumoasă şi
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
268
atât de tare mă bucur că eşti verişoara mea…” Atunci m-a săru-
tat şi m-a dus la domnul Stelian Stancu, care era director, ca să
mă cunoască.”
Cartea este bine gândită şi structurată. Pentru ca personali-
tatea actriţei să fie reliefată cât mai complex, printr-o largă pale-
tă de culori, prin viziuni din unghiuri şi momente diferite, pe
lângă propria evocare, Maria Rusu culege de la cei care au cu-
noscut-o amintiri, impresii, gânduri despre eroina cărţii sale. Şi
toţi scriu frumos despre ea, turdenii apropiaţi ca Felicia Răcean,
fostă colegă de liceu, profesorul Valentin Vişinescu, dr. Stelian
Stancu fostul director al teatrului, colegi de scenă, actori sau
regizori: Gabriel Chirea, Ginuc Crişan, Ovidiu Cosac.
Găsim în carte selectate articole sau fragmente de cronici
teatrale sau cinematografice în care asupra Stelei Furcovici sunt
îndreptate luminile vii, multicolore ale proiectoarelor. O lumi-
nează Dinu Cocea, Ion Caramitru, Adrian Pintea.
În partea finală o vedem pe Stela în fotografii din diferite
roluri, unele desprinse de pe afişele ce anunţau marile spectaco-
le de altădată…
Prin cartea sa, oferită cu generozitate, gratuit, turdenilor
cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi, Maria Rusu o aduce din nou,
postum, pe Stela Furcovici printre turdenii care au iubit-o şi s-
au mândrit cu ea. Un gest care face mare cinste autoarei. Ne
îndeamnă pe toţi să nu uităm să ne preţuim valorile.

P.S. Revenită acasă, din Irlanda, pentru o scurtă perioadă,
Maria Rusu trăieşte şi nostalgia vechiului său loc de muncă,
Uzinele Chimice din Turda din care, ca în blestemul biblic cu
Sodoma şi Gomora, „n-a mai rămas piatră pe piatră”.

20 octombrie 2011
IOAN BEMBEA

269


BAIA DOMNILOR

(Cuvânt rostit la dezvelirea plăcii comemorative
„Baia Domnilor” din Bucium Poieni )

Dragi buciumani, distinşi oaspeţi,
Ceea ce se petrece astăzi aici este un lucru frumos şi
înălţător.
În condiţiile în care satele se depopulează într-un ritm în-
grijorător şi nici Buciumul nu face excepţie de la acest feno-
men, iată că se mai găsesc oameni inimoşi, legaţi de locurile
natale, oameni care fac tot ce pot pentru ca satul nostru să devi-
nă mai atractiv, mai îndrăgit, nu numai de fiii săi ci de toţi cei
ce vor păşi pe aceste meleaguri încărcate de o istorie cu totul
aparte.
Istoria Buciumului, povestea sa ca aşezare, este strâns lega-
tă de istoria exploatării aurului din Munţii Apuseni. Existenţa
oamenilor de aci a fost şi este condiţionată de prezenţa aurului,
iar istoria Buciumului a fost scrisă cu dalta şi ciocanul în sutele
de galerii ştiute şi neştiute din măruntaiele Conţului, Vulcoiului,
din Dealul Băilor. Peste tot unde au apărut străluciri de aur oa-
menii au săpat, au deschis mine şi au urmărit cu perseverenţă
fiecare filon chiar dacă Vâlva Băilor le-a fost uneori potrivnică.
Când a început căutarea aurului şi cât aur s-a extras şi dus de ai-
ci e greu de stabilit, de cuantificat. Ca vechime a exploatărilor, este
semnificativ faptul că după analiza chimică, după compoziţia preţio-
sului metal din bijuteriile ce împodobeau soţiile faraonilor egipteni,
specialiştii în domeniu apreciază că o parte din acel aur provenea cu
certitudine din Transilvania, şi să nu uităm că piramidele s-au ridicat
cu peste patru mii de ani în urmă. De aurul de aici ştia şi istoricul
grec Herodot, părintele istoriei.
Referitor la cantitatea de aur ce s-a extras din munţii noştri
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
270
este de reţinut faptul că documentele istorice, din antichitate,
menţionate de Ion Rusu Abrudeanu în lucrarea sa Aurul româ-
nesc – istoria sa din vechime până azi, apreciază că după cuce-
rirea Daciei, împăratul Traian a dus la Roma ca pradă de război,
printre multe alte bogăţii, 165.500 kg aur. Explicaţii în aceste
sens mai găsim în cartea lui Vasile Netea « Munţii Apuseni –
muzeu istoric şi pantheon al poporului român » precum şi în
lucrarea « Aurarii din Munţii Apuseni » semnată de autotii B.
Roman, M. Sântimbreanu şi V. Wollmann.
Venind mai aproape, în spaţiu şi timp, de zilele şi de locuri-
le noastre, acelaşi I. R. Abrudeanu, citând date şi documente
oficiale austriece şi ungureşti, afirmă că « prin anul 1857 mina
Sf. Petru şi Pavl de la Vulcoi da zilnic câte 20 kg aur liber sau
nativ iar această producţie bogată a durat vreo 30 de ani, în
afară de aurul stampat » (citat de la pag. 137).
Legat de această mină îşi are geneza istorisirea versificată
Verşul buciumanilor. Iată cum s-au petrecut lucrurile:
Mina Sf. Petru şi Paul era proprietatea lui Lukacs Laslo din
Zlatna, devenit mai târziu, fiind atât de bogat, ministru de finan-
ţe apoi prim-ministru al Ungariei. El a concesionat mina unei
societăţi franceze. Aceştia, francezii, introducând o tehnologie
modernă au intensificat exploatarea aurului, devorau muntele cu
bogatele lui filoane. Băieşi erau bărbaţii din Poieni care priveau
cu îngrijorare cum este secătiut muntele lor, adică Vulcoiul
nostru de atâta amar de aur. Trebuia făcut ceva, ca să oprească
acest jaf. După părerea lor trebuia distrus contractul de concesi-
onare şi astfel francezii vor fi nevoiţi să plece.
Acum după 125 de ani de la acele evenimente, târziu, mult
prea târziu, dar e bine că o facem şi acum, să ne amitim ce s-a
petrecut atunci, ce au făcut bunicii şi străbunicii noştri pentru a
apăra bogăţia satului de lăcomia străinului. Întregul şir al eve-
nimentelor în derularea lor a fost însemnat cu ceruza pe papir în
mulţii ani de temniţă de Şăndruţul Lupului autor al poeziei inti-
tulată Verşul buciumanilor.
IOAN BEMBEA

271
Să prezentăm faptele prin câteva fragmente din balada ce
cuprinde aproape 800 de versuri:

Verşul Buciumanilor
Chiar despre-ntâmplarea lor
Cum o fost şi o păţit
C-un franţuz străin venit
Venit din ţară străină
Ne-a luat pita din mână
Baia cea cu daruri plină
Ce ne-a fost mai la-ndemână
Din ea trăiam o comună
Toţi bine cu voie bună.
Acum baia ne-a luat
Suntem de perit în sat.
Că la noi la munte sus
Alte economii nu-s
Mai de preţ va băişagul
Acela ni-e tot ioşagul,
Că la noi pământu-i rău
Şi se face puţin grău
Că şi dacă-l sămănăm
Numai sămânţa o luăm.
Şi aşa s-or sfătuit
C-ar trebui pustiit
Franţuzul acesta străin
Care ne-a venit vecin
Şi la noi să nu-i dăm pace
Că mult rău nouă ne face,
Băişagul ni-l stârpeşte
Şi de-avere ne scuteşte.
Aşa stând lucrurile,
Trebuie făcut un sfat
Şi nu trebiue lăsat.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
272
Iar această adunare
Fu în luna februarie
În anul optzeci şi şasă
La Evuţa Bedii-n casă. …Aici în locul de faţă, iar placa,
gândită, pregătită şi montată prin grija d-lui ing. Nicu Ţandrău
va marca de acum înainte acest loc şi acel eveniment, spre pioa-
să aducere aminte
5
.
Pentru o aşa acţiune îndrăzneaţă a băieşilor de atunci era
nevoie de mult curaj sau de puţină nebunie iar aceasta, îndrăz-
neala, a fost adusă de tăria vinului de Şard sau de Bucerdea ce
nu lipsea de pe mesele buciumanilor.
Când sfatul era deplin
Toţi eram sătui de vin.
Şi după sfatul gătit
Iţi vom spune ce-am păţit:
O ceată de 40 de bărbaţi atacă într-o noapte Baia Domnilor
căutând contractul de concesionare al francezilor. Casierul –
administrator – după ce trage câteva gloanţe, fiind convins că
este un atac în masă al sătenilor, sare peste un gang şi fuge prin
întuneric.
Şi sărind peste-un răzor
Domnul şi-a rupt un picior
Şi când fu la săptămână
Domnul fu pus în ţărână.
Făptuitorii nu găsesc contractul dar iau în schimb aurul gă-
sit, 32 kg, şi toţi banii.
În casă noi ne-am băgat,
După contract am căutat

5
Pe o placă albă de marmură fixată pe o casă din Bucium Poieni, dezveli-
tă în 21 mai 2011 se găseşte următorul text:
În anul ’86
La Evuţa Bedii-n casă
S-a făcut sfatul deplin
Să-l alunge pe străin.
IOAN BEMBEA

273
Dar noi nu l-am căpătat
Şi stricând acum o ladă
Văzurăm banii grămadă
Chiar au fost mai mulţi de-o mie
Ne-au umplut de lăcomie
Şi i-am băgat în desagi,
Că banii la toţi ni-s dragi
Şi aurul cât o fost
Şi-am lăsat lada de post
Şi ne-am întors înapoi
Cu băgăjoare la noi.
Au urmat cercetări cu torturi. Făptuitorii au fost prinşi, ju-
decaţi şi condamnaţi la mulţiani de temniţă.
Revolta minerilor din Bucium Poieni, acest atac în masă,
împotriva unei societăţi franceze de exploatare a aurului din
masivul Vulcoi a stârnit mare vâlvă pe întregul cuprins al Impe-
riului Austro-Ungar şi a fost intens mediatizată prin presa vre-
mii. Vestea s-a răspândit cu repeziciune la românii din Transil-
vania prin ziarele şi revistele în limba română de la Sibiu şi
Braşov. Orice încercare de a-i apăra pe sărmanii băieşi din Bu-
cium era apreciată de autorităţile maghiare instigare la revoltă
sau încurajarea tâlhăriei şi crimei, riscând şi ziariştii români
mulţi ani de temniţă la Vaţ sau Seghedin.
S-a scris mult şi în presa maghiară. Aceasta aprecia acţiu-
nea băieşilor drept “tâlhărie cu crimă”, lucru fals; la un furt nu
ia parte aproape întregul sat, cu oameni înstăriţi, aşa cum rezultă
din poezie. În timpul cercetărilor jandarmii
Pe săraci îi bănuiau
Şi amar îi îmblăteau,
Dar oricât i-o fost bătut
Ei n-au spus, că n-au ştiut.
Oricum francezii n-au mai cutezat să rămână în Bucium şi
nici o altă societate străină nu s-a mai apropiat de Vulcoi. De pe
vremea aceea mina Sf. Petru şi Pavel poartă numele de Baia
domnilor.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
274
Cercetătorul din cadrul Academiei Române şi scriitorul
Ovidiu Bârlea, originar din Mogoş dar care şi-a petrecut multe
vacanţe la bunica de la Poieni, s-a documentat temeinic pe
această temă studiind presa vremii din colecţiile Bibliotecii
Academiei precum şi alte documente de arhivă după care a scris
romanul Şteampuri fără apă.
Din cartea sa aflăm cum s-a desfăşurat procesul şi conţinu-
tul sentinţei.
Celor 37 de condamnaţi li se dă ca pedeapsă, adunaţi, peste
200 de ani de temniţă, între 10 şi 2 ani, după aşa zisa gravitate a
faptei. Prin ce dramă a trecut satul nostru nu e greu de imaginat.
Bărbaţii de atunci nu s-au gândit numai la ei ci şi la urmaşii şi la
urmaşii urmaşilor lor, la noi cei de azi şi la generaţiile viitoare.
Autorul poeziei prezintă cu talent, într-o succesiune logică toate
momentele naraţiunii sale istorice. Prezentăm deznodământul:
Suferind la închisoare
Fără zile-n sărbătoare,
Cu ceruza pe papir
Eu am scris din fir în fir
Toată fapta şi umblarea,
Suferinţa şi răbdarea,
Precum noi am suferit
Până ce ne-am mântuit,
Căci după bune purtări
Rând pe rând ne-au dat iertări
Afară de cinci ce ştiu
Până la firul ce scriu.
Aceştia sufletul şi-au dat
Suferind au răposat,
De jale şi de bănat,
După ei prunci au lăsat
Fără nici un ajutor,
Domnul fie-ndurător
Şi-ngrijească pruncii lor.
IOAN BEMBEA

275
În mod incontestabil poezia este scrisă cu talent iar acest
lucru rezultă şi din faptul că autorul este conştient de unele im-
perfecţiuni:
Şi vă rog, bun cititor,
De-oi mai fi rămas dator
Undeva cu o silabă,
Vă rog frumos şi cu treabă,
Cuvântul să-l îndreptaţi,
Greşeala să mi-o iertaţi,
Căci eu după a mea ştiinţă
M-am silit cu sârguinţă
O poezie eu am scos
Să sune cât mai frumos.
Dacă chiar nu-i potrivit
Nici eu nu-s poet numit
Nici şcoală n-am învăţat,
Numai chiar la noi în sat
În doi ai cât am umblat.
Mulţi oameni simpli dar talentaţi din popor, veacuri de-a
rândul, neavând şansa să înveţe şi astfel să se afirme, s-au risipit
ca florile câmpului.
Încheierea poeziei, pentru un poet cu două clase, este ma-
gistrală:
Cu ceruza pe papir
Am scris tot din fir în fir,
Cu ceruza-am însemnat
Toate ce s-au întâmplat
Şi numele mi-l semnez,
Alexandru din botez,
Alexandru Lup mă cheamă,
Chiar aşa de bună seamă.
Poezia surprinde tragicul situaţiei celor închişi, gîndul lor la
cei dragi de acasă, nopţile nedormite de grija copiilor. Uneori
condamnaţii munceau plângând:
Şi la rele şi la bune
Sunt silit a mă supune,
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
276
Câte încă nu pot spune…
Cât e ziua primăvara,
De prin zori şi până seara,
Numai tot feşteam cu farbă
Curgându-mi lacrimi pe barbă.
Iară ziua şi noaptea
Cugetul mă tot mustra.
Ar mai fi de remarcat umorul tragic al autorului. Când răz-
vrătiţii ajung la închisoare, gardianul le spune:
«Dezbrăcaţi hainele jos,
Că aicea pe la noi
Nu-i portul ca pe la voi
Pe la noi hainele-s sure
Cum e ursul din pădure,
Nimeni nu vrea să le fure…»
Foarte multe versuri scot în evidenţă cât de greu trecea
timpul în temniţă gândindu-se mereu, zi şi noapte, la cei dragi
de acasă. Şi Câte încă nu pot spune…
În încheiere, fiindcă suntem aici pentru a le cinsti memoria,
daţi-mi voie să citesc, ca într-un solemn pomelnic, numele tutu-
ror participanţilor la acea revoltă pentru apărarea avuţiei satului
nostru drag:
1. RANCEA NICOLAE 10 ani de temniţă
2. VASIAN MACARIE 9ani
3. COSTINAŞ NICOLAE a Gheorghichii 8 ani
4. BEMBEA IOAN lui Nicolae 8 ani
5. LUPU IOAN lui Nicolae 8 ani
6. SIMION ŞIMON lui Văgăluţ 8 ani
7. COSTINAŞ MACARIE lui Nicolae 8 ani
8. CRISTEA CLEMENT – Spulbea 8 ani
9. CIORBEA TEODOR 8 ani
10. MACINIC GAVRILĂ 7 ani
11. DANCIU IOAN lui Candin 7 ani
12. LUPU ALEXANDRU lui Nicolae 6 ani
13. SULAREA NICOLAE a Toderichii 8 ani
IOAN BEMBEA

277
14. PRAŢA NICOLAE lui Dumitru 7 ani
15. COSTEA NICOLAE lui Candin 6 ani
16. COSTINAŞ MOISE a Gheorghichii 6 ani
17. JURCA TEODOR a Furcoii 6 ani
18. DANCIU NICOLAE a lui Candin 6 ani
19. MORAR MOISE a Hanului 6 ani
20. DANCIU CONSTANTIN lui Simion 6 ani
21. TRIFA ŞTEFAN a Evuţii 6 ani
22. PRAŢA GHEORGHE lui Dumitru 6 ani
23. LUPU SIMION lui George 5 ani
24. COSTEA MOISE lui Candin 5 ani
25. COSTEA NICOLAE lui Highida 5 ani
26. SIMION NICOLAE lui Văgăluţ 5 ani
27. COLDA NICOLAE a Poanchii 5 ani
28. JURCA NICOLAE a Păpăruţii 3 ani
29. LUP NICOLAE lui George
6
5 ani
30. CETERA NICOLAE lui George 5 ani
31. COSMA GEORGE lui Vasile 3 ani
32. IONUŢ SIMION a Cioabii 2 ani
33. ŢIPŢER NICOLAE a Chiciovului 3 ani
34. ŢIPŢER SIMION a lui Cioraru 3 ani
35. IANCU NICOLAE – Ţangateu 4 ani
36. COSTINAŞ ŞTEFAN a lui Nicolae 2 ani
37. IONUŢ IOAN a Cioabii 2 ani

Ne găsim astăzi aici ca să le cinstim memoria şi poate că ei,
acolo sus, între stele, vor simţi fiorul dragostei şi recunoştinţei
noastre…

Bucium, 21 mai 2011

6
În com. Bucium nu există onomasticul „George” ci Gheorghe de aceea
apreciem că grupul de sunete ge se citea ghe iar George se citea şi se
pronunţa Gheorghe.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
278


PARTEA A III-A.
TAINE DIN LUMEA APUSENILOR


LEGENDA CASEI BEMBEA

În Bucium Poieni, dar şi într-un spaţiu geografic mult mai
extins, există o casă atipică zonei, prin arhitectura ei impunătoa-
re şi cu totul originală. Este vorba de Casa Bembea la ridicarea
căreia se pare că şi-a adus contribuţia şi Vâlva Băilor. Este o
poveste lungă, o întreagă legendă.
Se ştie că norocul sau nenorocul băieşilor din minele de aur
depinde de cele mai multe ori de Vâlva Băilor, acea creatură
misterioasă pe care nimeni nu a văzut-o încă, ce cutreieră ca o
boare rece întunecimile galeriilor din adâncurile muntelui. Ea
este capabilă să-i îndrepte pe băieşi spre mult aur sau să-i facă
să treacă pe lângă el chiar dacă e ascuns la numai două degete
în stânca din peretele galeriei.
Se spune că străbunicul meu George Bembea (1825-1910) a
avut un vis şoptit în ureche de Vâlva Băilor prin care i s-a spus
unde poate găsi mult aur, dar dacă va spune cuiva această taină
atunci îndată va muri. Vâlva nu venea acasă să ia viaţa celui vi-
novat, îl aştepta pe om acolo la ea în cotloanele muntelui şi nu se
ştie cum tocmai atunci se surpa mina, sau de pe cerimea galeriei
se desprindea o stâncă numai pe cel ce nu păstrase taina.
După un aşa vis, George s-a trezit din somn, şi-a făcut cru-
ce, a şoptit un Doamne ajută! şi fără să spună ceva soţiei sau
celor din casă, în toiul nopţii şi-a luat ştearţul cu seu de oaie, un
târnăcop şi o traistă „de plotog”, adică de piele groasă şi a por-
nit pe pârâul ce ducea spre Conţu. A intrat în măruntaiele pă-
mântului, dar niciodată nu s-a ştiut prin ce mină. Unii credeau
că ar fi intrat în Coranda Romană din Hoancă, alţii în mina de la
IOAN BEMBEA

279
Prelucă sau în mina din Doştină de sub Zmeuruş, că acolo lucra
pe vremea aceea. Au mai fost alte şi alte bănuieli că mine erau
peste tot în satul Poieni din Bucium.
Soţia lui, Zamfira, era neliniştită pentru că niciodată nu mai
plecase de acasă fără să spună unde se duce dar, cum avea mare
încredere în el, şi-a văzut de treburile casnice şi de cei cinci
copii; trei fete şi doi băieţi.
Omul ei s-a întors acasă a doua zi spre seară cu traista şi cu
colopul pline cu aur. Se mai spunea că pălăria lui, plină cu aur,
era atât de grea că abia o mai ţinea în braţe.
Gospodar vrednic şi chibzuit, nu a dat năvală prin restau-
rantele din Abrud, nici nu a adus banda de muzicanţi să-i cânte
în curte, cum făceau alţii când dădea norocul peste ei, ci, ca să
vândă aurul la un preţ cât mai bun, a făcut mai multe drumuri cu
calul până la Viena. A adus mulţi bani, cocoşei de aur, ascunşi
sub fânul din desagă, că pe la hanuri mai erau şi hoţi. Mai dăi-
nuieşte şi acum în casa părintească de la Bucium o fotografie
înrămată dar îngălbenită de vreme cu străbunicul călare pe un
cal înalt de culoare închisă. Fotografia a fost făcută la Viena în
1870 de H. Gruber, care şi-a aplicat parafa pe verso.
Tot acolo prin călătoriile lui îndepărtate din Austria a văzut
o casă care i-a plăcut mult, a luat modelul şi şi-a ridicat una la
fel aici în Poieni, nu departe de cea veche. A ales un loc frumos,
peste vale sub streaşina pădurii şi a construit apoi o casă cu etaj,
cu zece încăperi, cu geamurile în arcadă, cu şolacături (obloane
cu plăcuţe de lemn, mobile) frumos vopsite, cu acoperiş înalt
din şindrilă.
Din tencuiala groasă lăsată în relief, pe colţurile clădirii şi
printre geamuri se găseau mai multe imitaţii de coloane cu capi-
teluri; stâlpi ornamentali de susţinere. Tot din tencuială, alte
forme decorative în relief separau pe orizontală etajul şi streaşi-
na. Alte ornamente puneau în lumină frumuseţea geamurilor.
Aproape nimic nu a mai rămas din toate acestea prin reparaţiile
succesive pe parcursul unui secol şi jumătate de existenţă.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
280
Încă de la început casa a fost gândită pentru cei doi băieţi,
Nicolae şi Simion, că la parter, din ziduri groase de aproape un
metru, pe lângă cele două camere se mai găsesc şi două pivniţe
mari, pentru două familii. Etajul este construit din lemn, din
bârne lungi şi groase de molid, tăiate din pădure într-un anumit
moment al anului, ca să nu apară cari, acei viermi de lemn care
devorează şi macină grinzile.
Cum avea bani destui, alături a mai construit o şură mare şi
înaltă cât o biserică, cu grajd pentru 6-8 vite, o moară şi şteampuri;
toate în preajma casei.
Pentru moară şi şteampuri, prin asociere cu alţi vecini, a adus
apa de pe Valea Albă pe un iaz lung. Folosirea apei de către copro-
prietari se făcea prin cotă-parte conform înţelegerii iniţiale, pe baza
contribuţiei la costuri.
În şura mare pe o parte se adăpostea şi se treiera cu îmblăciul
grâul şi ovăzul, iar în cealaltă jumătate se clădea fânul.
Tot în această uriaşă şură, vara când era goală, se împodobeau
pereţii cu covoare şi se organizau nunţi unde încăpea tot satul.
Podelele erau din grinzi groase şi late; pe ele se putea juca bine.
A mai construit încă trei case pentru cele trei fiice, toate după
modelul din Bucium, cu câte două camere mari şi cu un cerdac,
adică „târnaţ” în faţă pe toată lungimea casei, iar în curte, anexele,
adică grajd, şură şi coteţe. Sub o cameră era o pivniţă de piatră,
săpată pe jumătate în pământ.
Pe pământurile arabile sau fânaţ de la Runcul Tăului a ridicat
alte grajduri cu şuri, colibe şi căsuţe. Acestea din urmă, căsuţele; o
cameră mică cu geam şi cu un mic cerdac în faţă, erau sălaş pentru
cei ce veneau iarna la vite sau vara la strânsul fânului.
Şi încă un amănunt, poate cel mai interesant, unic în Bucium.
Şi-a împrejmuit pământurile, fânaţ şi arabil, cu ziduri groase din
blocuri mari de bazalt adunate de le terenuri sau rostogolite de
la Detunata Flocoasă. Zidurile sunt intacte şi acum, înalte de
aproximativ 1,40m şi groase de 80 cm, un fel de zid chinezesc
în miniatură.
IOAN BEMBEA

281
În cimitirul din Bucium Poieni în partea cea mai de sus se
găseşte un monument funerar, unic, făcut din zid gros şi termi-
nat cu o centură din patru coloane lungi de bazalt prinse între
ele la colţuri cu scoabe groase. Pe una din ele scrie cu litere
săpate adânc în rocă Făcut de Bembea George 1902. Pe mor-
mânt sunt trei cruci de piatră într-un singur soclu tot de bazalt.
A fost înmormântat între două din soţiile lui, mamele copiilor.
A avut trei neveste şi a trăit 85 de ani, până în 1910 fiindcă nu a
spus nimănui taina cu Vâlva
Băilor. Cunoştea în mod
sigur că Mâţa cu clopot nu
prinde şoareci, a ştiut să
păstreze secretul.
Tot de la bunici şi prin
părinţi s-a transmis urmaşilor
ştirea că la terminarea fiecă-
rei case, când se punea
creanga cu verdeaţă în vârf,
George Bembea organiza
mari petreceri cu toţi lucrăto-
rii şi cu tot satul. Atunci mai
golea din punga cu galbeni;
aducea banda de muzicanţi
de la restaurantul din Abrud,
butoaie de vin de la Bucerdea
Vinoasă iar petrecerea buci-
umanilor în costume naţionale ţinea de duminica până marţea
sau miercurea. În timp ce se învârteau în joc, cercei grei din aur
străluceau la urechile fiecărei femei.
Tot pe vremea aceea s-a construit şi biserica, una mare cât o
catedrală, în care pentru contribuţia sa generoasă, străbunicul a
primit pentru totdeauna, cu drept de moştenire, jilţul cel mai de
frunte în care stau şi acum cu mândrie nepoţii si strănepoţii lui.
Mai ştim, ca urmaşi, că străbunicul George Bembea a mai
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
282
dat 100 gr. aur pentru casa parohială şi alt aur, mai mult, pentru
căminul cultural şi pentru şcoală.
Casa părintească, denumită şi Casa Albă din Bucium Po-
ieni, a fost construită în 1870 după cum era scris pe coşul de
fum din vârful casei.
Toate acestea au fost posibile fiindcă… aşa a vrut Vălva
Băilor, fie binecuvântată.
În prezent sunt două locuinţe cu nr. 460 şi 461. Se găseşte
peste vale în dreapta albiei. În partea dinspre vest locuieşte
permanent Costel Bembea, succesorul lui Simion, prin bunicul
său Nicolae, cunoscut sub numele Culiţa Bembii, iar partea
cealaltă, spre est, moştenită prin Nicolae şi Petru a devenit casă
de vacanţă pentru Zamfira, Sabin, Ioan şi Elvira precum şi pen-
tru copiii şi copiii copiilor lor. Grajdul de la parter şi cămara de
la etaj, de deasupra lui, au fost transformate în camere de oas-
peţi. Şura e liberă, aşteaptă investitori…
Dacă treceţi prin Bucium, poposiţi măcar o noapte în Casa
Bembea şi poate că vă va şopti şi vouă Vâlva Băilor ceva fru-
mos la ureche, dar aveţi mare grijă să nu spuneţi nimic nimănui,
să păstraţi cu sfinţenie taina, că altfel…e mare bai !
Vâlvele s-au jucat întotdeauna cu soarta oamenilor. Mereu
le ascundeau aurul din adâncurile întunecate ale minelor. Une-
ori însă le scoteau în faţă aur mult, atât de mult, încât intrau
într-o beţie a aurului, le lua mintea. Îşi puneau potcoave de aur
la cizme, ca să lase aur pe unde calcă şi cu pulbere de aur îşi
presărau balmoşul.
Se mai vorbeşte apoi prin Bucium că după ce a găsit atâta
aur, George Bembea avea saci întregi de galbeni şi şi-a pus în
gând să-şi pună pe jos, pardoseală în noua lui casă, monede din
aur. Avea însă o dilemă, nu voia să intre în conflict cu autorită-
ţile imperiale austriece. Monedele de aur aveau pe o parte im-
primat chipul Împăratului iar pe cealaltă parte Stema, efigia
Imperiului. Oare care parte trebuia pusă în sus, pe care parte
avea voie să calce?
În una din călătoriile sale la Viena, unde mergea să mai
IOAN BEMBEA

283
vândă din aur, a trecut pe la palatul imperial să ceară o aprobare
pentru una din cele două feţe ale monedei, ca să le aştearnă
pardoseală în casa lui din Bucium. Ajunge doar până la Cance-
laria Imperială, aici „halt!”. Spune ce doreşte. I se răspunde să
treacă peste trei zile după răspuns.
În ziua stabilită, potcoavele de aur ale cizmelor unui buci-
uman răsună iarăşi prin palatul imperial. Mustăciosul funcţionar
într-o tunică strălucitoare pe umerii căruia apăsau epoleţi cu
grade înalte şi cu pieptul plin de ornamente, din spatele unui
birou dă răspunsul: „Măria Sa Împăratul Francz Iozef interzice
să se calce pe chipul Măriei Sale precum şi pe Stema Imperiu-
lui. Se aprobă doar dacă monedele vor fi puse în dungă!”

Azi prin galeriile părăsite, prin adâncurile misterioase ale
minelor străbate încolo şi încoace, ca o boare, Vâlva Băilor. Din
când în când, tot la şapte ani, pe munţi se văd noaptea flăcări
misterioase, ard comorile…

Şi încă ceva:
Costel Bembea, locatarul permanent al casei, păstrează la
loc de cinste şi a îmbogăţit el însuşi o colecţie de roci cristaliza-
te, flori de mină, de toată frumuseţea. Merită să vedeţi câteva
din tainele acestor locuri de legendă.

Turda, 10 oct. 2006

EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
284


DIN TAINELE NATURII


Detunata

Natura cu nesfârşitele ei forme de manifestare; muntele,
câmpia, marea, stâncile, pădurea, prin alternanţa anotimpurilor
şi a momentelor zilei, constituie un permanent şi grandios spec-
tacol. Pretutindeni există ceva care impresionează, pentru cel
care are ochiul pregătit să vadă iar mintea dornică şi capabilă să
priceapă.
Pentru comuna Bucium oricât de încântătoare este panora-
ma culmilor ondulate acoperite de pădure şi a poienilor cu fâne-
ţe, atracţia principală şi constantă sunt cele două Detunate, fan-
tastice şi tainice creaţii ale naturii. Narcisele de la Negrileasa îşi
au şi ele farmecul şi atracţia lor, dar simbolul reprezentativ
permanent al acestor plaiuri din Apuseni îl constituie Detunata
Goală, ea este o fantastică jucărie de piatră a lumii, o mică mi-
nune.
Omul, cu a cărui gândire s-a ajuns la un grad nebănuit de
cunoaştere, continuă să îşi pună mereu întrebări, să găsească
răspunsuri şi explicaţii la fenomenele ce se petrec în jurul nos-
tru, iar Detunata cu misterioasele ei prisme curbate, prin măreţia
nudităţii sale, este o provocare pentru mintea şi înţelegerea
umană.
Ajuns sus pe vârful Detunatei, unde am fost de nenumărate
ori, trăieşti sentimentul că te găseşti undeva între pământ şi cer.
E atât de adânc şi departe hăul de jos ce te înfiorează, încât ţi se
pare că eşti mai aproape de cer, de cosmos, decât de pământ.
Privind noaptea, de oriunde, bolta înstelată a cerului tră-
ieşti sentimentul apartenenţei tale la Cosmos. Fără teama de a fi
ars pe rug pentru a afirma un adevăr, precum i s-a întâmplat lui
IOAN BEMBEA

285
Glileo Galilei, şi nu numai lui, noi cu toţii trăim „în împărăţia
cerurilor” de când ne naştem şi până la sfârşitul vieţii. Este un
lucru confirmat şi recunoscut că Soarele, într-un singur an, par-
curge în univers un spaţiu de peste 600 milioane de kilometri,
către steaua Vega, iar Pământul alergând mereu după el şi
ocolindu-l anual călătoreşte incomparabil mai mult. La rândul
ei, sărmana Lună ocoleşte simultan şi Pământul şi Soarele în
călătoria lor cosmică. Peste tot, aproape sau departe, numai
taine…
Să revenim însă pe pământ.
Ajuns în vârful Detunatei, după oboseala urcatului tuturor
serpentinelor abrupte săpate în stâncă, excursionistul trăieşte
mulţumirea că a meritat efortul. De jur-împrejur o vastă desfă-
şurare de culmi împădurite, cu poieni fără număr, până departe
unde li se pierde conturul. Aici te întâlneşti cu nemărginirea.
Detunata cu formele ei zvelte şi spectaculoase a atras cu si-
guranţă atenţia şi curiozitatea oamenilor din cele mai îndepărta-
te vremuri dar dovezi în acest sens avem de puţină vreme.
În 1966 profesorul dr. Dumitru Braharu, venit din Cluj-
Napoca pentru a face cercetări istorice la Abrud, lăsa pe faţa
unei coloane de bazalt de la baza ascensiunii pe Detunata urmă-
toarea inscripţie: Azi 30 august 1865 GEORGE BARIŢIU,
AVRAM IANCU, TIMOTEI CIPARIU, AXENTE SEVER, ILIE
MĂCELARU ŞI MULT ALT POPOR AU VENIT DIN ABRUD
DE LA ADUNAREA „ASTREI”, AU FOST SALUTAŢI DE
PREOTUL IOSIF CIURA. „DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!” A
RĂSUNAT PESTE MUNŢI ŞI VĂI.
În 2005 această informaţie a fost reînnoită, scrisă pe un pa-
nou, prin grija Societăţii „Avram Iancu” Filiala Alba avându-l
ca preşedinte pe profesorul de istorie Emil Jurca.


EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
286

Detunata Goală, detaliu
Foto, după Peter Lengyel, Wikipedia


Detunata Goală – grohotiş de bazalt cristalizat în prisme

IOAN BEMBEA

287


Detunata – Punte peste izvorul cu gheaţă. A se observa o prismă
pătrată şi alta pentagonală

Interesul oamenilor pentru acest obiectiv turistic atât de
surprinzător este evident prin amenajările ce s-au făcut aici. În
funcţie de necesitate, considerăm că prima lucrare importantă a
fost săparea cu dalta în rocă a cărării cu numeroase serpentine
ce duce spre vârful stâncii. Tot cam în aceeaşi perioadă a fost
amenajat cu ziduri trainice izvorul de la baza Detunatei. Aici
apa este atât de rece încât gheaţa persistă până prin luna august
sau chiar tot anul. Peste culoarul ce duce spre izvor, constructo-
rii au aşezat mai multe coloane de bazalt pentru a se menţine
mediul rece pentru gheaţă, ca într-un beci. Trei dintre ele există
şi azi; altele au fost rupte, credem, cu rea intenţie, de oameni
iresponsabili ce se pare că au încercat puterea dinamitei. De
remarcat că aceste prisme de piatră ce formează acum o punte
nu sunt identice şi nu au fost alese la întâmplare. Una are cinci
feţe (pentagonală), alta, cea din mijloc, are patru feţe, sau laturi,
iar cealaltă, puţin cioplită, este hexagonală, adică cu şase laturi.
S-a dorit şi a reuşit demonstraţia, prin exemplarele expuse, că
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
288
întreaga formaţiune geologică este alcătuită din astfel de coloa-
ne, de prisme.
În faţa Detunatei, la marginea pădurii spre Muntari, pe un
loc de unde putea fi admirată întreaga ei măreţie, până prin
1945 sau `46 a existat o cabană ce a fost mistuită de foc. Urme
ale fundaţiei de piatră mai persistă şi azi.
După informaţiile preluate de pe Wikipedia sub semnătura
dr. Peter Lengyel această cabană a fost construită de Erdelyi
Karpat-Egyesulet şi dată în folosinţă la 26 august 1893. Presu-
pun că tot atunci a fost amplasat pe vârful Detunatei un foişor
hexagonal cu ferestre în toate direcţiile, pe fiecare dintre laturi,
imortalizat pe vechi ilustrate poştale precum şi pe o pictură
murală existentă în fosta Şcoala Normală de Băieţi din Abrud.
Prin simpla sa prezenţă Detunata Goală constituie un per-
manent spectacol oferit de natură, cu acte şi tablouri bine regi-
zate. Vara nu este zi lăsată de Dumnezeu fără spectatori-
excursionişti.
La anumite sărbători, mai des în luna august de Sf. Maria,
aici la răcoarea pădurii de brad pe pajiştea curată se organizează
petreceri câmpeneşti de amploare, cu solişti şi formaţiuni de
dansuri, cu tarafuri ce îmbie la joc pe toţi participanţii, buciu-
mani în costume naţionale. De data aceasta mireasma de răşină
a pădurii alternează, după cum adie vântul, cu aroma ispititoare
a grătarelor de porc sau a micilor ce sfârâie deasupra cărbunilor
î ncinşi . Nu l i psesc berea şi vi nul de pri mă cal i t at e.
De aici de sus privind peste satele din jur, arătând chiar cu
mâna, buciumanii repetă cu mândrie caracterizarea cunoscută şi
recunoscută în zonă: Bucium fala, Corna guşa, Mogoş bâta,
Lupşa straiţa, fiecare afirmaţie avându-şi realitatea şi povestea
sa venită din adâncul istoriei.
Numai spre seară, când soarele este gata să se ascundă după
Muntele Găina, oamenii, grupuri-grupuri, bărbaţi şi femei co-
boară spre casele lor. Unii, ameţiţi de băutură, îşi aduc aminte
că Ciuca Todor şi muierea / Şi-au băut banii ş-averea. Se mai
fredonau şi alte cântece de-ale buciumanilor: Hai ţură, şi-o
răsură / Buciuman cu ţundra sură / Ziua bea şi noaptea fură. /
Ziua bea şi chefuieşte, / Noaptea fură de trăsneşte. Prin furt se
IOAN BEMBEA

289
face aluzie la activitatea holoangărilor, oameni curajoşi, ce fu-
rau aur din adâncurile minelor, că altfel de furturi nu s-au sem-
nalat. Şi Vulcoiul este prezent într-un cântec: O săracu’ ce
Vulcoi / Tu eşti bun de-ngrăşat boi / Şi de aur pentru noi...
Târziu în noapte Detunata rămâne iarăşi singură şi tăcută.
Din când în când, ferită de prezenţa şi de privirea oamenilor,
primăvara în perioada dezgheţului, câte o uriaşă coloană înco-
voiată sub propria-i greutate se prăbuşeşte în hău răspândind
până departe peste văi „detunături” cu prelungi ecouri.
Izvorul limpede, devenit fir de apă în continuă creştere, aju-
tat periodic de ploi torenţiale sau de topirea zăpezilor, prin răb-
darea şi perseverenţa milioanelor de ani a croit văi adânci spo-
rind astfel măreţia munţilor. Rotirea anotimpurilor schimbă
periodic veşmintele pădurii şi întreaga înfăţişare a munţilor. E
ceva mereu nou şi vechi de când lumea. Se repetă zilnic câte un
răsărit şi câte un apus de soare…fantastice imagini în derulare.
Toţi munţii au farmecul şi măreţia lor, dar în Apuseni exis-
tă două repere, două stânci ce impresionează în modul cel mai
spectaculos privirea: Detunata şi Vulcanul. Cele două stane de
piatră se ridică deasupra celorlalte culmi şi, fără nici o oprelişte,
îşi admiră reciproc monumentalitatea


Detunata Flocoasă
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
290

Muntele Vulcan din Ţara Zarandului

Pe teritoriul comunei Bucium se ridică două vârfuri de
stâncă ce fac parte din blocul Munţilor Metaliferi, dar, prin
compoziţie, nu aparţin acestora, fiindcă nu conţin metale; nici
aur, nici argint, nici cupru, nici plumb, nici alte minerale ce se
găsesc în pântecele munţilor din apropiere.
Detunata Goală este piscul situat la nord, nord-est de satul
Şasa, al comunei Bucium din judeţul Alba, cu o altitudine de
1169 metri având ca bază o formă alungită puţin semilunară
măsurând de la o extremitate la alta aproximativ 450 metri iar
înălţimea de la bază, peretele vertical, de 75 metri. Prin coloa-
nele sale verticale, prisme de bazalt uşor arcuite, stânca este
foarte spectaculoasă. Fiind într-o bună parte lipsită de vegetaţie,
de pădure, i se spune Detunata Goală, în comparaţie cu cealaltă
Detunată, Flocoasă, ascunsă în mare parte de verdeaţa brazilor.
Căutată intens de excursionişti, la ea se poate ajunge pe un
drum ce porneşte de lângă biserica din Bucium Şasa. Panta de
urcare este mare, de aceea este dificil de parcurs cu o maşină
obişnuita; trebuie să fie dotată cu dublă tracţiune. Localnicii
merg spre Detunata parcurgând drumul cel mai scurt pe diferite
alte cărări, nemarcate, prin fâneţe şi pădure. Stânca abruptă are
o cărare de acces, în serpentine, de la bază până în vârf.
IOAN BEMBEA

291
Detunata Flocoasă, sau mai simplu, Flocoasa în denumi-
rea localnicilor, se găseşte în perimetrul satului Poieni al comu-
nei Bucium la o distanţă de 1,5 kilometri, la sud de Detunata
Goală. Are o altitudine de 1265 metri şi aspectul unui con, iar
diametrul bazei nu depăşeşte 400 de metri. Fiindcă se ridică
chiar pe muchia muntelui pare o uriaşă bornă de reper pentru o
zonă largă din împrejurimi. În cea mai mare parte este acoperită
cu pădure de molid şi cu o bogată vegetaţie de arbuşti. Fiind
fără o cărare amenajată, urcatul este foarte dificil datorită stân-
cilor abrupte dar mai ales din cauza copacilor răsturnaţi de vânt
şi de trăsnete, în timpul deselor furtuni.
În jurul celor două piscuri de piatră se află mari cantităţi de
grohotiş format din fragmente de coloane de bazalt.
Pe lângă puternica impresie şi atracţie peisagistică, ajuns în
faţa unor formaţiuni geologice cu totul şi cu totul aparte, vizita-
torul dornic de cunoaştere îşi pune de fiecare dată un şir de în-
trebări: cum şi când s-au format aceste uriaşe coloane de bazalt,
cum se explică existenţa fragmentelor de roci la o distanţă atât
de mare de stânca mamă?
La Detunata Goală acest grohotiş se găseşte nu departe dar
şi în imediata apropiere de stânca de bază, în schimb la Flocoa-
sa mari cantităţi de bazalt fragmentat, bucăţi mai mici sau uriaşe
prisme, cântărind fiecare multe tone, sunt răspândite spre sud-
vest, cu grohotişuri compacte din loc în loc, până jos în Şasa, pe
Pârâul Nemeşilor sau pe celălalt versant, spre Geamăna.
Mi-a fost dat să-mi petrec copilăria în preajma celor două
Detunate pe unde părinţii coseau şi adunau fânul sau, arând
ţarina, cultivau grâu de primăvară şi ovăz. În toţi acei ani, în
lungile zile de vară, cu ce mai ştiam din discuţiile cu cei mari de
acasă sau de prin cărţile de şcoală, îmi imaginam cum s-au for-
mat aceste stânci venite din adâncimile de foc ale Pământului.
Vedeam atunci, în închipuirea mea, uriaşele blocuri de piatră
zburând prin aer, aruncate cu putere peste câmpuri din gura
unui vulcan, întocmai ca o arteziană de foc.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
292
Mai ştiam că aurul este foarte greu şi că într-o materie topi-
tă, lichidă, el se găseşte jos de tot şi, în fantezia de copil, mă
întrebam ce şi cum ar fi fost ca Detunatele să fi erupt spre su-
prafaţă tocmai din miezul de aur al pământului iar cele două
stânci cu toţi bolovanii din jur să fie numai şi numai din preţio-
sul metal galben, căutat cu atâta trudă şi stăruinţă de toţi buciu-
manii.
O Detunată cu acele uriaşe prisme de aur, nu de bazalt, ar fi
ceva; i-ar îndestula pe oamenii de pe tot globul cu miliarde de
tone de bijuterii, că n-ar mai putea purta sărmanele femei atâta
povară. Cerceii grei le-ar întinde prea mult urechile, gândeam
eu. De-ar fi aur în loc de bazalt, demult, în locul celor două
uriaşe stânci ar fi acum, prin lăcomia oamenilor, două gropi
adânci-adânci… ori, poate, nu ar mai avea nici o valoare, de
vreme ce toată lumea dispune de cât aur doreşte. Nici pavajul de
pe străzile Abrudului n-ar mai fi din cuburi mari de bazalt ci din
cuburi de aur…peste care trec dimineaţa elevii tropotind spre
şcoală şi peste care păşesc nepăsători şi chiar se murdăresc boii
în zilele de târg, fiindcă, ce ştiu ei, boii, de aurul oamenilor.
Cu trecerea anilor, omul devine mai raţional dar şi mai să-
rac, fiindcă renunţă la deliciul fanteziilor copilăriei, rezultat al
unei imaginaţii fără limite. Curiozitatea însă nu dispare ci se
amplifică mereu. Fiinţă dotată cu judecată, omul caută în per-
manenţă răspuns numeroaselor întrebări, iar geologia, studiul
acesta al structurii globului pământesc, a fost şi rămâne o sursă
de întrebări fără număr, o provocare pentru mintea omenească,
pentru puterea noastră de înţelegere.
Formele aparte, spectaculoase, ale celor două Detunate au
stârnit mult interes şi în rândul oamenilor de ştiinţă, al geologi-
lor, care le-au consacrat numeroase studii de specialitate bazate
pe o temeinică documentare ştiinţifică, pe observaţii la faţa
locului şi pe subtile analize de laborator.
Subsolul Apusenilor este un amestec, un mozaic, de roci şi
de formaţiuni geologice de toate tipurile şi de toate vârstele. Nu
IOAN BEMBEA

293
este necesar să ai cunoştinţe de geologie pentru a recunoaşte
şisturile cristaline formate din plăci sau foi subţiri cu suprafeţe
netede, pietrificate prin sedimentare în plan orizontal pe fundul
mărilor, ca şi calcarul alb sau piatra de var, pe care le întâlnim
azi, după alte multe milioane sau miliarde de ani prin munţi,
departe de orice mare. Plăcile orizontale de altădată sunt acum
oblice sau chiar verticale, după cum au fost împinse de mişcări-
le tectonice sau de presiunea vulcanilor din apropiere.
Cercetătorii geologi au ajuns la concluzia că Detunatele
sunt de origine vulcanică dar nu a existat o erupţie până la su-
prafaţă, cu lavă şi crater vulcanic. Presiunea din interiorul Pă-
mântului a împins materia topită până aproape de suprafaţă,
până când cele două forţe, presiunea posibilului vulcan a deve-
nit egală cu puterea de rezistenţă şi cu greutatea rocilor pe care
lava trebuia să le penetreze pentru a erupe. Aceasta s-a oprit
aproape de suprafaţă formând în exterior două conuri de umfla-
re, două mameloane, într-o regiune de intensă activitate vulca-
nică. Lava, ce prin răcire a devenit actualul bazalt, a înaintat
spre suprafaţă pe un centru eruptiv, pe un coş principal, dar prin
imensa presiune a produs fisuri şi în părţile laterale care s-au
umplut cu materia lichidă şi incandescentă. Astfel de crăpături
au apărut mai ales în ultima fază, aproape de suprafaţă, când
rocile existente au cedat mai uşor fiind împinse spre exteriorul
scoarţei terestre.
Prin răcirea lentă a lavei, bazaltul se cristalizează în prisme
(coloane) groase hexagonale, pentagonale şi patrulatere. Ritmul
răcirii a determinat numărul feţelor, al laturilor, fiecărei coloane.
Detunatele s-au format într-o perioadă geologică târzie, în
Cuaternal, în urmă cu două sau chiar cu zece milioane de ani, după
părerile destul de contradictorii ale diferiţilor geologi, dar cu multe-
multe milioane de ani după formarea Munţilor Metaliferi din jur, tot
de origine vulcanică. Se presupune că Detunatele sunt aproximativ
de aceeaşi vârstă cu Geamăna, având în vedere apropierile magmati-
ce şi compoziţia rocilor de andesite cu piroxeni.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
294
Detunatele au ceva comun şi cu alţi doi munţi din apropie-
re, cu Frasinul şi Conţul, deşi se deosebesc prin compoziţia
petrografică şi sunt de vârste diferite. În masa lor se găseşte
acelaşi cuarţ bipiramidat, adică mici cristale semitransparente
de cuarţ, numite de localnici „pietre cioplite de daci.” Sunt câte
două mici piramide cu baza comună, lipită, având mărimi dife-
rite, de la 3-4 milimetri până pe la 10-15 milimetri. Se presupu-
ne că aceşti munţi vecini au avut o vatră comună de alimentare.
Revenind la formarea Detunatelor, fiindcă s-a epuizat ener-
gia din interior înainte ca lava să erupă la suprafaţa scoarţei
terestre, rămânând „erupţiuni de adâncime”, deasupra fiecărei
Detunate s-a ridicat o movilă pe platoul întins din împrejurimi,
format din roci mai puţin rezistente la eroziuni. Factorii destruc-
tivi; vânturi, ploi, zăpezi şi chiar gheţarii din perioadele glacia-
re, au erodat cu perseverenţă solul pe parcursul milioanelor de
ani şi au scos la lumina zilei cele două piscuri de bazalt. După
fragmentele de coloane existente în împrejurimile celor două
Detunate, se poate deduce cum a înaintat lava lichidă prin rocile
pe care le-a despicat şi dislocat. Pe unde a intrat lava, acolo s-a
pietrificat şi s-a cristalizat bazaltul.
După grohotişul existent în prezent la Detunata Goală deasu-
pra şi la nordul actualului gheţar, adică a izvorului cu gheaţă, logic
este să tragem concluzia că în partea de sus, la vârf, lava s-a extins
în plan orizontal ca o consolă, încovoiată ca un cioc de vultur, spre
nord-vest în direcţia actualului Abrud. În perioada răcirii şi cristali-
zării bazaltului, conurile de umflătură de la suprafaţă, acele uriaşe
mameloane de pământ, „depozite miocene”, au exercitat asupra
proaspetei materii venite din interiorul pământului, ca un teasc, o
enormă presiune care a determinat curbarea uriaşelor coloane de
bazalt din care, cu siguranţă, unele s-au fisurat. Un alt motiv al
arcuirii coloanelor ar putea fi suprafaţa înclinată a terenului tocmai
în direcţia curbării.
Prin erodarea solului din jur, Detunata a devenit tot mai
înaltă, iar bazaltul, din partea laterală de la vârf, rămas în poziţie
IOAN BEMBEA

295
oblică sau chiar orizontală, nemaiavând sprijin, s-a desprins şi a
coborât odată cu solul erodat de ape. Fragmentele de coloane
desprinse de pe peretele vertical au rămas în apropierea stâncii
principale pe câtă vreme movila de grohotiş a fost cândva în
aceeaşi poziţie dar mult mai sus pe verticală, la vârful Detuna-
tei. Urmărind cu atenţie marginile grohotişului se observă că
bucăţile de bazalt au ca aşternut „şisturile argilo-grezoase” care
formează depozitele de aici, masa sau compoziţia muntelui.
Trena de grohotiş a Flocoasei, mai puţin studiată, indică, în
perioada erupţiei, o largă fisură a depozitelor de roci în două
direcţii diametral opuse, spre vest şi spre est. Fisura spre vest,
mult mai largă, a scos la suprafaţă grohotişuri aproape compacte
pe un traseu lung spre Pârâul Nemeşilor din Bucium Şasa iar
fisura spre est este demonstrată prin bucăţile de bazalt ce coboa-
ră spre Pârâul Dosului, afluent al Văii Albe
Bazaltul, fiind o rocă foarte dură, a rezistat în mare măsură
factorilor de eroziune, fără ca natura să facă însă excepţii; se
văd semne evidente de erodare şi pe coloanele de bazalt: muchi-
ile rotunjite şi laturile şlefuite nu mai arată ca nişte rupturi re-
cente de rocă, iar în vârful Detunatei, în fiecare an, trăsnetele
produc aşchii de bazalt pe care turiştii le aruncă jos în prăpastie.
Câte milioane sau câte miliarde de ani mai au de „trăit” Detuna-
tele e greu de precizat, dar pe scara timpului geologic, li se
apropie şi lor sfârşitul, „zilele” le sunt numărate…
Se mai pune întrebarea dacă cele două Detunate au erupt
simultan, s-au născut gemene, sau au vârste diferite şi cu cât
timp una e mai „bătrână” decât cealaltă; cu o zi, cu un an, cu o
mie de ani, cu multe mii sau sute de mii de ani? Orice răspuns
se bazează doar pe ipoteze mai mult sau mai puţin justificate,
fiindcă „martori oculari” nu au existat.
În legătură cu apariţia omului, primul hominid, care a şi
dispărut, ar fi trăit prin China „în urmă cu 3-4 milioane de ani”
iar homo sapiens sapiens a apărut cu doar 35.ooo de ani în ur-
mă, deci ieri-alaltăieri pe scara timpului geologic. Literatura de
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
296
specialitate mai menţionează descoperirea unui schelet de ho-
minid „australopitec” în Etiopia, vechi de peste 3 milioane de
ani şi a unui „homo erectus”, primul om care cunoaşte focul, ce
ar fi trăit şi a dispărut acum 1,5 milioane de ani.
Aşa stând lucrurile, deci fără „martori oculari”, oamenii de
ştiinţă sunt nevoiţi să reconstituie faptele pe baza probelor găsi-
te „la faţa locului”. Descoperirile de până acum sunt uimitoare,
chiar dacă cercetările şi descoperirile ulterioare vor remarca, în
mod cert, unele erori.
O seamă de date au fost culese din „Geologia Munţilor
Apuseni”, Editura Academiei, 1976.

Detunatei, acestei tainice minuni, i-au fost dedicate, pe lân-
gă studiile ştiinţifice, multe creaţii literare, exemplificăm cu o
singură poezie pentru a demonstra apartenenţa ei în viaţa senti-
mentală a buciumanilor:

DOR DE DETUNATA

de Dr. Gheorghe Bembea

Mi-e dor, mi-e tare dor de Detunata
Că pe sub poala ei cu brazi şi flori
Şi-a petrecut copilăria tata
Alăturea de fraţi şi de surori.

O, Doamne, Doamne, ce frumoase vremi!...
Pe-o luncă sub un deal ne era casa,
Plângea în vale Buciumul Poieni
Şi mai presus, sub creste, Bucium Şasa.

Sub tropote de şteampuri adormeam
Şi mă trezeau bătăile de coasă
IOAN BEMBEA

297
Pe-o buciumancă mândră o iubeam
Jurându-i că va fi a mea mireasă.

Mi-e dor de mama şi mi-e dor de tata!...
Ţară de moţi, la tine tu mă chemi
Şi-aş vrea să dorm mereu sub Detunata,
Să strâng în braţe Munţii Apuseni.

La cumpăna bazinelor hidrografice ale Crişului Alb şi Ari-
eşului se ridică spectaculos Vulcanul, stâncă ce reţine atenţia
trecătorului, uriaşă piatră de hotar şi reper între Ţara Moţilor şi
Ţara Zarandului, între judeţele Alba şi Hunedoara. Are înălţi-
mea de 1263 m şi face parte din grupa Carpaţilor Occidentali.
Este cu 500 m deasupra pasului Buceş de pe drumul dintre
Abrud şi Brad şi se întinde pe o suprafaţă de 5 ha în hotarul
satului Buceş Vulcan la periferia judeţului Hunedoara.
Este alcătuit din calcare formate în jurasic în adâncimile
apelor calde ale Mării Tethis ce se întindea peste aceste locuri
în urmă cu 245 milioane de ani. Ţara Haţegului, în care s-au
găsit urme ale existenţei unor dinozauri pitici, ar fi fost o insulă
în această străveche mare.
Oamenii de ştiinţă susţin că Pământul sau Terra are o ve-
chime de 4,6 miliarde de ani dar menţiunile despre formarea şi
deplasarea continentelor se referă la o perioadă mult mai târzie.
Existenţa continentelor este condiţionată de existenţa apei iar
originea ei, a apei, a fost o altă provocare pentru oamenii de
ştiinţă. Apa pe Terra ar fi apărut în urmă cu 2,7 sau cu 2,5 mili-
arde de ani şi a fost adusă aici „la burdul unor asteroizi”, adică
ea ar fi rezultat din ciocnirea planetei noastre cu o seamă de
meteoriţi de gheaţă, ipoteză confirmată recent de cometa
Hartley 2 în care a fost depistată existenţa apei având aceeaşi
formulă chimică cu cea a apei de pe Pământ.
Pe scara geologică a timpului în era precambriană, 4,6 mi-
liarde – 550 milioane de ani, au avut loc naşterea planetei, for-
marea scoarţei terestre, naşterea atmosferei şi apariţia primelor
forme de viaţă.
Paleogeologia – ştiinţa care studiază formarea şi deplasarea
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
298
continentelor, întreaga mişcare a scoarţei terestre cu toate con-
secinţele ei – este extrem de provocatoare pentru mintea umană
ce caută răspuns tuturor fenomenelor şi formelor de relief ce le
întâlnim în natură. O mare parte a munţilor printre care şi
Carpaţii Apuseni sunt munţi de încreţire. Prin deplasarea plăci-
lor continentale scoarţa terestră se încreţeşte atât deasupra nive-
lului mărilor producând munţi în continuă creştere cât şi sub
nivelul apei mărind adâncimea mărilor sau oceanelor, creând
fose foarte adânci. Marea Tethis ce cuprindea actuala câmpie a
Ungariei, toată Transilvania şi teritorii din Serbia, Slovenia,
Austria, Slovacia şi Ucraina s-a format prin scufundarea acelui
teritoriu, această mare mai este denumită de paleogeologi Fosa
Tethis.
Se afirmă, pe baza unor argumente credibile, că la început,
pe când s-a separat apa de uscat ar fi fost un singur continent,
Pangeea, al cărui nume provine din pan = totul şi geea = pă-
mânt. Acest supercontinent s-a divizat în Larusia la nord şi
Gondwana la sud. Asta se petrecea în urmă cu 208 – 144 mi-
lioane de ani. Teritoriul Indiei de astăzi era separat de Asia dar
înaintând spre Nord s-a ciocnit, apoi s-a lipit şi sudat de Asia, în
milioane de ani şi continuă să împingă teritoriul ce-i stă în cale
şi astfel, prin încreţire, se formează Munţii Himalaia ce au ajuns
la înălţimea de 8.849 m şi continuă să crească deşi sunt supuşi
unor puternici factori de eroziune. Sunt printre munţii cei mai
tineri din lume. Stâncile de aici, ajunse atât de sus, au fost cân-
dva acoperite şi ele de apa oceanului planetar… Aşa stând lu-
crurile nu trebuie să ne mai surprindă existenţa unor cochilii de
melci sau de scoici în structura unor stânci la mare altitudine în
Munţii Apuseni. Un exemplu în acest sens îl constituie Dealul
cu Melci, vestita rezervaţie naturală din comuna Vidra de pe
Valea Arieşului Mic cu o vechime de 70 – 65 milioane de ani.
Tot pe fundul Mării Tethis s-au depus şi s-au cristalizat
mari zăcăminte de sare ca cele de la Turda-Cojocna, Ocnele
Dejului sau Ocnele Sibiului.

IOAN BEMBEA

299



Cochilii sedimente din Marea Tethis,
pietrificate în urmă cu 70-65 milioane de ani,
cu mult înainte de apariţia Detunatelor
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
300
Prin mişcările tectonice şi climatice repetate s-au schimbat
condiţiile de mediu atât pentru plante cât şi pentru animale. În
scoarţa Pământului s-au păstrat urme din erele trecute numite
fosile. Datorită lor se poate rescrie istoria Pământului fiind des-
coperite plante şi animale păstrate de milioane de ani. Uriaşele
zăcăminte de cărbuni sunt dovada unei vegetaţii extrem de bo-
gate în condiţiile unei clime calde cu ploi abundente, aproape
neîntrerupte pe parcursul a mii de ani.
Aici în vecinătatea Apusenilor a existat cândva Marea Pa-
nonică ce prin sedimentare a devenit Câmpia Panonică. În re-
tragerea apei spre zone mai joase, ca un ferăstrău, ea a tăiat,
prin perseverenţă, Carpaţii dând naştere Porţilor-de-Fier.
Tot apa şi tot prin perseverenţa milioanelor de ani a dat
naştere numeroaselor chei şi peşteri croite în roca de calcar.
Detunatele, Cheile Ponorului, Cheile Turzii, Cheile Runcu-
lui, Gheţarul de la Scărişoara, Peştera Urşilor, alte o mulţime de
chei, de peşteri, de forme de relief dintre cele mai surprinzătoa-
re prin originalitatea lor, uimesc şi încântă privirea.
Am scris aceste rânduri ca un îndemn de a privi mereu cu
luare-aminte în jurul nostru, pentru a nu trece neobservat gran-
diosul spectacol oferit de natură.

4 ianuarie 2014






IOAN BEMBEA

301


AURUL

Extragerea primitivă a aurului-

AURUL în onomastică şi în sintagme: Aurel, Aurica, Aure-
lian, Aurelia, Aurar, Aura, aurul verde, aurul negru, gură de
aur; inimă de aur; vorbă de aur; mâini de aur; om de aur; om
de 24 de carate…

Înainte de a aborda tema expusă în titlul de mai sus vom
prezenta sursele de documentare şi câteva informaţii-curiozităţi
despre istoricul, calităţile şi existenţa aurului.
Ion Rusu Abrudeanu (1870-1934), senator şi deputat de
Alba, a publicat în 1933 prin Editura „Cartea Românească” din
Bucureşti lucrarea AURUL ROMÂNESC istoria lui din vechime
până azi, cu 111 ilustraţii şi o hartă. Volumul a fost retipărit
într-o „Ediţie nouă – 2006” de către Ioan Felea prin Editura
„Napoca Star” din Cluj-Napoca. Lucrarea fiind temeinic docu-
mentată, constituie o sursă credibilă de informaţii. Date mai noi
au fost culese din alte lucrări de specialitate precum şi de pe
Wikipedia. Pe lângă aceste izvoare, cea mai mare parte a infor-
maţiilor le deţinem fără intermediari, de la sursă, adică din con-
tactul direct cu realităţi şi practici pe care le-am trăit, dispărute
cu desăvârşire în zilele noastre.
1. Aurul are simbolul chimic Au, greutatea 19,3 g / cm c iar
numărul atomic 79. Punctul de topire 1063 grade C.
2. Metal galben strălucitor, aurul este foarte maleabil şi
foarte ductil. Dintr-un singur gram de aur se poate întinde 1 mp
de foiţă fără a se rupe şi tot aşa prin ductibilitatea sa se trag fire
foarte subţiri, din care se fac podoabe, adevărate dantele din fir
de aur în broşe, cercei, brăţări şi în ţesături scumpe.
2. Este foarte bun conducător de căldură şi electricitate.
Pentru această calitate în prezent este folosit la circuitele elec-
tronice în aparatura de mare precizie şi fineţe.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
302
3. Aurul pur are 24 de carate, este moale şi puţin rezistent
de aceea pentru confecţionarea unor obiecte se foloseşte prin
aliaje ce dau aurului diferite nuanţe de galben (în aliajul cu
argintul) sau chiar alte culori. Combinaţia cu nichelul dă naştere
aurului alb, din combinaţia cu cuprul rezultă aurul roşu sau roz,
aliajul cu aluminiul dă aurul violet iar cel cu indiu sau galiu
aurul albastru. Se poate obţine chiar şi aur negru dar nu prin
aliaj ci prin tratare electrochimică. În funcţie de procentul de
aur din aliaj se stabileşte numărul de carate.
4. Poate fi dizolvat în soluţii alcaline de cianuri, fenomen
ce stă la baza unei metode folosită azi pe scară largă în industria
extractivă a aurului. Procedeul este intens contestat fiindcă ar
aduce mari prejudicii mediului prin contaminarea apelor.
Exemplul actual, Roşia Montană.
5. S-au descoperit obiecte de aur prelucrate cu 4.000 de ani
î.e.n. dar primele informaţii scrise despre existenţa şi utilizarea
aurului ni le oferă chiar Biblia prin Vechiul Testament. Astfel
se spune că Solomon, prin anul 950 î.e.n. construieşte „un tem-
plu de aur” iar Moise profetul evreilor ne vorbeşte despre „viţe-
lul de aur” la care se închinau izraeliţii prin anul 900, tot î.e.n.
iar la naşterea lui Hristos magii au adus „aur, smirnă şi tămâie”.
6. Ca material pentru bijuterii aurul apare la începutul epo-
cii de bronz în Europa vestică şi nordică, mai ales în Irlanda.
Tot în epoca de bronz au început să fabrice bijuterii egiptenii şi
babilonenii.
7. Culoarea strălucitoare a aurului, asemănătoare cu cea a
soarelui, a făcut ca acest metal să fie asociat cu diferite divini-
tăţi. Egiptenii credeau că aurul este un material sacru pentru Ra,
zeul soarelui şi numai faraonii aveau dreptul de a-l folosi. Ei,
faraonii, erau înmormântaţi în sarcofage din aur masiv.
Tutankhamon a fost înmormântat în 3 sarcofage de aur, cel mai
mare dintre acestea conţinând 110 kg aur masiv iar masca sa de
aur reprezintă cea mai reuşită operă a artizanilor egipteni ce a
dăinuit până în zilele noastre, din anul 1223 î.e.n.
8. Prin anul 1857 mina „Sfinţii Petru şi Pavel” de la Vulcoi,
IOAN BEMBEA

303
Bucium Poieni, da zilnic câte 20 kg aur liber sau nativ iar aceas-
tă producţie bogată a durat vreo 30 de ani, în afară de „aurul
stampat”, adică obţinut prin şteampuri.
9. Documentele istorice susţin că după cucerirea Daciei, în
anul 106 e.n. romanii au dus la Roma ca pradă de război
165.500 kg de aur.
10. După anul 2.000 la Sarmisegetuza Regia din munţii
Orăştiei căutătorii de comori dotaţi cu aparate de detectat aurul
au găsit 10 brăţări de aur în greutate de peste 1 kg fiecare.
*
Prin culoarea şi strălucirea sa, aurul a atras atenţia oameni-
lor din cele mai vechi timpuri dar extragerea lui, separarea pre-
ţiosului metal din minereu, a fost o mare provocare pentru inte-
ligenţa umană. Unde şi când s-a extras pentru prima dată aurul e
greu de precizat, aşa cum nu se ştie dacă această descoperire s-a
produs într-un singur loc apoi s-a răspândit pretutindeni, lucru
puţin probabil, sau dacă omul a născocit această tehnică în mai
multe zone geografice şi în perioade relativ diferite.
Având în vedere că în 1492 când navigatorii spanioli con-
duşi de Cristofor Columb au ajuns pe noul continent al Americii
Centrale şi de Sud, pentru băştinaşii de aici extragerea şi prelu-
crarea aurului nu era un secret, dovadă fiind mulţimea obiecte-
lor de aur pe care le aveau. Putem, deci, trage concluzia că
atractivul metal a fost descoperit şi prelucrat în mod indepen-
dent de mai multe popoare ale lumii antice, în mai multe centre
de civilizaţie. Tot aşa, este greu de presupus că într-un trecut
foarte îndepărtat, prin epoca bronzului, popoarele din
Mesopotamia, Asia Orientală, Egipt, Irlanda sau din Dacia au
avut contacte atât de intense încât să poată împrumuta unii de la
alţii tehnica extragerii şi prelucrării preţiosului metal.
Tot mai mulţi cercetători susţin că aurul a fost descoperit în
epoca bronzului sau chiar într-o perioadă anterioară, prin mile-
niile V – IV î.e.n.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
304
Interesantă, provocatoare şi plină de mister este şi istoria
minelor de aur din Munţii Apuseni, de la Roşia Montană, din
Bucium sau de la Brad – Săcărâmb.
Cercetători de renume în domeniul exploatării, prelucrării
şi compoziţiei aurului, pe baza unor analize fizico-chimice,
realizate prin metode dintre cele mai moderne, au ajuns la con-
cluzia fermă că o parte din podoabele de aur purtate de soţiile
faraonilor egipteni, găsite în sarcofagele din piramide, provin
din aurul extras în Transilvania, de unde rezultă marea vechime
a preocupării oamenilor de aici în acest domeniu. De aurul din
Munţii Apuseni auzise şi istoricul grec Herodot, (aprox. 484-
425 î. e.n.) părintele istoriei, care a scris de existenţa unor locui-
tori numiţi agatârşi ce se ocupau cu exploatarea minelor de aur.
El afirma că „exploatarea minelor de aur era atât de avansată
sub agatârşi, încât numai după o muncă de sute de ani a putut să
se ridice la o aşa perfecţiune.”
Procedeul aşa zis primitiv de extragere a aurului s-a practi-
cat în Munţii Apuseni din vremuri foarte îndepărtate până la
naţionalizarea minelor din 11 iunie 1948, când a luat sfârşit un
meşteşug milenar al oamenilor ce au avut norocul sau nenorocul
de a le fi dat să trăiască printre stânci amăgitoare de comori.

În Buciumul copilăriei mele întregul sat era implicat în ac-
tivitatea complexă de extragere a aurului. Pe drumuri boi roşii
sprinteni, de munte, mânaţi de copilandri coborau de la minele
din Vulcoi minereul cu străluciri de aur în lăzi mari bine înche-
iate din care nu trebuia să cadă nici un bulgăraş din preţioasa
încărcătură scoasă cu multă trudă din pântecele muntelui. Peste
tot bocăneau şteampurile în ritm mai lent sau mai grăbit după
mersul vremii, după debitul de apă ce umplea cupele uriaşelor
roţi de lemn de la capătul fusului ce ridica la nesfârşit, pe rând,
cele 6 sau 9 săgeţi ce urmau să cadă şi să zdrobească, cu creme-
nea de la capăt, minereul cu grăunţe de aur.
Fiindcă vechiul proces tehnologic în acest domeniu este
IOAN BEMBEA

305
abandonat de aproape şapte decenii şi a devenit istorie, îl voi
descrie aşa cum l-am cunoscut şi învăţat în anii copilăriei
gândindu-mă că, din curiozitate, va prezenta interes măcar pen-
tru o parte din cititori.
Aurul împins spre suprafaţă din adâncurile pământului, li-
chefiat în materia incandescentă a vulcanilor de altădată, stă
acum ascuns şi încremenit printre roci. El se găseşte atât sub
formă de vână, în filoane ale căror întindere şi direcţie sunt
mereu imprevizibile cât şi în pepite, aur nativ amestecate în
masa unor roci. În căutarea aurului din adâncurile pământului
de mii de ani omul încearcă să găsească o logică, nişte reguli în
drumul filoanelor prin munte dar totul este întâmplător de aceea
şi mineritul se făcea în mare măsură la întâmplare, la noroc.
În mod obişnuit în zona Munţilor Apuseni minei i se spu-
nea baie iar lucrătorului în mină băieş. Durata unei zile de mun-
că, a unui schimb, era un şut. Colegii mineri sau tovarăşii de
muncă se numeau ortaci, probabil de la cuvântul de origine
germană ort adică abataj, locul lor de muncă.
Pentru a nu lucra în zadar, băieşii studiau în prealabil cu
atenţie roca sau minereul, îl cercau. Aurul se observa cu ochiul
liber prin sclipiri pe piatră iar în cazul existenţei unor roci sub
formă de pastă noroioasă de culoare gri-albăstruie (cu oxid de
plumb) sau galben-maroniu (cu oxid de fier) analiza se făcea
într-un pahar transparent unde se amesteca, prin agitare, pasta
auriferă cu multă apă. Particulele de aur fiind mai grele se aşe-
zau în fundul paharului şi puteau fi observate din exterior.
În interiorul minei era căutată cu insistenţă vâna de aur,
acel filon ce avea o direcţie cu totul imprevizibilă, cu intersecţii
şi cu noduli generoşi ce atingeau uneori kilograme de aur nativ
pentru ca apoi să dispară în imensitatea stâncilor. Şi unde să-l
mai cauţi, la dreapta, la stânga, în faţă, sus sau jos? Nu mulţi
băieşi aveau norocul să dea peste o cruce de vână capabilă să le
schimbe pentru totdeauna viaţa, din oameni sărmani să devină
bogaţii satului.
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
306
Minereul era extras din galerie cu ajutorul unui vagonet cu
roţi de lemn denumit râznă care circula pe şine tot de lemn. La
minele mai mari ale statului, la Împărăţie, atât vagoneţii cât şi
şinele erau din metal. În fiecare mină exista o galerie principală,
uşor înclinată spre ieşire pentru scurgerea apei dar şi pentru a
putea fi împinsă mai uşor râzna încărcată. În urmărirea filoane-
lor de aur galeria se ramifica la dreapta sau la stânga, în sus sau
în jos, cu puţuri adânci de unde minereul era scos pe scări cu
coşul în spate. Dacă filonul urca, băieşii îl urmăreau săpând
suitori. Puţul vertical se mai numea si rostogol fiindcă minereul
cobora spre galeria principală prin rostogolire.
Iluminatul în mină se făcea la început cu ajutorul unui
ştearţ în care se ardea lent seu de oaie sau chiar răşină de molid.
Treptat ştearţul a fost înlocuit cu lampa de carbid în care se
forma acetilena. Această lampă de metal este alcătuită din două
compartimente suprapuse, demontabile prin înfiletare. Jos este
un spaţiu mai mare în care se pune carbidul spart în bucăţele.
Deasupra este un rezervor cu apă şi cu o supapă prin care apa
picură peste carbidul de jos. Prin umezire se produce o reacţie
(ca la stingerea varului) şi emană acetilena ce face presiune în
butelie. Gazul combustibil iese printr-un arzător reglabil numit
brenăr care prin aprindere produce o flacăra albă-gălbuie cu
lumină puternică. Flacăra este reglabilă, în funcţie de necesitate
şi de economisirea carbidului.
La gura minei se găsea o haldă mare de steril numită pustă.
Minereul aurifer era depozitat separat şi se împărţea la sfârşit de
săptămână proporţional cu munca şi cu părţile fiecărui proprie-
tar apoi era transportat cu carul tras de boi, sau cu calul în co-
şărci pereche sub formă de desagi, de la minele până la care nu
exista drum ci doar potecă. Pe spinarea calului se găsea o şa de
lemn numită tarniţă.
Când băieşii dădeau peste un rost (zonă bogată în aur), pentru
a se feri de holoangări (hoţii de aur din galerii), se punea uşă cu
lacăt şi pază la gura minei. Paznicul se adăpostea într-un cramb.
IOAN BEMBEA

307
Transportul sau mânatul, cum se spunea în mod obişnuit
acestei activităţi, era o muncă grea atât pentru oamenii ce urcau
şi coborau muntele, încărcau şi descărcau carul, cât mai ales
pentru sărmanii boi sau cai ce străbăteau drumuri lungi, noro-
ioase şi abrupte de munte cu povară grea.
Pentru a se extrage aurul, minereul trebuia măcinat, trans-
format în nisip fin cu ajutorul şteampurilor. Acestea erau o
instalaţie pusă în mişcare cu ajutorul apei în cădere peste o roată
mare cu cupe. Nişte săgeţi grele, din lemn de fag sau de stejar
cu cremene la capătul de jos, erau ridicate de un fus cu came
(bolcâie) apoi cădeau în mod repetat şi măcinau minereul într-o
piuă de unde cu ajutorul apei era dus într-un bazin de decantare,
în pişoişte. De sub şteampuri minereul măcinat împins de apă
trecea printr-o sită. Pietricelele mai mari, ţagla rămânea tot în
piuă pentru a fi fărâmiţată în nisip fin. Măcinatul la şteampuri
dura zile şi săptămâni la rând. Când era apă multă şteampurile
băteau zi şi noapte, aproape că nu se opreau şi tot satul răsuna
de bocănitul lor. Pe măsură ce minereul era măcinat şi dus de
apă în acel bazin, în pişoişte, săgeţile grele coborau tot mai jos
ajungând să bată pe butucii de sub ele răspândind un zgomot
specific, „bat şteampurile în gol”. Urma băgatul pe şteampuri.
Alimentarea şteampurilor cu piatră se făcea cu un vas de lemn
numit troc, (o albie scurtă) şi se repeta la intervale de 2o – 30 de
minute sau chiar mai rar, la peste o oră, după cât de repede bă-
teau şi puteau măcina, în funcţie de debitul de apă, după cât de
repede se învârtea roata cu cupe a şteampurilor. Apa tulbure din
piuă ce trecea printr-o sită în bazinul de decantare se numea
tulbureală. Mai trebuie menţionat că minereul trebuia în preala-
bil părăclit deoarece conţinea şi bucăţi mai mari de rocă, bolo-
vani ce trebuiau sparţi ca să intre în piuă. Ciocanul greu cu care
se spărgeau pietrele purta numele de părăclău. Pusca (alt cio-
can) era şi mai mare, avea 5-10 kg şi o coadă lungă, se folosea,
la spartul bolovanilor şi la despicatul trunchiurilor noduroase de
copaci prin care se bătea din loc în loc câte o nadă (ic).
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
308
Această instalaţie din lemn, ca să nu se degradeze de ume-
zeala ploilor, avea un acoperiş din şindrilă iar în apropiere, dacă
şteampurile nu se găseau lângă casă, de regulă, se mai afla un
adăpost, o baracă, cu un pat rudimentar cu paie numit prici pen-
tru lucrătorul la şteampuri ( de regulă, un membru al familiei).
Operaţiunea următoare consta în extragerea aurului din pi-
uă, a hapului, unde se oprea mai mult de jumătate iar apoi sepa-
rarea, extragerea, firişoarelor de aur din masa aceea uriaşă de
minereu măcinat ce staţionează în pişoişte sau bazinul de decan-
tare al şteampurilor. Tot acest nisip fin numit roame urmează să
fie spălat adică trecut prin hurcă. Aceasta, hurca, este o instala-
ţie auxiliară pe lângă şteampuri şi constă dintr-un grătar (o sită)
urmat de un plan uşor înclinat pe care se găsesc mai multe bu-
căţi de ţesătură groasă, postav, peste care urmează să treacă, dus
de apă, tot minereul măcinat pus iniţial pe grătar şi mişcat cu o
unealtă numită dârg. Granulele şi firişoarele de aur, fiind mai
grele, se opresc în ţesătură. Periodic bucăţile de postav se ridică
şi se spală într-un ciubăr cu apă unde din ţesătură cad particule-
le de aur, argint, plumb, cupru, pirită şi alte impurităţi.
Materialul din ciubăr, un nisip foarte greu, bogat în aur, es-
te prelucrat în continuare cu ajutorul şaitrocului. Acesta are o
formă specială, ca un mare făraş de lemn, ca un evantai, cu o
adâncitură prelungită în partea centrală. Pe el se pune o lingură
de minereu, din acest concentrat de metale şi apă iar prin miş-
cări repetate, prin anumite smucituri, aurul se separă treptat de
impurităţi. Când pe şaitroc a rămas numai aur, acesta, cu o cană
limpede de apă. se spală într-o farfurie curată apoi se scurge apa
şi rămâne doar aurul sub formă de pulbere strălucitoare, asemă-
nătoare ca aspect cu bronzul auriu folosit cândva de zugravi
pentru a da pereţilor reflexe metalice.
Peste această pulbere de aur se toarnă câteva picături de
mercur de care se lipesc toate firişoarele de aur. Apare un amal-
gam argintiu. Noul preparat ce a luat culoarea mercurului se
toarnă pe o bucăţică de pânză foarte, foarte deasă, din care se
IOAN BEMBEA

309
făcea tocul de pernă, apoi se strânge tare prin răsucire şi presare
pentru ca prin ţesătura deasă să iasă şi să se recupereze o parte
din mercur. În pânză rămâne un ghemotoc de mărimea unei
alune sau a unei nuci, se leagă strâns cu aţă apoi se pune într-o
lingură de fontă şi se introduce în foc pe jăratic puternic încins.
Ţesătura textilă din exterior arde devenind cenuşă, mercurul
dispare prin eterizare, iar în lingura de fontă rămâne doar un
bulgăraş de aur care păstrează amprenta pânzei, atât urmele
mărunte de ţesătură cât şi pliurile cum a fost strânsă pânza. Au-
rul nu ajunge la temperatura de topire dar se solidifică, îşi păs-
trează forma aceea de bulgăraş ce se aseamănă cu un caş în
miniatură. Din acest moment aurul, ce şi-a recăpătat culoarea,
se cântăreşte pe scafe de mare precizie şi devine marfă de vân-
zare. De regulă cumpărătorii despicau cu cuţitul drobul de aur
pentru ca nu cumva înăuntru să fie corpuri străine. Puritatea
aurului se măsoară în karate, pe o scară de la 12 la 24.
În mod legal aurul trebuia valorificat prin Camera de Schimb
din Abrud dar „la negru” aurul era plătit mult mai bine aşa că cea
mai mare parte a preţiosului metal ajungea la evreii ce făceau con-
trabandă cu aur. Existau adevărate reţele bine organizate de trafi-
canţi de aur, oamenii lor veneau prin Bucium, Roşia sau Abrud pe
la mineri şi îl cumpărau de acasă. În Bucium Poieni, când erau mai
puţine controale, aurul se vindea ilegal, la vedere, chiar şi în târg pe
mese alături de ouă, unt sau caş.
Ar mai fi de adăugat că prin acest procedeu aşa-zis primi-
tiv, fiindcă e vechi de când lumea, de recuperează doar 60-65 %
din aurul existent în minereu. O parte rămânea în acel nisip de
după hurcă, numit şlic ce mai conţine, pe lângă aur, argint, cu-
pru, plumb şi sulf. Acest concentrat era valorificat prin coh, la
topitoria din Zlatna.
Se mai găsea aur şi în prundişul din albia râului provenit fie
de pe la şteampuri fie adus de apele torenţiale de pe diferite
pâraie ce coborau din zona minelor. Deşi era în cantităţi reduse,
era recuperat (tot parţial) şi acest aur cu ajutorul hârlostei, o
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
310
instalaţie simplă de spălat pietriş, tot un plan înclinat din scân-
duri, ca o laviţă lungă şi lată, cu două picioare înalte la un capăt
si două scurte, peste care se aşterneau bucăţi de postav. În par-
tea de sus se punea nisipul acela pietros peste care se turna apă
cu o cofă din lemn pentru a-l împinge la vale peste bucăţile de
ţesătură în care se opreau firişoarele de aur.
Hârlostea nu se instala la întâmplare, că nu peste tot prun-
dişul conţine aur. În prealabil se analiza cu ajutorul unui pahar
transparent compoziţia prundişului. Dacă dintr-o mână de nisip
amestecat bine cu apă nu apăreau pe fundul paharului câteva
steluţe de aur se căuta un alt loc. La hârloste lucrau oamenii
săraci, femeile văduve şi bătrânii. Se câştiga puţin de tot, până
la un gram de aur pe săptămână, dar aurul era ieftin iar bucatele,
cerealele, scumpe foc. Un gram de aur era echivalentul unei
litre (15 kg) de grâu.
Uneori băieşii dădeau în mină peste cantităţi mari de aur
nativ, sute de grame sau chiar kilograme întregi, adevărate
„flori de aur” printre cristalele de pirită sau de cuarţ, ele consti-
tuiau sursa principală de aur, rentabilitatea unei mine. Aceste
bucăţi de rocă se luau separat, se măcinau cu ajutorul unui mo-
jar mare de fontă sau cu o râşniţă manuală de piatră. Materialul
măcinat urma procedeul obişnuit, prezentat mai sus, cu şaitrocul
şi cu mercurul (tinişeul), prin amalgamare.
În verile secetoase când era puţină apă, peste sat se aşternea
liniştea, şteampurile se odihneau iar apa din vale se limpezea,
acum în aer se simţea mireasmă de fân proaspăt şi peste tot se
auzea ascuţit de coasă. Creşterea vitelor era a doua, ori poate
prima, sursă de existenţă pentru locuitorii din Bucium.






IOAN BEMBEA

311

Imagini din activitatea băieşilor (După Bazil Roman)






















EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
312


CINABRU – ŢINABOR

Afirmam în paginile anterioare că în procesul de extragere
a aurului este nevoie şi de mercur, acel metal lichid şi foarte
strălucitor denumit şi argint-viu, căruia băieşii din Munţii Apu-
seni îi spuneau în mod obişnuit tinişeu (pronunţat dialectal ca şi
tină, adică noroiul de altădată).
Ce poveşti şi întâmplări miraculoase stau la baza unor ge-
niale descoperiri nimeni nu le va mai afla, rămân curiozităţile
noastre.
Mercurul sau tinişeul se extrage dintr-un minereu denumit
cinabru sau ţinabor despre care nu mulţi oameni au auzit.
Printr-o întâmplare fericită acest minereu de mercur, cina-
bru, se găseşte la Valea Dosului, lângă Zlatna, în imediata veci-
nătate a marilor zăcăminte de aur de la Bucium, Roşia Montană
şi din împrejurimile Bradului.
Ca primă impresie, este un minereu de culoare roşie sau
brun-roşcată. Face parte din categoria sulfurilor, raportul metal-
sulf fiind de 1/1 iar formula chimică Hg. Simbolul chimic al
mercurului Hg provine din lat. hydrargyrum (hydr+argyrum)
adică argint de apă. Cinabrul este un mineral poliform. Se gă-
seşte în natură şi sub formă pietrificată, un amestec de roci în
care predomină culoarea roşie cu luciu strălucitor diamantin.
Acest material se poate şlefui în mărgele sau alte obiecte de
podoabă.
Cinabrul, sau în denumirea lui populară ţinaborul, apare
uneori chiar la suprafaţa solului acolo unde există surpări
proaspete de teren şi examinând cu atenţie acest minereu roşu se
pot observa mici particule strălucitoare de mercur.
Dintre multele întrebuinţări ale mercurului, aşa cum am
menţionat mai sus, un rol important îl are în extragerea aurului.
Pulberea de aur provenită din minereu, pentru comercializare,
IOAN BEMBEA

313
se solidifică cu ajutorul mercurului în felul următor: Peste pra-
ful de aur se toarnă câteva picături de mercur; este un proces de
amalgamare. Toate firişoarele de aur se lipesc de mercurul li-
chid primind culoarea argintie. Acest metal lichid se toarnă într-
o bucăţică de pânză foarte foarte deasă apoi prin răsucire se
strânge puternic pentru ca prin ţesătura să iasă o parte din mer-
cur şi să fie recuperat. Ghemotocul de aur de mărimea unei
alune sau ceva mai mare se leagă strâns şi pe o lingură de fontă
se introduce în foc. Pânza arde şi se transformă în cenuşă, mer-
curul se eterizează şi rămâne un bulgăraş de aur ce mai păstrea-
ză amprenta ţesăturii precum şi pliurile pânzei, se aseamănă cu
un caş în miniatură.
Dar să revenim la prepararea mercurului.
Un zăcământ important de minereu de mercur (sulfură de
mercur) se găseşte pe partea dreaptă a Văii Ampoiului, la
Băbuia pe valea Rânelii la aproximativ 8-10 km de Zlatna. Aici
este o exploatare veche ale cărei începuturi nu se cunosc, la fel
ca în cazul minelor de aur din zonele învecinate; Bucium,
Stănija sau Gura Barza. Mina pătrunde adânc prin munte şi se
ramifică în multe galerii, „galeriile Neagu” întocmai ca în fai-
mosul labirint din insula Creta, în mitologia antică, din care
Tezeu, după lupta cu Minotaurul, a reuşit să iasă numai ajutat
de Ariadne, fiica regelui Minos. Aceasta i-a dat un fir lung de
aţă, ca să găsească drumul de întoarcere. Şi aici la galeriile de la
Băbuia, pentru orientare, trebuie folosit firul Ariadnei.
Minereul roşiatic de mercur era extras din mină cu vagone-
te de lemn trase de cai pe şină tot din lemn. Înălţimea galeriilor
era atât cât să poată merge un om cu un cal, nu mai înalte. Ex-
ploatarea se făcea pe filon.
O caracteristică interesantă a cinabrului constă în faptul că
atunci când este încălzit în flacără deschisă oxigenul din aer se com-
bină cu sulful iar mercurul este eliminat sub formă de metal.
Minereul extras se înmagazina în nişte silozuri afară pentru
a se usca, pentru eliminarea apei prin evaporare. După ce se
EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
314
usca, prin nişte jgheaburi era introdus în cuptor. Încălzirea mi-
nereului era făcută cu lemne. Prin prăjirea sau coacerea minere-
ului mercurul se eterizează şi, în particule foarte mici, se ridică
împreună cu fumul pe un complex de burlane, „hoarne”. Vapo-
rii de mercur ajunşi la rece şi la curenţii de aer se depun pe pe-
reţii coşurilor metalice şi se scurg în „guşa” bucăţii de horn,
deci hornul are o curbură în jos, ca o pungă adâncă. După culoa-
rea fumului lucrătorul ştia când s-a evaporat tot mercurul din
minereu iar acele „guşi” sunt pline cu mercur. Acum se demon-
tează tronsoanele de hoarne (burlane), se curăţă de funingine, se
spală, iar mercurul se pune în bidoane. Tehnica este oarecum
asemănătoare cu distilarea apei sau cu fabricarea alcoolului.
Prin acest procedeu rudimentar se extrăgea doar 50 % din
mercurul existent în minereu faţă de metodele moderne prin
care randamentul se ridică la 78-80 %.
Dintr-o tonă de minereu se extrăgeau 3-5 kg de mercur.
Dacă minereul este prea sărac în mercur, creşte preţul lui de
cost iar exploatarea nu mai este rentabilă. Aşa s-a întâmplat cu
exploatarea de la Băbuia, a devenit, în condiţii de exploatare
modernă, nerentabilă şi s-a închis în 1968, după cine ştie câte
sute de ani de exploatare prin mijloace rudimentare, aşa-zis
„primitive.” Producerea mercurului în această zonă era o activi-
tate conexă exploatării aurului. Nu cunoaştem cât de rentabilă a
fost această activitate pe parcursul veacurilor, cât mercur s-a
produs aici, dar în mod cert a fost satisfăcut în mod ritmic nece-
sarul de „tinişeu” pentru minele de aur din Apuseni.
Mercurul se mai foloseşte la fabricarea termometrelor, a
oglinzilor şi intră chiar în compoziţia unor medicamente iar
cinabrul, minereul roşu, se foloseşte ca pigment pentru vopsele.
Este greu solubil în apă, acoperă bine suprafaţa vopsită fără
pericolul de intoxicaţie cu mercur. Ca vopsea roşie se foloseşte
la picturi sau la colorarea cărţilor.
Zăcămintele de cinabru sunt destul de rare pe glob. Se gă-
sesc în Spania, Serbia, Germania, China, Afganistan, SUA. În
IOAN BEMBEA

315
România se pare că acest minereu se găseşte numai la Valea
Dosului.
Prima atestare certă de folosire a cinabrului provine din
Serbia, sec. al VII-lea î.e.n.
În final, încă o informaţie foarte interesantă. Nicolae
Bălcescu (1819-1852) ştia de existenţa zăcămintelor de mercur
din Transilvania şi de multe alte bogăţii de aici. Iată ce scria el
în Cartea a patra, Unitatea naţională, din lucrarea sa monu-
mentală „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”: …Apoi, în tot
locul, dai de râuri mari cu nume armonioase, a căror unde port
aurul. În pântecele acestor munţi zac comorile minerale cele
mai bogate şi mai felurite din Europa: sarea, ferul, argintul,
arama, plumbul, mercurul, (s.n.) zincul, antimoniul, arsenicul,
cobaltul, tuteaua, teluriul şi, în sfârşit, metalul cel mai îmbelşu-
gat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind până şi prin
noroiul drumurilor.
Astfel este ţara Ardealul

(Op. cit. Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p.232)



EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...
316



























Casa Cărţii de Ştiinţă
Director: Mircea Trifu
Fondator: dr. T.A. Codreanu
Tehnoredactare computerizată: Andrei Doboş

Tiparul executat la Casa Cărţii de Ştiinţă
400129 Cluj-Napoca; B-dul Eroilor nr. 6-8
Tel./fax: 0264-431920
www.casacartii.ro; e-mail: editura@casacartii.ro