You are on page 1of 8

SUVERANITÁTE s. f.

Calitatea de a fi suveran, de a dispune liber de soarta sa;
independență; putere supremă. * Suveranitate națională = independența unui stat
față de alte state. Suveranitate de stat = supremație a puterii de stat în interiorul
țării și independență față de puterea altor state.
Suveranitate nationala
Jean Bodin si Thomas Hobbes in secolul 16, respectiv 17 au elaborat primul enunt
al termenului de “suveranitate nationala”, ca o incercare timida de a delimita,
ierarhiza si legitima puterea statala, imaginand-o ca pe-o umbrela sub care sunt
stranse si controlate strict constitutia, guvernarea si legislatia. Acestia au definit-o
ca un spatiu unde domneste paradisiac si irefutabil legea, subiectii sai aprioric
supusi (cetatenii) neavand niciun drept de ai cotesta valentele dominatoare.

Teorii mai recente puncteaza suveranitatea ca apropiat inrudita cu doua seturi de
factori:- “factorii externi” ce se refera la pozitia ocupata de un stat in relatie directa
cu vecinii si vis a vis de cei mai importanti actori internationali; - ”factorii interni”
ce fac trimitere la rolul puterii si gradul de influienta exercitat de principalele
institutii politice.
Suveranitatea nationala in acceptiune europeana nu are o interpretare larg si
uniform acceptata, identitati, valori si prioritati diferite determinand o diversitate
cacofonica de definitii. Criticii constructiei europene prevad ca EU isi va consuma,
la un mod apocaliptic spus, statele componente, prezervandu-si suvernitatea si
interesele politice de entitate statala federala. Acestia sustin in continuare ca jocul
nu este de tip win win, cineva/ceva avand cu siguranta de pierdut (fie
particularitatile ce definesc identitatea unei natiuni, fie liantul ce defineste puterea
uniunii). EU incearca asiduu sa eradice, sau hai sa-i spunem mai bland, sa
uniformizeze diferentele-asperitatile cu specific national, sa distruga diversitatea si
sa impuna in locul acesteia un conformism rigid. Ar trebui vorbit de
multilateralism european, ca opozant funciar al interesului national, chiar si pentru
marile puteri (europene) interesul national putand fi definit exclusiv in termenii de
“judecati si responsabilitati largi”.

Asocierea federativa de tip EU face o subtila trecere, cel putin teoretica, de la
idividualism (identitati nationale exclusiviste) la colectivism, la sentimentul
identitar comun. De ce teoretic? Pentru ca in practica si azi exista tendinta
perpetuarii unitatii duble de masura, a “celui mai egal dintre egali”, state ca si
Franta, Germania, Marea Britanie cu greu acceptand sa-si dilueze si sa-si amestece
seva nationala cu “vulgul” restului de state europene (celebra maxima a Europei cu
doua viteze). De aceea, desi cred cu tarie in viitorul constructiei
comunitare comune, nu pot in acest moment sa identific un termen fezabil de viitor
cand a spune EU, ar fi ca si cum ai spune (din perspectiva propriilor cetateni)
USA…

Concluzionand in termeni de definitie, suveranitatea a suferit translatari si
schimbari masive in ultimii ani. Acceptiunea generala este pentru o scadere a
autoritatii nationale in contextul unor fenomene transnationale, interdependente,
regionalizari si globalizare. Se poate observa o inceata dar sigura transferare a
puterii si actului decizional de la nivel national la cel supra-national.

Sa speram ca metamorfozarea va fi SI in interesul cetatenilor comunitari… De ce
“si”?…Va voi spune altadata care este sensul ascuns (conspirativ) al acestor
constructii…

Un aport considerabil în lichidarea opoziţiei dintre noţiunile de suveranitate
şi putere de stat l-a făcut Raymond Carre de Malberg (1861 - 1935) în renumita sa
lucrare "Contribution a la theorie generale de l'Etat", efectuând astfel o "purificare"
juridică în teoria generală a statului din Franţa.
În puterea de stat el a văzut o proprietate a colectivităţilor etatice pe care o
posedă prin efectul unei puteri care nu aparţine decât lor însuşi şi care se află
consfinţită în sistemul lor de drept pozitiv, facultatea de a impune voinţa generală
chiar şi celor care se opun, aducând totalitatea cetăţenilor la o unitate. Altfel spus,
statul este caracterizat ca o putere capabilă să domine şi să reducă rezistenţele
individuale. În acest sens, el a precizat că puterea de
stat ca şi suveranitatea este unică, deoarece nu pot coexista două puteri de stat pe
acelaşi teritoriu, este indivizibilă, deci imposibil de a o fragmenta sau a o transfera,
este irezistibilă în virtutea faptului că nimeni nu poate să se opună în mod
întemeiat.
Raymond Carre de Malberg conchide că puterea de stat şi suveranitatea sunt
două noţiuni echivalente.
Pierre Pactet, dezvoltând în continuare teoria lui Raymond Carre de
Malberg, relevă că statul îşi determină el singur propria competenţă şi propriile
reguli fundamentale, evident înscrise într-o constituţie, care condiţionează alte
reguli aplicabile pe teritoriul său fără excepţii. Aceasta, spune Pierre Pactet, nu
este alt ceva decât suveranitatea de stat.
Şi în opinia lui Mircea Lepădătescu puterea de stat trebuie să reprezinte o
astfel de putere care să nu poată fi împiedicată în exercitarea şi realizarea voinţei
ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate de nici o altă putere de stat. Prin
urmare, ea trebuie să fie suverană, independentă faţă de alte puteri de stat din afara
teritoriului pe care se exercită.
De aici putem defini că suveranitatea de stat este calitatea puterii de stat de a
fi supremă în raport cu orice altă putere socială existentă în limitele sale teritoriale
şi independentă faţă de puterea oricărui alt stat sau organism internaţional, calitate
exprimată în dreptul statului de a-şi stabili în mod liber, fără nici o imixtiune,
scopul activităţilor sale pe plan extern şi intern, sarcinile fundamentale şi
mijloacele necesare realizării lor.
Se observă o identitate în definiţiile aduse suveranităţii poporului (naţiunii)
şi suveranităţii de stat, identitate care se manifestă prin dreptul poporului (naţiunii),
al statului de a decide asupra dezvoltării sale independente.
Ioan Muraru precizează că, deoarece suveranitatea este o trăsătură generală a
puterii de stat, nu se poate vorbi de un titular al suveranităţii decât în măsura dacă
am pune semnul egalităţii dintre puterea de stat şi suveranitate în virtutea faptului
că în societatea în care puterea de stat aparţine real întregului popor (naţiunii)
suveranitatea poporului sau suveranitatea naţională se identifică cu suveranitatea
de stat.
Evident, dacă cele trei noţiuni ale suveranităţii se găsesc adeseori
înmănunchiate în una singură, autotcuprinzătoare, acest fapt nu ne poate duce la
ideia negării existenţei a trei noţiuni distincte, simplificând astfel nejustificat
explicaţiile privitoare la suveranitate.


Demonstrând că suveranitatea este o calitate a puterii de stat, totuşi este necesar să
subliniem că ea trebuie înţeleasă într-un sens strict deoarece în sens larg
suveranitatea naţională se identifică cu puterea politică. Puterea politică se
deosebeşte de alte forme ale puterii prin trăsături specifice şi caractere proprii, care
îi conferă un rol dominant în societate, în ansamblul de forme ale puterii sociale.
Paul Negulescu şi Gheorghe Alexianu au explicat că politica a fost
practicată din cele mai vechi timpuri, în virtutea faptului că omul, organizând o
colectivitate şi conducând-o, a făcut de fapt politică. Altfel spus, politica
înseamnă arta de a conduce, de a guverna o grupă, o colectivitate omenească.
Ion Deleanu precizează că, în expresia sa cea mai generală, politica este o
modalitate sistemică de organizare şi conducere a raporturilor din cadrul unei
comunităţi umane istoriceşte determinată, de menţinere a unei ordini interne a
comunităţii.
Mărturie în acest sens este şi provenenţa cuvântului politică, de la grecescul
polis, semnificând tot ceea ce se referă la viaţa statului. Termenul politică
desemnează caracterul social al puterii. Îmbinarea celor două noţiuni - de putere şi
de politică - dă naştere unei noi noţiuni, cea de putere politică ce se remarcă la
nivelul societăţii globale (stat).
Prin urmare, colectivitatea umană, poporul (naţiunea), este unicul
titular al puterii politice. Dreptul de a fi titular al puterii aparţine tuturor şi
nicidecum unui individ sau unui grup de indivizi.
Noţiunea de putere politică este folosită deseori prin sinonimie cu aceea de
putere de stat. În acest sens, Ioan Muraru ilustrează că ele evocă aceeaşi noţiune,
însă pot fi folosite şi pentru evocarea noţiunilor care se află într-o strânsă
legătură, dar sunt inconfundabile, şi care privesc fenomenul general (complex)
numit putere. Astfel, dacă atributul politic desemnează caracterul social al puterii,
expresia putere politică indică puterea poporului, a naţiunii.
Aşadar, puterea politică, prin care se subînţelege puterea poporului, are un
conţinut mai larg decât organizarea sa statală, altfel spus decât puterea de stat.
Aceasta din urmă este partea instituţionalizată a puterii politice, ale cărei trăsături
se regăsesc în puterile statului, iar trăsăturile statului în totalitatea lor nu se
regăsesc în ansamblul puterii politice. Explicit, puterea
statală este forma de organizare statală a puterii poporului.
În concluzie, puterea politică o definim ca putere a unei colectivităţi
umane (popor, naţiune) organizate în stat, având un caracter organizat şi
instituţionalizat, supremă în raport cu alte puteri sociale din cadrul teritorial al
statului, care este exercitată în numele poporului pentru realizarea liberă şi
conformă voinţei sale a problemelor lui interne şi externe.
Puterea politică se caracterizează prin unele trăsături esenţiale prin care ea se
deosebeşte de alte categorii de putere, cum ar fi: unicitate, indivizibilitate. În afară
de aceasta, puterea politică se manifestă şi printr-un caracter instituţionalizat,
impersonal, permanent şi prin supremaţie.
Am menţionat anterior că unicul titular al puterii politice este poporul
(naţiunea), drept garantat prin normă constituţională
18
. Aşa cum nu pot exista
două sau mai multe popoare (naţiuni) organizate în cadrul uneia şi aceleiaşi
formaţiuni statale tot aşa nu pot coexista două sau mai multe puteri politice.
Existenţa mai multor puteri politice într-un stat ar duce inevitabil la împărţirea
poporului şi la autodizolvarea lui, la consecinţe imprevizibile.
Unicitatea puterii politice este incompatibilă cu pluralitatea puterilor. Este
adevărat că exercitarea puterii politice se face prin intermediul diferitelor categorii
de putere cu care sunt învestite unele autorităţi ale statului şi care îndeplinesc
diferite funcţii specifice şi relativ autonome (legiuitoare, executivă,
jurisdicţională). Aceste autorităţi au primit denumirile funcţiilor care le-au
determinat apariţia. Astfel, funcţia legislativă a fost încredinţată autorităţii
lejiuitoare (parlamentului), cea executivă autorităţilor admin istrative (executive),
iar cea jurisdicţională autorităţilor judecătoreşti. Deci, organizată statal puterea
politică nu se devide şi nici nu se separă în două sau trei puteri. Această separare,
după cum se menţionat, reprezintă o diviziune a funcţiilor între categoriile de
organe ale statului şi nu semnifică pluralitatea şi nici divizibilitatea puterii,
deoarece şi aceste “puteri” sunt exercitate în numele unicului titular al puterii
politice, poporul.



Puterea politică este inalienabilă. Poporul, care este o fiinţă colectivă,
exercitând puterea sa politică prin intermediul unui sistem organizat şi
instituţionalizat de organe ale statului sau chiar prin intermediul statului, transmite
puterea nu şi voinţa, care este generală. În acest sens, Georges Burdeau susţinea
că statul nu poate voi şi acţiona pentru el însuşi, sunt necesari oameni pentru a voi
şi acţiona, care în continuare vor constitui organele statului.
Organele învestite cu dreptul de a exercita puterea poporului sunt
obligate să respecte această voinţă.
Instituţionalizată, puterea dobândeşte şi un caracter impersonal, ea existând
în instituţii, în ea însăşi şi nu în oamenii care o exercită. Prin alte cuvinte,
schimbarea autorităţii politice nu afectează suveranitatea, continuitatea statului.
Instituţionalizarea şi impersonalizarea puterii îi asigură un caracter
permanent.
În virtutea faptului că puterea politică se caracterizează prin unicitate,
indivizibilitate şi inalienabilitate, trăsături nespecifice altor forme de putere,îi este
proprie supremaţia, adică superioritatea
faţă de orice altă categorie de putere socială existentă, şi nu poate fi îngrădită în
realizarea scopurilor şi sarcinilor sale atât în interiorul, cât şi în exteriorul statului.
Observăm, trăsăturile specifice puterii politice sunt identice cu cele ale
suveranităţii naţionale, identitate asigurată de unicul titular al acestor categorii -
poporul (naţiunea). Astfel fiind văzute lucrurile, putem afirma că suveranitatea
naţională trebuie înţeleasă ca putere politică.





Bibliografie
1.ro.wikipedia.org/wiki/Suveranitate
2. sorinplaton.wordpress.com
3. Ludmila Rosca, Stiinta Politica, chisinau ed. UASM, -310 p. Chisinau
2005.
4. Istoria doctrinelor politice shi drept. Eugeniu Ribka Victor Zharia,
Valentin Margineanu. 221p. 2005.