You are on page 1of 9

1

Simbolismul

1. Contextul cultural in care a aparut Simbolismul
Simbolismul a fost o mișcare artistică și literară de la finele secolului XIX, care se
opunea naturalismului și parnasianismului, potrivit căreia valoarea fiecărui obiect și fenomen din lumea
înconjurătoare poate fi exprimat și descifrat cu ajutorul simbolurilor; mod de exprimare, de manifestare
propriu acestui curent. Definit în sens strict, simbolismul reprezintă un cerc literar restrâns din care făceau
parte poeți cum ar fi Stuart Merrill, Albert Samain și Jean Moréas. Toţi poeţii simbolişti francezi îl recunosc
drept părinte literar pe Charles Baudelaire, din poezia căruia „Corespondenţe‖ se desprind principalele
trăsături ale curentului: surprinderea corespondenţelor dintre lumea exterioară şi universul interior al
sentimentelor, a analogiilor între noţiuni, elemente, a sinesteziilor (amestecul de senzaţii de natură diferită).
Simbolismul reprezinta o reactie antipozitivista si antirationalista.Poetii simbolisti vor prelua din
scolile anterioare tot ce se potrivea spiritului lor nelinistit si dornic de „altceva‖ decat ceea ce le putea oferi
mediul ambiant si vor fi receptivi la tot ce este nou in domeniul filozofiei,al picturii,al muzicii,al stiintelor si al
artelor in general.
Termenul de „simbolism‖ a fost întrebuinţat pentru prima dată ca nume dat unei mişcări literare de
către Jean Moreas în articolul „Le Symbolisme‖, apărut în revista „Figaro Letteraire‖ din 1886. In acest
articol Jean Moreas vorbeste despre o arta care va fi inamica declamatiei, a didacticismului sau a falsei
sensibilitati si proclama ca poezia trebuie sa sugereze, nu sa descrie. La acestea adauga folosirea
cuvintelor rare, a metaforelor rafinate si pretioase si a versuriolr impare ce ar permite reinnoirea limbajului
poetic.
Pentru exprimarea corespondenţelor, a legăturilor ascunse dintre lucruri, poetul trebuie să se abţină de la a
descrie, de la a povesti, căci potrivit esteticii simboliste, „a numi un obiect este a suprima trei sferturi din
desfătarea poemului, care e făcut din fericirea de a ghici puţin câte puţin, a-l sugera – iată visul!‖ (Stephan
Mallarme).
Termenul de „simbolism‖provine din cuvantul grecesc „symbolon ‖ ,intrat in limba prin filiera
franceza.Simbolul este un substituent,el inlocuieste expresia directa,vorbirea notionala,mediind
cunoasterea pe calea analogiei si a conventiei.O data cu evolutia limbajului,simbolul a devenit tot mai
complex, folosindu-se in toate domeniile culturii,iar in literatura este un mod de constituire a imaginii
artistice.Simbolul literar concentreaza in imagini elemente ale realului cu un grad mai mic sau mai mare de
generalizare.In cuprinsul romantismului,simbolul ramane insa, ca in literatura premergatoare nu se
diferentiaza foarte net de alegorie.In simbolism raportul dintre simbol si realitate este sugerat.Cureantul de
diferentiaza de alte curente tocmai prin faptul ca da imaginilor poetice functia implicit si nu explicit
simbolica.
La baza tehnicii simboliste sta sugestia,corespondentele,clar-obscurul ,spleen-ul,starea de inefabil,simbolul
se realizeaza prin sugestie,de aceea Baudelaire numea poezia „o specie de vrajitorie evocatoare‖.Rolul
sugestiei in realizarea simbolurilor este foarte mare.Mallarme sustine ca „a numi un obiect este a suprima


2

trei sferturi din placerea poemului‖si adauga „a sugera,iata visul!‖.Urmand acest principiu,poetii simbolisti
nu descriu,nu nareaza,nu relateaza.Ei resping anacdotica ,fabula,reportajul.D. Anghel nu descrie florile,in
volumul „In gradina‖,nici Stefan Petica fecioarele,in‖Fecioara in alb‖ .Ei comunica mai ales senzatii
(olfactive, vizuale) corespunzatoare unor stari sufletesti.Ion Minulescu descrie corabii mari,insule,faruri spre
a-si exprima aluziv,pe cale de sugestie,dorul de calatorii,tentatia departarilor.\
Ideea fundamentala a simbolismului consta in exprimarea unor raporturi intre eul poetului(universul
mic)si lume(universul mare)care se traduc la nivelul receptivitatii prin simboluri.Ele tind sa exprime relatiile
ce exista,pe baza unor afinitati secrete,intre partile componente ale totului cosmic,in categoria
corespondentelor intra si analogiile dintre senzatii,emotii,imagini de naturi diferite. In poezie,descoperirea
corespondentelor apartine lui Baudelaire (Correspondances-Les fleurs du mal).Poezia are ca punct de
plecare credinta ca exista o unitate a lumii in temeiul careia senzatiile de ordin diferit comunica intre
ele:‖Parfum,culoare,sunet se-ngana si-si raspund‖.Taina aceasta adanca nu se ofera ochiului comun,care
observa numai exterior lumea,ci aceluia inzestrat cu facultati superioare,al artistului.Poetul devine
demiurgul care creeaza lumea din cuvinte menite sa sugereze idei fundamentale,principii
metafizice(Mallarme).
2. Precursorii simbolismului
Paul Verlaine (n. 30 martie 1844 — d. 8 ianuarie 1896) a fost un poet francez. El aparține
curentului simbolist și este unul dintre cei mai citiți dintre poeții francezi. Este privit de simboliștii francezi ca
șef al curentului. A dus o viață de boem, de ―poet blestemat‖, ce contrastează în planul creației cu aspirația
spre puritate și candoare. Versurile de început (―Poeme saturniene‖, 1866), cu reminiscențe din parnasieni
și din Baudelaire, afirmă tonul său inegalabil prin viziunea dramatică asupra lumii, prin înclinația către
melancolie, prin căutarea armoniilor. Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări
sufletești, într-o atmosferă crepusculară și vagă. Sunt versuri care se sustrag retoricii, de o armonie
muzicală sugestivă, așa cum o demonstrează volumele sale: ―Romanțe fără cuvinte‖ (1874), considerat cel
mai valoros, ―Înțelepciune‖ (1881), ―Odinioară și altădată‖ (1885), ―Iubire‖ (1888), ―Elegii‖ (1893) etc. El
afirma că arta înseamnă a fi absolut tu însuți și formulează, în versurile celebre din ―Arta poetică‖ (1855),
notele caracteristice ale esteticii simbolismului: ―Muzica înainte de toate‖; ―Sucește gâtul elocinței‖;
―Nuanță, nicidecum culoare‖. Paul Verlaine afirma in versurile celebre din Arta poetica(1855) notele
caracteristice ale esteticii simbolismului: „Deci, muzica intai de toate/ Astfel, Imparele prefer,/ Mai vagi, mai
libere-n eter,/ Fiind in tot, plutind in toate.‖
Charles Baudelaire a fost un poet francez (n. 9 aprilie 1821 - d. 31 august 1867), a cărui originalitate
continuă să-i provoace atât pe cititorii săi, cât și pe comentatorii operei sale. Este considerat poetul care a
revoluționat întreaga lirică franceză și europeană prin originalitatea volumului său controversat Les Fleurs
du Mal (Florile răului"). Va avea o influență puternică asupra viziunilor poetice ale autorilor de mai târziu.
Jean Nicolas Arthur Rimbaud (*20 octombrie 1854, Charleville-Mézières - †10
noiembrie 1891, Marsilia) a fost un poet francez, figură centrală a literaturii moderne, precursor
al simbolismului.
A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima sa scriere "Les étrennes des
orphelins". În același an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează și este închis într-o
casă de corecție pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce
acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric "Le Bateau ivre" ("Corabia beată"), pe care i-l


3

prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creații de debut se simte influența lui Charles Baudelaire, dar - în
același timp - se recunoaște propria sa originalitate în asociațiile metaforice neașteptate și în amestecul
între conștiința de sine și resemnare, care va fi prezent și în operele ulterioare. La propunerea lui Paul
Verlaine, Rimbaud se stabilește în 1871 în locuința acestuia din Paris, unde întrețin până în anul 1873 o
relație homofilă. Se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o
rănire gravă. Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză "Une Saison en enfer" ("O vreme
petrecută'n iad", 1973), care - prin dinamismul și radicalitatea stilistică a compoziției - marchează un punct
de cotitură în istoria literaturii. Tot din această perioadă datează ciclul de poeme în proză "Les
Illuminations" ("Iluminările"), creații vizionare, pline de explozie poetică a tiparelor convenționale. În acest
ciclu se găsește celebrul"Sonnet des voyelles" ("Sonetul vocalelor"), în care, fiecăreia din cele cinci vocale,
i se atribuie o anumită culoare.
Urmează o viață de peregrinări și vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java și Cipru, lucrînd ca
prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc. Din 1880 este negustor de cafea,
piei de animale și arme în Africa de nord și ia parte la expediții în Etiopia și Somalia. În afara unei bogate
corespondențe cu familia, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii.
Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie, in dureri salbatice din cauza unei
gangrene,la varsta de 37 de ani. Orașul său natal, Charleville-Mézières, a organizat în anul 2004 o serie de
manifestări comemorative, în cadrul "Anului Rimbaud".
Stéphane Mallarmé (n. 18 martie, 1842, d. 9 septembrie, 1898), de fapt cu numele real Étienne
Mallarmé, a fost un poet și critic francez.A cultivat o poezie cerebrală, voit obscură, bogată în sensuri
filosofice, de o rară muzicalitate și forță sugestivă. Creația sa ("Herodiada", "După-amiaza unui faun",
"Poezii") constituie o expresie viguroasă și originală a poeziei moderne.

3. Simbolismul in alte arte:
a) Muzica
b) Pictura
a) Achille-Claude Debussy (n. 1862 - d. 1918), este unul dintre cei mai influenți compozitori,
creatorul unui stil inovativ, cu o finisare tehnică și cu un aer de natură poetică. Opera sa a constituit o
evadare din conceptele tradiționaliste. De asemenea, este considerat a fi cel mai important compozitor de
pian, de după Frederic Chopin.
Debussy s-a născut într-o familie de burghezi. Tatăl său deținea o pravalie și mai lucra și ca asistent
tipograf și funcționar. Mama sa era croitoreasă. Talentul muzical al lui Debussy a fost descoperit de primul
său profesor de pian, Mme. Mauté de Fleurville, care susținea că studiase pianul cu Chopin. Mme. Mauté l-
a trimis pe Debussy la Conservator în Paris, unde a studiat timp de zece ani, între 1872 si 1884. La
început, Debussy a dorit să devină un virtuoz al pianului; mai târziu, a abandonat ideea unei astfel de
cariere, după ce a picat la examenele de pian din 1878 și 1879. În 1880 participă la cursurile de compoziție
ale lui Ernest Guiraud. Sub oblăduirea sa, Debussy a câștigat locul al doilea la concursul Prix de Rome
în 1883 și primul loc în anul următor cu canțoneta "L'enfant prodigue", care l-a ajutat să obțină o bursă de
studiu la Vila de Medici în Roma timp de trei ani.
Apariția creației muzicale a lui Claude Debussy naște însă un curent absolut
novator: impresionismul muzical. Impresionismul este o mișcare artistică, manifestată la început în pictură,


4

mai târziu și în muzică, mai ales în Franța, și care marchează desprinderea artei moderne de academismul
tradițional. Pictura impresionistă s-a dezvoltat în perioada cuprinsă între 1867 și 1886 , caracterizată prin
concentrarea asupra impresiilor fugitive produse de o scenă sau de un obiect, asupra mobilității
fenomenelor, mai mult decât asupra aspectului stabil și conceptual al lucrurilor.

Ciprian Porumbescu a fost fiul preotului ortodox Iraclie Porumbescu. Născut Iraclie Golembiovski
(Golemb, Galamb=porumbei), acesta din urmă își schimbă numele de familie în Porumbescu în 1881.
Ciprian Porumbescu a fost arestat pentru activitatea sa politică, timp în care a scris piesele sale cele mai
valoroase. Printre lucrările sale se numără "Rapsodia română pentru orchestră", "Serenadă", "la malurile
Prutului", "Altarul Mănăstirii Putna", "Inimă de român", "Gaudeamus Igitur", "Odă ostașilor români" și altele.
Mult prea devreme, la doar 29 de ani, fiind bolnav de tuberculoză, Ciprian Porumbescu, se stinge din viață,
în casa de la Stupca, sat numit azi Ciprian Porumbescu în onoarea marelui compozitor, sub ochii tatălui
său și ai surorii sale, Mărioara, la 6 iunie 1883.
Mormântul lui Ciprian Porumbescu se află în cimitirul satului Stupca, în apropiere de altarul Bisericii "Sf.
Dumitru".

Edvard Hagerup Grieg (n. 15 iunie 1843, Bergen - d. 4 septembrie 1907, Bergen) a fost
un compozitor și pianist norvegian.
Edvard Grieg este cel mai de seamă muzician din școala națională norvegiană și unul din reprezentanții de
frunte ai muzicii romantice europene. Muzica lui a fost influențată de romanticii germani, ca de
pildă Schumann, și de asemenea de muzica populară a poporului său, uneori și de cea a
popoarelor scandinave vecine. Grieg a activat și ca pianist de concert până la sfârșitul vieții sale.
În 1867 a devenit dirijor la societatea filarmonică din Oslo,iar la 11 iunie s-a căsătorit cu o verișoară a sa,
Nina Hagerup. În 1869 Concertul său pentru pian și orchestră în La minor, opus 16, a fost interpretat pentru
prima oară la Copenhaga. Din 1875 a început să lucreze la muzica de scenă pentru drama lui Ibsen 'Peer
Gynt'. A întreprins o serie de turnee în Danemarca, Germania și Olanda. În 1888 'Suita Peer Gynt I' a fost
prezentată prima dată la Leipzig, aici Grieg i-a întâlnit pe Brahms și pe Ceaikovski. În anii următori Grieg va
întreprinde turnee de concerte în toată Europa, cu orchestre renumite ca Filarmonica din Berlin sau
orchestra Concertgebouw din Olanda. A fost ales membru al academiilor din Suedia, Paris, doctor onorific
al universităților din Cambridge și Oxford. În 1904 a avut o întîlnire cu împăratul german Wilhelm al II-lea. În
anul morții sale 1907 Edvard Grieg a mai susținut concerte la München, Berlin, Kiel, Oslo și Copenhaga.

Gheorghe Dima (cunoscut și ca George Dima, n. 28 septembrie/10 octombrie 1847, Scheii Brașovului -
d. 4 iunie 1925, Cluj) a fost uncompozitor, dirijor și pedagog român. În tinerețe a cântat
la operele din Klagenfurt și Zürich. După întoarcerea în orașul natal, a practicat ca profesor de muzică și
dirijor, fiind director al Școlii de Gimnastică și Cântări (1875 - 1879; 1899 - 1914) și cel dintâi director
al Conservatorului din Cluj. Din compozițiile sale, amintim: „Cucule cu peana sură‖ (f.a.), „Mama lui Ștefan
cel Mare‖ (1884?) și „Ștefan Vodă și codrul‖ (1904).


5

Johannes Brahms (n. 7 mai 1833, Hamburg - d. 3 aprilie 1897, Viena) a fost
un compozitor romantic german, care a trăit cea mai mare parte a vieții sale înAustria, la Viena.
Brahms a fost considerat de către mulți „succesorul‖ lui Beethoven, iar prima sa simfonie a fost descrisă
de Hans von Bülow drept a zecea a lui Beethoven(supranume folosit și astăzi).
Brahms a compus un număr de opere importante pentru orchestră, inclusiv patru simfonii, două concerte
pentru pian, un concert pentru vioară, un dublu concert pentru vioară și violoncel și ampla lucrare corală Un
recviem german (Ein deutsches Requiem). Ultimul dintre acestea se remarcă prin a nu fi un recviem
tradițional, liturgic (Missa pro defunctis), ci un ansamblu de texte pe care Brahms le-a ales din Biblia lui
Luther. De asemenea, Brahms a fost un compozitor prolific în forma temă cu variațiuni, compunând
remarcabilele Variațiuni și Fugă după o temă de Haendel, Variațiunile Paganini și Variațiuni după o temă
de Joseph Haydn, alături de cicluri mai puțin cunoscute de alte variațiuni.
De asemenea, Brahms a compus și un mare număr de lucrări pentru ansambluri mici. Multele lucrări
de muzică de cameră formează o parte din nucleul acestui repertoriu, aidoma muzicii sale pentrupian solo.
Brahms este considerat drept fiind printre cei mai mari compozitori de lieduri, aparținându-i un număr de
aproape 200. A compus și un ciclu de preludii corale pentru orgă cu puțin timp înainte de moartea sa, care
au devenit astăzi o parte importantă din repertoriul standard al orgii.
Brahms nu a compus niciodată vreo operă, nici nu s-a folosit vreodată de forma de poem
simfonic caracteristică secolului al XIX-lea. Brahms era un adept înverșunat al muzicii absolute – muzică ce
nu se bazează pe o scenă concretă sau narativă precum în cazul unui poem simfonic.
b) Simbolismul s-a manifestat in pictura sub forma impresionismului. Impresionismul este un curent
artistic care isi are originea in Franta, unde un grup de pictori resping temele oficiale (istorice, anecdotice,
mitologice), adoptand o viziune originala asupra lumii sensibile si o tehnica noua ce consta in transpunerea
pe suport a senzatiilor vizuale fugitive pe care le au in fata motivului. O fac cu ajutorul divizarii tusei in
culorile componente ale spectrului. Din acest moment, pictand in aer liber fara clar-obscur si contururi,
imaginea topindu-se in atmosfera in tim ce chiar umbrele sunt redate prin culoare, artistii respective aplica
o lovitura de gratie artei academiste oficiale.
Edouard Manet poate fi numit condificatorul impresionismului. Manet rupe traditia coloristica
franceza, considerand ca un artist trebuie sa-si manifeste individualitatea si crede ca scopul suprem in arta
este sinceritatea artistului.
Denumirea acestui curent artistic vine de la o panza a lui Claude Monet, intitulata „Impresie.
Rasarit de soare‖, epusa in 1874. Epitetul implica ceva brusc si trecator, legat de o opera de arta, care
trebuie sa exprime o emotie durabila, prinsa pentru eternitate.
Impresionismul s-a confruntat inca de la aparitia lui cu reactia dura a oamenilor vremii care nu erau
deschisi spre schimbare. Pictorii impresionisti au fost de multe ori refuzati cand au incercat sa expuna in
saloanele oficiale. De aceea Renoir, Sisley, Pissaro si Manet organizeaza in 1874 prima expozitie a
impresionistilor.
Acestul curent a fost o reala sursa de inspiratie pentru pictorii europeni. Vincent Willem Van Gogh
a fost un pictor olandez post-impresionist ale carui lucrari au avut o influenta profunda asupra artei


6

secolului al XIX-lea, prin culorile vii si impactul emotional. A suferit de boli mintale, care la varsta de 37 de
ani l-au dus la sinucidere. Van Gogh a realizat peste 2000 de opere de arta, astazi multe din operele sale
se numara printre cele mai cunoscute si cele mai scumpe din lume. Putin apreciat in timpul vietii, faima sa
a crescut in anii de dupa moarte. Astazi el este considerat ca fiind unul dintre cei mai importanti pictori din
istorie.

4. Simbolismul romanesc
a) Etape
b) Reprezentanti
Alexandru Macedonski
George Bacovia

a) Etape
Critica literara a decelat mai multe faze ale dezvoltarii simbolismului romanesc:
Simbolismul livresc, o etapa teoretica reprezentata de articolele lui Alexandru Macedonski: Arta
versurilor, 1881,Despre logica poeziei, 1880; Poezia viitorului, 1892 in Literatorul, este primul manifest
simbolist in literatura romana. in aceasta perioada livresca, simbolismul coexista cu parnasianismul si
romantismul (vezi Noaptea de decemvrie, de Al. Macedonski.)
Simbolismul incipient este caracterizat de afirmarea tot mai puternica a elementelor simboliste in poezie,
fiind reprezentat de Iuliu Cezar Savescu (peisaje exotice), Traian Demetrescu (Tradem) (sentimentul
damnarii, decor lugubru, muzica cu valori instrumentale), Theodor Stamatiad (sentimentalism), Elena
Farago.
Simbolismul autentic, reprezentat de Stefan Petica, Fecioara in alb; Dimitrie Anghel, In gradina (florile
sunt simboluri, au corespondente in realitate) si Fantazii;
Simbolismul publicitar, asimilat de marele public, reprezentat de Ion Minulescu, Romante pentru mai
tarziu, 1908,; Strofe pentru toata lumea (exotism, cifre simbolice, nume proprii, parodie involuntara,
muzicalitatea versurilor), De vorba cu mine insumi; Nu sunt ce par a fi,
Simbolismul protestatar, reprezentat de Emil Isac, Ardealule, Ardealule batran;
Simbolismul autohton (cu tema monotoniei provinciale), reprezentat de George Bacovia, Demostene Botez
si Barbu Fundoianu, constituie o ramura originala a simbolismului european..
b) Reprezentanti
Alexandru Macedonski
Poemul "Noaptea de decemvrie" incepe prin descrierea spatiului liric, de creatie, sugerand absenta
ideilor poetice, prin utilizarea simbolurilor "pustie si alba e camera moarta", "palatele sale sunt albe
fantasme", in care poetul "trasnit sta de soarta", absenta muzei fiind sugestiv exprimata prin "nici o scanteie
in ochiu-adormit".
De la spatiul interior, in care poetul se simte izolat, se trece la imaginea exterioara a campiei "pustie si
alba" si ea, ca simbol al lumii in care traieste poetul si care-i este ostila, deoarece "si luna-l priveste cu ochi
otelit". Din punct de vedere cromatic, culoarea alba domina intreg tabloul, sugerand absenta oricaror
contururi ideatice atat in spatiul poetic interior, cat si in cel exterior, imaginea fiind amplificata muzical prin
elemente auditive: "lupi groaznici s-aud, ragusit/ Cum latra, cum urla", "Sub viscolu-albastru ea geme


7

cumplit...".
Apare inspiratia, simbolizata de "flacara vie" care este adusa de un arhanghel, semn ca ea este de
natura divina, poetul simtindu-se emotionat de tema poeziei care-i este sugerata direct, "Avut si puternic
emir voi sa fii", facand posibila accederea poetului in universul ideal al poeziei. Poetul este simbolizat,
asadar, de emirul domic sa piece la cetatea sfanta Meka, fapt pentru care va trebui sa-si paraseasca "rozul
Bagdad", viata fericita de care s-ar fi bucurat in acest "rai de-aripi de vise si rai de gradini". Emirul, simbol al
omului superior, care nu se multumeste cu fericirea telurica, este motivat de eul liric printr-o serie de calitati
ce contureaza portretul geniului: "Si el e emirul, si toate le are,/ E tanar, e farmec, e trasnet, e zeu", dar si
de idealul superior catre care aspira "Spre Meka se duce cu gandul mereu". Aspiratia emirului de a ajunge
la Meka este atotstapanitoare, dominatoare, o dorinta devoratoare: "Spre Meka-l rapeste credinta - vointa/
Cetatea preasfanta il cheama in ea, / li cere simtirea, ii cere fiinta,/ li vrea frumusetea - tot sufletu-i vrea -/
Din talpi pana-n crestet ii cere fiinta". Intre viata dulce din "rozul Bagdad" si Meka este insa "o pustie
imensa", "e-o mare aprinsa de soare", pe care emirul trebuie s-o strabata, infruntand pericolele ce-l
ameninta, pentru ca "prada pustiei cati oameni nu cad?".
Emirul pomeste la drum "pe-o alba camila", insotit de un mare alai alcatuit din robi inarmati, "negri-
armasari", camile ce poarta provizii de apa si hrana, oprindu-se "o clipa pe verdele pise" pentru a-si privi
ultima oara "orasul in roza idila". In acelasi timp cu el pleaca spre Meka un
drumet cu infatisare de cersetor, al carui portret este alcatuit in antiteza si relatii de opozitie cu cel al
emirului, sugerand trasaturile omului obisnuit, oarecare, ce nu are idealuri superioare, ci numai teluri
omenesti: "searbad lafata,/[...]/Mai slut e ca iadul, zdrentos si pocit,/Hoit jalnic de bube-de drum prafuit,/
Viclean la privire si searbad la fata."
Tot in antiteza sunt si drumurile pe care apuca fiecare dintre cei doi calatori. Cersetorul pleaca "pe-un
drum ce coteste", simbol al compromisurilor pe care omul obisnuit le face in viata, "O tanara umbra, de
soare-l fereste,/ si drumu-ocoleste mai mult - tot mai mult". Emirul porneste sa parcurga desertul, ca simbol
al vietii in linie dreapta, traieste cu demnitate, fara nici un fel de ocolisuri sau subterfugii: "si el nainteaza - si
calea e dreapta -/ E dreapta - tot dreapta - dar zilele curg,/ si foc e in aer, in zori, sin amurg -/ si el
nainteaza - dar zilele curg.", in timp ce drumetul pocit, care apeleaza la compromisuri pentru a-si usura
existenta, este ferit de greutatile si dificultatile vietii, intrucat pe drumul ocolit "o tanara umbra de soare-l
fereste". Emirul indura toate vicisitudinile unei existente demne, el nu este ocrotit in drumul sau de nimic,
"nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare/ si el nainteaza sub flacari de soare". Calea cea dreapta urmata
de emir sta sub semnul focului "si foc e in aer" si sub semnul sangelui "in ochi o naluca de sange".
Culoarea dominanta in parcurgerea desertului este rosul, ca simbol al vietii, dar si al patimii de a atinge
idealul, devenit "naluca sublima". Eul liric accentueaza dificultatea atingerii acestuia, printr-o enumerare de
simboluri si simetrii sintactice, sugerande setea de absolut, "Un chin fara margini de sete-arzatoare", de
care este stapanit omul superior: "si tot fara margini pustia se-ntinde/ si tot nu s-arati orasui preasfant/[...] si
tot nu s-arata naluca sublima/[...] si tot nu s-arata cetatea de vise.../[...] Cetatea de vise departe e inca",
Inaintarea emirului prin desert se face intr-un ritm dinamic ilustrat de o aglomerare de verbe la prezentul
etern, ce sugereaza fortele ostile ce se impotrivesc implinirii acestui ideal, care simbolizeaza societatea
superficiala, meschina, neputincioasa sa aprecieze valoarea adevarata a existentei superioare: "se-ntinde",
"nainteaza", "s-aprinde", "alearga", "luceste", "vibreaza", "curg" etc.
Servitorii si animalele mor pe rand, "dragi tineri, cai ageri, si mandre camile", proviziile se sfarsesc si ele,
"si tot nu s-arata cetatea de vise", printul ramanand singur sub arsita nemiloasa a pustiei, sub "aeru-n
flacari, sub cerul de-otel". Culoarea rosie este aici simbol al destinului implacabil, fiind pretutindeni un "rosu
de sange", "rosii moviie", imaginea capatand valente apocaliptice: "Oribil palpita aceeasi culoare/[...]Tot
rosu de sange zaresc peste tot". Chinurile emirului, care sufera de sete si de foame sugereaza zbuciumul


8

poetului pentru conditia sa nefericita in lumea cu care nu poate comunica si chiar speranta este "in sufletu-i
moarta".
Ajuns la apogeul calatoriei sale, emirul traieste iluzia idealului pe care spera sa-l atinga prin intrarea in
sfanta cetate, "chiar portile albe le poate vedea", alearga spre cetate, dar aceasta se departeaza pe
masura ce dorinta lui creste: "Spre albele ziduri, alearga - alearga,/[...] Dar Meka incepe si dansa sa
mearga". Setea poetului de a atinge perfectiunea creatiei este un ideal ce depaseste aspiratia umana,
pentru ca "visu-i nu este un vis omenesc", de aceea atingerea absolutului este imposibila "alba cetate
ramane naluca".
Iluzia emirului sugereaza un sfarsit tragic al omului superior care-si inchina intreaga existenta implinirii
unui ideal absolut, el cazand victima propriului crez care cere sacriflcii si care este de neatins. Calea
dreapta pe care o urmeaza geniul este cea a eticii omului superior, singurul capabil de a nu se abate in
viata de la drumul drept. Cu ultimele puteri, emirul il zareste pe drumetul pocit intrand pe portile Mekai
pamantesti, in timp ce el va transcede in Meka cereasca: "Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare".
Finalul poeziei reda simbolul destinului omului superior supus suferintei pricinuite de incapacitatea
oamenilor obisnuiti de a-i intelege idealul ce este greu de atins: "Murit-a emirul sub jarul pustiei".
George Bacovia
George Bacovia este considerat cel mai mare poet simbolist roman pentru capacitatea lui de a
sintetiza, intr-o opera poetica destul de restransa, apoape toate temele si modalitatile de expresie ale
curentului simbolist. De la un volum la altul, temele fundamentale ale simbolismului se contureaza, se
nuanteaza si se amplifica, pana la conturarea unui univers poetic inconfundabil in peisajul liricii romanesti
moderne.
Cadrul existential dominant este orasul, unde oamenii apar si dispar de pe scena vietii intr-un anonimat
absolut, in universul degradant al neimplinirii si al saraciei.
Poezia „Plumb‖ este considerata o capodopera a creatiei bacoviene si o culme a simbolismului
romanesc. Plumbul este o metafora simbol a lumii ascunse, care poate f inzestrat cu toate puterile magice
ale transcendentului. Se stie ca Bacovia a fost preocupat de alchimie, care in religia budista are un caracter
sacru de ritual. Eul poetic e reprezentat tocmai prin acest amor de plumb, ce nu mai are capacitatea de a
se ridica deasupra mormantului, este simbolul „ingerului cazut‖ din inaltul aspiratiilor spirituale.
Somnul, mentionat de doua ori prin verbul „a dormi‖, este starea in care se cufunda sentimentele
apasate de plumb: „Dormea intors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb…si-am inceput sa-l strig-/ Stam
singur langa mort…si era frig… si-i atarnau aripile de plumb‖. Plumbul, prin culoarea sa intunecata,
mohorata, adoarme lumea, o acopera cu o crusta groasa, starneste friguri si umbreste intreg orizontul.
Lumea ajunge inchisa in sine insasi, fara posibilitate de schimbare, supusa tiraniei mortii.
Frigul si intunericul, reprezentate de culorile gri si negru, sunt cele doua calitati complementare
care traseaza dimensiunile neantului. Vantul este singurul element material dinamic, care este prezent nu
pentru a pune viata in miscare, ci pentru a accentua atmosfera lugubra a mortii, dand intregului o tenta
sonora macabra.
In aceasta poezie singuratatea eu-lui poetic este cu atat mai cutremuratoare cu cat spatiul inchis al
cavoului este „populat‖ cu sicrie de plumb, un adevarat vesmant funerar. Tensiunea singuratatii cunoaste


9

mai multe trepte: insingurare, solitudine, recluziune, disperare. Eul liric este condamnat la singuratate, iar
golul este resimtit ca o durere fizica: „Stam singur langa mort…si era frig…/ si-i atarnau aripile de plumb.‖
Imaginea aripilor de plumb atarnand –simbolul zborului frant- amplifica drama condamnatului la
singuratate, neputinta acestuia de a se elibera din carcera cavoului.

5. “Astazi pare mult mai semnificativ si mai plin de mesagii pe care atunci nu le vedeam sau nu
eram pregatiti sa le vedem.” (M. Eliade)
Curentul simbolist nu este generat de diferentele de ordin social ci este o modalitate de innoire a lumii,
eliberand spiritele de sub catusele prea rationaliste si lipsite de imaginatie ale mercantilismului burghez.
Meritul simbolismului este tocmai acela de a fi refacut sensibilitatea poeziei, apeland la simbol, aluzie si la
un limbaj inedit. Elementul care sta la baza tehnicii simboliste este sugestia. Atat corespondentele,
clarobscurul, starea de inefabil cat si simbolul sunt realizate cu ajutorul sugestiei.
Cititorii contemporani simbolistilor nu erau pregatiti pentru aceasta schimbare a viziunii asupra lumii, de
aceea operele simboliste nu erau apreciate la adevarata lor valoare. De exemplu, George Bacovia a fost la
început văzut ca poet minor de critica literară, apoi va cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând
până la recunoașterea sa ca cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți
din poezia română modernă.
De-a lungul timpului au aparut diverse interpretari ale operelor simboliste. Poezia simbolista exprima
inadaptarea individului la o societate subreda, la un mediu sufocant. Atmosfera generala de nevroza, de
singuratate si de apropiere a mortii a devenit mai plina de semnificatii pentru omul modern. Poeziile
simboliste pot fi considerate si poezii ale mortii universale dar si simple jocuri ale artistului cu elemente
tragice. Prezenta frumosului intre imaginile mohorate, intunecate si uneori grotesti creaza inconstient o
imagine despre destinul tragic al normalitatii.
Simbolismul este destainuirea vietii sufletesti a artistului, manifestata de motivele estetice si de tendintele
lui de a le concretiza in arta si a le comunica altora. Punstul sau de plecare nu mai este frumosul si arta si
literatura, in care se oglundesc toate sentimentele si fenomenele estetice.

Popescu Ana-Maria
Comanici Ana-Maria