You are on page 1of 30

Scriitorul C. C.

Mihalki

C. C. Mihalki

NIKOLAI
Jurnalul
unui asasin
Roman

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

Prezenta lucrare se publică în
format electronic şi tipărit.
Această ediţie este securizată
DRM cu Secure-eBook
Packager de la Novisoft.
Ilustraţia copertei: Pistolul polonez Vis, fotografie
de Bob Adams (www.adamsguns.com), preluată
de aici: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Vis_wz_35_1775.jpg

Coperta: Leo Orman
© 2014 ePublishers. Toate drepturile rezervate.
ePublishers este editura societăţii comerciale
WWW.EPUBLISHERS.INFO SRL.
ISBN 978-606-716-018-5. Toate drepturile rezervate.
Pentru mai multe informaţii privind această carte,
sunaţi la ++4021 312 8212 sau scrieţi la info@ePublishers.info.

www.ePublishers.ro

Made in Romania
Ediţiile prezentei cărţi:
ISBN 978-606-716-016-1
ISBN 978-606-716-017-8
ISBN 978-606-716-018-5
ISBN 978-606-716-019-2

Ediţia EPUB Elefant.ro
Ediţia PDF Elefant.ro
Ediţia Novisoft
Ediţia tipărită
4

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

CUPRINS

6

ŢINTA 46

30

ŢINTA 5

77

ŢINTA 6

84

ŢINTA 35

110

ŢINTA 47

126

PSEUDO-ŢINTA

142

ULTIMA ŢINTĂ sau TRUCUL CU MONEDA

157

EPILOG

158

Scriitorul C. C. Mihalki se
prezintă

5

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

ŢINTA 46
Mă mai privesc odată în oglinda ascensorului să verific dacă toate
sunt la locul lor şi aşa cum ar trebui să fie: peruca, mustaţa, barba,
ochelarii şi toate celelalte zeci de accesorii cu ajutorul cărora mi-am
schimbat înfăţişarea în ultimele două ore. Port un costum incomod şi
demodat care mă face să arăt ca un personaj din romanele lui Jules
Verne, ceea ce nu-i rău deloc având în vedere locul unde mă aflu. La fel
de incomod e şi hamul port-armă pe care nu obişnuiesc să-l folosesc,
mai ales cu amortizorul deja montat la armă şi care îmi intră-n coaste
de fiecare dată când respir. Rezist cu greu impulsului de a-l scoate şi
arunca cât colo, acelaşi impuls care m-a făcut cu doar trei zile-n urmă
să-mi smulg singur o măsea care mă durea îngrozitor, în ciuda faptului
că peste drum de hotelul unde m-am cazat se află nu mai puţin de trei
cabinete stomatologice. Treaba e că-n meseria mea e mai indicat să eviţi
doctorii, îndeosebi dentiştii. Am probleme serioase cu controlul furiei
în ultimul timp şi o recunosc, nu-i de mirare c-am venit astăzi la
psihiatru. Se deschide uşa şi realizez că intru direct în sala de aşteptare.
Asta nu-i bine, dar n-am ce face. Sunt lucruri pe care nici măcar eu nu
le pot controla. Aşa că-n asemenea situaţii apelez la bagheta magică –
banii. Când dai 5000 de dolari pentru o şedinţă terapeutică de-o oră şi
ceri intimitate şi discreţie absolută, poţi fi sigur că magia chiar
funcţionează uneori. Pustiu. Excepţie face bunăciunea care tocmai s-a
ridicat de la birou şi vine în întâmpinarea mea. Tipul standard de
secretară care este angajată mai degrabă pentru alt fel de cunoştinţe
decât cele intelectuale. Blondă, păr lung şi proaspăt coafat, forme
aproape perfecte, 1,70, picioare proaspăt epilate. Îmi imaginez cum la
sfârşitul şedinţei îi trag una peste bot, ca să aduc un echilibru între
calităţile ei fizice şi cele mentale. Chiar am probleme serioase-n ultima
vreme cu autocontrolul. Îmi vine câteodată să-i omor pe toţi din jurul
meu, alteori doar să-i torturez. Şi mai am visele astea din ce în ce mai
bizare în ultimul timp, de trei luni încoace tot visez că am casa într-un
frigider. Vorbesc în limba engleză, dar gândesc în cea rusă, iar când
ceilalţi din jurul meu vorbesc, îmi apare subtitrarea. Şi cu toate că trăiesc
într-un frigider, e soare mereu şi o căldură insuportabilă ce mă scoate

6

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

din minţi, iar când mă trezesc nu-mi amintesc niciun chip, de parcă
oamenii pe care i-am visat n-au avut feţe. Straniu…
– Domnul Ostrov? mă-ntreabă siliconata, în timp ce ochii ei mă
măsoară din cap până-n picioare.
– Spuneţi-mi Nikolai vă rog, zic eu dregându-mi vocea astfel încât
să sune mai baritonală şi răguşită decât de obicei. Dumneavoastră
trebuie să fiţi domnişoara Nancy, cu care am vorbit ieri la telefon
bănuiesc.
– Aşa este, răspunde Barbie toată un zâmbet. Domnul doctor vă
aşteaptă. Numai o clipă doar, să vă anunţ.
– Un moment vă rog, zic eu ridicând degetul arătător de la mâna
dreaptă şi aplecându-mă uşor înspre ea, lăsând să se-nţeleagă că vreau
să-i şoptesc ceva în mare taină. Aşa cum v-am informat deja domnişoară
şi cu riscul de-a mă repeta, am nevoie de discreţie absolută şi nu doar
atât. Sunt un important om de afaceri, sunt urmărit mai la tot pasul de
tot soiul de reporteri, nu-mi permit a fi văzut la un cabinet de psihiatrie,
dacă mă-nţelegeţi. Barbie dă să spună, ceva dar i-o iau înainte:
– În consecinţă domnişoară, ce trebuie tu să-nţelegi e că din
momentul în care intru la domnul doctor, nu vreau să fiu deranjat sub
nicio formă, nu vreau cafea, ceai, apă sau droguri, nu vor exista urgenţe,
sinucigaşi sau alţi nebuni în afară de mine, nu te clinteşti de-aici şi
păzeşti uşa cu preţul tuturor operaţiilor tale estetice, ai priceput? La
nevoie poţi folosi cutterul pe care-l ai pe birou, dar s-o faci în linişte.
Mă uit la faţa ei şi-mi dau seama c-a intrat într-un fel de şoc, pentru
că nu mai mişcă. Sau o fi de la Botox. Mă tem c-am exagerat, aşa
că-ncerc să dreg situaţia într-un mod caracteristic mie, adică
profesionist. Nu că m-aş fi aşteptat să înmărmurească din atâta lucru,
la câţi nebuni se perindă pe-aici. Pocnesc din degete ca un iluzionist care
vrea să-şi trezească subiectul din starea de hipnoză. Semn bun, a clipit.
– Nancy, uite care-i treaba, la modul cel mai serios vorbind acuma,
singurul lucru care va intra pe uşa aia – şi arăt înspre uşa pe care stă
scris mare cu alb pe fond albastru Dr. Psihiatru Edward Mitchell – în
următoarele 60 de minute, va fi doar persoana mea. Să presupunem prin
absurd că nu eşti secretara inteligentă care cred eu că eşti şi faci prostia
să ne deranjezi, pe mine şi pe domnul doctor vreau să spun. Dezamăgirea mea va fi atât de mare şi depresia atât de adâncă, încât niciun
psihiatru din lume nu mă va mai putea ajuta. Şi nici pe tine. Voi face
lucruri necugetate doar dintr-o dorinţă aprigă de răzbunare, mă-nţelegi?
Adică, cine ştie, poate că în nebunia mea temporară mă voi duce direct
la doamna Mitchell şi-i voi spune de şedinţele private pe care le întreţine
soţul ei zi de zi cu secretara proprie la sfârşitul programului. Sau că,
7

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

cadoul ei de săptămâna trecută cu ocazia Sfântului Valentin a costat cu
vreo 2000 de dolari mai puţin decât cel pe care ţi l-a dăruit ţie. Sincer
să fiu, sunt şi eu bărbat, ce naiba, vă înţeleg pe amândoi, ai văzut şi tu
cum arată urangutanul ăla de femeie pe care-l ţine-acasă. Întrebarea e,
ai văzut vreodată cum arată o maimuţă turbată? La cum o ştiu eu pe
respectabila doamnă Mitchell, dacă reuşeşti în primă fază să evadezi din
oraş, va angaja vreo doi văcari care să te urmărească, găsească şi
penetreze cu caii lor cu tot, în prealabil înfăşurându-şi vreun metru de
sârmă ghimpată pe mădulare. Pentru a garanta plăcerea bineînţeles. Nu
a ta, a doamnei Mitchell desigur. Acum fii drăguţă te rog şi anunţă-mă
domnului doctor.
Aştept aproape un minut ca Barbie să-şi revină. A clipit din nou, iar
eu răsuflu uşurat. Profesionist pe dracu să mă ia. Mai are-un pic şi
izbucneşte-n plâns. Din nou folosesc degetul, mişcându-l de la stânga
spre dreapta şi invers în semn de „nu”, apoi cu acelaşi deget îi indic
butonul roşu al telefonului de pe biroul ei. Dă semne c-a înţeles, se duce
spre birou cu un mers cam constipat, apasă butonul cu pricina şi cu o
voce plângăreaţă îl anunţă pe doctor c-am sosit, la care el îi spune
bineînţeles să mă invite înăuntru. Mă-ndrept spre uşă, pun mâna pe
clanţă şi trag aer adânc în piept. Aş vrea să am emoţii. Eu la psihiatru.
Asta-i tare de tot. Intru, dar înainte de-a-nchide uşa-n spatele meu, mă
mai uit odată la Barbie care-şi suflă nasul de zor. Când închid uşa are
deja cutterul în mână. Este prima oară când râd în ultimii 23 de ani.
Sunt bolnav, e clar. Bine c-am venit la psihiatru!

***
Edward Mitchell este cu puţin mai în vârstă decât mine, dar la prima
vedere ai putea jura că are peste 40 de ani. Nu mă pot hotărî ce anume
îl face să pară atât de în vârstă, începutul accentuat de chelie sau
cearcănele la fel de accentuate. Se vede totuşi că a fost bărbat bine odată,
are o constituţie atletică, un pic peste 1,80, picioare şi palme cu mult
mai mari decât media, şi dacă ar fi să mă iau după anumite vorbe
referitoare la o anumită comparaţie între anumite părţi anatomice are
tot tacâmul necesar pentru satisfacerea cu vârf şi îndesat a blondinei din
camera alăturată, şi la drept vorbind cine n-ar îmbătrâni prematur când
trebuie să faci faţă la două bombe o dată – una nucleară, a.k.a.1 Barbie
1

Alias (eng. also known as).

8

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

cea jucăuşă şi cealaltă biologică, a.k.a. maimuţa vorbitoare. Nu mai pun
la socoteală faptul că evenimentele care s-au petrecut cu vreo 2 luni în
urmă şi care i-au adus o anumită faimă pe care în niciun caz nu şi-a
dorit-o, trebuie să-i mai fi mâncat vreo 5 ani din viaţă, ceea ce mă face
să mă întreb într-un mod filozofic dacă e corect să folosesc această
expresie din moment ce doctorul în cauză mai are de trăit vreo cincizeci
şi ceva de minute. Când am auzit pentru prima dată vorbindu-se despre
cazul lui pur şi simplu cred c-am rămas cu aceeaşi expresie tâmpă pe
figură ca Barbie de dincolo. Adică în mod normal am crezut că nimic nu
mă mai poate impresiona după tot acest timp în care am cunoscut sute
de criminali şi psihopaţi, gunoaie umane de care nici în filme sau cărţi
nu auzi. Multe dintre aceste gunoaie am avut deosebita plăcere să le
întâlnesc personal, desigur nu la fel de plăcut a fost pentru ei; ăsta e
defectul meu principal, nu prea am lipici la oameni în general, singurii
care se pot lăuda că s-au întâlnit cu mine mai mult decât o dată, îi pot
număra pe degetele de la o singură mână, iar ei nu se laudă. Pe scurt,
iată subiect de film horror cu happy-end pentru actorul principal.
Actorul secundar, să zicem Mr. B, e un psihopat schizofrenico-sadisto-onanist, care are orgasm doar într-un anumit fel – în timp ce-şi
penetrează victima pe la spate, imobilizată complet bineînţeles, îi taie
beregata cu încetinitorul, punctul culminant constând în potrivirea
exactă a celor două elemente ce contează pentru el, cele două ejaculări
ca să zic aşa, cea normală şi cea a sângelui în momentul secţionării
carotidei. E şi asta o artă pentru o anumită categorie de oameni. Mr. A
a.k.a. Dr. Edward Mitchell, e doctorul care se ocupă de problemele
emoţionale ale lui Mr. B. Adică ăsta din urmă vine la Mr. A şi-i
povesteşte despre pornirile lui artistice, despre copilăria lui nefericită,
despre penisul lui subdezvoltat, blah blah blah, iar doctoraşul îi dă să
sugă. O acadea în general. Desigur că Mr. B s-a asigurat de la bun
început prin documente legale că Mr. A nu va dezvălui niciodată nimic;
chiar dacă are el creierul din turtă dulce, tot a ştiut de clauza aia de
confidenţialitate, aşa că săptămânal îi povestea lui Mr. A la ce opere de
artă a mai lucrat. Mr. A însă se crede vreun superpsihiatru din benzile
desenate şi-i promite lui Mr. B c-o să-l vindece de atâta talent. Mr. B
însă, ca orice mare artist căruia nu i se recunosc meritele operelor sale
revoluţionare, se decide să-şi lărgească orizonturile şi să folosească şi
exponate masculine, şi cine altul ar fi fost mai nimerit decât însuşi cel
care-i contesta adevărata valoare. Numai că Mr. A şi-a dat seama din
timp de planurile lui Mr. B, aşa că atunci când acesta din urmă vine
într-un week-end la cabinet să-şi hăcuiască confidentul sub pretextul
unei urgenţe, sfârşeşte cu 4 gloanţe-n el. Bineînţeles că urmează anchete
9

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

peste anchete, Mr. B este identificat ca şi ucigaşul în serie căutat în 12
state americane, dar Mr. A nu recunoaşte c-ar fi avut cunoştinţă despre
crime, pentru el era doar un alt pacient. La întrebarea dacă ştia că
pacientul reprezintă un real pericol pentru societate, Mr. A răspunde
sec că legea îl obligă să încalce clauza de confidenţialitate doar în cazuri
de ameninţare teroristă, ceea ce nu era nici pe departe cazul. Aşa că
procurorii, după mai multe încercări nereuşite de a închega un caz
concret pentru tribunal, se văd nevoiţi să renunţe şi să claseze dosarul
cu pricina. În asta a constat happy-end-ul. Sau cel puţin aşa a crezut şi
încă mai crede Mr. A. Ceea ce nu a ştiut el e că, să zicem Mr. C, a.k.a.
Nikolai Ostrov, cel mai temut dintre asasinii profesionişti de pe Terra –
aşa cum îmi place mie să cred – şi el la rândul lui dus un pic cu pluta,
s-a decis să facă un pic de muncă de caritate. Adevărul e că Mr. C mai
făcea şi din astea atunci când se plictisea sau n-avea alt contract.
Cum-necum, ajunge să cunoască foarte bine toate colţişoarele
apartamentului de lux în care locuiau Mr. A şi Mrs. A. Fără a mai intra
în detalii trebuie doar menţionat că Mrs. A a.k.a. maimuţa vorbitoare se
simţea foarte singură în ultimii ani, probabil din cauza orelor
suplimentare istovitoare pe care soţul ei trebuia să le îndure pentru
asigurarea confortului decent de care se bucura, iar pe de cealaltă parte
Mr. C va avea mulţi ani de-acum încolo coşmaruri erotice cu maimuţe.
În fine, după multe ore prestate în folosul comunităţii de mamifere
bipede şi vorbitoare, Mr. C descoperă două lucruri importante. Primul
şi cel mai important, e că dacă foloseşti un prezervativ puternic îmbibat
într-o soluţie concentrată de somnifere, dai gata chiar şi un urangutan
în 2 minute. Al doilea lucru a fost un seif ascuns chiar în culcuşul
grădinii zoologice, aflat prin lovirea accidentală a unei anumite părţi
anatomice de muchia metalică a seifului în cauză. CD-urile găsite în acel
seif, şi care nu erau decât înregistrări video ale şedinţelor terapeutice
ale lui Mr. A, l-au făcut pe Mr. C, adică eu, să obţină o şedinţă la
psihiatru totalmente privată şi într-o zi nelucrătoare, chiar dacă l-a
costat 5000 de verzişori. Şi iată-mă aici, faţă-n faţă cu deşeul ăsta care-şi
zice doctor, nemairămânându-mi de făcut decât să-mi scot Glock-ul de
9 mm şi să-i găuresc chelia care deja mă agasează. Ceva însă mă opreşte
să fac asta imediat. Nu sunt deloc un tip zgârcit, am o avere estimată la
peste 180 de milioane de dolari, dar, dacă tot am plătit atâta, de ce să
nu profit de ocazie şi să mai scap de tensiunea acumulată-n ultima
vreme? Ar mai fi varianta să mă duc la spovedanie, dar mă tem că
preotul în cauză şi-ar pierde credinţa dacă ar asculta tot ce aş avea de
spus. Sau poate pur şi simplu vreau ca doctorul să ştie de ce l-am
condamnat la moarte.
10

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

– Vă salut, domnule Ostrov, vă rog poftiţi, zice chelia vorbitoare.
Luaţi loc şi îmi indică o canapea îmbrăcată-n piele vişinie. Apoi întinde
mâna în semn c-ar vrea s-o strângă pe-a mea.
– Mulţumesc, zic eu şi mă aşez cât mai aproape de extremitatea din
dreapta canapelei, astfel încât să mă aflu faţă în faţă cu fotoliul lui situat
la circa 1,40 m de mine. Scuzaţi-mă că nu vă strâng mâna, dar eu port
mereu mănuşi după cum vedeţi, e o chestie de-a mea, nu le dau jos nici
când dorm.
– Vă servesc cu ceva? mă-ntreabă chelia şi dă să-ntindă mâna spre
butonul roşu de pe telefon.
– Vă rog nu-i necesar, îl opresc eu c-un gest autoritar. De altfel v-aş
fi recunoscător dacă aţi lua loc şi mi-aţi permite să intru mai repede în
miezul problemei.
– Da, desigur, răspunde politicos chelia, dar simt nevoia să vă
reamintesc, aşa cum am menţionat de altfel şi la telefon, că probabilitatea de a vă rezolva, ăăă, problema, într-o singură şedinţă, e aproape
zero, se bâlbâie el.
– Nu vă faceţi griji, presimt eu că se va întâmpla un miracol şi mă
voi vindeca spectaculos. Nici măcar nu mă ostenesc să-mi ascund
sarcasmul atunci când îi răspund. Aştept să se aşeze, după care continui:
– E foarte important ca, începând chiar din acest moment, să rămâi
aşezat în fotoliu, nu ai voie să te ridici, nu ai voie să ridici glasul. Eu îţi
vorbesc, iar tu asculţi. Vrei să zici ceva, ridici mâna; vrei să mă-ntrebi
ceva în legătură cu, ştiu şi eu, copilăria mea nefericită sau dacă am fost
abuzat când eram copil, ştii tu, chestii ce-ntrebaţi voi psihiatrii, tot aşa,
ridici mâna; vrei să-mi dai un sfat sau să-mi prescrii vreo reţetă, ia zi,
ce faci?
După expresia de stupefacţie care o citesc pe faţa lui, nu m-aştept
decât să rămână paralizat în fotoliu; dar el e celebrul doctor psihiatru
Edward Mitchell, care a cunoscut în întreaga lui carieră zeci sau poate
sute de psihopaţi, mai mult sau mai puţin violenţi, aşa că-l văd cum trage
o gură de aer în piept aproape insesizabil mai mare decât precedentele.
Degetele de la mâini i se crispează pe mânerele fotoliului, călcâiele i se
ridică cu o juma de centimetru de la podea, iar eu ştiu că-n următoarea
secundă se va ridica brusc în picioare având două mari opţiuni. Prima
şi cea mai probabilă ar fi să parcurgă distanţa de cca 2,20 metri până la
sertarul biroului unde îşi ţine Smith&Wesson-ul calibrul 38 cu care l-a
împuşcat în legitimă apărare pe Mr. B. A doua ar fi să parcurgă aceeaşi
distanţă şi să apese pe butonul verde al telefonului care face legătura
direct cu cei 2 agenţi de securitate de la parter, care apropo, au fost
foarte politicoşi cu mine, fiind probabil deja înştiinţaţi de sosirea mea.
11

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

Ştiu toate astea şi le gândesc chiar în secunda aia care mi-a rămas,
pentru că eu sunt cine sunt. Eu sunt Nikolai. Eu văd fără să mă uit, aud
fără să ascult, simt, dar nu sunt capabil de-a avea vreun sentiment. Nici
ură, nici iubire şi nici frică. Poate-un pic de furie în ultima vreme.
Gândesc la fel ca toată lumea, adică chiar şi atunci când nu vrem să
gândim. Doar că eu o fac înzecit mai repede. Şi astea toate graţie
părinţilor mei adoptivi, nu că le-aş fi recunoscător pentru asta. Pe zi ce
trece devine tot mai greu. An după an tot mai obositor. Totul în jurul
meu se mişcă cu încetinitorul. Sunetele sunt distorsionate, parcă aş
asculta la un pick-up cu discul învârtindu-se la jumătate din viteza
normală. O sută de oameni de pe peronul unei gări dacă ar privi la un
tren ce-ar trece prin faţa lor cu 200 de mile la oră, n-ar vedea decât o
dâră de lumină, nu scaune, geamuri sau siluete bine conturate. Eu îl
percep însă de parcă m-aş afla într-un tren alăturat, care merge în
aceeaşi direcţie cu 100 de mile pe oră. Şi nu mă vindec cu toate c-aş
putea s-o fac, dar mai am două contracte. Două contracte blestemate.
Şi al naibii de personale.
Aşa cum am prevăzut, doctorul se propteşte în mâini şi vârfurile
picioarelor, într-o secundă e-n picioare. Aceeaşi secundă în care talpa
piciorului meu drept îl loveşte fix între picioare. Ochii îi ies parcă din
orbite în timp ce se prăbuşeşte înapoi în fotoliu, deschide gura involuntar din cauza durerii, dar gemetele-i sunt înăbuşite de amortizorul
care-i ajunge aproape-n gât, forţându-l să lase capul pe spate. Mâna
stângă i se încleştează pe mânerul fotoliului, iar cu mâna dreaptă
încearcă să-mi îndepărteze arma. Un gest reflex perfect acceptabil. Duc
arătătorul mâinii stângi la buze şi-i fac semn să tacă. Rămân aşa
nemişcat preţ de 8 secunde şi jumătate fără să clipesc. Mă uit fix în ochii
lui şi văd aceeaşi groază pură şi profundă pe care am văzut-o de
nenumărate ori înainte la victimele mele. Barbie de dincolo chiar dacă
a auzit ceva n-ar îndrăzni să intre. Probabil acum se gândeşte la
maimuţe şi văcari. În secunda 9 braţul drept îi cade inert pe mânerul
fotoliului. Ochii i se închid. Şi asta am mai văzut înainte. Se numeşte
resemnare. Mă îndepărtez brusc şi mă aşez din nou pe canapea. În
dreapta mea se află o măsuţă de sticlă. Îmi pun arma pe ea cu ţeava
îndreptată ostentativ spre el, mă las lejer pe spate, în tot acest timp
ţintuindu-l cu privirea pe doctorul care între timp a deschis ochii. Mă
priveşte înspăimântat şi nedumerit în acelaşi timp.
– Nu mi-ai răspuns la întrebare doctore şi după cum observi deja
sunt o persoană foarte dificilă, în plus de asta, şi e foarte important să
reţii acest lucru, nu-mi place să mă repet; dar de data asta şi numai de

12

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

data asta voi face o excepţie, aşa că din nou, dacă vrei să-mi dai vreun
sfat sau vreo reţetă, ce faci?
Exact 6 secunde îi ia doctorului să-şi adune gândurile şi să-mi dea
răspunsul pe care-l aşteptam.
– Ridic mâna, reuşeşte el până la urmă să îngaime cu o voce veştedă.
– Care-i numele meu doctore?
– Ni… Nikolai Ostrov?
Mă uit fix la el, îmi închid pleoapele pe jumătate şi-mi ridic palmele
în sus depărtându-le în acelaşi timp în semn de disperare.
– Niciun beculeţ încă?
Îşi mijeşte ochii semn că se gândeşte intens, bun, un pic de
concentrare din partea lui nu strică acum; după 4 secunde are ochii cât
cepele cu pupilele dilatate la maxim, în sfârşit. Ce-i drept a existat un
factor de risc atunci când m-am prezentat cu numele adevărat la telefon,
dar am mizat pe faptul că, chiar dacă ar fi avut cunoştinţă despre
existenţa mea, nu i-ar fi trecut prin cap că un asasin celebru pe care nu-l
cunoaşte nimeni decât din auzite şi-ar fi făcut programare la psihiatru
cu adevăratul lui nume. Dă să deschidă gura ca să zică ceva, dar nu-i
prea iese. Arată mai înspăimântat chiar decât atunci când i-am înfipt
pistolul în gură.
– Acum că ştii cine sunt, realizezi c-ar fi o mare prostie din partea
ta să mai încerci vreo cascadorie ca cea de adineaori; îţi împrăştii creierii
prin toată camera fără niciun fel de avertisment de data asta, m-ai
înţeles?
– Îhî…
– Bun, acum să-i dăm bătaie, că timpul zboară pe banii mei, mai
exact 5000 de dolari, aşa că întreabă-mă, nu mai trebuie să ridici mâna.
Se uită la mine temător şi dă din umeri descumpănit.
– Întreabă-mă chestii de alea de-ale voastre, de copilărie de
exemplu, ce naiba doctore, te plătesc degeaba?
Pentru prima dată de când l-am pocnit în boaşe dă semne de o
oarecare relaxare. Bun. Încă mai sunt speranţe să avem o şedinţă
productivă.
– Povestiţi-mi despre copilăria dumneavoastră domnule Ostrov,
poate un eveniment care v-a marcat în mod deosebit?…
– Nikolai e suficient, fără domnule, şi mulţumesc de întrebare, chiar
este ceva despre care aş vrea să povestesc, să-mi descarc sufletul dacă
mă-nţelegi…
– Desigur, încuviinţă doctorul din ce în ce mai relaxat.
– La drept vorbind, nu am de ce mă plânge. Provin dintr-una dintre
cele mai înstărite familii din fosta Uniune Sovietică. N-are rost să-ţi mai
13

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

povestesc cum era viaţa pentru o persoană de rând pe vremea aia. Poate
c-ai văzut filme sau documentare despre comunismul în ţările din estul
Europei. Ei bine, eu n-am fost unul dintre personajele care ar putea juca
într-un asemenea film. Greu de crezut, dar aveam chiar şi servitori. Am
fost singurul la părinţi, aşa că am fost răsfăţat în consecinţă. Şi am fost
iubit. Dar eram doar un copil, ce ştiam eu despre toate astea, despre
faptul că toate au un preţ… Aveam aproape 9 ani când copilăria mea a
luat sfârşit. Tot de curând luase sfârşit şi Uniunea, acum Elţân era la
putere. Noi politici, noi puteri. Ne mutaserăm în mare grabă în mijlocul
unei pustietăţi, o vilă cu 2 etaje, înconjurată din toate părţile de
nesfârşite garduri de sârmă ghimpată. Şi-mi amintesc o duzină de
oameni înarmaţi care patrulau neîncetat atât în exterior cât şi în casă.
Ai mei nu îmi spuneau nimic, dar îi auzeam certându-se tot mai des.
Nu-mi amintesc s-o fi făcut înainte de a ne muta. La o săptămână de la
mutare, într-o seară, pe când stăteam cu toţi la masă, s-au auzit
împuşcături şi strigăte afară. Mama m-a ascuns într-un dulap de la
ultimul etaj şi m-a acoperit cu rufe. 26 de gărzi şi servitori. N-au avut
nicio şansă. Am auzit-o pe mama plângând în camera alăturată, aşa că
am ieşit val-vârtej din dulap şi m-am dus să văd ce se întâmplă. Era în
şezut sprijinită de perete, la fel şi tatăl meu. Încă se ţineau de mână. Şi
ambii aveau câte o gaură în cap, chiar în centrul frunţii. Tot ce mai ştiu
e că ochii mi s-au inundat instantaneu. A fost pentru ultima dată când
am lăcrimat în viaţa mea. Apoi camera a început brusc să se învârtă şi
s-a lăsat întunericul.
Doctorul pare destul de mişcat de ce aude. Fac o pauză. Încerc să
mă conving c-o fac pentru ca doctorul să aibă timp să proceseze cele
auzite şi nu din cauza nodului pe care-l simt în gât. Continui…
– Aleksei şi Oksana Demidov, soţ şi soţie, unii dintre cei mai
periculoşi asasini profesionişti care au existat vreodată, fără scrupule,
fără milă, adevărate maşini de ucis cu sau fără armă, foşti agenţi KGB,
se retrăseseră din activitatea oficială în acel an şi acum lucrau independent. Aşa cum am aflat mai târziu, familia mea a fost primul lor
contract, unul foarte consistent, comandat de 4 capi ai mafiei petrolului.
Toată familia. N-am aflat niciodată de ce nu m-au ucis în acea seară.
N-aveau sentimente. Se prea poate să fi fost din cauză că ea nu putea
avea copii, sau poate au avut doar un moment de slăbiciune. Se întâmplă
chiar şi celor mai nemiloşi ucigaşi uneori. Oricum, nu i-am întrebat
niciodată şi asta pentru că indiferent ce răspuns primeam, nimic nu s-ar
fi schimbat. I-am ucis pe amândoi nouă ani mai târziu. Aşa cum îţi
spuneam, copilăria mea a luat sfârşit atunci. În schimb, a început antrenamentul. Şi nu ceva ce ai putea să-ţi imaginezi doctore. La vârsta de 10
14

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

ani cunoşteam la perfecţie anatomia corpului uman, punctele vulnerabile pentru imobilizare sau ucidere dintr-o singură lovitură. Sincer să
fiu, doctore, n-am reuşit să ucid neînarmat pe nimeni dintr-o singură
lovitură, dar asta rămâne între noi. Puteam să ansamblez un Kalashnikov la fel de repede ca şi cel mai bun soldat din forţele speciale ruse.
Dar cel mai bine mă descurcam la lupta cu cuţitul. Ăsta a fost de fapt şi
motivul pentru care viaţa mea nu s-a oprit la vârsta aia. Ştii doctore, eşti
primul căruia îi spun asta, dar prima mea victimă n-a fost un om, a fost
un câine. Dresat să atace, antrenat să ucidă. Ţinut flămând în săptămâna
aia atâta doar cât să aibă o poftă nebună de sânge, dar totuşi să nu fie
vlăguit. A fost cadoul meu pentru aniversarea de 10 ani din partea
părinţilor mei adoptivi. Şi nu câinele a fost cel care era în lanţuri în ziua
aia. M-au legat de piciorul drept ca să nu fug sau să mă caţăr pe ceva
înalt. Mi-au dat un cuţitaş cu lama de 10 centimetri, numărul de ani pe
care-i împlineam. Acum imaginează-ţi acel cuţitaş. Apoi imaginează-ţi
o bestie care vine spre tine cu balele sărindu-i în toate părţile, care, dacă
s-ar ridica pe labele din spate ar fi cu mult mai mare decât tine. Iar tu
eşti legat şi nu poţi face nimic în legătură cu asta. Poţi ţipa, dar nu este
nimeni acolo căruia să-i pese. Şi mai ştii că, chiar dacă ai apuca să loveşti
monstrul de câteva ori, tot nu ar fi contat, la mărimea acelui cuţitaş.
Până să apuci a-i produce vreo rană fatală, ai fi fost sfârtecat demult.
Bineînţeles că nu am plâns, ţi-am spus doar că n-am mai lăcrimat de la
moartea părinţilor mei, dar, dacă aş fi putut s-o fac, ar fi fost pentru
bietul animal. Vezi tu, începând încă de-atunci, am o anume abilitate,
ca să zic aşa. Nu în sensul c-aş fi vreun mutant sau ceva. Până a parcurs
câinele cei 10 metri care ne despărţeau, deja nu mă puteam hotărî în
care din cele 4 moduri la care mă gândisem, să-l omor. Îl vedeam
alergând spre mine parcă de o veşnicie, când mai avea doar 3 metri până
la mine ştiam deja ce are să se întâmple. Poate şi de asta nu simţeam
frica care inevitabil era acolo undeva în sufletul meu. Lanţul cu care
eram legat avea în jur de 2 metri lungime. Câinele a murit încet şi-n
chinuri, dar n-am avut ce face în legătură cu asta. Vezi tu doctore, în
timp ce animalul alerga spre mine, am observat că diametrul verigilor
din lanţ era aproximativ egal cu diametrul mânerului de la cuţit, aşa că
am vârât cuţitul printr-una din verigile de la mijlocul lanţului până s-a
înţepenit pe la mijlocul mânerului deoarece acesta se îngroşa spre bază.
Am luat apoi acel segment de lanţ de-o parte şi de alta a cuţitului în
mâini, după care m-am aşezat în fund ca să nu mă dezechilibrez atunci
când lanţul îmi va smuci piciorul şi am aşteptat liniştit ca animalul să
se repeadă la faţa mea. Cu o precizie matematică am făcut astfel încât
câinele să muşte exact bucata de lanţ cu cuţit cu tot, în timp ce mâinile
15

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

mele s-au încleştat pe urechile lui. Parcă şi acum îi mai simt balele
amestecate cu sânge curgându-mi pe faţă. La început mârâia furios, apoi
mârâielile s-au transformat în urlete de durere. Nu mai avea scăpare,
mâinile mele erau ca două menghine pe urechile lui, iar cuţitul îi intra
din ce în ce mai mult în cerul gurii. A durat parcă o veşnicie până s-a
stins. Aleksei m-a felicitat, spunându-mi că am trecut cu brio de prima
fază a antrenamentului şi de testul aferent lui. Oksana m-a spălat şi m-a
îmbrăcat. A fost cel mai înalt grad de afecţiune pe care l-am primit de la
mama mea adoptivă. În acea seară, am luat cu adevărat hotărârea că
într-o bună zi am să-i ucid pe amândoi. Încet, încât ambii să fie
conştienţi de ceea ce li se întâmplă, să se privească unul pe celălalt
murind şi să ştie c-am fost eu. De ce m-au antrenat? Altă întrebare fără
răspuns. Poate că în subconştientul lor au vrut să fiu eu acela care să-i
judece. Ştii doctore, cred că mi-ar prinde bine o tărie acuma. Nu te
deranja, îmi torn singur.
Mă ridic şi iau pistolul cu mine, dar sunt mai mult ca sigur că
doctorul nu va mai mişca din fotoliu, mai ales că acum ştie cine sunt cu
adevărat.
– Mai ai sticla aia de coniac pe care o ţii ascunsă-n dulăpiorul de
lângă birou?
Nu-i dau ocazia să răspundă, pentru că continui repede:
– Am văzut pe una dintre înregistrări, că ţi-ai turnat un pahar după
o şedinţă mai „specială”, ca să zic aşa. Oare despre ce era vorba? Mă uit
spre tavan gânditor de parcă-mi stă pe limbă, dar nu-mi aduc aminte,
în timp ce-mi torn jumătate de pahar de coniac. Pun sticla la loc şi
continui:
– Ah da, acum îmi amintesc, tocmai plecase de la tine psihopatul
ăla pe care de altfel l-ai şi omorât o săptămână mai târziu. Îţi povestea
cu lux de amănunte nu despre o crimă pe care o comisese, ci despre una
pe care o planificase, gemenele Cornwell, dacă nu mă-nşel.
Nici dacă l-aş fi lovit în plină faţă cu un baros, doctorul nu ar fi arătat
mai descompus decât acum.
– Ştii, mă întreb dacă în statul ăsta ar exista pedeapsa capitală, iar
poliţia sau FBI-ul ar intra în posesia acestei înregistrări, cum ai sfârşi
oare, pe scaunul electric sau prin injecţie letală? Nu răspunde la asta,
era retorică, zic eu în timp ce iau loc din nou pe canapea.
– Probabil te întrebi acum, de unde dracu ştiu eu de această
înregistrare. Crede-mă, nici nu vreau să-mi amintesc prin ce-am trecut
ca să-ţi găsesc seiful. Am auzit că acum chiar se produc în serie aceste
paturi cu seif încorporat. Cum am ajuns în patul tău? Ei bine, ca să
folosesc o expresie uzuală în asemenea situaţii, i-am dat la buci lui
16

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

nevastă-ta la greu. Şi când spun greu, vorbesc la modul cel mai serios.
Mai degrabă aş fi violat un struţ. Acum înţeleg, după ce ţi-am văzut
secretara, ce nu înţeleg eu e de ce n-ai divorţat până acum. În fine, ştii
ce, mai lasă-mă cu problemele tale familiale, eu am venit azi să discut
despre problemele mele, OK?
Mă uit la mutra lui perplexă şi mă abţin cu greu să nu râd, hm,
cine-ar fi crezut, simţul umorului încă nu mi-a dispărut definitiv.
Cheliosul tace şi priveşte-n gol, am un talent înnăscut la a şoca lumea,
ce pot să spun…
– Deci unde rămăsesem? Ah da, îţi povesteam cum am ajuns să fiu
ceea ce sunt, adică asasin profesionist. În legătură cu acest aspect trebuie
să-ţi dezvălui un lucru, ceva ce foarte puţini oameni ştiu. Ucid numai o
categorie oameni, în general criminali sau scursuri care nu merită să
mai trăiască nici măcar o zi pe acest Pământ. Probabil c-ai să mă-ntrebi
acum, cine sunt eu să hotărăsc cine trebuie să moară, Dumnezeu?
Treaba e că eu nu cred într-o asemenea entitate, aşa că problemă
rezolvată. Şi să-ţi mai spun un secret, aproape toţi suntem asasini, doar
că foarte puţini practicăm această meserie însă. Mergi pe stradă şi vezi
5 indivizi cum calcă în picioare o femeie însărcinată, doar pentru faptul
că ea nu vrea să dea drumul la poşeta pe care o ţine strâns în mâini. Sau
vezi filmarea pe internet. Care-i primul gând ce-ţi vine-n minte? Îţi vine
să le rupi capetele? Sau să le dai foc de vii? Bineînţeles, nu-ţi stă în
putere să faci nimic, aşa că îi ucizi doar în imaginaţia ta, dar nu uita
cuvântul cheie, ucizi. Sau chiar dacă ţi-ar sta în putere, intervin alţi
factori care nu te vor lăsa s-o faci şi îi enumăr doar pe cei mai importanţi
– frica, riscul, abilităţile tale, condiţia ta socială, statutul tău în
comunitate şi chiar mila. Poate şi religia în unele cazuri. Dacă aceşti
factori nu ar exista, mai mult de jumătate dintre noi am fi asasini cu
acte-n regulă. Dar atunci nu ar mai exista răufăcători, tocmai din cauza
primului factor şi am trăi cu toţii într-o lume a dracului de perfectă, iar
asta până şi un asasin ca mine o ştie – este o utopie. Aşa că mai rămân
foarte puţini, aşa ca mine, care au grijă ca lumea să nu se apropie
ameninţător de mult de cealaltă extremitate opusă perfecţiunii şi care
poartă denumirea de haos. Ai să-mi spui acum că dimpotrivă, aceste
scursuri umane trebuie judecate şi închise tocmai pentru a ne îndepărta
de haos. Probabil că e şi corect şi-mi place cum gândeşti. Dar nu
întotdeauna este corect. Sunt mafioţi care ordonă lovituri din spatele
gratiilor, sunt indivizi care după 15-20 de ani petrecuţi în puşcărie, ies
în lume şi ucid sau violează din nou, sunt evadări şi mai sunt încă foarte
multe exemple pe care ţi le-aş putea da, dar şedinţa noastră se apropie
de sfârşit, iar timpul ne presează. În concluzie, eu trebuie să exist şi să
17

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

fac ceea ce fac. Numai că în ultima vreme am o problemă cu autocontrolul, mai exact vorbesc de controlul furiei, iar atunci când ai o
meserie ca a mea, nu îţi permiţi să laşi problema să evolueze, pentru că
asta poate conduce la greşeli, iar eu nu am voie să greşesc. Tocmai de
aceea aş vrea să discut această problemă cu cineva şi cine ar fi mai
indicat decât un psihiatru, nu-i aşa?
– Ar fi şi cazul, zice chelia consultându-şi ceasul de la mână, ne-au
mai rămas vreo 25 de minute din această şedinţă…
Mi se pare mie sau chelia a devenit cam tupeistă? Redirecţionez
aşa-ntr-o doară Glock-ul de pe măsuţă cu ţeava înspre el, iar doctorul a
priceput mesajul; îl văd cum se micşorează-n fotoliu.
– Mai întâi de toate, înainte de a-ţi relata întâmplarea care m-a scos
cu adevărat din pepeni luna trecută, trebuie să-nţelegi următorul lucru:
eu nu stau ascuns tot timpul şi văd lumina zilei decât atunci când am de
lucru. Nu; de fapt călătoresc foarte des, folosind mijloace de transport
dintre cele mai variate, de la metrou până la propriul meu avion. Vezi
tu, doctore, nu am minţit atunci când am spus că sunt un mare om de
afaceri rus. De fapt am dublă cetăţenie. Şi desigur că sunt cunoscut cu
alt nume, nu cel adevărat. Dacă oraşul ăsta s-ar numi Gotham, eu aş fi
Bruce Wayne, dacă înţelegi ce vreau să spun. Am venit în ţara asta acum
7 ani şi cum America este ţara tuturor posibilităţilor, în scurt timp am
acumulat o avere de invidiat. Bineînţeles, din ambele afaceri. Şi cei mai
puternici şi nemiloşi oameni au duşmani. Chiar mai mulţi ca oricine, iar
când cineva vrea să scape de concurenţă, trebuie să plătească o avere ca
să fie sigur de reuşită, iar eu probabil cum ai auzit deja din mass-media,
am o anumită reputaţie, întotdeauna îmi onorez contractele. De ce-aş
omorî pe cineva pe care bucuros aş vrea să-l văd înecat cu propriul lui
mădular, pe gratis, când aş putea s-o fac pentru un milion de exemplu.
Mai am şi problema asta în ultimul timp, legată de organele genitale
bărbăteşti. Probabil pentru că bărbaţii pun cel mai mare preţ pe asta,
iar eu vreau să le dau pedeapsa supremă, cine ştie? De exemplu, dacă
te-aş lega şi tortura, dar ţi-aş spune că te las în viaţă, în următoarele
condiţii, ce-ai alege? Ai de ales dintre cele pe care ţi le voi enumera, doar
un singur organ de care să nu mă ating, restul urmând a-ţi fi extirpate:
membrele superioare, membrele inferioare, ochii şi limba sau mădularul?
Doctorul se face şi mai mic în fotoliul lui, ar vrea să spună ceva, dar
tot ce reuşeşte e să scoată un hârcâit.
– Era doar o întrebare ipotetică doctore, relaxează-te, îl calmez eu.
Probabil însă că la fel ca majoritatea bărbaţilor care ar ajunge într-o
astfel de situaţie ipotetică, ţi-ai alege jucăria. Deci pregătirea ta ca
18

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

psihiatru ce-ţi spune doctore, aleg asta pentru că vreau să-mi văd
victimele cum trec printr-o suferinţă inimaginabilă? Te asigur totuşi că
celelalte motive la care te gândeşti sunt excluse, îţi spun din start. Nu
sunt gay, asta-i limpede, i-am tras-o lui nevastă-ta la urma urmei, cu
toate că unii ar putea considera că aş putea fi gay tocmai pentru că i-am
tras-o creaturii – hei, fără supărare, OK? Nici împotriva homosexualilor
nu sunt, te asigur, în definitiv unul din piloţii mei e gay. Ştii ceva, mai
bine să mă rezum la ce vroiam să-ţi zic, că pierdem timpul aiurea. Deci
cum îţi povesteam călătoresc şi cu metroul, fără deghizări în cazul ăsta,
un simplu cetăţean în vârstă de 32 de ani pe numele lui, Nate. Tocmai
la capitolul ăsta aş avea nevoie de ajutorul tău doctore, e foarte riscant
să mă apuce vreo criză de nervi în asemenea cazuri. Acum vine
întâmplarea de care vreau să-ţi povestesc. Deci mergeam luna trecută
cu metroul, aşa cum ştii cel mai rapid mijloc de transport în oraşul ăsta;
m-am suit, să zicem că din staţia verde, îndreptându-mă spre staţia
roşie, cu trei opriri până acolo, staţiile alb, galben şi albastru, OK? În
acea seară nu era deloc aglomerat, dimpotrivă, iar până am ajuns în
staţia albastră rămăseserăm şi mai puţini în vagonul care eram eu. Ştiam
deja că în afară de mine în acelaşi vagon se mai aflau, 3 femei, dintre
care una de culoare şi care era însoţită de fetiţa ei în vârstă de
aproximativ 8 ani, 6 bărbaţi dintre care 2 de culoare, dar toţi cu vârste
de peste 50 de ani. Mai ştiam că unul fusese părăsit recent, altuia îi
murise tot recent cineva drag, iar una dintre cele 2 femei albe era
proaspăt divorţată. Detalii care nu mă interesau, dar pe care le ştiam
vrând-nevrând. Şi mai ştiam – asta da, mă interesa – că niciunul dintre
acei oameni, bărbat sau femeie, nu purta vreo armă de foc asupra sa.
Fac o paranteză aici doctore şi trebuie să-ţi spun că această abilitate a
mea e foarte complexă. De exemplu când ascult pe cineva îmi pot da
seama dacă minte sau nu, când mă uit la cineva, pot vedea o mulţime
de lucruri, care mă interesează într-o mai mare sau mică măsură, orice
gest, felul în care priveşte în jur, în care vorbeşte sau tace, până şi modul
în care respiră, toate astea îmi spun dacă respectiva persoană are sau
nu o armă asupra sa. Nu te uita aşa la mine, ţi-am spus deja că nu sunt
mutant, să zicem doar că sunt ceva mai deosebit. Apropo, ştiai că trăieşte
un bărbat care s-a îmbolnăvit de cancer la ochi la vârsta de un an, iar
individul scoate nişte ultrasunete produse cu propria lui limbă şi care
răsfrângându-se din obiectele sau organismele ce-l înconjoară, se întorc
la el oferindu-i o imagine destul de clară a mediului înconjurător? Este
supranumit adevăratul om-liliac2, pentru că se mişcă cu ajutorul
2

Este vorba despre californianul Daniel Kish.

19

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

ecolocaţiei. Ideea e că acel om a reuşit să evolueze în aşa măsură, încât
să supravieţuiască de unul singur şi s-o facă mai bine chiar decât mulţi
care n-au niciun fel de probleme cu vederea, a practicat chiar şi sporturi
extreme. Aşa şi eu, mi-am dezvoltat anumite simţuri, am studiat în
paralel foarte mult, şi tot pentru a supravieţui. Iar pentru un asasin
supravieţuirea se rezumă la a nu face greşeli şi a nu fi prins. În fine, unde
rămăsesem? Ah, da. Deci vine şi staţia albastră, iar eu trebuia să stau
dracului calm şi să-mi văd de ale mele încă 4 minute. Treaba e că din
această staţie se urcă un grup de indivizi, pe care doar dracul i-a împins
în vagonul meu, adolescenţi de fapt, pe care i-am citit în primele 10
secunde. Nişte rataţi care nu munciseră o zi în viaţa lor, care se drogau
sistematic şi care-şi duceau zilele de pe o zi pe alta, aşa cum aveam să
descopăr mai târziu, din furturi şi tâlhării. Mai ştiam faptul că toţi aveau
arme asupra lor, dar nu de foc, probabil cuţite sau bricege. Erau 5 la
număr. Suficient cât ceilalţi din metrou să-i evite cât de mult posibil.
Ştiu la ce te gândeşti doctore, că au început să-şi fluture cuţitele pe sub
nasul nostru cerându-ne portofelele la toţi. Să nu crezi toate tâmpeniile
pe care le vezi în filme. Oricum, tipii nu dădeau importanţă la nimeni
din jurul lor, dar erau foarte gălăgioşi. Se pare că subiectul principal al
dezbaterii erau anumite târfe cu care-şi petrecuseră seara dinainte şi
modul detaliat a ce a făcut fiecare dintre ei cu ele. Dat fiind acest lucru
nu m-a mirat deloc când doamna cu fetiţa i-a rugat pe dereglaţii
respectivi să-şi controleze limbajul, că sunt copii prezenţi. Ce m-a
surprins însă este că unul dintre ei – cel pe care l-am citit că ar fi liderul
grupului – fără să scoată niciun cuvânt în prealabil, a lovit-o pe femeie
atât de tare în figură, încât aceasta s-a prăbuşit la picioarele mele într-o
fracţiune de secundă. După aia abia au început să curgă apelativele din
gura lui, majoritatea cu tentă rasistă, în timp ce fetiţa ei plângea
îngenuncheată deasupra mamei, iar ceilalţi drogaţi din grupul respectiv
râdeau zgomotos. Niciunul dintre ceilalţi oameni aflaţi în vagon n-a
mişcat un deget, să vadă măcar dacă doamna căzută mai trăieşte sau nu.
Frica este adversarul cel mai de temut al unui potenţial erou. De asta
toţi suntem eroi doar în filme sau propriile fantezii. Doamna era în
regulă, exceptând starea de confuzie şi hemoragia nazală. Toate astea
ce-ţi relatez eu acum doctore, le-am observat într-o singură secundă. În
cea de-a doua secundă, în loc să mă controlez şi să-mi ţin furia sub
control, aşa cum am făcut de nenumărate ori înainte, în cazuri asemănătoare, întreabă-mă ce-am făcut. Profit de această scurtă pauză să-mi
umezesc gâtul c-o înghiţitură de coniac.
– Ce-aţi făcut domnule Os…?, adică Nikolai vroiam să spun, se
corectează chelia.
20

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

– Ştii cum definesc eu o lovitură cu pumnul aproape perfectă?
Atunci când îi simt reculul. Vorbesc serios, bănuiesc că ai urmărit la
viaţa ta un meci de fotbal. Oricât de tare loveşte jucătorul în minge, ea
tot rotundă rămâne în momentul respectiv sau cel puţin aşa văd toţi. La
reluare însă, vei vedea cum mingea îşi schimbă radical forma, se turteşte
efectiv, pentru a reveni imediat în forma iniţială, lucruri pe care nu le
poţi observa altfel pentru că durează o sutime de secundă. Dacă mingea
însă nu ar pleca de pe loc, sau s-ar deplasa foarte puţin, logica şi fizica
ne spune că acea parte deformată a materialului va lovi la revenire în
mod inevitabil piciorul care l-a deformat iniţial, proiectându-l înapoi şi
de aici rezultând aşa cum o numesc eu tot o mişcare de recul. Dacă vrei
îmi poţi proba teoria lovind puternic într-o minge care-i lipită de un zid,
dar în cazul în care nu doreşti să-ţi luxezi piciorul nu te sfătuiesc. Aşa
am simţit eu în a doua secundă de la prăbuşirea femeii. Am simţit
realmente cum i se deformează jumătatea feţei stângi a individului şi
cum aceasta mă loveşte înapoi. Am văzut efectiv cum un canin şi doi
incisivi i-au zburat instantaneu din gură. Şi acum mă furnică pielea cu
gândul la acel pumn. Dacă ar exista perfecţiune, ei bine, acela ar fi fost
pumnul perfect. Ce pot să-ţi spun, sunt un melancolic incurabil. Atunci
când ai mai mulţi adversari, înarmat sau nu, elementul cheie nu este cât
de bun sau de puternic eşti tu, cu toate că şi asta contează bineînţeles.
Elementul care îţi asigură victoria este surpriza. Este de la sine înţeles
că niciunul dintre ceilalţi 4 indivizi care au rămas în picioare nu s-a
aşteptat la asta şi aş fi putut să mai aştept liniştit vreo 3-4 secunde până
să se dezmeticească vreo unul dintre ei. Bineînţeles că eu nu am aşteptat
atât. Ţi-am povestit la câte stiluri care se termină cu -do în coadă sunt
expert? Oricum nu contează, ideea e că atâta timp cât beneficiezi de
acest element surpriză, trebuie să elimini mai întâi acele ţinte pe care le
consideri mai periculoase, nu neapărat cele mai apropiate. În cazul meu,
nu că aş fi avut nevoie, dar chiar am avut noroc, cel mai aproape de mine
era şi cel mai solid, am 1,86 înălţime şi tot mă uitam în sus la el. Secunda
3 i-am dedicat-o lui în totalitate, în sensul c-a experimentat aceeaşi
durere pe care ai experimentat-o şi tu doctore, cu vreo trei sferturi de
oră în urmă. După grimasa pe care tocmai ai făcut-o îmi dau seama că
nu mai trebuie să-ţi explic ce s-a întâmplat cu matahala. Văd că
rămânem fără timp, aşa că pe scurt, trebuie să ştii că-n următoarele
secunde am rupt două braţe şi-o grămadă de coaste, iar cum unul dintre
ei apucase să-şi scoată cuţitul, mai pune la numărătoare 2 degete tăiate
integral, o ureche şi-o labă a piciorului străpunsă complet. La 13 secunde
din momentul în care femeia s-a prăbuşit la picioarele mele, vagonul cu
pricina arăta cam aşa – cei patru erau la podea, doi inconştienţi, ceilalţi
21

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

doi urlând de durere, femeia se ridicase deja şi-şi strângea fetiţa în braţe
încercând s-o protejeze de tot balamucul ăla, iar ăla de-o făcea pe-a
liderul grupului de drogaţi încerca să-şi regăsească echilibrul. Poate ai
să crezi doctore că asta s-a întâmplat drept urmare a unui acces de furie
şi în asta constă problema care mă macină acum. Ei bine te înşeli. Abia
ceea ce-a urmat era cât pe ce să mă împingă la pierderea totală a
controlului. Apuc liderul de păr şi-l târâi până în faţa femeii, în timp ce
cu mâna cealaltă îi ţin cuţitul la gât. Îi spun gunoiului să ceară iertare
femeii, în timp ce-l îngenunchez în faţa ei. El mă trimite la origini. Eu
ca un adevărat gentleman, ca să-i corectez vocabularul în faţa femeii, îi
înfig lama cuţitului în obrazul drept, dar având o lungime apreciabilă,
aceasta îi iese prin cel stâng, aşa că slabe speranţe acum ca drogatul să-şi
mai poată cere scuze. Tot acum vine şi momentul despre care-ţi vorbeam
doctore. În timp ce-şi curăţă faţa cu o batistă femeia îmi spune:
Te rog, nu-i nevoie, lasă-l în pace…
Adică animalele alea o lovesc în faţa propriului ei copil, o înjură şi
cine mai ştie ce i-ar mai fi făcut dacă eu nu eram acolo, iar acum mă
roagă să-l las în pace. Am scos cuţitul din faţa drogatului şi l-am înfipt
direct în ţeasta femeii. Acum vezi şi tu doctore ce probleme serioase am?
Chelia vorbitoare se uită la mine împietrit, neştiind ce-ar trebui
să-mi spună, iar eu profitând de această întrerupere mai trag o sorbitură
din pahar.
– Mă dezamăgeşti doctore, nu prea îmi eşti de ajutor, dar am să trec
cu vederea acest lucru ţinând cont că te-am minţit. Bineînţeles, că n-am
ucis femeia, ai impresia c-aş fi vreun psihopat sau ceva? Nu răspunde la
asta, era de asemenea retorică. În schimb îţi jur că asta îmi venea pe
moment să fac, aşa că nu mi-am ascuns deloc dispreţul şi i-am zis
următoarele:
– Ştii de ce te-a lovit şi spurcat individul ăsta, femeie?! Din cauza ta
şi-a altora ca tine, care mai cred încă, că întorsul şi celuilalt obraz este o
opţiune. A oamenilor care dau vina pe lipsa conştiinţei şi a lipsei de
educaţie, dar care uită că ei înşişi au ajutat la neimplementarea acestora.
Stai aici, în faţa mea şi a propriului tău copil, plină de sânge, încercând
s-arăţi lumii şi lui Dumnezeu ce fiinţă nobilă eşti tu, pentru că ai puterea
să ierţi până şi o asemenea atrocitate, sperând pe ascuns că aşa îţi vei
câştiga un loc în rai poate. Am noutăţi pentru tine vacă proastă ce eşti;
dacă prin absurd ar exista Dumnezeu, este destul de clar pentru toată
lumea că şi-a îndreptat de ceva vreme atenţia în totalitate spre o altă
planetă, dintr-o altă galaxie. Până şi El s-a săturat probabil de jeguri
precum rahatul ăsta de aici, care în momentul ăsta se gândeşte probabil
la zeci de moduri de tortură la care m-ar supune dacă ar avea vreodată
22

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

ocazia. Vrei să-ţi câştigi un loc în presupusul rai? Nu crezi că ar fi cam
dificil din moment ce îţi nenoroceşti propriul copil? Lăsând la o parte
faptul că ai concepţiile pe care le ai, mirosul puternic de nicotină şi
martini care vine dinspre tine, îmi spune că ţi-ai petrecut seara în
compania prietenelor tale divorţate sau necăsătorite şi ai luat-o şi pe
asta mică cu tine, neavând probabil cu cine s-o laşi acasă, pentru că soţul
tău e ori la meciul de baschet care se dispută-n seara asta, ori între
picioarele uneia cu vreo 15 ani mai tânără ca tine. Hainele tale, pantofii,
poşeta, îmi spun că ţi-ai permite cu uşurinţă să iei taxiul dacă tot ţi-ai
târâit fetiţa după tine, în loc să alegi să călătoreşti la ora asta cu metroul,
care nu este tocmai foarte primitor după cum ai observat deja. Dacă pe
viitor nu ai de gând să schimbi ceva în ceea ce te priveşte, măcar
cumpără-ţi o armă pe care s-o ţii mereu în poşeta aia elegantă a ta,
pentru că femeie, asta e realitatea, trezeşte-te. Ah da, să nu uit, mult
noroc cu locul ăla al tău din rai.
– Privind retrospectiv, regret enorm vorbele pe care i le-am aruncat
femeii, dar mai ales tonul folosit. De parcă ea ar fi fost infractoarea. Mai
mult decât atât, întotdeauna m-am comportat exemplar cu femeile, dacă
nevastă-ta ar fi aici ţi-ar putea confirma. Scuză-mă, dar nu mă pot
abţine, zic eu râzând în timp ce doctorul îşi dă ochii peste cap în semn
de disperare.
Şi asta nu-i tot. Se pare că nimic din ce am zis n-a avut niciun sens,
am aflat asta imediat ce femeia mi-a răspuns, făcându-mă să roşesc
puternic pentru prima dată în viaţa mea. Aparent, multe lucruri încep
să mi se întâmple în premieră în ultima vreme. Am fost atât de furios,
încât am făcut o greşeală de neiertat, iar eu nu am voie să greşesc, nici
să interpretez greşit aşa cum am făcut-o atunci. Acum a fost rândul
femeii să se răţoiască la mine:
– Ascultă domnule, nu ştiu de unde ai scos chestiile astea cu întorsul
obrazului, nici nu-mi pasă ce crezi dumneata despre mine. Eu n-am zis
că-l iert pe golanul ăsta, am spus că n-am nevoie de scuzele lui pentru
că vă vroiam pe amândoi cât mai urgent departe de mine şi fetiţa mea.
Ai vârât un cuţit în obrazul unui om chiar în faţa fetiţei mele, dementule!
Din partea mea, omoară-i pe toţi după ce coborâm noi.
Aşa cum îţi spuneam doctore, îmi venea să mă fac una cu podeaua,
nu mi s-a mai întâmplat să greşesc astfel înainte. Mi-am cerut scuze
femeii, iar cum ajunsesem deja la destinaţie, m-am pregătit să cobor,
dar nu înainte de ai şopti la ureche golanului:
– Doamna zice că nu-i pasă dacă vă omor pe toţi, dar din moment
ce voi n-aţi ucis pe nimeni, astăzi cel puţin, am să-ţi spun eu cum facem.
Începând din momentul ăsta tu şi rataţii de prieteni ai tăi vă veţi găsi
23

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

un loc de muncă, vă lăsaţi de droguri şi alte prostii, veţi face chiar şi acte
caritabile, strângeţi gunoaiele de prin parcuri sau altceva ce vă convine.
Faceţi ce v-am spus şi veţi trăi, faceţi ce-aţi făcut şi până acum şi veţi
muri în chinuri. Iar dacă va fi să vă ucid vreau să vă amintiţi acest
moment, momentul în care puteaţi să vă salvaţi viaţa. În ceea ce te
priveşte doar pe tine jegule, ţie o să-ţi ofer un moment unic, o să faci
amor cu tine însuţi.
Am părăsit metroul şi gara imediat după aceea, amestecându-mă în
mulţime. Acum e rândul tău doctore, mai avem doar 5 minute, spune
ceva inteligent, care crezi că ar fi adevărata mea problemă?
Doctorul dă semne că se gândeşte intens, dar puţin probabil c-o să
găsească soluţia, mai ales acum când mintea îi stă la înregistrarea aia
video. Dintr-odată-l văd că ridică mâna. Îi fac semn că poate vorbi şi
ceea ce aud mă face aproape să mă înec cu ultima înghiţitură de coniac.
– Aş putea doar ghici în momentul ăsta, aşa cum am spus de la
început nu-i suficientă o singură şedinţă pentru a pune un diagnostic,
dar pe baza la ce am aflat până acum şi în opinia mea profesională ai o
singură mare problemă. Şi asta ar fi singurătatea.
Drace, doctorul ăsta chiar e bun, dacă şi-n condiţii de stres maxim
îmi dă asemenea răspuns.
– Nu m-am gândit niciodată cu adevărat la asta doctore. Tot ce se
poate să ai dreptate, dar pentru mine nu există tratament. Nu e ca şi
cum aş putea avea vreo iubită; bună baby, eu sunt Nate, mă ocup cu
deratizarea, dăunători bipezi în cazul meu. În viitor cine ştie, poate. Asta
e, meseria mea presupune să fiu singur. Dar la capitolul sex n-am avut
niciodată probleme. Ştii cine ţi-ar putea confirma? Doctorul îşi duce
mâna la tâmplă semn că îl aduc la disperare. Şi nu am nevoie să mă duc
la prostituate, continui eu, sub deghizarea asta arăt trăsnet, mai zic eu
râzând. Era cât pe ce să uit, nu am terminat povestea cu drogaţii. Trei
săptămâni m-am dedicat lor în totalitate. Aflasem deja locurile pe
unde-şi făceau veacul, aşa că nu trebuia să-i urmăresc non-stop. După
ce s-au mai întremat puţin, iar s-au apucat de prostii. Ce să-i faci, sunt
unele animale care nu pot fi dresate, oricât le-ai bate. Mai bine îi
omoram de atunci şi aşa aş fi salvat un suflet nevinovat. Mai ştii că ţi-am
dat exemplul ăla cu 5 indivizi care agresează o gravidă? Ei bine asta chiar
s-a întâmplat zilele trecute. Eram la o distanţă prea mare, iar intervenţia
mea târzie nu ar fi salvat fătul, aşa că nici n-am intervenit, mai ales că
riscam să-mi deconspir prezenţa. În schimb i-am urmărit în seara aia.
Probabil dacă ai fi pus o foaie de hârtie în faţa ochilor mei, aş fi găurit-o
cu privirea, atât de tare-mi simţeam ochii arzând de furie. Nu eram
înarmat, dar nici nu era nevoie, la ce fel de moduri de a-i ucide îmi
24

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

treceau mie prin cap. La un moment dat au intrat într-un apartament
de la etajul 2 al unui bloc. Se pare că se pregăteau de vreo petrecere,
pentru că două târfe erau deja acolo. Aveam la mine deja cagula şi
şperaclul, pe care le luam cu mine ori de câte ori ieşeam să-i urmăresc
pe ei. Nu aveam de gând să ucid şi fetele, de asta am folosit cagula. Ceea
ce a urmat a fost cu adevărat poetic, un măcel ce poate fi descris în
versuri cel mai bine. Am intrat fără să mă simtă nimeni, muzica era dată
la maxim, iar ei erau deja drogaţi. Primul ucis a fost o capodoperă.
Matahala din metrou. Smulsesem cablul unei veioze pe care o găsisem
în dormitorul locuinţei. Cu excepţia matahalei cu care m-am întâlnit pe
când aceasta ieşea de la baie, toţi se aflau în camera de zi. Am îngenuncheat colosul dintr-o singură lovitură, apoi am luat cele două fire ale
cablului de la capătul smuls şi i le-am înfipt în ochi, după care am băgat
ştecărul în priza din imediata lui apropiere. Cel mai frumos foc de
artificii văzut vreodată. Următorul ucis n-a fost la fel de impresionant,
dar a avut un farmec aparte. Am intrat între ei ca lupul între oi. Am
apucat o sticlă goală de bere de pe masă ţinând-o de gât după care am
spart-o în moaca unuia. Bucata rămasă la mine în mână am înfipt-o apoi
în capul altuia, după care a urmat o scenă foarte amuzantă pentru cei
care au un bolnav simţ al umorului. Tipul a început să zbiere şi să alerge
prin tot apartamentul, până ce s-a izbit cu capul de-un perete şi cioburile
i-au intrat în creier. Pe lider, care încă mai avea pansamente pe obraji,
l-am lăsat inconştient. Pentru el aveam alte planuri. Ceilalţi doi au murit
de propriile lor cuţite. Totul s-a petrecut atât de repede, că gagicile nici
n-au avut timp să facă vreo criză. Le-am luat de păr pe amândouă şi
le-am spus acelaşi lucru pe care îl spusesem şi amanţilor lor cu trei
săptămâni înainte, atunci când îi avertizasem. Am ştiut din privirea lor
că de data asta mi-a ieşit şi se vor cuminţi. Le-am lăsat acolo în
apartament, iar eu am plecat cu rahatul ăla inconştient în spate. Am
furat o maşină, apoi am parcat lângă cel mai apropiat spital. L-am adus
în simţiri şi i-am zis:
– Acum trei săptămâni ai lovit o femeie în metrou, azi ai lovit alta
care era însărcinată şi care şi-a pierdut copilul probabil. Eu numesc asta
crimă, tu probabil că o numeşti distracţie. Acum am să-ţi arăt ce numesc
eu distracţie, iar tu vei trăi un coşmar până în ziua în care probabil îţi
vei lua singur zilele.
Apoi au urmat urletele. Atât de puternice şi de inumane încât
jumătate din personalul de gardă a ieşit afară. L-au găsit în maşină, cu
limba tăiată şi ochii scoşi, iar mândra lui sculă, tăiată chiar de la bază şi
înfiptă-n cur; îi promisesem doar. Observ că doctorul se uită insistent
la ceas şi-mi dau seama că timpul nostru s-a scurs.
25

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

– Să ştii că mă simt mult mai bine acum că am avut cu cine discuta,
iar problema aia cu singurătatea de care-mi spuneai, am să încerc s-o
rezolv în viitor. Acum ne luăm la revedere doctore căci cine ştie, dacă
undeva există un iad, noi doi cu siguranţă ne vom revedea.
Totul durează o secundă, îi trag un glonţ în cap chiar în centrul
cheliei agasante, apoi încă două în inimă; probabil nici n-a realizat ce i
se întâmplă. Păcat, aş fi vrut să am mai mult timp, să-i explic, în niciun
caz să mă justific, de ce-l omor. Aş fi putut s-o fac oricum, dar mi-a fost
teamă că Barbie de dincolo va îndrăzni totuşi să intre când va vedea că
şedinţa a luat sfârşit, iar din cabinet nu iese nimeni. Aş fi vrut să-i
povestesc de plimbarea pe care am făcut-o astăzi, chiar înainte de-a veni
aici, pe la un anume cimitir. Cum m-am oprit în dreptul unui anumit
mormânt. De fapt trei la număr. Mă uit la inscripţii. Cel din stânga –
Brandon Cornwell decedat în urmă cu 2 ani la vârsta de 21 de ani.
Celelalte două – Allison şi April Cornwell, gemene, ucise la vârsta de 17
ani. Lângă morminte stă o femeie îngenuncheată. Lângă ea un bărbat
smulge nişte buruieni minuscule. N-au mai mult de 50 de ani, dar arată
ca şi cum ar avea cu mult peste 70. Şi cum altfel să arate când toţi copiii
pe care i-au adus pe lume şi pe care i-au îngrijit le-au fost răpiţi rând pe
rând. Primul a fost băiatul, într-un stupid accident de maşină, apoi au
urmat fetele, ucise într-un mod inimaginabil. Mă uit la ei şi mă-ntreb
ce oare îi mai ţine în viaţă. Ei bine, pot încerca să le dau eu un motiv,
oricât de nesemnificativ ar părea. Mă apropii de bărbat şi aştept ca
acesta să facă act de prezenţa mea, după care-i mă adresez în şoaptă:
– Mă scuzaţi de deranj domnule Cornwell şi sincere condoleanţe.
Pot să răpesc un minut din timpul dumneavoastră?
Bărbatul se apropie încet de mine, măsurându-mă cu privirea. Sunt
deja deghizat pentru şedinţa pe care o am programată la psihiatru, aşa
că probabil mă găseşte destul de ciudat.
– Dacă sunteţi mai ştiu eu ce scriitor şi căutaţi vreo poveste de
senzaţie, cu siguranţă vă spun că nu vă aflaţi în locul potrivit, domnule…
– Ostrov, Nikolai Ostrov, completez eu, după care adaug: şi nu, nu
sunt scriitor.
– Ei bine, nici de la poliţie nu-mi păreţi a fi, spune el privindu-mă
gânditor.
– De fapt ocupaţia pe care o am eu se află undeva la capătul opus…
Se uită la mine fix de parcă ar înţelege pe undeva ce vreau să spun
prin asta, dar totuşi nu citesc nici cel mai mic semn de îngrijorare pe
chipul lui îmbătrânit prematur.
– Dacă sunteţi un hoţ atunci, trebuie să vă informez că nu ne-a mai
rămas nimic din ce ne-ar mai putea fi luat, zice omul cu durere în glas.
26

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

Ultima avere ce-o mai aveam şi conta pe lumea asta, se află îngropată
aici…
– Permiteţi-mi să vă contrazic domnule Cornwell, ar mai fi ceva
ce-aţi putea avea; dorinţa nu neapărat de răzbunare, ci aceea de a şti că
cel responsabil de o asemenea cruzime îşi va primi pedeapsa cuvenită.
Omul se uită la mine cu o expresie confuză pe figură…
– Oricine aţi fi domnule Ostrov, vă aduc la cunoştinţă că nu sunteţi
prea bine informat; cel responsabil pentru moartea fiicelor mele este
deja mort.
– Cu tot respectul cuvenit domnule Cornwell, cel dezinformat
sunteţi dumneavoastră, cel împuşcat nu a fost singurul vinovat de
pierderea pe care aţi suferit-o; de fapt există şi un mai mare vinovat,
spun eu în timp ce-mi scot iPad-ul şi pregătesc filmuleţul cu înregistrarea video. Vă rog să urmăriţi asta, continui eu, dar v-aş sugera să nu-i
spuneţi şi soţiei, pentru că deja ar fi prea mult de suportat şi mă uit în
direcţia femeii care nu s-a mişcat deloc de la sosirea mea şi parcă s-ar
afla într-un alt univers. Am făcut o selecţie cu momentele cele mai
relevante ale şedinţei, astfel ca bărbatul să surprindă doar esenţa în cele
2 minute ale clipului. Priveşte şi ascultă nemişcat, nici nu clipeşte, niciun
muşchi al feţei nu-i tresare. Ar fi fost un bun asasin îmi spun în gând.
Singurul lucru care-i trădează emoţiile atunci când trec cele 2 minute
este un scrâşnet aproape imperceptibil al dinţilor.
– Cine sunteţi şi de ce-mi arătaţi asta? mă întreabă el vădit tulburat
de cele văzute şi auzite.
– În ceea ce priveşte prima parte a întrebării dumneavoastră, aflaţi
că sunt un asasin profesionist cunoscut pe plan internaţional. Referitor
la a doua jumătate a întrebării, nu am un răspuns potrivit. Adică oricare
ar fi motivul, acesta nu vă va aduce fetele înapoi. Am vrut doar ca
dumneavoastră să ştiţi că de aici mă îndrept spre cabinetul unui
psihiatru, aceeaşi persoană care, dacă ar fi anunţat autorităţile despre
planul bolnav al psihopatului, fiicele dumneavoastră ar fi trăit şi astăzi.
Am să mă duc acolo şi am să-i trag un glonţ în cap. Atâta tot. Nu am
venit aici să vă cer binecuvântarea, orice mi-aţi spune acum, individul
ăla va muri. Am venit doar pentru că am vrut ca dumneavoastră să ştiţi.
Adio, domnule Cornwell… Doamnă… Mă înclin uşor înspre cei doi în
semn de salut, după care fac stânga-mprejur şi dau să mă-ndepărtez,
moment în care se aude vocea bărbatului:
– Domnule Ostrov… , Domnul fie cu tine…
Mă întorc înspre el şi mă străduiesc ca replica pe care i-o dau să nu
sune prea tăios:

27

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

Stimate cititor,
Stimată cititoare,
Ceea ce aţi citit până acum reprezintă o
mică parte din carte.
Cartea aceasta, precum aţi observat deja,
este deosebit de captivantă. De aceea, vă
recomandăm să o citiţi până la capăt.
Pentru aceasta, comandaţi cartea la telefon 021 312 82 12, mobil 0722 156 408 sau
prin e-mail: info@epublishers.info.
Pentru informaţii suplimentare, mergeţi
la pagina de web a cărţii, folosind acest link
(click aici).
Puteţi de asemenea căuta cartea pe Elefant.Ro sau la Librăria Mihai Eminescu din
Bucureşti. Aceşti difuzori, ca şi editura
ePublishers, vă trimit romanul prin poştă
oriunde vă aflaţi.
Cu deosebită stimă,
Echipa ePublishers
info@epublishers.info

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

164

C. C. MIHALKI

NIKOLAI: JURNALUL UNUI ASASIN

Stimate cititor,
Stimată cititoare,
Ceea ce aţi citit până acum reprezintă o
mică parte din carte.
Cartea aceasta, precum aţi observat deja,
este deosebit de captivantă. De aceea, vă
recomandăm să o citiţi până la capăt.
Pentru aceasta, comandaţi cartea la telefon 021 312 82 12, mobil 0722 156 408 sau
prin e-mail: info@epublishers.info.
Pentru informaţii suplimentare, mergeţi
la pagina de web a cărţii, folosind acest link
(click aici).
Puteţi de asemenea căuta cartea pe Elefant.Ro sau la Librăria Mihai Eminescu din
Bucureşti. Aceşti difuzori, ca şi editura
ePublishers, vă trimit romanul prin poştă
oriunde vă aflaţi.
Cu deosebită stimă,
Echipa ePublishers
info@epublishers.info