1 ANTARES AXIS LIBRI

Cuprins
Exordii
Zigurat
Corneliu ANTONIU 3
Arta criticii
Doar un virtuoz al versului?
Teodor CODREANU 5
1990-2012. Mutaţii ale valorilor estetice (III)
Radu VOINESCU 11
Matricea stilistică la Lucian Blaga
Leonard MATEI 15
Istorie literară
Nevoia de critică
Ionel NECULA 21
Revoluţia suprarealistă a spiritului în opera poematică a lui Gellu Naum
Isabel VINTILĂ 26
Traian Brăileanu şi Gruparea Iconar. Fenomenologia unor începuturi
Alexandru Ovidiu VINTILĂ 35
Cioran şi alteritatea sa românească
Mircea A. DIACONU 43
Cronici de carte
Sfera de apă de Emilian Marcu
Dumitru ANGHEL 48
Proza scurtă a lui Victor Cilincă
Ioan Gh. TOFAN 58
Înapoi la esenţe. „Pod peste o cădere” de Constantin Oancă
Paul SÂNPETRU 61
Critica de origami
a.g. secară 63
Note de lectură
Pricop, Lucian. „Dicţionar de teorie literară”. Bucureşti: Cartex, 2009
Dorina BĂLAN 65
Cilincă, Victor. „Molia-de-sticlă”. Iași: Tipo Moldova, 2013
Violeta MORARU 67
Un scriitor elegant cu sufetul tropical
Paul BLAJ 69
În labirint
Debuturi remarcabile (II): Florin Buzdugan în „Mai mult de trei cuvinte”
a.g. secară 71
2 ANTARES AXIS LIBRI
Miscellanea
Când ziua toarnă soarele în pocalul nopții (In memoriam Simón Ajarescu)
Ioan Dumitru TEILEANU 76
Confuenţia
Proverbul şi epigrama
Lina CODREANU 77
Literatura în sine
Poeme
Aura CHRISTI 91
Cum şi-a pierdut Tijd Vaksürinen timpul
Adrian BUZDUGAN 94
Un dulău negru implacabil. O relatare ce pare absurdă, extrem de reală
Constantin VREMULEŢ 98
Fronde
Iarăşi despre revizuiri. Cazul Nichita
Adrian Dinu RACHIERU 104
Intransigenţe
Nu poate f vorba de egalitarism între scriitori
Liviu Ioan STOICIU 110
Remember
C. Sandu Aldea - un întemeietor uitat
Viorel COMAN 113
Mapamond
Arta „nemuririi”
Mihaela GALU 118
Portrete
O personalitate de prestigiu a literaturii şi culturii naţionale
Prof. Dr. Ilie Zanfr
Constantin Gh. MARINESCU 121
Noul Bizanţ 2013, cetatea este asediată...
Francisc ALVORONI 126
Publicistica în opera lui Vasile Alexandrescu Urechia
Zanfr ILIE 132
E
X
O
R
D
I
I
3 ANTARES AXIS LIBRI
Zigurat
Corneliu ANTONIU
Ajunsă la al treilea număr Revista
de istorie și critică literară „Antares-Axis”
Libri stârnește în continuare comentarii
de interes public atât în sânul comunităţii
de scriitori căreia îi aparţine și pe care
îi reprezintă, cât și al celor care, nefiind
de specialitate, îi urmăresc demersul
critic interpretativ. Este un lucru știut
că Galaţiul - și, în general, zona care îl
situează printre centrele importante ale
ţării - era cunoscut ca oraș, „cumplit de
negustori” fiind considerat pe nedrept
arid din punct de vedere cultural și, deci,
lipsit de interes pentru studiul critic. O
etichetă pe care cu greu am reușit azi să o îndepărtăm. Scriitori demni și
opere importante au fost, sunt și nu e cazul să-i enumerăm aici. O vom face
cu ocazia apariţiei ,,Istoriei Literaturii la Dunărea de Jos”, proiect cultural
derulat împreună cu Biblioteca V.A. Urechia și Universitatea Dunărea
de Jos. Ei puteau constitui oricând un prilej interesant de studii istorice
sau dezbateri critice… Dar n-a fost să fie, deși critici importanţi de talie
naţională au plecat de aici: Iorgu Iordan, Sanielevici, George Ivașcu, Ov.S.
Crohmăniceanu. Foarte puţini au reușit să-și strecoare numele și opera în
paginile consacrante ale istoriei literare, dar numai atunci când au părăsit
acest oraș. Ar fi, ca să spunem așa unul dintre motivele iniţiativei noastre,
celălalt referindu-se la recuperarea celor ,,uitaţi” și așezarea lor într-o
judecată dreaptă, generoasă, adusă la zi.
Desigur, într-un timp istoric în care revistele de cultură profesioniste
apar din ce în ce mai greu și mai nesigur, apariţia uneia noi pare
paradoxală… Ce mai vor și ăștia?... De unde au bani?... Sau, aruncând
calificative din colţul otrăvit al buzelor înnegrite de invidie și orgoliu
nejustificat. Aceștia nu sunt decât electori de conștiinţă artistică numiţi
pe viaţă, care au primit întâmplător ca moștenire bagajul de idei și cultură
perenă al înaintașilor fără să mai adauge nimic în plus, ba dimpotrivă.
4 ANTARES AXIS LIBRI
N-au construit, nici n-au consolidat ceva pe orbita criticii literare naţionale
decât rânjetul iconoclast al închipuiţilor iniţiaţi. Unui bun prieten din capitală,
care a scris laudativ la adresa eforturilor noastre revuistice, i s-a reproșat
generozitatea, din punctul lui de vedere exagerată, a strâmbat din nas și și-a
întors privirea în altă parte… Minima moralia cum din păcate respectivul
specialist (care nu este critic) e destul de influent și în graţiile celor care cred
și întreţin supremaţia relaţiilor personale în defavoarea principiilor, nu este
prea greu să-l identificăm… Și nu e singurul care-și imaginează că imaginea
din oglindă e doar a lui…
Dacă încercăm însă un rechizitoriu obiectiv al faptelor culturale în
această zonă, nu putem să nu observăm că numărul important de scriitori
profesioniști au impus înfiinţarea Filialei Sud-Est a USR, că reviste de cultură
precum „Antares” sau „Axis Libri” întreţin un climat cultural de performanţă,
că numărul mare de scriitori asigură identitatea culturală a orașului nostru
alături de celebra Bibliotecă „V.A. Urechia”, de importantele festivaluri
internaţionale de literatură și târguri de carte (devenite branduri), saloane
literare, dar și apariţii editoriale ale celor mai importanţi scriitori. Și am mai
putea adăuga, fără să epuizăm gama largă a preocupărilor noastre: dialoguri
culturale la care participă scriitori din toată ţara și din străinătate, lecturi
publice, schimburi culturale interjudeţene, reala istorie culturală absolut
necesară pe care o înfăptuim, asumându-ne întreaga responsabilitate. Cât
privește revista de cultură și critică literară „Antares-Axis Libri” are viitorul
asigurat atât prin sprijinul financiar acordat de Primăria Municipiului Galaţi
și a Consiliului Local, dar mai ales prin numele prestigioase care semnează în
paginile ei.
A
R
T
A
C
R
I
T
I
C
I
I
5 ANTARES AXIS LIBRI
O personalitate polivalentă este
gălăţeanul Paul Sân-Petru, pseudonimul
lui Paul T. Cioriciu, medic, poet, prozator,
muzician, pictor, sculptor, publicist, dar,
în primul rând, poet, cum remarcă un
comentator al său. A intrat în literatură ca
șaptezecist, deși ar f putut f receptat și ca
șaizecist întârziat, find născut în același
an cu Marin Sorescu, 1936 (debut cu
volumul Urme, București, ESPLA, 1969),
de aceea m-a interesat, în primul rând
reacţia de întâmpinare a lui Laurenţiu
Ulici, criticul avizat al „promoţiei ’70”. În
Literatura română contemporană (vol. I,
București, Editura Eminescu, 1995), Laurenţiu Ulici sesizează egalitatea
estetică, de la o carte la alta, a poeziei lui Paul Sân-Petru, văzându-l o
„fre solară, imperturbabilă, cavaler al rigorii prozodice (ajungând să facă
o observaţie ca aceasta: Dă soarele doar zile-n formă fxă), un «vechi»,
preocupat de acurateţea vorbirii sale poeticești și nu de originalitatea ei,
respectuos cu sine până la cuminţenia desăvârșită, atent mereu să-și pună
în pagină sentimentele cele mai obișnuite și acestea să sune bine în curgerea
versurilor; și chiar să sune bine, adică muzical, solemn, curat și comun”
etc. Ceea ce este destul de precis formulat, criticul atrăgându-i poetului
atenţia că măiestria prozodică poate avea și două tăișuri: să dea impresia
„rotunjimii discursului”, dar să ducă și la riscul de a „face să lenevească
imaginaţia”, în lipsa aventurării în „pădurea de simboluri”.
Evaluarea este, în bună parte, valabilă pentru poemele de până în
anii ’80, criticul nemairevizuindu-și judecata de valoare, neluând în seamă
cărţile de după 1985. Replica i-o va da un alt critic profesionist, Aureliu
Goci, care, antologând opera poetică a lui Paul Sân-Petru în 2011, cu prilejul
împlinirii a 75 de ani, semnează și o substanţială prefaţă, în care se conturează
imaginea unui mare poet, de o intelectualitate renascentistă, specie pe cale
Doar un virtuoz al versului?
Teodor CODREANU
6 ANTARES AXIS LIBRI
de dispariţie: „Nu cunosc o personalitate artistică mai profundă și complexă, în
contemporaneitatea noastră restrânsă, decât cea reprezentată de Paul Sân-Petru,
poet, prozator, muzician, pictor, sculptor, în toate artele cu performanţe la vârf,
cu toate superlativele profesionalismului, un «uomo universale», devenit simbol
al creativităţii neţărmurite, într-o epocă a celor mai strâmte specializări.” (Poezia
lui Paul Sân-Petru. Individualitate artistică și polivalenţă creatoare, prefaţă la
Paul Sân-Petru, În paroxismul vremii pe sfârșite…, București, Editura Betta,
2011, p. 12).
Foarte probabil, o asemenea situare superlativă, într-o singularitate
canonică de largă respiraţie culturală, poate f ușor bănuită de atitudine
encomiastică, riscând să-l deservească pe autor. Într-un context aniversar, Aureliu
Goci face afrmaţii pertinente, dar nu le și argumentează sufcient. Adevărul e că
Paul Sân-Petru este o personalitate care s-a autoconstruit temeinic, dincolo de
mode, considerând, dacă restrângem la poezie, că meșteșugul artistic trebuie să
primeze în faţa experimentelor teribiliste, dornice de succes imediat. De unde și
refuzul său de a se lăsa ispitit de textualismul postmodernist, de jocuri parodice,
de simulacre, de „poezia concretului” pornografc și scatoflic a nouăzeciștilor
și douămiiștilor. Dimpotrivă, el a putut să inoveze, cum a remarcat și Aureliu
Goci, în chiar poeziile cu formă fxă, creând o variantă personală de rondel:
dublul rondel în coriamb. S-a observat că marea pictură abstractă a secolului al
XX-lea n-ar f putut f creată dacă acei artiști n-ar f stăpânit, mai întâi, tainele
„tehnice” ale fguraţiei realiste. Veleitarii textualismului sunt ignoranţi în materie
de tehnică prozodică și de versifcaţie. Am întrebat pe un asemenea poet ce știe
despre coriamb și despre mesomacru. Mi-a răspuns cu dispreţ că n-are nevoie să
se ocupe de asemenea mărunţișuri învechite. Zadarnic am încercat să-i explic
faptul că Eminescu avea cunoștinţe desăvârșite despre iambi, trohei, dactili (pe
care i-a și cântat în mai multe poeme), despre strofa alcaică a antichităţii etc.,
că stăpânea inegalabil știinţa sonetului, a glosei, a gazelului etc. I-am amintit
de miracolul muzical al primului vers din Sara pe deal, unde se-nlănţuie un
coriamb urmat de doi dactili și un troheu ș.a. Neputincios, postmodernistul de
umplutură mi-a amintit că îi vorbesc despre un poet deja considerat „anacronic”.
Firește!
Am făcut analiza prozodică a câtorva duble rondeluri în coriamb și am
înţeles de ce Paul Sân-Petru este deopotrivă poet, pictor, sculptor și muzician.
Aici își dau mâna toţi aceștia. Versurile sunt arhitecturate în dublă scară
descendent/ascendentă, cu o simetrie inversă la dublet, evocând ceva din
caligramele lui Apollinaire, fără însă a trăda nici o clipă structura coriambică
alternând simetric/contrapunctic cu versul construit dintr-un coriamb și un
peon III. Iată cum arată, luat la întâmplare, Dublul rondel în coriamb al crengii
spre toamnă:
7 ANTARES AXIS LIBRI
Intră cât poţi -vv-
creangă-n văzduh peste lună -vv- vv-v
schimb de culori -vv-
chipul știut și-l detună; -vv- vv-v
mierla cloci -vv-
muguri și pui laolaltă -vv- vv-v
bolta cu ploi -vv-
nu e destul de înaltă. -vv- vv-v
Aripi și cânt
cum și-au pierdut așezarea
eu mai rămân
vultur pe toată culoarea;
intră cât poţi
creangă-n văzduh peste lună
schimb de curenţi
verdele chip ţi-l detună
soare mai strâmt
zilnic solstiţiu-l subţie
palid urcuș
gâfâie-n seva pustie;
somnul prelung
plăsmuie vise de humă
cât ne-a desprins
fuxul de sorţi în furtună
încă e timp –
urcă-n văzduh peste lună!
Nu e vorba de forma goală, fulgerată de Eminescu în Criticilor mei, Paul Sân-
Petru știind, pe urmele marelui înaintaș, că frumuseţea nu constă în proporţie
de forme, ci, așa cum o defnește poetul, este proporţie de mișcări, singura care
dă viaţă formelor perfecte: „S-a zis de mult că frumuseţea consistă în proporţia
de forme. Nimărui (s.n.) nu i-a venit în minte că consistă în proporţia de mișcări
și, cu toate acestea, asta e adevărata frumuseţe. Frumuseţi moarte sunt cele cu
proporţie de forme, frumuseţi vii cele cu proporţie de mișcări. E evident că
această proporţie de mișcare unde nimic nu e prea întins, nici prea fasc, e o stare
de echilibru – fericirea”
1
. Mișcarea înseamnă sens, muzică înălţătoare, imnică,
1. M. Eminescu, Opere, XV, Fragmentarium. Addenda ediţiei, Editura Academiei Române,
București, 1993, p. 332.
8 ANTARES AXIS LIBRI
așa cum o va concepe și maestrul
ermetismului canonic, Ion Barbu,
cel întors la oda pindarică. Mișcarea-
sens surprinsă de Paul Sân-Petru se
realizează la nivel caligramic, dar și
„conţinutistic”, prin sugestia creșterii
muzicale și cromatice spre înalt a
crengii („creangă-n văzduh peste
lună/ schimb de curenţi/ verdele chip
ţi-l detună”), în pofda „subţierii”
solstiţiului și a pustiului care
ameninţă în toamnă. Simultaneizarea
climaxului și a anticlimaxului ţine tot
de tehnica muzicală și e de remarcat
că rondelurile coriambice vin, nu
întâmplător, după o bogată experienţă
a poeziei „religioase”, de îndelungată
tradiţie și-n literatura română, poezie care susţine întreaga antologie în marginea
căreia glosez. Axa antitetică se realizează cu „poemele regale” care preced
„poemele creștine”, urmate de „poemele antisatanice” și de cele din Mersul pe
fulger, sintagmă magnifcă. De altfel, coriambul însuși este o splendidă fgură
poetică muzicală structurată dintr-un „anticlimax” și un „climax” la nivelul
celulelor ritmice, respectiv – logodirea unui troheu „coborâtor” cu un iamb
„suitor”, cum ar spune Eminescu, iambul find subtilă izomorfe a unui fuscel al
Scării lui Ioan Scărarul, la nivel prozodic. Iar, mai departe, mișcarea în cuvinte
se realizează prin alternanţa simetrică a coriambilor cu peonii.
Tot în ordinea experimentului singular, aș semnala volumul de picto-
poeme Alchimia Muzelor (Iași, Editura Art XXI, 2009), un „album” bilingv
româno-francez (trad. în franceză – Paula Romanescu), în care patruzeci de
tablouri de Nicolae Grigorescu sunt „tălmăcite” în patruzeci de poeme, pictura
și poezia find puse faţă în faţă, realizând alchimia năzuită prin titlu. Asocierea
aceasta este astfel comentată de Corneliu Stoica: „Paul Sân-Petru… a găsit
în tablourile lui Nicolae Grigorescu un tezaur iconic și cromatic inestimabil,
asupra căruia s-a aplecat cu pasiune. El nu caută să traducă prin cuvânt imaginea
și coloristica celor 40 de tablouri, ci glosează pe marginea lor, conducându-și
discursul de cele mai multe ori spre un fnal cu rezonanţe flozofce. El este
uneori senin, serafc, de o delicateţe lirică ce atinge rafnamentul, alteori devine
grav, dramatic, vizând probleme majore ale existenţei umane, ale destinului
omului.” Altfel spus, picto-poemele, vecine, într-un fel, cu pastelurile lui Vasile
Alecsandri, se înscriu organic în ansamblul operei (horaţianul Ut pictura
Paul Sân-Petru
9 ANTARES AXIS LIBRI
poiesis), dar sub același spectru alchimic al dinamismului formelor care converg
în muzică. De aceea, aș asocia experimentul poetic al lui Paul Sân-Petru cu
un altul, plecat, de astă dată, de pe tărâmul muzicii către poezie: Recital de
pian, volumul de poeme al lui Sandu Tzigara-Samurcaș (1903-1987) din 1941,
carte singulară în literatura română, întâmpinată, la vremea ei, de un spirit
foarte exigent ca Ion Barbu, cu sintagma „versuri de aur în fuziune”. Deci tot
sub zona alchimiei poetice. Tânărul, pe atunci, Sandu Tzigara-Samurcaș (ful
cunoscutului istoric al artei Al. Tzigara-Samurcaș), era o mare promisiune a
pianisticii, dar un accident nefericit, la mâini, i-a curmat cariera. El a avut forţa
să-și convertească talentul muzical în talent poetic, plecând de la douăzeci
de partituri celebre pentru pian, plus alte două poeme din arhitectonica unui
recital: Pauză și Epilog. Ca în albumul lui Paul Sân-Petru, partiturile muzicale
stau faţă în faţă cu poemele, care reinventează ritmurile pur muzicale în ritmuri
poetice, semn al unităţii ontologice a artelor chiar la nivel prozodic, cum observă
inginerul, savantul și scriitorul Cașin Popescu
2
, întemeietorul hidrosonicităţii
și al geometriei corpurilor compresibile, discipol al lui Gogu Constantinescu,
părintele sonicităţii.
Conchid că unitatea stilistică a operei lui Paul Sân-Petru nu stă în egalitatea
valorică a textelor sale (nu toate având, desigur, aceeași cotă artistică, știut find
faptul că muza poeziei aţipește și ea de multe ori!), ci în strădania de a prinde
în verb dinamismul alchimic al lumii convertite în imaginar poetic. Fenomenul
se produce în pofda aparenţelor statice ale acestui imaginar încapsulat în
forme poetice clasice, de structură spaţială. De altfel, acolo unde rămâne static,
autorul nu iese din „cuminţenia” poeziei tradiţionaliste. Simbolul dinamizării
perceptive, preponderent vizuale, este arca lui Noe, spaţiu în care finţele sunt
protejate împotriva agresivităţii stihiilor pedepsitoare. Arca e statică și dinamică,
în același timp, călătorind spre mântuirea adusă în lume de kenoza iisusiacă.
Misiunea poetului e grea, findcă trebuie să surprindă marea aventură a finţei
doar prin „cuvinte moi”, singurele care asigură călătoria spre transparenţă, cum ar
spune C.D. Zeletin, numită de Paul Sân-Petru „Mișcare transparentă de meduze”:
„Eu am crescut trezind cuvinte moi,/ Din ele-mi trec acum numai pe buze,/ Retina
scrisă-nchipuie pe-un rând/ Mișcare transparentă de meduze;” (Cuvintele). E ca în
ochiul eminescian care, închis afară, înlăuntru se deșteaptă: „Și ochiul cel retras, la
loc închis,/ O rază-l umple din închipuire –/ Mai irizată, mai ca într-un vis,/ Mai
izbucnind serbări de nemurire.” (Ochi retras). Poezia primordială este imnică,
serbare de nemurire. Acesta este poetul, „Fără scăpare-n faţa frumuseţii!”
(Poetul, toamna, cetatea), statornicia lui, ca și a corăbiei-planete ameninţate de
valuri, sprijinindu-se pe iubire: „De crengi trage vântul unde-i e voia,/ arborii
2. Cf. Cașin Popescu, Sandu Tzigara-Samurcaș poet al „măsurii de aur a lirei”, studiu introductiv
la Sandu Tzigara-Samurcaș, Culesul de apoi, Oradea, Editura Adsumus, 2004.
10 ANTARES AXIS LIBRI
de adâncul planetei se prind,/ spre a rămâne la locul de sâmbure/ cum numai
în lume se poate: iubind.” (Statornicie). Iubirea înseamnă „umblet liber”, de la
bobul de pe miriști la zborul păsărilor: „cât o mai f un bob pierdut pe miriști/
ca pasărea de stoluri – n-am să mor;” (Drum de la sine). În arca lui, poetul
poartă, salvator, întreaga lume, pe strămoși, spre a-i scoate din uitare: „Vă
port în sânge-n arca mântuită/ Pe voi bunicii, proaspăt-neuitaţi;/ Până la cei
nepomeniţi ai voștri/ Mi-e plină arca-n urmă de bărbaţi –” (Interior). Poetul
însuși, la modul demiurgic, își provoacă propriul potop, find, totodată, și Noe,
salvatorul: „E potopul meu și e o arcă-n/ care sui ca zisul om nebun;/ plouă
timp – și de-oi găsi un cearcăn,/ în privirea lui o să m-adun.” (Potopul meu).
E o demiurgie a cuvintelor, o călătorie în noapte, o despicare a nopţii „până-n
nordul ei”, la care ar trebui luată ca părtaș iubita: „Așa s-abate sufetul din cale/
ca facăra de-a lungul unui vânt;/ eu am găsit (tu încă nu) cu cale/ să ne-așezăm
– cuvânt lângă cuvânt.” (Călătorie de noapte).
Călătoriile lui Paul Sân-Petru sunt necurmate metamorfoze și transmutaţii.
Carol I, străinul, și ai lui, trecându-ne hotarul, „s-au și topit în sufet românesc!”
(Pe-un motiv de doină). Punctul de sosire a arcăi lui Noe și a poetului e
transmutaţia între două lumi pe urcușul Golgotei: „Golgota-i ziua opta a
genezei/ și mântuirea o creaţiune/ a milei și a dragostei de prima/ stând între
două capete de lume.” (A doua creaţiune). Aici ne afăm în paroxismul vremii pe
sfârșite…, vers care dă și titlul antologiei, desprins din suprema rugă a poetului
(Doamne, eu rămân): „Orice mi-ai face, Doamne, eu rămân/ Să văd dreptatea Ta
triumfătoare/ La scară infnită – cum Ţi-a fost/ Și dragostea atotmântuitoare!”
Acesta e drumul către finţă: De la Noe la Isus, poemul-sinteză, după care urmează
Poemele antisatanice, anticipate și de texte precum Timp cu semne, surprinzând
degradarea credinţei din ecclesie în simplă religie: „Atâta formă goală huzurind/
în clopote, tămâie și făclii,/ apelative, posturi, plecăciuni –/ prin forme, moartea
vine spre cei vii.// Ce rar s-aude-n turle Dumnezeu/ și-n naos, numele de Fiu
golgot;/ încep să uite pentru ce-au venit/ și prăznuiesc uitările de tot.” De aceea,
poetul nu-și abandonează arca vestitoare, pariul său existenţial: „Dar în zadar
pe viu mi-e sigilată/ o lume-ntr-o corabie de os;/ la malul de apoi cu ea în pace/
voi pierde sau voi câștiga frumos” (Arbore genealogic).
Cred că în arca de cuvinte a poeziei Paul Sân-Petru este, cu asupra de
măsură, un câștigător.
A
R
T
A
C
R
I
T
I
C
I
I
11 ANTARES AXIS LIBRI
Critica literară, evaluările. Un concept
care a făcut ravagii în evaluarea și re-evaluarea
literaturii publicate înainte de 1989 a fost
acela al așa-numitei „est-etici”. Inspirat joc de
cuvinte, bun pentru publicistică, strălucit ca
metaforă, el a fost transformat în concept și a
funcţionat, din nefericire, adesea, transplantat
unde nu-i era locul, aidoma foarfecelui
realismului socialist aplicat asupra scriitorilor
și operelor din așa-numitul, după 1945, regim
burghezo-moșieresc.
Abia Marian Popa, cu Istoria sa, din
2001, controversată la început, din ce în
ce mai citată azi, a încercat să privească
lucrurile în realitatea lor complicată. Este
îmbucurător că tinerii critici de azi au găsit cu cale să nu se conformeze
acestei marote, ba unul dintre ei (Paul Cernat, „Iluziile revizionismului est-
etic”, I-II-III, în „Observator cultural”, numerele 539-541, 2010) a și scris un
foarte bine echilibrat text teoretic prin care a anunţat, practic, inconsistenţa și
contra-productivitatea acestei „est-etici”. Deja studiile lor, lucrările de doctorat,
articolele au dobândit mai multă obiectivitate știinţifcă, în proftul unei mai
bune înţelegeri a epocii și a fenomenului literar.
Despre critică am vorbit, în diverse moduri, atunci când am făcut
referiri la un domeniu sau la altul al scrisului și al evaluării, al promovării.
După mai bine de un deceniu de tatonări și rătăciri, este limpede că în ultimii
ani critica și-a revenit, find, pe drept cuvânt, conform unei tradiţii a culturii
române, valorizată la un nivel foarte bun. Deocamdată, mai ales critica de
întâmpinare, subiect ce a constituit preocuparea colocviului Secţiei de Critică
a Asociaţiei Scriitorilor din București, la prima sa ediţie, în 2011. Critica de
sistem are încă să recupereze terenul – nu înregistrăm decât foarte puţine
repere la acest capitol și estimez că acest lucru se va putea întâmpla în următorii
zece-cincisprezece ani. Până una-alta, prosperă un domeniu pe care l-aș numi
Radu VOINESCU
1990-2012
Mutaţii ale valorilor estetice (III)
12 ANTARES AXIS LIBRI
„critica de doctorat”; cadre didactice (universitare, în principiu), dar nu numai,
care nu activează propriu-zis în critica foiletonistică sau nu se produc cu studii și
articole în revistele literare, izbutesc, o dată cu publicarea lucrărilor de doctorat,
să acopere sau măcar să încerce să atragă atenţia asupra unor arii ce constituiau
pete albe pentru cercetarea noastră critică și istoriografcă.
Literatura exilului. Au fost recuperaţi scriitorii din exil. De la cei plecaţi
imediat după 1944 la cei emigraţi în anii ’80. Acest „sertar al exilului”, cum a fost
numit, a adus și el repere relativ importante. Unii autori au revenit integral, după
ce, în vechiul regim, li se retipăriseră sau li se traduseseră o serie de cărţi (Eliade,
Ionesco, Cioran), alţii au fost reintroduși după ani de interdicţie totală (Petru
Dumitriu, Vintilă Horia). În unele cazuri, investiţia a fost extrem de fructuoasă,
în altele, cum a fost cazul lui Vintilă Horia sau al lui Constantin Virgil Gheorghiu,
ea nu a făcut decât să completeze un gol bibliografc. Cu excepţia textelor scrise în
română de către autorii exilului, cele traduse nu constituie decât un benefciu de
inventar pentru istoria noastră literară.
Exilul a absorbit mult din eforturile editorilor, publiciștilor și criticilor. S-a
investit în generaţia celor exilaţi imediat după 1944, dar și exagerat de mult în scriitorii
plecaţi din ţară în ultimii ani ai regimului lui Nicolae Ceaușescu. Valoarea textelor
acestora din urmă nu justifcă decât arareori interesul, care mi se pare exagerat de mare
din partea unor susţinători suspect de activi și de agresivi, chiar când se manifestă cu
abilitate. Deși exil nu mai există de două decenii și mai bine, prea adesea atitudinea
celor rămași în ţară a fost una de veneraţie faţă de cei care au plecat în alte ţări, de
unde se întorc din când în când cu aer triumfal, benefciind intens de aura aceasta de
prestigiu atribuită celor trăitori în străinătate, ca și cum ar f reușit pe piaţa de carte de
acolo. Trecerea imensă de care automat – fe bun, fe mediocru – un autor român, care
și-a găsit rostul lumesc în alt spaţiu geografc, de regulă, cel occidental, se bucură și la
critică și la presa culturală, ţine de un soi de comportament aborigen.
Redescoperiri problematice. S-a revitalizat, în conexiune cu recuperarea
primilor exilaţi – cei autentici, aș spune (nu vorbesc de Paul Goma, desigur, care este
un caz special, un exilat după 1977) – și interesul pentru generaţia anilor ’30, pentru
autorii de la „Criterion”, de la „Cuvântul”, de la „Gândirea” etc. După o perioadă de
entuziasm aproape general, au apărut controversele, legate sau de trecutul ideologic
și de opţiunile politice ale acestora, sau, în unele cazuri, de substratul textelor în
sine, care, sub presiunea unor criterii de interpretare mai strânse, mai aspre sau mai
aproape de corectitudinea politică, au devenit subiecte de dispută, de la articole și
polemici în paginile presei literare, la cărţi întregi. Euforia anilor de după decembrie
1989, a lăsat loc contestărilor și discuţiilor mai mult sau mai puţin înferbântate. Și
atunci, și acum, subiectele acestea asigură vânzări bune.
Contestări. Mărirea și decăderea idolilor. Deși mi-am propus să evit
ieșirea de pe teritoriul literaturii, al esteticului, se dovedește aproape imposibil
13 ANTARES AXIS LIBRI
să fac referire la modifcările de gust fără aducerea în discuţie, măcar în treacăt, a
presiunilor și infuenţelor, a micilor extremisme manifestate în viaţa literară, fără a
apela, așadar, la sociologie și la domeniul guvernat de ideologie. Au fost contestaţi
mari scriitori, sau scriitori importanţi, numai pentru că adepţii unor curente care
se vehiculau în societatea românească se manifestau foarte agresiv și deţineau
pârghii de infuenţare. Au fost negaţi vehement idolii de mai ieri. Dar publicului
îi place, uneori, să-și terfelească idolii. Motivele care au stat la baza negărilor?
Personaje sau chiar personalităţi care nu îndrăzniseră nici măcar să se descheie
la gulerul cămășii înainte, le cereau, în postumitate, lui Nichita Stănescu și lui
Marin Preda să f fost disidenţi sau opozanţi. Alţii s-au dus către G. Călinescu sau
Arghezi. Nu au mai fost recunoscute nici meritele unor scriitori care, prin textele
lor, au pus în discuţie autoritatea vechiului regim.
Au fost negate unele orientări critice din motive care aveau de-a face mai mult
cu opţiuni ale prezentului. I s-a reproșat în mod exagerat și îngust lui Călinescu
un impresionism care nu-i e propriu, mergându-se pe urmele unor alegaţii mai
vechi, ale membrilor Cercului de la Sibiu, în principal. Lucrările unor critici din
generaţia nouă au pus la punct lucrurile, e de sperat, pentru cei care se raliaseră
acestor opinii. Aici se detașează cartea masivă a tânărului critic Andrei Terian, G.
Călinescu. A cincea esenţă (2009), o admirabilă analiză obiectivă a sistemului și a
metodei călinesciene, privite atât în context naţional, cât și în context european,
dar și în lumina unor teorii care, aplicate cu discernământ și echilibru, îl dezvăluie
pentru prima dată integral pe marele critic.
Dar, în unele cazuri, mi se pare că a funcţionat prea omeneasca invidie pentru
succesul pe care o serie de scriitori, poate nu întâmplător colegi de generaţie cu
detractorii, îl atinseseră. Am scris despre asta în altă parte, așa că nu mai insist.
Atmosfera aceasta – combinată cu fondul idei, cam „de-a gata”, vehiculate
cu pompă la nivelul presei militante – a grevat și asupra exerciţiului critic. Unii
critici, chiar dintre cei curajoși înainte, în vechiul regim, nu au mai avut acum
îndrăzneala să își afrme deschis simpatiile pentru opera unor Petru Dumitriu sau
Augustin Buzura, pentru Nichita Stănescu ori pentru Eminescu chiar. Dispariţia
lui Adrian Păunescu a însemnat un moment pe care se poate grefa bine un studiu
de caz. Din nou tânăra critică și-a făcut datoria, amendând excesele.
S-a încercat excluderea lui Nichita Stănescu ca poet. S-a încercat,
demistifcarea lui Eminescu, ceea ce nu are cum să fe rău, pentru că religiozitatea
stupidă exercitată asupra personalităţii copleșitoare a marelui poet avea nevoie
de o abordare mai obiectivă, dar nu s-a găsit, cred, formula cea mai potrivită
pentru a tempera adoraţia exaltată, găunoasă, fără suport. S-a încercat instalarea
lui Bacovia în fruntea listei scriitorilor români din toate timpurile, ceea ce nu a
reușit. Cum nici a lui Mateiu I. Caragiale. Și nici a Școlii de la Târgoviște. Greu,
dar până la urmă raţiunea și echilibrul își spun cuvântul.
14 ANTARES AXIS LIBRI
Dacă la nivelul general al societăţii, sub infuenţa mentalităţii și a unei, să-i
spunem, estetici de inspiraţie postmodernistă, conceptul de valoare s-a tocit în
ultimii douăzeci de ani, ajungându-se la o indistincţie axiologică și la o lipsă de
criterii de evaluare, totul, în materie de literatură, artă, comportamente, putând f
acceptat și promovat drept valabil, la nivelul literaţilor – scriitori, poeţi și critici – se
face simţită din ce în ce mai apăsat preocuparea pentru criterii și pentru valoarea
autentică. Pe acest temei, discuţia despre canonul literar, întinsă pe mai mulţi ani
după apariţia, în 1998, a cărţii lui Harold Bloom, Canonul occidental, în românește,
nu prea avea cum să se fnalizeze mai mult decât la un nivel declarativ, teoretic. E
din ce în ce mai vizibil, din partea criticii literare, o reorientare către verdict, ceea
ce înseamnă o tendinţă de revenire la rolul de instanţă axiologică al acesteia, poziţie
în mare măsură abandonată în ultimele două decenii și care constituie unul dintre
elementele de forţă ale autorităţii și prestigiului criticii de întâmpinare.
Alte repere. Perioada asupra căreia ne-am oprit este una complicată,
abundentă în evenimente. Chiar dacă, poate, nu și în mari titluri. Ea ar trebui
abordată din perspectiva dramaturgiei care s-a scris și s-a publicat, din aceea a
literaturii de consum (mult timp nu s-a mai scris roman poliţist, acesta trebuind
reinventat, ca și romanul de spionaj, care încă nu a renăscut, dar discuţia pe acest
teren este foarte largă), și a literaturii pentru copii și tineret care s-a dezvoltat
mai ales pe seama laturii sale numită literatură de anticipaţie sau science-fction.
Istoriile literare ar putea reprezenta un capitol generos: perioada la care ne referim
a fost un timp fast, când au fost publicate multe asemenea întreprinderi, care și ele
ar avea nevoie de o analiză aparte.
Revistele literare constituie, iarăși, un domeniu în care s-au petrecut mari
schimbări. Nu în ultimul rând, ar trebui relevată activitatea cenaclurilor literare,
a festivalurilor de literatură – ce valori au promovat, ce fel de literatură au sprijinit,
care au fost orientările de gust ale acestora, de la o ediţie la alta? – premiile literare,
chestiunea dosarelor securităţii și a efectelor acestora pentru viaţa literară, a jurnalului
literar (pentru că am vorbit în aceste rânduri numai despre cele aparţinând unor
persoane din timpuri revolute, dar s-au publicat jurnale importante, nu fără urmări în
paginile de critică ale revistelor, dar și în literatura care se scrie azi) și așa mai departe.
...Ne oprim aici. Ce am urmărit a fost doar schiţa pentru o dezbatere asupra
perioadei dintre 1990 și momentul actual. Vor veni istoriile literare și vor analiza
cum se cuvine această materie bogată și promiţătoare. Chiar dacă nu se va mai
putea vorbi de istorii generale, scrise de un singur om, așa cum probabil cu
dreptate anticipa Nicolae Manolescu, se vor putea scrie istorii centrate pe domenii
anume. Sau se vor scrie istorii de către colective de autori.
Important este că literatura română nu numai că nu a stat pe loc ci, chiar
în condiţii nu mereu prielnice, are ce să spună, măcar pe această dimensiune,
viitorului.
A
R
T
A
C
R
I
T
I
C
I
I
15 ANTARES AXIS LIBRI
În prima parte din lucrarea Trilogia
culturii, denumită Orizont și stil, Lucian
Blaga afrmă că ‚,stilul e mediul permanent
în care respirăm chiar și atunci când nu ne
dăm seama.”
Orice creație are cel puțin un stil care
poate f, sau nu, conștientizat de autorul
acestuia. Stilul există în tot ceea ce suntem și
ceea ce ne înconjoară, omul ca fință creatoare
nu se poate manifesta decât într-un mediu
stilistic. Pentru a observa analiza și a descrie
un fenomen cum este stilul, suntem obligați,
spune Blaga, să ne distanțăm față de el, astfel
depistarea propriului nostru stil poate f
evidențiată prin măsura în care luăm contact cu stiluri diferite. Stilul este o latură
importantă a esenței culturii, find totodată și o dovadă a unei unități stilistice,
determinată de factori ascunși, care acționează prin intermediul inconștientului,
ducând la formarea unei matrici stilistice a priori.
Blaga defnește omul prin cultură, cultura prin stil, stilul prin matricea
stilistică, ce ține de un spirit inconștient, individual și colectiv. Ideea de
matrice stilistică poate f așezată, până la un punct, în apropierea teoriei
inconștientului colectiv enunțată de Jung, însă flosoful român o vede ca un
organ generator, ce poate îmbogăți sau revela un univers, nu ca o înțelepciune
transcendentală care ghidează lumea.
Omul este un „animal stilistic”, care încearcă să reveleze misterul și astfel
izbucnesc în el categorii, factori, agenți, potențe, determinante, ce alcătuiesc o
matrice stilistică care prin personanță se imprimă operelor literare, științifce,
determinând stilul unei creații. Personanța reprezintă o însușire grație căreia
inconștientul răzbate cu structurile, cu undele și conținuturile sale până
sub bolțile conștiinței. Fiecare cultură, fecare creator are la bază o matrice
stilistică, un mănunchi de categorii care se imprimă din inconștient tuturor
creațiilor umane și chiar vieții.
Leonard MATEI
Matricea stilistică la Lucian Blaga
16 ANTARES AXIS LIBRI
Matricea stilistică este alcătuită astfel dintr-o serie de categorii:
1.Orizontul spațial
2.Orizontul temporal
3.Atitudinea
4.Accentul axiologic
5. Năzuința formativă
1. Orizontul spațial reprezintă orizontul inconștient care are darul de a
străbate în creațiile spirituale. De multe ori există o corespondență între stilul unei
opere sau a unei culturi și peisajul în care ea se dezvoltă atât timp, cât inconștientul
fraternizează. „Conștiința e gata oricând să-și trădeze peisajul, inconștientul nu”,
spune Cassian Maria Spiridon. Întâlnim în orizontul spațial: infnitul, bolta,
planul, dimensiunea mioritică, alveolar-succesivă etc.
2. Orizontul temporal reprezintă forma pe care o ia timpul sub apăsarea
inconștientului. Orizonturile temporale sunt: timpul-haviz, timpul-cascadă și
timpul-fuviu.
Timpul-havuz e orizontul deschis spre trăiri viitoare. Ceea ce va veni devine
constantă dominantă, iar prezentul și trecutul reprezintă trepte, mijloace pentru
înălțare.
Timpul-cascadă este orizontul unor trăiri în care trecutul este valorizat
în exces. Astfel, clipa de azi nu poate înlocui strălucirea clipelor ce au fost, iar
clipele ce vor veni sunt tratate cu neîncredere sau ignorate. Timpul înseamnă aici
devalorizare, decadență, melancolie, destrămare.
Timpul-fuviu este orizontul unor trăiri afate în prezent. Timpul propune
realizări egale, concentrate în sine. Nu există trepte care nu ar putea f urcate și
nici cale de întoarcere.
3. Atitudinea reprezintă felul în care inconștientul interepretează sensul
fundamental al oricărei mișcări posibile în cadrul unui orizont oarecare.
Atitudinea poate f anabasică (de înaintare în orizontul infnit), catabasică
(de retragere în orizontul infnit), și neutră (de indiferență).
4. Accentul axiologic este atunci când inconștientul ia atitudine și o
inițiativă prețuitoare față de orizonturile asupra cărora s-a fxat.
Accentul axiologic este pozitiv (când apare o prețuire a valorii realității), negativ
(când valoarea realității este desconsiderată) și neutră (când apare indiferența).
5. Năzuința formativă este structura stilistică a informației genetice. Blaga
transfera, de altfel, termenul din biologie în cultură, defnind nisus formativus
drept nevoia de a întipări tuturor lucrurilor din universul nostru imaginar forme
articulate în duhul unei stăruitoare consecvențe.
Năzuința formativă este probată în trei tipuri principale: individuală
(cu preferință pentru a reda libertatea, vitalitatea, unicitatea unei reprezentări
17 ANTARES AXIS LIBRI
artistice), tipizantă (cu preferință pentru reprezentativ, armonios, simetrie,
proporționalitate, pentru idealul general uman) și stihială (cu surprinderea
lucrurilor dincolo de lumea mundană, redate prin simboluri abstracte care
materializează absolutul).
Acești factori alcătuiesc împreună, în concepția blagiană matricea stilistică,
cea care hotărăște structura și confgurația unui stil, factorii principali sub invelișul
cărora gravitează alți sateliți de importanță secundară.
Studiu de caz pe structura stilistică a
scriitorului Ilarie Voronca
Ilarie Voronca, născut Eduard Marcus, în 31 decembrie 1903, la Brăila și
care va muri în 8 aprilie 1946 la Paris, este un poet român cu origini evreiești, care
are o semnifcativă parte din operă scrisă în limba franceză.
Debutează în 1922, în revista Sburătorul literar condusă de Eugen Lovinescu
cu versuri de factură simbolistă.
Dintre operele scrise în limba franceză și în limba română, publicate în
timpul vieții, dar și cele strânse și publicate de prietenii lui postum, amintim:
Restriști în 1923, Colomba în 1927, Ulise în 1928, Brățara nopților în 1929,
Invitație la bal în 1931, Ulysse dans la cité în 1933, La poésie commune în 1936,
Beauté de ce monde în 1939, Poemes inédits în 1964, Mic manual de fericire
perfectă în 1973.
1. Orizontul spațial: planul infnit.
„...primit cu iubire. Și sunt în mijlocul acestei mulțimi
Ca o chemare slabă, fericită, într-o vastă scoică.”
Poezia obișnuită
Poetul își construiește poezia în acord cu orizontul în care s-a născut –
câmpia; stilul impregnat find unul al vastității, al unui spirit care, deși trăiește
in mulțime, reușește să-i contureze zările. În volumul de versuri Petre Schemihl,
în poezia XIV Ciubotele de șapte poști va exclama:
„Și poemele sunt ciubotele de șapte poști
Care mă duc din cercul polar la caldul tropic,
Și-n vers ca-n geanta unui botanist recunoști
Ierburile atâtor distanțe stând alături.”
2. Orizontul temporal: timpul-havuz (proiectat în viitor).
18 ANTARES AXIS LIBRI
La începutul activității sale literare, Ilarie Voronca este infuențat de George
Bacovia și de lirismul maladiv al lui Camil Baltazar și astfel creează în orizontul
temporal-cascadă:
„E aceeași amintire și aceeași deznădejde veche.
Aș vrea cu brațele tale de astă-vară să mă cuprinzi;
pășesc pe urmele trecutului nostru, cum aș merge după un om cunoscut,
și, totuși, nu-ți mai găsesc gestul, în lacul cu mohorâte oglinzi.”
Tristeți
Ulterior scriitorul va f în căutare de noi orizonturi, promovând antirealismul,
futurismul, este inițiatorul pictopoeziei, teoretician al integralismului, aderă la
suprarealism, și va scrie într-un orizont temporal îndreptat spre viitor. Orizontul
temporal havuz este defnitoriu pentru opera sa:
„Către voi, oamenii viitorului
Se-ndreaptă gândul meu.
Și vreau să exclamați
„Era dintre ai nostri”, când veți citi poemele mele.”
Eram de-ai vostri
„Văd convoiuri de oameni mergând spre altă așezare
Și inima mea legată de ei, ca un câine sub căruță.”
Petre Schlemihl
3. Atitudinea: anabasică (de înaintare).
Ilarie Voronca, evreu rătăcitor, care pleacă din Brăila spre București și apoi
în cel mai important centru cultural al vremii – Paris, unde devine în ultimul an
de viață directorul emisiunilor din limba română de la Radio Paris, implicarea în
mișcările de avangardă și în cel de-al II-lea Război Mondial alături de Rezistența
franceză, justifcă o atitudine de înaintare.
În Cuvânt înainte din Mic manual de fericire perfectă el va spune:
„De pe acum mergem spre epoca în care fericirea majorității va deveni
lege și dacă mai poate rămâne vreo infmă minoritate nesatisfăcută, această
minoritate în cele din urmă se va pierde în valurile uriașe ale mulțimilor fericite.
În curând, omul înțeles și iubit de semenii lui va f regele acestor ținuturi.”
„Poetului îi este dat să spună adevărul de mâine”:
Eram de-ai voștri, oameni ai viitorului
Și spre voi mergea gândul meu
Cum spre ocean setea viitorare
Caii albi ai izvoarelor și coamele lor înspumate.”
Eram de-ai voștri
19 ANTARES AXIS LIBRI
4. Accentul axiologic: pozitiv(de prețuire a valorii realității).
Are încredere în ziua de azi și aplaudă micile bucurii ale vieții:
„Despre această zi vreau să vă povestesc.
Aici sau în altă parte, nu importă!
Biserica Trinité și hulubii care ciuguleau din mâinile noastre
O lumină atât de plăcută. Aici sau în altă parte și trecătorii
Schimbau saluturi amabile ca arbori la începutul primăverii.”
Despre această zi vreau să vă povestesc
„Să iasă omul din coaja singurătății și să încerce să pătrundă în inima lumii,
în loc să facă lumea să intre în inima sa. Orice om care se retrage de lume, care-și
clădește o celulă în sine rănește lumea”, va spune poetul fără să uite în Colomba de
căldura căminului:
„Te regăsesc lângă mine tăcută, binevoitoare,
Soție. Mâinile tale albe prelungesc mâinile mele,
Aud cum bate o bucurie caldă în mâinile tale
Chipul tău se-mpreună pe-ncetul cu al meu.
Și sufetul meu se simte în siguranță.”
În Ulise va închina un imn ceaiului care „pune gâtului pe dinăuntru o salbă
roșie de bani”, va aduce un elogiu cartofului investit cu puteri divine, „feței de
Cristos a cartofului”.
Semnifcativă pentru includerea în accentul axiologic pozitiv a creațiilor
sale, este poezia Frumusețea acestei lumi:
„Nimic nu va întuneca frumusețea acestei lumi,
Plânsetele pot inunda toată viziunea. Suferința
Poate să-și înfgă ghearele în gâtlejul meu. Răcnetul,
Amărăciunea pot să ridice ziduri de cenușă,
Lașitatea, ura pot să-și întindă noaptea,
Nimic nu va întuneca frumusețea acestei lumi.
....................................................................................
Trebuie zvârlită masca durerii
Și de anunțat timpul omului, bunătatea,
Și ținuturile râsului și ale liniștii
Veseli vom merge spre ultima încercare
Fruntea în lumină, beția speranței,
Nimic nu va întuneca frumusețea acestei lumi.”
20 ANTARES AXIS LIBRI
5. Năzuința formativă: stihială.
„Miliardul de imagini”, cum l-a numit Lovinescu, are preferință pentru
proiecțiile care schițează scurgerea și mișcarea, pentru zborul care surprinde
apariția și dispariția:
„Gesturile trec ca urzici prin ochii spectatorilor
urzici aceste broderii pe ghergheful vântului
Aceste dantele în cruzimea oglinzilor
Echilibristul urcă pe o scară din priviri până la trapezul lunei.”
Brățara nopților, XXIX
Și în Ulise – Cântul al 9-lea va schița în câteva tușe „orașul tentacular”:
„bulevardele se rumenesc ca pâini în brutăria dimineții
buline automobilele urcă în esofagul tăcerii
se deschid parcurile cu orglinzi de răcoare
......................................................................................
acum sângele tău circulă paralel cu metrourile
o amintire îți face semn te îmbie ca o vacanță
și deodată marea mânecii e o pelerină albastră
clădesc insule sirenele se destramă
bruma pânzelor plajă surâsul
orașul se termină ca o serbare școlară.”
Bibliografe:
1. Lucian Blaga, Trilogia culturii, București: Editura Humanitas, 2011.
2. Cassian Maria Spiridon, Orizonturi duble. Atitudini literare IV, București:
Editura Cartea Românească;
3. Ilarie Voronca, Mic manual de fericire perfectă, București, Editura Cartea
Românească, 1973;
4. Ilarie Voronca, Poeme, București, Editura Pentru Literatură Universală,
1961.
I
S
T
O
R
I
E
L
I
T
E
R
A
R
Ă
21 ANTARES AXIS LIBRI
Nevoia de critică
Ionel NECULA
Cine cercetează devenirea culturii
româneşti şi a vadurilor sale de afrmare,
rămâne surprins de mulţimea revistelor şi a
societăţilor culturale care au ventilat spaţiul
valah, localităţile ţării în diferite intervale
de timp ale evoluţiei lor. La Tecuci a existat
societatea Mihai Eminescu, la Bârlad a
funcţionat Academia Bârlădeană - reactivată
în ultimii ani - la Sibiu a existat societatea
Tetis, mai apoi Cercul literar, la Târgovişte
Şcoala de literatură – fecare cu specifcul
şi programul lor de propăşire culturală.
Avertizase bine publicistul Eminescu: Tot ce
se face fără o dezvoltare paralelă a culturii în
zadar se face, iar intelectualii de prin oraşele de provincie, mai ales profesorii
de prin cancelariile liceale, încercau să se regrupeze în asociaţii culturale, să-
şi reprime complexele provinciale şi să se afrme sporitor în plan spiritual.
Nu mă îndoiesc că iniţiative asemănătoare au existat şi în alte localităţi ale
ţării – la Fălticeni, la Lugoj, la Tulcea sau Botoşani – şi toate, cu puţinele lor
mijloace au contribuit la înjghebarea unei sinergii culturale şi la afrmarea
spiritului local.
Într-o lume ignobilă şi anostă, în care totul ne dezbină, ne învrăjbeşte,
ne divizează şi ne ţine într-o imanenţă acaparantă, cultura a fost şi a rămas
singurul azimut din care destinul uman se irizeză ca finţă amfbică, trăitoare
în două orizonturi distincte, într-o empirie aluvionară şi prădalnică, dar şi
într-un imaginar dematerializat şi silfd, dincolo de marginile frii unde nu mai
întâmpină decât propriile sale oprelişti şi neputinţe, Neantul sau suprafrea.
Toate cele văzute şi nevăzute, din interiorul cercului strâmt, aşteaptă omul de
creaţie, pentru a da seama de realitatea în care se mişcă, pe care o subîntinde
şi-o tatonează.
De asta spun, toate iniţiativele menite să optimizeze climatul cultural
dintr-un anumit areal geografc, dispuse să rezoneze la problemele veacului şi
22 ANTARES AXIS LIBRI
să le imprime un sens, un conţinut, o direcţie proflactică merită să fe subliniate şi
apreciate, ca izbăviri ale conştiinţei genuine. După Dumnezeu, care a făcut lumea
şi omul, doar conştiinţa creatorului mai poate crea ceva nou, mai poate mărturisi
despre epoca străbătută şi despre problemele cu care veacul l-a confruntat.
Ardoarea cu care, la vremea sa, I. Heliade Rădulescu îşi îndemna compatrioţii
la masa de scris, la acte de creaţie şi la propulsarea desfășurată a culturii noastre
endemice se decontează şi din această dorinţă subcutanată de a conferi valoare,
înălţime şi competitivitate spiritului românesc - afat în competiție și în dialog
necurmat cu alte valori și culturi mapamondice. Îndemnul a avut ecou şi-a fost
urmat de multă lume care şi-a descoperit dintr-o dată apetenţa pentru literatură,
pentru creaţie şi dorinţa de a adăsta în lumea rafnată a valorilor. Cine cercetează
revistele literare de la sfârşitul veacului al XIX-lea rămâne uimit de mulţimea
diletanţilor, a veleitarilor, a nechemaţilor care alimentau aceste reviste. Câţi dintre
ei au fost reţinuţi şi fgurează în istoriile literare ce s-au elaborat între timp?
Aspectul trebuie să-l f indignat serios pe Maiorescu de vreme ce-a corectat
îndemnul înaintaşului său cu acea interdicţie imperativă, menită să stăvilească
avalanşa diletanţilor într-un domeniu care reclama discernământ, talent şi,
bineînţeles, multă cultură sedimentată într-un pat germinativ propulsator. În
mijlocul unei activităţi critice, spunea pontiful junimist, pentru răspândirea
lucrărilor sănătoase se va simţi pe ici, pe acolo şi necesitatea unei lovituri directe în
contra nulităţilor, care se amestecă fără nici o chemare în ale literaturii; un energic
în lături va trebui dar din când în când să fe rostit în orice mişcare intelectuală.
Sigur că-ntre timp istoria a evoluat, societatea s-a maturizat şi la fel
intelectualitatea, mai ales în perioada interbelică, s-a şcolit, s-a emancipat şi-a
dobândit aptitudini convingătoare pentru exerciţiul intelectual. Numai că această
intelectualitate competitivă şi bine clădită spiritualiceşte, a fost drenată spre
coloniile de munca și decimată prin lagărele de concentrare. Pe locul rămas gol a
apărut clasa muncitoare (strungarul, sudorul, tractoristul, flatoarea) care, trecuți
prin câteva clase profesionale, niște cursuri liceale serale în timpul carora n-a avut
curiozitatea să vadă măcar cum arăta coperta unui manual din programă, ulterior
printr-un curs al învăţământului de partid, a căpătat autoritate, orgolii și pretenții
de cultura, de intelectual cu pretenţii, ceea ce-i conferea automat şi presupuse
calităţi literare. Într-o vreme când scara valorilor era inversată, iar prototipul
omului nou, ţinut în graţii de regimul comunist era muncitorul, hommo faber
în salopete, - tocmai pentru presupusa lui conştiinţă înaintată și pentru supoziția
marxist-leninstă că reprezintă garantul unei maturităţi politice nefsurate, deci
apt să supervizeze întreaga viaţă socială, culturală și politică dintr-o comunitate,
iar ideea a dăinuit prea mult ca să sperăm că va dispare de la sine, înainte de a
produce toate efectele derivate ori de câte ori, un scriitor dădea semne de ne-
încolonare perfectă, se făcea apel la conștiința muncitorească – singura autoritate
23 ANTARES AXIS LIBRI
considerată infailibilă, chemată să pună lucrurile în ordine şi să se implice cu
toată recuzita urii de clasă. Ori de câte ori cineva trebuia pus la punct, revistele de
cultură se umpleau de reacţii și atitudini muncitoreşti, care-şi arătau deschis şi-n
cuvinte oţărâte indignarea faţă de ceea ce putea însemna ieşirea din dogmă.
Cu o insistenţă diabolică am cultivat aceasta idee paguboasă și răscolnică
vreme de cinci decenii, am confrmat atâţia falşi intelectuali şcoliti prin licee
serale, fără măcar să vadă cum arăta coperta unui manual din cele multe incluse
în programa liceală, că acum e greu să restaurăm o normalitate robustă, solidă
şi fermă. Cine mai poate convinge un muncitor, dintre cei mulţi, proveniţi
dintr-o anumită perioadă bastardă, că nu este decât un simplu muncitor – sigur,
onorabil, demn şi cu reputaţia conferită de priceperea sa în domeniu - dar fără
falsa extrapolare în domenii ce reclamă școlire serioasă, cumuluri culturale și
lungi adăstări prin bibliotecile publice. Că actul de cultură nu trebuie negreşit să
provină din interiorul cadrului muncitoresc, a salahorului cu origine sănătoasă,
substitut al intelectualului autentic și bine clădit spiritualicește - devenit indezirabil
și prohibit din cauza reticenţelor arătate la încolonarea în directivele partidului
comunist - a dăinuit prea mult ca să poată f eradicată peste noapte. Au apărut
poeţi care au scris mai multe cărţi decât au citit în toată perioada formării lor
intelectuale, versifcatori care n-au auzit de Goethe, Holderin, Rilke, prozatori care
n-au citit trei romane în toată viaţa lor, dar care găsesc câte-o editură interesată nu
de carte, ci de banii lor și dispusă să le publice încercările ridicole. O fătucă din
Matca, fără nici o minimă modestie se pretinde genială, deşi n-a auzit de vreun
scriitor, chiar de cei mari, de Dostoievski sau Faulkner. Este autoarea unui roman
absolut penibil, ceea ce n-ar f o dramă dacă, introdus în circulaţie publică, şi-ar
f găsit criticul dispus să dea seama despre penibilul prestaţiei sale literare. Din
păcate, nu s-a găsit, iar un prozator buzoian (Titi Damian), altfel bine aşezat în
cadrele literaturii narative, chiar l-a recomandat într-o revistă de provincie ca pe
o carte valoroasă. Şi în acest caz, şi în multe altele nemenţionate în aceste rânduri,
se ignoră un lucru elementar, că numai Dumnnezeu a creat lumea din nimic,
că actul de creaţie literară este un act de cultură, iar actul de cultură nu poate
răsări din nimic, nu poate f conceput în afara unui pat germinativ, constituit din
cumuluri calofle şi din achiziţii culturale epistemice, bine sedimentate în istoria
culturii româneşti şi universale.
Mai este un aspect. Fundaţii, reviste, societăţi culturale au fost multe în
spaţiul cultural românesc. Câte din ele au contat în istoria devenirii noastre
spiritule şi câte s-au întrupat într-o direcţie literară, într-o şcoală, într-un curent
cu înrâuriri fertilizante pentru devenirea culturii româneşti? Le putem număra pe
degetele de la o singură mână. Convorbiri literare, Viaţa Românească, Gândirea,
Revista Fundaţiilor Regale, Sburătorul, dar, dacă observăm bine, vedem că n-au
rezistat şi n-au rodit decât societăţile şi revistele pe care le-au întrupat, le-au girat
24 ANTARES AXIS LIBRI
şi le-au procesat criticii cu autoritate, cei care-au aşezat actul critic la fundamentul
zbaterilor lor. Cred că putem extrage unele învăţăminte din această succintă
enumerare. Prea multe reviste de cultura de provincie de azi sunt izvodite,
îndrumate și editate de inși care n-au nimic in comun cu actul critic. Și rezultatele
se văd. Nevoia de critică rămâne la fel de necesară și de imperativă, ca și în vremea
post-paşoptistă, când, vorba lui Maiorescu, erau toate de facut.
De asta întreb: mai este actual şi necesar imperativul interdictiv prevăzut de
Maiorescu? Nu, n-ar mai f actual dacă evoluţia românească ar f avut un parcurs
normal, fresc, cu o recunoaştere a valorilor autentice, nepervertite ideologic
şi necondiţionate de apartenenţa la partidul atotputernic. Dar istoria noastră
postbelică a bulversat scara de valori a încurajat diletantismul, amatorismul,
veleitarismulă pe considerente extraculturale, din care nu trebuia să lipsească
dosarul originii sănătoase şi calitatea de clasă muncitoare. Literatura noastră
actuală girează încă diletantismul, multe nume remarcate în cadrul competiţiei
Cântarea României sau înfeudate mentalului ei.
Breasla scriitorilor a girat deja mulți scriitori care n-ar f fost recunoscuţi
în nici o cultură europeană. Spre mirarea multora, USR-ul a arătat o bunăvoinţă
opulentă şi nejustifcată. Mulţi dintre cei care ajung la vârsta pensionării,
improvizează la repezeală câteva plachetuţe de versuri insipide şi dau fuga
la prima flială cu dosarul gata constituit pentru a f primiţi în breaslă şi să
primească încă o jumătate de pensie. Mulţi sunt respinşi, dar mulţi chiar reuşesc
să înşele vigilenţa celor din comisie şi să devină scriitori legitimaţi. Inşi care
până la 50-60 de ani n-au scris decât cel mult vreun articol rătăcit pe la vreo
gazeta de perete, s-au trezit peste noapte plini de talent, încropesc în grabă
numărul de cărţi cerute de regulament, şi rămân surprinşi dacă, Doamne
ferește, îndraznește cineva să nu le recunoască genialitatea nativă, cea moștenită
genetic, căci de vreo aptitudine formată printr-un act de instrucţie, sau printr-o
conectare la lumea valorilor consacrate, nu amintesc niciodată nimic. Sigur că
asemenea anomalii ar putea f evitate dacă lucrările lor ar f fost supuse unei
examinări critice publice şi responsabile în cadrul unui cenaclu literar sau dacă,
la publicare, substanţa lor ar f fost examinată în termeni de evaluare obiectivă
şi de conştiinţă critică. De asta cred că interdicţia lui Maiorescu, nu şi-a apuizat
noimele, că azi, mai mult chiar decat în vremea junimii, trebuie reactivată -
chiar mai claxonat decât a făcut-o pontiful junimist.
Să ne înţelegem. Mai cu seamă printre scriitori, orgolii şi vanităţi fără o
acoperire ostensibilă au existat totdeauna, dar nu cred c-au fost vreodată clamate
mai deşănţat ca în zilele noastre. Mirajul jumătăţii de pensie a declaşat multe
aspiraţii inoportune, care n-au dat, în toată tinereţea lor, vreun semn că s-ar putea
implica optimizant într-un proces de creaţie culturală. Ştim ce eforturi face statul
pentru încurajarea activităţii de creaţie, dar acest ajutor onorează nu atât creaţia,
25 ANTARES AXIS LIBRI
cât creatorul pentru a putea adopta un mod de viaţă cu adevărat cultural. Preţul
unei vieţuiri culturale, cu o branşare statornică la piaţa revistelor de cultură şi la
piaţa cărţii, cu achitarea unor facturi editoriale costisitoare, este greu de achitat din
sărăcăcioasele lor resurse. Preţul unui mod de viaţă cultural este greu de suportat
din veniturile creatorului, afat mereu la strâmtorări materiale. Apariţia unei cărţi
nu aduce venituri autorului, ci-l obligă la cheltuieli suplimentare împovărătoare,
pe care nu le-ar putea suporta fără acest ajutor minimal de stat.
Salut, freşte, noua publicaţie gălăţeană şi cred în oportunitatea ei pentru
înzdrăvenirea climatului cultural irizat în arealul Dunării de Jos. Sunt sigur că
va avea un rol fertilizant şi deontic pentru toţi cei prinşi în febra creaţiei literare,
trăitori în acest binecuvântat spaţiu de cultură scăldat de valurile bătrânului
fuviu. Din acest punct de vedere, Galatiul are deja o frumoasa traditie, care obliga
cărturarii din atriul stâng al Dunării la prelungirea spiritului critic şi atitudinal
faţă de tot ceea ce se procesează în planul vieţii literare. Aici a apărut revista lui H.
Sanielevici, o replică la Viaţa Românească, şi tot aici s-au afrmat critici de bună
factură atitudinală, precum doresc longevitate, receptivitate publică şi văd bun
spre masa de lectură a cititorilor.
26
I
S
T
O
R
I
E
L
I
T
E
R
A
R
Ă
ANTARES AXIS LIBRI
Revoluţia suprarealistă a spiritului
în opera poematică a lui Gellu Naum
Isabel VINTILĂ
O declaraţie clară în ceea ce privește
revoluţia suprarealistă, „adevărata revo luţie”
care trebuie să transforme spiritul uman și
să dea noi valenţe poeziei avangardiste, este
publicată în anul 1945, în Critica mizeriei
în care Gellu Naum, Paul Păun și Virgil
Teodorescu își manifestau nemulţumirea
faţă de cei care vedeau în suprarealism
doar o revoluţie a limbajului, o revoltă de
suprafaţă care nu implica transformarea
completă a omului prin eliberarea lui de
toate convenţiile și nici nu acordau imaginii
poetice importanţa meritată. Cei trei
suprarealiști afrmau în manifestul lor că
imaginile poetice ale confraţilor din generaţia anterioară nu puteau f decât
sterile, ele neimplicând emoţional cititorul. Scrierile din prima etapă a creaţiei
lui Gellu Naum se încadrează într-o arie care poate f ușor delimitată, aceste
texte respectând ideologia suprarealistă atât explicit, prin prozele poematice și
prin textele programatice, cât și implicit în poemele din volumele de versuri.
Putem afrma că, mai ales în opera de început, Naum a abordat toate temele
importante ale suprarealismului, creând o poezie a „certitudinii eruptive”
(cum el însuși afrma în poemul cu același nume), a „mediumnităţii noastre a
tuturora” și a „comediei limbajului”
1
, unde previzibilul este înlăturat în favoarea
libertăţii imaginaţiei, care, la rândul ei, distruge orice convenţie. Celebra sentinţă
publicată în toamna anului 1946 în Infra-Noir, „Poezia, dragostea și revoluţia
sunt una”, și concepută de tinerii pe atunci Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul
Păun, Virgil Teodorescu și Dolf Trost, va urmări aproape obsedant scrierile
naumiene de până în 1948. De fapt, volumele din prima parte a creaţiei lui
Gellu Naum se concentrează în jurul a două mari teme, revoluţia și iubirea care
manifestă foarte bine în cadrul creat de poezia suprarealistă. Cei care se opuneau
permanentului „EFORT PENTRU ELIBERAREA EXPRESIEI UMANE SUB
1. Pop, Ion, Avangardismul poetic românesc, Editura pentru literatură, București, 1969, p. 384.
27 ANTARES AXIS LIBRI
TOATE FORMELE EI”
2
erau consideraţi „o serie de personagii a căror prezenţă
întâmplătoare sau voită în marginea suprarealismului nu poate avea altă explicaţie
decât dorinţa de a întârzia cât mai mult, de a compromite pe cât posibil, acest
efort”
3
. „Pentru «moderniștii» din România problema a rămas, evident, o problemă
formală. [...] Ea stăruie încă în capul acelora care văd în suprarealism «o revoluţie
verbală», a acelora care iau suprarealismul ca punct de plecare fără să f avut vreodată
un contact real cu toate acestea”.
4
Suprarealismul primului val fusese primit și el cu
rezerve de către critica literară din România, printre numele care și-au manifestat
nemulţumirea în faţa noilor veniţi numărându-se G. Călinescu, E. Lovinescu, V.
Streinu și Al. Piru, personalităţi care „au impus”, se pare, o atitudine a criticii faţă de
avangardă atât înainte de căderea regimului comunist în România, cât și după. Spre
exemplu, E. Lovinescu, care era de acord cu inovaţiile surprinzătoare și radicale
ale avangardiștilor și aproba sincronizarea scriitorilor români cu modernismul
apusean, nu recunoștea și valabilitatea estetică a acestui curent literar. „Cum toate
curentele au început prin a f mișcări de avangardă și s-au împrăștiat tot atât de
seismic, istoria noastră are datoria de a le înregistra; și e cu atât mai mult în obligaţia
noastră, cu cât la temelia acestui studiu am pus sincronismul și propagarea tuturor
formelor de viaţă spirituală; oricare le-ar f vitalitatea, ele trebuiesc deci privite ca
fenomene naturale și, semne ale vremii, nu le putem înlătura din drumul nostru,
după cum nici nu le putem judeca pe măsura sensibilităţii noastre formate”

5
.
La rândul său V. Streinu afrma la un moment dat că suprarealismul
este perimat, iar G. Călinescu că „nu există poezie acolo unde nu există nici o
organizaţiune, nici o structură, într-un cuvânt, nici o idee poetică”
6
. Mai mult
decât atât, avangardiștilor li se reproșa lipsa de continuitate, unul dintre exemplele
date find cel al dadaiștilor care, spune Călinescu, au renunţat la crezurile lor
tocmai pentru că formula urmărită în poezie nu li se mai părea valabilă și viabilă.
De fapt, G. Călinescu este primul critic literar român care se apleacă asupra
lucrărilor suprarealiste cu mai multă atenţie, deși nu este nici el de acord cu
formula propusă de aceștia. Părerile sale cu privire la avangarda literară continuă
în același registru și în Istoria literaturii române de la origini până în prezent
7
,
iar clasifcările deja cunoscute sunt surprinzătoare și paradoxale. Astfel, dacă în
capitolul Dadaiști. Suprarealiști. Hermetici sunt plasaţi alături de Mateiu Caragiale,
2. Naum, Gellu, Păun, Paul, Teodorescu, Virgil, Critica mizeriei, București, „Colecţia Suprarealistă”,
1945, p. 3.
3. Ibidem.
4. Op. cit., p. 5.
5. Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, III, ediţia a II-a, Ed. Minerva, 1981,
p. 315.
6. Călinescu, George, Principii de estetică, ediţia a II-a, Editura pentru literatură, București, 1968,
p. 16.
7. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (ediţie facsimil),
București, Editura Semne, 2003.
28 ANTARES AXIS LIBRI
Eugen Jebeleanu și Dan Botta scriitori ca Urmuz, Tristan Tzara, Geo Bogza, dar
și „suprarealiști bucovineni” cum sunt Traian Chelariu, Mircea Streinul și Teofl
Lianu, în capitolul Tradiţionaliști, Călinescu vorbește despre Ilarie Voronca, Ion
Pillat și B. Fundoianu.
Critica literară de după război nu i-a menajat deloc pe tinerii suprarealiști
din al doilea val, printre care se afa, evident, și Gellu Naum. Aceștia erau acuzaţi
cu vehemenţă că la nivel programatic sunt incoerenţi și că imaginile pe care le
alcătuiesc după bine cunoscutele metode suprarealiste nu înglobează nici cel
mai neînsemnat sens. Lipsa de originalitate, perimarea unor formule lirice,
alegerea greșită „între a f poeţi și a f suprarealiști”
8
au reprezentat alte acuze
aduse acestora chiar de către Vladimir Streinu care puncta faptul că mișcarea
de avangardă menţionată nu putea decât să distrugă din punct de vedere literar
eventualii simpatizanţi. „Sentimentul penibil după lectura «suprarealiștilor»
noștri, vine, de asemeni, din întârzierea în care se pun spiritele acestor tineri, de
la vârsta cărora ar f fost normal să aștepăm mișcări mai sincronice, dacă nu chiar
mai libere și chiar anticipări ale lirismului viitor. Gellu Naum, Paul Păun și Virgil
Teodorescu (e cazul să regretăm talentul acestuia) se complac într-un anacronism
literar, care astăzi, când instantaneitatea legăturilor cu lumea întreagă ridică toate
ţările, mărginește la nivelul contemporan, a devenit de neconceput.”
9
.
Desigur, reacţiile la adresa criticii vremii nu au întârziat să apară. Astfel,
în anul 1945, Gellu Naum, Paul Păun și Virgil Teodorescu publică Critica
mizeriei, un manifest colectiv care se adresează criticii literare obtuze faţă de
scrierile avangardiste și dezaprobă atitudinea colegilor din prima generaţie, aceea
a suprarealismului „eroic”, pentru perceperea în totalitate formală a imaginii
poetice, atitudine evident eronată a acestora. Tinerii suprarealiști, semnatari ai
acestui manifest virulent, considerau că vina pentru modul deformat în care era
percepută creaţia suprarealistă nu este doar a criticii literare, ci și a „poeţilor care
au oferit un material în permanenţă confuz și anost”
10
. Printre poeţii care sunt
înferaţi în paginile manifestului se numără Virgil Carianopol și Constantin Micu,
„«moderniști» din întâmplare, a căror vocaţie clasică, poetică sau flosofcă a fost
din plin răsplătită de fundaţiile și ministerele fasciste”
11
.
Un subiect al analizei violente a suprarealiștilor menţionaţi este Tudor Vianu,
„perfecţionatul instrument de cretinizare universitară”
12
, căruia i se reproșează
plasarea suprarealismului ajuns la apogeu în urmă cu douăzeci de ani, adică atunci
când Breton publica primul manifest. Suprarealiștii afrmau că era mai convenabil
8. Streinu, Vladimir, Suprarealismul. Școală neliterară, în Pagini de critică literară, II, București,
Editura pentru literatură, 1968, p. 146.
9. Ibidem, p. 147.
10. Naum, Gellu, Păun, Paul, Teodorescu, Virgil, ed. cit., p. 3.
11. Ibidem, p. 4.
12. Op. cit. p. 5.
29 ANTARES AXIS LIBRI
pentru criticul literar
menţionat „să acorde o
victorie intelectuală, decât
să recunoască primejdia
unui monstru în plină
acţiune”
13
. Ironizată este și
Istoria literaturii române
de la origini până în
prezent a lui G. Călinescu
care în capitolul pe care
îl aminteam mai sus,
Suprarealiști bucovineni,
adună „câţiva poeţi șovini
și mizeri pe care îi unește
între ei cea mai reacţionară
credinţă politică”. Nici
Perpessicius nu este cruţat
în Critica mizeriei, find luat
în derâdere pentru faptul
că a comparat „rugăciunile
isterice ale religiosului I. Caraion”
14
cu poemele suprarealiștilor care de fapt nu
au pomenit numele divinităţii decât în condiţiile în care acesta ar f fost precedat
de „cele mai grele invective”
15
. Alături de aceștia este criticat și Adrian Marino „a
cărei rea voinţă nu este egalată decât de ignorarea complectă a «paginilor teoretice»
de care vorbește cu atâta competenţă” și care afrmase în „Universul literar” din 4
martie 1945 că suprarealismul nu aduce nimic nou în literatura vremii, precursorii
acestui curent de avangardă find încadraţi în aria misticismului. Poeţii avangardiști
nu scapă nici ei de critica aspră a lui Gellu Naum, Paul Pău și Virgil Teodorescu,
aceștia din urmă acuzându-i că pentru a obţine favoruri de ordin personal au trădat
poezia
16
. „Dezgustul nostru este cu atât mai mare cu cât alături de domnii de mai
sus trebuie să vobim de alţii, mult mai monstruoși, mult mai siniștri, de cei care
rămânând aparent de partea poeziei s-au căsnit să creeze confuzia cea mai cruntă,
să întreţină echivocurile cele mai inadmisibile, trădând de dragul unui meschin
confort personal, câștigurile pe care poeţii libertăţii le-au plătit cu viaţa”
17
.
13. Naum, Gellu, Păun, Paul, Teodorescu, Virgil, ed. cit., p. 5.
14. Ibidem, p. 8.
15. Op. cit., p. 8.
16. În această categorie este plasat Sașa Pană, făcându-se referiri la lucrarea Sadismul Adevărului,
și la afrmaţia eronată a acestuia, conform căreia atitudinea politcă a suprarealiștilor ar f una
izolată și neconformă cu realitate.
17. Naum, Gellu, Păun, Paul, Teodorescu, Virgil, ed. cit., p. 8.
Gellu Naum
30 ANTARES AXIS LIBRI
A doua parte din Critica mizeriei se intitulează sugestiv Mizeria criticii
și reprezintă o succesiune de opinii critice despre suprarealism, în majoritatea
cazurilor răuvoitoare, insinuante și ilogice, pe care semnatarii lucrării au ales să le
insereze la fnalul textului, pe sistemul oferit de André Breton în cel de-al doilea
manifest. Așadar, este redată opinia lui Vladimir Streinu despre două volume de
versuri ale lui Gellu Naum, Drumeţul incendiar și Vasco de Gama, concluziile sale
find evident opuse și neargumentate sufcient: „Voi afrma însă în toată libertatea
că, dincolo de intenţia de scandal liric, autorul «Drumeţului incendiar» este un
poet ale cărui deveniri se ghicesc de pe acum extrem de interesante” sau „Cum și
autorul plachetei «Vasco de Gama» se afă la a treia culegere de versuri, găsim că
a pierdut dreptul la orice indulgenţă”
18
.
Critica mizeriei nu poate f cu siguranţă considerat un material doctrinar, ci
un text în care se atrage atenţia asupra greșelilor de interpretare ale criticii literare
consacrate în ceea ce privește suprarealismul, demn de apreciat find curajul tinerilor
suprarealiști de a-și manifesta convingerile într-un mod atât de vehement.
În aceeași schemă începe, de fapt, și cariera poetică a lui Gellu Naum,
care, în 1936, publică volumul de debut, Drumeţul incendiar. Poetul suprarealist,
uimit de spaţiul comun și preocupat de relevarea miraculosului cotidian, despre
care Bréton afrma că este „întotdeauna frumos”, se înfăţișează în acest volum
în postura unui revoltat. „Cum vremea era socotită comună și vulgară păreau
frești asocierile comune și vulgare”, însă nu pentru Gellu Naum care simţea că
rolul literaturii și mai ales al poeziei, care nu trebuia confundată cu aceasta, era în
schimbare. Revolta sa este totală, teribilismul depășind orice închipuire. Această
primă etapă din poezia lui Gellu Naum, în care se remarcă foarte clar starea de
spirit nonconformistă a poetului suprarealist violent și spectaculos în limbaj în
același timp, cuprinde și volumele care urmează: Libertatea de a dormi pe o frunte
(1937) și Vasco da Gama (1940). Putem afrma cu tărie că, încă de la debut, poetul
poate f considerat un suprarealist autentic, nu doar pentru ușurinţa cu care
jonglează cu registrele stilistice, ci și pentru tehnicile pe care le aplică cu succes.
La o primă lectură suntem tentaţi să afrmăm că în Drumeţul incendiar imaginile
poetice sunt create în special pe baza dicteului automat deoarece acţiunile eroului,
un alter-ego al poetului, pot f considerate ca lipsite de logică, imagini realizate pe
asocieri contrastante: „Drumeţul incendiar își ascute luminile / ochilor în caiete
cu statistici / El își aranjează coafura în ceasornice / (timpul e un pieptene delirant
pentru părul de pe ţâţele feciorelnice) / își lasă câte o măsea infectată în fecare
geam / cu frme cu grădini mici / se-ncruntă în faţa ciorapilor de mătase vegetală
/ pipăie cu degete de cunoscător paharele pline ale somnului”.
19
18. Fragmente extrase din „Gazeta” (1935) și respectiv „Timpul” (1941) apud Naum, Gellu, Păun,
Paul, Teodorescu, Virgil, ed. cit., p. 13.
19. Naum, Gellu, Drumeţul incendiar în Despre identic și felurit (antologie), Ed. Polirom, 2004,
prefaţă și notă asupra ediţiei de Simona Popescu, p. 29.
31 ANTARES AXIS LIBRI
„Revolta asupra stării de fapt instituite”
20
se remarcă însă deasupra acestor
aparente incongruenţe, ca în toate poemele algiștilor, de altfel. „Domnii ne
aleg poemele după panglicuţe ca pe curve”
21
, spune tânărul Naum, referindu-
se în mod evident la critica vremii care nu a întârziat să-și arate colţii imediat
după apariţia lucrării Critica mizeriei. Spre exemplu, Vladimir Streinu afrma
că, „dincolo de intenţia de scandal liric, autorul Drumeţului incendiar este un
poet ale cărui deveniri se ghicesc de pe acum extrem de interesante”
22
, pentru
a spune mai apoi că poetul va mai f luat în seamă de critică dacă „va dovedi
vreodată CURAJUL DE A FI CUMINTE”
23
. Se pare că suprarealistul român
a înlăturat toată viaţa această perspectivă de a scrie într-o manieră „cuminte”,
fapt pentru care nu a primit cele mai bune aprecieri din partea unor exegeţi. În
cazul său cenzura a funcţionat din păcate și la nivel politic, deoarece regimul
comunist nu putea accepta sub nici o formă spiritul revoluţionar al creatorilor
din acest grup avangardist. „Poezia, numită suprarealism pe vremea aceea, era
încă scandaloasă în ochii publicului restrâns care-i rămăsese. Cu siguranţă că
era scandaloasă în ochii noilor guvernanţi comuniști, care erau la fel de tâmpiţi
ca și cei burghezi, care îi precedaseră. Abia atunci, la începutul războiului rece
(un termen interesant), a devenit absolut imposibil să-ţi dai întîlniri sau să
întreprinzi orice fel de acţiune. Printre alte născociri, atunci s-a reinventat și
foamea”
24
.
Încă de la început, prin primul său volum, Gellu Naum a conștientizat
importanţa creaţiei sale care trebuia neapărat să se împletească cu felul în care
trăia. Revolta tipic suprarealistă deriva din nevoia de libertate, o eliberare care
nu putea să se concretizeze decât prin creaţie. În ceea ce îl privește pe Naum,
această revoltă nereţinută, acest impuls violent este mai bine surprins în poezia
sa de început, când „incendiatorul” canoanelor, al faptelor comune, al literaturii
amorţite, se ridică pentru a transforma lumea, șocând în același timp receptorul:
„Smulgeţi penele tuturor păsărilor din Balcani / să ne scriem cronici noi / (păsările
cele mai mari casele au șters-o).
Despre tine am să scriu cu litere groase: / CÂND ÎŢI SCOŢI ROCHIA
VERDE RĂMÂI / GOALĂ CA O PENIŢĂ”
25

În urma unei serii de discuţii cu Sanda Roșescu, poetul ajuns la maturitate a
recunoscut care era relaţia sa cu suprarealiștii în anii ’40-’50 și care era concepţia sa
despre libertate, o stare neraportată la vreo doctrină sau la vreun grup. Preocupat
20. Morar, Ovidiu, Avatarurile suprarealismului românesc, Ed. Univers, București, 2003, p. 246
21. Naum, Gellu, ed. cit., p. 12.
22. Gazeta, 1935, apud Morar Ovidiu, ed. cit., p. 197.
23. Timpul , 1941, apud Morar Ovidiu ed. cit., p. 246.
24. Brook, James, Contestarea poetică. Interviu cu Gellu Naum, în „Observator cultural”, nr. 1
din 29 februarie - 6 martie 2000.
25. Naum, Gellu, ed. cit., p. 14.
32 ANTARES AXIS LIBRI
de destinul „poeziei noi, poeziei eliberatoare”
26
, Naum considera creaţia și modul
în care era percepută iniţierea prin intermediul acesteia importante și diferite,
aleșii find aceiași, indiferent de epocă sau spaţiu geografc. Cu toate acestea,
sentimentul că suprarealismul l-ar f putut limita în cunoașterea absolută a
„Lumei” l-a marcat încă din primii ani petrecuţi alături de tinerii suprarealiști
din al doilea val. Prin urmare, s-a detașat încetul cu încetul de grupul suprarealist
care avea tendinţa de a impune o dogmă și prin aceasta de a limita libertatea
membrilor lui.
„Și, pentru că vorbim de suprarealism, aș vrea să repet că în mișcarea aceasta,
înainte de a deveni artă și comerţ, s-au întâlnit, după părerea mea, oamenii cei mai
aleși ai epocii noastre. Vorbesc despre suprarealiștii reali, foarte puţini la număr,
după cum e și fresc… [...] Limitele suprarealismului le-am simţit încă de pe când
mă declaram, fără nici o rezervă, suprarealist. Mai întâi, m-a oripilat caracterul
de grup… Eu îmi căutam fraţii liberi, altceva decât adepţii unei dogme comune,
chiar dacă dogma se afa la momentul de anti-dogmă…”
27
Poezia agresivă, revoluţionară este caracteristică atât pentru volumul
de debut, cât și în cazul poemelor din Libertatea de a dormi pe o frunte și
Vasco de Gama. Poetul se întoarce dezgustat spre „dulcegăriile” din poezie și,
exprimându-și liber insubordonarea în faţa sistemelor sociale, a ordinii politice
și chiar a ierarhiilor academice, își declară libertatea intelectuală: „voi ști să-mi
scot ventuzele de pe creier / să se scurgă zeama puturoasă a viersului dulceag /
voi ști mamă în ceasurile de glorie / să-mi future ciorapii împuţiţi lângă porţile
Academiei Române”
28
.
Revolta suprarealistă vine din nevoia de libertate absolută, libertate
a spiritului și a simţurilor care va constitui o temă predominantă în opera
naumiană. Libertatea este o stare care – în viziunea suprarealiștilor și a lui
Gellu Naum desigur – permite refacerea legăturilor uitate, misterioase dintre
finţe și lucruri (prin magie, empatie, vis, viziuni hipnagogice, „arheologie
mediumnică“
29
, coincidenţe semnifcative). Este vorba de fapt despre o căutare
a libertăţii absolute, afate dincolo de parametrii raţionaliști și limitatori ai
conștientului. Așa cum se va remarca în opera de maturitate, libertatea spiritului
nu este decât o etapă în complexul proces de iniţiere a sinelui care se poate
urmări în toată creaţia acestui suprarealist român. Dar libertatea nu este în cazul
lui Gellu Naum doar o stare necesară în autocunoaștere. Ea se manifestă foarte
acut la nivelul limbajului, uneori violent, alteori trivial, dar foarte des parodic
și burlesc, un limbaj așa cum îl descria Ion Pop ca find „de o mobilitate și de
26. Naum, Gellu, Păun, Paul, Teodorescu, Virgil, ed. cit., p. 11.
27. Gellu Naum în dialog cu Sanda Roșescu, Despre interior și exterior. Ed. Paralela 45,
Pitești, 2003, p. 135.
28. Naum, Gellu, ed. cit., p. 14.
29. Termen inventat de Gellu Naum care pune bazele unei discipline cu același nume.
33 ANTARES AXIS LIBRI
un insolit al asocierilor ce știe să exploateze virtuţiile «arbitrariului» maxim,
rupturile de nivele ale sensului, vecinătăţile grotești, efectele ambiguităţii
ironico-sarcastice”
30
. Acest limbaj al lui Gellu Naum „ardea”, la fel ca și celebrul
său personaj, Drumeţul incendiar, și regulile, dar și minţile retrograde care
nu puteau accepta schimbarea la faţă a literaturii acelei perioade: „El saltă în
fuierele cu gușe ale vardiștilor / și pipăie chiloţii străvezii ai istoriei / creierul
lui face semne ca o batistă / și dacă nu s-ar teme de ridicol / ar putea să fe un
popă sau o cravată”
31
„LUMEA A ÎNCEPUT SĂ PUTĂ”
32
striga tânărul suprarealist, decis nu
doar să înlăture toate aspectele putrede dintr-un spaţiu afat în destrămare, care
după ani grei de război urma să îndure alţii și mai cruzi, ci să-l și purifce. Așa
cum vom vedea în paginile următoare, purifcarea lumii se va face prin foc,
dar și prin nașterea noii poezii, poezia revoluţiei și a libertăţii. În poemul Pot
să-ţi spun vorbe ca niște geamuri, suprarealistul descrie starea poeziei comune,
a poeziei premeditate în care cuvintele sunt „transparente”, sensurile putând
f descifrate cu ajutorul „dicţionarelor poetice”. Rolul rostirii, mai mult decât
atât, rolul poeziei devine altul pentru Gellu Naum. Mesajul acestui poem este
identic cu acela din Critica mizeriei: adevărata revoluţie nu este cea verbală,
de suprafaţă, ci aceea care poate transforma defnitiv individul. Astfel, Naum
nu mai vede discursul liric ca pe o refectare a unor idei, stări emoţionale sau
percepţii, ci ca pe o transcriere a unor imagini născute în inconștient, care nu au
nimic de a face cu imaginile sterile confecţionate de suprarealiștii din primul val.
Astfel, imaginile suprarealiste construite înlocuiesc realitatea existentă și redau
realităţi noi cu o logică proprie specifcă visului, halucinaţiilor, transei hipnotice
etc. Poemul menţionat ironizează tocmai imaginile suprarealiste din scrierile
confraţilor care ascund în spatele lor semnifcaţii simbolice sau de alt tip și care
datorită asocierilor neinspirate, forţate, ies de sub incidenţa hazardului și prin
aceasta din aria suprarealismului: „Pot să-ţi spun vorbe ca niște geamuri / vorbe
asemeni urdorilor sau rozelor / vorbe așezate orizontal chibrituri / în aceste
dicţionare poetice / vorbe ca scaunele să-ți tocești pantalonii timpanelor de
ele / raportate frumos una la alta : imagini / vorbe ca niște imense planoare
asemeni / berzelor puilor de căprioară butonilor / prinși la manșetele tăcute
ale orelor din vremile / de nădușeală erotică / vorbe asemeni marilor serbări de
toamnă cu foșnete de fuste /cum femeia cântă un vals în gravură / și-n aquarelă
hora ţăranilor miroase a picioare frumos”
33
.
Gellu Naum continuă în aceeași manieră, revolta împotriva falsei poezii
atingând cote paroxiste și transformându-se într-o centauromachie. Atacul
30. Pop, Ion, Avangarda în literatura română, București, Ed. Minerva, 1990, p. 343.
31. Ibidem, p. 12.
32. Op. cit., p. 15.
33. Naum, Gellu, ed. cit., p. 23.
34 ANTARES AXIS LIBRI
poetului-centaur este foarte violent, el anunţând intrarea în scenă a noii poezii,
proaspătă și autentică: „E o înaltă școală de artă aceasta / să-ţi scobești creerul
ca pe un nas / și din adâncuri să scoţi mucii triști ai poemului [...]”
34
Revolta desprinsă din scrierile sale s-a manifestat și în existenţa sa din acea
perioadă. „Pe atunci se pare că mai eram încă foarte agresiv...”
35
, mărturisește
Naum, povestind despre sine ca despre un personaj marcat de violenţa războiului,
dar și de căutările intense din sfera suprarealismului. El își justifcă în acest
mod reacţia din Inventatorii banderolei, unde intrase în polemică cu Luca și
Trost cărora le reproșa fe caracterul „fals dialectic, confuzionist și reacţionar”,
fe faptul că ar f operat „o nouă cenzură a visului”, fe caracterul prea „literar”
al poziţiei pe care cei doi aleseseră să o adopte. „De fapt mă plictisea cumplit
activitatea lor, spune Gellu Naum, din ce în ce mai teoretică și mai politică
(boala comună a suprarealismului din întreaga lume atunci și mai apoi); mă
supărau spaimele lui Luca...”
36
„Tot ce rămâne în afara acestor lucruri din non-
oedipianism este literatură și acesta este ultimul lucru de care ne vom ocupa.
Poetul G.L. își poate adormi publicul cu cântecele lui, își poate plimba masca
puţin melancolică pe sub ochii languroși ai doritorilor de literatură, aceasta nu
interesează deloc suprarealismul”.
37

După peste douăzeci de ani de la publicarea volumelor despre care am
vorbit, Naum recunoaște că întoarcerea sa spre o „aparentă literatură” reprezenta
„o ieșire posibilă, deși inefcace, împotriva teoriei și a spaimei. [...] Aspectul
«pentru-contra» literatură marca o încercare de echilibrare prin sacrilegiu”
38
.
Seducţia ideii de a ridica „revoluţia la înălţimea poeziei” a tras după ea volume de
versuri suprarealiste uluitoare care au contrariat critica vremii și au determinat
formarea unui poet puternic și curajos, capabil să instaureze o adevărată criză
și să schimbe total faţa liricii, atât la nivel lingvistic, cât și doctrinar. Universul
său imaginar devine din acest unghi, al revoltatului, extrem de bogat și de divers
exploatat. Fie că o face în poeme, fe că decide să se exprime în prozopoeme sau
în pagini programatice, Gellu Naum se exprimă în volumele din tinereţe foarte
proaspăt și divers, netrădând niciodată crezul său suprarealist.
34. Naum, Gellu, Un centaur siluind arborii poemului, în ed. cit., p. 27-29.
35. Gellu Naum în dialog cu Sanda Roșescu, Despre interior și exterior , Pitești, Ed. Paralela 45,
2003, p. 54.
36. Ibidem, pp. 54-55.
37. Naum, Gellu, Întrebătorul, București, Ed. Cartea Românească, 1999, p. 95.
38. Gellu Naum în dialog cu Sanda Roșescu, ed. cit., p. 55.
I
S
T
O
R
I
E
L
I
T
E
R
A
R
Ă
35 ANTARES AXIS LIBRI
Alexandru Ovidiu VINTILĂ
Traian Brăileanu şi Gruparea Iconar.
Fenomenologia unor începuturi
În prefaţa
1
cunoscutei antologii
Poeţii tineri bucovineni, apărută la
Fundaţia pentru literatură și artă „Regele
Carol II”, în 1938, Mircea Streinul, pe
lângă bucovinenii care au aderat la
mișcare, îi numește și pe cei „din vechiul
regat”, care au făcut front comun cu tinerii
intelectuali iconariști. Este vorba despre
Victor Măgură, Theodor Constantin,
Panait Nicolae, Ovid Caledoniu și
Theodor Dragomirescu. De asemenea,
Mircea Streinul, în aceeași prefaţă,
precizează că, din Ardeal, grupării al cărei
principal animator era, provin adeziunile
lui N. Cantonieru, Aurel Marin, Nicolae S. Ursu, George Popa și N. Mirza.
Tot acum, Mircea Streinul nu omite să spună că „aproape toţi aceștia
colaborează la „Junimea literară” și „Glasul Bucovinei”
2
. După cum se
știe, ambele reviste erau editate de liberalii lui Ion I. Nistor, generosul
universitar cernăuţean, graţie căruia noua generaţie de scriitori își găsește
locul unde să se afirme.
Deși între 1931 și 1932 încă nu se poate vorbi despre o mișcare literară
Iconar în adevăratul sens al cuvântului, în această perioadă se creează o
emulaţie deosebită în jurului tinerilor scriitori de la acea vreme. Între timp,
din nevoia acestora de a se afrma și de a se regăsi în publicaţii proprii, vor
vedea lumina tiparului numeroase reviste precum: „Îndrumarea” (Arcadie
Cerneanu), „Orion” (E. Ar. Zaharia și Aurel Putneanu), „Pana literară” (Ionel
Creţianu, Filaret Ozar și Teofl Lianu) (acestea la Rădăuţi), la Cernăuţi –
„Crai Nou” (Teofl Lianu), „Plai” (Aspazia Munte și Neculai Pavel), „Izvodiri”
(George Stratoiu, Mihai Verbovschi și Teofl Lianu), „Fișier” (E. Ar. Zaharia),
1. Datată 27 iulie 1937, București.
2. Mircea Streinul, Poeţii tineri bucovineni, București, Fundaţia pentru literatură și artă
„Regele Carol II”, 1938, p. 9.
36 ANTARES AXIS LIBRI
„Flanc” (Teofl Lianu), „Argonaut” (Mircea Streinul și E. Ar. Zaharia), iar la Siret
„un grup de intelectuali” editează „Freamătul literar”
3
.
Despre iconarismul din această perioadă, cercetătorii afrmă că se afa
într-o etapă „euforică”, în paralel find scoase multe alte publicaţii de gen:
„Credem, mai degrabă, că iconarismul acestor ani este unul naiv, înţeles ca
atmosferă entuziastă și clocotitoare, euforică, unul născut dintr-o simultană
descoperire a lirismului și a unei utopice misiuni. Nu putem vorbi, pentru
această perioadă, de creaţie iconaristă decât având în vedere această atitudine
a tinerilor scriitori care nu ezită să scoată și efemere publicaţii proprii, grupaţi
însă în jurul «Junimii literare» și «Glasului Bucovinei»”
4
, evidenţiază istoricul și
criticul literar Mircea A. Diaconu.
Probabil că o anume „ostentaţie a sinelui”, „căutarea unui profl distinct”
5
îi
va face, în 12 august 1933, pe Mircea Streinul și Iulian Vesper să înfinţeze colecţia,
ulterior transformată în editură, Iconar, ambele sub auspiciile Institutului de arte
grafce „Glasul Bucovinei”, semn evident că Ion I. Nistor îi susţinea în continuare.
S-a vorbit mult în perioada premergătoare demarării proiectului că acesta
va f iniţiat de Mircea Streinul împreună cu Traian Chelariu imediat ce acesta din
urmă se va întoarce de la studii din străinătate. Printr-un concurs de împrejurări,
colecţia și apoi editura vor f întemeiate de către Mircea Streinul și Iulian Vesper.
„Pe nesimţite și, oarecum, împotriva tuturor prevederilor, se crease ceva nou, o
anumită stare de tensiune. În multe cercuri din oraș se vânturau, de-un timp,
vești, ce dădeau ca sigură apropiata înfinţare a editurii Iconar. Manuscrise de
calităţi diferite se îngrămădeau în sertarele redacţiei sau, acasă, la Mircea Streinul.
În atmosfera aceasta, nici vorbă nu putea f să mai așteptăm întoarcerea lui Traian
Chelariu
6
, despre care umbla zvonul că ar f urmat să se căsătorească la Paris cu
o italiancă dintr-o distinsă familie; i s-ar f încredinţat, apoi, o catedră la vreo
3. Ibidem, p. 9.
4. Mircea A. Diaconu, Mișcarea Iconar. Literatură și politică în Bucovina anilor 30, ed. cit., p. 42
5. Ibidem, p. 42.
6. Zvonul nu era lipsit de oricare adevăr întrucât Traian Chelariu, cum reiese și din jurnalul său,
a fost pe cale să ia de nevastă o italiancă. Tot aici trebuie spus și faptul că Traian Chelariu la
un moment dat, conform însemnărilor din propriul jurnal, a nutrit anumite sentimente faţă de
fica lui Traian Brăileanu, Veronica. De asemenea, Traian Chelariu se afa în relaţii foarte bune
cu profesorul de sociologie cernăuţean, vizitându-l în mai multe rânduri. În același timp, Traian
Chelariu a rămas alături de Ion I. Nistor, celălalt mentor al tinerei generaţii cernăuţene. De aici
rezultă, opinie exprimată și de Constantin Schifrneţ, dar și de alţii, că Traian Brăileanu nu făcea
politică în calitatea sa de profesor, ci doar în afara activităţii de la catedră. Dacă făcea într-adevăr
politică în cadrul muncii desfășurate în cadrul catedrei, ce viza strict calitatea sa de profesor, atunci
Chelariu nu îl mai vizita pe Brăileanu până și acasă, știindu-se că făceau parte din tabere politice
diferite. Spre exemplu, în anii studenţiei, în memoriile sale Chelariu povestește cât îl admira pe
Brăileanu și cât de mult îi aprecia sfaturile, acesta din urmă arătând o deschidere fără echivoc faţă
de studenţii săi, care îl vizitau acasă ori de câte ori aveau vreo problemă.
37 ANTARES AXIS LIBRI
universitate în Italia, unde s-ar f putut să rămână”
7
, evocă acele momente Iulian
Vesper.
În jurnalul său, același Iulian Vesper prezintă exact cum au decurs
evenimentele și care au fost discuţiile imediat ce s-a stabilit că nu se mai poate
amâna apariţia editurii Iconar: „În urma unor prelungite discuţii cu Mircea
Streinul, am căzut de acord să-i înfăţișăm domnului profesor Ion I. Nistor situaţia
privind editura Iconar demult anunţată și care trebuia, sosise timpul, să ia finţă.
Am fost primiţi și, ca de obicei, ascultaţi cu înţelegere și bunăvoinţă. Propunerea
noastră era ca printr-un act convenţional să putem f periodic creditaţi cu tipărirea
unui număr de patru, cinci plachete sau a unui singur volum mai mare, urmând ca
la termenul fxat de comun acord să achităm suma datorată. Răspunderea pentru
difuzarea cărţilor ne-o asumam noi. În caz că n-am f respectat termenul de plată,
administraţia avea posibilitatea să recupereze împrumutul reţinând suma din
salariile noastre, care stăteau garanţie. După ce am f lichidat o primă tranșă, am f
trecut, succesiv, la etapele următoare. Directorul ziarului, Ion I. Nistor, ne-a cerut
un timp ca să obţină un aviz din partea conducerii tehnice a Institutului de arte
grafce. După o săptămână, primeam un răspuns favorabil”
8
.
Încă de a doua zi după primirea răspunsului, entuziaștii tineri intelectuali,
Mircea Streinul și Iulian Vesper, au înaintat directorului tehnic al Institutului de
Arte grafce, Al. Parzer, prima serie de manuscrise. În aceeași perioadă, cei doi se
organizează, împărţindu-și sarcinile în funcţie de timpul disponibil.
În urma discuţiilor avute, s-a convenit ca Mircea Streinul să se ocupe cu
desfacerea exemplarelor de carte, contactul cu autorii, precum și cu procurarea
de texte care să merite atenţia unor lectori exigenţi. Lui Iulian Vesper îi reveneau
supervizarea manuscriselor, care intrau la cules și bunul de tipar. De asemenea,
pentru înlesnirea vânzărilor, fecărei apariţie editorială i se asigura o oarecare
promovare în paginile ziarului „Glasul Bucovinei”
9
.
Prin urmare, odată cu apariţia colecţiei și apoi a editurii Iconar se poate
vorbi de o nouă etapă, una de maturitate, în care se va elabora programul editurii
cernăuţene Iconar. Astfel, prima etapă a mișcării Iconar, cea afată, cum afrmase
Mircea Streinul, „la o răscruce a literaturii românești”
10
, a fost depășită. La Iconar
vor vedea lumina tiparului o serie de circa 30 de plachete și volume, dintre care
o parte au atras atenţia criticii literare bucureștene și nu numai. Primul volum
al colecţiei Iconar, apărut în 1933, aparţine lui Victor Măgură, un poet ieșean,
după cum ne informează Iulian Vesper
11
, și se intitulează Evadare înlăuntrul
7. Iulian Vesper, Memorii, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Pavel Ţugui, București, Editura Saeculum
I.O., 1999, p. 100.
8. Ibidem, p. 102.
9. Ibidem , p. 102.
10. Denumirea unui articol semnat de Mircea Streinul în revista „Iconar”, an II, nr. 3, pp. 1-2.
11. Iulian Vesper, op. cit. , p. 102.
38 ANTARES AXIS LIBRI
meu
12
. În acea perioadă, Mircea Streinul „le reproșează tinerilor revolta de dragul
zgomotului și absenţa unei discipline culturale care să fe o sinteză de românism”.
Pe de altă parte, „acuză amatorismul receptării literaturii în Bucovina”
13
.
La începutul anului 1934
14
, cei doi entuziaști colaboratori, Mircea Streinul și
Iulian Vesper, expediază, aproape tuturor revistelor și unui număr impresionant
de personalităţii din ţară, un program al editurii. Acest program va f publicat
integral în „Glasul Bucovinei”, nr. 4223 din 11 ianuarie 1934. În cadrul programului
activităţii editurii pe anul 1934, editorii cernăuţeni afrmă că își propun „să
imprime un ritm accelerat în mișcarea literară a tinerei generaţii”, subliniind
că vor încerca, în vederea împlinirii acestui deziderat, „o depășire a clanurilor,
coteriilor și bisericuţelor literare, care s-au dovedit o piedică în promovarea
adevăratelor creaţii și vom privi fenomenul literar cu obiectivitatea preţioasă a
colecţionarului de artă”
15
. Acest reproș a fost adresat editurilor bucureștene, care,
în opinia celor de la Iconar, desconsiderau „talentele regionale”. Încă din debutul
programului, cei care l-au alcătuit, în speţă Mircea Streinul și Iulian Vesper, nu
omit să evidenţieze faptul că poezia va ocupa o poziţie privilegiată, find mereu în
atenţia tinerilor editori.
Elaborarea acestui program de activitate, pe anul 1934, al Editurii Iconar
va f motivată în felul următor: „Înţelegând să servim astfel prestigiul literaturii
și artei, am relevat acest program de activitate ca un indiciu și o directivă pentru
viitor a entuziasmului de creaţie, de care este animată editura Iconar. Editura
Iconar, deși rezultat al iniţiativei particulare, va cuprinde cu același elan creaţiile
de artă și literatură din întreaga ţară”
16
.
Iulian Vesper își amintește peste ani că Itinerar cu anexe în vis de Mircea
Streinul (250 p.) deschidea noua serie de cărţi ce urmau a f editate pe anul 1934.
După care urmau: Breviar de poezie bucovineană contemporană, de Aspazia Munte
12. Alte cărţi editate până la sfârșitul anului 1933 au fost: Carte de iconar, de Mircea Streinul;
Rod, de Teofl Lianu; Destăinuiri, de Cristofor Vitencu; Exod, de Traian Chelariu; Spre Orient
(însemnări de călătorie), de Oltea I. Nistor; Poezii, de Vasile Gherasim, ediţie îngrijită de
profesorul Constantin Loghin; Stanţe pentru nemurirea altora, de Teodor Constantin; Echinox
în odăjdii, de Iulian Vesper; Consideraţii despre critică, de Nicolae S. Ursu; Frunză elegiacă, de
Tudor Plop-Ulmanu; Învolburări și Mia, de Aspasia Munte; Apoteoz, de E. Ar. Zaharia; Dureri,
de Sextil Dascălu; Flori de răsărit, de Li-Tai-Pe, în traducerea lui N. Tcaciuc-Albu; Răstigniri, de
Panait Nicolae.
13. Mircea A. Diaconu, Mircea Streinul. Viaţa și opera, ed. cit., p. 33.
14. Pe parcursul anului 1934 va apărea o a doua antologie a poeziei „noi”, după cea alcătuită la
mijlocul anilor ’20 de către Ion Pillat și Perpessicius, intitulată Antologia poeţilor tineri, cu 55
chipuri de Margareta Sterian și o postfaţă de Ion Pillat, autorul acesteia find Zaharia Stancu.
Volumul a fost tipărit la Fundaţia „Regele Carol al II-lea”, având 300 de pagini. Semnifcativ pentru
Bucovina, în această antologie au intrat și Mircea Streinul, Iulian Vesper sau George Voevidca.
15. De la editura Iconar. Programul pe anul 1934, în „Glasul Bucovinei”, nr. 4223, 11 ianuarie 1934,
p. 3.
16. Ibidem.
39 ANTARES AXIS LIBRI
și Neculai Pavel; Punctul de plecare în teoria cunoașterii la Im. Kant, de Neculai
Roșca; Neutral, poezii de Neculai Roșca; Viaţa și opera lui Tudor Flondor, de N.
Tcaciuc-Albu; Aspecte din Albania, de prof. univ. dr. Vlad Bănăţeanu; Alimentele
și băuturile noastre, de dr. A. Schmidt; Beton armat, de Al. Voitinovici; Pentru o
carte de temelie a muzicii românești, de Liviu Rusu; Ion G. Duca, de prof. univ. dr.
Dimitrie Marmeliuc; Cer valah, de Teofl Lianu; Minois, de E. Ar. Zaharia; Starea
religioasă și morală a societăţii românești din Muntenia în secolul XVIII – epoca
lui Constantin Brâncoveanu – cu ocaziunea comemorării a 220 ani de la moartea
lui, de preot Ioan G. Breabăn; Comentarii la Erast Tarangul, Neuegestaltung der
modernen Democratie, de dr. Aurel Morariu”
17
.
Reacţiile după publicarea acestui program, despre care trebuie spus că nu
a fost sub nici o formă unul de ideologie politică sau, măcar, literară, au apărut
la scurt timp după ce a fost făcut public. Istoricul și criticul literar Mircea A.
Diaconu opinează că poate cele mai calde cuvinte le scrie Mihail Chirnoagă
în revista brașoveană „Frize”: „Pecetea acestui titlu (Iconar, n.n.) a apărut în
munţii Bucovinei ca altădată zimbrul moldovean în pădurile ei dese. […] Faptele
acestea ale tinereţii mărturisesc crezul unui sufet care se cere întregit. Adunaţi
sub icoana scrisului, pumnul de tineri cu inimi arse de-o veșnică sete, au înfpt
steagul faptului împlinit, cu un curaj și o dezinvoltură pe care n-o putem aprecia
decât în lumina biruinţei. […] Căci programul editurii Iconar este pur și simplu
extraordinar”
18
.
Tot în 1934, câteva luni mai târziu, pe 19 aprilie, la Radio București
19
,
într-o conferinţă, Iulian Vesper, după ce a semnalat apariţia Editurii Iconar drept
contribuţie a celei mai tinere generaţii la literatura din Bucovina, a ţinut să arate că:
„Sensul în care a evoluat tradiţia culturală în Bucovina a fost pentru o încorporare
cât mai desăvârșită la spiritualitatea românească. De la Iraclie Porumbescu până la
distincţiunea de fond și formă a liricii lui Teodor Robeanu, încadrarea sensibilităţii
specifc bucovinene în geografa spirituală a României s-a produs treptat. Rostul
ultimei generaţii e să desăvârșească opera înaintașilor, să se integreze tradiţiei
culturale indicate de precursori. Existenţa diverselor curente tradiţionaliste sau
moderniste în ţară, trebuia să găsească ecou și în Bucovina. Abia când va f trăit
generaţia bucovineană această fermentare spirituală o dată cu generaţia din
întreaga ţară, se va putea vorbi despre un specifc bucovinean, însă mai distilat
și mai durabil”
20
. Acest specifc bucovinean, Mircea Streinul îl va numi „gotic
17. Iulian Vesper, op. cit. , p. 103-104.
18. Mihail Chirnoagă, Iconar, în revista „Frize”, Brașov, an I, nr. 1, martie 1934, Apud Mircea A.
Diaconu, Mircea Streinul. Viaţa și opera, ed. cit., p. 33.
19. Iulian Vesper va conferenţia despre Bucovina literară la postul Radio București în urma
invitaţiei care i-a fost făcută de renumitul poet și prozator Vasile Voiculescu, scriitor pe care-l
aprecia în mod deosebit și cu care se afa în relaţii amicale.
20. Iulian Vesper, op. cit., p. 107.
40 ANTARES AXIS LIBRI
moldovenesc”, insistând pe o originală trăire a artei în spaţiul Bucovinei Istorice,
un teritoriu eminamente al sintezei atât între culturile orientală și occidentală,
dar și între tradiţie și modernitate, un fel anume de raportare la cultura lumii
prin intermediul literaturii. O literatură care avea, în viziunea tinerilor iconariști,
capacitatea de a se situa la nivelul frumuseţii salvatoare a umanităţii, pe care o
regăsim, în mod distinct, în estetica sublimă a picturilor religioase de pe zidurile
sau iconostasele bisericilor din nordul Moldovei, cândva, încărcată de gloria de a
f apărat valorile creștinismului.
Scriind despre fenomenul Iconar, Cristian Sandache, un cunoscut
comentator al interbelicului românesc, apreciază: „Incontestabil însă, ei au
adus un sufu aparte în peisajul literelor românești, fe și dacă ne gândim la
tematicile abordate și la atmosfera specială, de o stranie poezie, ce se degajă din
unele creaţii ale adepţilor grupării. Chiar dacă au fost acuzaţi adesea de o simplă
preluare a motivelor expresionismului, de o vulgarizare a acestuia, este cert că
Streinul și mulţi dintre colaboratorii săi erau oameni cu lecturi solide, pasionaţi
de artă și folclor, de o seriozitate intelectuală incontestabilă. Atmosfera tragică
și totodată mistică, eroismul transfgurat, imaginile amintind fe de legendele
medievale ale lumii germane, fe de temele folclorului bucovinean, infuenţa
literaturii europene de înalt nivel, toate acestea sunt trăsături estetice imposibil
de ignorat”
21
.
Deși se părea că și-a croit un drumul al ei, tânăra generaţie de scriitori
bucovineni începe să se destrame. Atmosfera din jurul grupării, nu mult după
lansarea programului respectiv, s-a înrăutăţit într-atât încât elanul celor implicaţi
s-a estompat semnifcativ. Cauza declinului intempestiv a fost identifcată de
Mircea Streinul ca find de ordin strict fnanciar. Mircea A. Diaconu nu exclude nici
posibilitatea ca motivele care au condus la desfinţarea Editurii Iconar să f fost chiar
de natură politică. După opinia aceluiași comentator poate f luat în considerare, în
acest context, și aspectul potrivit căruia „entuziasmul lui Mircea Streinul să f fost
ironizat și supus deșertăciunii”. În același timp, un alt motiv, care ar putea f plauzibil,
este cel determinat de numirea în 1934 a lui Vesper în funcţia de director în cadrul
Ministerului Muncii. Și asta în timp ce proaspăt ministru a fost desemnat Ion I.
Nistor. Să se f simţit, într-o astfel de situaţie, Streinul marginalizat? Să i se f părut
că Vesper și Chelariu, acesta din urmă recent întors de la studii din capitala Franţei,
să benefcieze de mai multe favoruri din partea lui Nistor decât el? Cu siguranţă,
nu putem ști. Însă cert e că Mircea Streinul, după ce va ocupa funcţia de director al
Librăriei „Glasul Bucovinei” (3 septembrie 1934), se va despărţi de gruparea girată
de Ion I. Nistor și se va alătura celei susţinute de către profesorul universitar Traian
Brăileanu, rodul acestei colaborări find revista „Iconar”.
21. Cristian Sandache, De la naţionalism la clișeele antisemitismului: Fenomenul Iconar în „Dacia
literară”, Iași, Anul XVII (serie nouă din 1990), nr. 71 (2/2007), p. 8.
41 ANTARES AXIS LIBRI
În mod surprinzător, Traian Chelariu, recenzând primul număr al
revistei „Iconar” în „Junimea literară”, va f destul de temperat, find reţinut în
dezaprobări.
În cronica dedicată primului număr al publicaţiei amintite, Traian Chelariu
va consemna articolele scrise de Barbu Slușanschi, Leon Ţopa și George Macrin.
Tânărul Traian Chelariu, care s-a dovedit a f un recenzent obiectiv, va cita chiar
din „Iconar”, din afnitate, cum este de părere Mircea A. Diaconu
22
, o afrmaţie,
făcută de George Macrin, precum: „Putem la urma urmei să nu mai credem în noi
înșine, dar e cel mai mișelesc lucru să pierzi credinţa în neamul tău”
23
.
Tot în „Junimea literară” sunt consemnate și următoarele două – trei numere
din „Iconar, fără a se face vreo referire la orientarea politică a publicaţiei.
De remarcat că în revista „Iconar” atât Iulian Vesper, cât și Traian Chelariu
nu se vor arăta interesaţi să publice. De acum încolo, consecvenţi, cei doi vor
rămâne de partea lui Ion I. Nistor, iar Mircea Streinul va trece în tabăra lui Traian
Brăileanu, redefnirea grupării Iconar find evidentă. Doar în perioada septembrie
1935 – ianuarie 1938, răstimp ce corespunde apariţiei revistei „Iconar”, gruparea
omonimă își exprimă cu asupră de măsură, mai mult ca niciodată, spiritul ofensiv,
militant, clamându-și cât se poate de clar ţelurile, fără să evite să intre în polemici
necruţătoare.
De observat că toţi acești ani interbelici în care se produce devenirea
grupului Iconar ne dezvăluie o imagine a unei Bucovine a tineretului studios, cu
toate frământările identitare, în special, dar și de altă natură, ale unei generaţii
educate, conștiente de valoarea proprie și, în același timp, sensibile la tot ce
însemna trăirea în și pentru românism. Poate și ca urmare a idealismului propriu
vârstei, dar și din cauza unor insufcienţe existente în mod cert în societatea
autohtonă a acelei vremi, cu toţii cei grupaţi în jurul Iconarului își doreau o altă
Românie, în care să se regăsească, să nu se mai simtă marginalizaţi, să se facă,
în sfârșit, auziţi, iar doleanţele lor să fe luate în seamă. Nu putem omite nici
faptul că pentru personalităţile grupate în jurul revistei „Iconar”, România era
încă insufcient de românească. Spre exemplu, capitala Bucovinei, Cernăuţiul,
continua să fe locuită în majoritate de o populaţie alogenă, românii find, și după
Marea Unire, reprezentaţi de un număr de persoane relativ redus. Și asta întrucât cei
mai mulţi dintre români lucrau și, implicit, trăiau în mediul rural, ocupându-se cu
agricultura. Deși tinerii intelectuali își însușiseră o anume modernitate în ceea
ce privește cultura, simţindu-se în aceeași măsură români și europeni, nu s-au
putut debarasa de ceea ce era perceput ca „o tiranie a minorităţilor”, văzând, spre
exemplu, în supremaţia economică a evreilor (exagerată în mitologia politică a
timpului) o cauză majoră a neajunsurilor lor. Cu toate acestea, naţionalismul
22. Mircea A. Diaconu, Mircea Streinu. Viaţa și opera, ed. cit., p. 45.
23. G. Macrin, Atmosfera suferinţii, în revista „Iconar”, an I, nr. 1, 1935, p. 5.
42 ANTARES AXIS LIBRI
care îi unea pe tinerii din vremea respectivă, și în această categorie îi includem
și pe cei grupaţi în jurul „Iconarului”, era unul de tip clasic, în logica modului
de concepere a naţiunii. Astfel, se impunea o coeziune de limbă, culturală și, nu
în cele din urmă, ideologică. Se cerea, prin urmare, coerenţă și unitate pentru
naţiune. Solidaritatea clamată de Brăileanu era, după cum se observă, formulată
în termenii naţionalismului apărut în secolul al XIX-lea și continuat în secolul al
XX-lea. De fapt, toţi cei care au semnat în „Iconar” de-a lungul timpului au pledat
până la capăt pentru idealul naţional. Ei vedeau, spre exemplu, în satul românesc
o puritate care s-a păstrat și din care românismul autentic își putea extrage
resursele. Imaginea satului pentru orice român naţionalist, și așa era normal să fi
în epocă, era una mirifcă. Satul românesc era sfânt. Și asta în opoziţie cu orașele,
acolo unde, cum spunea și Mircea Vulcănescu la un moment dat, mergând,
nu auzi nici măcar câteva cuvinte în limba română. În acest context, trebuie să
menţionăm, între două paranteze, că Mircea Vulcănescu exagera referindu-se la
tot spaţiul Românesc, o situaţia descrisă de el existând într-o anumită proporţie
doar în provinciile alipite ţării după 1918. În fne, dintr-o așa lume a ideilor,
dintr-un proiect naţional care avea drept ţintă schimbarea radicală a României,
s-au înfruptat și membrii grupării Iconar, o parte dintre ei solidarizându-se în
jurul revistei omonime și, după cum s-a putut observa, nu au precupeţit nici
un efort în afrmarea idealurilor pe care și le doreau puse în practică, având
credinţa că doar așa ţara poate f scăpată din marasmul în care se zbătea. Oricum,
dincolo de o polemică a ideilor politice susţinută, anii ’30 au fost caracterizaţi de
o efervescenţă culturală cât se poate de reală, un merit aici avându-l, trebuie să o
recunoaștem, însuși Carol al II-lea, cel care astfel și-a dus până la capăt ambiţia de
a deveni un „rege al culturii”. Istoricul Lucian Boia afrmă că regele Carol al II-lea
deţine un rol extraordinar în ceea ce privește așezarea simbolică a scriitorului
român, datorită lui acesta devine în societatea românească un personaj esenţial.
Mai mult, regele a sprijinit literatura tânără
24
. Este celebru momentul în care
a fost primit Lucian Blaga în rândurile membrilor Academiei Române și când
regele Carol al II-lea, în discursul său, a subliniat următoarele: prin tine, Blaga,
vreau să aduc o recunoaștere a literaturii tinere din ţară. Aceste cuvinte au
stârnit indignare printre unii academicieni. Spre exemplu, Iorga, spune Lucian
Boia, va părăsi furios sala celui mai înalt for cultural și știinţifc al ţării
25
. În fne,
chiar dacă Carol al II-lea a avut merite incotestabile în ceea ce privește spirjiul
oferit culturii, în ansamblu, nu putem face abstracţie de păcatele sale, nu puţine,
săvârșite în sfera politică.
24. Lucian Boia în Intelectualitatea interbelică în faţa capcanelor istoriei (Interviu cu Lucian Boia
realizat de Octavian Manea), „Revista 22”, București, ediţia din 13.03.2012, de pe http://www.
revista22.ro/intelectualitatea-interbelica-n-fata-capcanelor-istoriei-13772.html.
25. Ibidem.
I
S
T
O
R
I
E
L
I
T
E
R
A
R
Ă
43 ANTARES AXIS LIBRI
Cioran şi alteritatea sa românească
Mircea A. DIACONU
A discuta despre Cioran înseamnă
a cîntări, într-un fel sau altul, și episodul
tinereţii sale legionare. Firește, lucrurile
pot f explicate în multe feluri și fecare
interpretare va f având miezul ei de adevăr.
În fond, avem fapta (care ar trebui descrisă
minuţios, prezentată în regim descriptiv
și de inventar, documentaristic atît cît
se poate), după care urmează șirurile de
interpretări, dintre care n-ar trebui s-o
excludem pe-a lui.
Propriile-i cuvinte despre această
secvenţă biografcă – invocate adesea și pe
care nu le reluăm aici – n-ar trebui citite
decît cu titlu de ipoteză. Adevărul lui Cioran despre sine?! El nu face decît
să-și construiască (re-construiască) o identitate afată în permanentă criză.
Mi se pare relevantă pentru modernitatea pe care Cioran o ilustrează din plin
tocmai această precaritate a sinelui, fnalizată, ca la Pessoa, într-o multiplicare
de euri. Cum nu se recunoaște într-un miez puternic, Cioran visează la unul
pentru ca, ulterior, să se mulţumească cu explorarea negativităţii, cu absenţa
eurilor, cu ocuparea marginilor. Și printre motivele nerevenirii în România,
printre multe altele, aș avea în vedere chiar această teamă de întîlnirea cu un
sine străin, care i-ar putea perturba fragilul echilibru cîștigat, parcă niciodată
defnitiv, din locuirea anonimatului.
În tot cazul, e de bănuit că, în funcţie de destinatarul scrisorilor,
interviurilor, notelor etc., propriile-i cuvinte despre tinereţea-i furtunoasă
spun de facto altceva, chiar dacă, în principiu, sensul afrmaţiilor este același,
exprimînd regretul pentru o tinereţe furtunoasă, nebunească, aiuritoare.
Spun altceva pentru că, în funcţie de context, sînt mărturisiri justifcative
și anihilante. Într-un fel sau altul, Cioran trebuie (știe că trebuie) să-și nege
trecutul. Dacă-l reneagă cu adevărat, asta e deja o altă întrebare, pentru care
n-aș folosi deloc răspunsuri gîndite de-a gata. În tot cazul, spunînd că regretă,
44 ANTARES AXIS LIBRI
Cioran nu face decît să-și citească tinereţea ca pe un text (păstrează în memorie
frînturi) pe care îl traduce în alt text. Așadar, o interpretare care vizează, dincolo de
nevoia înţelegerii în sine (nici nu știm dacă reale sau nu), reacţia unui destinatar.
La drept vorbind, mai poate f Cioran sincer cînd lumea în care trăiește are cu
totul și cu totul alte valori? Cîtă lașitate (sau oportunism și conformism) va f find
acum în curajosul din tinereţe?! Se știa oare urmărit de poliţia secretă franceză?
În tot cazul, și dacă ar f în totul sincer, adică onest cu sine, deci dacă s-ar situa
dincolo de intenţia de a comunica o imagine despre sine, Cioran privește spre
propriul trecut ca pe o pînză de cinematograf: se vede într-un flm și încearcă să
se recunoască. Străinul care poartă (parţial) numele lui trebuie înţeles. Greu de
crezut că el poate f mai „obiectiv” decît cineva neimplicat.
Cît despre un adevăr absolut exterior, difcultăţile, nu mai mari, sînt de
altă natură. A înţelege mecanismele subtile care au generat adeziunea lui Cioran
la dreapta naţionalistă înseamnă nu numai a înţelege epoca, ci și a cunoaște
personajul în vibraţiile sale intime. Deseori, o știm prea bine, traiecte existenţiale
sînt generate de fapte absolut nesemnifcative, uitate în zona plutonică a finţei.
Avem, în tot cazul, interpretările, care se suprapun, se completează, se nuanţează,
chiar contrazicîndu-se. Voi propune, fnalmente, una în plus (sugerată, probabil
nu foarte vag în cartea mea despre Cioran), care nu are pretenţia de a le nega
pe celelalte, ci poate orgoliul de a le însuma depășindu-le. Oricum, miza acestui
articol nu este această ipoteză în sine (repet, identifcabilă, printre rînduri, și în Cui
i-e frică de Cioran?), ci dezbaterea unei alte idei, vehiculate în ultimii ani în spaţiul
cultural francez. Am regăsit-o formulată și într-un text aparţinînd Mariei Dolle,
publicat în „Tribuna” (an X, nr. 207, 16-30 aprilie 2011) în traducerea Letiţiei Ilea.
O știu prea bine, fresc ar f să invoc aici numele sonore care creează curentul de
opinie pe care l-am sugerat. Rămîne în sarcina altor intervenţii...
Pe scurt, despre ce este vorba? Să cităm cîteva fragmente referitoare la
convertirea lui Cioran: „Tot ceea ce scrie Cioran în franceză posedă o dimensiune
refexivă și, prin propria sa mărturisire, schimbarea de limbă introduce o fsură
brutală și defnitivă în viaţa sa de scriitor” (s.n.). Mai tîrziu: „Renunţarea la limba
română permite fără îndoială expierea și extirparea din sine însuși a rădăcinilor
unei limbi care permisese în același timp cu «entuziasmul» și «furoarea» ceea
ce numește el «divagaţiile»”. Concluziile ultimei fraze? „ [...] această răsturnare
nu este posibilă decît findcă Cioran își schimbă limba: renunţarea la idiomul
în care au fost exprimate opiniile anti-semite constituie singurul mod de a le
pune la distanţă și de a se despărţi de ele”. Așadar, nebunia tinereţii s-ar datora
faptului că Cioran scrie în limba română, o limbă, se înţelege, ne-refexivă
(eventual expresivă și, astfel, impulsivă); odată cu pătrunderea în spaţiul cultural
și lingvistic francez, Cioran abandonează limba tinereţii, prin urmare și una din
cauzele care au generat nebunia tinereţii, iar discursul său (și el) se iluminează
45 ANTARES AXIS LIBRI
prin accesul la refexivitate. Sper că nu am deturnat nimic, prin condensare,
din sensul explicit al ideii pe care exegeza mai nouă franceză o construiește
pe această temă. Mai mult, Cioran își sacrifcă limba, dar o face pentru a se
salva pe sine, și nu atît ca autor, care urmează să folosească o limbă ce-i poate
asigura celebritatea, cît, se subînţelege, ca finţă. Și, deși se știe că Cioran face
afrmaţii nu o dată contradictorii, consecinţa unei identităţi pulverizate, se
citează cuvintele spuse lui Gabriel Liiceanu: „Am rupt dintr-odată cu totul: cu
limba mea, cu trecutul, cu tot”. Cu toată tăietura fermă a unui astfel de răspuns,
rămîne întrebarea dacă o astfel de ruptură e cu adevărat posibilă. Aș face aici
mai degrabă o lectură suspicioasă. Nu cumva tocmai imposibilitatea de a o rupe
defnitiv și absolut generează fermitatea unei astfel de afrmaţii? În plus, cu toată
decizia de a o rupe cu tot trecutul, nu cumva tocmai partea aceasta, abisală, a
finţei revine obsesiv, stringent, și tocmai de aici nevoia de a afrma ruptura din
dorinţa de a o și realiza?! Dacă ar f rupt într-adevăr cu trecutul, atunci trecutul
nici nu l-ar mai f interesat pe Cioran. Mai mult, cred că, lucru pe care îl voi
demonstra întrucîtva, deși la un alt nivel, pe un alt plan, Cioran reia la Paris
ceva din obsesiile și comportamentul tinereţii, în așa fel încît diferenţele nu sînt
nici pe de parte atît de mari pe cît lasă să se creadă anumite interpretări și poate
a lui Cioran însuși. Și dacă vorbeam de euri multiple, asemenea celora ale lui
Pessoa, nu aveam în vedere cele două posibile ipostaze – înainte de Franţa și
după România –, ci multiplele schimbări de atitudine, comportament, identitate
Emil Cioran
46 ANTARES AXIS LIBRI
nu numai de la o zi la alta, ci de la frază la alta. Euri diferite chiar în interiorul
aceluiași paragraf din Caiete.
Dar să revenim. Ce e surprinzător în ipoteza cu care mă confrunt, în
fond, este, înainte de toate, simplitatea ei. Sigur, poate f un mod de a tăia odată
pentru totdeauna nodul gordian. Dar Cioran e prea complicat pentru a putea
f redus la o atît de elementară, în sensul de simplă, interpretare. Fără îndoială,
limba e un sigiliu care dă formă finţei. Totuși, dincolo de frumuseţea teoriei,
nu e limba singurul factor determinant; altfel, toţi scriitorii limbii române ar
f, temperamental, asemenea lui Cioran în tinereţe. Or, Cioran, o știm, e mai
degrabă o excepţie. (Cum o excepţie este, dar în alt fel, Celan, care continuă
să scrie în limba celor care i-au ucis părinţii). Pentru a f clar de la început,
voi spune, deci, că mi se pare o soluţie – aceasta, să dăm vina pentru fervorile
tinereţii lui Cioran pe limba pe care o folosea atunci – comodă, superioară,
ignorantă. Care are ca scop, pe de o parte, salvarea lui Cioran, pe de altă parte,
demonstrarea superiorităţii (prin reacţia pe care o generează) a limbii franceze,
limba spiritului, a raţiunii.
Dincolo de orice altceva, mi se pare că în mijlocul ipotezei se afă o
contradicţie de fond. Cum să explici fanatismul tinereţii prin limba unui popor
pe care Cioran îl consideră inapt să facă istorie? Altfel spus, pentru toţi ceilalţi,
amorf, nevitali, limba a fost timp de secole anihilantă și numai pentru Cioran este
explozivă și temperamentală?! În fond, să revenim la Cioran. „Furia disperată” din
tinereţe – dar sintagma e din caietele pariziene și se referă la prezent – nu poate
f înţeleasă decît privindu-l pe acel Cioran din anii parizieni. Se numește pe sine
dubios, suspect și nesigur, ar avea în el ceva slav și maghiar, nu latin (deci nimic
raţionalist), se identifcă cu evreii rătăcitori, e răvășit de melancolie, neputincios,
fuge din faţa istoriei. Altfel, refuză totul: o căsătorie, un loc de muncă, o înscriere
în societate. Pare să nu-și asume nici un fel de responsabilitate centrală. Totul,
asumat ca revers. Explorează doar negativitatea și-și transformă neputinţele,
bolile, eșecurile, lașităţile, viciile în șansă. Ciudat cum se recunoaște în mama sa și
în neamul său. Să reiau doar cîteva citate din cartea mea, preluate nu din scrisori
(deși se găsesc și acolo afrmaţii elocvente), ci din Caiete. Așadar: „prea mulţi
străbuni umili și cinstiţi îmi inhibă ambiţiile și-mi stingheresc mișcările. Sînt
prea slab ca să mă scutur de o atît de grea moștenire” (Humanitas, III, 54; citez
din traducerea românească a Caietelor, precizînd volumul și pagina). Altundeva:
„Toate aceste popoare fericite, ghifuite: francezi, englezi... O, eu nu sînt de aici,
am în spate veacuri de nefericire” (I, 49). Aș mai cita o singură afrmaţie: „Orice
om vrea să fe altul decît este” (I, 82). Și încă una pentru a privi din alt unghi
dorinţa de a rupe cu trecutul. Iată: „Cînd mă gîndesc ce frenezie trăiam în tinereţe
din cauza neamului meu! Ce nebunie, Doamne! Trebuie să te rupi de origini, sau
cel puţin să le uiţi. Eu am tendinţa să mă agăţ de ele – probabil din masochism,
47 ANTARES AXIS LIBRI
din gust pentru robie, pentru «lanţuri», pentru umilinţă” (III, 62). Sufciente date,
poate, pentru a construi alt portret și alte cauze.
Așadar, pun nebunia din tinereţe nu doar pe seama unei nevoi de a-și salva
neamul prin fagelare, ci mai ales pe seama unei autofagelări. E la mijloc nu
numai sentimentul singulariţii superioare, ci și o ură de sine – care-l apropie de
evreii Europei Centrale – cauzată de propriile limite pe care vrea să le depășească.
Cîteva dintre autoportretele de mai tîrziu, din anii parizieni, ni-l arată pe Cioran
chiar în postura României a cărei schimbare la faţa în tinereţe o dorea. Cioran –
gust pentru robie, pentru lanţuri, pentru umilinţă, cine ar f crezut?! De fapt, ura
faţă de propriile limite, în care vede limitele neamului său, translează fagelarea
dinspre sine spre propriul neam. E un mod de a ataca miezul propriei finţe.
Oricum, Cioran vrea să fe altul. Cum știm, eșuează. Așa încît, nu-i rămîne decît
să iubească limitele – ale sale și ale propriului neam. În unul din citatele de mai sus
se simte bucuria că aparţine unui neam care-i pune în spate veacuri de nefericire.
Îi admiră pe anonimii rămași în România care s-au ratat, regretă că nu este cioban
în munţi, în fne, nu-și mai neagă golul, ci îl cultivă. Așa încît, dacă se petrece o
schimbare în epoca pariziană ea nu ţine deloc de depășirea fervorii din tinereţe
în favoarea unei raţiuni luminoase. Pe de altă parte, nici fervoarea din tinereţe
nu mai e ceea ce părea să fe, la fel cum înţelepciunea dată de limba franceză
nu-i de fapt decît un mod de a accepta și de a exploata ceea ce în tinereţe blama:
neputinţa de a face istorie, trăirea la margine, umilinţa și anonimatul. Aici mi se
pare că e vorba chiar de finţă, și nu de conjuncturi. Prin urmare, nu numai că
schimbarea limbii nu generează saltul în raţiuni (și renegarea propriei tinereţi),
dar ea atrage după sine o identifcare la vedere cu neamul din care a plecat și pe
care în tinereţe îl dorea altfel, pentru că Cioran se dorea pe sine altfel. Acum, în
Franţa, face apologia eșecului și a increatului. Să cităm, de asemenea, din Caiete,
două secvenţe care-și răspund una alteia. Pe de o parte: „De ce sînt un ratat?
Fiindcă am aspirat la fericire, la o fericire supraomenească, și findcă, neputînd
s-ajung la ea, m-am înfundat în contrariul ei, într-o tristeţe sub-umană, animală,
mai rău, într-o tristeţe de insectă. Am dorit fericirea gustată în apropierea zeilor și
n-am obţinut decît această apatie de termită” (II, 330). Pe de alta: „Trebuia poate
să rămînem la stadiul de larve, să ne abţinem să evoluăm, să rămînem liberi și
neterminaţi, să ne statornicim în ratare și să ne istovim la nesfîrșit într-un extaz
embrionar” (III, 23).
Iată de ce nu cred nici că se produce o ruptură între epoca franceză și cea
românească a lui Cioran, decît în sensul unei schimbări de atitudine, căci ceea
ce iniţial ura ajunge fnalmente să iubească – e felul lui de a se salva pe sine,
soluţia lui de a supravieţui –, nici că, odată cu renunţarea la limba română în
favoarea limbii franceze, Cioran ar abandona nebunia tinereţii sărind brusc în
corabia raţiunii.
48
C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E
ANTARES AXIS LIBRI
Un op masiv, format înalt, de 722
de pagini, semnat de scriitorul Emilian
Marcu la Princeps Edit, Iași, 2011: „Sfera
de apă” – Opera poetică -, în Colecţia
Ediţii Critice, coordonată de Daniel
Corbu, adună poeme din doar zece
volume, dintr-un total de douăzeci şi două,
din opera lirică a poetului, alături de alte
patru cărţi de proză; un palmares editorial
de douăzeci şi şase de cărţi de literatură
autentică, convingătoare, defnitorie
pentru un destin de creator. Tomul este
impresionant prin numărul de pagini, prin
cele 125 de ilustraţii din viaţa literară şi viaţa
personală ale poetului Emilian Marcu, prin numeroase pagini de referinţe
critice la cărţile sale, prin aspectul tipografc şi prin toată alura sa de carte-
bilanţ, în ciuda neincluderii, probabil din motive de... „politică editorială”, a
volumelor „Sub zodia Traciei”, 1979, „Sigiliul Toamnei”, 1982; „Îngândurat cu
muntele de soare”, 1996; „La porţile singurătăţii”, 1998; „Flori pentru August”
şi „Scoica sonoră”, 1999; „Umbra şi îngerul” şi „Ţăranul zidit”, 2000; „Coroanele
împărăteşti”, 2003; „Atlet moldav” şi „Melancolia şarpelui”, 2004; „Mormânt
în metaforă”, 2007, de care amintesc criticii literari Adrian Dinu Rachieru în
Prefaţă, Teodor Codreanu în Postfaţă şi Paul Gorban în Itinerar biografc, cu
explicaţiile de rigoare.
În fne, nu critic opţiunea editorilor în selectarea volumelor poetului,
doar îmi exprim nedumerirea referitor la structura şi ordinea cronologică a
apariţiei celor zece volume antologate, pe un palier temporar de 37 de ani,
după o includere aleatorie şi derutantă în „Sfera de apă” – Opera poetică. În
consecinţă, recenzia mea va avea un parcurs calendaristic în concordanţă cu
anul publicării cărţilor, considerând că mă apropii mai real, mai convingător
de adevărul evoluţiei artistice a poetului Emilian Marcu şi voi începe cu
debutul editorial, „Nunta în sâmbure”, Editura Junimea, Iaşi, 1974, chiar dacă
Sfera de apă
de Emilian MARCU
Dumitru ANGHEL
49 ANTARES AXIS LIBRI
sunt selectate doar trei poeme („De două mii de ani”, „Fântânarii” şi „Somn în
câmp”), despre care, dacă m-aş întoarce cu aproape 40 de ani în urmă, aş putea
spune că tânărul poet Emilian Marcu, care bătea la porţile consacrării literare, era
educat în spiritul idealurilor ferbinţi ale unei Istorii, de care să nu ne fe ruşine:
„De două mii de ani aud cum urcă / Ciobanii-n munţi, prin fuiere cioplite, / De
două mii de ani şi parcă / Potecile sunt roase de copite” („De două mii de ani”, pag.
53), în prozodie clasică, cu rimă încrucişată, ca la clasă, la orele de limba şi literatura
română. Ca să-şi păstreze „credinţa” în idealuri şi-n dragoste de neam, pe „litera de
lege” a unui patriotism, curat şi sincer, fără atingerile mânjite de demagogia desuetă
şi vulgară, strident patriotardă: „Stau gârboviţi pe marginea fântânii, / Îşi trec pe
mână lanţuri ruginite / De parcă-ar scoate din pământ o casă, / De parc-ar scoate
din pământ morminte” („Fântânarii”, pag. 53).
Ori să promoveze, în tonalităţi bucolice, mirajul unui univers nativ, primitiv
şi curat, curat şi cinstit, cinstit şi cu „dimineţi” senine-n priiviri: „Ce bine-i să te
culci vara în câmp, / s-adormi cu iarba fragedă pe buză” („Somn în câmp”, pag.
54), o poezie cuminte în armonii de sărbătoare, pe partituri de imn naţional şi
fanfară de sărbătoare a sufetului, între ludic şi elocvent, expresiv şi demonstrativ,
cum îi stă bine unui poet la prima sa carte...
Publică, apoi, trei ani mai târziu, volumul „Amiaza câmpiei”, tot la Editura
„Junimea”, Iaşi, 1977, constant în plan prozodic, dar cu un mic salt într-un
univers tematic, restrâns la o „geografe” rurală, pastelată idilic, pe un portativ...
„semănătorist”-retro, nefresc de... tradiţional la un poet cu opţiuni lirice în avans
şi o tentă programatică de experiment poematic: „Stăteam pe saci ca într-un pat /
Şi către nord călătoream pe sănii / ... / Apoi în car am adormit plângând / Că nu
văzusem cine îmi vorbise” („Grâul din saci”, pag. 57). Doar cinci poeme din acest
volum din 1977, cu o lirică de factură coşbuciană, ca un imn de măreţie pentru
Măria-Sa ţăranul român: „Ascultă, Doamne, cum vorbesc ţăranii / Prin scârţâitul
carelor cu ei, / Se spovedesc despre recolta asta, / Au palma roasă de la sacii grei”
(„Holda cerească”, pag. 59), ca un ecou reverberant al unei copilării fericite într-
un univers rural, din care poetul pare a se desprinde cu greu, sau căruia îi rămâne
tributar, pentru că nu acceptă dezintegrarea, destrămarea şi anularea brutală a
echilibrului şi a „veşniciei” satului românesc de care vorbise poetul-flosof de la
Lancrăm, dar care începuse odată cu colectivizarea şi degringolada politică a anilor
’50, anul naşterii poetului Emilian Marcu: „Ascultă, Doamne, cum vorbesc prin
semne / Ţăranii-n câmp cu străbunii lor / Şi nici nu simt c-au palmele asprite / Şi
bătăturile crăpate-n palme îi mai dor” (Idem), ca o biografe dislocată, dintr-o
lume frustrată, de multe ori resemnată.
Doar cinci-şase poeme din volumul „Neliniştea singurătăţii”, Editura
„Junimea”, Iaşi, 1987, dintr-un ciclu tematic, „Privighetorile vulturului orb”, cu
o metaforă-simbol, vulturul orb, într-o perioadă de căutare a altui orizont liric,
50 ANTARES AXIS LIBRI
abrupt şi spectaculos, de o violentă expresivitate uneori, faţă de poezia din
volumele de început. Modifcă şi registrul formal, când atacă în piano-forte cu o
prozodie modernă, renunţând la clasicul catren şi la tradiţionala rimă, cu un prim
semnal în compartimentul poeziei de formă fxă, sonetul, pe care-l va restructura
în câteva alte volume, asumându-şi alibiul rafnamentului în „Mormânt în
metaforă”, neinclus în această masivă antologie. Un orizont liric, aşadar, cu o
poezie mai elaborată, uşor ermetizată prin insistenţa pentru o obsesivă metaforă,
vulturul orb, dar sigur cu o altă voce lirică, cu un timbru mai... baritonal, mai
convingătoare şi mai promiţătoare pentru destinul său poetic: „Ca un cort ireal
peste lume / Vulturul orb veghează / Feţele albe ale morţilor noştri / Învelindu-le
ca pe nişte ouă, / Ca pe nişte ouă învelindu-le-n rouă” („Cu penele albe...”, pag. 67),
sau cu un îndrăzneţ semnal de inovaţie în poezia de formă fxă, sonetul „Gura de
rai”, pag. 68, cu 14 versuri dar cu altă structură, trei catrene şi doar două versuri,
în locul sonetului tradiţional de două catrene şi două terţine.
Din „Lecţie pe Ostrov” sunt selectate 35 de poeme, în creştere la iniţiativa
editurii, din câte vor f find în volumul din 1995, pe o altă matrice lirică, cu
semnele unei alte personalităţi poetice, cu vers larg, amplu şi maiestuos, cu o
vizibilă, insinuantă disproporţie faţă de prozodia clasică, dar şi cu un univers
artistic, tematic şi estetic, altul decât cel cu care poetul Emilian Marcu îşi semnalase
prezenţa, discret şi cuminte, în lumea bună a Poeziei, „regina” neîncoronată
a tuturor artelor. Treizeci şi cinci de poeme, aşadar, în care laitmotivul lexical
este... Ostrov, prezent şi în titlul cărţii, prezent în mai toate poeziile, într-o ritmică
obsedantă, cu nuanţări de patologie tematică, deşi „Nici un semn din afundul
straniei stări, / nici un semn nu se-arată pe Ostrov”. („Mesagerul straniei lumi este
un manuscris”, pag. 174).
O stranie şi totuşi palpabilă simbolistică, uneori greu de descifrat – pe alocuri
pedantă, doctă, abstractă - venită dintr-o sursă de bibliotecă, demonstrează că
geografa poetică, lirică a domnului Emilian Marcu are uşoare adieri de lecturi
molcom digerate, o lume în afara cunoaşterii dintr-o copilărie-argument, chiar o
lume aparent străină: „O lumină ciudată pe Ostrov, / o lumină ciudată, lăptoasă
cum ceaţa / ... / În această lume ciudată?” („O lumină ciudată”, pag. 176), ca o
perspectivă existenţială ipotetică, cu rătăciri şi căutări prin tot felul de labirinturi
temporale ori spaţiale, mai mult iluzii: „Cu înfrigurare, pe Ostrov păşeam / Ca pe
un tărâm de secoli uitat” („Sălbateca ploaie”, pag. 177).
Ostrovul, lumea lacustră şi misterioasă a unei Delte imaginare, cu simbolistica
unui ideal atins miraculos, are frisoane de neadaptare, cu impact de stop!, ca un
contrapunct dizarmonic din „Clavecinul bine temperat”, de J.S. Bach, cu senzaţii
de rece şi de disconfort sentimental: „O ghilotină sunetul clavecinului, / O manta
de ploaie pe un ocnaş” („Clavecinul”, pag. 183); iar poetul... un intrus, un străin,
un inadaptat: „Floarea aceasta pe Ostrov este un ochean pentru îngeri, / Un uriaş
51 ANTARES AXIS LIBRI
labirint în care nu ai cum pătrunde, / Din care nu ai cum ieşi – „ („Floarea de
lotus”, pag. 184). Aşa pare orizontul geografc, şi biologic, şi sentimental, în care
poetul, născut pe un tărâm de Moldovă calmă, tihnită şi echilibrată, nu are ce
căuta, nu se poate adapta, nu se poate integra, pentru că toată această lume dintre
ape este doar: „O stare de cântec, o stare de spaimă. / O stranie stare-ntre astrele
ploii” („Privire-n amurg de pe Ostrov”, pag. 188).
De aceea, pentru poetul moldav, Ostrovul nu este decât o „Fata Morgana”,
un ideal de neatins sau doar un popas turistic între atâtea şi atâtea semne de
întrebare, la care poetul n-a afat răspuns: „Căci atât de ciudat şi de-aproape /
Părea Ostrovul privit prin ocheanul de trestie” („Între noi altarul de stele”, pag.
195). Senzaţiile, educaţia, recesiunile dezolante şi toată tevatura sentimentală,
generatoare de idei poetice sunt împrumutate, au o gamă cremoasă de livresc, fără
consistenţa faptului trăit, în copilărie sau într-o viaţă totală, şi-atunci, Ostrovul nu
este decât un liman, un ţel, o speranţă, un vis neîmplinit, sau un vis perpetuu şi, de
aceea: „Pe Ostrov o linişte-adâncă - fântână în deşert - / ca în cosmice spaţii / ... /
Şi toată această alergare, o fugă am putea spune rubatto, / Pianisimo, crescendo, şi
iarăşi alegro, tremolo” („Sonată pentru orgă de mesteceni, un caval de frasin şi un
nai de tei executată într-o dimineaţă în zori”, pag. 205), ca o Simfonie a Destinului
beethovenian sub bagheta lui Herbert von Karajan, pe partitura unui ideal. Sau,
poate că, „Acolo între luturi, pe Ostrov, singurătatea / Este starea de veghe / ... /
Cine mai poate de toate acestea să scape? / Cine mai poate de toate / Cine mai
poate...” („Lecţie despre singurătate”, pag. 208), ca o stare de sufet generatoare de
tristeţi şi nostalgii, grefată pe o tehnică a versifcaţiei nouă, modernă şi o încercare
de a se depăşi ca poet.
Volumul „Muzeul de sate”, Editura Junimea, Iaşi, 2001, se bucură de o
atenţie mai mare din partea editorilor, deoarece are rezervat un loc mai însemnat
în antologia „Sfera de apă” cu 92 de poeme, care alcătuiesc o polifonie lirică,
nostalgică şi respectuoasă „cronică” rurală, un omagiu adus ţăranului român şi
veşniciei sale, peste care s-au năpustit nedreptăţi ale unei Istorii, ce i-a fost impusă şi
i-a zdruncinat echilibrul şi perenitatea. Exilat sufeteşte din arealul biografc, unde
i-au rămas părinţii şi bunicii, poetul Emilian Marcu şi-a construit un fel de muzeu,
ca o catedrală a spiritului, în care „icoanele” copilăriei îi sfnţesc personalitatea şi-i
dau dreptul la nemurire: „Ca-ntr-un muzeu cu uşile uşoare / Intrăm în sat cât mai
avem părinţi” („Muzeul de sate”, pag. 71). Şi, ca să fe şi mai convingător, poetul
revine, din respect pentru lumea frumoasă şi tradiţională a satului, la prozodia
cuminte şi tradiţională şi ea, cu ritm şi rimă, încrucişată de regulă (1-3; 2-4); ca
o întoarcere spre clasicii Alecsandri, Eminescu, Coşbuc: „Şi-aşa călătorim înspre
bunici, / Şi-aşa călătorim până departe. / Păşim sfoşi ca-ntr-un muzeu aici / Că
fecare sat este-un muzeu de sate” (Ibidem). Cu adevărat, poemul „Muzeul de
sate”, care a dat şi titlul volumului din 2001, este un poem-simbol al unei lumi
52 ANTARES AXIS LIBRI
ancestrale, prăbuşită în ideologii precare, naive şi pe o constantă a globalizării cu
„sechele” morale pe termen lung, dar stabileşte şi o tematică de... „coloratură”,
cu o metaforă, Muzeul, ca o nostalgică şi protestatară atitudine: „Păşim sfoşi
cu genele-n broboane / Pe-un teritoriu vast şi ireal / Ca într-o lume-nchisă-ntre
obloane / Cu veşnicia caselor pe deal” (Op. cit., pag. 71).
Este, aşadar, un poem-uvertură, care direcţioneză întreaga tematică a
volumului, pliată pe un exerciţiu poetic, cu un diapazon în La cu variaţiuni, ca
în alt poem: „Acasă-ajung cu umbra mea întreagă; / Acasă-nseamnă împlinitul
dor” („Acasă”, pag. 72), adică un reper, speranţă şi liman, capăt de drum într-
un impas sufetesc, într-un refuz al înstrăinării. Întoarcerea acasă, văzută ca o
stare de echilibru şi împlinire, este obsesivă, o stare sufetească, ca un laitmotiv al
întregului volum, patetic şi reconfortant totodată: „Mă-ntorc în sat străfulgerat de
sorţi, / Şi tot mai des acelaşi gând mă-nvaţă / Să mă găsesc în rama dintre porţi /
Cu dorul aşteptării tras pe faţă” („Stare – IV”, pag. 77).
Poetul Emilian Marcu recuperează imaginea-simbol a ţăranului, „talpa ţării”
de odinioară, robul dintotdeauna, nedreptăţitul perpetuu, sacrifcatul Istoriei, şi pe
câmpul de luptă, şi pe „câmpul” ideologiilor-experiment, dar păstrându-şi încă o
aură de inocenţă şi curăţenie sufetească, ţăranii care: „Din când în când ei se întorc
în gând / Din dealurile trase pe privire / Străbuni plecaţi cu trudă în pământ, / Ei
îmbrăcaţi în nemurire:, pag. 80). Adică, ţăranul român, pe care poetul îl îmbracă în
nemurirea meritată a unei naţiuni, a unei ţări de ţărani, şi-i face un act de identitate,
ca un C.N.P. al demnităţii: „Costumul popular îi e costum de gală - / Ştie c-acesta-i
paşaportul de ţăran / ... / Acest ţăran ce-a învăţat de toate / Pentru pământ îşi are
paşaport” („Paşaport de ţăran”, pag. 81); acel ţăran român, care: „...mă întreabă
dacă s-ar putea vreodată / numele lor curat s-apară într-o carte” („Ţăranii”, pag.
86). Poetul deplânge marginalizarea, pauperizarea morală şi de stabilitate socială
a ţăranului, într-un strigăt-semnal, ca o voce disperată şi un protest în genunchi:
„Cine, Doamne, oare cine plânge / Între două dealuri umbra de ţăran / Şi-n surpare
lacrima şi-o frânge / Că ţăranul e-un muzeu contemporan?” („Epitalam”, pag. 102),
iar implicarea sa, mai mult un adagio sentimental, îi tulbură sufetul şi amintirile: „Şi
aud o voce: «S-a întors băiatul» / Şi-o ninsoare blândă tulbură tot satul” („Motiv de
tristeţe – IV”, pag. 105). Este... „Simfonia Destinului” unei categorii sociale damnate,
ţăranul român peste care au trecut toate urgiile Pământului, iar toată poezia poetului
Emilian Marcu este un Imn închinat nemuririi ţăranului şi dreptului său la veşnicie,
prin continuitate biologică şi istorică: „Înnobilaţi de-atâta mers pe jos, / Copiii de
ţărani din lumea toată / Străfulgeraţi de geniu şi frumos / Sunt mai curaţi ca pâinea
cea curată” („Copiii de ţărani”, pag. 156).
Din volumul „Feţele insomniei” – poeme patriotice – Editura Augusta,
Timişoara, 2001, sunt alese nouăsprezece texte, patriotice şi nu prea, cel puţin
în semantica consacrată, acceptată de Dicţionar, cu o tematică pe care poetul
53 ANTARES AXIS LIBRI
Emilian Marcu a împrumutat-o din celelalte cărţi ale sale – satul, ţăranul român,
veşnicia, acasă, părinţii şi străbunii – păstrând o gestică retorică pentru simboluri
poeticeşti demitizate, nuanţate liric cu o anume nonşalanţă.
De pildă, lirica patriotică ar decurge şi din ideea de perpetuare a dragostei
de ţară, dacă: „...învelit în rouă tata mă trimite / Lumii ca pe-un sâmbur gata
de-ncolţit / Să păzesc lumina dintre oseminte / Ce de-atâta umblet, iată, s-au
tocit” („Poem pentru marea călătorie”, pag. 24). În planul Construcţiei, poemele
patriotice păstrează prozodia tradiţională cu ritm şi rimă, de preferinţă încrucişată,
sau poezia de formă fxă, cu o anume apetenţă pentru sonet.
„Cartea celor optzeci şi opt de taine”, Editura Em.Ol.Is, Iaşi, 2009, are în
antologia „Sfera de apă” doar optzeci şi şase de poeme, cu un unic titlu, Taina,
pentru că lipsesc două, a şaptesprezecea şi a optsprezecea (?!), fecare cu un
subtitlu literal, esenţial, defnitoriu, care contrazice cumva tapajul numerotării cu
numerale ordinale, păstrându-se în nota originală a scriitorului Emilian Marcu de
a găsi formule noi şi interesante în arta sa literară. Taina capătă valenţe metaforice
evoluând tematic pe cursivitatea şi amplitudinea unui laitmotiv muzical, pe
crescendo-ul din Bolero-ul lui M. Ravel, ca o obsesie a unei prezenţe poetice între
ideal estetic şi inefabil social, grefat pe mitul Grădinarului, cu o simbolistică uşor
lozincardă dar fără nuanţările derizorii ale semanticii sale compromisă de „ticuri”
politice. Aura uşor mistică a Grădinarului induce un surprinzător debuşeu liric
spre arta poetică a mesianicului dar evoluează pozitiv spre rolul de făuritor
de frumuseţi şi valori etice în arta poetului: „Odată cu bobul de grâu intrat în
desăvârşire / Grădinarul, în taina lui, este mire” („Taina a doua sau desăvârşirea
lucrării de artă”, pag. 256).
Poetul se recompune cu fecare nouă ipostază a Grădinarului şi-şi justifcă
gestica, rezultată din mirări, din nedumeriri, din speranţe şi din căderi, din
spaima întrebărilor fără răspuns, din mistica neînţelegerii atâtor mistere ale
creaţiei divine: „Intrat în uimire ca-ntr-o tainiţă sfântă, / ... / Grădinarul priveşte
şi intră-n uimire, / Cămaşa de rouă îl strânge şi pare atât de subţire / ... / Miracole,
semne cereşti tainele-i ireale” („Taina a treia sau despre uimire”, pag. 257). Tainele
lirice ale domnului Emilian Marcu sunt ritualuri laice, ipostaze ale unei identităţi
artistice de... „actor” cu grimasele şi povara sufetească a atâtor alte şi neliniştitoare
stări sufeteşti, pe care, de cele mai multe ori, nu le poate ţine în frâu. Există atâtea
grave nelinişti şi atâtea dramatice contorsiuni sufeteşti, în contrapunct cu tot
atâtea nevinovate, naive agitaţii de paradă, încât poetul este pus de multe ori în
situaţia de a f strivit de incertitudini de tot felul: „Singur eram în pustiul saharian /
Năpădiseră-n somn finţe ciudate - / Abia într-un târziu mi-am dat seama” („Taina
a douăzecişiopta despre un requiem pentru îngeri”, pag. 281).
Există în acest volum o incontrolabilă stare de agitaţie lăuntrică, ca o ţâfnă
de copil răsfăţat, cu tendinţe spre joc şi gratuitate, care salvează, surprinzător,
54 ANTARES AXIS LIBRI
tocmai ipostazele vulnerabile ale liricului. Paradoxal, dar aici, în acest Joc al
Tainelor, poetul Emilian Marcu are cea mai stabilă poziţie de scriitor militant, în
sensul cel mai.. publicitar al cuvântului, pentru că, în cele 86 (88) de Taine, şi-a
jucat cartea de poet serios şi modern în egală măsură, capabil să-şi gestioneze
adrenalina sentimentelor, evitând să le direcţioneze spre linia modei poetice în
tonuri licenţioase a generaţiei „belicoase” din ultima vreme. Din aceste motive,
poezia sa pare... „clasică”, cu tot riscul inevitabil al ghilimelelor, dar se salvează
prin autenticitatea prozodică şi for liric controlat.
Cum spuneam mai sus, Grădinarul rămâne o metaforă defnitorie pe
coordonate de etică lirică, ca o „ars poetica”, în doze homeopatice, iar poetul
îşi păstrează aura de artist al cuvântului cu toate ingredientele unei ideologii
acaparatoare: „Precum palmele Grădinarului, / Încropesc poeme pentru tinerele
plante / ... / Scriu poemul acesta şi sigur / Mileniu-şi începe surparea / În tristul
periplu lumesc? („Taina a şaptea sau despre scrierea poemului în zori”, pag. 261).
Tehnica prozodică a Tainelor rămâne formula lirică cea mai convingătoare
pentru... inovaţiile poeticeşti ale poetului Emilian Marcu şi, în ciuda unei uşoare,
aparente preţiozităţi, importante sunt talentul şi autenticitatea lirică, artistică. Sub
pavăza acestei formule prozodice, poetul rezolvă inspirat difcultăţile de comunicare
cu cititorii săi, pe teme dintre cele mai neobişnuite, de la un lirism al labirintului
sufetesc, moral şi etic, până la faptul banal, oarecare, pe care le transformă în
poezie: „Ca pe o poartă spre centrul Universului, spre tainiţa lumii, / Intru pe
uşa Bibliotecii Centrale / Din Piaţa Mihai Eminescu din Iaşi / ... / Pe uşa înaltă,
încătuşată-n feronerie / Intru în Universul Cuvântului / ... / Păzesc (soldaţii...) să
nu fugă cuvintele din manuscrise în stradă / Să nu intre tăcerile în noi, / Să nu ne
inunde melancolia” („Taina a cincizecişicincea sau despre cum autorul devine o
umbră”, pag. 308).
Cu volumul „Zăpada timpurie”, Editura PIM, Iaşi, 2010, poetul Emilian
Marcu lasă să se înţeleagă că Sonetul, poezie de formă fxă, rămâne „iubita de
taină” a liricii sale, cu o consecvenţă imposibil de perturbat şi surprinde prin
ingenioase formule prozodice. Păstrează codul numeric standard, clasic, cum
afrmam cu referire la alte cărţi de sonete ale sale, de 14 versuri, dar modifcă
din nou, în cele 119 poeme selectate din „Zăpada timpurie”, structura strofelor
(4-4-4-2) şi... plusează chiar, în vreo patru-cinci poeme, cu strofe mici (2-2-2-2-
2-2), de 12 sau de 14 versuri. Subintitulat orgolios „Ultimele sonete de dragoste
din mileniul II”, volumul acesta, cu o tematică în exclusivitate erotică, păstrează
aceeaşi manieră arhitectonică dominantă de rimă încrucişată (1-3; 2-4), cu o
alternanţă simetrică de vers alexandrin, de 16-17 silabe, sau în formulă de 7-8
silabe: „Nu pun iubirii nici zăgaz nici lacăt / Cum pui la uşi care demult nu
s-au deschis / În crugul iernii fulgii mari dau scapăt / Tot luminând o taină de
proscris” („Nu pun iubirii...”, pag. 349).
55 ANTARES AXIS LIBRI
Sentimentul iubirii se naşte din matricea unui jurământ, al unui regret din
dragoste rănită, sau apusă, sau neîmplinită: „Că te-am iubit nu poate f tăgadă /
Cum nu-i tăgadă apa unei ploi / Purtăm pe buze-o caldă, grea zăpadă / De parcă-
am trage-n ceasuri nisipul înapoi” („Că te-am iubit...”, pag. 396). O poezie erotică,
uşor tristă, parcă mereu neîmplinită, parcă mereu pierdută, dă sentimentului
iubirii un spaţiu al nemărginirii, ca un frison al dezamăgirii, pe partiturile
meditativ-elegiace ale unui lied de Franz Schubert: „Iubirea mea pierdută ca roua
pe răsură / Te-am regăsit în gânduri şi în spăimoase stări / Tăceri incendiare
în trupu-ţi de arsură / Se-nchid în disperare precum nisipu-n mări” („Iubirea
mea pierdută...”, pag. 435). Un singur sonet este datat, personalizat ca întâmplare
erotică, 7 iulie 1997, parcă prea trist, ca o litanie, regretul unei iubiri pierdute,
în tonalitate preclasică, melodramatic, cam nefresc pentru tonusul optimist al
poetului: „Întoarceţi-vă clipe măcar o clipă doară / Să vă străbat cu gândul din
neştiuta stea, / Ca o durere blândă simt taina se destramă / În tâmplele-mi aprinse,
în spaima ce mă vrea” („Întoarceţi-vă clipe”, pag. 447).
Ca să modifce registrul liric în gamă erotică, ca o speranţă, ca o împlinire
a iubirii, reprimându-şi drastic melancolia, pe ritmul unui menuet săltăreţ,
ceremonios, festiv: „Şi-acolo te-am regăsit, iubito, sub zăpadă, / Când forile de
vişin învaţă să te vadă” („Te-am regăsit...”, pag. 449). Pentru că poetul este într-o
permanentă stare de iubire şi de vis romantic, de poveşti de iubire mereu luate
de la capăt, cu o simbolistică greu de descifrat: „A câta oară, iată, iubirea-mi dă
târcoale? / Sunt zarzării în foare, zăpada a căzut? / Lumina în icoană-i grea. Pe cer
orbite-s goale, / De cât sperat-am s-aprind un început” („A câta oară...”, pag. 452).
Ca o declaraţie de dragoste perpetuă, eternă, în maniera simbolist-minulesciană,
poetul de secol XX-XXI perorează în acorduri declamative, cu o anume duioşie
a mărturisirilor: „N-am să-ţi aduc din rătăcite porturi / Nici giuvaieruri nici
mătăsuri moi / Decât un strop de rouă în chivoturi / Cu timpul rătăcite-n neştiute
ploi” („N-am să-ţi aduc...”, pag. 467).
Nouăzeci şi opt de poeme de mare întindere, savant elaborate, stufoase,
cu ritm prozodic de amplitudine, peste numărul de silabe ale alexandrinului,
alcătuiesc selecţia editorilor din volumul „Arta grădinarului”, Editura Junimea,
Iaşi, 2011, un orgolios alter ego al poetului Emilian Marcu, ca un testament literar,
ca o ars poetica, pe un spaţiu tipografc generos (paginile 471-578) al antologiei
„Sfera de apă”: „Arta Grădinarului cu propria-i muncă se confundă. / ... / Hubloane
cereşti îi acoperă truda: /Miresmele forilor îl înnobilează / ... / E singurul punct
de sprijin în Univers: arta lui” („Printre manuscrise vechi”, pag. 473).
Grădinarul, metaforă a creaţiei, ca o ritualică a Artei, reprezintă un punct de
reper pe canavaua Istoriei Civilizaţiei Umane, de la roată, sclipirea de geniu a Comunei
Primitive, din grotele Neanderthal-ului: „Grădinarul intră în trepidaţie, / în starea
lui de imponderabilitate / ... / Arta lui din mâinile lui se lasă rostuită / Într-un
56 ANTARES AXIS LIBRI
imens ritual...” („Arta: imens ritual”, pag. 475), până la Născocitorul, şi mai genial
al mileniului II, de la Capela Sixtină la navele cosmice ori genetica şi transplantul
de organe: „Busola, nivela cu apă, linia dulgherului, / Compasul şi echerul pentru
repartiţia stelelor, / Calibratorul, arbaleta şi şublerul din bronz, / Fiecare dintre
ele o geană a Grădinarului / ... / O aliniere perfectă a uneltelor viitorului” („Un
muzeu al preciziei, ochiul se arată”, pag. 484).
Grădinarul este simbol al puterii imaginaţiei creatoare: „Semne clare ale
trecerii, / Ale trecerii Grădinarului prin treptele vieţii” („Dezlegarea misterului –
focul imaginaţiei...”, pag. 506), într-o enumerare-omagiu, pe trepte de civilizaţie,
de la grâu la atom, ca un spaţiu perpetuu de echilibru şi continuitate: „Casete
de bambus, hărţi, / Tratate de astronomie şi fzică nucleară, / Jurnale de bord de
pe farfurii zburătoare / ... / Şi un obiect neidentifcat / ... / Frumos orânduite la
picioarele Grădinarului / Alături de sacii de grâu, de mei şi de manuscrise / ... /
Egalitate în faţa perfecţiunii” (Ibidem).
Prin Grădinarul, este adus un omagiu talentului, darului dumnezeiesc al
creatorului de frumos – poetul, pictorul, muzicianul – ca un mister al creaţiei, al
esteticului în stare pură: „Grădinarul nu se poate rosti, nu se poate cunoaşte, / Nu
se poate învăţa decât prin propria-i artă” („Arta Grădinarului”, pag. 510), pentru
că totul este un dar, un har divin: „Un ochean de privit înspre Dumnezeu, / O
lucarnă a sufetului, un miracol, / Un miracol Arta Grădinarului” (Ibidem). În
fne, Grădinarul şi Biblioteca, două metafore obsesive în acest ciclu de versuri,
semnat de poetul Emilian Marcu, cu semnifcaţii precise între creator, Grădinarul,
şi rodul cunoaşterii, Biblioteca, ca o reacţie de autosugestie sentimentală şi
o îmbătare de emoţie: „În acest canion al memoriei ireverenţioase, / Toamna,
printre biblioteci incandescente, / Cenuşa manuscriselor, ferbinte, / Pe mâinile
Grădinarului” („Umbra ta pe umbra frunzei”, pag. 543).
Volumul „Sfera de apă”, Editura Premier, Ploieşti, 2011, care a dat şi titlul
antologiei, este cartea de poezie cea mai derutantă, „piatră de încercare” pentru
cititorul surprins şi uşor încurcat, pentru că dintr-o dată, pe nepusă masă, poetul
Emilian Marcu se învăluie într-o mantie de... altceva, un altceva, de parcă nici
poetul însuşi nu se mai recunoaşte (?!). „Sfera de apă”, al zecelea volum din
antologie, se dezvăluie ca un alt alter ego, unul al unei conştiinţe revoltată de prea
multe încrâncenări şi dileme, pe care le anulează printr-un nonlirism manifest.
Poetul se întoarce împotriva sinelui şi vrea parcă s-o ia de la capăt cu toate... Nunţile,
Câmpiile, Ostroavele, Muzeele, Insomniile, Tainele, Zăpezile, Neliniştile şi cu toţi
Grădinarii mesianici din lumea poeziei sale, pentru ca să exprime, prin versurile
sale, gândurile, sentimentele şi tot patosul condiţiei sale de artist al cuvântului:
„Atât cât poate ruga a-mplini / Şi cât încape, bob, lumina-n lumânare” („Lumina
din tipare”, pag. 211), asumându-şi condiţia recunoaşterii târzii, în posteritate:
„Peste o sută de ani, peste o sută de ani voi primi / Pe o aripă de înger / Somnul
57 ANTARES AXIS LIBRI
pleoapei ca un future în plutire / ... / Ca într-o fântână fără sfârşit / Voi vorbi prin
ecoul cuvintelor / în eteri ca limbă românească” („Peste o sută de ani”, pag. 235).
Ca o recunoaştere spăşită, dinspre sine, deoarece „Cărţile mele, toate, câte vor
f existând / Sunt despărţite ca într-un nefresc şi / Iremediabil divorţ” („Cărţile
mele”, pag. 242), iar această recunoaştere onestă şi onorabilă...: „Se împlineşte
între milenii / Cu numele, o, numele meu” (Idem).
Adică, cu numele poetului Emilian Marcu, care vine în literatura română
de azi din „cetatea eternă” a Moldovei voievozilor Ştefan şi Cuza, purtând în gena
sa artistică aura sfântă a Psaltirii lui Dosofei şi etica lirică a Cazaniei lui Varlaam;
punându-şi inima zălog pe of-urile neoanacreontice ale lui Costache Conachi,
cu jurăminte de credinţă veşnică „întru creşterea limbii româneşti şi-a patriei
cinstire” din Testamentul de sufet al Văcărescului.
Un poet serios, talentat şi autentic, cu o personalitate artistică în clocot, cu o
operă literară de-o diversitate ale cărei dimensiuni parcă nu le-ar intui, dar pe care
le asimilează dintr-un acut simţ al unei pudori etice şi estetice. De aceea, poezia
poetului Emilian Marcu este ca un concept, ca o părere şi ca un experiment,
căreia-i lipseşte... patentul artistic, ofcial, al producţiei de serie.
58
C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E
ANTARES AXIS LIBRI
Cu o biografe demnă de un Jack
London (ca scafandru pe un pescador care
navigă în apele Atlanticului scrijelează pe
chila navei versuri proprii), Victor Cilincă
abordează ca scriitor aproape toate genurile
literare iar ca ziarist se dovedește a f un
promotor al conservării trecutului cultural
și istoric al orașului nostru. Parcurgând
culegerea de proză scurtă adunată de autor
în volumul „MOLIA - DE - STICLĂ”, am fost
atras în special de povestirile marinărești.
Fost membru, până de curând, al breslei
navigatorilor, era fresc să vibrez nostalgic.
Aceste proze, în număr de patru, se regăsesc
chiar în cartea I a opului, sub titlul „ATLANTIK”.
În prima dintre ele, „Cum mai merg lucrurile la Amsterdam”, asistăm la
un dialog dintre Miron (marinar sosit acasă din voiaj) și bunica sa, o femeie
simplă și fără multă carte. După ce-și beștelește nepotul că e neînsurat și
se vaită că e bolnavă și sigur va f trimisă la azil dacă nu va muri curând,
bătrâna îl întreabă, printre altele, dacă americanii vorbesc românește. După
răspunsul nepotului care-i spune că aceștia se exprimă în engleză, bunica
trage concluzia: „Săracii...tre’ să le vină tare greu...E greu tare să nu știi limba
ta!”. Dialogul plin de umor m-a trimis cu gândul la marele Caragiale, atât de
îndrăgit de Victor Cilincă.
În „Atlantic pisat”, a doua povestire, prozatorul narează cu umor plin
de pelin peripeţiile echipajului unei nave de pescuit, afate în Atlantic, care
scapă pe o pâclă deasă, din plasa de la pupa, gunoiul format din sticle goale.
La ridicarea ceţii, puzderie de sticle plutesc în jurul pescadorului. Spaima că
ar putea f descoperiţi de paza de coastă care apoi să-i amendeze sau chiar
să-i aresteze, îi mobilizează pe marinari să coboare în bărci și să pornească cu
ciomege, sau orice alte obiecte contondente, la vânătoarea de sticle, adică la
spargerea acestora, ca în acest mod să se poată duce la fund.
Proza scurtă
a lui Victor Cilincă
Ioan Gh. TOFAN
59 ANTARES AXIS LIBRI
„Scara de pisică” continuă a ne dezvălui
viaţa extrem de grea dusă de echipajul unei nave
românești de pescuit oceanic, afată departe de
ţară și izolată cu lunile, departe de ţărm. Portretele
marinarilor sunt creionate prin descrierea
acţiunilor acestora sau prin particularităţile de
limbaj. Astfel Dorian, unul dintre marinari, are
Biblia la vapor, pe care o trecuse prin vamă ascunsă
ca pe droguri, „ţapul” Andrei, pescar lipovean, se
adresează tuturor cu apelativul „Volodea”, chiar
și pisicii Titina, mascota navei. Căpitanul secund
Armașu, poreclit Clanţă, ia apărarea echipajului,
atunci când acesta este nedreptăţit de către skiper
(comandant) iar asprul comandant Moga, care-i
surprinde pe membrii echipajului încercând să
salveze viaţa micuţei feline, căzută peste bord în
apa oceanului, nu ezită să ordone pornirea lui
Gavrilă, cum este alintat motorul navei (deși prezintă defecţiuni majore) și să
ordone lăsarea la apă a unei bărci de salvare, deși până atunci, pisica își făcuse
nevoile numai pe preșul din faţa cabinei sale, pentru că Titina este un membru
al echipajului, clar? M-a încântat paleta de culori nuanţate, în care este descris
Atlanticul în funcţie de timp și în anumite ore ale zilei, de pildă atunci când
soarele intră în ocean. Se știe doar că Victor Cilincă este absolvent al Liceului de
Artă „Dimitrie Cuclin” din Galaţi, secţia artă plastică și acest lucru îi infuenţează
benefc scrisul. Urmărim apoi nava prinsă la pescuit interzis, „în grădină”, cu
luminile stinse, fugărită de navele pazei de coastă, dar scăpând ca prin urechile
acului.
Povestirea, nepublicată până acum, „Titina, femeia cu aburi” ne introduce
în universul limitat al unei gălăţence însingurate care nu-și părăsise cartierul
până atunci și nu văzuse încă Dunărea. Se hotărăște într-o zi să coboare în port
unde lângă Palatul Navigaţiei întâlnește un navigator de cursă lungă. Se leagă o
conversaţie între ei, marinarul destăinuindu-se că abia așteaptă să plece iar pe
mare, acolo unde se simte cel mai bine. La mal nu suportă să stea prea mult pentru
că are „rău de pământ”. Priceperea scriitorului în a ne creiona personajele constă
aici, că ne face să vedem ce se întâmplă în jur prin ochii naivi ai eroinei cât și
din privirile pe care le aruncă în jur marinarul și autorul însuși. Graniţa dintre
interpretări este aproape imperceptibilă și asta nu poate decât să placă.
Personaje biblice ca Enoh (autor al unei cărţi de care biserica se dezice,
considerând-o apocrifă), coborâtor din sămânţa lui Noe, după cum declară acesta
în vis unui străin lângă fântâna din Beer-Șeba, sau mitice, ca Agamemnon, regele
60 ANTARES AXIS LIBRI
aheilor din Argos și Egist, vărul acestuia, ucigaș al tatălui și fului deopotrivă,
adică al lui Atreu și Agamemnon, populează două povestiri din cartea a II-a,
„HISTORISIRI”, acestea find „Istoria unei cărţi greșite” și „Bunăvoinţa bunului
Egist”. La întâia întâlnire cu astfel de proze, textul poate părea criptic, invitându-
te iarăși și iarăși să-l recitești pentru a-i găsi răspunsuri ascunse cu dibăcie de
autor. Inevitabil, dacă nu cunoști prea bine istoria religiilor sau mitologia, te apuci
să răsfoiești prin dicţionare sau deschizi calculatorul ca să navigi pe internet și
astfel, înţelesurile par să se limpezească. Sau nu? Ţi-1 închipui atunci pe autor
zâmbind îngăduitor pe sub mustaţă. A reușit să te facă să-l citești cu atenţie. Cititul
în diagonală și răsfoitul nu sunt îndeajuns ca să-l înţelegi pe Cilincă. Povestirea
„Rătăcitul” din aceeași carte mi-a amintit de proverbul românesc Tot învăţul are
dezvăţ, pe care mama mi-1 tot repeta când se ivea ocazia.
M-a amuzat „Câinele cu cercuri” din cartea a III-a, „STRÂMBET
ZDRÂMB”, unde un membru al unui cerc literar vine la ședinţe însoţit de un
câine. Patrupedul se impune în scurt timp drept critic al textelor citite pe care
le comentează în limbaj câinesc prin urlete, mârâieli, căscaturi sau lătraturi cu
tonalităţi diferite.
Poate cea mai reușită proză din volum este „Molia - de - sticlă” din cartea
a IV-a, „LA RĂCOARE”, unde, asemenea lui Borges, scriitorul Victor Cilincă
reinventează realitatea amestecând-o fresc cu fantasticul. Vezi astfel „Moș-omu”,
un mort care luminează și nu putrezește, un mort-lanternă, cu alte cuvinte, pe care
comunitatea din sat îl foloseşte noaptea după cum are nevoie sau molia invizibilă
care roade lumina din sticla halbei moştenită de Haralambie. Irealul pigmentează
povestirea, rămânându-ne astfel fxată în memorie pentru mai mult timp.
În „Vedenia” din cartea a V-a (CUM e-LUMEA), Silvia iese de sub mașina
răsturnată într-un accident și pășește pe o stradă ruptă de timp, cu imobile ce par
a f construite recent deși poartă pecetea unui stil arhitectonic din secolul trecut.
La capătul străzii, ce pare că nu se mai sfârșește, găsește o grădină unde este
amenajată terasa unei cofetării. Pe scaune vede personaje care i se par cunoscute
dar nu știe de unde și care o privesc cu antipatie. La masa unde se așează dă
peste o ziaristă care îi luase cândva un interviu. Doar, pe vremea când mai trăia,
era cunoscută drept o scriitoare celebră, laureată a unui faimos premiu literar.
Ziarista văzând-o plină de sânge, conchide ușurată: „MI-A FOST TEAMA CĂ
EȘTI VIE”.
METApoveștile din cartea a VI-a, „DE OCHI DE COPIL” încheie antologia
de proză scurtă a scriitorului.
Incontestabil Victor Cilincă este unul din scriitorii culţi și importanţi ai
ţării, din spaţiul Dunării de Jos. Uneori se lasă mai greu de descifrat, poate și din
spirit ludic.
C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E
61 ANTARES AXIS LIBRI
Constantin Oancă este un mare
îndrăgostit de poezie, depășind cu mult
necesarul educaţiei literare impuse de
sufcienţa programelor analitice. Desigur
că acum și aici va f vorba de binemeritata
sa afrmare în poezie, dar nu putem ignora
multiculturalismul său în istoria muzicii
preclasice (I.S. Bach, Fr. Handel, Buxtehude),
clasice (Mozart, Haydn, Bethoven, Ed.
Grieg) și moderne (A.Bmckner, Gustav
Mahler, C.Frank).
Și nu în ultimul rând etica și
informarea sa creștin-teologică este una vie
desecularizată, lăsând spaţii deschise celor
ce vor să-l asculte și să-i citească poeziile de o mare și efcientă spiritualitate,
cât și pentru cei din jur.
Poetul Constantin Oancă nu urmărește linia sau „spirala modernităţii
cu orice preţ, adică poezia vagului, cripticului, schizoidismului obiectiv sau
simulat, ci el se lasă pe mâna iluminării muzei, neprogramat, nesimulând și
nesupunând cititorii și mai ales criticii la complezenţe jenante. Dacă nu vor
găsi în Oancă un mare poet, doar cu un efort de sinceritate vor găsi o mare
poezie. El este pe drept un membru al Uniunii Scriitorilor, fapt pentru care
nici nu putea rămâne prea mult în afara ei.
Iată ce spune el într-o carte anterioară, INSERARE NETERMINATĂ:
„Când te-am văzut/mi-am zis: „La început Dumnezeu a făcut zâmbetul/și ca
acesta să nu fe singur/te-a făcut și pe tine”. Toată această carte este de fapt
un poem-monolit, unul de dragoste diafană, profundă și doldora de ipostaze
lirice dar si de o copleșitoare candoare emoţională. Cu o asemenea poezie
orice îndrăgostit ar putea să-și cucerească iubita! Sau mai citez: „oh, tinereţea
mea/cea mai frumoasă întâmplare a ochilor mei” (p. 15).
Dacă îmi amintesc bine, poetul a debutat cu un volum intitulat
„Elegie pentru o sută de violoncele”, volum reeditat și revizuit, din care
Înapoi la esenţe
Pod peste o cădere de Constantin Oancă
Paul SÂNPETRU
62 ANTARES AXIS LIBRI
voi cita cu admiraţie. Sunt un fel de aforisme
străbătute de forul mistic, de dorul profund al
Transcedentalităţii: „Așteptarea este un ţărm
cu o corabie ce nu mai sosește” sau „ Toate
adâncimile sunt întunecoase, numai aceea a
gândirii este luminoasă” (p. 5). „Minciuna se
grăbește, adevărul nu întârzie”, „Adevărul nu se
vede decât cu ochii curaţi”, sau „Nu fecare cu
adevărul lui, ci, fecare cu apropierea de adevăr”.
Iată deci o cascadă de ipostaze ale adevărului, dar
toate le rezumă doar pe una: „Când nu vedem
adevărul, nu adevărul este departe de noi, ci noi
suntem departe de el”, „Adevărurile despart,
ADEVĂRUL unește”. Și în sfârșit oximoronul:
„Cât de departe ești aproapele meu!”
Acestui festin de citate despre adevăr i se
pot alătura și altele, ca de exemplu, despre dragoste, educaţie, frumos, și altele,
o perseverenţă sisifcă, mai ales atunci când dă peste o încrengătură semantică
pe care nu o părăsește cu nici un chip până nu o despoaie de toate valenţele și
ipostazele ei. Așa apar aforismele poetului, străbătute de forul mistic, de dorul
diafan al ancestralităţii și de aici gustul cititorului stârnindu-i profunzimi
meditative, oferind sufetului o colecţie de tonice spiritualităţi.
Poetul și omul Constantin Oancă nu este doar un estetizant, el este mai ales
un eticizant profund și îndrăgostit de ceea ce face, contaminându-ne sublim.
Și ca să nu mă simt singur în acest plăcut demers îmi voi permite să reproduc
câteva citate de pe coperta a patra a câtorva critici de marcă.
Alex. Ștefănescu: „Nu există gen mai difcil decât aforismul. Și totuși,
Constantin Oancă cultivă cu încredere și cu succes acest gen. Formulele lapidare
în care își rezumă refecţiile, sunt fe paradoxale, fe poetice”.
C.D. Zeletin: „...Constantin Oancă este un cugetător ce știe să înlăture
magma vorbirii pentru a accede la cuvântul ideal, la conceptul surprinzând prin
noutate, la sunetul propriu al noţiunii pe care o exprimă”.
Casian Maria Spiridon: „între aceste două coperte sunt adunate câteva
aurite snopuri, bogate de ziceri înţelepte, de pe câmpiile translucide ale gândului.
Constantin Oancă își consideră gândirea ca find dreptatea făcută frumuseţii.
(...)”
Între atâtea gânduri esenţializate, unele sunt adevărate microeseuri, ce
depășesc în întindere ce se înţelege îndeobște prin aforism, dar reușita este cu atât
mai meritorie. Ne afăm în faţa unei fericite colecţii de maxime și refecţii.
C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E
63 ANTARES AXIS LIBRI
Patriotismul este o formă de iubire de
viaţă...
Cea mai nouă carte publicată
a prozatorului Constantin Vremuleţ,
„Melania”, este un experiment. Deși a fost
terminată probabil în anul 1992 (pe ultima
pagină este trecută data de 20 iunie 1992),
autorul pare să-și f spus că forma contează
prea puţin, punând accentul pe mesaj.
Un mesaj patriotic pentru noile
generaţii, dar în același timp și un roman
de dragoste... neîmplinit(ă), ca să spunem
așa. Dacă vreţi (și vă place) puteţi să spuneţi
că aveţi de-a face și cu un basm, plecând însă de la personaje reale: Franz
Ferdinand Carl Ludwig Joseph Maria von Österreich-Este, moștenitorul
coroanei austro-ungare, cel care va f asasinat la Sarajevo (de aici precipitându-
se și izbucnirea primului război mondial) și mai puţin cunoscuta Melania
Ionescu, o tânără româncă din Ardeal...
Povestea ar părea imposibilă, și într-un fel chiar este, dacă nu am avea
dovezi din presa scrisă a vremii (deși ziarele nu publicau atunci orice fel de
articole, find atent cenzurate), folosită de către Constantin Vremuleţ prin
tehnici post-moderniste (care ne aduc aminte de romanul scris în trei „Femeia
în roșu”), inserând fragmente în text. Ceea ce rezultă este ceva asemănător
acelor broșuri cu „Femei celebre” care au apărut prin perioada interbelică, dar
care are ceva în plus: basm... realist (te gândești la Cenușăreasa, chiar se face
apropo și în proză), fantastic (dar nu literatură fantastică), irealitate stilizată
(gândiţi-vă la stilul benzilor desenate cu pretenţii, nu neapărat de artă) și,
desigur, patriotismul la care mă refeream, în bună tradiţie: de pildă, primele
zeci de pagini îţi trezesc un dor nebun să recitești Liviu Rebreanu!
Alte pagini îţi aduc aminte de cronici mai vechi sau mai noi (au
farmecul discret și discutabil al unor prezentări făcute Caselor Regale!) sau
Critica de origami
a.g. secară
64 ANTARES AXIS LIBRI
de romane precum „Regii blestemaţi”, într-un
fel întreaga poveste stând sub semnul „tragediei
de la Mayerling”, când un alt membru al familiei
imperiale austriece, împreună cu iubita sa, au
ales să sfârșească precum Romeo și Julieta.
În altă ordine de idei, textul ar putea f
dramatizat pentru o operetă sau pentru o operă,
o nouă „damă cu camelii”, de data aceasta cu
liliac alb...
Eroii noștri se întâlnesc doar de câteva ori
(poate trei sau patru, n-am recitit să văd exact),
la o întâlnire desfășurată la Sinaia între casa
regală română și moștenitorul austro-ungar al
tronului imperial, acesta din urmă find văzut
ca o speranţă de către toţi românii care sperau
o soartă mai bună pentru conaţionalii lor din
Ardeal... Că el se îndrăgostește de tânăra româncă, isteaţă, patriotă, cunoscătoare
a „Doinei” lui Eminescu, este de înţeles, mai greu este să înţelegi de ce ar putea
ea să se îndrăgostească de cel pe care în fotografile din anul 1909, când are loc
întâlnirea, îl vedem ca find deloc atrăgător (avea aproape 50 de ani, era născut
în 1863, se îngrășase, dar poate că, într-adevăr gusturile și preferinţele nu se
discută!), dar dacă autorul vrea să creadă într-un subiect, subiectul se naște!
Chiar dacă subiectul acesta, ca și eroina, care se îmbolnăvește grav, urăște și
refuză realitatea!
Exagerând, toată lumea se îndrăgostește de eroină: un avocat, un locotenent,
un gazetar, evident arhiducele, și poate și cititorii săraci cu duhul... Septimiu, un
consătean al Melaniei, fată de notar (notar cu multe probleme cu administraţia
austro-mai mult maghiară), student la medicină, are un rol important în economia
cărţii, prin iubirea sa realistă pentru eroină, nunta care are loc chiar în ziua morţii
Melaniei find demnă de o tragedie antică!
Vor rămâne în memorie cele două călătorii ale eroinei la Viena (cu un scop
confuz, sau poate romantic!), simboluri ale unui anumit soi de deșertăciune,
planul fantezist, incredibil al doamnei Bocu, protectoarea Melaniei, care spera să-l
infuenţeze pe arhiduce prin... îndrăgostirea acestuia, nunta menţionată, scena
sau scenele în care Melania, falsă Penelopă, se străduiește să termine o broderie
reprezentând stema Habsburgilor, cadou pentru arhiduce, care, probabil, a uitat-o
de cum s-a urcat în trenul cu care a părăsit Sinaia...
Între adevăr și iluzoriu, cititorul va ști să aleagă și va primi sau nu o lecţie...
de istorie literară.
N
O
T
E
D
E
L
E
C
T
U
R
Ă
65 ANTARES AXIS LIBRI
Pricop, Lucian. Dicţionar de teorie literară.
Bucureşti: Cartex, 2009
Dorina BĂLAN
Un dicţionar, oricare ar f domeniul
ales spre studiu de către autorul sau
autorii acestuia, urmăreşte realizarea unei
veritabile biblioteci de termeni. În cazul
nostru, dicţionarul de teorie literară este
un instrument extrem de util, necesar în
studierea de către specialişti a principalelor
curente literare, fguri de stil, genuri si
specii literare prezente în literatura română,
literatura europeană şi cea americană.
Parcursul realizării unui dicţionar,
pentru ca acesta să răspundă publicului
avizat şi extrem de exigent, este, de cele mai
multe ori, numai rezultatul unei experienţe
didactice sau a unei cercetări care, în cazul de faţă, se ridică la „aproape zece
ani”, aşa cum mărturiseşte distinsul flosof Lucian Pricop. Altfel, dicţionarele
sunt făcute după alte dicţionare, în total dezacord cu rigoarea ştiinţifcă şi cu
obiectivitatea în selecţia termenilor, ceea ce lasă de dorit atunci când sunt
consultate.
Dicţionarul de teorie literară realizat de Lucian Pricop se prezintă
remarcabil din punct de vedere al structurării informaţiilor, extrase atât din
sursele moderne, cât şi din cele clasice, fapt susţinut de ampla bibliografe
consultată, existentă la sfârşitul lucrării. Conţinutul nucleic al informaţiei
prezentate de autor poate f completat de trimiterile la alte surse citate în
interior, care lăsă cititorul să continue să se informeze, să se implice în propria
dezvoltare de tip cultural, dacă simte această nevoie.
Pe lângă numele şi expresiile comune existente, găsim integrate - în
ordine alfabetică, cronologică şi funcţională, dar fară o organizare separată
- şi numele proprii ale personalităţilor care şi-au pus amprenta asupra
domeniului socio-uman: flosofe, artă şi literatură. Poate că, aici, ar f trebuit
o sistematizare pe părţi pentru cele două categorii de informaţii. Căutarea
şi regăsirea ar fost mult mai facilă. De asemenea, marile dicţionare folosesc
66 ANTARES AXIS LIBRI
indexuri de persoane (personalităţi) atunci
când acestea se regăsesc atât de mult în
interiorul explicaţiilor, un exemplu etalon
find, în acest caz, Istoria literaturii române a
lui Călinescu.
În construcţia unui dicţionar fecare
autor ar trebui să pornească de la operele
existente în tezaurul culturii române: celebrul
dicţionar al lui B.P. Hasdeu - Etymologicum
Magnum Romaniae, 1886, Dicţionarul Limbii
Române iniţiat în 1910 şi continuat în perioada
interbelică de un colectiv de specialişti sub
conducerea lui Sextil Puşcariu, Dicţionarul de
idei literare, realizat lui Adrian Marino în 1973
etc. De apreciat la Lucian Pricop este tocmai
faptul că acesta este punctul de pornire şi
orientare pentru întocmirea dicţionarului
în discuţie, studiind tot ceea ce a existat în
domeniu atunci când şi-a structurat lucrarea, inclusiv tiparele redacţionale „astfel
încât să nu procusteze informaţiile de certă necesitate”
1
şi să devină mai puţin
accesibil publicului larg, „dependent de manuale şi de tratate canonice”
2
aşa cum
aprecia Petru Ursache.
Spre deosebire de alte dicţionare, cel pe care îl supunem atenţiei are
avantajul interdisciplinarităţii, prin cooperare cu mai multe discipline, semnalând
cu ajutorul comparaţiei aspecte „de graniţă” ori interferenţe accidentale. Se
interferează, astfel, vastele cunoştinţe ale autorului în domenii ca: antropologia,
flosofa, psihologia, mitologia, istoria artelor etc. Este clar că munca a fost una
extrem de grea şi de imensă răspundere. Ea denotă o cultură vastă, bine structurată
şi asimilată astfel încât să poată f aplicată cu tact pentru a f înţeleasă.
Se cuvin apreciate meritele autorului care, prin această lucrare - aş putea
s-o numesc enciclopedică în domeniu - a reuşit să ocupe un loc binemeritat
printre cei ce se dedică satisfacerii nevoilor de informare din această ramură,
dicţionarul find perceput aşa cum şi-a dorit cel care l-a conceput - „un eseu-
foileton al redescoperirilor, o fenomenologie a lecturii şi o rescriere implicită a
istoriei culturale”
3
.
1. Pricop, Lucian. Dicţionar de teorie literară. București: Cartex, 2009, p. 7.
2
.
Ursache, Petru. Dicţionare şi dicţionare. În: Contenporanul. Disponibil la: http://www.
contemporanul.ro/articol.php?idarticol=643. Data consultării: 2013/10/13.
3. Pricop, Lucian. Dicţionar de teorie literară. București: Cartex, 2009, p. 5.
N
O
T
E
D
E
L
E
C
T
U
R
Ă
67 ANTARES AXIS LIBRI
Cilincă, Victor. Molia-de-sticlă.
Iași: Tipo Moldova, 2013
Violeta MORARU
Jurnalist și scriitor de mare valoare
al comunității de pe meleagurile dunărene,
Victor Cilincă se afă la cea de-a 18-a carte:
Molia-de-sticlă, lucrare lansată la Salonul
Literar „Axis Libri” de la Biblioteca „V.A.
Urechia”, o antologie de proză scurtă, care
nu face decât să confrme, dacă mai era
necesar, complexitatea prozatorului cu
„spirit neliniștit, mereu în căutarea propriei
identități”, după cum îl caracterizează
Nicolae Bacalbașa.
Volumul, apărut în acest an la Editura
Tipo Moldova din Iași, adună în paginile
sale o serie de povestiri, scrise de autor în
diferite momente ale vieții sale, începând din anii ‘80 și până în zilele noastre,
structurate în 6 cărți, în funcție de tematică sau de stilul abordat.
Prima carte, Atlantik, inspirată de perioada în care Victor Cilincă a
navigat pe mările și oceanele lumii, evocă momente ale vieții acestuia din acea
vreme, dar prezintă și diverse întâmplări, rod al imaginației sale, acțiunile
derulându-se în jurul unui element comun: apa, prezentă în fecare dintre
povestiri.
Cea de-a II-a carte, Historisiri, cuprinde trei povestiri cu tente mitologice
sau de legendă istorică, cititorul find captivat prin stilul narativ curgător care
îl introduce, parcă, în interiorul unor platouri de flmare pe care se desfășoară,
rând pe rând, scene dintr-un flm de acțiune.
A III-a parte, Strâmbet zdrâmb, reunește mai multe secvenţe de proză în
care surprindem o doză substanțială de umor, secvenţe care aduc în prim plan
diferite aspecte ale vieții sociale, narate cu mult haz de scriitor. Procedeele
artistice utilizate, precum comparația („sărăntocul cu barba ca hârtia de
cerere”) și metafora („coautor al efracției la inima lui Poly”), constituie o
sursă suplimentară de expresivitate prin care este accentuat comicul situației
expuse.
68 ANTARES AXIS LIBRI
Este evocată cu mult talent scriitoricesc și perioada armatei la grăniceri, în
două dintre povestiri: Heruvimii și Week-end în Iugoslavia, prezente în Cartea a
IV-a, intitulată La răcoare. Tot aici, întâlnim și narațiunea care dă titlul volumului,
Molia-de-sticlă, fcțiune care evocă oarecum perioada comunistă, marcată de
ignoranța omului fără carte, din anumite zone defavorizate, în care procesul de
alfabetizare s-a derulat destul de anevoios, iar perspectiva locuitorilor de a avea
o viață mai bună se îndepărtează treptat, așa cum se roade sticla care, „oricât de
bun-ar f, se macină și ea, așa, ca roasă de carii.” „...e o molie-de-sticlă care intră
înăuntru și mănâncă încet lumina... Așa se mănâncă, singură, și viața, și dorul, și
muierea. Dă aia fac oamenii poze, pe la oraș, să-i mai prindă lumina!”
Cartea a V-a, Cum e lumea, cuprinde 5 povestiri fcționale, cu tematică
diversă, două dintre ele find publicate anterior, în variantă prescurtată, în reviste
literare cu apariție internațională.
Ultima parte, intitulată De ochi de copil, ne introduce în universul mirifc
al basmului contemporan, prezentându-ne o lectură captivantă, „pe înțelesul
copiilor, amuzantă”, „interesantă și pentru părinți sau bunici”, după cum afrmă
însuși autorul, cu prilejul lansării remarcabilei povești Împăratul gunoaielor - o
satiră a societății noastre - considerată de critici capodopera lui Victor Cilincă. De
altfel, talentul scriitoricesc l-a consacrat ca pe un remarcabil creator de literatură
pentru copii, confrmarea reprezentând-o premiile obținute la concursurile
naționale de dramaturgie pentru piesele destinate acestora.
Prin volumul Molia-de-sticlă, Victor Cilincă demonstrează că „este un
autor plurivalent, credibil, tenace, apreciat de critica de specialitate, de cititori și
spectatori”, după cum îl caracterizează prozatorul și dramaturgul Dan Plăeșu în
paginile fnale ale cărții. Este o lucrare care reprezintă genul literar de proză scurtă
contemporană, în care excelează de mai bine de un deceniu.
N
O
T
E
D
E
L
E
C
T
U
R
Ă
69 ANTARES AXIS LIBRI
Un scriitor elegant cu sufletul tropical
Paul BLAJ
Un scriitor elegant cu sufetul tropical
(a se citi călimara tropicală) și peniță aurie
este Tănase Dănăilă. Nu demult îi citeam
cartea - Surâsul Spiritului, ed. AXIS
LIBRI, Galați, 2012, - și jubilam încântat
de inchizitorul ce ne tortura cu dulceață de
trandafri și cireșe amare în salonul aerisit al
simțirii sale, al gândurilor transformate în
drumuri către interlocutori. Dacă există o
artă a întrebării , atunci acesta este secretul
întregii cărți. O manifestare amplă a unui
spirit minuțios, atrăgător, dibace, cultivat,
calofl, binevoitor, ce dintr-un unghi
ceresc se apleacă până în oglinda fecărui
intervievat fotografind-o atent la nuanțele luminii și la încadrare. Un cumul
de portrete ale unui pictor modern, Tănase Dănăilă, este Surâsul Spiritului.
Mi-a fost atât de drag să lecturez și să observ pasiunea din întrebările
meșteșugite atent, răspunsurile serioase în intimitatea dar și în miezul lor,
dialogul fresc între un spirit nobil, cum îl știu de o viață pe autor, și cei aduși
în momentul în care timpul devine străveziu lăsând a se vedea în spatele
cortinei, ridicată gentil, întâmplări pline de experiență și opinii, adevăruri
frumoase, provocatoare prin deschiderile făcute. Era de parcă se cresta dintr-
un loc opac și în mine țâșneau fante de lumină. Până când, la sfârșitul fecărui
interviu, bolta era senină și nimic nu mai era în negurile îndepărtate. Are
scriitorul Tănase Dănăilă (nea Tase, cum îi zic eu) harul de a aduce la suprafață
frumosul din oameni, din existența lor. Darul de netăgăduit de a transpune
totul de parcă ai urmări o emisiune la televizor. Este el, echivalentul masculin
al Eugeniei Vodă, un profesionist de aceeași talie.
La cei 37 de intervievați, în registrele bine stabilite de autor: ferestre spre
absolut, semne din amvon, axiologii necesare, confuențe lirice, clipe eternizate,
verbul în haine de lucru, orizonturi reversibile, nevoia de certitudini și
perspective incolore întâlnim şi găsim un scriitor cupid după informație dar și
70 ANTARES AXIS LIBRI
bine informat, un interlocutor amabil dar și provocator, un gentilom perfect dar și
un prieten apropiat. Astfel încât este cu neputință să îi scape ceva. Iar prin acestea
cartea capătă veridicitate și valoare. Parfum bine dozat este Surâsul Spiritului, un
abia perceptibil aer proaspăt de munte, care vine cu putere dintre coperte în viața
lectorului prins în plasa discuției.
Este însă și de o discreție nețărmurită, Tănase Dănăilă atunci când este cazul.
Scriitorul din el se pliază perfect pe omul despre care pot să spun cu mândrie,
citându-l, că îmi este prieten total și defnitiv. Valoros și inegalabil pentru tânărul
care încă mai sunt. În prezența lui se deschid citate și cărți și snoave savuroase,
epigrame sau întâmplări pline de haz și înțelesuri. Când povestește, în el se
deschid atât homo ludens cât și omul spiritual. De la Angela Gheorghiu până la
alt vârf, Calistrat Costin, de la Leo Butnaru până la Vasile Ghica, dialogul este viu,
captivant, laborios și incită tot timpul la următoarea pagină. Întâlnim oameni care
vorbesc natural despre convingerile, pasiunile, regretele, dorințele, năzuințele lor.
De la literatură până la Golgota, de la cenaclu până în altar, de la inimă
până la miez de inimă, secvențele se succed cu repeziciune înnobilând, încălzind,
informând, demonstrând, alinând, uneori demolând preconcepții, alteori întărind
convingeri, înălțând idealuri dar și construind căi către o lume fragilă, lumea
credinței. De la flozofe la poezie totul converge spre consens și armonie.
O carte în care convorbirile elective au puterea de a stârni ecouri, o carte ca
una de vizită pentru scriitorul Tănase Dănăilă, un om atent la comorile celor de
lângă el, un scriitor profesionist, cu bun gust, de la care mai așteptăm asemenea
îmbieri întru surâsul timpului nostru, întru surâsul norocului nostru, întru surâsul
frumosului pe care Dumnezeu l-a așezat în fecare dintre noi. Ave, drag prieten!
Î
N
L
A
B
I
R
I
N
T
71 ANTARES AXIS LIBRI
Exordiu la un manuscris intitulat
(provizor) „Licărirea unei clipe de fericire”,
nimic altceva decât un eseu despre clipele
de literatură
Totul pare a sta de la început sub
semnul unei Melancholii à la Lars von
Trier (doar cuvintele autorului sunt ruinele
semeţe ale unei iubiri, nu-i așa?), ajustate
de un vag don juanism (să nu spunem un
soi de machism variabil, aproape matur,
dar poate nu defnitiv) à la Camil Petrescu
(a se vedea moto-ul ales pentru deschiderea
„balului”: „De cele mai multe ori femeile
știu bine din prima clipă că nu vor da din ele nimic mai mult decât surâsul,
atingerea de mână…”).
Primul poem te marchează cu imaginea venelor poetului (tânăr, încă
foarte tânăr și dă, Doamne, să nu fe „maudit”!) atârnând „ca viţa de vie la
sfârșit de toamnă, când toate sufetele se retrag pe deal”.
Spuneam că este tânăr, dar are și curajul (și nu mă refer la o frază, două
„indecente”pe care le veţi găsi) pe care numai un scriitor foarte bun (și de ce
n-ar f și Florin Buzdugan?) îl poate avea, declarând încă de la al doilea micro-
text: „eu nu știu să scriu”.
Aceasta și pentru că pe orice scriitor bun îl scrie/ trăiește textul rezultant:
„nimic nu mai stă în picioare/ cărţile toate s-au făcut tămâie, iar smirna mă
acoperă ca un giulgiu”. Cerul însuși „e întors”.
Desigur, poetul „se caută”, dar iubirile/ Iubirea (toate iubirile Una sunt și
sfârșesc într-un fel oarecare!) acestei vârste (a autorului) ţin locul „găsirilor”
nu neapărat frești. Se caută și pe sine (mai și fuge de sine), dar și (pe) Zeul pe
care îl iubește ca pe un tată (n.n.: este și ceva ironie sau autoironie pe aici!), dar
nu ca pe un Dumnezeu”, un zeu ce poate doar mimează o adormire oarecare.
„Teologia” sa (dacă putem vorbi despre așa ceva!) nu este deloc simplă, poate
Debuturi remarcabile (II)
Florin Buzdugan în
mai mult de trei cuvinte
a.g. secară
72 ANTARES AXIS LIBRI
avea ceva infuenţe gnostice, new age ori… apocrife (androginie ș.a.) putând f
întrezărite, chiar și în „ţesătura” Dialogului care este, totuși, în gene, cu fata sau
femeia iubită, dorită ș.a.m.d.
Oricum, „răspărul” este prezent, chiar și numai dacă ascultăm „cântecul
îngerilor dând din aripile chele, goale de orice pic de lumină”… Ba, anti-dogmatic,
se bate apropo și la o soţie a Zeului…
Uneori ne aduce aminte de Jim Morrison, desigur un Jim mai cuminte, care
poate crede că valurile Brateșului pot f convingătoare… metaforic (deși s-ar putea
să fe tot o subtilitate!), find salvat însă de fărâmiţarea oamenilor din jur, „ca nisipul
de pe tălpile” iubitei când mergeau împreună desculţi (nu în parc!) ci spre acest –
iată, devenit celebru lac în literatură! – de lângă orașul Galaţi, înspre Prut.
Erotismul său devine uneori ușor ambiguu, dar aceasta nu dăunează, mai
ales când apar virgine care nu-s poetice, ci artifciale foarte… iar sângele vine la
timpul său, salvator! „Cuvintele potrivite” ne anunţă însă că relaţiile (iubirile) sale
nu vor f simple: „ești goală, și mă chemi, și te văd, și mă trezești, și mă pornești,
și crezi că știi tot ce se poate ști. Și-mi ceri să te iubesc, să mă seci, să mă oflești
ca o foare pe prundiș când nu vrei să te înţepi”. La urma urmelor, aproape că se
întreabă: „atâta metafzică doar pentru a spune că vreau să fac sex, iubito, să-ţi
arăt cum arată de fapt universul, cum e de fapt Dumnezeu, tata, acela care umblă
din parc în parc în căutare de ţigări, de bere…”
Într-un fel destul de special, Casa și Familia sunt repere importante în
economia manuscrisului, poate ca și monitorul ori mouse-ul neascultător…
Imaginaţia autorului poate umple „spaţiul care nu există” cu tot ce vreţi: delfni,
pinguini, foci, maimuţe, cămile, melci, trestii de zahăr ce cresc în pereţi…
Deasupra tuturor, un Zeu Peruș! Un Zeu-domestic (aproape!). Un Zeu al
poetului atât de tânăr care poate simţi și reda taifunul de joacă al Poeziei într-un
(fragment de) text precum acesta:
„am făcut patul la bunica-n dormitor. patul în care ne-am adăpostit de
cumpăna anilor și ne-am trezit că suntem împreună
același pat care ne-a primit în pântecul său 9 luni, care n-au fost tocmai luni, ci
ani; apoi ne-am născut. ne-am alăptat unul din celălalt, ne-am iubit atât
de mult, încât casa a renăscut sub patimile noastre. bunica este pe drum, este pe
drum spre casă, coboară munţii la pas, liniștită, fuierând din frunză,/ vorbind cu
dumnezeu, sfădindu-se cu sfnţii și cu îngerii,
e pe drum, și trebuie să fac patul, să ascund toate urmele pe care formele
tale le-au imprimat patului, săracul, cocoș, lăsat de sarcina noastră cocoșat de
povara noastră și-a cumpenei anului, l-am mângâiat, l-am alintat, l-am schimbat
73 ANTARES AXIS LIBRI
de hainele-i împuţite, l-am aerisit și parcă a renăscut sub atingerea degetelor mele,
căci ale tale au plecat la plimbare prin oraș, pe străzi
pustii, goale, dezbrăcate,
cântând din frunză,
bunica e pe drum.”
Prospeţimea Ludicităţii sale (formă de Luciditate!) face bine, paradoxurile
trezind din blazare cititorul îmbătrânit în rele mediocre și literaturi de tot felul:
hârjoana cu Linda, câinele său, este memorabilă, cam cât un vers de șase metri!
Uneori parcă mai vezi câte o fantomă de acum mai bine de zece ani: „mă
scuzaţi, mă duc să acostez o domnișoară poem pe-o stradă poem avortând”,
Florin Buzdu (cum îmi place mie să-i spun) putând f considerat urmaș fresc al
generaţiei feminin-nouăzeciste de la Galaţi, exagerând sau nu!
Cert este că poetul are și curajul să sugereze faptul că ar putea adera la o
inedită „estetică a anului 2011”, în care dorul ar f destul de important, în care
conștientizarea nimicniciei viitoare („vrând să vorbesc despre noi nu vorbesc de
fapt despre nimic”) este, paradoxal, constructivă și, nu-i așa, HD (încă nu îndrăznim
să spunem aceasta despre Poezie în general, Poezia viitorului, dar ar putea f „o
generaţie HD”, dacă nu „domnească”!)… Dar apropo de autor și de generaţia sa (de
la Galaţi în mod special), cu estetică sau nu, la o primă lectură a-i zice – dacă nu ai
ști cum se scrie – că și-a găsit „vocea”, dar de fapt e vocea generaţiei sau, mai exact,
a grupării… Viitorul și alţi critici o vor confrma sau nu, această ipoteză de lucru…
Ceea ce, literar, este sau poate f mai mult bine decât rău…
Refectat de o generaţie HD, Dumnezeu ar putea f perceput frumos
ascunzându-se sub un banal cearșaf – și aici gândul ne duce deja la consacrata
Andra Rotaru, dar ne îndepărtăm de subiect…
„Meditaţia” dintr-un poem precum „35” – de la numărul paginii
manuscrisului! – ar putea să te ducă binișor cu gândul și la un soi de neo-
existenţialism, dar ne vom opri doar la acest „ism”, la o carte bună de debut – ar
f a doua, cronologic, după „Omul Metodă” a lui Alexandru Maria, care consacră
această generaţie, – cea a lui Andrei Velea, Octavian Miclescu, Marius Grama,
Leonard Matei este oarecum intermediară, deși ca vârstă biologică, cu excepţia lui
Florin și a Elenei Donea, sunt apropieri; mai altfel spus, ar putea f o generaţie cu
două capete! – apare în urma unor concursuri prestigioase, în curând urmând să
vadă lumina tiparului și cartea Tatianei Nona Ciofu! (precum ați observat, deja a
apărut!) – „ismele” nefind atât de importante!
Cred că este important faptul că Florin Buzdugan pare să fe el însuși în
cadrul generaţiei sale, găsindu-se liric, cel puţin până la cartea (proba) contrarie
(vorbește scepticul și pesimistul din mine!). Și mai observ că, pentru fumători, în
74 ANTARES AXIS LIBRI
manuscrise și cărţi nu poţi interzice acest fumat! Care, într-un fel, când nu este
viciu, este o altă formă a poeziei!
Poet citadin, dar și al naturii ce așteaptă răbdătoare, Florin promite bine…
un nou război și o nouă pace cu Poezia pentru un nou spaţiu vital: „nu e spaţiu
pentru noi, pereţii ne înghit, înfometaţi, cu tot cu sufete, sau cum s-or numi acele
mingi de cauciuc pe care le sparg copiii în faţa blocului”.
Florin știe câte ceva – poate atât cât trebuie la vârsta sa – despre Frumuseţea
Poeziei, poate un pic mai mult decât cred unii poeţi bătrâni că ar mai ști. Ajungând,
așadar, la Adevărul Poeziei, să se f mântuit cuvintele Poetului?
Disperarea sa îmblânzită, joaca de-a acceptarea destinului unei iubiri,
murmurarea tristului Adevăr al faptului că Frumuseţea (simplă) nu te mântuiește,
dacă nu e soră cu bunătatea și generozitatea, vor f subiecte bune pentru tensiunea
care va duce la noi poeme, poate noi cărţi…
Poezia se va întinde însă leneșă în patul de dincolo de hârtie și cerneală,
dincolo de tot ce înseamnă viaţă și moarte! Poate și dincolo de Vis și orice cearșaf
metafzic…
Deoarece „bătrânul” i-a zis că e prea târziu să ne mai facem bagajele, poate
Florin Buzdugan va ști că nu trebuie să se oprească la Literatură! Ci, mai ales, așa
cum pare să se și termine manuscrisul, la Prietenie… Înainte de Iubire să pună
mai presus Prietenia! Mai ales cu Zeul sau zeii… sau zeiţele…
Și atunci Literatura, mare vrăjitoare, nu numai că îl va iubi, dar îl va și
respecta, nu-l va mai ispiti zadarnic și, mai ales, nu-l va înnebuni!
Fiindcă, într-un fel, la scara Universului (poate compus din mai multe
universuri, paralele - de curând am afat că se numește Multivers - sau cum or
mai f), „licărirea unei clipe de fericire este/ ţine cât o clipă de literatură”!
Și este mai mult decât clar că fericirea nu este cel mai important lucru într-o
viaţă! Aceasta aproape tarkovskian vorbind…
*
Bine, dar, poate acum mă veţi întreba, ce legătură are aluzia la personajul
literar Tom Ripley al Patriciei Highsmith, întruchipat cinematografc mai întâi de
Alain Delon (în anul 1960) și mai apoi de Matt Damon (1999), un personaj care
îţi poate da fori?
Am încercat să găsesc și eu explicaţia pentru care gândul m-a dus acolo – și
aici simt că este necesar să mă întreb din nou dacă este bine „să cunoști personal”
scriitorul despre ale cărei scrieri încerci un text!
Dincolo de o oarecare asemănare fzică cu Matt Damon și cu Jude Law,
dincolo de faptul că-l cunosc pe Florin Buzdugan încă de când deschidea timid
ușile unor cenacluri din Galaţi (Cubul Critic Oblio, Noduri și Semne, apoi și
75 ANTARES AXIS LIBRI
altele), urmând, mai apoi facultatea de Litere, rândurile de mai sus sunt scrise,
provocate de admiraţia pentru talentul său, nu numai de scriitor, ci și de… asasin
(ce fel sună!) al vechiului Florin, de care se dezicea și el mai zilele trecute, la o
ședinţă a Cenaclului Noduri și Semne, când, analizând textele unei doamne,a
îndrăznit cu bun simţ să se auto-critice (este bine că are și simţ critic, care poate f
bine dezvoltat în continuare!) spunând că la începuturile sale ca scriitor scria mai
neinspirat decât doamna respectivă!
Dar Florin Buzdugan este mai ales un rafnat, care are și talentul… de a
evolua! Lecturile trebuincioase, prieteniile literare bune l-au metamorfozat „cum
trebuie” pentru alte și alte… crime literare (vă mai amintiţi de „seminariile
crimei”, de „Kikekoa” lui Cristian Biru?), singurele crime care nu sunt de pedepsit,
atunci când este vorba de o evoluţie frească,la care ar putea f complice, mai mult
sau mai puţin, cu Alexandru Maria, Elena Donea, Tatiana Nona Ciofu, Nicoleta
Onofrei, Simona Toma, deși sunt și aici niște diferenţe de vârste biologice, poate
nu neapărat semnifcative, ca să ne referim numai la gălăţenii remarcaţi în ultimul
timp…
Pygmalion pentru el însuși, Florin Buzdugan este, literar vorbind, și păstrând
proporţiile non-religioase, un miracol. Să ne bucurăm de el și de generaţia sa…
Să ascultăm ticăitul dorinţei, același din totdeauna, dar parcă mereu altfel! Și să
murmurăm cu toţii, parafrazând:
Et in Ilium ego!
*** Manuscrisul a devenit carte sub numele de „mai mult de trei cuvinte” și
a apărut la Ed.Junimea, Iași.
76
M
I
S
C
E
L
L
A
N
E
A
ANTARES AXIS LIBRI
Fluviul se zbate în brațele amurgului
Am văzut nălucile, frumoasele ieșind
Din adâncul Dunării atât de lin
Și seducător, copilele, nebunele
Vântoasele, strigau ca-ntr-un
Obștesc festin vino, vino în
Hora uriașelor plăceri,
Zveltele, până sus ridicatu-mi-au
Sufetul mă vedeam plutind de aerul
Înserării în pâlnia nisipului încins,
Hei, ce mai pluteam deasupra voastră
Ca-ntr-o veșnică survolare, și-mi
Urau succes în ale poeziei,
Eu fecior făcut din apele plăcerii
Vă spun precis, în hora lor m-am prins
Opreala-i neterminabilă, nebunele
Frumoasele nu mi-au spus traiul
Poeților e un frumos delict.
Când ziua toarnă soarele în pocalul nopții
(In memoriam Simón Ajarescu)
Ioan Dumitru TEILEANU
C
O
N
F
L
U
E
N
T
I
A
77 ANTARES AXIS LIBRI
Generalităţi. În istoria esteticii
sunt distinct diferenţiate categoriile
fundamentale (tragicul, comicul, frumosul,
sublimul) și derivatele (graţiosul, urâtul,
satiricul, ironicul, umoristicul, sarcasmul,
grotescul, fantasticul, absurdul), exem-
plifcările aplicându-se îndeosebi operelor
consacrate, precum tragedia, comedia,
basmul etc. Pentru speciile literare
minore, dar cu frecventă circulaţie în
literatura orală și scrisă, categoria estetică
a comicului are un statut aparte. Se
vorbește în interpretările critice despre
genul comic ori umoristic. Dacă ar f
vorba despre încadrarea într-un gen literar, ar trebui avute în vedere toate
modalităţile literare prin care autorul își exprimă artistic impresiile, stările
sufetești, ideile, universul de viaţă propriu ori receptat din lumea reală.
Speciile literare, consacrate ori nu, la care facem referire sunt proverbul,
zicala, epigrama, anecdota, bancul, gluma ș.a. Având moduri de organizare
și structuri specifce, acestea asimilează caracteristici ale mai multor genuri
literare consacrate: epic, liric, dramatic ori enigmistic, aforistic, didactic
etc., formând un gen de frontieră, neomogen prin aluviunile literare care
deschid albii noi, frave, în literatură. Chiar dacă sunt ori nu consacrate
(anecdota, bancul, de pildă), aceste specii minione ale literaturii sunt texte
alerte, asemănătoare prin forma concentrată, prin includerea categoriei
estetice a comicului ori prin circulaţia atât în formă vorbită cât și în aceea
scrisă.
Vom privi comparatistic, în cele ce urmează, proverbul și epigrama,
deși merită discuţii speciale și celelalte forme scurte de organizare literară.
Interesează în acest sens defnirea, vechimea și transmiterea, cauza și efectul
umoristic, aria tematică, instanţele textuale, elemente prozodice și alte aspecte
aparţinând celor două specii literare.
Proverbul şi epigrama
Lina CODREANU
78 ANTARES AXIS LIBRI
Definire. Provenit din lat. proverbium (dicton), cuvântul proverb
este, conform dicţionarelor explicative și de specialitate, „o frază scurtă, de
obicei ritmică, în care poporul exprimă în mod metaforic, concis și sugestiv,
rezultatul unei experienţe și care conţine o povaţă, o învăţătură”
1
„formulă
fixă, în general metaforică, exprimând un adevăr rezultat din experienţă, un
sfat, și cunoscută de toţi membrii unui grup social”
2
, „o expresie (devenită)
populară care cuprinde, într-o formă concentrată sau eliptică, sugestivă, […]
o învăţătură, o experienţă de viaţă”
3
sau „o cugetare exprimând, într-o formulă
lapidară, relativ stabilă din punct de vedere lingvistic și adeseori metaforică,
uneori ritmată sau rimată, un adevăr sau o convingere cu valoare generală”
4
.
Similară proverbului este zicătoarea sau zicala (din lat. dico, -ere – a zice),
dar, deși poartă o expresivitate sporită, are o structură mai simplă și circulă
îndeosebi integrată în enunţuri. Așadar, mici nuanţări de la un tom la altul.
Mi se pare îndreptăţit să amintesc definirea dată de Iuliu A. Zanne, autorul
monumentalei colecţii Proverbele românilor, publicată între anii 1895-1903,
în zece volume, subintitulată Proverbe, zicători, povăţuiri, cuvinte adevărate,
asemănări, idiotisme și cimilituri: „Pentru noi, proverbele sunt deci expresiunea
caracterului și a moravurilor unui popor, modului său de a cugeta, de a vedea
și de a simţi” (p. XX)
5
.
Epigrama e un cuvânt grecesc, epigramma – inscripţie, provenind din epi
– „pe” și „graphein” – a scrie. Căutăm acum în dicţionare valorile semantice ale
cuvântului epigramă și găsim definiţii care trimit la specia literară versificată
(mulţi teoreticieni o încadrează la „poezia cu formă fixă”), aparţinând
genului scurt. Astfel, epigrama este definită ca „scurtă poezie care satirizează
elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situaţii etc. și se
termină printr-o trăsătură de spirit”
6
, „specie a poeziei lirice, caracteristică
prin scurtimea ei – de obicei un catren – și prin satirizarea defectelor unei
persoane sau al unui grup de persoane”
7
, „mic poem terminat cu o șfichiuire
1. Cf. Dicţionarul limbii române moderne, București, Ed. Academiei RPR, 1958.
2. Cf. Genuri și specii literare. Mic dicţionar-antologie..., București, Ed. Demiurg, 1993, alcătuit de
Irina Petraș.
3. Cf. Lazăr Șăineanu, Dicţionar universal al limbii române, vol. IV, Iași, Ed. Mydo Center, 1996
(reed.).
4. Cf. Mircea Anghelescu (în colab.), Dicţionar de termeni literari, București, Ed. Garamond, f.a.ĕ
5. Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și
Macedonia. Proverbe, dicĕtorĭ, povăţuirĭ, cuvinte adevĕrate, asemĕnărĭ, idiotisme și cimiliturĭ,
Bucuresci, Imprimeria Statului. Editura Librărieĭ Socecu&comp, 1895. Am utilizat colecţia
reeditată prin contribuţia lui Mugur Vasiliu, care a îngrijit ediţia anastatică a vol. Iuliu A. Zanne,
Proverbelor românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și Macedonia, vol. I-X,
București, Editura Scara, Asociaţia Română pentru Cultură și Ortodoxie, 2003.
6. Cf. Dicţionarul limbii române moderne, București, Ed. Academiei RPR, 1958.
7. Cf. Gh. Ghiţă, C. Fierăscu, Dicţionar de terminologie poetică. București, Ed. Ion Creangă, 1973.
79 ANTARES AXIS LIBRI
satirică, mușcătoare”
8
ori „poezie scurtă cu caracter satiric, care se termină de
obicei printr-o ironie”
9
ș.a.
Răsfoind câteva antologii de epigrame românești
10
, am găsit numeroase
defniri sugestive date chiar de practicanţii acestui gen, care abordează
epigramaticul catren ca motiv literar. Urmărind, găsim că epigrama poate f joc
al esenţelor ori „un joc matur”, o „muză calmă”, „un monstru vesel” ori „o muză
nevăzută”, „frumoasă ca un nufăr” ori „ca ploaia cu furtună”, un „ac”, o „spadă de
hârtie” sau „scorpionul literar”. Spicuim câteva:
Epigrama e o gleznă
Într-un salt de balerină,
Care iese-n zbor din beznă
Pe o poantă de lumină! (Imperiu Matheescu)
Epigrama (cea de har)
E o spadă de hârtie,
Care face rană doar
Când se-nfge în prostie! (Stelian Filip)
Frumoasă-i epigrama! Ca un nufăr,
Când futuri și albine-i dau ocol;
Dar nu uitaţi! O scriu findcă sufăr
Că poanta-și trage seva din nămol!... (George Zarafu)
Vechime și transmitere. Nu poate f determinată vechimea proverbelor nici
la români, nici la alte popoare din lume, ele ivindu-se ca forme lingvistice pe
parcursul a secole de experienţă de viaţă. Probabil, sunt simultane cu cristalizarea
gândului într-o limba vorbită, știut find că semnalul de atenţionare (socio-
umană) asupra unui pericol cere o transmiterea rapidă și într-o formă concentrată
a mesajului. Se cunoaște, formele nescrise ale acestui tip de literatură au precedat
cu mult timp textele scrise. Nu întâmplător proverbele au circulat ca „vorbe din
bătrâni” sau „ziceri”. Ce uimește este conservarea proverbelor în memoria colectivă
până astăzi, ca, de altfel, a multor creaţii literare orale. Asta în pofda faptului că
în procesul de transmitere emiţătorul poate modifca, adecva, pierde ori inventa
etc., creând variante unitare tematic, relativ stabile prin formă și neapărat într-un
8. Cf. Genuri și specii literare. Mic dicţionar-antologie..., București, Ed. Demiurg, 1993, alcătuit de
Irina Petraș.
9. Cf. Lazăr Șăineanu, Dicţionar universal al limbii române, vol. IV, Iași, Ed. Mydo Center, 1996 (reed.).
10. Dansul săbiilor, Ed. Facla, 1975, ediţie întocmită de Ion Arieșanu și Ion Velican, Epigramiști cu
sau fără voia lor, Ed. Albatros, 1983, antologie alcătuită de Giuseppe Navarra și George Zarafu și
Marea antologie a epigramei românești, Chișinău, Ed. Prut Internaţional, 2005, ediţie concepută
de Efm Tarlapan.
80 ANTARES AXIS LIBRI
perpetuu proces de cristalizare. Mircea Eliade se minuna că „Proverbul însuși a
fost la început o expresie fericită, dar câtă experienţă colectivă înapoia lui, câtă
precizie în imagini, cât fantastic acumulat. Nimeni nu poate face un proverb din
capul lui”
11
(s.n., L.C.). În mod cert, dar nici persoane care să nu f folosit proverbe
/ zicători nu se afă. Proverbele sunt rodul unei gândiri colective și supravieţuiesc
tuturor generaţiilor, devenind temelii moral-didactice peste timp. Ce altceva ar
lămuri mai bine decât zisa: Apa trece, pietrele rămân
12
? Altfel spus, efemerul faţă
de peren. Proverbele, adevărate statornicii, sunt pietrele care înfrâng curgerea
vremii iar mângâierea apei le modelează în forme delicate, inedite și perfectibile.
Transmiterea „vorbelor bătrânești” nu s-a făcut într-un cadru ritualic,
organizat și desfășurat după reguli tradiţionale, așa cum s-au transmis, de pildă,
bocetul, colindul, oraţia de nuntă, descântecul etc. Povaţa a fost rostită simultan
ori îndată ce situaţia de periclitare a ordinei și a cursului normal de viaţă s-a ivit.
În istoria literaturii române sunt frecvente aceste preluări (uneori colportări
asumate), începând cu textele cronicărești înviorate de „sentenţii”, proverbe,
zicale. Când, în perioada pașoptistă s-a pus programatic problema valorifcării
folclorului
13
, proverbele au constituit teren propice. De aceea Anton Pann
a întocmit Culegere de proverburi sau Povestea vorbei (1847), C. Negruzzi le-a
inserat în Scrisoarea XII (Păcală și Tândală) din ciclul Negru pe alb (1857) iar
Grigore Alexandrescu le-a strecurat în morala fabulelor sale. Întemeietor de școală
a culegătorilor de folclor, B.P. Hasdeu a dat un impuls esenţial în conservarea
și transmiterea creaţiilor populare. Colecţia lui Iuliu A. Zanne – Proverbele
românilor
14
– rămâne strălucita operă de paremiologie românească, o adevărată
Biblie a înţelepciunii populare a românilor. În categoria acestui gen scurt sunt
integrate proverbe, zicători, sentinţe, pilde iar I.A. Zanne adaugă acestora și citate
tematice preluate din lucrările vechi (Iordache Golescu, Anton Pann). Faptul că
proverbele au fost adunate și cuprinse în formă scrisă nu le oprește nici circulaţia
orală, nici frecvenţa și nici procesul de creare ori de iscare a altor variante.
Autorul anonim are o memorie tenace și îndelungă, încât, la momentul oportun,
le avivează și le împrospătează.
Pare că epigrama valorifcă același izvor străvechi de înţelepţie. Distihurile
(epigrafile) erau săpate de antici pe pietrele funerare, pe monumente, statui,
arcuri de triumf etc., fără vreo semnătură, ceea ce ar duce la ideea că au circulat
aidoma unor creaţii populare, cu deosebirea că primau ambele forme: vorbită și
scrisă. Aceste inscripţionări aveau caracter particular, unic, dar pot f considerate
și variante ale unor conţinuturi textuale colective. Părintele epigramei a fost latinul
11. Mircea Eliade, Oceanografe, București, Ed. Humanitas, 1991, p. 208, cap. Fragmente.
12. I.A. Zanne, op. cit., p. 101, 102. Citându-l pe B.P. Hasdeu, Etimologicum Magnum, folcloristul
întărește ideea că acest proverb este „specifc românesc”.
13. V. Mihail Kogălniceanu, Introducţie, „Dacia literară”, 1840.
14. I. A. Zanne, op. cit., ediţia anastatică.
81 ANTARES AXIS LIBRI
Marcus Valerius Marţialis, cunoscut sub numele Marţial, care a decretat rolul de
întemeietor prin această ars poetica:
Eu sunt acel ce va trăi în veacuri
Prin marea artă de a spune feacuri,
Ceilalţi să cânte fapte mari și crunte
Eu voi cânta pe cele mai mărunte.
15
Într-o prefaţă la antologia epigramei românești, acad. Mihai Cimpoi
16
găsea
un flon străvechi al epigramei în chiar fondul paremiologic românesc. Iată:
„Epigramaticul se infltrează în formele populare ale strigăturilor, proverbelor
(s.n., L.C.), cimiliturilor, în cântecele comice și vodevilurile lui Alecsandri, în
diatribele publicistice și în Satirele (Scrisorile) lui Eminescu, în marea trăncăneală
caragialiană, în vorbele de duh puse în rimă și în construcţii sintactice meșteșugite
de Ion Creangă” (p. 3). Faţă de proverbele de flon ţărănesc, la noi, apariţia acestei
specii culte pare tardivă, probabil sub infuenţa civilizaţiei culturale din Apus, de
unde se întorseseră școliţi boiernașii-cărturari, abia în secolul al XIX-lea. Au fost
reavivate „cânticelele comice”, apoi versurile satirice constituiau sarea și piperul
saloanelor cu ștaif. Istoria noastră literară înregistrează câteva nume celebre de
epigramiști, ale căror catrene făceau deliciul saloanelor (literare) din societatea cu
un statut social diferit de al plebei. Între aceștia, Alexandru Macedonski (1854-
1920), Cincinat Pavelescu (1872-1934), Radu D. Rosetti (1874-1964), Al.O.
Teodoreanu (1894-1964), cunoscut sub pseudonimul Păstorel, Alexandru Clenciu
(1913-2000), dar și contemporani precum Mircea Ionescu-Quintus, George
Zarafu, Efm Tarlapan, Elis Râpeanu, Mihai Sălcuţan, Gh. Bîlici ș.a. În interbelicul
an 1937 a apărut revista cu denumirea și proflul corespunzător - „Epigrama”
(director – Virgiliu Slăvescu). În perioada post-nouăzecistă, un pas înainte l-au
făcut membrii Uniunii Epigramiștilor din România, care au scos, începând din
1992, o nouă ediţie a revistei „Epigrama” (în tandem George Corbu și Valerian
Nică), urmată din 2012 de „Lumea epigramei” (director – Viorel Martin) ș.a.
Actualmente, în ciuda vânzolelilor politico-economice (ori tocmai de aceea!),
spiritul epigramatic e viu, ilustrat find de frecvente organizări de festivaluri,
cluburi, societăţi, cenacluri, concursuri, saloane de umor în zonele centrale, dar
mai ales, în bonoma provincie. Ceea ce consolidează constatarea poetului: „O,
ţară tristă, plină de humor…” (s.n., L.C.) (G. Bacovia, Cu voi…)
Cauză-efect. Nu par diferenţiate cauza și efectul ambelor specii umoristice,
prin postare antitetică, cu toate că, în durată, proverbul e „cu bătaie lungă”, în timp
ce epigrama are efemeritatea unei trageri la ţintă. Benefciarul unei experienţe
anterioare (fără de vreme, am zice), autorul anonim, cuprinde într-un enunţ
15. Cf. Cincinat Pavelescu, Epigrame, București, Ed. Tineretului, 1966, p. 9. Ediţie îngrijită de
Tudor Măinescu.
16. Mihai Cimpoi, Epigramiada românească, în Efm Tarlapan, op.cit., p. 3-6.
82 ANTARES AXIS LIBRI
minimal și într-o exprimare pe-nţelesul tuturor, șlefuită cu meșteșug, o poveste de
viaţă care poate f a altora, dar și a lui. Fiecare proverb e un nucleu al unei păţanii
trecute, care și-a pierdut importanţa particularizării și, prin generalizare, a rămas
împietrită în conștiinţa colectivă doar esenţa: învăţătura ce se desprinde din orice
altă întâmplare asemănătoare. Într-un proverb se emite un adevăr achiziţionat
prin îndelungă practică, oricând repetabil la care receptorul trebuie să refecteze.
Având sorginte mitico-legendară (sub protecţia îndărătnicului zeu Momos,
cel alungat de Zeus din Olimp pentru ironia, zemfemeaua și bârfa prin care
ridiculiza faptele zeilor), epigrama este o specie ce s-a impus riguros chiar prin
scurtimea ei, cât o zvâcnitură de spirit:
Mă-ntrebi, ce e o epigramă?
E, uite-așa, o telegramă
Concisă, sprintenă – șireata –
Și-nţepătoare ca săgeata. (Vasile Bogrea)
Nici aici cauza nu se confundă cu efectul, dar sunt tot interdependente.
Cauza este, de obicei, o situaţie ridicolă, particulară ori colectivă, de care autorul
însuși se amuză deschis ori în sine. Urmează apoi procesul artistic, când efectul
ilar concret trebuie transferat cititorilor ori ascultătorilor printr-un fltru estetic.
Lăsată la urma versurilor, poanta, precedată de puncte de suspensie ori de o pauză
în vorbire, cade neînduplecat pe ţinta vizată cu interese polivalente, moralizator-
curative: ridiculizează, atenţionează, critică, sancţionează, ironizează, șicanează.
În epigramă, se aruncă o nadă celor vizaţi, care nu-și pot depăși limitele și nici nu
tac molcum, ci, nefulgeraţi de idee, arată cu degetul spre alţii și se amuză, râd. Dar
cum râsul este contagios, râdem toţi laolaltă, în evidentă complicitate. N-om f,
oare, și noi printre ei? Nu, noi nu!... (sic!)
Ambele specii însumează intenţii practice și estetice binefăcătoare, în sensul
că previn primejdiile, povăţuiesc urmașii, civilizează perpetuu lumea, dezvoltă
gustul pentru bine-adevăr-frumos, binedispun pe cei care iau cunoștinţă de
acestea. Textele din această categorie – proverbul și epigrama – exprimă intenţii
diverse ale celor care le-au creat. Unele, cu valoare umoristică, generează doar
hazul bonom, de suprafaţă, altele au fxate ţinte de atac, taxează ferm cusururi
iar altele conţin „sentenţii”, exprimă adevăruri incontestabile, având caracter
aforistic. Adrian Marino, în Dicţionarul de idei literare
17
, oprindu-se la categoria
estetică a comicului, disociază între râsul ca reacţie fziologică (surâs, rânjet, de
ex.) și râsul „estetic-literar”, dar și „râsul-cauză” de „râsul-efect”. Este limpede că
ambele specii literare, cu precădere epigrama, generează râsul estetic, spontan ori
întârziat, hohotitor ori de adâncime, ca o destindere boemică ori ca o mlădiere
ironică etc. Imaginându-ne un cântar estetic, am observa că pe talerul proverbelor
17. Adrian Marino, Dicţionarul de idei literare, București, Ed. Eminescu, 1973, cap. Comicul, p.
422-442.
83 ANTARES AXIS LIBRI
domină popularul „haz de necaz” iar pe al epigramei „râsu-plânsu”, ele însele
cumpănind arhimedic: hazul cu necazul și, respectiv, râsul cu plânsul.
Conţinuturi. Aria tematică a celor două specii nu cunoaște limite, are o
lărgime tot atât de amplă precum dimensiunile existenţei umane. Adevărurile
din proverbe sunt iterative, reversibile, devenind aplicabile în multe momente de
viaţă. Sentinţa formulată este verifcată de experienţă, de păţaniile vieţii: Prietenul
la nevoie se cunoaște sau Cine știe carte are patru ochi. În epigramă șfchiuirea cade
rapid, biciuitor-curativă ori generatoare de haz, dar se stinge cu oarece ușurinţă,
find meteorică. Conţinuturile au, de cele mai multe ori, un caracter aplicativ, sunt
la obiect, au „sare și piper”, vizează o „ţintă” perenă ori cotidiană, un anumit tip
de persoană, o hibă de moralitate, peripeţii ridicole de la un eveniment etc. Din
această perspectivă, epigramele sunt cu „dedicaţie” personalizată ori de natură
generalizatoare:
Poet scump, pe frunte porţi mândre foi de laur,
Căci singur, până astăzi, din plumb făcut-ai aur.
(Al. Macedonski, Lui G. Bacovia).
Sau:
Amândoi avem talentul
Să ucidem biata lume.
Eu cu stihuri și cu glume,
Dumneata cu… tratamentul!
(George Topîrceanu, Doctorului Argetoianu)
În comuna lor natală,
La măicuţa ce suspină,
Vin mereu cu mâna goală
Și se-ntorc cu traista plină.
(Valerian Lică, Fiii satului)
Aproape nici un aspect existenţial nu scapă spiritului pătrunzător al
epigramistului, începând de la proverbiala soacră până la perfdul politicianism,
încât îi dăm dreptate lui Mihai Sălcuţan când constată:
[…] O viaţă nu-i doar epigramă,
Dar epigrama este viaţă. (Credo)
18
.
În amintita colecţie, Proverbele românilor, I.A. Zanne
19
face o clasifcare
a creaţiilor populare vizate în funcţie de „natura fsică” (cosmicul și terestrul),
animale, omul, viaţa socială, viaţa intelectuală și morală etc. Pe de altă parte, la
Cincinat Pavelescu
20
epigramele sunt grupate în funcţie de dedicaţii, Ion Arieșanu
18. Mihai Sălcuţan, Zbor cu parapOanta. Epigrame vesele și triste, Buzău, Editgraph, 2012.
19. I.A. Zanne, op. cit., ediţia anastatică.
20. Cincinat Pavelescu, op. cit.
84 ANTARES AXIS LIBRI
și Ion Velican
21
fac o selecţie pe principii valorice, Giuseppe Navarra și George
Zarafu „reunesc epigramele scriitorilor și nu ale epigramiștilor propriu-ziși”
22
iar
Efm Tarlapan
23
le antologhează după principiul cronologic. Desigur, sunt criterii
variate, findcă au fost editate peste 40 de culegeri/antologii de epigrame. Cel mai
aprofundat studiu despre epigramă aparţine infatigabilei Elis Râpeanu, care și-a
susţinut teza de doctorat pe această temă
24
, de altfel, autoare a multor culegeri și
antologii de epigrame.
De-a valma, „eroi” ai proverbelor și ai epigramelor sunt prostănaci,
canalii, lipsiţi de talent, făţarnici, palavragii, leneși, trădători, hoţi, demagogi,
lacomi, beţivi, infatuaţi, zgârciţi, imorali ș.a. Aici, tonul și fondul stilistic sunt
polivalente, fe grav, moralizator, sentenţios, fe ironic, satiric, dezaprobator. Să
urmărim:
Vrabia mălai visează și calicul comândar.
Mâţa cu clopoţei nu prinde șoareci.
Un nebun aruncă o piatră în baltă și zece înţelepţi nu pot s-o scoată.
Dar și:
Nu e bai că se sărută
Azi, în public, slut cu slută;
Baiu-i că, după sărut,
Se mai naște încă-un slut… (Efm Tarlapan, Demografcă)
Pe de altă parte, „eroi” se afă și printre cei naivi, încornoraţi, încrezători,
nevinovaţi, trădaţi, tăcuţi, înșelaţi… De data aceasta, atitudinea autorilor îmbracă
sens dojenitor, șugubăţ, solidar cu „păţitul”, cu subînţelesuri la vedere sau cu
subtilităţi rafnate, când tonul se mlădiază conciliant. Pentru observare:
Capul plecat sabia nu-l taie.
Nu tot ce zboară se mănâncă.
Fă-te frate cu dracul până-i trece puntea.
Sau:
Eu, care sunt o fre pătimașă,
Pân’am ajuns să-mi cuceresc femeia,
Am cheltuit răbdare uriașă,
Dar infnit mai multă dup-aceea! (Mircea Pavelescu, Unei soţii)
Structural, nu există infexiuni de tonalitate, deoarece se împletesc în
creaţia populară și în cea cultă, vizate de noi, sentimentul vioi de „deșteptare”,
agilitatea observaţiei și a gândirii cu amărăciunea că metehnele lumii nu dispar,
că deșteptăciunea nu este molipsitoare:
21. Ion Arieșanu și Ion Velican, op. cit.
22. Giuseppe Navarra și George Zarafu , op. cit., p. 9.
23. Efm Tarlapan, op. cit.
24. Elis Râpeanu, Epigrama în literatura română (studiu de istorie, critică și teorie literară), Editura
Dealul Melcilor, 2001.
85 ANTARES AXIS LIBRI
O epigramă e un joc matur
Al cărui scop mi-e lesne să-l explic:
De ești deștept, te scapă de-un cusur,
În caz contrar… nu poţi păţi nimic. (Francisc Gavrileţ)
În mod vădit, la ambele tipuri de texte, în discurs există un anume apetit
tematic (bonom, umoristic ori satiric) spre ceea ce trebuie vindecat, sancţionat,
înlăturat și e mai fravă aplecarea către lauda virtuţilor. Chirurgul are prioritate în
faţa psihoterapeutului, ca să spunem așa, fapt lămurit aici:
Cine n-ascultă de povaţă nimic nu-nvaţă.
și aici:
De gândești cum se cuvine,
Vei trăi împărătește,
Dar trăiește mult mai bine
Prostul care nu gândește. (Elis Râpeanu, Amendament
25
)
Elementele comune de conţinut, de la păţania izvoditoare până la scopul
urmărit, sporesc afnităţile dintre proverb și epigramă. Posibil, de aceea multe
din epigrame poartă, în titlu ori în versuri, inserate proverbe ori fragmente din
proverbe, prin care se fortifcă sensurile. De ex.
26
: „Corb la corb…” (Mihai Cosma),
Trepte: „Râde hârb de oală spartă” (Ion Diordiev), Proverb: „…Să nu sapi groapa
altuia, nepoate!” (Gheorghe Leu), Unui elev leneș…: „Lenea e cucoană mare”
(Giuseppe Navarra), Ai carte, ai parte… (Nichi Ursei) etc.
Prins de grija „marii treceri”, aproape fecare epigramist a avut în
atenţie autodefnirea printr-un epitaf, manifestând o predispoziţie generoasă
și pentru semeni. Într-o primăvară-vară (2007), participând la Festivalul
„Duiliu Zamfrescu”, organizatorii focșăneni („pârcălab” - Gheorghe Neagu)
au propus ca o parte din dezbateri să aibă loc într-un cadru inedit – curtea
Mânăstirii din Soveja. Pentru mine fost un bun prilej pentru a trece prin cimitir
și a nota câteva din epitafurile de pe monumentele funerare în textele cărora
domina sentimentul dureros al despărţirii. E de remarcat jocul semantic al
cuvintelor, calamburistic, ce deșteaptă conștiinţa celor rămași în viaţă, precum:
Trecătorule, oprește-te și cugetă: ce ești am fost, ce sunt vei f! Dincolo de forul
tristeţii, răzbate încurajarea și tonul hazliu al celor rămași în astă lume. În toate
cimitirele, moartea lasă speranţă vieţii, chiar dacă Cimitirul vesel de la Săpânţa
se singularizează, deoarece, reconstituind frescul curgerii vieţii, cu bune, cu
rele, textele încrustate pe crucile mormintelor împletesc durerea cu optimismul,
dorul cu umorul:
[…] Și cît vă uitaţi la noi/ Aci veţ veni și voi.
25. Sursă electronică: http://epigrame.citatepedia.ro/de.php?p=7&a=Elis+R%E2peanu,
accesat 01.04.2013.
26. Efm Tarlapan, op. cit.
86 ANTARES AXIS LIBRI
[…] Caii mult mi[-]a plăcut mie/ Și ne[-]a mai plăcut una/ La bufet la masă
a sta/ Cu nevasta altuia […].
Ori:
[…] Pe pămînt cît am trăit/ Am jucat și am horit/ Și viaţa mi-am trăit
27
.
Avertismentul dictonului că „Pe lumea cealaltă nu iei nimic cu tine”, nici
măcar năravul, ar putea sta la originea multor (auto)epitafuri livrești, semn că
epigramiștii n-au rămas indiferenţi. Spre pildă, în vizorul unui catren satiric poate
f oricine și orice din mediul familial, intim, sentimental, amical, livresc, socio-
profesional etc.:
Doamne piatra asta-i grea!
Dar nu-i grea că stă acuma
Ea pe mine, ci-i grea numa’
Că nu pot sta eu pe ea. (G. Coșbuc)
Aici doarme Păstorel,
Băiat bun și sufet fn,
Dacă treceţi pe la el,
Nu-l treziţi că cere vin. (Aurelian Păunescu
28
)
Aici zace Mihăiescu.
L-a pus naiba și-a mâncat
Pe poetul Pavelescu
Și-a murit intoxicat. (N. Mihăiescu-Nigrim)
Aș încheia discuţia despre epitaf cu o defnire metaforică prinsă într-un
distih umoristic memorabil:
Epitaful, așadară,
E-o colivă literară. (Francisc Gavrileţ, Epitaf)
Autor-receptor. Între instanţele textuale – autor și receptor – raportul
este de inerenţă, ca între subiect și predicat, unul îl presupune și, simultan,
depinde de celălalt element. Deși ambele specii ascund un înţeles fundamental
moralizator, autorii îl abordează în tonalităţi diferite: fiindcă la proverb
modulaţia gravă este predominată, oralul e golit de emoţia personală, în
timp ce la epigramă tonul mușcător, ironic, individualizat iese în evidenţă.
Anonimul n-a premeditat asupra poveţei, ci a rostit-o spontan, îndată ce
contextul s-a ivit, către ceilalţi din apropiere pentru ca aceștia să nu păţească
la fel, să ia aminte.
27. Sursă electronică: http://www.samaelwings.com/sapanta/selfrm.html, accesat: 09.04.2013.
28. În Note la antologia Epigramiști cu sau fără voia lor (1983), alcătuitorii Giuseppe Navarra și
George Zarafu corectează eroarea în atribuirea acestei epigrame lui Al.O. Teodoreanu, zis Păstorel,
stabilind că-i aparţine, în fapt, lui Aurelian Păunescu.
87 ANTARES AXIS LIBRI
Ipostaza anonimatului permite o detașare a subiectului de obiect, păstrând
funcţia cognitivă. Cele mai multe învăţături pot avea parte de improvizaţii, dar
mijlocul lingvistic rămâne persoana a III-a, a neimplicării:
Rădăcina mică răstoarnă carul mare.
Boii ară și caii mănâncă.
Nu e mai puţin adevărat că numeroase proverbe atestă lingvistic emitentul și
colocutorul prin prezenţa unor adresări directe: vocative, construcţii imperative,
verbe și forme pronominale la persoana I și II-a, interjecţii, structuri exclamative:
Nu sălta poalele până ce nu treci apa.
Naţi-o frântă că ţi-am dres-o.
Ce ţie nu-ţi place altuia nu face. Etc.
Epigramistul e artist cu meșteșug răbduriu. Receptorii lui sunt necunoscuţi,
au reacţii imprevizibile, pot f năzuroși, adică „elitiști” pretenţioși. Epigrama
lui poate deveni săgeată-bumerang contra propriului spirit, căci aglutinează în
ţesătura interioară și ceva despre sine. De aceea meșteșugul lui tinde către actul
artistic conștientizat. Nucleul tematic și forma concentrată întăresc convingerea
că epigrama este o fărâmă de gând întrupată în formă lingvistică. E gândul-
scânteie, care poate schimba dispoziţia sufetească ori în amărăciune, dacă
cititorul se simte „atins”, ori în bună dispoziţie, dacă cititorul gândește că alt
semen e în vizorul autorului. Cert e că epigramistul aduce cititorul în ipostaza de
partener de intenţie, îl supune unei cazne morale ori îl binedispune. Reușita unei
epigrame depinde de reacţia receptorului, ca la susţinerea unei scenete, și nu e
întâmplător că unii epigramiști preferă schimbul de replici (Constantin Manea
29
,
de ex.), autorii înșiși susţinând, în reciprocitate, savuroase dueluri epigramatice
(Al. Clenciu - N. Ghiţescu, alt ex.).
În orice ipostază ar f autorul, el trebuie să-și coordoneze efectul de emiţător
cu cel de receptor, tot așa cum dramaturgul nu scrie o piesă pentru lector, ci
pentru spectator, a cărui reacţie o „vede”, o regizează. Epigramistul trebuie să-și
acordeze lira pentru a surprinde lumea în cel puţin două dimensiuni. Mai întâi,
sub atitudinea detașată de lumea viciilor și modul de a privi „de sus”, va prezenta
spectrul ridicolului, mai apoi, sub lumina conciliantă, va afșa nota de înţelegere
și speranţa în îndreptarea slăbiciunilor umane.
Ager și talentat, epigramistul poate avea în faţa textului un degustător
inteligent, dar și unul inocent, de aceea în jocul de cântar al cuvintelor trebuie
să se prindă ambii. Tot atât de limpede se-nţelege că efectul e diferit, în funcţie
de norma interioară a fecăruia. Oricum ar f, miezul ironic duce spre efectul
moralizator, educativ, de surpriză binefăcătoare. În timp ce într-o minte agilă
versurile epigramei vor declanșa râsul estetic (ce nu-l exclude ca victimă a poantei
29. Satana… în mini-jup, Iași, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, 2000. Antologie a umoriștilor vasluieni,
apărută sub egida Casei de Cultură „Constantin Tănase” din Vaslui.
88 ANTARES AXIS LIBRI
nici pe autorul însuși), într-o minte greoaie se declanșează doar râsul ca pedeapsă,
dar direcţionat… către ceilalţi, vorba neamului:
Frunză verde ciocălău,
Tare-i bine, când nu-i rău!
Poanta. Aproape fecare proverb are în spate o mică legendă din care s-a
transmis doar deznodământul, adică „vorba cu tâlc” și, la rândul lor, epigramele
sunt micro-naraţiuni care se sfârșesc într-o poantă-deznodământ. În unele
interpretări critice, poanta corespunde punctului culminant al istorioarei hazlii,
noi credem, însă, că e mai aproape de deznodământ sau, să zicem, cele două
momente ale subiectului literar se contopesc. În fond, poanta atinge momentul
culme al suspansului prin haz, dar oferă și dezlegarea epică prin efect. Chiar dacă
autorul nu spune întreaga povestioară, nici nu se simte lipsa, deoarece receptorul
improvizează mental una, imaginându-și o întâmplare trăită ori posibilă. Iuliu A.
Zanne, în monumentala lucrare însoţește unele proverbe, zicători… de legende,
istoric, explicaţii:
Nu toate muștele fac miere.
Nici câinele turcului nu mânca pere pădureţe.
Ori:
Cât e lumea și pământul,/ Pe cuptor nu bate vântul.
Unii epigramiști dirijează imaginaţia lectorului prin ample dedicaţii
reconstitutive crono-topic, așa cum se pot citi în cărticica lui Cincinat Pavelescu:
„Lui Caragiale, care voind să atragă pe Goga la ziarul «Românul», îi spunea că
scriitorii mari sunt mecanisme de lux, care trebuie unse bine”.
30

Unul dintre comentatorii acestei specii literare afrma că într-un catren
epigramatic, primele trei versuri sunt de umplutură, greul revenindu-i ultimului
care propune un fnal ghiduș. E ca zorul dintr-un stup: albinele trudesc pentru
matcă și astfel se asigură o rostuire existenţială pentru ambele. Destule catrene
prin care se defnește specia întăresc ideea că, pentru un epigramist, supliciul este
găsirea acestui cuvânt-cheie: poanta. În limbaj epigramatic, subtila sintagmă a
fost văzută drept o zeitate minionă a esenţelor („pe terezie trage două grame”),
„chintesenţă inspirată”, „(î)nţepătoare ca săgeata”, care-și „trage seva din nămol”,
dar „iese-n zbor din beznă/ Pe o poantă de lumină!”, cu vădit rol justiţiar
findcă, deși pare îngăduitoare („te alintă-ncet”), în realitate „cârpește”, „lovește”,
„trăsnește”, „face rană” ori „ucide victima cu coada”.
Pentru expresivitatea lor, alegem câteva dintre catrenele epigramatice pe
această temă:
Epigrama-i muza calmă,
Care-atunci când se ivește
30. Cincinat Pavelescu, op. cit., p. 38.
89 ANTARES AXIS LIBRI
Te alintă-ncet cu-o palmă
Și cu alta te cârpește! (Dimitrie Jega)
E un monstru vesel, care,
Își înhaţă prada-n clește
Și proptit în trei picioare,
Cu al patrulea lovește! (Mircea Trifu)
Cică epigrama bună
E ca ploaia cu furtună:
Câmpul râde, holda crește,
Dar… pe cineva trăsnește! (Emil Ianuș)
Prin patosu-i adesea bizar
Cu care-adulmecă ea prada
E scorpionul literar:
Ucide victima cu coada… (Elena Bassu)
Formă și prozodie. Din punct de vedere al formei sub care se transmite,
conţinutul proverbului asemenea celui al epigramei este „de esenţă”, comprimat
în strictul necesar, după cum s-a observat. Unele proverbe conţin o grupare
versifcată, frecvent în distihuri, forme ritmice sau rimate:
Ce ţie nu-ţi place
Altuia nu face.
Sau:
Când pisica nu-i acasă,
Șoarecii joacă pe masă.
Spre deosebire de jocul rimat și muzical al proverbelor, epigramele au
exigenţe foarte mari din punct de vedere prozodic, pentru că orice silabă trebuie
atent cumpănită pentru un echilibru fără cusur. Nu întâmplător, Marcel Breslașu
atrăgea atenţia asupra formei și fondului unei asemenea creaţii:
Proporţiile unei epigrame
Nu sunt o scuză, ci o exigenţă:
Pe terezie trage două grame,
Dar gramele acestea sunt: esenţă!
Structura strofcă nu e tabu, dar e de observat că în „copilăria” ei,
epigrama românească era mai amplă, conţinea și 6-8 versuri, specia nefind
bine individualizată. Catrenul, ales în cele mai multe cazuri de către autori, stă
alături, în bună amiciţie, cu distihul, terţina, cvinaria și polimorfele. Unii scriitori
valorifcă emistihul pentru a da o mai accentuată subtilitate poantei. Chiar
90 ANTARES AXIS LIBRI
dacă aveau dedicaţii, vechile texte epigramatice urmau condiţia celor satirice,
așa încât poanta putea să fe vizibilă ori nu. Privind evolutiv, măsura unor texte
macedonskiene, de ex., era de 15 silabe, însă a contemporanilor noștri e redusă
cam la jumătate, apropiată de măsura creaţiilor populare.
Nici astăzi, poanta nu e peste tot în ipostaza unei închideri șocante a excursului
liric. În ce privește ritmul, iambul și troheul au prioritate și dau cadenţa necesară
pentru ivirea cuvântului / sensului fnal cu schepsis. Au fost experimentate toate
formele rimei, domină cea încrucișată, dar vigilenţa e ca rima să fe perfectă.
Spre comparaţie, redăm texte din epoci literare diferite:
Ai dorit odinioară, dacă astăzi n-ai uitat,
Versuri care să descrie casa ce-ai edifcat…
Da… dovezi ne dai destule de măreaţă isteţime
Și salonul dumitale ne-ntrecut e prin nălţime,
Dar de când ridici toaste, efore, cu prea mult zel,
Prea înalt îţi văd tavanul și prea mic te văd sub el.
(Al. Macedonski, Lui Blaremberg)
Medicul, mai toţi o știu,
Poate f și iscusit:
Chiar din mort te face viu,
Dacă… încă n-ai plătit (Gheorghe Bâlici, Filantropică)
Ori:
Chișinău și București –
Două state românești,
Ar f foarte fericite,
De-ar f…STATELE UNITE! (Efm Tarlapan, Statele
31
)
În loc de concluzii. În cercetările literare s-au găsit similitudini între
proverb și maximă, între proverb și alegorie, între epigramă și satiră ori strigătură
etc. Ceea ce am surprins în studiul comparatistic este un infm aport la deslușirea
rostului celor două specii – proverbul și epigrama – în literatura română. Intenţia
noastră nu s-a extins și la alte literaturi, având în obiectiv doar speciile din
literatura română. Apropierile și deosebirile dintre proverb și epigramă nu fac
decât să arate cititorului într-o lumină nouă legătura indestructibilă dintre aceste
tipuri de texte, unite prin aplecarea spre fondul de înţelepciune, dar și spre umorul
dătător de optimism ale românilor dintotdeauna, ambele sporind în intenţia de a
înlătura slăbiciunile omenești. Dacă am privi ansamblul, am vedea că există puţine
deosebiri, însă într-un bilanţ sintetic am observa că le sunt comune: vechimea și
frecvenţa, cauza și intenţia conţinuturilor, atitudinea gravă și nota veselă, forma
minionă și persistenţa în istoria literaturii române.
31. Efm Tarlapan, Pro-scris, Cluj-Napoca, Ed. Cartimpex, 2005, p. 206.
L
I
T
E
R
A
T
U
R
A
Î
N
S
I
N
E
91 ANTARES AXIS LIBRI
POEME
Aura CHRISTI
Să dau glas trupului
Trebuie să-l fac să vorbească
numaidecât. Ca să nu vorbesc
tot timpul singur.
Ca să nu-mi pierd minţile,
trebuie să găsesc o soluţie:
să dau glas trupului.
Smulg din pereţii lui cu unghiile.
Mi s-au tocit unghiile până la carne.
Smulg cu carnea mea din carne.
Smulg cu dinţii până mi se tocesc dinţii.
Apoi – cu dinţii dinţilor, cu părinţii
dinţilor...
Trupul? – Fie-ţi frică să nu te arzi, că foc este.
Și, totuși, smulg din trupul care foc este.
Poate, pe șantierele trupului, cândva,
voi da de viaţa mea de altădată,
de naiva lumină adânc îngropată-n antichitatea
mea. De viaţa dintotdeauna voi da.
Ce departe e lumea. Doamne, lumea ta.
Smulg și smulg. Și sap. Și rup. Și mușc.
Poate voi sparge zidurile de carne.
Poate voi arunca în aer zidurile celelalte.
Poate abia atunci voi ajunge departe:
voi da glas trupului care, vai, este al meu.
Îmi aparţine dintotdeauna, poate.
Se apropie ora, cercu-i sălbatic.
Și liniștea scursă din coasta lui Apollo.
Și vara prelinsă de sub încinsele-i pleoape...
92 ANTARES AXIS LIBRI
Elegia trupului
La început a fost liniștea
în trupul acesta care – uimitor –
e al meu. Da. Liniștea atotștiutoare
și o mirare pierdută,
pe care tot încerc s-o dezleg.
Au urmat, apoi, furtunile, căderea,
grădina, fastul, vârful, orbirea. Și pădurea
de mesteceni prin care merg
de secoli, ca și când aș f mânat
de o imposibilă undă,
de aripa sângerândă a unui înger
sau de cu totul altceva
într-un mult prea ciudat cerc.
Da. Liniștea – magie a trupului,
tovarăș de destin, mesager al morţii,
straniu pământ între ape de nevăzut,
boare a iubitului demon răpus
ori pur și simplu un misterios scut
al cuiva prea mare și prea puternic...
Prea muritorule trup – litanie peste culmi,
templu al lumii de abur și cântec,
spre care mă reîntorc ca un eretic ecou...
Ușă deschisă spre ceva auzit demult
– poate în copilăria lumii –
de care îmi voi aminti când
mă voi naște din nou.
A rămas în urmă
A rămas în urmă timpul în care
erai convins că le știi pe toate, când
îţi spuneai, hélas, că ai suferit destul.
Praful și pulberea s-a ales
din știinţă, războaie, convingeri.
Praful și pulberea: din iubire așezate în tine,
ca într-o amforă respirând arar,
ca într-un mormânt somnambul.
93 ANTARES AXIS LIBRI
A rămas o inimă blând sfâșiată
și o mare privire tăcută, așteptând,
neștiind ce anume așteaptă...
Ieși din casă, precum ai ieși
într-o lume care nu este a ta.
Cauţi brândușele galbene, mov –
și regăsești vina – cerul și viaţa – aproape:
în grădina ta, Doamne, uriașă, suferindă, bogată.
Și s-a făcut spaima
Și s-a făcut seara.
Și s-a făcut dimineaţa.
Privirile tale au ridicat încet
stejarul greu, înșurubat la orizont.
Și au crescut. Și au dat în pârg.
Și s-au făcut mari și au urmărit felul în care
vin spre tine copilași de lumină, imitând
mersul unui izgonit de cei dragi profet.
Și s-a făcut spaima.
Și s-a făcut noaptea –
sora mea șiroind în sângele-ncins.
Și târziu de tot s-a făcut viaţa,
spre care înaintez, Domine, de când mă știu,
planetă îndepărtată, istm prea viu,
unde – deși m-ai dus de mână – nu am ajuns.
Stăm faţă-n faţă: duh în duh promis.
94 ANTARES AXIS LIBRI
L
I
T
E
R
A
T
U
R
A
Î
N
S
I
N
E
El tiempo es la sustancia de la que
estoy hecho.
Jorge Luis BORGES

La început a păstrat un minut. Nu s-a
mai oprit să miroasă trandafrii din cocheta
grădiniţă din centru, și-a notat pe-un bileţel
că i-a rămas de folosit pentru altădat’ și a
trecut mulţumit mai departe.
Pe seară, n-a mai tras obișnuita-i ţigare
pe balcon și și-a mai pus cinci deoparte.
A doua zi a strâns încă unsprezece
întorcându-se cu tramvaiul de la
plictisitoarea aniversare a unui amic, iar
până la sfârșitul săptămânii avea mai mult de-o oră în buzunar.
Parcul prin care, în drum spre casă, îşi petrecea agale paşii, acuma îl
traversa rapid, în doar trei minute şi douăzeci de secunde, trei patruzeci şi
cinci dacă era gheaţă.
Nu mai stătea la rând. La pâine, bilete, achitat facturi, administraţia
fnanciară sau alte felurite ghişee. Ori se băga în faţă – acceptând sudălmile,
ghionturile sau mizeriile concetăţenilor săi –, ori trecea mai târziu pe acolo,
dac-avea drum.
Cert este că nimeni nu știe exact ce l-a determinat pe Tijd Vaksürinen să
adune timp. Probabil, examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase
fusese de vină – nu reuşise să modeleze decât un braţ după codana bălaie
ce stătuse nemişcată preţ de patru ceasuri încheiate într-o postură mai mult
decât indecentă –, poate cei zece ani în care-o urmărise pe Regiana Fék
încercând, fără succes, să-i spună că are ceva sentimente alese pentru ea…
sau pneumonia severă ce-l ţintuise trei săptămâni la pat fusese ceea ce-i
declanşase preocuparea originală.
Adrian BUZDUGAN
Cum şi-a pierdut Tijd Vaksürinen timpul
95 ANTARES AXIS LIBRI
Vreo două zile nici nu mâncase; de trei ori coborâse (şapte minute şi cinci,
adunat) şi văzuse că la măcelărie sunt trei-patru persoane la rând. De atunci, îşi
crease o nouă obişnuinţă, dacă nu vedea coadă, cumpăra cu sacul. Cartof, praz,
brânză, peşte, saleuri, orez, linte, mălai, hârtie igienică, orice…
În mijloacele de transport se aşeza mereu lângă uşă, ca să nu fe nevoit să
parcurgă cei câţiva paşi în plus până şi de la cine ştie ce scaun îndepărtat.
La muncă, începuse să verifce piesele de pe bandă mai întâi din două în
două, apoi din cinci în cinci, până ajunsese să verifce doar una din lot. În timpul
rămas, citea pe ascuns, sub bancul de lucru, „După-amiaza timpului”, „Elemente de
temporalogie”, „Fiinţarea şi tiimparea”, „Disipaţia timpului în conştiinţele primare”,
„Cronosofa” lui Valaskakis, încercase chiar şi Prelegerile lui Husserl privitoare la
fenomenologia conştiinţei interne a timpului. La început interesat, apoi din ce în
ce mai plictisit.
Ba noi sărăceam spaţiul, extrăgându-i timpul, ba timpul era însăși sudoarea
spaţiului. Ba că timpul era quadratura existenţei, numărul mișcării, instrumentum
ordinis, ba nici nu exista, el find cel mult o iluzie. Ba că noi dădeam timpul Fiinţei,
ba că Fiinţa ni se internaliza prin Timp…
Până la urmă, conchise că toate erau nişte aiureli, nimeni nu ştia cu adevărat
ce-i timpul! La fel de bine putea să spună şi el că timpul e ca un gumilastic. Cine
l-ar f putut contrazice? Avea două capete, era maleabil şi se rupea dacă trăgeai
prea tare de el. Aşa că, verifca o piesă din întregul lot, la întâmplare, iar în răstimp
calcula timpul economisit în ziua respectivă, se uita (aparent) tâmp la zidul
scorojit până se termina ziua de lucru, ponta şi pleca.
Nu se mai bărbierea demult. Şapte minute. Nu mai folosea veselă – n-o mai
spăla – nouă minute. Nu mai folosea încălţări cu şiret, şaptesprezece secunde, la
cât ieşea el, cam un minut pe zi.
Nu se mai oprea să salute sau să răspundă la salut, două minute şi ceva. Un
gest a lehamite, din mers, era mai mult decât sufcient…
Renunţase la fcus, difenbachia şi celelalte fori. Curăţatul şi udatul – cinci
minute economisite.
Nu mai citea nimic – trei ore pe săptămână.
Vânduse patinele şi aparatul de radio, o economie uriaşă! Peste douăsprezece
ore! În timpul rămas, calcula secundele, minutele puse deoparte peste zi, le
reorganiza, făcea balanţa, iar dacă nu-i ieşea inventarierea clipelor economisite,
mai tăia din somn.
96 ANTARES AXIS LIBRI
După ce umpluse vreo cinci registre mari, de contabilitate, cu calculele sale,
îi venise ideea cu biletele de timp.
Mai întâi le făcuse manual, dar observase că această operaţie era extrem
de cronofagă. De exemplu, ca să facă un bilet de Două Minute îi lua (până tăia
hârtia, până desena o clepsidră, până scria, înseria şi semna) cam cincisprezece
minute. Chestia asta, inacceptabilă din punct de vedere temporal, o remediase
uşor: dăduse la tipărit bilete de 1, 5 şi 30 de minute şi bilete mari de-o Oră, o Zi
şi o Lună (cele mai valoroase, ore în şir făcuse modelul pentru ele copiind cât de
bine se pricepuse turnul cu ceas al Prefecturii dintr-o carte poştală). Acum era
mult mai simplu, doar numerota şi semna biletele.
Avea o mică avere. Într-un geamantan vechi adunase în şapte ani aproape
trei ani în bilete mici şi patru de-o Lună.
*
Lui Tijd Vaksürinen nu-i veni să-şi creadă ochilor! Stupefat, se uită din
nou în calendar. Era IARĂŞI 20 mai! O zi căzută din cer pomană! Şi duminică pe
deasupra. Zi liberă, cu-atâtea ore şi minute la dispoziţie…
Se uită pe geam. Văzu lumea bună ieşită la promenadă, locotenenţi înfpţi
lângă domnişoare îmbujorate, bătrâni funcţionari mustăcind, copii fugărindu-se
ori jucându-se cu cercul. Cireşele date-n pârg prea îi făceau cu ochiul, aşa că şi
Tijd Vaksürinen făcu ce nu mai făcuse de atâţia ani: îşi puse pantof cu şiret, îşi
călcă o cămaşă şi ieşi la plimbare.
Mirosi fori, mâncă o vată de zahăr pe băţ, se uită la cer şi înaripate, bău o
halbă de bere la cârciuma unde se-oprea odinioară şi unde acum patronul, om cu
credinţă în Dumnezeu, îl crezuse o stafe, îşi petrecuse paşii alene prin parc, într-
un cuvânt, după atâţia şi atâţia ani, se înfruptă cu nesaţ din culorile, sunetele şi
gusturile care ne fac, clipă de clipă, să uităm de noi înşine.
Ajuns acasă, mâncă în tihnă două ochiuri cu şuncă şi-şi permise chiar şi
o mică siestă. Pe la patru, când se dezmetici, calculă cât timp putea să mai pună
deoparte până la-nserat. Trei ore şi douăzeci şi cinci de minute. Trei bilete de-o
Oră şi cinci mici, de 5 Minute. Înserie, semnă şi dădu să pună notele de timp în
geamantan, numai că acesta nu era la locul lui.
Înmărmurit, Tijd Vaksürinen se uită din nou sub pat. Răscoli toată camera,
celelalte odăi, bucătăria, cămara plină de saci şi panere, pivniţa. Nimic! Cu buzele
tremurând şi bubuituri puternice în urechi, se scurse pe covor.
CINEVA ÎI FURASE TIMPUL!
97 ANTARES AXIS LIBRI
Când îşi reveni în simţiri, căută, răvăşi întreaga casă afurisind încontinuu
ziua căzută din cer. Cu priviri disperate îi întrebă pe vecini care îi răspunseră
temători că nu ştiau nimic de geamantanul său de marochin. Pe seară, sfârşit
tot, ajunse la poliţie şi reclamă că tot timpul strâns îi fusese furat. „Mai precis,
patru bilete mari, de-o Lună, patru sute cincizeci şi opt de Zile, trei mii două sute
douăzeci şi şapte de 30 Minute, peste o sută două mii de-alde 5…” Văzându-l
destul de bine îmbrăcat, cei doi agenţi mâzgâliră ceva într-un caiet rufos, îşi făcură
cu ochiul, apoi îl asigurară că totul va f bine. Îl vor prinde pe răufăcător.
N-aveau să se intereseze şi nici n-aveau să afe vreodată că Seanus Hotillion,
un pungaş itinerant, un hoţ ordinar, îi scotocise apartamentul neîngrijit. Negăsind
nimic de valoare, însă văzând că geamantanul pitit sub pat e aşa lustruit, închis şi
sigilat, îl luase cu sine. Dezamăgit până peste poate de conţinut, îl azvârlise pe o
stradă mărginaşă. Vântul nehotărât se încurcase puţin în capacul geamantanului,
apoi, curios, luase la futurat biletele de timp.
Iniţial, oamenii (ca întotdeauna, mari amatori de chilipiruri) se buluciră
să pună mâna pe timpul lui Vaksürinen. Se dumiriră însă repede că n-au ce
face cu el… îl aruncară, îl măturară din bătătură. Cam toţi cei trei ani strânşi
de Vaksürinen ajunseră astfel în rigola de pe strada X, suburbia Y. Peste noapte,
ploaia făcu restul…
*
Cât despre Tijd Vaksürinen, dat afară de la serviciu la trei zile după fatalul
eveniment, și acum stă în faţa orologiului de la Prefectură. Urmărește cu atenţie
unghiurile în continuă transformare ale celor două limbi uriașe și își tot notează
ceva într-un carneţel.
Ofează doar când orarul se ascunde sub minutar.
Trecătorii îi aruncă un bănuţ, doi, pe care Vaksürinen îi primește distrat.
O singură dată, un petec de hârtie dat de-un fușturatic l-a făcut să tresară.
Umbra biletelor sale de timp l-a făcut să măsoare uluit oamenii care se plimbau,
vorbeau sau traversau piaţeta cu nepăsare, fără să-și oprească măcar o fărâmă de
timp. Dangătul ceasului din turn l-a întors însă, pentru totdeauna, la notaţiile sale
bizare.
98 ANTARES AXIS LIBRI
L
I
T
E
R
A
T
U
R
A
Î
N
S
I
N
E
Coma profundă a domnului Mirel
Atanasiu – faimosul procuror general de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – a
ţinut nefresc de mult. După observaţiile și
previziunile domnului profesor – doctor,
eminentul chirurg Heinrich Vosh Kohler,
de la Clinica Prescan, din Viena, pacientul
său, afat în fază terminală, nu mai avea
nici o șansă. Un cancer rebel, galopant,
făcuse ravagii în el. Toate organele vitale
erau ca și inexistente. I s-a părut un miracol
că rezistase operaţiei, care, de fapt, s-a
rezumat doar la o deschidere și o închidere
imediată a abdomenului. Pentru prima dată
profesorul, un vestit specialist în transplanturi, a trăit un umilitor sentiment
de neputinţă. Fusese înfrânt. Și totuși, conștient de zădărnicia împotrivirii
sale în faţa evidenţei, a dispus conectarea la aparate, deoarece, postoperator,
pacientul încă prezenta semne de viaţă.
Deși extrem de ocupat, nu și-a abandonat total pacientul și zilnic trecea
pe la reanimare și întreba de el. „Încă trăiește, domnule profesor!”, îi răspundea,
de fecare dată, tern, asistenta de gardă. „Formidabil!”, exclama doctorul și
pleca grăbit. Dar mai ales contrariat. Încât, în cele din urmă, a decis ca el,
personal, să se ocupe în continuare de caz. Deși nu mai intra în atribuţiile
sale. Abia în a patra noapte, când frânt de oboseală doctorul picotea, a auzit
semnalul de avertizare a aparatului, urmat de o voce cavernoasă care venea
dinspre patul pacientului: „Chiar crezi, doctore, că eu voi muri vreodată?!”
Speriat din somnolenţa sa, doctorul sări de pe scaun și, probabil
îndemnat de o voinţă străină, justifcată de frescul vieţii, de experienţa sa
indubitabilă, deconectă precipitat aparatul și extrem de contrariat se apropie
de pat. Folosindu-se doar de simţurile sale alertate, de îndelung practician,
constată, după mirosul fetid ce-l emana, mai ales după aspectul inert al feţei
de culoarea neagră vineţie, că decesul domnului Mirel Atanasiu survenise de
Constantin VREMULEŢ
Un dulău negru implacabil
O relatare ce pare absurdă, extrem de reală
99 ANTARES AXIS LIBRI
cel puţin o săptămână înainte de a f internat în renumita clinică. Inexplicabil! De
neconceput! De-a dreptul absurd! Imposibil! Chiar nici acum nu deţinem secretul
asupra vieţii și al morţii?!
Printre cei mulţi care s-au bucurat de moartea procurorului general și au
răsufat ușuraţi că vezi, Doamne, există o justiţie divină mult mai dreaptă și mult
mai puternică decât cea pământeană, a fost și anomimul George Panait, inginer
electronist, cândva prieten foarte apropiat al defunctului. Anonimul dintre toţi
anonimii, George Panait… Care în urma unui proces maraton, instrumentat
de însuși domnul Mirel Atanasiu, la modul perfd și subteran, pe baza unor
interceptări trucate și mărturii false, a cerut cu acerbie condamnarea acestuia la
șapte ani închisoaare, cu executare, pentru delictul de subminare a economiei
naţionale și atentat la siguranţa statului de drept!
Când după ascultarea sentinţei, în picioare, cu capul preaplecat, încadrat
de doi gardieni, a trecut pe lângă Mirel Atanasiu, falnic și înferbântat în roba sa
inamovibilă, l-a întrebat: „ De ce, Mirele? De ce ai făcut ceea ce ai făcut?!” Acesta,
încă sub presiunea pledoariei sale decisive, i-a aruncat peste umăr: „Mulţumește-te
cu atât! Dacă ar mai f fost în vigoare pedeapsa capitală, aș f cerut condamnarea
ta la moarte! Așa că roagă-te bunului Dumnezeu, că a fost abrogată…”
Din ce motive Mirel Atansiu a procedat așa? Mai ales unui bun prieten
de-al lui? Nici acum nu se știe. Adevărat este în urma acestei condamnări, pe care
George Panait a suferit-o până la ultima zi de pușcărie s-a ales cu familia distrusă.
Din niște cauze obscure, încă necunoscute lui, soţia sa a fost nevoită să divorţeze,
casa și celelalte bunuri au fost sechestrate, cei doi copii abia în formare și-au luat
lumea în cap. Nu mai știa nimic de ei. Când poarta penitenciarului s-a închis în
urma sa, în sfârșit liber! Compromis și denigrat până și de puţinii săi prieteni, n-a
știut unde să meargă, unde să-și găsească măcar un adăpost vremelnic, la cine să
apeleze pentru cel mai mic ajutor.
Cu CV-ul lui deochiat, după mai multe umilinţe, pur și simplu cerșind,
abia a fost angajat ca muncitor sezonier de administraţia cimitirului „Eternitatea”.
Făcea treabă conform pregătirii sale, însă era plătit ca gropar. Când a afat de
moartea, ziua, ora și parcela unde trebuia să aibă loc ceremonia religioasă de
înhumare, findcă din pământ ne naștem și-n pământ ne întoarcem, muncitorul
zilier George Panait a făcut o cerere scrisă către director, cu rugămintea ca în ziua
respectivă să facă parte din echipa de gropari. Directorul, un tip discret, de-o
bunăvoinţă căpătată cu înţelepciune de-a lugul anilor petrecuţi sârguincios în
manageriatul celor fericiţi, trecuţi dincolo de poarta sărutului Doamnei cu coasa,
l-a privit cu luare aminte și probabil înţelegându-l, i-a avizat favorabil cererea.
Așa că, anonimul George Panait, în postură de gropar, după ce sicriul de
plumb în care fusese adus de la clinica din Viena, a coborât pe frânghii în groapă,
înainte ca cea mai apropiată rudă să arunce primul pumn de ţărână, după ce și-a
100 ANTARES AXIS LIBRI
înfpt lopata în grămada de pământ reavăn, s-a apropiat primejdios de mult de
marginea gropii ca și cum cel de sub capacul de plumb nu-l va putea auzi și cu
o voce ascuţită ușor isterizată, l-a întrebat de mai multe ori: „De ce Mirele? De
ce ai făcut ceea ce ai făcut?!” Și findcă n-a primit răspunsul pe care-l aștepta, pe
fondul uimirii celor prezenţi care se așteptau la un discurs plin de elogii, cum se
obișnuiește în astfel de momente, s-a furișat printre ei, târându-și după el lopata
pentru care semnase de primire la magazia cimitirului.
În schimb, George Panait, în timp, își făcuse obiceiul ca după orele de
program, să facă mic ocol ca să întârzie câteva minute la mormântul defunctului
procuror general și să-l sâcâie neostoit, întrebându-l: „De ce Mirele? De ce ai făcut
ceea ce ai făcut?!”
Într-o seară de toamnă, când întârzie să descopere o defecţiune la niște
felinare electrice chiar din parcela unde se afa mormântul lui Mirel Atanasiu,
unde făcu popasul necesar ca să-l întrebe de ce?, nu observă că la întoarcere, pe tot
parcursul aleii și până dincolo de clopotniţa de la ieșire, a fost urmat îndeaproape
de un cîine mare, negru. L-a observat abia în staţie, în ultima clipă, însă nu i-a dat
nici o atenţie, mai ales că autobuzul tocmai sosise și el a urcat grăbit.
Când a coborât, cum se întâmplă cu zilele de toamnă, deja era întuneric.
Felinarele din oraș funcţionau mai prost decât cele controlate și îngrijite de el,
de pe aleile cimitirului. Doar câteva pâlpâiau, ameninţând să se stingă. Așa că nu
văzu că în urma lui, la câţiva pași distanţă îl secunda câinele mare și negru, din
cimitir. Abia când i-a auzit mârâitul ameninţător, de dulău, George Panait a întors
capul brusc.
Văzu o căpăţână, care din cauza spaimei i se păru imensă, cu ochii fuizi,
arzători, ce-și etala niște colţi supradimensionaţi ce nu-i vizau picioarele, cum
îndeobște se întâmplă cu mai toţi câinii ce atacă, ci ridicat pe labele de dinapoi
îi căuta beregata. Șansa lui a fost că în clipa când fara se pregătea să facă saltul
asupra lui, o mașină mătura cu farurile stradela și locul în care se afa. Preţ de
câteva secunde. Îndeajuns ca atacul să nu se mai producă. Abia când și-a revenit,
a conștientizat că mașina, pe care n-avea s-o afe niciodată, l-a salvat. Dulăul
dispăruse. Mai mult fugind, a ajuns scăldat de sudoare la blocul unde locuia în
chirie într-o mică garsonieră. Imediat ce a intrat, și-a blocat ușa cu cele patru yale
cu care era prevăzută. Nu conștientiză de ce. Tremura tot.
În rest nimic. După liniștea profundă ce a dominat noaptea, ce-l reconfortă,
se gândi că întâmplarea cu dulăul nu fusese decât ceva aproximativ, o fabulaţie a
stării sale depresive. Nimic neobișnuit. Exagerat. Orașul era invadat de haite de
câini și astfel de atacuri se petreceau zilnic. Intrase în cotidian. Așa că, spre liniștea
lui, se străduia să treacă ele petrecute sub zodia întâmplării. În derizoriu. Numai
că în seara următoare, când tocmai urca scările spre etajul trei, unde locuia, a fost
atacat de același dulău negru, cu aceeași agresivitate ca prima oară. Abia reuși să
101 ANTARES AXIS LIBRI
se salveze. Încontinuu asaltat de bestia neagră tot parându-l cu servieta în care-
și avea salopeta de zilier, reuși cu greu să se refugieze în garsonieră. Cu toate că
atacul dulăului produsese un vacarm de nedescris pe scară, nimeni n-a catadicsit
să deschidă vreo ușă. Din nou, puse în mișcare toate yalele, mai ales că se afa
singur și neajutorat în faţa unei agresivităţi insolite, venită de aiurea, îl treceau fori.
Ar f fost tentat să apeleze la sprijinul autoritar al unei entităţi ofciale. Legitime.
Dar la cine? În cele din urmă nu mai auzi zgârieturile ghearelor în tăblia ușii. Se
mai liniști. Blocă ușa cu un fotoliu și se băgă în pat. În cele din urmă îl învinsese
oboseala de peste zi. A doua zi dimineaţa, îi reveni cu acuitate spaima din seara
trecută. Cu toate temerile din lume, deschise ușa să plece la treabă. Nici urmă de
dulău. Precaut coborî scara, ieși din bloc, prinse neașteptat de repede autobuzul.
Când descoperi cât de frumos era începutul de zi, fu tentat să pună iarăși la
îndoială cele petrecute. Privi în jur și totul i se păru fresc și normal. Încurajator
de pașnic. Își ocupă timpul cu solicitările cotidiene. Spre sfârșitul programului,
deși se gândise să treacă pe la mormântul lui Mirel Atanasiu să-i pună întrebările
obișnuite, n-o mai făcu. Plecă cel mai devreme spre casă. În lungul stradelei unde
fusese atacat prima oară, aproximă cam pe unde se întâmplase. Nici urmă de
dulău negru. Apoi îl întâlnise pe scări, îl atacase, abia reușise să se apere. Noroc
de geantă. Râcâise ușa de la intrare. Nici o zgârietură. Nu cumva toate astea erau
din cauza lui?! A stresului pe care-l trăia? La ţipetele lui și hămăiturile dulăului, pe
care și acum le auzea în urechi, de ce nu au reacţionat vecinii de etaj? Nici măcar
nu au întredeschis ușa din curiozitate. Să afe ce se întâmplă. Intră în bloc și urcă
până la etajul trei. Liniște. Nimic. Doar un zumzet înfundat, ca de stup, dincolo
de uși. Fiecare cu ale lui. Deci asta era! Normal, fecare cu grijile și propriile sale
necazuri. Fiecare în celula lui. Normal, cu anii lui de detenţie. Nici o nădejde de
dincolo de uși. Că doar de aceea fecare apartament se zăvorăște cu cel puţin cinci,
șase yale și tot felul de încuietori sofsticate. Nici ușa de metal a celulei unde șapte
ani, a tot așteptat și și-a pus fel de fel de întrebări, nu avea atâtea încuietori.
Prudent deschise ușa și intră în garsonieră. Dădu să încuie ușa. Nu mai reuși.
În apa limpede a oglinzii cuierului din hol văzu capul imens și înspăimântător al
dulăului negru. Cum reușise să intre?! A fost întrebarea legitimă pe care și-a pus-o
înainte de a se prăbuși leșinat.
A doua zi dimineaţa, descoperi cu stupoare că-și petrecuse noaptea pe
covorașul din holul de la intrare, cu capul rezemat de tocul ușii larg deschisă, ca
și cum cineva intenţionase să-l târască afară din bloc și în cele din urmă, probabil
surprins de ceva, de careva, l-a abandonat.
Nu mai era vorba de nici o îndoială. Nu mai putea da vina pe eventualele
pocinoguri jucate de stres. Abia reușise să se ridice. Îl dureau toate oasele ca și
cum fusese bătut mărunt, peste tot. Cu o senzaţie neplăcută de boală. Se grăbi.
Întârziase la treabă.
102 ANTARES AXIS LIBRI
Știindu-l extrem de conștiincios și punctual, când îl văzu nebărbierit,
cu hainele în dezordine, călcând nesigur ca și cum ar f pășit pe o platformă
plutitoare, instabilă, cu privirea rătăcită, speriată directorul îl opri și-l întrebă:
„Ce s-a întâmplat cu dumneata, domnule inginer? Te pot ajuta cu ceva?”
N-ar f vrut să-i spună. La lumina liniștitoare a zilei, prea i se părea stupidă
povestea asta cu câinele. Mai ales absurdă. Directorul, dacă-l văzu că întârzie, că
n-ar f dispus să-i spună nimic, reveni: „Insist, domnule inginer… Dacă noi între
noi nu ne mai putem ajuta, atunci consider că totul este pierdut. Te rog…”
Deși lui i se părea că debitează prostii, tot depănându-și povestea, directorul
l-a privit tot timpul, fără să-l întrerupă, cu foarte mare atenţie. Zise: „În ultima
vreme se întâmplă tot felul de lucruri inexplicabile, soldate cu violenţe. Nu mă miră
ce mi-ai spus. Și câinii… Cândva se mulţumeau să răscolească prin tomberoane.
Acum atacă oameni. De ce n-am crede că au devenit agresivi tocmai din cauza
agresivităţii noastre? Am o cunoștinţă la ecaresaj… Directorul. Am să-l rog să
trimită o echipă în cartierul dumitale.”
Câinele n-a mai apărut. După câteva zile, îndatoritorul director l-a anunţat;
„După cum mi l-ai descris, cred că l-au prins. Însă nu viu. Au fost nevoiţi să-l
tranchilizeze și nu și-a mai revenit. Va trebui să-l identifci. Să fe siguri că-i vorba
de câinele care te-a atacat. Dacă n-ai nimic împotrivă, am să te duc eu cu mașina.
E vorba de un adăpost în afara orașului.
Când au ajuns, directorul a ezitat să coboare din mașină: „Nu-mi plac
chestiile astea… Trebuie să mă înţelegi. Mergi dumneata cu dânsul. Nu-i vorba
decât de o formalitate. Te aștept în mașină.”
Cel indicat de director, un tânăr înalt și spătos, ce tocmai le ieșise în
întâmpinare la poarta adăpostului, într-o salopetă albă, cu câteva dungi verzi,
întrerupte de niște imprimeuri rotunde, portocalii, un fel de insigne cu înscrisul:
„Câinele, cel mai bun prieten al omului, cerându-și scuze, o luă inainte. Îi vorbi
ușor afectat, încercând să justifce faptul că-l invitaseră să indentifce câinele:
„N-am f procedat așa, dacă informaţiile dumneavoastră ar f fost exacte. Mai
mult ne-au derutat.” „Adică? Se interesează George Panait. Probabil că nu în
cartierul în care locuiesc. Atunci unde?” „Careva a venit cu ideea să căutăm
și-n cimitir. Aici găsesc mai ușor ce să mănânce. Zilnic pomeni. Colive, colaci,
prescuri, covrigi. Oamenii, la suferinţă, sunt mai darnici. Și cum ţiganilor li s-a
dus vorba că aruncă pomenile… Așa am dat peste dulăul dumneavoastră negru.
Sper să fe așa. Noaptea. Tocmai încerca să se strecoare într-o bortă din dreptul
unui mormânt. Probabil scurmată de el. Cel care a fost cu ideea să-l căutăm
aici, zice că a văzut dulăul acesta negru, ieșind, cu o seară înainte, din clădirea
administraţiei cimitirului, însoţit de însuși directorul…Știu și eu? Probabil că-i
vorba de alt câine, încercă tânărul o retragere startegică. Da’ uite că am ajuns. Aici,
prima ușă, la dreapta.”
103 ANTARES AXIS LIBRI
Au intrat într-un coridor întunecat, cu un ciment ud pe jos, alunecos,
dominat de o hărmălaie de lătrături.
„Aici domnule… și tânărul apăsă pe clanţa unei uși. Nu înţeleg de ce nu și-a
mai revenit din tranchilizare. Pofiţi, vă rog!”
De asemenea, aproape întuneric. Mai multe mese din tablă cenușie lungi și
înguste, așezate pe două rânduri. Pe una descifră ceva acoperit cu un cearșaf alb,
așa cum se obișnuiește la morgile spitalelor. Pentru un câine, oricât de mare ar f
fost el, lui George Panait i se păru că lungimea trupului acoperit era exagerat de
mare.
„Dumneavoastră trebuie să-l identifcaţi…Doar atât!” Și tânărul ridică
precaut partea cerceafului din dreptul capului celui acoperit.
George Panait înlemni! Abia reuși să se sprijine de masa învecinată ca să nu
cadă pe spate. De acolo, de pe masa îngustă și lungă, îl privea fx, cu aceiași ochi
roșii, injectaţi de ură, fostul lui prieten, însuși Mirel Atanasiu! Așa cum îl privise
și în ultima zi, a verdictului, când el, condamnatul George Panait, încătușat și
fancat de cei doi gardieni obligatorii, totuși a reușit să-l întrebe: „De ce, Mirele?
De ce ai făcut ce ai făcut?”
104
F
R
O
N
D
E
ANTARES AXIS LIBRI
Dacă e să cercetăm, freşte, cu ochi
critic, peisajul literar, vom constata, fără
efort, că ne zbatem într-o „veselă” confuzie
a valorilor, pe fundalul unei teribile zarve.
Acest vacarm generalizat, centrifugal,
în erupţie irepresibilă după monologul
dictatorial, n-a reuşit — deocamdată, cel
puţin — să erodeze canonul. El încă rezistă,
dar scara e pe valuri (observa regretatul
Laurenţiu Ulici) şi decanonizarea e în curs,
ni se dau asigurări. Ofensiva noilor veniţi
înseamnă şi „lupta cu statuile”. Agresivitatea/
solidarizarea generaţionistă, clasamentele
zonale (încropite de strategi de cafenea)
şi promovarea zgomotoasă a valorilor „de
grup” (literar), cu rol substitutiv, ilicit, ar cere, salvator, revigorarea spiritului
critic. Observăm că spiritul critic, aparţinând unor voci autorizate, recunoscute
ca atare, a cam amuţit, în timp ce criticismul (pe de o parte) ori superlativita
(pe de altă parte) fac ravagii. Încât, inevitabil, confuzia se înstăpâneşte.
Abundă prefeţele comandate, cota literară (a unora) e umfată nemilos, foiesc
critifcatorii. Şi atunci mai vorbim de credibilitatea criticii? S-ar impune tocmai
asanarea climatului, „ecologizarea” unui mediu (cel literar) răvăşit de năbădăile
criticii publicitare, aruncându-ne într-o teribilă derută axiologică. E nevoie,
credem, de un nou moment maiorescian. Va veni? Să nu uităm că şi Maiorescu
era „în tranziţie” şi asta nu l-a împiedicat să stea „strajă înaintea edifciului
literaturii” (recunoştea chiar adversarul său ideologic, Gherea). Dar vremurile
s-au schimbat. Câteva recente colocvii au repus pe tapet chestiunea criticii şi
istoriei literare, trăgând un semnal de alarmă (explozia vulgaroflă, generaţia
„mizerabilistă”, reculul lecturii şi, negreşit, declinul criticii de întâmpinare,
implicit eclipsa – prelungită – a autorităţii). Se mai bucură cronicarul de
popularitate? Fixează el opinia literară a momentului? Asigură dispeceratul
valoric? Mai degrabă, în cadrele culturii publicitare (care ne sufocă), el devine
un agent literar. De mai mult sau mai puţin succes.
Iarăşi despre revizuiri
Cazul Nichita
Adrian Dinu RACHIERU
105 ANTARES AXIS LIBRI
Contenciosul revizuirilor ţine încă afşul. „Campion” al revizuirilor, Gh.
Grigurcu conduce cu aplomb ofensiva, intrigat că există şi voci „ale rezervei”.
Vrem, nu vrem, literatura – în pofda tonului văicăreţ al unora – va f mereu
repusă în cauză; revizuirile sunt, repetăm şi noi, pe urmele altora, freşti, necesare,
inevitabile. Problema e că puzderia de „evaluatori” de ocazie sfârşesc prin a
submina critica de autoritate şi a discredita tocmai spiritul critic. Între admiraţia
extatică, ridicând blocaje „confortabil retrograde” şi pofa demolatoare, întreţinută
de năbădăi pamfetare, umorale, se impune a f găsit tonul judicios, scutit de
oportunisme, supralicitări ori partizanate; altminteri, receptarea rămâne aleatorie
şi ne instalăm în ceea ce M. Mincu numise o „dezordine axiologică dirijată”.
Or, ca neobosit combatant, orice critic are motive şi argumente să se îndoiască
de o anumită ierarhie literară. Şi dacă maculatura encomiastică nu mai intră în
discuţie, îmbelşugând cimitirele literare, propunerile pot trezi şi acele „voci ale
rezervei”. Fără ca astfel de opinii potrivnice să însemne şi un refuz programatic al
revizuirilor. Evident, ele vizează, cu precădere, seria ofcială, rod al unor ordonări
care s-au bucurat de concursul criticilor. Să fe Nichita, de pildă, doar un „poet
popular”, impus prin „decantări pripite”? Să reţinem din strădaniile lui Ovid S.
Crohmălniceanu doar „depravările propagandistice” şi, bizuindu-ne pe adevărurile
textuale, să conchidem că ar f un dogmatic „intratabil”? Bineînţeles, istoria literară
cerne, canonul se schimbă, reaşezarea valorilor nu poate f blocată. Dar întrebarea e
ce punem în loc? Paradoxal, din perspectiva istoriei literare, scăderile biografei nu
prea contează. Fireşte, nu vom şterge cu buretele compromisurile, nu vom glorifca
pogoanele înnegrite de condeie servile, dar parcă nici schimbarea canonului
„după dosar” (cum zicea cineva) nu ar f recomandabilă. Să fe pomenitul Ovid S.
Crohmălniceanu doar un corifeu proletcultist? Să fe biografsmul un argument forte
în prefacerea clasamentelor şi fltrul politizant o reţetă infailibilă? Rocadele nu sunt
obligatorii în campania de revizuiri chiar dacă valoarea morală a autorului discutat
e în suferinţă. Exemplaritatea morală nu înlocuieşte valoarea estetică. Inventarierea
compromisurilor e necesară, dar argumentul bibliografc rămâne decisiv.
Cei care vesteau o nouă ordine literară constată, iritaţi, că sacrosancta
ierarhie şaizecistă, alimentată ani în şir cu „epitete entuziaste”, rezistă încă. Că o
nouă imagine axiologică a literaturii noastre întârzie, chiar dacă nimeni nu pare să
conteste necesitatea revizuirilor. E vorba, mai degrabă, de o accepţie formală, de un
discurs inerţial al frontului critic, dacă „liberalizarea” înseamnă pulverizarea unor
dogme şi cutume, defrişarea spaţiilor tabuizate. Ivirea pe scena literaturii a unor noi
serii de conştiinţe critice, străine de amprenta unui mediu mistifcator şi capabile,
am văzut, de gesturi iconoclaste, nu înseamnă, neapărat, o revizuire onestă. După
cum (aici ne întâlnim cu opinia lui I. Simuţ), revizuirile postdecembriste au un ton
vindicativ moral. Şi în asta rezidă şi slăbiciunea lor, credem.
Pe de altă parte, deşi ni se dau asigurări că nu de „demolări” ar f vorba,
este limpede că revizuirile asta presupun. „Nu avem în vedere nici o demolare”,
106 ANTARES AXIS LIBRI
preciza Gh. Grigurcu (v. O pledoarie pentru stagnare, în Convorbiri literare, nr.
4/2001), respingând acuza şi refuzând, aşadar, această „fcţiune neagră”. Totuşi,
ne întrebăm, putem revizui fără a demola? Evident, vom recunoaşte, când e
cazul, fertilitatea negaţiei; dar dacă acceptăm „ventilarea mitului” se cuvine să
avem grija nuanţelor. Fiindcă – avertiza Cioran – „acolo unde idolii se schimbă
la fecare generaţie, nu e de aşteptat longevitate în Istorie”. Asumându-ne Istoria,
ne apropiem toate valorile ei (chiar cele dezagrabile politic). Este limpede că
revizuirile privesc numele „fragilizate”, „selectate” de o epocă defunctă ori acele
personalităţi „mai ponderoase”, supralicitate, manevrând (ocult?) pârghiile
succesuale, surpând, fnalmente, eşafodul vechilor clasifcări sau blamând rapida
lor instituţionalizare. În locul lor apar, odată cu volatilizarea starurilor şaizeciste,
alte nume din seria valorilor certe, dar „marginalizate”. Şi ne întrebăm: cei care
ţin (încă) afşul sunt oare lipsiţi de suport axiologic? A fost Nichita doar „un lider
confecţionat de Partid?” Iar cei care au un alt punct de vedere, întâmpinând cu
rezerve brusca ridicare în rang axiologic, operaţiune la care s-a purces febril,
trebuie neapărat suspectaţi că încurajează „expediţii represive”?
Provocând, sub famura revizuirilor, o infamată discuţie publică, binevenită,
desigur, într-o cultură matură, vegheată de necesarul spirit critic (uneori, e drept,
eşuând, cu aplomb nihilist, într-un criticism generalizat), cazul Nichita a stârnit
reacţii extreme, dovedind că nu avem de-a face cu o valoare muzeală, defnitiv
clasată. Supraevaluat, zic unii, ploieşteanul trebuie coborât de pe soclu; sau, cum
„propunea” Cristian Tudor Popescu, volumele lui ar trebui „arse”. Demontând cu
minuţie „argumentele”, Teodor Codreanu dezaproba, fresc, această tentativă de
„mutilare vandalică” a operei şi se întreba dacă Nichita Stănescu ar f cumva „un
Vlahuţă al generaţiei sale”. Vom observa că, devenit „bun public”, poetul, violentând
limbajul şi clasicizându-se, şi-a estompat în timp forţa de şoc, dar şi-a păstrat
impactul şi prospeţimea lirismului, trăind, într-un dulce abandon, mirajul poeziei.
Pe harta seismică a literaturii române, numele lui Nichita Stănescu – „obiect”
de cult şi ţinta unor nesfârşite pelerinaje, cândva – a devenit acum, pe piaţa postumă,
o miză a revizuirilor postdecembriste. Provocând, dincolo de interesul scriitoricesc,
o înforitoare „mitologie iefină” (cum observase Alexandru Condeescu), fenomenul
Nichita este, indiscutabil, un caz de sociologie literară. Convins că, după o imensă vogă,
„amurgul foştilor idoli a început”, Gh. Grigurcu ne anunţa ferm: „Nichita e un idol fals”.
Preocupaţi de fuctuaţia recepţiei, preluăm enunţul, aşezându-l sub semnul dubitaţiei,
încercând a demonstra – prin contextualizare – contrariul. Fără a f, însă, tributari
unui „tribalism” ridicol şi, în acelaşi timp, fără a deturna atenţia exegetică înspre un
biografsm detectivistic care manevrează dezinvolt „criterii frauduloase de evaluare”,
căutând – în numele est-eticii - „petele” din dosar. Fiindcă, ni se reaminteşte frecvent,
Nichita a fost un „captiv de lux” al defunctului regim, practicând un „concubinaj
echivoc” cu puterea totalitară. „Presiunea” biografei, intrervine, iată, ca şi criteriu
valorizant. Lespedea biografei – nota C. Stănescu – cade peste operă şi meritele celui
107 ANTARES AXIS LIBRI
care a reformat lirismul postbelic par a f eclipsate, deşi unele reproşuri, reale find,
n-au relevanţă în ordine axiologică. Oricât s-ar strădui unii, Nichita Stănescu nu poate
f dat jos de pe soclu. Viaţa dezordonată, inactivismul civic, „moliciunea” sau actoria
omului nu sunt argumente valabile, esteticeşte vorbind. Rămâne ca posteritatea să
arbitreze soarta literară / cota critică a celui considerat, la începuturi, „un Ariel al
poeziei” (cf. Aurel Martin), ivit în valul euforic al şaizecismului. Şi, desigur, însoţit
admirativ de „aura semantică” a criticii, şi ea entuziastă. Nichita, scria Ion Pop, a
trăit în plină nevroză totalitară „la limita improvizaţiei”. Succesul şi alaiul prietenilor
l-au însoţit. Veritabilă „uzină de versuri” (M. Sorescu), poetul – imprevizibil, tandru,
sentimental, cu fulgerătoare descărcări afective, hrănind un industrios epigonism
– scria parcă fără efort, cu totul altfel, contrariind aşteptările. A fost el victima unei
„apologii organizate”? Cultul prieteniei, „boema de partid şi de stat” la care a subscris,
au provocat, prin supraevaluare, o iluzie păguboasă? Eul jubilant, expansiv, libertatea
epicureică, temperatura afectivă au iscat o „stânjenitoare exagerare”? În fne, efortul
de conceptualizare, verva lexicală combinatorie (mixând limbaje), jocurile lingvistice
inventând hemografa, îndrăzneala unei cuprinderi totalizatoare, „trasă” într-o
cosmogonie personală şi, desigur, tragedia limitării să evidenţieze doar o inapetenţă
metafzică, trucuri flosofante şi un debil jargon ştiinţifcoid?
S-a spus (şi nu fără temei) că Nichita Stănescu ar f fost Poetul epocii lui (cf.
Alexandru Condeescu). Aşa find, am putea bănui că Nichita, un cumulard de
etichete, a fost chiar scriitorul ei reprezentativ. Dar nu în sensul nedreptei afrmaţii
pe care o lansa, cu aplomb, într-o flipică din Timpul ieşean, Mihai Ursachi, văzând
în autorul Necuvintelor „poetul reprezentativ al comunismului românesc”. Cine se
încumetă la o anamneză, cercetând îndeosebi faza fundamentalistă şi literatura ei
agitatoric-zgomotoasă, de uz propagandistic, va descoperi (multe) alte nume ilustrând
poezia „pe linie”, în plin proces de „sodomizare” (cf. E. Negrici). Voinţa de afrmare –
naturală, să recunoaştem, încercând fece creator – se lovea în regimul dictatorial de un
tratament capricios-hibrid, combinând interdictivitatea cenzorială cu o concesivitate
manipulatorie, asortată cu privilegii tentante. Respectând poncifele epocii, peisajul
literar al acelor ani s-a dovedit, în timp, pauper. „Noua linie” impunea triumfalist
poezia „oamenilor în marş”, virilă şi profund socială; în fapt, o poezie exterioară,
inautentică, cu versuri „confecţionate”, barometrul ideologic evidenţiind schizoidia
recepţiei, anunţând o rapidă declasare. „Răstimpul radios” (cum au zis unii, numind
euforic intervalul 1965-1971) a asigurat, din fericire, regenerarea lirismului. Semnele
primenirii se iviseră, însă, ceva mai devreme, înviorând un peisaj deşertifcat. Anii
’60 au marcat, prin relaxare ideologică şi explozie lirică, ieşirea din dogmatism. Valul
poeziei noi, fără a f străin de oarecari concesii, şi-a asigurat, prin platforma valorică,
notorietatea. Dar şi şansa de a recupera o tradiţie ocultată. Chiar Stănescu, benefciind
de o „inserţie specifcă”, departe însă de statutul de „toboşar” (cum sesiza Alexandru
George, distingând onest literatura comunistă de cea din timpul comunismului),
propunea, prin eseurile critico-poematice din Cartea de recitire (1972), o astfel de
108 ANTARES AXIS LIBRI
lectură. Reînnoirea poeziei îmbrăţişa retorica magnifcării şi asigura o primire /
prezenţă sărbătorească noilor veniţi. Ceea ce nu se va întâmpla în ultimul deceniu
ceauşist când realismul minor al optzeciştilor, evoluând în decor postmodern, va
cultiva programatic ironia, parodia, autoreferenţialitatea, intertextualitatea etc.,
descoperind textul ca experiment ontologic. Dar şi aureola grupului. Dincolo, însă,
de narcisismul de grup, „educaţia optzecistă” (cf. N. Leahu), întreţinând previzibile
bătălii pe frontul generaţionist, a impus alte mijloace de textualizare a realului,
obligând instanţa lectorială la un proftabil parteneriat. A practica scriitura devine
chiar o metodă / modă poetică, pliindu-se noii receptivităţi. Jocul textual – ca marcă
distinctivă – nu inovează, ci rescrie, iar criza comunicării devine „singurul conţinut de
comunicat”, făcând loc căutărilor şi frământărilor celor înrolaţi în falanga optzecistă.
*
Afrmaţia că Nichita ar f fost doar „un mare poet ad interim” a făcut carieră.
De aici pornind, înţelegem strădaniile unor critici de a demonstra că mitul
Nichita se leagă de „gloria dureros arbitrară” de care ar f benefciat ploieşteanul,
devenit supraomul poeziei româneşti (cf. Gh. Grigurcu). Reamintim că un număr
al Jurnalului literar (nr. 25-28/1994) discuta acest caz, navetând între idolatrie
şi negare. Sub genericul Ieri, azi, mâine: Nichita Stănescu, pomenita publicaţie
aduna vreo 14 semnături (de toate calibrele) punând în dezbatere fe pe marele
Nichita (după unele voci), fe glosând despre un oarecare oportunist Stănescu,
cum pretind alţi combatanţi, înfruptându-se, cu sforţări genialoide, dintr-o glorie
nemeritată.
Pe de altă parte, actuala furie contestatară (dincolo de fltrul politizant),
febrilă în a răsturna clasamentele, se iluzionează că pigmeii literari vor lua locul
marilor nume. În pofda „setei paranoice de nivelare”, democraţia nu anulează
axiologia. Relieful literar e, inevitabil, accidentat şi harta valorică, spuneam, în
necurmată prefacere. Va deveni Nichita, în dialog cu timpul şi cu Istoria, un idol
fals? Ne îndoim. E adevărat că poetica stănesciană, ca tendinţă către ideea de sine
(îmbrăţişând abisalitatea, cosmologia, ludicul, limba simbolurilor) a stârnit un
industrios epigonism.
Obiect de adoraţie, „confscat” în numele unui snobism fără frontiere,
Nichita şi-a trăit destinul de mare poet. Aura poetului a remodelat biografa (cf.
Corin Braga) iar omul, seducător, un caracter „moale” (zic cei care l-au cunoscut)
s-a lăsat trăit, la modul sublim, de către poezia sa. Instalat în această formulă
sufetească, blândul Nichita a dovedit la tot pasul inocenţă, generozitate, laşitate,
histrionism şi atâtea altele; şi, nu în ultimul rând, frivolitate şi vulnerabilitate.
Dubios moraliceşte (zic inclemenţii procurori), el a devenit o ţintă preferată pe
latura labilităţii etice. Dar alintatul Nichita, să recunoaştem, a trăit — în plină
epocă represivă — ca un om liber, s-a bucurat, jucându-se, dăruit vocaţiei sale,
109 ANTARES AXIS LIBRI
atingând starea de poezie. S-a desprins de conjunctură, ispitit de metafzic, trăind
o formă de libertate, căzând în dicteu ori decepţionând. Surprinzător, pentru
Alex. Ştefănescu, el pare „neatins de ideologia comunistă”, aspirând spre o viziune
universalistă. Gh. Grigurcu, dimpotrivă, descoperă la poetul teatral şi limbut un
diletantism înduioşător, melodramatic, fără dor de vreo idee, cumplite inegalităţi,
presărate în toate volumele, afectând gândirea profundă şi, desigur, nemăsura în
toate (inclusiv din unghiul recepţiei, incapabilă de o priză „critică”).
Vom reaminti că revoluţia stănesciană a marcat o mutaţie a viziunii poetice.
Nichita ne-a apropiat, alături de congenerii săi, de lirismul autentic, redescoperind
modernismul interbelic, refăcând punţile de legătură cu o tradiţie fracturată. Poet
până „în străfunduri” (cum l-a văzut Ana Blandiana), „revoluţionarul” Nichita
a fost un inovator. Dar radicalismul său a fost unul pur estetic, propunând alte
instrumente expresive. Trebuie să avem în vedere natura sacerdotală a poeziei
sale („tăcând” lumea), modelul „fremătător” al lui Pârvan, angelismul insinuat în
toţi porii acestui lirism care a descoperit „necuvintele” (ascunse în atâta moloz
liric), încercând să dialogheze cu zeii; şi să nu-i cerem, aşadar, ceea ce nu a fost,
reproşându-i absenţa militantismului. S-a trădat Nichita pe sine? Evident, vom
descoperi cu uşurinţă eclipse ale inspiraţiei, după cum, pensând nereuşitele,
putem biciui acest „registru meditabund”, nărăvit la diletantism. Dar ar trebui
atunci să nu observăm că Nichita a impus un limbaj, nu un număr de texte; a
impus, printr-o poezie flosofco-metafzică, un sistem simbolic. După atâţia ani
de la dispariţie, omul Nichita, magnanim, culant, imatur (Şerban Foarţă), iubind
curtea perpetuă, amiciţia tuturor şi gestul gratuit încă fascinează. Şi, probabil,
abia după ce vor pleca şi cei care l-au cunoscut, o discuţie severă, pe text, poate
începe. Dar până atunci să acceptăm cu lejeritate ideea că Nichita ar f un idol fals,
o iluzie a criticii postbelice, o personalitate gonfabilă?
Nimeni dintre cei care s-au aplecat asupra operei stănesciene, cercetând
fenomenul receptării şi „denunţând” (vehement sau voalat) declinul ultimilor
ani, real, n-a recunoscut că „vizibila încercare de marginalizare” (cum scria,
apăsat, C. Pricop) s-ar datora unei opţiuni (partizanat de grup), „omul find
îmbrăţişat de tabăra adversă”. Criticul ieşean elimina orice echivoc şi, interogând
contextul, explica aceste fuctuaţii de recepţie observând că abundentele
controverse nu priveau, de fapt, valoarea operei. Nici contextul estetic nu se
schimbase dealtminteri, iar polarizarea vieţii literare favoriza tocmai astfel de
reacţii. E limpede că Stănescu nu mai putea f negat după ce fusese întâmpinat
superlativistic la debut; iar revistele „de opoziţie” încercau să ridice „zidul tăcerii”
prin strategii consensuale. Politica şi rivalităţile de grup (literar) n-au infuenţat
opera în sens valoric, dar, neîndoielnic, au bruscat receptarea ei. Fenomenul s-a
prelungit după dispariţia poetului şi s-a acutizat în postcomunism, find aruncate
pe tarabă argumente etico-ideologice. Încât posteritatea stănesciană se anunţă
difcilă, nescutită de seisme..
110
I
N
T
R
A
N
S
I
G
E
N
Ț
E
ANTARES AXIS LIBRI
Nu se recunoaște ofcial, dar avem
trei genuri sau feluri de „a face literatură”
în România („cum procedăm?”), două care
merg în paralel – și între ele o literatură
de graniță, de legătură, reprezentată de
un amestec de scriitori care se consideră
excluși sau marginalizați în literatura
română (inclusiv de către cei ce conduc
USR și flialele ei), și publică în reviste
de nișă, de exemplu Vatra Veche (Târgu
Mureș), Fereastra (Mizil), Spații culturale
(Râmnicu Sărat) sau Plumb (Bacău),
Citadela (Satu Mare), Banat (Lugoj), Helis
(Slobozia), Revista Nouă (Câmpina),
Sintagme literare (Dudeștii Noi-Timiș) sau Oglinda literară (Focșani) și
Salonul literar (Odobești) sau Contraatac (Adjud), Cenaclul de la Păltiniș
(Sibiu), conduse în special de scriitori cunoscuți, membri ai USR, fe ei și
„stagiari” (termenul stagiar a dispărut în noul statut al USR), și care pot f
citite și pe Internet (deci, au difuzare asigurată). În privința literaturilor
paralele, vreau să spun că avem o literatură română patronată de Uniunea
Scriitorilor (a membrilor USR, în general, recunoscută de majoritatea
scriitorilor români, în orice caz, dar și de istoria literară, considerată
profesionistă) și o altă literatură a nemembrilor USR, de regulă, patronată
de Liga Scriitorilor Români din Cluj, cu fliale în întreaga țară și în
străinătate (care dă sentimentul că e dintr-o altă lume, mereu discutabilă).
În USR, la vârf, e perpetuat un standard ridicat valoric și moral, principial.
Standard contestat însă de către destui dintre membrii USR, motiv ca ei să
se regrupeze cumva „la mijloc” (între cele două structuri scriitoricești, de
„profesioniști” și „amatori”, ca la fotbal), simțindu-se nedreptățiți, în reviste
literare de nișă (care promovează o critică de casă). Ceea ce face diferența e
receptarea critică pe criterii estetice, să fm bine înțeleși – pe fondul creșterii
„industriei” cărților și a revistelor pe măsură. Nu e nevoie să dau exemple
Nu poate fi vorba de egalitarism
între scriitori
Liviu Ioan STOICIU
111 ANTARES AXIS LIBRI
din ierarhia literaturii venite din partea membrilor USR care se respectă și nu
mă refer la debut (afat în regim de așteptare, dacă debutantul va f sau nu primit
în USR). Literatura care merge în paralel, promovată în reviste și edituri de
genul Constelații diamantine și Amurg Sentimental, nu ține loc de alternativă
la literatura ofcială. Se știe, scriitorilor care servesc „literatura paralelă” li se
pune eticheta de veleitari. Să înțelegeți mai exact, iată ce spun doi lideri ai USR,
aleși după alegerile de la USR din acest an – îi citez din ceea ce a apărut în
zilele când scriu aceste rânduri. Gabriel Chifu (vicepreședinte al USR, ales în
Consiliul USR; el e director adjunct la revista săptămânală România literară):
„Câți dintre cei ce compun Uniunea noastră, numită a Scriitorilor, sunt cu
adevărat scriitori și câți doar membri… Pe de o parte, o lume cu spirit critic, un
univers stratifcat după unitatea de măsură a performanței literare și, pe de altă
parte, o alcătuire care șterge, pulverizează ierarhiile frești, dispuse după criteriul
valorii, al performanței literare, și proclamă un egalitarism ce deschide poarta
spre haos și barbarie… Și, gândindu-mă la intrările în USR, atât de permisive
din ultimii zece-douăzeci de ani, comparam Uniunea cu un vas plin cu vin tare,
în care, pe măsură ce bei vinul, torni la loc apă. S-ar putea întâmpla ca, la un
moment dat, să ai surpriza că găsești nu vin, ci doar apă, apă chioară”. În țară e
o emulație incredibilă la nivel de cărți tipărite și de reviste literare, mai mult sau
mai puțin performante – apărute în marea majoritate pe bani publici (acordați
de consilii județene sau primării și consilii locale), vrând să demonstreze că și
pe plan local literatura are sensul ei. În condițiile în care la București primăria
și consiliul general sau primăriile celor șase sectoare nu acordă nici un leu
apariției de cărți sau de reviste. E adevărat, Guvernul (prin Ministerul Culturii)
e implicat în acordarea unei subvenții pentru 9 dintre revistele USR (care au
sediu și în București, nu numai în „provincie”), numai că… Urmăriți ce scrie
Horia Gârbea, președintele Filialei Dramaturgie București, pe 16 octombrie
2013: S-a primit vestea ofcială că revistele de cultură nu vor mai primi subvenții
directe din partea Ministerului Culturii pentru ultima parte a anului, mai exact
începând cu numerele din septembrie. În aceste condiții, cele 9 reviste ale Uniunii
Scriitorilor dar și altele vor f în imposibilitatea de a-și plăti colaboratorii (și
așa aceste sume erau mici, aproape ridicole). O consecință directă va f aceea că
veleitarii care publică oricum gratis, numai să publice, ba chiar ar f dispuși să
dea ceva ca să-și vadă numele tipărit, vor jubila. Și așa apar tot felul de reviste
ilizibile care trăiesc doar pentru că sunt efectiv susținute de cei care publică în ele.
Nivelul și așa scăzut al textelor din revistele de cultură va scădea dramatic. Dar...
dacă nu sunt bani... Trecerea în mediul virtual ar elimina cheltuielile de tipar, dar
nu ar rezolva problema colaborărilor. Susținerea revistelor din mediul privat ar
putea infuența conținutul lor: cine va fnanța, va pune, poate, anumite condiții
privind numele colaboratorilor și direcția revistei. În orice caz, lucrurile sunt
112 ANTARES AXIS LIBRI
foarte complicate, iar viitorul sună prost… Va să zică, recitind cele citate, avem o
alcătuire scriitoricească, alta decât aceea cu spirit critic a USR, care pulverizează
ierarhiile frești, dispuse după criteriul valorii, al performanței literare, și proclamă
un egalitarism ce deschide poarta spre haos și barbarie (susținută fără criterii
valorice de bani publici în județe; cel mai adesea dați pe priorități și cumetrii
politice) și reviste ilizibile pline cu veleitarii care publică oricum gratis, numai
să publice, ba chiar ar f dispuși să dea ceva ca să-și vadă numele tipărit (veleitari
înmulțiți în proporție geometrică). Ne place sau nu să credem, în interiorul
literaturii române se duce o bătălie între profesioniștii USR (puși pe o baricadă
estetică, validată în timp) și veleitarii care au cotropit piața literară cu producțiile
lor (în cărți și reviste; unii au și edituri; frește, au și antologiile și istoriile lor
literare; curios, ei au întâietate la banul public județean). Cum nu poate f vorba
de „egalitarism” între scriitori în general, cu atât mai puțin între scriitorii de
valoare și veleitari, războiul de uzură dintre ei se va acutiza de aici înainte…
18 octombrie 2013. București
R
E
M
E
M
B
E
R
113 ANTARES AXIS LIBRI
Azi, numele lui C. Sandu Aldea
stăruie în atenţia publică mai mult ca nume
de instituţii sau străzi, decât ca nume de
scriitor sau de om de ştiinţă. De aproape
jumătate de veac nu s-a mai scris nimic
esenţial despre opera sa. Tot de atâta vreme
nu i-a mai fost reeditată opera. Ultima
istorie literară în care îi sunt dedicate
câteva rânduri este scrisă de Al. Piru
(1981). Ultimele mari istorii literare - I.
Negoiţescu, N. Manolescu - nici măcar nu-l
mai consemnează. Este prezent totuşi în
dicţionare literare, dar cu articole prăfoase,
pline de prejudecăţi. Făcând anamneza
receptării, remarcăm un fenomen lent, de
stingere a oricărui interes pentru o operă care, la vremea ei, în primul deceniu
al secolului XX, a avut o anumită notorietate. Totuşi, pentru proza câmpiei,
a spaţiului bărăganic, ultimul veac nu a fost de singurătate. Dimpotrivă, pe
fliere subtile, adesea cu sincope tragice, prin Panait Istrati, Vasile Voiculescu,
Fănuş Neagu şi Ştefan Bănulescu s-a scris o pagină memorabilă a eposului
românesc. Dar la izvoare, primul scriitor român care însămânţează cu himeră
literară pământurile pustii ale Bărăganului este C. Sandu Aldea. Măcar pentru
această întâietate se cuvine să ne întoarcem la textele lui, să le interogăm şi
să stabilim punţile posibile cu operele care au urmat, să identifcăm, în noul
context, teme şi motive care, metamorfozate, sunt prezente şi azi.
Se cuvin două vorbe despre contextul literar în care a scris C.S.
Aldea. Debutează în acelaşi an cu M. Sadoveanu, în 1904, cu volumul de
nuvele „Drum şi popas”. Până în 1912 mai publică cinci volume: „În urma
plugului” (1905), „Pe drumul Bărăganului”(1906), „Ape adânci” (1910), „Pe
Mărgineanca”(1912). Volumul „Călugărenii” (1920) nu schimbă cu nimic
statutul scriitorului. În epocă, doar industriosul M. Sadoveanu, cu treisprezece
volume, îl întrece. E coleg de generaţie cu Emil Gârleanu, I.C. Vissarion, I. Al.
Brătescu-Voineşti, Ion Adam.
C. SANDU ALDEA
un întemeietor uitat
Viorel COMAN
114 ANTARES AXIS LIBRI
Tudor Vianu, în „Arta prozatorilor români”,
remarca trecerea de la „omul mărunt” evocat de câţiva
prozatori din aceeaşi generaţie, unii în descendenţă
caragialiană, la „omul elementar”. Aceasta ni se pare
cea mai importantă constatare asupra umanităţii pe
care o evocă prozatorul C. Sandu Aldea. Tudor Vianu
adaugă: „arta lui nu are stălucire”. G. Călinescu îl
consideră „un diletant care nu-şi studiază subiectele”.
În nuvelele lui „e lumea lui Sadoveanu, nu şi arta lui”.
Aceeaşi idee o are şi E. Lovinescu. Îl consideră „fu
natural al povestirilor sadoveniene”. C. Ciopraga îl
numeşte „un amator indecis”. În analiza operei lui
C. Sandu Aldea, brăilenii sunt ceva mai îngăduitori.
Bazil Munteanu, în „Panorama literaturii române”
remarcă „vigoarea pământeană”, „optimismul agrest”
şi „vehemenţa pasiunilor”. Vasile Băncilă îl vede, nici mai mult, nici mai puţin, decât
ca pe un „monument sufetesc al Bărăganului”. 
Oricărui scriitor i se (re)deschide din când în când dosarul critic şi se încearcă
puterile operei. O revizuire critică este nu doar posibilă, ci mai ales necesară. În
cazul nostru, notăm că de la „Drum şi popas” (1904), la „Spaţiul Bărăganului”, de
Vasile Băncilă în anul 2000 - apariţie postumă de mare importanţă - se consumă
un veac spectaculos într-o direcţie în care C. Sandu Aldea este un întemeietor.
Când scrie nuvelele cu acţiunea în Bărăgan - amestec subtil de realitate şi fcţiune
- când face primele descrieri ale Bărăganului, dar nu în ipostază de geograf, nici
istoric sau călător, ci ca prozator, deci autor de fcţiuni, care fxează într-un timp şi
un loc destinul unor personaje, C. Sandu Aldea nu are predecesori.
Evocând un mod primitiv de a întemeia primele forme de relaţii capitaliste
în satul din Bărăgan, cu personaje de un vitalism homerid, mai mult răzvrătite şi
nesupuse, inapte existentei ritualice săteşti, C. Sandu Aldea identifcă în Bărăgan
un spaţiu al violenţei, cu subiecte de-a gata, pe care doar le culege din real parcă
ar lua mere coapte din pomul vieţii. În al doilea rând, C. Sandu Aldea ilustrează
situaţia scriitorului cu o activitate literară relativ intensă, dar scurtă, oarecum
captivă unui singur curent literar. Nuvelele şi romanul autorului sunt o ipostază
a sămănătorismului, dar nu acela paseist şi idilic, adică a acelui sămănătorism
cu „busuioc în păr”, îmbibat de „îndulcitori” care fac din satul românesc raiul
coborât pe pământ. C. Sandu Aldea reprezintă acea tendinţă, mai des întâlnită
doar la Sadoveanu al începuturilor, ce ţine de evocarea unor personaje dominate
de violenţă, impulsivitate şi instinctualitate. Şi mai e ceva ce noi considerăm foarte
important: Sadoveanu are vreme, în cele şase decenii de activitate literară, să dea
acele capodopere care, printr-un efect de recul, să modifce trecutul, să impună
o nouă lectură primelor volume. M. Sadoveanu nu îşi arată mareţia în prima
C. Sandu Aldea
115 ANTARES AXIS LIBRI
duzină de volume publicate până în 1912. Un critic a făcut un inventar al temelor
dominante şi a rezultat un tabel aproape apocaliptic, deloc măgulitor. Asemenea,
Rebreanu prin romanul „Ion” impune o nouă lectură schiţelor şi nuvelelor din
primele volume. Situaţia se repetă întocmai cu primele schiţe şi nuvele de Marin
Preda, devenite exerciţii pentru „Moromeţii”. C. Sandu Aldea nu a avut norocul
unei activităţi literare îndelungate, în care capodoperele maturităţii să modifce
chimia nuvelelor începutului. După 1912 se dedică ştiinţelor agronomice,
mărturiseşte în câteva „scrisori” că nu mai crede în literatură. 
De fapt, o formă specială, nestudiată încă a efectului de recul există. Făcând
anamneza temelor şi motivelor care domină opera scriitorilor câmpiei - cu referire
specială la Panait Istrati, Vasile Voiculescu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, dar
şi Liviu Rebreanu - remarcăm prezenţa şi metamorfoza unora care se găsesc mai
întâi, in nuce, în forme abia schiţate sau cu contur răspicat în opera lui C. Sandu
Aldea. Prin identifcarea acestor mărci comune justifcăm mai exact ideea de
predesor şi sporim astfel rostul demersului nostru critic.
Imaginea halucinantă a ciulinilor care se rostogolesc toamna, pe Bărăgan, în
bătaia vântului, este descrisă mai întâi în ampla nuvelă „Pe drumul Bărăganului”,
apoi de Panait Istrati. Personajul Mitrea Cazacu, din aceeaşi nuvelă, colindă
câmpia, într-o nestatornicie fără leac, întocmai ca şi Che Andrei şi Ion Mohreanu
din romanul „Îngerul a strigat”, de Fănuş Neagu. Răspunsul preferat al ţăranilor,
enigmatic şi provocator, prin intejecţia „- De!” va f reluat şi amplifcat cu mare
artă de Liviu Rebreanu în „Răscoala”. Crescătorii de porci din baltă, evocaţi pentru
prima dată de C. Sandu Aldea, vor avea povestea lor, oarecum asemănătoare, dar
mult mai rafnată artistic în primul roman al lui Fănuş Neagu. Răzbunările cumplite,
la drumul mare, împlinind vechea lege a talionului, vor f evocate şi de Panait Istrati
în romanele cu subiecte haiduceşti. Dar romanul „Îngerul a strigat” nu e un roman
construit pe tema răzbunării? Iubirea pentru cai, devenită patimă, evocată în câteva
nuvele de C. Sandu Aldea va f reluată şi de Vasile Voiculescu („Alcyon sau Diavolul
alb”) de Fănuş Neagu („Pe Ceair”) şi de Panait Istrati („O noapte în bălţi”). Imaginea
arendaşului, văzut ca simbol al răului social, al umilinţei şi sărăcirii ţăranului român
- temă dominantă în romanul „Două neamuri” - va f reluată şi evocată dintr-o
altă perspectivă de Liviu Rebreanu în „Răscoala”. Tema Bărăganului ca spaţiu al
violenţei aşa cum scrie C. Sandu Aldea va f reluată şi aplifcată de Panait Istrati. În
linii mari, C. Sandu Aldea este, în cele şase volume care formează centrul de forţă al
operei, constant, fără vreo spectaculoasă evoluţie interioară. Confictele puternice,
caracterele tari, adesea nestăpânite, frile oţelite, fxate pe un singur tip de existenţă,
fără vreo schimbare a frii se potrivesc exemplar nuvelistului. Textele au, de regulă,
un singur fr narativ, cu personaje care se pregătesc pentru înfruntare, răzbunare,
eliminare a celuilalt. Majoritatea nuvelelor se sfârşesc cu evocarea morţii violente a
unui personaj. Un destin nemilos şi ubicuu devine un suprapersonaj care stăpâneşte
această lume care pare fără stăpân. Nu este aici locul unde să judecăm elementul etic
116 ANTARES AXIS LIBRI
care guvernează aceste fnaluri. Dacă ar f să analizăm semnifcaţia adâncă a acestor
fnaluri, ar însemna, la prima vedere, că avem de-a face cu un mare scriitor tragic.
Nicidecum. Tragicul devine element senzaţional, aproape pitoresc. C. Sandu Aldea
ratează această aură care i-ar f înnobilat opera. Pe subiecte oarecum asemănătoare,
simţul tragic îl vor avea Panait Istrati şi L. Rebreanu. De aceea, credem că Sandu
Aldea este un prozator fără metafzică. Povestirea, cu duhul ei dulce, confesiunea,
comunicarea, plăcerea de a sta de vorbă de dragul vorbei - nobilă gratuitate! - nu
i se potriveşte. Nu are refexul de a sta pe laviţă, povestind, imaginând auditoriul,
imaginându-se pe sine în povestire. Un topos important al nuvelelor este hanul de
la răscruce de drumuri. Dar hanul evocat de C. Sandu Aldea în nuvela „Pe drumul
Bărăganului” seamănă mai mult cu hanul lui I. Slavici(„ Moara cu noroc”) sau cu cel
din I.L. Caragiale („În vreme de război”) decât cu cel ce găzduieşte regalul povestirii
naţionale, „Hanu Ancuţei”, evocat de M. Sadoveanu.
Paradoxal, dar personajele cu cel mai mare indice de frecvenţă nu sunt ţăranii,
cum s-ar crede la prima vedere, ci hangiii, logofeţii, vătafi, argaţii, arendaşii, hoţii,
boierii, adică ceea ce alţii au numit „lipitorile satelor”. În pustiul Bărăganului, în
acest mediu al stihiilor accentuate, nu poate izbuti decât un om pe măsura stihiilor.
Bărăganul e un topos în care domină Fărădelegea. În toată proza lui C. Sandu Aldea
nu există măcar un personaj care să întruchipeze Legea, un justiţiar care să facă
ordine. De aceea, în Bărăgan energiile se devorează unele pe altele, fără noimă.
Personajele lui C. Sandu Aldea sunt fri dominate de o voinţă oarbă, fără ideal, de o
vitalitate care dezvoltă germenele autodistrugerii. Ele caută cu orice preţ primejdia.
Când nu o găsesc, o provoacă pentru a avea iluzia existenţei depline. De aceea,
această mare vitalitate se descarcă în plin sau eşuează în moarte. Mai ales când
evocă omul primitiv, autorul dezvoltă un tip de autenticitate. Este omul care nu
acceptă existenţa ritualică. Un personaj memorabil, Mitrea Cazacu, în „Pe drumul
Bărăganului” stă o vreme supus condiţiei de argat la hanul de la „Trei Movile” apoi,
apucat de o demonie a Fărădelegii, pleacă în lume „să hoţească”. După ce patima e
ostoită, revine la condiţia de argat, ca şi când nu s-ar f întâmplat nimic.
Personajul specifc prozei lui C. Sandu Aldea este inapt pentru refexivitate.
E mai ales impulsiv. Nu cade niciodată pe gânduri. Nu are niciodată probleme de
conştiinţă. De asemenea, nu are ochi pentru observarea existenţei ritualice, evocată
mai înainte, de G. Coşbuc, în anii începutului de secol XX, de O. Goga şi dezvoltată în
epoca interbelică de M. Sadoveanu şi L. Rebreanu. De asemenea, ca structură epică,
autorul imaginează puţin. Dacă am alcătui un tabel sinoptic al structurilor epice cu cea
mai mare frecvenţă, am constata cu oarecare surprindere că autorul mai mult repetă
în varii forme, în tonalităţi diferite, aproximativ aceeaşi poveste. Preferă să schimbe ce
e de schimbat ca să pară altceva, în căutarea formei ideale. De aceea personajele cele
mai expresive din nuvelele sale, Sima Baltag, Niţă Mândrea, Radu Şaloparu, Mărgărit,
din „Pe Măgineanca”, logofătul Stoian şi Mitrea Cazacu din „Pe drumul Bărăganului”
sunt alcătuite din aceeaşi plasmă, sunt măşti ale aceluiaşi pattern. Pe C. Sandu Aldea îl
117 ANTARES AXIS LIBRI
interesează mai ales personajul care are fre accentuată. Ţăranii sunt slab reprezentaţi.
Ei formează de regulă un grup, în plan secund, în fundal. Şi sunt drumeţi, cosaşi,
tocmiţi cu ziua pe moşia boierului. Sunt, de regulă, umili, deja înfrânţi, o castă supusă
unui blestem fără leac. Mai mult se vaită, rareori cârtesc, o singură dată se revoltă, în
nuvela „Niţă Mândrea”. Se simte printre rânduri, mai devreme cu un sfert de veac,
replica arendaşului Ilie Rogojinaru cu care se deschide romanul „Răscoala”: Ţăranii
sunt „răi, proşti şi leneşi”. Rareori au nume. Ei sunt numit generic, „Rumâni” sau
simbolic, „unul negricios”, „unul mărunt”. Deşi ar f avut motive să evoce „gloata” şi
psihologia ei, nu o face. C. Sandu Aldea nu are viziune clară asupra puterii gloatei şi
nici curajul estetic de a-l evoca. Acţiunea câtorva nuvele i-ar f permis autorului, dacă
nu pânze epice ca în „Răscoala”, de Liviu Rebreanu, măcar zece - douăsprezece rânduri
pe tema revoltei, ca-n nuvela istorică a lui C. Negruzzi. Doar în nuvele „Niţă Mândrea”
un ţăran, Iancu Doca, se revoltă împotriva aroganţei unui fu de boier. Dar el nu iese
cu mâinile goale în calea boierului, ca Trifor Guju din „Răscoala”. El mânuieşte bine
cuţitul. Ţăranii sunt iuţi la vorbă, cu subînţelesuri, spun vorbe de duh, pilde, aluzii,
vorbesc „pe dedesubt”. Faţă de vorbirea molcomă, uşor sfătoasă a boierilor, vorbirea
lor e mult mai expresivă. Mitrea Cazacu din „Pe drumul Bărăganului” vorbeşte în
primele pagini pieziş, în dodii, are ceva de Păcală şugubăţ sau, mai bine zis, e un
Pepelea de la „Trei Movile”.
C. Sandu Aldea a încercat şi puterile romanului. Era la început, specia încă
nu îşi trăise, la noi, gloria. Se pare că era, ca şi L. Rebreanu, un bun cunoscător al
romanului occidental. În 1906, publică romanul „Două neamuri”. În 1908, scoate a
doua ediţie. Pare că vrea să încadreze răscoala din 1907, căreia pretinde că-i intuieşte,
în roman, cauzele. Cele două „neamuri” sunt, în antiteză, neamul boierului român
de viţă veche, Măcieş şi neamul lui Iani Livaridi, arendaş grec, lacom. C. Sandu
Aldea nu are vocaţie de romancier. Nu vede spectral, nu observă metamorfoza frilor.
Romanul rămâne o nuvelă amplă. E scris simplu, fără nicio preocupare pentru forma
speciei. Accentele xenofobe, naţionaliste, „pornirile” autorului împotriva „ultimilor
fanarioţi” care vor puterea economică pentru a accede la cea politică, prejudecăţile
de tot felul şubrezesc romanul. De aceea, azi spunem că personajul Măcieş este un
urmaş al lui Dinu Murguleţ din „Viata la ţară”, de Duiliu Zamfrescu şi vor f reluate
amândouă personajele de Liviu Rebreanu în imaginea boierului Miron Iuga. Iani
Livaridi pare mai mult o reluare din fauna caragialiană decât din Tănase Scatiu. 
Imaginea omului bărăganic începe cu Sandu Aldea. El ataşează hărţii
literare româneşti pământurile din sud-est. Neîndoielnic, fără ele am f fost mai
săraci. Vitalitatea personajelor este în armonie cu vitalitatea satului surprinsă mai
ales în manifestările ei stihiale. Fiind un bun comportamentist, dar fără puterea
introspecţiei, Sandu Aldea mută furtunile din interior, în afară, transformă
natura în cutie de rezonanţă, chiar în stări de sufet. Marii clasici I. Creangă şi I.L.
Caragiale - scria Tudor Vianu - observă omul. Cu Sandu Aldea, M. Sadoveanu şi
O. Goga omul se armonizează cu natura.
118
M
A
P
A
M
O
N
D
ANTARES AXIS LIBRI
Motto:
Romanul, artă născută din râsul lui
Dumnezeu
Milan Kundera
Nemurirea
1
este ultimul roman scris
în limba cehă. Anunţând parcă următoarea
sa mișcare în materie de scriitură, Kundera
nu doar că nu mai folosește aici Cehia
comunistă ca fundal istoric, acţiunea
mutându-se, la fel ca în Lentoarea (primul
roman scris în franceză), în Franţa
sfârșitului de secol, dar anticipează parcă,
prin autoreferenţialitate și largi trimiteri la
diferite teorii literare, eseul intitulat Arta romanului, scris de asemenea în
franceză, și în care, trecând prin istoria literaturii europene de la Cervantes
la Kafa, își expune propriile teorii despre roman (pe unele le-am amintit
deja). În prefaţa la ediţia originală a acestui eseu, Kundera mărturisește că
n-a avut, atunci când l-a scris, „intenţii teoretice”, el find doar „confesiunea
unui practician, în măsura în care opera oricărui romancier conţine o viziune
implicită a istoriei romanului”
2
. Luând în considerare această mărturisire,
este lesne de înţeles de ce nu doar eseul așa-zis critic conţine teorie, ci chiar
romanul însuși, cel despre care vom vorbi în paginile care urmează.
Avem conţinute în el trei planuri: povestea-fcţiune a căror eroi sunt
personaje imaginare; povestea semi-fcţională a falsei iubiri dintre Elisabeth
Brentano (Bettina) și Goethe, ea însăși structurată ca un roman în sine; și
frânturi de „realitate” (sau poate fcţiune mascată de naraţiunea la persoana I),
plan în care autorul, purtând identitatea și statutul social reale, se întâlnește în
lumea cotidiană cu personajele pe care el însuși le-a conceput (aici realitatea și
fcţiunea împletindu-se pe un tărâm care pare să nu aparţină nici uneia dintre
1. Milan Kundera, Nemurirea, București, Ed. Humanitas, 2003.
2. Milan Kundera în dialog cu Christian Salmon, loc. cit.
Arta „nemuririi”
Mihaela GALU
119 ANTARES AXIS LIBRI
ele). Romanul mai conţine, risipite, și adevărate capitole-eseu a căror apariţie pare
a f motivată de discursurile interioare sau dialogate ale personajelor sale. Astfel
este, de pildă, „eseul” despre suferinţă și sufetul rus (capitolul 11 din Partea a
patra), cel despre iubirea romantică (capitolul 9 din Partea a patra), cel despre
istoria imaginii râsului în pictura europeană (capitolul 21 din Partea a șaptea),
sau cel despre astrologie ca metaforă a vieţii (capitolul 2 din Partea a șasea).
Deși pare descompusă și alcătuită din fragmente disparate, fără legături
directe, lumea acestei cărţi are totuși o unitate aparte, unitate pe care i-o conferă
modul atent, minuţios, în care autorul, prin trimiteri subtile, insesizabile chiar pentru
un ochi superfcial, reface, ca într-un joc de puzzle, imaginea grandioasă a ideii
centrale: nemurirea, în toate ipostazele ei, ca singur ţel ce animă omenirea. În acest
fascinant joc al scriiturii, Kundera nu uită să introducă, ca din întâmplare, și titlurile
unor alte opere ale sale (Viaţa e în altă parte sau Imposibila ușurătate a finţei). Există
și un model absolut nou de personaj, pe care l-am putea numi „personaj ajutător”:
profesorul Avenarius (prietenul lui Kundera-personajul), asimilat (prin aluzii doar)
lui Mefsto și cu ajutorul căruia se face mai ușoară trecerea de la povestea imaginară
a eroilor săi la povestea semi-imaginară a lui Goethe și a Bettinei.
Subiectul romanului propriu-zis este relativ simplu și ușor de urmărit, chiar
dacă nu respectă, în risipirea sa, cronologia liniară. Este un fragment din viaţa unei
femei pe nume Agnes, urmărită în relaţie cu tatăl, soţul, sora, amantul și fica și a
cărei poveste se sfârșește printr-un accident stupid de mașină. Ceea ce e fascinant
(mai mult decât povestea în sine care, departe de a descrie un caz, este totuși povestea
unei finţe „altfel”), e felul în care destinul acestei femei intră, prin concursul, mai
mult sau mai puţin vizibil, de împrejurări, în legătură cu destinul celorlalţi. Acest
mod de a privi istoria unei vieţi nu e deloc accidental la Milan Kundera. El dezvăluie
de fapt o adevărată obsesie pentru felul în care cauzalitatea ne determină fecare
mișcare, fecare pas (oricât de neînsemnat sau de banal) din viaţă. Nedezminţindu-și
vocaţia de a face din roman o teorie de viaţă și invers, Kundera arată clar în carte
cum stau lucrurile în acest sens, din punctul său de vedere. El dezvoltă o întreagă
flosofe a determinismului și a cauzalităţii, începând prin a combate aprecierile
lui Aristotel cu privire la „episod”: „Lui Aristotel nu-i place episodul. După el,
cele mai rele dintre toate evenimentele (din punctul de vedere al poeziei) sunt
evenimentele episodice. Nefind o teorie indispensabilă a celor întâmplate anterior
și neproducând nici un efect, episodul se afă în afara înlănţuirii cauzale, care este
povestea. E o simplă întâmplare sterilă ce poate f omisă, fără teamă că povestea ar
putea să-și piardă coerenţa, iar în viaţa personajelor nu-i în stare să lase nici o urmă
permanentă.[...] Dar [...] ne e dat să constatăm relativitatea pe care Aristotel n-a
sesizat-o: în fond, nimeni nu poate garanta că un eveniment absolut episodic nu
conţine o potenţialitate cauzală, gata să se trezească într-o zi și să pună în mișcare,
pe neașteptate, un întreg cortegiu de alte evenimente.[...] Dacă vieţile noastre ar
120 ANTARES AXIS LIBRI
f veșnice, ca vieţile zeilor antici, noţiunea de episod și-ar pierde sensul, căci, în
nesfârșit, orice eveniment, chiar și cel mai neînsemnat, ar deveni într-o bună zi cauza
unui efect și s-ar dezvolta într-o poveste.”
3
Anticipând această idee însă, Kundera nu
scapă ocazia ca, proftând de ea, să se refere și la romanul în care tocmai se afă ca
personaj: „Romanul nu trebuie să se asemene cu o cursă ciclistă, ci cu un ospăţ cu
multe feluri de mâncare. Aștept cu multă nerăbdare partea a șasea a romanului meu
în care își va face apariţia un nou personaj - cu totul nou. La sfârșitul acestei părţi
a șasea, va pleca așa cum a venit, și nu va rămâne din el nicio urmă. Nu e cauza
nici unui eveniment, și nu produce niciun efect. Și tocmai asta îmi place. Va f un
roman în roman [...] .“
4
La începutul cărţii, ni se vorbește absolut în treacăt de un
amant misterios al Agnesei, despre care cititorul, lipsit câteva zeci de pagini de alte
informaţii referitoare la el, nu mai speră să afe nimic. El reapare abia în capitolul de
sine stătător despre care s-a amintit mai sus și este numit Rubens, datorită dragostei
sale pentru pictură. Acest punct al poveștii care marchează apariţia sa este de-a
dreptul derutant, pentru că Agnes, persoanj central până acum, deși joacă un rol nu
tocmai lipsit de semnifcaţie în viaţa lui Rubens, intră în acest episod parcă absolut
accidental și nu mai este nici măcar numită cu numele ei, întrucât pictorul nu și-l
poate aduce aminte (după doar o singură întâlnire cu ea în urmă cu foarte mulţi
ani), și o numește Lutista. Lutista devine astfel, atât datorită importanţei relativ
minore în acest capitol, dar și datorită felului în care apare și dispare din viaţa lui
Rubens, femeia-episod prin excelenţă, prinţesa episodului cum a numit-o Kundera
însuși
5
. Procedeul este folosit întocmai și în romanul Viaţa e în altă parte, doar că
în sens invers: un personaj episodic, tânăra prietenă a lui Jaromil, devine, într-un
scurt capitol de la sfârșit, eroină centrală. Pentru că acest capitol, rupt de acţiunea
în sine, poate părea o altă poveste, autorul se grăbește să explice: „Să lăsăm pentru
o clipă romanul nostru, să transportăm observatorul dincolo de viaţa lui Jaromil și
să-l plasăm în gândul unui personaj cu totul aparte.[...] Să alcătuim, deci, un capitol
care, în comparaţie cu restul povestirii, să fe ceea ce reprezintă pavilionul unui
parc în comparaţie cu o vilă. Pavilionul cu care comparăm acest capitol se afă la o
distanţă de câteva zeci de metri de vilă, e o construcţie independentă de care vila se
poate lipsi. [...] Și fereastra pavilionului pe care se întemeiază acest capitol e mereu
deschisă, lăsând să pătrundă până aici miresmele și zgomotele romanului părăsit de
noi cu puţin înainte de a f ajuns la paroxism. [...] Altă poveste? Nicidecum! În viaţa
cvadragenarului și a tinerei fete e mai puţin poveste și mai mult o pauză în mijlocul
acestei povești.[...] La fel și în romanul de faţă, acest capitol nu e decât o pauză
liniștită, în care un bărbat necunoscut a aprins, pe neașteptate, lampa bunătăţii.”
6

3. Milan Kundera, Nemurirea, ed. cit., pp. 346-348.
4. Ibidem, p. 276.
5. Ibidem, p. 349.
6. Milan Kundera, Viaţa e în altă parte, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 336-352.
P
O
R
T
R
E
T
E
121 ANTARES AXIS LIBRI
În ultimele decenii viaţa literară
şi culturală a Galaţilor s-a îmbogăţit
substanţial prin opera remarcabilă a unor
scriitori şi cărturari de prestigiu, între
care un loc proeminent îl ocupă distinsul,
talentatul, prolifcul scriitor, profesor
doctor Ilie Zanfr, Directorul Bibliotecii
„V.A. Urechia”. Domnia Sa reprezintă
nu numai un creator de operă literară,
unanim apreciată de exegeţi consacraţi ai
domeniului, ci şi un promotor constant al
valorilor Culturii Naţionale pe plan local,
naţional şi european.
Asistăm la o efervescenţă a vieţii
literare gălăţene, a manifestărilor cultural-educaţionale, artistice, formative a
orizontului spiritual-uman, primul port de la Dunăre plasându-se în fruntea
preocupărilor contemporane de afrmare a valorilor naţionale, graţie rolului
exercitat în acest domeniu de către Biblioteca „V.A. Urechia” şi mentorul său
neobosit, care o păstoreşte cu aleasă competenţă şi dăruire. L-am vizat pe
directorul Ilie Zanfr ca fu al Galaţilor, ca Cetăţean de Onoare şi istoric al
acestor meleaguri sacre, încărcate de istorie şi elevată spiritualitate românească.
Am urmărit şi urmăresc cu deosebit interes, admiraţie şi satisfacţie aceste
mutaţii din viaţa literară şi culturală a Galaţilor şi pot spune că asistăm la un
autentic reviriment, în comparaţie cu perioada interbelică.
Desigur, explicaţia trebuie găsită în modul de implicare a unor
personalităţi gălăţene, în modul de stimulare şi impulsionare a spiritelor
constructive din rândurile intelectualilor talentaţi, înzestraţi cu har în creaţia
literară, culturală şi ştiinţifcă. Este ceea ce a întreprins, de câteva decenii,
ilustrul literat, omul de cultură şi iniţiativă Ilie Zanfr, care pur şi simplu a
sfnţit locul, a reuşit să polarizeze zeci de creatori locali şi din întreaga ţară
în jurul unor proiecte generoase, evenimente naţionale, comemorări şi
aniversări ale unor personalităţi emblematice etc.
O personalitate de prestigiu a literaturii şi
culturii naţionale Prof. Dr. Ilie Zanfir
Constantin Gh. MARINESCU
122 ANTARES AXIS LIBRI
Ei bine, în condiţiile acestui Program impresionant derulat la Galaţi, privind
revigorarea Culturii şi a Conştiinţei Naţionale, patriotice, profesorul Ilie Zanfr a
găsit timp şi pentru propria sa activitate ştiinţifcă şi creaţie literară, reuşind să
susţină, cu rezultate eclatante, primul Doctorat în domeniul Literaturii Române şi
să-şi îmbogăţească astfel Creaţia literară, Copilul său de sufet, cu noi informaţii
cardinale şi lucrări publicate, devenite de referinţă în domeniu.
Doresc să subliniez, ab initio, că mă mândresc cu asemenea intelectuali ai
Galaţilor, adevărat nu mulţi la număr.
Anterior am avut prilejul să public mai multe studii, articole, interviuri etc.
în care am relevat, ca o datorie de conştiinţă, unele dimensiuni ale personalităţii
Prof. dr. Ilie Zanfr, mai ales în domeniul vieţii culturale gălăţene şi naţionale.
Dar consider că demersul meu anterior este astăzi lacunar, având în vedere
perseverenţa lui Ilie Zanfr în abordarea unor noi subiecte, teme incitante din
domeniul literaturii, culturii, istoriei şi vieţii sociale contemporane.
În cele ce urmează, aş dori să mă refer la opera literară şi publicistică a
Profesorului gălăţean, care ocupă un loc primordial, distinct, remarcabil în creaţia
sa. În opinia mea, validarea profesorului Ilie Zanfr în calitate de Literat talentat,
competent şi de prestigiu rezultă pregnant, în primul rând, din promovarea „cu
brio”, magna cum laudae a Doctoratului în Filologie, în anul 2012, pe baza lucrării
intitulate: „Fenomenul literar în presa românească între anii 1990-2000”,
lucrare absolut unicat în literatura contemporană.
Autorul lucrării a întreprins o activitate de documentare de valoare
excepţională fşând, recenzând cu meticulozitate principalele reviste culturale ale
perioadei analizate, cum sunt: „România literară”, „Caiete critice”, „Contempo-
ranul”, „Literatorul”, „Dilema”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Dunărea de Jos”
şi multe altele. A fost, desigur, un demers original, autorul mergând pe un drum
nebătătorit, nedefrişat, ceea ce i-a solicitat o „muncă de Sisif ”.
Lucrarea sus-menţionată, publicată de către prestigioasa editură „Timpul”,
s-a bucurat de numeroase şi valoroase recenzii, exegeze scrise de personalităţi
consacrate în sfera literaturii contemporane şi publicate în reviste şi volume cu
caracter literar şi ştiinţifc. Se impune subliniat faptul că lucrarea distinsului scriitor
gălăţean întreprinde o investigaţie, o analiză aprofundată şi asupra literaturii
din Basarabia, din această perioadă, îndeosebi a operei unor scriitori redutabili
precum: Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Valeriu Matei, Ion Druţă,
Dumitru Matcovski, Leonida Lari ş.a., unii dintre aceştia find consideraţi astăzi,
veritabili „monştri sacri” ai domeniului.
Prof. Ilie Zanfr conturează cu profund spirit analitic, principalele publicaţii
literare din perioada 1990-2000, dominată de transformări sociale inerente, dar şi
de contradicţii ce păreau uneori insurmontabile, ceea ce nu a fost facil pentru autor
ca să surprindă tendinţele esenţiale novatoare din literatura română contemporană.
123 ANTARES AXIS LIBRI
Mutatis mutandis, cartea la care ne referim, a scriitorului Ilie Zanfr, aduce o
contribuţie inestimabilă la cunoaşterea creaţiei literare româneşti, într-o perioadă
sui generis, postdecembristă, formulând judecăţi de valoare, obiective, riguros
ştiinţifce. Tema şi problematica acestei cărţi pune în lumină continuitatea unor
tradiţii ale literaturii române din secolele anterioare, când scriitori de primă
mărime, în frunte cu Mihai Eminescu ş.a., îşi publicau fragmentar creaţia literară
în presa timpului.
Interesul, rezonanţa de care s-a bucurat această apariţie editorială rezultă
ca pregnanţă şi din numeroasele lansări derulate cu public elevat în România
şi Republica Moldova şi îndeosebi din zecile de fragmente, părţi esenţiale din
lucrare, care au văzut lumina tiparului în revista „Realitatea” din Galaţi, în ultimii
doi ani.
Dar Profesorul Zanfr Ilie s-a afrmat în domeniul Literaturii, Ştiinţei şi Culturii
Naţionale şi prin publicarea altor zece cărţi, deosebit de valoroase, dintre care
menţionăm: Interferenţe culturale (2012); Faţete ale publicistului şi memorialistului
Vasile Alexandrescu Urechia (2013); Dunărea, poveste şi adevăr – Eseuri danubiene
(2013) etc. La acestea se adaugă şi câteva monografi cu caracter turistic: Ghidul
istoric şi turistic (2011, în colaborare cu Pompiliu Comşa); Galaţi. Ghid turistic
(2011); Galaţi: Travel Guide (2012, în colaborare cu Pompiliu Comşa) ş.a.
Una dintre cărţile recente ale scriitorului Ilie Zanfr, asupra căreia ne-am
oprit cu mai mare atenţie, este intitulată „Galaţiul în spaţiul cultural naţional”,
apărută la Editura „Convorbiri literare” în anul 2013 şi care, după opinia noastră,
vine să defnească o altă dimensiune a operei acestuia şi anume interrelaţia dintre
Literatură şi Cultură.
Autorul are nu numai meritul incontestabil de a face o exegeză scrupuloasă,
aprofundată, multivalentă, a creaţiei literare şi culturale gălăţene, ci şi o prezentare
a rezonanţei acesteia, în spaţiul naţional, respectiv a locului şi rolului creatorilor
gălăţeni în circuitul literar şi cultural naţional.
Afăm, în felul acesta, că numeroşi poeţi, scriitori, artişti, oameni de cultură
gălăţeni au adus, în ultimele decenii, contribuţii remarcabile la îmbogăţirea
patrimoniului spiritual românesc.
Lucrarea talentatului publicist şi om de aleasă cultură vine să confrme ceea
ce releva, la timpul său, marele flosof Constantin Noica, în sensul că producţia
literară, flosofcă şi ştiinţifcă, de înaltă valoare, nu se realizează neapărat în
centrele spirituale cu tradiţie, ci peste tot, acolo unde există „mirabila sămânţă”
(Lucian Blaga).
Galaţiul a dovedit că se poate face literatură de rezistenţă, de prestigiu, prin
stimularea şi coagularea talentelor.
Această concluzie rezultă cu pregnanţă din capitolele lucrării sus-menţionate:
I – Context naţional. O privire de ansamblu asupra presei culturale; II – Demarajul
124 ANTARES AXIS LIBRI
cultural-zonal. Coordonatele noii prese culturale din Galaţi; III – Semnele deschiderii.
Conjunctura şi potenţialul manifestărilor culturale gălăţene; IV – Specifc zonal şi
naţional. În căutarea identităţii; V – Creaţii literare şi culturale.
Problematica înainte menţionată ocupă un spaţiu important în lucrarea
reputatului culturolog gălăţean, căreia îi consacră peste 80 de pagini, elaborate pe
baza unei ample, aprofundate documentări bibliografce, a studierii cu acribie a
publicaţiilor de profl locale şi naţionale.
În partea a doua a lucrării, autorul analizează opera literară a unui număr
impresionant de poeţi şi scriitori gălăţeni (peste 100), punând în relief aportul
fecăruia în domeniul Literaturii – poezie şi proză – al Culturii locale şi naţionale,
precum şi ecoul, aprecierea, referinţele, criticile de specialitate asupra principalelor
lucrări.
Reperele folosite de Prof. Dr. Zanfr Ilie, în analiza operei fecărui scriitor,
sunt exigente şi concludente pentru defnirea, stabilirea locului acestora în
Panteonul Literaturii şi Culturii Româneşti contemporane.
În felul acesta, autorul ne-a dezvăluit, alături de calităţile sale bine cunoscute,
de pedagog cu vocaţie, de cărturar şi culturolog, şi pe acelea de istoric şi critic
literar talentat.
Prin această lucrare, Zanfr Ilie aduce contribuţii inestimabile la integrarea
literaturii şi culturii gălăţene, cu personalitatea şi specifcul lor distinct, în
ansamblul spiritualităţii naţionale.
În afara cărţilor de Literatură şi Cultură menţionate, Opera scriitorului, a
Profesorului Ilie Zanfr cuprinde şi opt volume editate sub coordonarea şi redacţia
sa, dintre care mai elocvente sunt: Oameni în Memoria Galaţiului; Aniversări
culturale 2008, 2009, 2010, 2011; Caragiale şi Galaţiul; Biblioteca Judeţeană „V.A.
Urechia” Galaţi ş.a.
În calitate de scriitor şi om de ştiinţă, Ilie Zanfr a participat în ultimele
decenii la numeroase Congrese şi Sesiuni ştiinţifce, Simpozioane pe teme de
Literatură, Cultură, Social-Umane etc., prezentând peste 30 de comunicări
ştiinţifce. Este un colaborator extern deosebit de prolifc şi valoros al Universităţii
„Apollonia” din Iaşi, având şi calitatea de Membru de Onoare al Senatului.
De asemenea, în ultimul deceniu, scriitorul şi omul de ştiinţă Ilie Zanfr
a publicat şi peste 120 de studii şi articole pe teme de literatură, cultură şi
interdisciplinare, în reviste şi volume editate în ţară sau în Republica Moldova,
dintre care menţionăm: „Contemporanul”, „Ideea Europeană”, „Convorbiri
literare”, „Dominus”, „Axis Libri”, „Revista Bibliotecii Naţionale”, „Şcoala
gălăţeană”, „Dunărea de Jos”, „Literatura şi Arta” ş.a.
Profesorul Dr. Ilie Zanfr, în calitatea sa de Director al uneia dintre cele mai
valoroase şi dinamice biblioteci din România, lansează programe de anvergură
la nivel naţional, vizând extinderea şi diversifcarea metodelor de atragere şi de
125 ANTARES AXIS LIBRI
satisfacere a cerinţelor, opţiunilor lectoratului, a cititorilor provenind din toate
categoriile sociale.
Biblioteca „V.A. Urechia” reuneşte anual sute de colaboratori şi invitaţi din
alte Centre universitare şi Biblioteci de renume din ţară şi de peste hotare. Sunt
relevante şi de mare semnifcaţie manifestările organizate de către directorul
Ilie Zanfr în Basarabia, Bucovina şi alte zone în care trăiesc români desţăraţi,
în parteneriat cu cele mai prestigioase biblioteci şi instituţii de cultură, asociaţii
ale românilor din zonă. Este un act de profundă gândire şi simţire patriotică, de
reverberare a Conştiinţei Unităţii Naţionale a românilor de Pretutindeni.
Pentru cunoaşterea mai aprofundată a valorilor Istoriei, Literaturii şi
Culturii românilor de pe meleagurile Basarabiei, profesorul Ilie Zanfr face un al
doilea Doctorat, în cadrul Academiei din Chişinău, la sugestia şi recomandarea
noastră, afându-se astăzi în faza de pregătire a susţinerii tezei, ceea ce defneşte
plurivalent pe excepţionalul Om de ştiinţă şi cultură al Galaţilor.
Toate cele mai sus relevate, atât de lapidar, de succint, privind opera
reputatului scriitor şi cărturar gălăţean îl recomandă neîndoielnic pentru
ocuparea unui post de cadru didactic universitar, ceea ce ar f, în primul rând, în
interesul Învăţământului românesc şi al sutelor de studenţi dornici să se formeze
sub infuenţa benefcă a unui magistru de valoarea lui Ilie Zanfr.
Ceea ce caracterizează viaţa şi opera acestui distins pedagog, scriitor şi
creator de cultură, se regăseşte în celebra maximă a strămoşilor latini: Per aspera,
ad Astra.
126 ANTARES AXIS LIBRI
P
O
R
T
R
E
T
E
Noul Bizanţ 2013, cetatea este asediată...
Francisc ALVORONI
Am avut privilegiul să citesc toate cărţile lui Dan Bistricean, să i le
apreciez, ca și multe dintre opiniile publicistice apărute în diverse publicaţii...
Cărţile, „Ochii din buzunare” (2009), „Amiaza omului cu felinar”
(2010) și „Kerkoporta” (2012), propun un poet matur (este născut la 25
iunie 1975), sobru, neo-tradiţionalist (dacă putem face o astfel de apropiere
lingvistico-istorică), cu infuenţe (imagistic vorbind) onirice și suprarealiste,
chiar expresioniste, Munch chiar find menţionat în volumul de debut...
Ca fr (aproape epic) al liricii sale, senzaţia de asediu permanent din
partea forţelor răului străbate toate cele trei cărţi apărute până acum.
După cum observam la cartea de debut, „stilul este concis, aproape
abrupt, nesentimental, uneori crochiul haiku-istic își cere dreptul (a se vedea
p.16, „Crepuscul” ori p. 28., „Impresie”), îmbinând „gravura grayscale” cu
colajele amintind de culorile vii ale unui Salvador Dali. Câteodată ești ispitit
să consulţi un dicţionar de simboluri ori de vise.”
Poetul vorbește cu sine însuși: „neprins în năvodul somnului/ cauţi
ziua/ cu două dimineţi”... Dacă ar f să vorbim despre criza literaturii – ceea
ce nu este cazul -, am căuta și noi textele vieţii cu mai multe fnaluri... Ori, la
alt nivel existenţial, Oblomovi, am contempla, într-o „Sahară urbană” (p. 31),
deznădejdi nebune și am căuta „piepturi virgine”, însetaţi de sânge...
Există o mitologie personală (cu toate riscurile ei) a „nemuritorului”
Dan Bistricean (nu face niciun secret din aderenţa profundă la creștinismul
ortodox): „femeia cu ochi de vasilisc” (care l-a trimis în „sclavia somnului”
un veac de singurătate – este o oarecare nostalgie după un anumit tip de
singurătate în tom!; vezi: „sunt norocos de singur/ și n-aș vrea să revin/
acasă”, p. 40); copilul cu ochi mari de felină, caii bicefali, cei cincizeci de
copii cu părul de aur (poemul „Timp-cascadă”, quasiblagian, evident, conţine
sâmburele unei micro-epopee: „Eram îndrăgostit/ fugisem cu ea în Egipt/
locuiam alături de măști/ departe de spaimele prezentului/ amorul nostru
sfârșise fericit/ avusesem cincizeci de copii cu părul de aur/ toţi cântăreţi/
desăvârșiţi/ la liră/ cântecele lor ireale stârneau furtuni de nisip/ și sufetele
singurilor prieteni din ţinut -/ târâtoarele cu sânge rece/ într-o vreme eu
murisem/ dar Ea trăia în continuare...” (p. 17)...
127 ANTARES AXIS LIBRI
Precum se observă, universul creat de imaginarul poetului este mai mult
decât incitant... El este un cavaler plecat în cruciada împotriva Idolilor, rătăcit
însă într-un loc în care aerul este înlocuit de cenușă „inspirată de trupuri/ lipsite
de povara sufetului.”
Apoi ajunge în Ţara oamenilor cu o blândă (ca să nu zicem mediocră)
existenţă („care nu seamănă cu nimic/ nici cu credinţa/ nici cu lașitatea”), nici
reci, nici calzi; apoi în mijlocul nopţii sălbatice și a ficelor ei despuiate; trece prin
incendii din mijlocul cărora se aud urletele zilelor însingurate...
Are grijă să-și pună șarpele-singurătate „în jurul gâtului/ ca pe-o amuletă”,
să-și ţină „ochii în buzunare” (Oedip predispus la compromis?), „să nu-i piardă
în hăţișul nevăzut” și ajunge, din când în când, la „marea promisă”. Sau Marea
Promisiune ce-l așteaptă „pe drumul spre tăcere”... Drum în pustiu, pustiu-
obsesie pentru scrierile lui Bistricean, în care arlechini sunt în făcări, mărșăluiesc
în făcări; pustiu în care zeiţa tăcerii muncește de zor...
Da, într-un fel, Dan Bistricean este un Ulisse, un Oedip, un Orfeu al
zilelor noastre, iar lumile în care ajunge nu au prea multe speranţe... Este un
Orfeu care știe că Euridike nu va f salvată, dar totuși caută soluţii... Altfel n-ar
mai scrie... Poate literatura... Poate cuvintele, Cuvintele „sisiflor străini de ţara
zădărniciei”...
Poetul se spovedește (un poem se numește „Spovedanie”, dar nu
numai din acest motiv putem concluziona „mărturisirea” sa), se spovedește
recunoscându-și în final „capitulările” (așa se intitulează cel de-al doilea
grupaj)... Da, copiii noștri trebuie să știe că oamenii sunt vrednici urmași
ai lui Cain, Cel viclean spurcă umbra Atotputerniciei, că toţi sărbătorim
cu otravă zile ale neputinţei noastre (cum ar spune poetic istoricul Arthur
Tuluș, referindu-se la un 27 martie), că prieteniile se surpă deseori „în beciul
invidiei”, că sunt multe „măști de mucava” care „simulează viaţa”, că ne va
aștepta un talcioc al umbrelor...
Dar vom mai aștepta să le spunem copiilor toate acestea... Deocamdată
vom mai fi păstori „la stâna nopţii” și nu vom îngădui „fiarelor/ să sfâșie
pântecele/ visului curat”.
Tensiunea liric-existenţialistă este bine strunită, dovadă de maturitate
creatoare, se aruncă ocheade către antichitatea sapienţială dar și către un Tristan
Tzara (p. 39), paradoxul apofegmatic luând la D. Bistricean următoarea formă:
„există ceva dacă nu poate f cunoscut”...
Se înţelege „că începutul e întotdeauna la mine/ sfârșitul/ la ceilalţi” și că
întotdeauna prezentul este „șubred mincinos”, „epuizat de euforie și ruină”.
În alte timpuri, Dan Bistricean ar f un extraordinar arhitect, de talia unui
Gaudi ori a acelui anonim ceh (probabil) care a ales să decoreze nu știu ce catedrală
din Praga cu oseminte omenești și ar proiecta pentru o necropolă a viilor (alt
128 ANTARES AXIS LIBRI
titlu de poem, p. 49) o catedrală a neamurilor, oglindită întru lut, cu turlele spre
centrul planetei, cu ieșire pentru noi, „frugalul prânz/ al pământului” direct la
„cantina Tartarului (...)/ cu veșnicul meniu al zilei – limbă de moarte...”
*
Dacă în volumul de debut călătoream prin lumile dantești particularizate
ale lui Dan Bistricean (amintind, nu ca stil, ci ca pustiire și de „Te Waste Land”
al lui T.S. Eliot) – lumea noastră, infernul, paradisul, poate și purgatoriul, reunite
sub sceptrul unui demiurg mai mereu confuz, în „Amiaza omului cu felinar”
suntem invitaţi să vizităm un burg din Ţara de nicăieri, fără să întâlnim vreun
Peter Pan... Deși autorul ar trebui să mai creadă în el, în Peter Pan care va să zică,
măcar pentru copiii săi.
Ideatica pare a f aceeași. Ne întâmpină „Orașul” (primul grupaj de poeme
este intitulat „Orașul obscen”), cu tramvaiele sale (aici, la început „lichide”, apoi
carbonizate), reapare Oblomov, singularizat. În primul volum erau „Oblomovii”.
Revin și Singurătatea și Tăcerea siberiene, aici, la umbra Carpaţilor...
(Parcă) trimiterile istorice sunt mai numeroase – Dan Bistricean este
licenţiat al unei facultăţi de Filosofe și Istorie, find 4 ani profesor la licee din
Suceava și din Brăila; a mai fost și ziarist, iar în prezent este bibliotecar la Biblioteca
Judeţeană „Panait Istrati”... Momentele și personajele istorice sunt contemporane
cu noi, chiar dacă este vorba de greci vechi și romani ceva mai noi, dar noi, cei
contemporani lui D. Bistricean, ne găsim cu greu trupurile de carne și de sânge...
Suntem fantomatici („eram foarte mulţi morţi tineri” (...) „eram morţi banali”),
n-avem eroii noștri (spadele ne ruginesc)... Avem de-a face în atemporalitatea
noastră cu un veșnic carnaval în care majoritatea mănâncă pop-corn, iar înţelepţii
primesc cucută cu ciolan, avem deasupra un cer care apasă ameninţător, cu copii
care îl bocesc pe Pinocchio și un tribunal al clovnilor...
Totuși, ochii nu mai sunt prin buzunarele anti-eroului. Sunt vânduţi. Nu
contează pentru ce...
Antieroul este întors în această carte din cruciada cărţii de debut... Ca orice
cavaler amintind de rănile și zdrenţele unui Robin Hood. În Orașul lui Bistricean
„erau peste tot capcane” și „rechini”... Și este greu să-și găsească „locul”... Finalul
primului grupaj sugerează că locul ar f „într-o mlaștină sau/ în podul unei case/
nelocuite.”
Intermezzo-ul intitulat „Anotimp arhetipal” – intermezzo scurt, din doar
trei texte, surprinde o nouă regăsire a Singurătăţii bune dar și o amintire tristă de
la un alt zid al plângerii, cu o viziune cutremurătoare care te trimite cu gândul la
un alt fel de purgatoriu...
129 ANTARES AXIS LIBRI
În ultima parte, „Mansardele somnului” – dacă tot spuneam că Dan Bistricean
nu este un sentimental în poezia sa, într-o cronică la prima sa carte – autorul mă
contrazice, dar într-un mod sobru, demn de o pasiune comună „pentru peisaje
siberiane/ (instantanee alb-negru)”... Cunoscătorii știu însă că fotografa alb-negru
de valoare poate f mult mai... color decât multe imagini digitale fără de sufet.(...)
Quasibacovian - deși, cum spuneam, structural, D. Bistricean este un neo
avangardist sau neo suprarealist, cu infuenţe existenţialiste și expresioniste (un
poem al său are o trimitere la Edvard Munch), un Emil Botta, care a avut și el o
perpetuă comedie a morţii și a neputinţei, sau un Gellu Naum, putându-i f buni
profesori, find înrudit cu „colegi” de generaţie precum gălăţenii Octavian Miclescu,
Andrei Velea sau suceveanul Al. Ovidiu Vintilă - ne mai poartă prin cimitirele
sufetelor noastre temătoare, dar Terezei, femeia iubită, i se dă ceea ce este al ei,
după primul volum dedicat Fiului... O anumită duioșie, candoare, gingășie însoţesc
cele mai multe texte ale acestui ultim grupaj, chiar și când este întâlnit un „om
atemporal” și noi afăm că și o clepsidră poate f animăluţ de casă...
Obsesia înfrângerilor (și a morţii) reapare și aici, când îndrăgostitul pleacă
să-și facă datoria pe crâncenele câmpuri de luptă ale Patriei Poezie... Omul cu
felinarul (re)apare și el spre fnalul unei cărţi în care se caută/se așteaptă un Om,
un erou, însă după legile aporiilor lui Zenon...
Un gust de cenușă scrâșnește printre dinţii cititorului (cenușă multă era
și în prima carte!) iar cititorul, uitându-se în oglinda cuvintelor, se va descoperi
la capătul unui pod... Citind acest al doilea volum al mitologiei personale Dan
Bistricean, veţi înţelege „ce și cum” este cu acel pod surpat de „domnii cu joben”,
singura cale de a părăsi „orașul lor”, orașul în care noii Adam și Eva se simt ca
niște prizonieri care, totuși, deși mai speră (și mai ating) la „luntrea rugăciunii”,
sunt niţeluș disperaţi că „dimineaţa perenă” pare să întârzie sau, Doamne ferește,
poate să nu mai vină deloc...
Poate de aceea, deloc întâmplător, și ţinând cont și de acest mic poem („Un
vizitiu nebun își bate crunt/ calul de lemn/ apoi îngenunchează/ și plânge// caii de
carne plimbă pe străzi/ tramvaie carbonizate”) textele/cărţile lui Dan Bistricean
m-au trimis cu gândul în primul rând la Nietzsche, dar și la romanul „Te Road”
al lui Cormac McCarthy, în care, într-o lume post-apocaliptică, un tată și ful său
rătăcesc printre canibali, în căutarea aceleași Mări dătătoare de speranţă sau de
certitudini sumbre...
*
În a treia carte avem de-a face cu... Poeme de la decăderea noului Bizanţ... În
care, aparent, poetul mai că s-ar întreba metaforic dacă nu cumva Constantinopolul
a căzut din cauza poeziei!
130 ANTARES AXIS LIBRI
Este vorba de „Kerkoporta”, apărută la Ed. Pim din Iași, anul trecut.
Dacă lumea noastră ar f un nou Bizanţ, iar acest Bizanţ ar cădea încet,
încet sub domnia întunecată a unui rău ambiguu, dar tocmai de aceea mai
periculos, cum ai comunica mai bine celorlalţi oameni starea de alarmă și
îndemnul la veghe?
Ce aţi zice de niște poeme de un expresionism și existenţialism neo-bizantin,
apropo de sobrietatea și de caracteristica neredării naturaliste a personajelor din
arta icoanei, ca să ne exprimăm atât de profan despre un domeniu asupra căruia
discuţia ar putea porni de la faptul că prin iconografe se înţelege, etimologic,
„scriere de imagini” și unii creștini chiar consideră că icoanele nu se pictează ci
se scriu? Deoarece, într-un fel, Dan Bistricean ia supra-realist poarta legendară
prin care turcii au intrat în Constantinopol, o ia și o mută în naosul unei biserici
imaginare de unde, nu de la amvon, ci de undeva, discret, se aud poemele sale ca
niște rugăciuni, atenţionând în același timp asupra pericolului orbirii noastre, a
tuturor (à la Saramago), a pierderii capacităţii noastre de a vedea ceea ce merită
văzut și iubit.
Așa cum scriam și în altă parte, discursul liric nu este afectat prin componente
religioase îngroșate, estetic dogmatice.
1. Totul este văzut printr-un filtru oarecum straniu, de artist fotograf,
precum în unele imagini semnate de o Brigette Bloom sau, dacă vreţi, folosind
o tehnică grisaille (termen folosit în artele plastice, desemnând picturi
monocrome, în diferite tonuri de gri, care imită sculpturile, folosite mai ales
în arta decorativă), care dă lucrărilor plastice, în acest caz textelor un aer de
fotografii vechi, daghereotipe... Sau, de ce nu, prelucrate artistic în maniera
unui fotograf precum Cornel Gingărașu, acest Goya al fotografiei artistice
gălăţene.
2. Surprinde o lume neliniștită, de continuu război (homo homini lupus,
nu-i așa?), de continuă tensiune, în care apar câte un „domn cu pălărie de pepene”,
„un cal troian al zilei”, în care mor „cincizeci de oameni/ în aceeași zi/ pe aceeași
stradă” ș.a.m.d.
3. Din această lume, dacă te străduiești, știi când ieși și când intri, poţi chiar
să conștientizezi că toţi căutăm „potirul”, cu ajutorul cuvintelor dăruite nouă de
către zeitate, cuvinte pe care le mai și pierdem, le mai și preschimbăm în cuvinte
deșarte, ucigașe, cuvinte câine...
4. Iar pentru cel care tot s-ar mai chinui să (se) identifce (cu) atmosfera
volumului, Dan Bistricean îl ajută cu o aluzie la flmul „1984”, după G. Orwell, în
această lume de după Orwell, numai aparent find „liberi” și „coloraţi”, libertatea
și culorile find numai iluzii, Big Brother văzându-ne numai în alb și negru și
având doar credinţa că ne iubește (pp. 30-32, poemul citat mai jos find de la
32): „Parada soldaţilor fără chipuri încetinea/ în faţa balconului/ toţi așteptau un
131 ANTARES AXIS LIBRI
discurs răcnit despre/ jertfa pentru führer și răul ascuns în „ceilalţi”/ vroiau să
le germinez ura/ ostentativ în faţa lor/ înghiţeam toate decoraţiile de război și/
decretam marea înfrângere/ sărbătoare naţională// mă lapidau”.
Dacă este să ne raportăm strict la scrierea sa de imagini, cel puţin aparent,
lumea noastră, în raport cu cea care ne așteaptă, mântuitoare, este fără speranţă.
Suntem damnaţi „aici”, tulburaţi precum „jivina care presimte eclipsa”.
Iar „icoanele” sale mai mult ne atenţionează!
„Casa dinăuntru” a poetului și a semenilor săi este perpetuu asediată de
către forţele întunericului menţionat mai sus, „pacea” fnalului de aici (volumul se
încheie prin cuvântul „pace” așezat pe chipurile tuturor muribunzilor) find vag
consolatoare și mai degrabă inducând noi și noi angoase.
*
Așadar, în faţa inconsistenţei, fuidităţii frivole a contemporanilor noștri
(și a propriei finţe), Dan Bistricean se raportează la scrierile sacre (și ale unor
sfnţi: teribil pentru cronicar să se vadă în oglinda începutului de carte, nimic
altceva decât un moto din Sfântul Efrem Sirul: „...mai înainte de moarte, mort
find”!) și mai că ar identifca ochii ca find „kerkoporta” (poarta prin care se
spune că au intrat turcii în Constantinopol!) prin care sufetul nostru întrupat
ar împietri sau s-ar pierde (să ne amintim că volumul său de debut se intitula
„Ochii din buzunare”): „Intermezzo” începe așa: „Din nou despre ochi sau/
despre lipsa lor/ despre vidul orbitei din care crește o/ certitudine/ înainte să
putrezească e bine să ne păstrăm ochii/ în buzunare sau/ în pumni sau/ să
privim cu ei îndelung/ ţărâna.” (p. 38).
Poate discuţia ar putea porni de la textul scurt de la pagina 41: „Ochii
fosilizaţi/ „ţinuţi ca să nu vadă”/ și ochii vinovaţi și/ vii/ deschiși cu tină”...
Într-un fel, fără pretenţia de a fnaliza comentariul sau a de a trage niște
concluzii, cartea este una de rugăciuni traduse imaginar, conform universului
nostru interior: toţi ochii noștri, care nu-s numai doi, se roagă (sau nu) în felul lor,
prin voinţa sau nevoinţa stăpânului lor: ei se închid sau nu se închid când trebuie,
ei văd (chiar și când dormim) alte universuri, alte Cetăţi, alte timpuri, celelalte
ego-uri ale noastre (Narcis sau nu)...
Poate este începutul sau anunţarea unei (alte) cărţi (lirice ori ba) despre
continua convertire, pe care, citind-o, vom (re)conștientiza că toţi căutăm,
dincolo de cupe, potirul legendar... Este un „dar”, pe care îl alegem sau nu:
„Acesta e „darul”/ lumea întreagă se-nghesuie în/ ochiul tău netrebnic// acum
alege.” (p. 43).
132 ANTARES AXIS LIBRI
P
O
R
T
R
E
T
E
Situat neîndoielnic printre perso-
nalităţile marcante ale celei de a doua
jumătăţi a veacului al XIX-lea, Vasile
Alexandrescu Urechia s-a implicat atât de
mult, atât de complex, atât de insistent și atât
de pasional în întreaga viaţă socială, politică
și spirituală a românilor de pretutindeni
încât, dacă n-ar f fost sortit să împartă
epoca cu Alecsandri, Kogălniceanu,
Eminescu, Creangă, Caragiale, Hasdeu,
Iorga, Maiorescu, ca să-i amintim doar
pe cei mai mari dintre bărbaţii cu care s-a
învrednicit a f contemporan, ar f lăsat
urmașilor o mai luminoasă imagine, un mai
adânc respect și o mai profundă preţuire
decât cele pe care le-a consemnat până acum istoria și memoria colectivă.
N-a fost un poet de talia lui Eminescu, și nici măcar de aceea a lui Alecsandri,
dramaturgia lui nu e nici pe departe aproape de aceea a lui Caragiale,
istoriografa semnată de el nici nu se compară cu opera marelui Iorga, deși
acesta i-a folosit strădania, publicistica lui nu s-a ridicat la nivelul sclipitoarei
prestaţii eminesciene, politicianul și omul de stat care a vrut cu atâta ardoare
să fe, s-a înălţat doar la umbra lui Kogălniceanu, dar, în ansamblu, întreaga
activitate a aceluia care a ţinut să demonstreze cu prisosinţă că nu a supărat
nicidecum memoria unui Grigore Ureche, atunci când i-a împrumutat din
rezonanţa de legendă a numelui, rămâne ca un exemplu important, dacă nu
cel mai important, pentru modul în care s-ar putea implica un intelectual
român în istoria ţării sale.
A intrat în literatură ca fabulist, a fost poet, nuvelist, romancier, a scris
teatru, s-a consacrat în paralel istoriei și istoriografei, a fost politician și
ministru, profesor universitar, diplomat, a cules legende și folclor, a ctitorit
instituţii, a fondat noi structuri societale, a deschis școli, biblioteci, muzee,
și-a pus umărul la fondarea Ateneului și a Academiei Române, a făcut
teorie, istorie și critică literară, a fost ambasador al României la forurile
Publicistica în opera lui
Vasile Alexandrescu Urechia
Zanfr ILIE
133 ANTARES AXIS LIBRI
internaţionale, a fost cel mai înfăcărat stegar al luptei pentru drepturile românilor
de dincolo de graniţe, din Transilvania, Basarabia, Bucovina, Bulgaria, Macedonia,
a susţinut aducerea principelui străin, după ce servise Unirea Principatelor și-l
sprijinise pe Cuza, a fost parlamentar și a contribuit la înfinţarea Episcopiei din
Ismail, strămutată apoi la Galaţi, a făcut tot ceea ce înalta conștiinţă de român
i-a dictat. Aproape că nu a fost domeniu în care nu s-a implicat, dar, de departe,
cea mai constantă, cea mai prodigioasă în rezultate și cea mai iubită dintre toate
pasiunile și preocupările sale a fost publicistica. O publicistică adânc ancorată în
realitate și istorie, una militantă, profund naţionalistă și patriotică, Urechia nu
numai că a scris toată viaţa despre evenimente, dar a și creat evenimente prin
chiar acest scris al său, dedicat în întregime românilor și românismului, dovedind
prin aceasta că presa nu este o „artă pentru artă”, cum ar f spus marele său
adversar Titu Maiorescu, ci o „artă” pentru popor și pentru binele lui. Când a
scris despre „sfâșierea Moldovei”, despre soarta românilor de peste Prut, despre
problemele Basarabiei, nu s-a rezumat numai la a pune pe hârtie gândurile sale,
dar a și acţionat în diferite feluri pentru rezolvarea problemelor, a mers la Paris și
la Bruxelles pentru a susţine cauza reîntregirii și a trâmbiţat-o peste tot în Europa,
iar după retrocedarea vremelnică a judeţelor din sud, a venit aici și a înfinţat școli,
a redactat manuale, a introdus limba română și alfabetul latin, a inspectat noile
instituţii educaţionale și a pus umărul la înfinţarea unei episcopii a credincioșilor
de pe acele meleaguri românești.
„Ori de câte ori ţipătul românilor se auzea jalnic tânguindu-se peste ţări
și mări pe unde vitrega soartă voia să-i alunge, de atâtea ori se auzea, puternic
și deșteptător, ca o trâmbiţă de arhanghel, glasul de îmbărbătare al lui Urechia”
– scria Gr. Tocilescu. A acoperit cu viaţa lui, între 1834 și 1901, o jumătate de
veac fundamentală pentru istoria românilor, cu Revoluţia de la 1848, Unirea
Principatelor, Războiul de Independenţă, nașterea Regatului României și numai
puţini ani au trebuit să mai treacă pentru împlinirea marelui vis al naţiei, pentru
care el însuși a luptat, România Mare. A fost o personalitate plurivalentă a culturii
românești, un campion al românismului, fondator al presei naţionale moderne,
un „arhanghel al entuziasmului”, cum îl numea Hasdeu, punându-și scrisul în
slujba „concordiei naţionale”, a încetării vrajbei între confraţi (a „încetării focului
dintre noi”, cum zicea el) și a creării unui front comun pentru o limbă și o literatură
unice, puse în slujba unităţii și progresului. A fost, prin toate acestea, promotorul
rolului activ al jurnalismului în societăţile moderne, iar tot ce a înfăptuit el poate
oricând să fe un exemplu pentru astăzi.
A debutat publicistic în 1853, la Iași, în „Almanahul Buciumul Român”, cu
articolul „Un vis”, apreciat de Vasile Alecsandri și încurajat personal de bardul de
la Mircești și a scris continuu, timp de aproape 50 de ani, până în acea dimineaţă
de 22 noiembrie, când, afat la masa de lucru, înainte de a merge la dezbaterile
Senatului, a murit pe neașteptate, meșterind încă la ultimul articol al vieţii sale.
134 ANTARES AXIS LIBRI
O operă jurnalistică impresionantă s-a strâns în toată această perioadă, una
răspândită în toate publicaţiile la care a colaborat, în ziarele și revistele pe care
le-a înfinţat sau în a cărei componenţă a fost, a ars continuu și intens și nimic
nu i-a fost străin din viaţa publicistului: a dat viaţă unor noi gazete, le conducea,
făcea secretariat de redacţie, pornea aprige polemici, deschidea curente de opinii,
lansa apeluri și chemări mobilizatoare, formula îndemnuri, încuraja tinerii
debutanţi, promova presa în adevăratul sens al cuvântului, o presă plină de patos
și adesea de patimi, una partizană, adesea subiectivă, una uneori prea aprinsă
și îndeajuns susţinută, dar întotdeauna, fără niciun moment de cumpănă sau
nehotărâre, sinceră și profund patriotică. A fost un deschizător de drumuri în
presa românească din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, de aceea el nu poate
lipsi din nicio istorie a publicisticii naţionale și trebuie să i se dea negreșit un loc
de frunte în Pantheonul scrisului românesc.
Această preţioasă comoară care este opera jurnalistică a lui Vasile
Alexandrescu Urechia a fost, pe nedrept, multă vreme, dacă nu neglijată, cel
puţin îndeajuns tratată și valorifcată, singurele fericite excepţii find monografa
lui Vistian Goia și scrierile criticului Al. George, prea puţine pentru a se spune
adevărul despre el. De aceea am considerat că o nouă abordare a publicisticii sale
ar f nu numai de interes, dar și de folos, pentru realizarea unei viziuni unitare
asupra ei, din perspectiva istoriei presei românești, cât și pentru readucerea în
atenţia contemporanilor a marelui cărturar și om de stat care a fost V.A. Urechia,
cum semna el, mai scurt, mai concis și mai convingător, abandonându-și spre
sfârșitul vieţii toate celelalte pseudonime.
Percepţia epocii asupra personalităţii lui Vasile Alexandrescu Urechia
nu a fost întotdeauna favorabilă, dimpotrivă multe și extrem de autorizate
voci s-au ridicat împotriva lui, vânându-i, din diverse motive, subiectiv sau
obiectiv întemeiate, erorile, slăbiciunile, imperfecţiunile inerente unei activităţi
copleșitoare. „Publicist grăbit, greșit informat, istoric debusolat, literat lipsit de
gust estetic, adept al frazeologiei patriotarde”, scria adversarul său cel mai înfocat,
Titu Maiorescu, „un entuziast fără statornicie”, „un personaj festiv, decorativ și
prezidenţial”, îl cataloga mai tânărul Nicolae Iorga, Urechia „Șapte Nume” scria,
ironic, chiar și Eminescu, imputându-i aflierea pseudonimului la numele marelui
cronicar, chiar și Hasdeu, cam de aceeași vârstă și de pe poziţia aceleiași tabere,
i-a găsit pricini de critică. Mai recent, în contemporaneitate, un alt mare critic,
Nicolae Manolescu, îl situează în zone subvalorice, dar, dincolo de toate acestea și
de multe altele, omul, cărturarul și în primul rând publicistul Vasile Alexandrescu
Urechia trebuie perceput prin prisma ansamblului împlinirilor sale și a impactului
acestora asupra vieţii sociale reale, asupra epocii în care a trăit.
„Portretul acestui harnic cărturar trebuie revizuit, fără a-i ignora erorile.”
– scria clujeanul Vistian Goia. Este evident că, la o analiză severă de conţinut
a articolelor sale se poate constata că entuziasmul trăirii patriotice autentice,
135 ANTARES AXIS LIBRI
intenţia de a face prea multe în același timp, graba de a vedea cu proprii ochi
împlinirea idealurilor pentru care scria au dus și la o serie de inexactităţi, exagerări,
tratări superfciale sau trunchiate, erori etc. Sigur că, aceste „erori” au existat și
nici nu puteau să nu existe într-o atât de impetuoasă, grandioasă, efervescentă
și entuziastă pledoarie jurnalistică pentru marile idealuri ale neamului, dar
valoarea publicisticii sale în ansamblu, raportată la epocă și la problematica ei,
nu va putea f niciodată ușor de contestat. Dimpotrivă, ea trebuie analizată de
pe poziţiile obiectivităţii, cu mijloacele moderne de analiză, dar fără a neglija
circumstanţele speciale ale desfășurării întregului său demers jurnalistic. Iar
dacă moda revizuirilor operelor literare românești apărută după 1990 a făcut
să apară și să se prolifereze critici, atacuri și chiar negări virulente asupra unor
mari scriitori precum Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Nichita Stănescu,
Marin Preda, Marin Sorescu, Eugen Simion și chiar marele Mihai Eminescu, o
revizuire în sensul pozitiv al cuvântului, în sensul identifcării, popularizării și
promovării meritelor reale, dincolo de suita imperfecţiunilor, pe care le-a avut
opera publicistică a lui Vasile Alexandrescu Urechia ar f nu numai benefcă, dar
și necesară.
136 ANTARES AXIS LIBRI
CASETA TEHNICĂ
Coperta: Adina Vasilică
Tehnoredactori: Sorina Radu
Cătălina Ciomaga
Publicație editată și realizată cu sprijinul fnanciar al
Primăriei Municipiului Galați.
Responsabilitatea asupra conținutului intelectual al articolelor
aparține în exclusivitate autorilor.

Related Interests