anul II

nr. 4
mai/iunie 2014
) )
) )
Filiala Sud-Est a USR
,
1 ANTARES AXIS LIBRI
Cuprins
Exordii
Exigenţe în loc de concluzii sau Nevoia de valoare și de prestigiu
Zanfr ILIE 3
Arta criticii
Un nou V.A. Urechia sau despre voința de cultură
Ghiță NAZARE 5
Ipostaze ale fantasticului în proza lui Vasile Voiculescu
George BĂDĂRĂU 7
Franz Kafa: portretul ideal al unui însingurat
Diana VRABIE 10
Scriitorul Leo Butnaru și problema lecturii într-un parcurs artistic teleologic
Victoria FONARI 13
Istorie literară
Provincia și memoria
Viorel COMAN 22
Cultura ca tehnică soteriologică în gândirea lui Mircea Eliade
Bogdan SILION 26
Cronici de carte
Recreând lumea cu zâmbetul pe buze
Ion MANEA 32
O carte ca un album de romanţe
Ionel NECULA 36
Grigore Hagiu și „Lirismul pulsatoriu”
Adrian Dinu RACHIERU 39
La distanţă, în urma lui Caragiale
Marian BARBU 43
Decorativism și jocuri simbolice
Gabriela CIOBANU 48
De veghe în bostănăria inimilor…
Francisc ALVORONEI 51
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri
Dumitru ANGHEL 57
Câteva critici la Radu Aldulescu
Adrian HAIDU 63
Note de lectură
Dobre, Cătălina-Elena. O hermeneutică a categoriei de repetiție cu specifcă
referință la Soren Kierkegaard. Galați: Axis Libri, 2013
Andrei PARAPIRU 67
Codreanu, Lina. Poștalionul. Iași: Junimea, 2014
Simona MILICA 69
Ene, George. Eminescu: Securitatea și siguranţa naţională a României.
Cluj-Napoca: Eikon, 2014
Violeta MORARU 71
2 ANTARES AXIS LIBRI
Vintilă, Alexandru Ovidiu. Traian Brăileanu. dialectica unei istorii personale.
București: Tracus Arte, 2013
Petrișor MILITARU 73
Ușurelu, Culiţă Ioan. Scriitori contemporani din Vrancea.
Bacău: Ateneul Scriitorilor, 2012
Dorina BĂLAN 75
Confuenţia
Instinct și voință la Carl Gustav Jung
Ștefan L. RĂMEANU 77
Literatura în sine
Poeme
Denisa CRĂCIUN 81
Cubul lui Rubick
Doru CĂSTĂIAN 84
Poeme
Nona Tatiana CIOFU 92
Poeme
Marius GRAMA 94
Exod la Pontul Euxin (I)
Constantin LĂMUREANU 96
Sânge de pasăre pe haine
Liviu G. STAN 98
Fronde
Pervertirea criticii de întâmpinare
Liviu Ioan STOICIU 103
Despre himere
Adrian BUZDUGAN 106
Remember
Pe urmele lui Creangă
Constantin SECU 108
Filosofa vieții în lirica lui Dumitru Matcovschi
Georgeta FÂNARU 113
Mapamond
Un gălăţean în colecţia „Romanul secolului XXI”...
a.g. secară 117
Arta „nemuririi”
Mihaela GALU 119
O traducere inedită. Harry Harrison - Planeta fără întoarcere
Petru IAMANDI 123
Portrete
Academicianul Constantin Gh. Marinescu – personalitate plurivalentă
a științei și culturii române contemporane
Victor CRĂCIUN, Pompiliu COMȘA 132
Starea de fapt... a unei reviste de critică literară și nu numai
Corneliu ANTONIU 138
E
X
O
R
D
I
I
3 ANTARES AXIS LIBRI
Exigențe în loc de concluzii
sau
Nevoia de valoare şi de prestigiu
Zanfr ILIE
Mersul oricărei literaturi se desfășoară
conform rosturilor interne, specifce și
sufciente, dar s-a dovedit că el nu poate f în
totalitate independent de evoluţia sistemului
social căreia îi aparţine. Dovada cea mai
concludentă o oferă ceea ce s-a întâmplat cu
literatura română în ultimele șase decenii, când,
într-o perioadă relativ scurtă pentru relevarea
unor caracteristici ferme și defnitorii, s-au
întâmplat două momente de sincope evolutive
și tot atâtea resurecţii și reveniri, ceea ce ar putea
f prea mult pentru a susţine organicitatea,
continuitatea și fuenţa paradigmatică.
A fost, mai întâi, deceniul 5 al veacului
trecut când s-a produs o ruptură fundamentală
a unei literaturi care îi dăduse, în câteva decenii, pe Eminescu, Caragiale, Maiorescu,
Macedonski, Minulescu, Topârceanu, Coșbuc, Goga, Slavici, Rebreanu, Camil
Petrescu, Sadoveanu, Arghezi, ca să nu reamintim decât vârfurile, pentru a se
reformula ideologic într-un discurs străin de propria sa evoluţie. Momentul ruperii
a mai fost marcat și de autoexilul valorilor, cu nașterea unei diaspore care avea să-i
scoată în faţa lumii pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu și ceilalţi. Cu
toate acestea, în ţară, chiar deceniul următor, poeţii și prozatorii „proletari” au fost
spulberaţi de apariţia, mai întâi, a unui Nicolae Labiș – „buzduganul unei generaţii”
– cum îl numea Eugen Simion și apoi a generaţiei înseși - șaizeciștii - cu Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Ana Blandiana,
Constanţa Buzea, Gheorghe Tomozei, Leonid Dimov, Ioanid Romanescu, printre
poeţi, Marin Preda, Fănuș Neagu, Augustin Buzura, Eugen Barbu, Nicolae Breban,
Constantin Ţoiu, D.R. Popescu, Alexandru Ivasiuc, printre prozatori și, nu în
ultimul rând, Nicolae Manolescu și Eugen Simion, printre critici și istorici literari.
Literatura română autentică, sincopată de imixtiunea unui surogat de
comandă, se reînnoda, se lega organic de frul logic al evoluţiei sale, revenea, cu
alte cuvinte, la ea însăși. Mai mult decât atât, a apărut, în următoarele două decenii,
o pleiadă întreagă de scriitori de valoare, și, chiar dacă se desfășura în cuadratura
unui regim totalitar, literatura își revendica independenţa și recursul la valoare.
A fost perioada rezistenţei prin cultură. O altă rupere s-a petrecut imediat după
decembrie 1989, când, eliberată totalmente de amestecuri străine sieși, literatura
română a trecut la o nouă schimbare de paradigmă. Valorile autentice afrmate
4 ANTARES AXIS LIBRI
înainte și-au continuat scrisul, s-a trecut oarecum și peste mania revizuirilor și a
blamării fundamentate ideologic sau pur și simplu subiectiv, au apărut noile generaţii
de scriitori, dar, se pare, miracolul regenerării șaizeciste nu s-a mai produs sau se mai
lasă încă așteptat. Dacă în anii ’70, la două decenii de la instaurarea totalitarismului
apăruseră numele de reper mai sus menţionate și încă multe altele, acum, tot la douăzeci
de ani (ba, chiar și mai mulţi) de la noua schimbare, cu greu am putea reformula o listă
care să cuprindă nume, și de poeţi, și de prozatori, și de critici literari, care să se apropie
de rezonanţa celor de acum patru-cinci decenii... N-a mai fost un „buzdugan” de tip
Labiș, care să anunţe o reformulare profundă a scării de valori, s-a mers în schimb,
dintr-o paradigmă în alta cu stindardul ridicat și păstrat la același nivel de cutezanţă de
„optzecistul” Mircea Cărtărescu. În plus, s-a reintegrat organic în literatura naţională
cea a exilului și a diasporei, scriitorii valoroși din Europa și din lume revenind, cu
operele lor, acasă.
Paradoxal însă, explozia producţiei de literatură a bulversat nu numai piaţa cărţii,
dar și sistemele de evaluare, ale cititorilor, din ce în ce mai puţini și din ce în ce mai
dezorientaţi, pe de o parte, dar și ale criticilor, ei înșiși, dacă nu mai puţini, mai timizi,
mai nemotivaţi și mai lipsiţi de fermitatea actului de evaluare decât predecesorii, pe de
altă parte... S-ar pune, în asemenea situaţie, problema cauzelor care au determinat o
astfel de stare și mai ales aceea a modalităţilor – dacă acestea există cu adevărat – de a
interveni în developarea și grăbirea factorilor favorabili unei explozii a valorii reale, una
care să estompeze și, la urma urmei să facă nesemnifcativă, explozia cealaltă, cu totul
neprielnică/nenecesară, de carte comercială sau de semnifcaţie strict personală. Așa de
multă carte se editează acum în România, încât se poate vorbi, de existenţa, pe lângă cea
a literaturii reale și semnifcative, a acelei literaturi unice și unitare care continuă frul
istoric al evoluţiei, cu toate sincopele, și a unor literaturi paralele, parazitare și, de aceea,
derutante, neprielnice și periculoase.
De aceea se resimte acut nevoia de critică și mai ales de fermitate a actului critic,
fără de care nu se poate face acea separare a apelor de care avem nevoie. Revenirea la
un sistem unitar de evaluare critică autentică, bazată pe cumpănirea exclusiv valorică,
revizuirea sistemelor premiale, revitalizarea târgurilor de carte, cu accentuarea rolului
personalităţii scriitorului, și nu a editorului sau comerciantului, reformularea rolului de
promotori de școli și de curente al revistelor literare, precum și alte multe exigenţe ale
contemporaneităţii ar putea f unele dintre necesarele soluţii.
Foarte important în acest sens ar f exportul de literatură și de valori naţionale,
dar nu cum l-am făcut, adesea și de multe ori sublim, prin exil și diasporă, ci prin
recunoașterea scriitorului român la el acasă și prin el însuși. Pentru anul acesta,
Uniunea Scriitorilor din România a propus patru nume pentru candidatura la acordarea
Premiului Nobel pentru literatură: Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Norman Manea
și Varujan Vosganian. Este cunoscută componenta ideologică a sistemului de evaluare
la nivelul acestei supreme instituţii premiale, dar dacă șansa va face ca unul dintre
aceștia să fe nominalizat și – de ce nu? – premiat, dacă, adică, literatura română va avea
un Nobel, altul decât cel a Hertei Muller, altfel s-ar putea vorbi despre valoarea scrisului
românesc al mileniului trei, chiar dacă, cel puţin trei dintre cei de mai sus s-au afrmat
înainte de ultima schimbare de paradigmă.
Las la latitudinea specialiștilor, a profesioniștilor de a se pronunţa asupra
exigențelor sau asupra concluziilor necesare în domeniul de mai sus.
A
R
T
A
C
R
I
T
I
C
I
I
5 ANTARES AXIS LIBRI
Din perspectiva unui profesor de
istorie, evoluţia culturală a Galaţiului ar f
greu de imaginat fără Vasile Alexandrescu
Urechia, personalitate complexă, nu numai
culturală, ci și politică…
Mulţumită lui, gălăţenii au și una
dintre cele mai importante biblioteci din ţară,
a cărei zestre a fost mereu îmbogăţită de către
cei care au administrat această instituţie…
Personalitatea despre care scriu aici
este un urmaș mai mult decât demn al
primului român nominalizat la Premiul Nobel. Biblioteca „V.A.Urechia” a căpătat
noi dimensiuni spirituale, sub conducerea sa, prin apariţia a noi reviste care apar sub
egida sa, prin înfinţarea unui Salon literar, dar mai ales printr-un Târg și Festival
de carte cum puţine orașe din ţară au, aceasta ca să punctăm doar câteva aspecte…
Este vorba de eseistul, istoricul literar, publicistul, editorul și directorul
Bibliotecii „V.A. Urechia” din Galaţi, Zanfr Ilie, om de o energie inepuizabilă
despre care, în termeni aproape nietzscheeni, am putea vorbi că este animat de
Voinţa de Cultură și de o mare dragoste pentru orașul său și oamenii săi.
Și asta se observă cel mai bine nu numai din apariţiile sale publice, ci mai ales
din articolele sale publicate ori din cărţile sale. Recenta mea documentare pentru
un interviu mi-a permis să trec prin câteva cărţi ale domniei sale, Fenomenul literar
în presa românească între anii 1990-2000 (o formă adaptată a tezei de doctorat
Refectarea fenomenelor literare în presa românească…), Interferenţe culturale,
Galaţiul în spaţiul cultural naţional, Faţete ale publicistului și memorialistului Vasile
Alexandrescu Urechia (ca să vedeţi că există și o altfel de legătură între cei doi,
probabil V.A.Urechia find un model asumat de către contemporanul nostru: nu
degeaba, în biroul domniei sale, un portret mare al înaintașului tronează ocrotitor!),
Dunărea. Poveste și adevăr ( o carte de eseuri cum nu prea s-a mai scris prin această
parte a României, o altfel de declaraţie de dragoste pentru orașul Galaţi), dar și o
carte îngrijită de editorul Zanfr Ilie, carte care, pentru profesorul de istorie care
sunt, reprezintă o mare bucurie: reeditarea volumului „Galaţii în timpul marelui
războiu. 1916-1918”, realizat de marele jurnalist George Munteanu în perioada
interbelică.
Un nou v.a. Urechia sau
despre voinţa de cultură
Ghiță NAZARE
Realizările profesorului Zanfr Ilie sunt apreciate de către personalităţi marcante:
academicianul Mihai Cimpoi, criticii Marius Chelaru, Alex.Ștefănescu, Eugen Simion,
Teodor Codreanu, scriitorii Cassian Maria Spiridon, Daniel Corbu, Teodor Parapiru
ș.a., Mihai Cimpoi semnând prefaţa la „Fenomenul literar…”, care este o istorie a ceea
ce s-a întâmplat cu literatura română în primul deceniu de după revoluţia și lovitura de
stat din 1989, o istorie așa cum se refectă ea în mass media, accentul punându-se pe
revuistica literar-culturală, find consultate aproximativ 200 de ziare și reviste publicate
nu numai în România, ci și în Republica Moldova, în Bucovina ucraineană sau în
Banatul sîrbesc. Bibliografa conţine 77 de monografi și 366 de studii sau articole.
Referitor la Galaţi, în capitolul „Demarajul cultural zonal - coordonatele noii
prese culturale din Galaţi” se realizează o sinteză binevenită pentru orice slujitor al
muzei Clio, aproape fecare publicaţie gălăţeană de după revoluţie (Antares, Porto
Franco, Dominus, Dunărea de Jos, Axis Libri, Școala gălăţeană), find prezentată pe larg.
În „Semnele deschiderii - conjunctura și potenţialul manifestărilor culturale gălăţene”
se accentuează unul dintre aspectele puţin remarcate ale activităţii lui Zanfr Ilie, care
este în același timp și un adevărat agent literar al scriitorilor gălăţeni, promovându-i
cu generozitate, cunoscându-le „împlinirile și limitele”, după cum se intitulează un alt
capitol, din „Galaţiul…”, subintitulat „În așteptarea liderilor locali”, dar și individualităţile,
grupările ( pe care unii îndrăznesc să le numească „găști literare” ) și divergenţele: „se
poate vorbi de o complexă diferenţiere de orientări, dar și despre starea confictuală
latentă și adesea vizibil manifestată în interiorul mișcării literare zonale. Atâta vreme
cât confictele – dincolo de orgolii – ar putea produce mai degrabă emulaţie decât
dezbinare, mai degrabă performanţă decât războaie sterile, nimic nu poate alarma, iar
teama de neînţelegeri și entropie ar dispărea cu desăvârșire dacă poezia, proza, eseistica,
dramaturgia care se scriu la Galaţi ar ajunge tot mai sus în topurile naţionale, ofciale sau
nu, că de talente și de autori valoroși nu ducem lipsă” (p.81).
Zanfr Ilie lucrează, într-un fel, la o mitologie culturală gălăţeană, după cum se
intitulează și prefaţa de la „Dunărea. Poveste și adevăr”, prefaţă semnată de Teodor
Codreanu.
În „Galaţiul în spaţiul cultural naţional” de o foarte mare importanţă mi se pare
a f „Dicţionarul” de scriitori gălăţeni, încă incomplet ( se indică dorinţa de a-l fnaliza
cât de curând), find prezentate „câteva date succinte privind activitatea, proflul, opera
și performanţele celor mai importanţi, dar și mai vizibili dintre scriitorii gălăţeni, luând
în consideraţie atât valoarea operei lor, cât și calitatea participării la viaţa culturală
publică, la evenimente, lansări de cărţi, saloane literare, cenacluri, manifestări omagiale
și comemorative”.
Cred că o bună defnire a aspiraţiilor lui Zanfr Ilie este un fragment din ceea ce a
scris Teodor Parapiru în postfaţa volumului „Dunărea…” (tradus recent și în engleză):
„a defni spaţiul gălăţean din perspectiva arhitecturii spirituale, reprezentate esenţial
de Fluviu, de Oraș, de Comunitate, înveșmântate în date biografce, în sentimente și
semnifcaţii”…
Quod erat demonstrandum!
A
R
T
A
C
R
I
T
I
C
I
I
7 ANTARES AXIS LIBRI
În teza sa de doctorat, Anastasia
Dumitru, observând difcultatea de a
încadra povestirile într-o modalitate sau
alta a fantasticului, propune o metodologie
și epistemologie a profunzimilor cu trei
subcategorii: a) fantasticul de tip mitico-
magic (de tip tradiţional, caracteristic duratei
lungi); b) fantasticul interior, obsesional (de
tip modern, ca rezultat al teoriei istoriei);
c) fantasticul de tip iniţiatic (perceput ca
recuperare a sacralităţii în spaţiul profan). A
fost necesară o nouă lectură din perspectiva
categoriei fantasticului, în care s-a urmărit
evoluţia imaginarului: de la fantasticul
de tip magic, în societăţile tradiţionale cu
mentalitate arhaică, la unul de tip psihologic, când asistăm la desacralizarea
lumii; fantasticul de tip iniţiatic presupune cercetarea de tip doctrinar sau chiar
soteriologică, pe cale metaforică și simbolică a consubstanţialităţii om-cosmos.
Autoarea a urmărit traseul iniţiatic al eroilor voiculescieni și l-a
prezentat, în rezumat, în paginile de concluzii: 1. homo religiosus, personalitate
de tip umană, cu gândire prelogică (Berevoi, Luparul), omul prezentat în lumea
lui, arhaică; 2. finţă de tranziţie, entitate liminală, cu numeroase conficte
intrapsihice (homo psihologicus: lupta contrariilor dintre raţional și iraţional, cu
pulsuri interioare, nevroze, un erou matur, care parcurge individuaţie, probele
iniţiatice), omul este scos din universul cosmicizat pentru a cunoaște toate
straturile eului (Zahei, Dionis); 3. după ce trece prin diferite transformări, homo
simbolicus, homo arhetipus redescoperă sensul devenirii: căutarea totalităţii, a
integrării, a Sinelui, a Supraeului (Iţic, Ilinca, Profra, copiii – simbol arhetipal
al originii). Analizând diferitele ipostaze ale fantasticului, reușim să deslușim
dimensiunile interioare și exterioare ale omului așezat în mister.
În capitolul Fantasticul de tip mitico-magic au fost interpretate naraţiunile
Lostriţa, Pescarul Amin, În mijlocul lupilor, Ultimul Berevoi și au fost relevate
mentalitatea arhaică, mitemele gândirii arhaice, conexiunea microcosmos-
Ipostaze ale fantasticului în proza lui
Vasile Voiculescu
George BĂDĂRĂU
8 ANTARES AXIS LIBRI
macrocosm, legătura dintre regnuri, transrealitatea miticului și magicului, totemism,
animism, diverse ritualuri, practici oculte ale magiei, situaţii limită ale omului care
luptă pentru a-și salva lumea sa arhetipală. Mai puţin cercetată, Ipostaza fantasticului
obsesional (Zahei orbul, Lobocoagulare prefrontală) scoate în evidenţă personajele
care parcurg o recentralizare și remitologizare a lumii, iar despre Ipostaza fantasticului
iniţiatic afăm din povestirile Sacul cu cartof, Revolta dobitoacelor, Lupta cu îngerul,
Ciorbă de bolovani, Toiagul minunilor, Adevărul, Bunavestire.
Anastasia Dumitru constată că universul voiculescian nu poate f explorat cu
o singură metodă de cercetare, vrea să ajungă la homo archetypus și a construit, în
acest sens, un model creativ interdisciplinar care să circumscrie un hipersens, tip
hermeneutic. În refacerea universului fantastic a făcut apel la interdisciplinaritate,
studii arhetipale, mitologie, antropologie, a cercetat „rădăcinile psihologice”,
gândirea mitică, prezentă în conștiinţa colectivităţilor arhaice, studii arhetipale
C.G. Jung, hermeneutica de tip creativ, după M. Eliade. Eroul voiculescian se afă în
situaţie-limită, este o instanţă liminală, pentru că își pierde lumea lui arhaică, în care
exista o comuniune între micro și macrounivers, o legătură între diferite regnuri.
Pentru a demonstra existenţa ipostazei fantasticului de tip psihologic
(obsesiv), autoarea a pornit de la cercetările lui Pierre-Georges Castex, care insista
asupra efectului terifant, și de la lucrările lui Paul Diel, interesat de lipsa legăturii
cu supraconștientul echivalând cu intrarea în subconștient, în lumea instinctelor.
În povestiri, V. Voiculescu descrie criza spirituală a personajelor sale,
oamenii care își amintesc de arhetip în momente difcile când este în joc existenţa
colectivităţii. Comportamentul anormal își are justifcarea în situaţii-limită,
când are loc regresia conștientului în inconștient (obsesii, stări psihologice,
dezintegrarea umanului, egocentrismul). La nivel individual, teroarea istoriei
se resimte în tensiune psihică, nevroză, dezorientare (status nascens), obsesii în
căutarea inconștientului colectiv, în scenariu mitico-ritualic ascuns, irecognoscibil,
experienţa sacrului prin vise, dorinţe, obsesii, aspecte ale comportamentului său
(dragoste pentru natură), nostalgii, pulsiuni, distracţii (lectură, spectacole).
În general, scriitorii de opere fantastice apelează la simboluri, imagini, scheme,
ieșirea din labirint prin ajungerea la centru, prin totalizare, atunci când fantasticul îţi
dă senzaţia puterii de a depăși cadrele curente, de a oglindi esenţa metamorfozelor
gândirii omenești, iar scopul esenţial al povestirii fantastice este a doua naștere, de
tip iniţiatic prin cunoaștere. V. Voiculescu prezintă o societate dezumanizată, omite
individul ca personalitate complexă, individ care ajunge la robotizare, consumism,
degradare, carnavalesc, utopie (Lobocoagulare prefrontală).
Analizând fantasticul de tip psihologic (obsesiv), autoarea a identifcat ca
temă necesitatea evadării, reîntoarcerea spre uman și existenţa unor simboluri
care deschid lumea și îl ajută pe omul religios să ajungă la universal. Odată cu
întoarcerea în labirintul istoriei, sufetul cade în materie, suferinţele dispar în
clipa trezirii (anamnesis), eroii merg spre centru sau spre rătăcire.
9 ANTARES AXIS LIBRI
Unele povestiri presupun două coduri de lectură. În viziunea unora,
personajul este rătăcit, nebun (Sacul cu cartof, Ciorbă de bolovani), iar pentru alţii,
aceștia poartă semnele iniţiaţilor, care decodifcă sensurile, acced prin hierofanii la
sacru. Personajul voiculescian are particularităţi deosebite. Reprezintă marginalii
societăţii (ciungi, orbi, ologi, schilozi, oameni fără căpătâi), niște cazuri, în
situaţii-limită, complexaţi, marcaţi de dezgust, inadaptabilitate, indispoziţie, cu
sentiment de vină (Schitul de ceară), evadând din determinismul istoric prin artă
(Sakuntala, Iubire magică, Sezon mort, Fata din Java, Căprioara din vis).
Mereu sub semnul pasiunii, personajele vor să-și depășească limitele și
efemeritatea (La pragul minunii, Revolta dobitoacelor), în povestiri cu fnalitate metafzică
și cosmologică, având funcţie epifanică, existenţială, metafzică, soteriologică, și un
fantastic obsesional și modern atins de teroarea istoriei (Sezon mort).
Folosind, între altele, terminologia lui M. Eliade (resacralizare,
remitologizare), exegeta a evidenţiat condiţia omului voiculescian rupt de
cronotopul arhaic, singuratic, dornic să se reintegreze în structurile sacrului,
caracterizat prin „deschiderea spre lume” (homo religiosus), vrea să evadeze din
contingent și să acceadă spre transcendent, să găsească resurse pentru a renaște
spiritual (Pescarul Amin), pentru resacralizare.
Fantasticul este generat de o teamă de necunoscut, de neliniște provocată
de teroarea cosmică, de confictul psihologic, de inconștientul colectiv, dialectica
experienţei religioase, când omul, răspunzând unor chemări misterioase, caută
aventura în spirit, călătorie în absolut, în transcendent.
S-a demonstrat că întoarcerea la origini, căutarea arhetipurilor (Pescarul
Amin) sugerează triumful creaţiei, lumina, geneza, spiritualitatea (moartea
simbolică), marcată de tăcere, interiorizare, rugăciunea, transsubstanţierea spre
„transcendenţă”, ameninţarea morţii transformată în act de creaţie.
Proza lui V. Voiculescu, mitică, are funcţie soteriologică, este o cale de a
descifra o lume ascunsă. Personajul își găsește prin anamneză Sinele, călătorește
spre centrul Fiinţei, are deschidere în interior și exterior, se cunoaște pe sine, are
cale de acces la realitatea autentică, la ireal, paranormal, supranatural.
Eroul ex-centric trăiește într-o lume desacralizată, demitologizată, golită
de fenomene religioase, erou descris de prozator în experienţe delirante,
multiplicitate, alteritate, ieșire din tipare, iraţional, fără legătură cu Supraeu, cu
transcendenţă, cu sacrul. Pentru el importante sunt spaimele, obsesiile, pulsiunile,
dorinţele, eșec, disperare, nevroze.
Așadar, eroul voiculescian, cu predilecţie pentru anamnesis, are memoria
tăcerii transcendentale, trece prin etapele: homo religiosus, homo sinergeticus,
homo transcedentalis, vrea să se orienteze spre ceva, să iasă din determinările
spaţio-temporale, să fe între două lumi. În epoca actuală, rezistă ideea globalizării,
a satului universal.
10
A
R
T
A
C
R
I
T
I
C
I
I
ANTARES AXIS LIBRI
Gestînd vreme îndelungată sub o
tăcere procustiană, parte din cauza noutăţii
formulei sale care aducea încălcarea
tabu-urilor, parte din cauza complexităţii
formulei sale epice plămădite din vis,
luciditate, absurd și ironie, creaţia lui
Kafa a avut efectul detunătorului cu
efect întîrziat, cunoscînd o imprevizibilă
glorie postumă. Așa se face că în anii ’50-
’60, modelul kafian cantonează atenţia
flosoflor, sociologilor, psihanaliștilor,
scriitorilor, care încearcă să dezlege misterul
arhitectonicii sale, învăluite în mister.
El devenise între timp „măsurătoarea
universală”, aplicabilă reprezentanţilor din
diferite generaţii de scriitori și din diverse spaţii geografce,, constituind
demarcaţia esenţială dintre ere literare, hotarul între vechiul și noul roman,
matricea constituţiei moderne din care își luau cursul orientări dintre cele
mai felurite. Kafa devenise refexul decadenţei și existenţialismului, a
misticismului sau iraţionalismului, avangardismului sau umanismului. Mai
mult, autorul Procesului dă naștere unei zone literare specifce, în care vor
f încadraţi fără ezitare marii creatori ai secolului, de anvergura lui Camus,
Ionescu, Friedrich Dürrenmatt, Tomas Mann ș.a.
Dincolo de această slavă postumă, Kafa și-a consumat destinul
într-o celebră deja însingurare, alimentată, în mare parte, de felul său inedit
de-a f, dar și de complexele unei copilării frustrante în umbra tatălui -
Demiurg rău, care emitea porunci și legi ce se doreau respectate doar de
ceilalţi. Această complexă relaţie va obţine un profl distinct în revelatoarea
Scrisoare către tată, concepută în 1919, și fără a ajunge vreodată în mîinile
adresantului.
De altfel, în întreaga creaţie, autorul Procesului își manifestă
disponibilitatea pentru prelungirea existenţei în operă, într-o încercare fermă
de autoelucidare. Indiferent de forma pe care o îmbracă, creaţiile sale sînt o
FRANZ KAFKA:
PORTRETUL IDEAL AL UNUI ÎNSINGURAT
Diana VRABIE
11 ANTARES AXIS LIBRI
perpetuă revenire la propriile trăiri interioare. Acestea traduc complexe și frustrări
personale, codifcă în varii chipuri situaţii din viaţa privată a autorului, anunţă
alte posibile ecuaţii existenţiale. În cazul lui Kafa, arta nu poate f detașată de
experienţa sa de viaţă. Omul și opera nu sînt decît două ipostaze ale acelorași nobile
aspiraţii și amare decepţii. O atestă plenar romanele sale (s-a remarcat frecvent că
eroii principali ai celor trei romane (America, Procesul, Castelul) nu sînt decît
alter-ego-urile lui Kafa), dar și proza scurtă, emanînd incertitudinile, tulburările,
oscilaţiile scriitorului ceh și, cu atît mai mult, literatura sa de mărturisire.
Dincolo de complexitatea mesajului kafian, tema fundamentală a operei sale
rămîne eșecul existenţei umane. Consecinţă a ratării unei vieţi juste, neîmplinirea
umană izvorăște din experienţa fundamentală a unei singurătăţi irevocabile.
„Opera lui Kafa este opera unui artist izolat, care își simte izolarea ca pe o vină
de neafat și, în consecinţă, de neiertat. Este prin urmare un nesfîrșit monolog
pe marginea prăpastiei, în care se pune problema sensului existenţei omenești”.
1

Singurătatea sa este de sorginte ontologică. Toată viaţa, Kafa a pendulat între
familia evreiască, limba germană şi poporul ceh, fără însă să-şi găsească vreodată
un loc statornic, şi, reclamîndu-şi, implicit, izolarea. „Conştiinţa sa era sfîşiată de
aspiraţii neîmplinite, de iubiri zadarnice, de dăruiri fără răspuns. Om al epocii
sale, legat de fre inextricabile de mediul său, Kafa n-a fost deplin acceptat şi
nici n-a acceptat deplin serviciile lumii sale. Ca om, scriitor şi cetăţean a ocupat
perpetuu o poziţie limitrofă, pe care însă a exprimat-o artistic cu o excepţională
forţă sugestivă”,
2
observă Radu Enescu.
Povestindu-şi propria condiţie umană, el o repetă pe aceea a evreului
rătăcitor în lume, a omului afat în căutarea lui Dumnezeu. Prin pelerinajul
său labirintic şi tribulaţiile sisifce, Kafa aminteşte de Iosif Hechter, personajul
lui Mihail Sebastian. La ambii predispoziţia religioasă vine din dorinţa de a
ancora într-o comunitate care să le ofere sentimentul de stabilitate și conștiinţa
consistenţei lăuntrice rîvnite cu o disperată și tragică nostalgie. Însinguraţi
și dezrădăcinaţi, îi înrudește geniul eșecului, spaima primară, ce îi pîndește la
tot pasul, închizîndu-i într-o lume a incomunicabilităţii. Îi unește, fnalmente
concluzia amară, formulată de Iosif Hechter - „adversitatea lor, a antisemiţilor,
va f la urma urmelor suportabilă. Ce să facem însă cu adversitatea noastră, cu
propria noastră adversitate intimă”.
Singurătatea sinelui cristalizează natura lăuntrică a celui care se autodefnește
drept propriul său monument funerar, condamnat la un irevocabil exil interior.
„Franz Kafa se mișcă în peisajul său interior, care e universul misterios al
tenebrelor producătoare de o lume răsturnată, dar făcută din locuri comune,
deși deconcentrate și care sparg regularitatea. Eul său solitar poartă stigmatul
1. Mălăncioiu, Ileana, Vina tragică. Tragicii vechi. Shakespeare. Dostoievski. Kafa, București,
Editura Cartea Românească, 1978, p. 90.
2. Enescu, Radu, Franz Kafa, Oradea, AION, 2007, p. 37.
12 ANTARES AXIS LIBRI
simplităţii – semn duplicitar care trimite către ceva secret și ca atare important.
Acest eu e avid de comunicare cu un altul care nu există sau pe care, chiar dacă ar
exista, nu dorește să-l cunoască. Tocmai de aceea, acest Eu sfîrșește prin a deveni
o a treia persoană – care poate f fecare dintre noi”.
3
Exilul interior se dovedește în cazul lui Kafa mai frustrant decît exilul
ca fugă, sancţiune sau fugărire, tocmai pentru că le înglobează pe toate trei.
Singurătatea lui Kafa vine din această fugă de sinele propriu, înţeleasă ca
sancţiune pentru ceea ce nu a săvîrșit, dar pentru care a fost „prigonit”. Această
încercare de defnire a propriei esenţe, dar și de înţelegere a omenirii, este
identifcabilă în toată literatura sa intimistă: „În mod absolut sigur, scriu aceste
lucruri din disperare faţă de trupul meu și faţă de viitorul care mă așteaptă avînd
acest trup”.
4
Dincolo de această singurătate ontologică absorbită și de creaţia sa,
problematica prozei lui Franz Kafa este una a identităţii și alterităţii, a Puterii, a
dublului și multiplului, a adevărului și mistifcării. În literatura sa de mărturisire,
Kafa instaurează un fel de pariu cu o realitate agresivă, dominatoare, în faţa
căreia personajul se simte terorizat, incapabil de adaptare și integrare. Întreaga sa
literatură conturează aceeași obsesie fundamentală a omului kafian: alcătuirea
„pe dos” a unei lumi în care naturalului i s-a substituit o ordine nefrească și în
care supravieţuirea e condiţionată de o „viaţă dublă, înspăimîntătoare, din care,
după toate probabilităţile, nu există altă cale de ieșire decît nebunia”.
5
Singurătatea proverbială a lui Kafa înseamnă, dincolo de izolarea de
ceilalţi, în primul rînd, izolarea de sine. „Dialogul etic, existenţial cu sine, care
înfripă o identitate din nenumărate fragmente, s-a întrerupt. Eu - o prezenţă
punctiformă, suspendată cu fecare clipă, fără legături cu celelalte prezenţe
momentane ale identităţii – este în aceeași măsură Celălalt, Străinul. Alteritatea
aceasta perpetuă, descoperită în sine, nu are generozitatea de a suspenda efectul
singurătăţii, dimpotrivă. Sinele și alteritatea întreţin o comuniune negativă, în
care-și au originea peisajele mistuirii”.
6
Se spune că Franz Kafa a fost întrebat o dată: „Sînteţi chiar atît de singur,
domnule Kafa?”, la care el a aprobat. „Precum Kaspar Hauser?” Kafa a rîs: „Mult
mai singur decît Kaspar Hauser. Sînt singur precum Franz Kafa”. Singurătatea lui
Kafa este tragică, determinînd anxietatea și disperarea. Printr-un act de tortură
conștientă, Kafa și-a provocat singurătatea, refuzînd să trăiască în afara ei. Sub
povara universului consternat în convenţii, el a căutat regăsirea de sine prin
desprinderea de realitatea concretă și redescoperirea esenţei subiective.
3. Ibidem, 146.
4. Kafa, Franz, Jurnal, traducere din limba germană de Radu Gabriel Pârvu, București, RAO
Internatonal Publishing Company, 2002, p. 11.
5. Oster, Daniel, Kafa, Rimbaud – spaţiu vital cu intervale, în „Contemporanul”, 1996, nr. 51-52,
p. 11.
6. Constantinescu Romaniţa, Însemnările unui celibatar, „România literară”, 1998, nr.22, p.20.
A
R
T
A
C
R
I
T
I
C
I
I
13 ANTARES AXIS LIBRI
Posibilitatea de a se revedea, de a se
regăsi și de a se cunoaște este centrată în
albiile perceperii artistice, determinate
de vizionarismele autorului. Poezia și
eseul sunt scrise într-o formă de jurnal
al cărţilor care au pătruns în eul poetic,
asemenea vopselelor pe lutul umed. Este o
discuţie care nu se lasă diluată pentru a se
pierde în timp. Scriitorul Leo Butnaru (n. 5
ianuarie 1949, Negureni, Orhei. Între 1998
și 2005 – președinte al Filialei Chișinău
a Uniunii Scriitorilor din România, din
2005 – membru în Consiliul, din 2009 – în
Comitetul director al USR) preferă să scrie
imediat gândurile ce-l frământă. Astfel,
creaţia sa include această prospeţime într-un dialog viu dintre flosof care nu
s-au intersectat în timp și spaţiu, mituri care nu au tangenţe directe. Autorul
îmbină absolut tot: geometrie, politologie, mitologie, semiotică, flosofe,
teologie și creează nuanţe de culori specifce individualităţii creatoare.
Textul lui Leo Butnaru (apreciat cu mai multe premii ale Uniunii
Scriitorilor din Moldova, cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1998;
Premiul Național al Republicii Moldova, 2002; Premiul Filialei Chișinău a
USR, 2006; Premiul Comitetului Director și al Consiliului Uniunii Scriitorilor
din România, 2008; Premiul Asociației Publicațiilor Literare și Editurilor
din România Scriitorul anului, 2009) se sfâșie între lecturi și idei proprii,
stereotipuri și revelaţia libertăţii, călătorii și discuţii, îndoială și omniscienţă,
cititor și autor: „citeam / răsfoiam porţi simbolice ce dau spre înţelegerea pură
spre / sens ca spre / geamăna parte a eului dedublat spre / dezrobirea altuia
din hârtie spre / salvarea naiadelor istovite din secatele albii ale cernelii spre /
minunea de subţiere și ardere a stâlpului e sare…” (Răs-timp).
Tranzacţia interactivă de gemeni sau dublul, ca o întâlnire cosmică a
eului fzic cu eul astral, insistă în mai multe poezii din volumul Sfnxul itinerant:
„…o vecie a trebuit să te aștepţi pe tine însuţi” (Întârziatul). Tu-ul dialogal
Victoria FONARI
SCRIITORUL LEO BUTNARU ŞI PROBLEMA
LECTURII ÎNTR-UN PARCURS
ARTISTIC TELEOLOGIC
14 ANTARES AXIS LIBRI
enunţă această apropiere de înţelegerea esenţei, ascunsă în misteriile universale
prin „atavismul reîncarnării”. În jocul de cuvinte se discerne conexiunea a ceea ce
nu poate să coincidă – epilogoprolog sau prologoepilog. În această corespondenţă
ordinea își are substanţa proprie. E un cerc, dar mai degrabă o roată a timpului
care nu are menirea să străbată aceleași timpuri, find sub o legitate de ore „asigură
condiţia și tihna recitirilor.” În acest context în memorie îmi insistă cuvântul latin
relegere, care în traducere ar însemna recitire, dar care a dat și cuvântul religie.
Autorul înglobează această acţiune-stare de relectură, oferindu-i condiţia „de
restituiri de tine și de t(a)ine.” La nivelul credinţei relectura urca treapta unei
noi înţelegeri – de aici această detașare și apropiere concomitentă, derivată din
necesitatea de a utiliza intertextul: „(nu râde… / (re)citește-naine…) accepta-vei
fără prejudecăţi / postul de tăietor de / bilete (de erete) la bâlciul deșertăciunilor.”
Intertextele primesc o nouă viaţă. Versul lui George Bacovia sincopat cu titlul lui
William Makepiece Tackeray, cu imaginea tăietorului de lemne din poveștile
germane cu biletele de papagal, revanșează deja noi existenţe. Este o vivacitate
a trăirilor din acel dialog dintre cititorul Leo Butnaru și autorul Leo Butnaru.
Aceste relecturi includ oglinda eului în timpul textului viu, care are posibilitate
de a trăi, chiar și dacă a fost ţesut în pânzele altor coperte. Concomitent această
sincronizare oferă acel amalgam de a crea o frescă nu doar cu materii prestabilite,
dar și cu cele ce reapar în tranzacţia memoriei și imperativul timpului. Intertextele
incluse par șifoniere luate din anticariatul memoriei într-o perioadă dezordonată,
unde lectura nu eclipsează imaginaţia, dar o acceptă și ca o materie primă pentru
a o deturna și a o demitiza. Intertextele în scafandrismul unui tu se disting într-o
altă dimensiune.
Lectura și scrierea imediată provoacă efectul pe care îl sesizăm în absorbirea
ideilor care, primind conturul imaginii, nu pot f pierdute de timpul incurabil.
Astfel, în oglinda textului, Leo Butnaru se revigorează. Eul liric trăiește concomitent
în pielea lui Castor și al lui Polux. Autorul își simte arhetipurile îngemănate:
„renașterea ideii în cavitatea amintirii mele.” Amintirea nu se raportează doar la
un trecut sintetic. Amintirea este albia care, în fuiditatea timpului, este de fecare
dată alta. Renașterea, similar păsării Phoenix, nu este o proeminenţă exactă a
celui ce a fost. Nimic nu rămâne intact. De aici și problema lecturii, abordată în
mai multe optici prin intermediul textului artistic în Către literatura ţării, Masa
rotundă, Capitalul (după 20 de ani), Diptic juneţe-senectute, Cartea, Din experienţa
unui traducător.
Uneori Leo Butnaru își dorește să fe în ipostaza de creator de mit. Deși
cartea Ordine de zi, ordine de noapte anunţă un volum de versuri, autorul își
începe scrierea cu „o proză în loc de prolog”, intitulat Cititor în limba română…
Mitul se anunţă prin cronologie. Suntem obișnuiţi să percepem miturile
dintr-o optică a trecutului, citindu-le într-un prezent etern. Leo Butnaru se
eschivează de la originea timpurilor și, paradoxal, ne aduce la sec. XXXIII,
15 ANTARES AXIS LIBRI
articulând textul în conjunctiv și mai-
mult-ca-perfectul indicativ. În această
mașinărie a textului poetic se revede
metempsihoza autorului într-un ultim
cititor sau autorul își construiește
intenţionat holografa ultimului cititor.
Scriitorul ne ghidează în timp
conturând date din istoria unei
societăţi a ultimului cititor din acel
viitor persecutat de sfera consumului
turistic: „Prin secolele 27-29, poate,
când cică, mai citeau încă până și
fata babei și fata moșneagului, și
Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana,
Meșterul Manole și Ana, președintele
ţării și unii politicieni etcaetera. Așadar
era un ins de modă veche, antică, s-ar
putea spune, homeriană, chiar dacă,
din cauza orbirii, Homer nu putea
nici să scrie, nici să citească.” În sec.
al XXXIII-lea personajul „a participat
la olimpiada internaţională a elevilor
cititori (încă), unde, din vreo 50 de
state, se găsiră doar vreo 21 de concurenţi” (Butnaru: 2009, p. 6). Mitul dedicat
evenimentelor din viitor e trist. Deranjează prin schimb de valori, e tragic prin
înmormântarea cititorului.
Dintr-un empirism al omenirii, referindu-ne la mileniile trecute, deși omul
a creat în multe domenii (nu se știe la ce foloseau fravele piramide de foi din
arheologia Americii Latine), cea mai multă informaţie conţine documentul scris,
pe piatră, argilă, piele, hârtie. Chiar și cel indescifrabil, cum este scrisul linear din
insula Creta, tot ar clarifca faptele mai mult decât arhitectura, desenele și alte
obiecte. Scrisul a contribuit la dezvoltarea gândirii umane.
Poetul relevă raportul dintre cititor și orbire (Homer – creatorul orb). Cine
știe ce rămânea din acest epos homeric, dacă nu era notat? Niște fărâme zbârcite de
memorie, textul versus lectură permite tuturor care accesează cartea, să o facă vie.
Imaginaţia cititorilor gestionează creaţia, proiectând-o în perceperea sa de durere,
de fericire, de frumos, de urât. Atunci mesajul începe să aparţină cititorului sau
posibilitatea de a înţelege un alt mod de gândire, punctul de referinţă va schimba
traiectoria unei atitudini și astfel cititorul își va determina poanta. E prea mult
spus un destin. Nu. Nu un alt destin. Or, și în cărţi fecare caută acel ceva ce-și
dorește. Sunt puţini care diferenţiază ce-i trebuie de ce vrea.
Leo Butnaru
16 ANTARES AXIS LIBRI
Necesitatea machiavelică râde. În această concesie necesitatea este
determinată de „vreau”, ceea ce nu-i identic cu „eu pot”. Dar probabil acest
„doresc” voalează posibilităţile, impulsionează persoana să-și depășească limitele
canonice.
Lectura permite această descătușare, în special poezia. Ea transcende nu
numai în imperativele formatării. Ochii săgetează rândul după cum își dorește,
tăcerea interioară vocalizează textul diferit, poate chiar distruge glasul autorului.
Glisarea privirii pe pagină ar reuși chiar sufocarea textului, concomitent și
eul liric are posibilităţi de încătușare sintagmatică a eului cititor.
Oare obsesiile proprii au capacitatea de a sublima obsesiile textului artistic?
De ce cititorul secolului al XXXIII-lea este condiţionat să se refugieze în lecturi?!
Având 15 copii, sărbătorind: „La 1 martie, le dăruia mărţișoare alor casei, la 8 – fori
soţiei. Pe 1 decembrie se prindea în hora unirii pe podul de peste Prut” (Butnaru:
2009, p. 7). Comunicabilitatea nu-l determină să-și schimbe spaţii. Călătoria în
lumi se efectuează prin lectură, autorul radiografază și răsfoirea paginilor. Pagini
care păstrează etnicul. Or, în acele secole globalizarea traversează cu amploare
în favoarea unei omogenizări etnice, find „unicul care nu confundă literele cu
cifrele… […] El citește românește, încă; dar, precum și ceilalţi conaţionali ai săi,
vorbește deja o altă limbă. Esperanto, se pare, sau, poate, încă engleza… Nu e
frivol a presupune – și chineza… Sau – hindi…” (Butnaru: 2009, p. 8).
După acest text S.F. parabola lecturii se intensifcă prin interogaţia: „Cum
citește un sfânt?” (Cum citește sfântul). Poezia devine un cadru plin de evlavie, o
catedrală îmbălsămată de cuvinte-lumânări: „Întâi / de la privirea lui / se aprinde
/ primul cuvânt / […] / ce-l luminează / și-l incendiază pe următorul.” Prezenţa
unei reacţii nucleare luminează prin cuvinte, acestea devenind vii. Cartea, într-un
prezent de lectură, împlinește un destin al umanităţii, oferă reacţia în lanţ care
sensibilizează sufetul. În aceste versuri autorul pune în faţa Creatorului oglinda
și îl privește după proflul umbrei ce lunecă pe pereţii grotei sau din refecţia
paginii, care deţine rolul scutului lui Perseu când a luptat cu Gorgona pentru a nu
f pietrifcat. Pagina devine oglindă a Creatorului în care se arată faţa-i de Cititor.
Scriitorul insistă pe o cunoaștere propedeutică a zidirii privirii în cuvânt.
Teoria metodologică a lecturii este valorifcată, codifcată, cenzurată la fnal.
Gradaţia semantică „se aprinde” → „luminează” → „incendiază”, concentrată prin
repetiţia „luminează / aprinde / arde”, este acel ceva care nu permite perceperea
înţelegerii învierii cuvintelor. Sintagma „scrum de sens” devine o balanţă
compensatorie de a palpa nucleul solar al sensului „mai rarefat / mai dens.”
Lumina din acest text vizualizează până și termic cuvintele citite.
În spectrul interpretărilor la nivelul de lectură parcurgem treptele de
înţelegere desemnate de Origene: treapta inferioară find perceperea literară,
a scoarţei textului, poziționarea la a doua este etapa implicării sufetești în
receptarea textului – este implicarea propriilor concepte, nivelul superior –
17 ANTARES AXIS LIBRI
flosofc sau spiritual – constituie înțelegerea sensului integrat în hipertext, astfel
partea determină înțelegerea mesajului general-uman. Harul poetic deslușește
rezultatul: „Anume așa citește un sfânt / cuvânt cu cuvânt.” Întreaga poezie
sigilează și deconstruiește mitul creației într-un mare mit al cititorului.
Poetul transcende în acest prim cuvânt ἀρχή din care emană începutul
timpului, se desfășoară evoluţia și impune materiei să se dinamizeze în aștri, care
au forţa să graviteze în galaxii. În această focusare a luminii „scrumul de sens”
devine epiderma terestră, iar corpurile înhumate servesc evoluţia viului. Negaţia
fnală a dipticului „nimeni nu știe ce a citit / totuși / un sfânt…” nu se apropie
de conceptul nihilist, e mai degrabă o teorie a relativismelor lăsate în suspensia
imponderabilităţii cosmice.
Autorul trăiește și o relectură a sinelui pentru a se dezrobi de convenţie,
dar și experienţa de rescriere sesizată în titlul Cu Allen Ginsberg rescriind o sutră
a forii-soarelui. Derivaţiile eului sugerează o deturnare în emisferele clepsidrei,
unde „(ideea) o voi traduce în sentimente de culoare aurie” și în timpul proiectelor:
„mă gândeam să trec pe la Ministerul Postmodernismului
Departamentul Textologie
spre a primi aprobarea să-mi pun în aplicare planul de selecţie
poetică naturală.”
Imaginea forii-soarelui constituie un joc de peritexte, contexte. Autorul e
într-o dublă performanţă, cea de lector, scrib și cea de operator care montează
comparaţii, metafore, orizonturi. Își asumă o responsabilitate de rescriere după
cum apare în termenul abordat de Tamara Cărăuș: „Rescrierea este expresia
unei subiectivităţi sau, formulat într-un limbaj postmodern, rescrierea este
o artă a poziţionării. Textul poate f considerat în continuare ca o ţesătură de
puncte nodale, dar subiectul nu este neapărat dizolvat în punctele de întâlnire a
codurilor, ci realizează hotărât o nouă recentralizare a textului” (Cărăuș: 2003, p.
30). Astfel foarea-soarelui în perfuziile textuale devine o emblemă a simplului
și a unui rococo postmodern, ea începe să tatoneze stratifcări de interpretări
artistice echivalente cu simbolistica lotusului. Nelipsită de complexitatea raţiunii
în metamorfoza „pentru trans- / formarea tămâii în chihlimbar” (Inclusiv un
fnal). Metatextele includ o coerenţă în „implozia sferelor și păpădiilor” (Inclusiv
un fnal) și „prăpastia vidului și sub- / conștientului” (Epocă).
Implicat poetic în problemele de citire – traducere – receptare – dialog
pe dipticul de scriere – lectură se iscă un racursi de „retrocedare de roluri”: „de
la un timp / nu-l aștepți pe Godot – deja / te așteaptă el pe tine” (În așteptarea
ta). Leo Butnaru transfgurează textul printr-o lectură a supapelor, revizuită din
semnifcaţia silabelor care contribuie și ele la crearea de mini diptic, care își
ia deja singur amplitudinea sensului: „domnule Becket / pare-se/ am reușit să
descifrez sensul acestui Godot / al dumitale / al nostru – ar veni de la englezescul
/ go – mergi, du-te / și / don’t – nu face…” Eul liric nu poate f oprit în invenția
18 ANTARES AXIS LIBRI
sa de a vedea lucrurile până în măduva literelor. Deși nu este un sonet, poezia
este scrisă după rigorile structurii: teză (axa find cuvintele „cu majuscula N”:
(poate de tăiat!!!!!!!) „Nevermore / Nevenire / Niciodată / Nefință”), antiteză
(determinată de P.S.) și sinteză – „așadar / (ce mai dar!) / de la un timp / ne
așteaptă Godon’t…” De fapt, această poezie constituie o proiecție genetică a
structurii poetice a scriitorului cercetat. Leo Butnaru nu preferă tripticul, dar acest
cuvânt Godon’t indică modalitatea lui de lectură, negând stereotipul, însumând
proiecțiile provincialismului cu cele ale universalului, ale limbii române cu
conotațiile limbii engleze, ale Antichității cu „Ministerul Postmodernismului
/ Departamentul Textologie”. Dipticul este acea clepsidră care îi permite să
dezghioace ideile într-o juxtapunere. Să le rotească în rebusul inteligenţei sale
până irumpe originalitatea, iar îndoiala carteziană este un motiv pentru a striga
Evrica! la fnalul poeziei. Gândurile perindă interdisciplinar, textul lansează o
siguranţă tectonică, implicând deconstrucțiile timpului. Arcadie Suceveanu a
invocat alte aspecte ale modalităţii de abordare a subiectului la Leo Butnaru:
„Leo Butnaru își concepe poezia ca pe un instrument de cercetare și cunoaștere,
ce implică elemente provenite din flozofe, arte și chiar din știinţele exacte.
Textele înglobează, într-o continuă alternanţă, elemente eterogene, colaje de real
și oniric, formule sentenţios-aforistice și «felii» de viaţă. În timp ce scrie, poetul
analizează, stăpânit de o vervă a spunerii, de un adevărat patos al demonstraţiei”
(Suceveanu: 2011, p. 738).
Revenind la plăcerea negaţiei rectilinii: „Nevermore / Nevenire / Niciodată /
Nefință”, unde poetul jonglează semantica adverbelor în limba engleză plonjând în
sita prefxului ne-, creând o flosofe a nihilismului. Într-o investigaţie a negaţiilor
Elena Puha remarca: „Prefxele in-, non- și anti- numesc trei ipostaze ale negării
umanului, defnind și direcţii, dialectici sau dezechilibre diferite de actualizare
și potenţializare ale umanului, ca să folosim ideea logicii lupasciene. Conform
acestei logici, realitatea, cunoașterea și acţiunea au o structură ternară. Între
contradictorii, la mijloc se situează, ca o punte, starea «T», de unitate și echilibru
între ceea ce e disparat. Tot ceea ce privilegiază sau vizează absolutul, una sau
alta din laturile contradictoriului, strivind menţinerea potenţială a opusului, este
destinat dispariţiei. Actualizarea absolută a identităţii sau a diversităţii cu dorinţa
de a transforma contradictorii în contrarii, cu alte cuvinte, fără potenţializarea
progresivă a stării «T», sunt la fel de periculoase, indiferent de domeniul în care
se produc” (Puha: 2006, p. 71-72). În expoziţia lui Leo Butnaru sau în colecţia sa
de contestare afăm centrul unei conștiinţe a absurdului. Punctul zero se amplifcă
prin această distorsionare a așteptării, unde senzaţia este mai semnifcativă decât
rezultatul așteptat. Este contemplarea activă a unui repaus.
Fiecare specie are un timp al său când este curtată, elevată, elogiată. Nu mai
trăim în timpul odelor, totuși scriitorul Leo Butnaru implică cititorul într-o odă.
Titlul sună peiorativ Odă marelui cititor.
19 ANTARES AXIS LIBRI
Scrisă, cum recunoaște însuși poetul, „în stil etern-post-clasic” (Butnaru:
2009, p. 105), însumează cuvinte care sunt determinante ale cuvântului cititor
– „cititor neexperimentat”, „cititor sedus”, „cititor talentat”, „o talentatule,
priceputule cititor.” Această odă lansează (sau: enunţă) mai multe incertitudini:
de înţelegere a textului artistic, de vivacitate a mesajului prin complicitatea
socială. În terminologia medicală textul devine „un transplant / din sine
în altul.” Leo Butnaru abordează textul ca o verigă de legătură în lanţul
interpretărilor, echivalent cu înţelegerea. În acest sens, se apropie de conceptul
lui Schleiermacher: „Pentru că discursul și arta înţelegerii se oglindesc reciproc
(însă discursul rostit nu este decât latura exterioară a gândirii) hermeneutica
este în strânsă legătură cu arta de a gândi și este, astfel, o disciplină flosofcă”
(Schleiermacher: 2001, p. 22). Prin textul său artistic Leo Butnaru simte
necesitatea de a f înţeles și de a trăi conţinutul valoric al lecturilor sale. Pentru
această înţelegere uzitează toată psihologia publicităţii: „sexy-cola”, „ușoarele
imbecilităţi convenţionale ale injuriilor drept / palimpsest pentru tabuul
politicos” (Odă marelui cititor). Și toate acestea pentru a apropia sau, cum preferă
Leo Butnaru, „a seduce cititorul” spre… Heraclit, în care apa își structurează
ideile pe scările „de la / un nimeni-anonimeni la un erou.” Eroicul este sublimat
în era de post… modernism. Elitismul sacadează în acea escaladare promisă, ce
sună ca o promisiune înainte de alegerile electorale.
Acest poem încheie volumul de versuri Ordine de zi, ordine de noapte. Este
culegerea care a atenţionat cel mai mult asupra problemei cititorului, apropiindu-
se parcă de cele Șase plimbări prin pădurea narativă scrisă de Umberto Eco. La
această temă, a cititorului, ne-am referit în lucrarea noastră Factorii intelectual
și sentimental în opera lui Aureliu Busuioc (vezi: Fonari: 2003, p. 190-192), unde
am făcut referinţe la nivelul de cultură al cititorului-model al cărţilor lui Aureliu
Busuioc, apelând la o exemplifcare-cer ce tare din practica de cititor al lui Umberto
Eco cu privire la textul lui Alexandru Dumas-tatăl: „Textul se ad re sea ză unui
cititor ideal lovit de o insomnie ideală. Dumas nu se aș tepta, ba chiar ar f privit
asta cu iritare, la un cititor ca mine, care se duce să controleze unde era Rue des
Fossoyeurs…” (Eco: 1997, p. 142). Într-o paralelă Aureliu Busuioc, autorul unei
alte ode – Odă la noul meu stilou („Stiloul meu, / condei mecanizat, / cu vârful
tău de aur / și iridiu, / ce falnică unealtă / comparat / cu micul grif / al bietului
Ovidiu!”) – își dorește și ar f mul ţumit să-și vadă cititorul cu vreun dicţionar în
mână, fe cel exp li ca tiv, fe cu o enciclopedie. Numele proprii din romane insistă la
cunoaștere apriorică. Metaforele, sim bo lu ri le, litotele, dacă nu se realizează prin
intermediul acestor nume, pot diminua sugestivitatea textului, intensitatea lui
emotivă, inc lusiv efectul umoristic.
La ce fel de cititor râvnește Leo Butnaru? În text se creează o discrepanţă
dintre cititor și audioascultător: „Marele Cititor nu poate percepe la auz / după
ureche…” Finalul odei, unicei specii literare care ar supravieţui în statul ideal
20 ANTARES AXIS LIBRI
al lui Platon, denotă o ierarhizare între cititorul care crede doar cuvântului
văzut, documentat și cel care percepe altfel cuvântul similar unei confesiuni
care trebuie auzită, simţită. Probabil că autorul, infuenţat de stilul „etern-post-
clasic”, s-a referit la acel clasic al Antichităţii, când Ulise își povestea călătoria
și putea să soarbă interesul celor ce-l ascultau sau rolul aezilor care au transmis
faimoasele poeme homerice în epocile când scrisul nu a existat. Supravieţuirea
Iliadei și Odiseei a fost determinată de dorinţa de a sensibiliza, de a percepe din
nou și din nou valorile timpurilor. În secolul nostru grăbit sună bizar cerinţa
anticilor de a citi textul cu glas sonor. Or, cuvântul rostit este considerat viu.
Replica lui Diogene Cinicul, refectată de Diogenes Laertios, sugerează această
atitudine: „Hegesias îi ceru lui Diogene Cinicul să-i împrumute una din scrierile
lui: «Ești un prost, Hegesias», îi răspunse el. Când este vorba de smochine, nu
alegi pe cele pictate, ci pe cele reale; dar dacă este vorba de învăţătură, neglijezi
pe cea adevărată și te avânţi spre cea scrisă” (Diogene Laertios: 1997, p. 204).
Comunicarea are menirea învăţăturii, este superioară literei scrise. Dialogul
imprimă vigoare, prezenţă raţiunii ce are forţe de a transforma clandestinul în
esenţă. O esenţă a timpului imprimat în memoria tranzacţiilor dintre spuse,
priviri, raţionamente și emoţii, determinate de adevărul unui prezent viu al
cunoașterii, similar respiraţiei în existenţă.
Pentru Leo Butnaru cuvântul trebuie inserat în cele cinci senzaţii, este o
coordonată a memoriei, pe care mulţi o vor uitată. Scriitorul pledează pentru
cuvântul înţeles, atât prin raţiune, cât și prin sensibilitate. Își dorește un cuvânt
viu, similar celui al lui Socrate. Un argument în favoarea acestei afrmaţii este
colocvialul: „fără a-și lua tălpășiţa / intră familiar-textualist în discurs.”
Rebelul Paul Valery transcende și el la relaţia dintre cititor și poet. Preferând
să-l facă complice. În dorinţa sa de a transmite senzaţii prin cuvinte, poezia lui
îndemna la creaţie, acest îndemn se întrevede în surprinzătoarea destăinuire: „Un
poet se recunoaște sau cel puţin își recunoaște poetul său – după acest simplu
fapt că transformă cititorul în inspirat. Inspiraţia este ceva ce e generos acordat
de cititor poetului său.” Relaţia cititor – poet este subjugată sau eliberată de
inspiraţie. Concept considerat propriu omului de artă, mai degrabă decât celui
care o asimilează.
În basorelieful ironiei postmoderne echivalenţa lui Leo Butnaru („Cititor
atât de bun încât / n-ar f păcat ca numele tău să fe tipărit pe carte alături de
cel / al autorului; în egală măsură / voi daţi valoare literaturii – presupun”) sună
dintr-o flosofe a indeterminismului. Atitudinea faţă de cititor este diferită în
Ideea lui Heraclit, care plasează identitar fecare lectură simţită ca o scăldare
într-o nouă apă. Acest aspect, referindu-se la volumul de versuri Iluzia necesară,
îl identifcă și criticul literar Constantin Ciopraga: „Lumea, o carte mereu
adăugită, vorbește prin homericul Ulisse, prin biblicul Iona, prin Socrate și
Cezar; ne ţin în loc antinomicii Boccaccio și Hamlet, Eminescu și Poe; la rândul
21 ANTARES AXIS LIBRI
lor, Salvatore Quasimodo, Umberto Eco, maica Tereza și alţii sunt tot atâtea
argumente de meditaţie despre Timp și Destin, motiv de nuanţări și refecţii în
raport cu propria experienţă… Dacă în subtext Leo Butnaru e un patetic, un
sensibilist, vulnerabil la orice impact cu realul dur, un alt Leo Butnaru, posedat
de mirajul refecţiilor generale, se abandonează trans-orizonticului” (Ciopraga:
2005, p. 69-70).
Niciodată nu putem percepe identic același text. Posibilităţile de lectură
sunt similare cu dialogul platonician în descoperirea eului cititorului și el
diferit graţie timpului, frământărilor, călătoriilor sale pe acest pământ, în
această viaţă.
Referinţe bibliografce:
Butnaru (2009) – BUTNARU, Leo. Ordine de zi, ordine de noapte. Râmnicu
Sărat: Valman, 2009.
Cărăuș (2003) – CĂRĂUȘ, Tamara. Efectul Menard. Rescrierea postmodernă:
perspective etice. Pitești: Paralela 45, 2003.
Ciopraga (2005) – CIOPRAGA, Constantin. [Leo Butnaru: Referinţe
istorico-literare]. În: Mica enciclopedie ilustrată a scriitorilor din Republica
Moldova. Sel.: Mihai Cimpoi, Anatol Vidrașcu, Vlad Zbârciog. București;
Chișinău: Litera Internaţional, 2005, pp. 69-70.
Diogene Laertios (1997) – DIOGENE LAERTIOS. Despre vieţile și
doctrinele flosoflor. Trad. de C.I. Balmuș; studiu introductiv și coment. de Aram
M. Frenkian. Iași: Polirom, 1997.
Eco (1997) – ECO, Umberto. Șase plimbări prin pădurea narativă.
Constanţa: Pontica, 1997.
Fonari (2003) – FONARI, Victoria. Factorii intelectual și sentimental în
opera lui Aureliu Busuioc. Chișinău: CE USM, 2003.
Puha (2006) – PUHA, Elena. Paradoxele umanismului. Poate f umanismul
un concept știinţifc? În: L’Umanesimo Latino nella Repubblica Moldova: aspetti
flosofci, letterari e linguistici. Treviso: Fondazione Cassamarca, 2006, pp. 69-86.
Schleiermacher (2001) – SCHLEIERMACHER, Friedrich D.E.
Hermeneutica. Trad. de Nicolae Râmbu. Iași: Polirom, 2001.
Suceveanu (2011) – SUCEVEANU, Arcadie. Leo Butnaru, poet al
„texistenţei”. În: Butnaru, Leo. Poeme din secolele XX – XXI. Iași: Tipo Moldova,
2011, pp. 735-748.
22
I
S
T
O
R
I
E
L
I
T
E
R
A
R
Ă
ANTARES AXIS LIBRI
Dacă vreun istoric literar iniţiat în
tainele sud-estului european ar propune
un canon literar balcanic atunci s-ar
vedea ceea ce acum scapă la prima vedere:
structura unitară a literaturilor din această
parte a Europei. Dacă ar f studiate mai ales
din perspectiva a ceea ce le unește și nu din
perspectiva a ceea ce au individual și unic,
adică din perspectiva a ceea ce le desparte,
de la Edirne la Novi Sad, din Pind și
Albania până în Câmpia Dunării și Bărăgan
s-ar observa marea coerenţă a temelor și
motivelor folclorice, mitologia comună și o
atitudine oarecum asemănătoare în istorie.
Doar istoria severă și orgoliile au făcut ca cele zece literaturi din Balcani
să nu se afrme ca structură unitară în Europa așa cum s-au impus literaturile
Americii Latine în urmă cu jumătate de veac. În domeniul folclorului și
mitologiei mai pot f identifcate studii care evocă elementele comune, dar în
ceea ce privește literatura clasicilor din Balcani nu știm mare lucru. Realizarea
acestui mare proiect nu poate ocoli în niciun fel litereratura română, mai ales
literatura din provincia din sud-est care poate propune și susţine modele în
canonul literar balcanic. Bărăganul, Brăila, Balta, Dunărea formează azi un
spaţiu literar inconfundabil, o „ţară niciodată numai pământ, niciodată numai
apă, întotdeauna pământ și apă”, cum rezuma Fănuș Neagu. Chiar dacă a venit
printre ultimele la marele festin al himerei, provincia literară din sud-estul
României are un sunet fundamental unic.
Cu o viaţă culturală rutinieră, fără o mare revistă literară care să adune
și să susţină valori, cu o instituţie a mecenatului ca și inexistentă, doar cu
o școală bună, rezistentă enigmatic tuturor vicisitudinilor, această provincie
a trăit un paradox al fântânii: cu cât a oferit mai mult unui Centru, adesea
ubicuu, cu atât ea a sporit, a fost mai bogată.
Situată chiar la joncţiunea a trei provincii românești, Moldova, Muntenia
și Dobrogea, Brăila, port cu o dezvoltare formidabilă spre fnalul secolului
Provincia şi memoria
Viorel COMAN
23 ANTARES AXIS LIBRI
al XIX-lea și începutul celui următor, a însemnat „un neam de oameni”, cum
spunea Nae Ionescu, formaţi dintr-o plămadă, chiar dacă nu rară, în mod sigur
atipică. În preajma ei, ca o centură de siguranţă, Bărăganul întins până în malul
Siretului în nord, până spre Munţii Buzăului la vest iar în sud, până spre Ialomiţa.
În faţă, Dunărea – brăilenii privesc de aproape două veacuri „curgerea” locuind
într-un mare amfteatru – „dincolo”, Balta, gazdă a ultimilor haiduci din Europa.
Există neîndoielnic o victorie a provinciei din sud-est în literatura română, dar
nu împotriva a ceva, cum adesea se sugerează, ci împotriva propriilor complexe.
Primul care a cadastrat zona și a încercat aici puterea cuvântului a fost prozatorul
Constantin Sandu-Aldea, în primul deceniu al secolului al XX-lea. Dar atunci
erau deja constituite cele mai multe din provinciile literare românești. Bărăganul
este o descoperire târzie, ca o revelaţie.
Prin 1931, „huronul de la Dunăre”, cum îl numea Mircea Iorgulescu pe
Panait Istrati, s-a întors la Brăila. Destinul său se închidea rotund, ca un șarpe
care începe să-și devoreze coada. Trăise mari înălţări și mari prăbușiri. Colindase
lumea în lung și-n lat cum niciodată nu făcuse un alt scriitor român. Acest nesaţiu
de spaţiu devenise o formă de cunoaștere. Fusese în ultimul deceniu un răsfăţat,
atât în vest cât și în est, în Uniunea Sovietică. Acum se întoarce acasă, la Brăila
și spune aceste cuvinte profetice: „Brăila îmi ajunge. Ea este Lumea”. Pornind de
la această replică, se cuvine să spunem pe scurt, din perspectiva creatorilor de
literatură, povestea Brăilei.
Două evenimente au marcat istoria provinciei din sud-est. Primul, fxat în
istorie, vizează dărâmarea raialei Brăila, în preajma anului 1828, deci încheierea
unei perioade care a rămas până azi enigmatică prin durată – aproape trei veacuri
– și prin ignoranţă – nici azi nu știm mai nimic din viaţa ei internă. Raiaua Brăilei
pare a nu avea memorie și, pe cale de consecinţă, nu are încă expresie literară. Azi
ea a devenit asemenea „cetăţilor moarte ale pictorilor famanzi” de care vorbea și
G. Călinescu în analiza poeziei lui Octavian Goga. În istoria noastră rareori s-a
întâmplat ca trei veacuri să lase atât de puţine urme. Dar, când s-a mai întâmplat
acest fapt, martor și cutie de rezonanţă a fost întotdeauna cuvântul. El a captat
polen și praf, slin și lustru. Dacă raiaua a putut rezista trei veacuri ca ghimpe
otoman înfpt de Suleiman Magnifcul în călcâiul Bărăganului, ea va mai rezista,
alambicată și metamorfozată, încă alte trei veacuri în mentalităţi.
Credem că „biciul răbdat se (va) întoarce în cuvinte”. Celebrul vers arghezian
are acoperire în nădejdea noastră că cineva, cândva se va ocupa de acest anafor
al istoriei locale. Chiar dacă literatura scrisă despre provincia din sud-est nu
ilustrează relaţia cu istoria, deci să fe sora istoriei – șansa aceasta rămâne în
„germenii viitorului”, cum ar spune Mihai Eminescu într-un basm – ea este fica
bună a mitologiei.
Dacă raiaua Brăilei este încă o structură absentă, se cuvine să evocăm al
doilea eveniment care a marcat destinul literar al acestei provincii. Dărâmarea
24 ANTARES AXIS LIBRI
raialei este o răbufnire violentă a brăilenilor în istorie în schimb, al doilea
eveniment este lent, desfășurat pe o perioadă de un veac și ceva și constă în
popularea Bărăganului de către mocanii transilvăneni. O vreme Bărăganul a
avut, ca și raiaua, aceeași soartă: era fără memorie, în afara istoriei, doar loc de
trecere, deci un semn de nestatornicie. Cele câteva sate de pe la 1800 erau mici
și supuse. Mocanii își întrerup transhumanţa milenară și se fxează mai întâi cu
târlele apoi cu gospodăriile în Balta Brăilei sau în Bărăgan. Ei acceptă pentru
prima dată să înlocuiască nestatornicia cu statornicia. Aduceau cu ei frea aprigă
a omului singuratic, trăitor mai mult lângă stihii și sub stele, completând astfel
frile celor din satele brăilene care de veacuri trăiau sub iatagan. Dacă Panait
Istrati și Perpessicius au ceva din vigoarea și patima neamurilor de la miazăzi,
Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Vasile Voiculescu, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu,
Mihu Dragomir, Nicolae Grigore Mărășanu – adică aproape tot ce înseamnă
creativitate literară în provincia din sud-est – au rădăcinile finţei în aceste
neamuri de mocani care cuceresc Bărăganul în o sută de ani. Strict literar, veacul
al XIX-lea nu contează. Dacă acceptăm că spiritul veacului se încheie în preajma
Primului Război Mondial, pentru provincia literară din sud-est înseamnă doar
menţionarea primelor semne. Ion Codru Drăgușanu, Vasile Alecsandri, Al. I.
Odobescu, Constantin Sandu-Aldea sunt primii scriitori importanţi care scriu
despre Bărăgan. Existenţa primitivă, spaima de spaţiile necuprinse, preaplinul
existenţei arcadice și violenţa sunt primele mărci ale acestui nou spaţiu literar.
Marea aventură, de anvergură europeană, începe însă cu Panait Istrati. Toate
mărcile fundamentale ale provinciei din sud-est își au prima expresie memorabilă
în povestirile și romanele lui. De abia după un sfert de veac tragic de la moartea
lui Panait Istrati – războiul mondial, pacea pierdută, proletcultismul – se încheagă
spiritul generaţiei literare a anilor ’60 care cuprinde cel puţin doi scriitori fascinaţi de
spaţiul Bărăganului: Fănuș Neagu și Ștefan Bănulescu. Între Panait Istrati și scriitorii
anilor ’60, o punte de mătase face trecerea: povestirile lui Vasile Voiculescu scrise în
primii 12 ani de după război. Provincia din sud-est, cuprinzând Brăila și Bărăganul
a impus în literatura română cele mai subtile forme de existenă a balcanismului
literar. Pe vatra fostei raiale care a menţinut în satele din preajma ei o mentalitate
de ev-mediu întârziat până în pragul secolului al XX-lea s-a clădit, s-a limpezit
opţiunea pentru magic, mitic, folcloric. Desigur, existenţa acestor elemente poate f
decelată și la alţi mari scriitori români, adesea canonici, care ilustrează alte perioade
din alte provincii creatoare, dar nicăieri nu vom găsi această opţiune ca formă de
identitate literară. Aici magicul și istoria se înfruntă, se dovedesc pe rând, ca într-o
luptă de dimensiuni mitologice, se suprapun ca plăcile marilor mișcări tectonice.
Literar vorbind, este aici un ceas genezic exemplar.
De fapt, o literatură de mare valoare a fost posibilă numai atunci când
scriitorii mari care reprezintă provincia din sud-est au avut revelaţia că, de fapt,
Bărăganul stă pe o carte. Aici totul pare deja scris iar autorilor nu li se cere decât să
25 ANTARES AXIS LIBRI
identifce în real semnele mari ale lumii - ele strălucesc ca făcările pe comori doar
pentru mari iniţiaţi - și să le transcrie. Această revelaţie oarecum târzie reaprinde
duhul vechi al povestirii – parcă și romanele despre acest spaţiu literar sunt doar
cu numele, căci toate sunt colindate de un duh șeherezadic – deoarece tocmai
acum au apărut cei apţi să cunoască semnele vechi înscrise în carte.
De fapt, spaţiului bărăganic acum i-a venit Timpul. Provincia din sud-est
și-a căpătat identitate literară numai după ce a învăţat să citească semnele adânci
ale cărţii „de sub ierburi”. Rezultă o lume îmbibată de elemente magice și mitice,
în fond, o literatură în stare gemă, numai bună de tras în șipul subţire ca de raf
de alchimist, al povestirii sau poeziei. Toţi scriitorii care reprezintă azi provincia
literară din sud-est, de la Fănuș Neagu și Ștefan Bănulescu până la Ion Gheorghe
și George Alboiu, de la Gheorghe Istrate la Liviu Ioan Stoiciu și de la Grigore
Hagiu la Corneliu Antoniu și Nicolae Grigore Mărășanu care, în mal de Dunăre
brăileană închide cercul, toţi au această patimă de a căuta „oul de sub cuvânt”
cum ar spune un personaj al lui Ștefan Bănulescu.
Neavând șanse pentru înfruntarea în istorie, trăind într-un spaţiu în care
existenţa părea provizorie, schimbătoare ca soarta, omul acestor locuri și-a întors
puterile în interior, în sine, a sculptat în verb și a șlefuit până la rafnament singura
„materie” pe care o avea din belșug la îndemână: cuvântul. Când au venit poeţii,
au găsit aici o limbă română în care metafora era un semn de putere. Nu susţinea
Ortega Gasset că „metafora este un instrument necesar pentru actul creaţiei, pe
care Dumnezeu l-a uitat într-una din făpturile sale așa cum chirurgul distrat își
coase unul dintre instrumente în burta pacientului”? (apud Șt. Avădanei, „La
început a fost metafora”, Ed. Virginia, Iași, 1994, p. 19) În consecinţă, aici vorbirea
are un „relief ” special, care îi dă un farmec unic în literatura română.
Trei personaje memorabile ale romanelor provinciei din sud-est au destin
de rătăcitori. Ele sunt Zahei, Che Andrei și Adrian Zograf, adică un orb, un
chior și un însetat de spectacolul lumii. Evocate de Vasile Voiculescu în „Zahei
orbul”, de Fănuș Neagu în „Îngerul a strigat” și de Panait Istrati în romanele sale
începând cu „Chira Chiralina”, ele rezumă o experienţă de viaţă în care călătoria se
împletește cu elementul picaresc. Trei personaje, trei vârste neliniștite, trei forme de
cunoaștere a lumii! Deși au destine total diferite, ceva îi unește: ei caută izbăvirea.
Bărăganul, spaţiul dintre Dunărea brăileană și Munţii Buzăului, deși e un spaţiu
al libertăţii, îi ţine într-un fel de captivitate. Zahei e în căutarea unei vederi mai
adânci, izbăvitoare. Che Andrei caută rostul adânc al lumii și nu-l găsește. Târziu,
când simte că „vine cucuveaua” se retrage în munţi, să moară în singurătate.
Adrian Zograf colindă lumea necuprinsă și vrăjmașă, se întoarce la Brăila ca
la un sălaș ocrotitor. Cele trei personaje sunt finţe buimace. Ele sunt mereu pe
drumuri, au o nestatornicie care a devenit o formă de cunoaștere. Călătoriile lor,
deși au conotaţii strict geografce, prin lumea concretă a Bărăganului, a Balcaniei,
a Mediteranei, de fapt sunt mari călătorii iniţiatice, au un rost gnoseologic.
26
I
S
T
O
R
I
E
L
I
T
E
R
A
R
Ă
ANTARES AXIS LIBRI
Tehnicile soteriologice, cum ar f
yoga, șamanismul sau alchimia, îl conduc
pe om către autonomia spirituală. Dar
limitele ontologice ale omului „istoricist”
nu-i permit acestuia să treacă peste barierele
gnoseologice și să ia calea difcilă a iniţierii
prin asceză și spiritualizare. Iniţierea obţinută
prin asceză și spiritualizare progresivă este
destinată unui număr redus de indivizi, în
general aleși, cum este cazul șamanilor, sau
asociali și „extremiști”, ca în cazul yoghinilor
și tantricilor devoţionali. Însă Eliade este
interesat mai mult de metodele „concrete”,
non-ascetice, așa cum este „totalizarea
extremelor” în tantrismul sectar al „Mâinii
Stângi”. Dar și în cadrul acesteia se urmărește o depășire a condiţiei umane
obișnuite, prin iniţiere fzică și spirituală. Astfel, se poate spune că trecerea de la
profan la sacru se poate face doar abrupt, fără soluţie de continuitate.
Totuși, Eliade nu este consecvent în a urma această cale „transcendentă”
de obţinere a libertăţii. Poziţia sa de savant și o anumită deziluzie privind
diferenţa dintre flosofa yoga și practica yoga, trăită în ashramul indian
din Rishikesh, îl conduc către teoretizarea unei alte „metode” de realizare a
libertăţii, comună și larg accesibilă: cultura. Deoarece rezultatele unei vieţi
culturale sunt similare cu cele obţinute prin intermediul tehnicilor spirituale,
omul se poate „elibera”: „departe de a despărţi pe om de Natură, de a-l izola
în mijlocul Cosmosului, cultura solidarizează pe om, în același timp, cu Viaţa
și Eternitatea”.
1

În plus, Eliade vede în actul creator o „intenţie transcendentală”, dar
și o dispoziţie ontologică. În lipsa unui contact direct cu Sacrul, categoriile
formative ale conștiinţei îl predispun pe om la o atitudine culturală. În acest
sens, hermeneutica preia rolul tehnicilor spirituale, prelungind scenariul
iniţierii, specifc acestora. Astfel, iniţierea prin cultură se justifcă prin faptul
1. Mircea Eliade, Convorbiri cu Lucian Blaga, în „Vremea”, an X, 22 august 1937, pp. 10-11.
Cultura ca tehnică soteriologică
în gândirea lui Mircea Eliade
Bogdan SILION
27 ANTARES AXIS LIBRI
că scenariile iniţiatice, care „aduc” cu ele arhetipurile creatoare, s-au păstrat în
inconștientul omului și îl însoţesc pas cu pas: „Fiecare om dorește să cunoască
anumite situaţii periculoase, să înfrunte încercări de excepţie, să se aventureze
în lumea de dincolo și el trece prin toate aceste experienţe la nivelul vieţii sale
imaginare ascultând ori citind basme sau, la nivelul existenţei sale onirice, visând”.
2

Conștiinţei transcendentale a arhetipului i se adaugă însă o conștiinţă
istorică. După „căderea în timp”, pe care Eliade, după modelul brahmanic kāli-
yūga, al devoluţiei temporale, o consideră o a doua „cădere” după cea originară,
omul nu mai poate să restabilească legătura cu Sacrul sau cu unitatea primordială
decât prin cultură. Simbolul se degradează în istorie, transformându-se din „fapt
viu”, concretizat prin mit și ritual, într-un fapt cultural. Dar, pentru că existenţa
omului areligios ascunde arhetipurile omului religios, cultura poate prelua funcţia
ritualului sau a mitului. Chiar simplele acte de a citi, a medita și a înţelege un text
echivalează în prezent cu o iniţiere. Intrarea arhetipului în istorie și „realizarea”
lui în mod concret presupun prezenţa culturii în viaţa omului. Astfel, „omul este
condamnat să primească revelaţia prin cultură”
3
, limită care, în același timp,
„nu limitează”. „Condamnarea” nu este decât expresia imposibilităţii omului de
a extirpa sacrul din finţa proprie. Omul este situat în orizontul permanent al
culturii, ce îi determină și modul de existenţă, deoarece el poartă cu sine, ascuns
în inconștient, arhetipul. Orice formă istorică încearcă să imite arhetipul, astfel
încât cultura, ca simbioză între forma perenă și conţinutul temporal, este, în
același timp, arhetip și temporalitate. De aceea, în finţa umană se contopesc cele
două orizonturi: temporalitatea, ca destin al finţei-întru-moarte, și eternitatea.
Cultura unește aceste două dispoziţii fundamentale.
Creaţia culturală dobândește, în același timp, o semnifcaţie contingentă,
ce ţine seama de limitele finţei umane, și un sens transcendent, care face ca
Centrul să fe peste tot, iar Eternitatea să înceapă încă din acest moment.
4
Această
2. M. Eliade, Nașteri mistice, p. 164.
3. M. Eliade, Încercarea labirintului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 59. Arșavir Acterian, în
Convorbiri cu și despre Mircea Eliade, Editura Humanitas, București, 1998, p. 22, observa efectele
trecerii de la tradiţia orală la cea scrisă: „Condamnaţi să descifrăm «misterele» și să «descoperim»
drumul către mântuire prin cultură, adică prin carte (nu prin tradiţiile orale, transmise iniţiatic de
la maestru la discipol), nu avem nimic mai bun de făcut decât să adâncim dialectica misterioasei
coincidentia oppositorum, care ne îngăduie nu numai să descoperim «sacrul» camufat în
«profan», dar și să resacralizăm creator momentul istoric, adică să-l transfgurăm, acordându-i o
dimensiune sau o «intenţie» transcendentală”.
4. Aceasta este, în viziunea lui Altizer, credinţa fnală a lui Eliade; a se vedea T. Altizer, op.cit.,
p. 195. În realitate, dialectica sacru-profan nu justifcă o astfel de interpretare. Cultura este, în
același timp, limită gnoseologică, prin imposibilitatea realizării unei interpretări totale a faptului
religios, dar și o creaţie continuă, prin care se dă răspunsul esenţial, de altfel singurul posibil,
lui Dumnezeu. Ca dispoziţie transcendentală, cultura este o fuziune între cele două orizonturi.
Considerăm că această interpretare, care îl apropie pe Eliade de Blaga sau Berdiaev, este mult
mai aproape de ceea ce credea de fapt istoricul religiilor. Interpretarea noastră are avantajul că
ţine cont de existenţa misterului coincidenţei contrariilor, care își afrmă logica ambiguă prin
28 ANTARES AXIS LIBRI
simbioză de orizonturi este o extensie a dialecticii sacru-profan, care reprezintă
în fond modelul coincidenţei contrariilor. Și hermeneutica, dar și creaţia umană
sunt supuse acestei dialectici contradictorii.
Creaţiile omului sunt arhetipice – se realizează în permanenţă în jurul unui
centru și este semnifcată de prezenţa simbolurilor. Chiar și degradat, simbolul
își păstrează funcţiile sale în cadrul culturii. În plus principiul omologiei sau al
simultaneităţii care stă la baza lui – participă la două realităţi contradictorii – își
dezvăluie semnifcaţia doar în cadrul culturii. Este adevărat însă că imperfecţiunea
hermeneuticii, supusă, cum deja știm de la Heidegger, limitei transcendentale
a temporalităţii Daseinului, face imposibilă surprinderea esenţei a-logice a
simbolului. Acesta din urmă rămâne doar un semn, o marcă a realităţii, care nu
poate f decât recunoscut în mod spontan și nicidecum abordat „discursiv”. Totuși,
însăși înţelegerea limitei determinate de limbaj transformă cultura într-un act
esenţial și peren. Doar prin creaţie simbolul își poate dezvălui semnifcaţia, deși
esenţa nu și-o dezvăluie decât unei conștiinţe care depășește, în anumite condiţii,
caracterul intenţional. Impresia este că prezenţa sacrului în lume este actul libertăţii
absolute a Divinităţii și nu o „activitate” conștientă a omului. Sacrul se manifestă
unde vrea și când vrea, de la cele mai banale lucruri până la misterul Întrupării. De
aceea, credinţa lui Eliade este că revelaţia se produce dinspre Divinitate către om și
doar o conștiinţă „afectată” de Sacru poate să mai primească o astfel de revelaţie: „Și
tot el are să-l vadă cel dintâi, când Dumnezeu adevărat își va arăta din nou faţa nu
în biserică, nici în universităţi, ci se va arăta pe neașteptate, deodată, aici între noi,
poate pe stradă, poate într-un bar, dar noi nu-l vom recunoaște și nu vom mărturisi
pentru El.”
5
Paradoxal, imposibilitatea funciară a omului de a recunoaște simbolul
face posibilă și necesară cultura. Ea reprezintă, în viziunea lui Eliade, „materia”,
„scena” unde se manifestă Sacrul. În acest sens, lectura, concertele, spectacolele pot
constitui locuri de unifcări care permit transcenderea polarităţilor existenţei.
6

Astfel, cultura, și implicit necesitatea omului de a descoperi prin intermediul
hermeneuticii structurile perene ascunse în „faptele” culturale, reprezintă „materia”
esenţială, unica posibilă, pentru posibilităţile creatoare ale omului. Individul nu mai
poate surprinde în mod spontan Sacrul, de aceea experienţa directă este înlocuită
cu dispoziţia hermeneutică. Aceasta devine însă singura legătură posibilă cu sursele
originare ale vieţii. Istoria spirituală a omenirii este o devoluţie, în urma căreia se
pierde treptat orice intuiţie fundamentală. Legea degradării fantasticului (a Sacrului),
suspendarea unei poziţii defnitive ori prin acceptarea ambelor contrarii. Ca un exemplu, se poate
susţine ideea că tocmai opacitatea limbajului este o “înţelegere” ce trimite dincolo de ea însăși.
Limita este, pentru oricine folosește simbolul coincidenţei contrariilor, însuși Centrul care dă
naștere unei noi semnifcaţii. Limbajul trimite dincolo de el însuși, către inefabil. Așa cum am
arătat deja, coincidentia oppositorum rămâne simbolul privilegiat al limbajului apofatic.
5. În Mircea Eliade, O fotografe veche de 14 ani, în „Integrala prozei fantastice”, vol. II, p. 403.
6. A se vedea în acest sens și S. Keshavjee, op. cit., p. 422. Această dialectică paradoxală, a actelor
culturale care trimit către transcendenţă, este lait-motivul nuvelelor fantastice ale lui Eliade.
29 ANTARES AXIS LIBRI
care funcţionează ca o normă hermeneutică esenţială pentru demersul literar și
știinţifc al lui Eliade, impune și sensul creaţiei umane: Sacrul camufat în profan
nu mai poate f intuit direct, ci doar „interpretat”, într-un fel recuperat prin limbaj
și gândire. Calea sinuoasă a hermeneuticii nu exclude însă utilizarea limbajului
simbolic; mai mult chiar, pentru că hermeneutica, la fel ca și simbolul, are ca arhetip
Totalitatea, se poate aspira la dezocultarea misterului. Dar drumul pe care trebuie
să-l facă interpretarea este exact calea inversă, împotriva curentului, dinspre prezent
către trecut. Orientată către origini
7
, hermeneutica își găsește Centrul în preistorie
și chiar în protoistorie. Acest „plonjon” către origini, asemănător „plonjonului”
cosmogonic căruia îi este cu siguranţă model, este singura modalitate rămasă
omului „căzut în istorie” de a-și recupera paradisul pierdut. Această încercare de
recuperare echivalează cu repetiţia mitului creator și cu ritualul prin intermediul
cărora orice act dobândea „pecetea” Sacrului.
De fapt, cercetătorul astfel orientat – precomprehensiunea își pune amprenta
în orice cercetare – ia cu el întreaga sa experienţă istorică și culturală, altfel spus,
toată „istoria” sa, ca destin al său, și o întoarce către trecut. Doar o conștiinţă
istorică poate descoperi importanţa marilor creaţii ale spiritului. Înseși etapele
vieţii mentale ale omenirii sunt în legătură cu metalurgia sau cu agricultura.
Acestea din urmă au creat noi sinteze spirituale, noi experienţe, care, la rândul
lor, au dat naștere omului actual. Este vorba despre o viziune originară asupra
Cosmosului: orice modifcare în Univers conduce la o modifcare în mentalul și
comportamentul omului. Această adevărată lege a Universului, fundamentată pe
ideea solidarităţii dintre Om și Cosmos, nu mai este „asumată” de omul „istoric”.
El a pierdut experienţa directă și își poate doar reaminti sensul acestei pierderi,
prin aplicarea unei hermeneutici corecte.
8

Sintezele mentale realizate de agricultură și metalurgie sunt factori de evoluţie
spirituală și psihică,
9
pentru că, odată cu fecare descoperire, omul experimentează
un nou ordin al realităţii. Aceasta deoarece în orice sinteză se păstrează arhetipul-
model al oricărei creaţii. Evidenţierea structurii arhetipale perene păstrată în orice
7. Drumul invers al gândirii este metoda indicată și de Heidegger pentru regăsirea „originii”
Fiinţei în gândirea greacă.
8. Nu știm încă exact dacă Eliade a crezut cu adevărat că prin anámnēsis se poate schimba și
comportamentul omului. Anamneza produce modifcări în conștiinţa umană sau rămâne doar
un act hermeneutic izolat de orice gândire? Eliade lasă să se înţeleagă faptul că orice experienţă,
orice modifcare în sistemul de valori ori fecare metodă urmată are puterea să producă modifcări
importante și directe în comportamentul omului. Conceptul de hermeneutică participativă sau
unele ipoteze din nuvelele fantastice ne fac să credem că, de fapt, Eliade a vizat chiar o astfel de
modifcare esenţială. În fond, însăși legea Universului dictează o astfel de transformare: în Univers
totul se „leagă” printr-un sistem de corespondenţe magice, astfel încât orice modifcare a unei
structuri produce o modifcare a întregului sistem. Nu știm dacă Eliade a gândit până la capăt o
astfel de consecinţă, dar credem că, în sensul interpretării noastre cel puţin, se poate justifca o
asemenea ipoteză.
9. A se vedea, de exemplu, în Prefaţa la M. Eliade, Cosmologie și alchimie babiloniană, p. 9.
30 ANTARES AXIS LIBRI
formă religioasă este sarcina hermeneuticii. Relaţia cu tradiţia îmbracă forma
unui program cultural îndrăzneţ, afat la baza ecumenismului prezent sau viitor.
Arhetipul explică și infuenţele protoculturale asupra culturii occidentale. Omul
prezent este creaţia omului arhaic, religios, cel care s-a raportat într-un anumit fel
la Cosmos. Și chiar dacă premisa magică ce a stat la baza acestei raportări nu mai
este asumată de omul actual, se poate vorbi, totuși, de o continuitate. Creștinismul
„popular”, miturile desacralizate sau obiceiurile rurale stau mărturie pentru
prelungirea credinţelor civilizaţiilor arhaice ale vânătorilor și cultivatorilor. În
orizontul arhaic al timpului circular și al repetării se pot integra unele creaţii
contemporane – sculpturile lui Brâncuși, de exemplu –, precum și fenomenele
religioase care continuă, într-un fel sau altul, creaţiile omului religios (folclorul
oricărui popor din imaginarul colectiv dominat de arhetipuri).
Imaginile arhetipale fac posibil dialogul dintre culturi și explică și unitatea
profundă dintre Orient și Occident, între civilizaţii diferite și îndepărtate în timp.
Subliniem că doar repetarea arhetipului este creator. Chiar dacă Occidentul s-a
îndepărtat tot mai mult de creativitatea populară - singura care a păstrat legătura
directă cu sacrul – există, totuși, soluţie de continuitate: folclorul. Creaţia populară
este cea care universalizează întreaga civilizaţie europeană. Dacă se studiază
folclorul diferitelor popoare, se pot desprinde cu ușurinţă structuri comune. Ele
sunt determinate de prelungirea creativităţii civilizaţiilor neolitice, de „boicotul”
faţă de istorie al ţăranului din orice parte a lumii.
În scrisoarea adresată lui Constantin Noica, datată 18 august 1981, Eliade își
decriptează sensul renunţării la idealul ascetic al Indiei; credinţa în structura comună
a culturilor și speranţa realizării unui nou umanism, pornind de la unitatea dintre
Orient și Occident au fost adevăratele „mesaje” primite din India. În acest sens,
rolul României și al Peninsulei Balcanice în realizarea unităţii dintre culturi este
unul important: „România nu e numai o răscruce, ci mai ales un pod între Orient
și Occident”.
10
Podul este civilizaţia neolitică, reprezentată de credinţele, tradiţiile
sau de portul popular. Dar mai presus de acestea, creaţia populară românească
reprezintă simbolul unităţii dintre cultura europeană și cea orientală, pe de o parte,
și dintre civilizaţia creștină și creaţia precreștină, pe de altă parte. Creaţia populară
de origine neolitică este adevărata sinteză a culturii, pentru că aceasta valorizează
în istorie arhetipul, ca structură comună a tuturor culturilor. Este evident că fecare
popor realizează sinteze individuale, unice; însă nu pe baza acestor individualităţi
etnice se creează istoria, ci în raport cu miturile, legendele sau credinţele populare.
În unitatea sintetică a contrariilor dintre creaţia individuală și fondul neolitic
comun culturilor se realizează sensul generic al fenomenului cultural. Cultura este
sinteza dintre creaţia unui popor și arhetipurile universale. Arhetipul se dă tuturor
în același fel; stilul și straturile diverse fac diferenţa între culturi. Iată de ce prin
10. Mircea Handoca, Convorbiri cu și despre Mircea Eliade, Editura Humanitas, București, 1998,
p. 244.
31 ANTARES AXIS LIBRI
preistorie, și nu prin contemporaneitate, fecare popor participă la istoria comună a
umanităţii: „poporul român, care nu a avut un Ev Mediu glorios (în sens occidental)
și nici Renaștere, și deci n-a participat la istoria și la crearea culturii europene – are
o preistorie și o protoistorie de egală valoare cu a oricărei naţii europene importante
și are un folclor incontestabil superior tuturora”.
11
Unitatea civilizaţiilor se explică tot prin funcţia universală a simbolului.
Acesta există ca structură transcendentală și se difuzează în fecare „matrice
stilistică”. „Religiozitatea cosmică” pe care Eliade o descoperă în urma călătoriilor
printre triburile de santali din India este elementul de sinteză al culturii, cheia
de înţelegere a unităţii culturale a umanităţii. Așa cum, în civilizaţia Indusului,
substratul prearian reprezintă elementul creator al culturii indiene, ce a stat la
baza tuturor sintezelor hinduiste sau budiste, și în cultura română substratul dacic
creează matca unde s-au „topit” toate celelalte infuenţe. Civilizaţia neolitică, unde
simbolul făcea legătura cu realitatea eternă, este, astfel, stratul comun tuturor
culturilor, din India până în Portugalia.
12
De aceea, analiza oricărui sistem de
simboluri (simbolism) conduce la înţelegerea universului arhaic al popoarelor:
„Mi se părea că, prezentând aportul elementelor preariene în cultura indiană sau
comentând simbolismul templului din Barabudur, eram mai aproape de universul
spiritual al ţăranului român și contribuiam și mai temeinic la înţelegerea acestui
univers decât, bunăoară, traducând pe Kant (...)”.
13
Cultura este sinteza Spiritului. Prin hermeneutica simbolului este descoperit
arhetipul unifcator al tuturor creaţiilor umane. Metoda fenomenologică, a
reducerii oricărui fenomen la structura de bază, are deci aceeași miză ca și
„sintezele Spiritului”, alchimia sau yoga. De data aceasta, prin hermeneutica
simbolului se ajunge la libertate și creaţie. Această hermeneutică este tot o
coincidentia oppositorum, în măsura în care culturi diverse au, pornind de la
structura lor comună, același limbaj. Prin identifcarea unităţii culturilor, pe
baza stratului neolitic unic, Eliade regăsește sensul căutărilor sale în studierea
simbolismului religios, care trimite către arhetipul oricărei căutări. Acesta este
„podul” dintre Orient și Occident descoperit în India. Alegând să studieze
simbolul, savantul român unifcă, în mod paradoxal, istoria cu mitul, creaţia
culturală cu simbolul. Dialectica misterioasă sacru-profan se revelează, astfel, în
însăși experienţa culturală. Fără a nega importanţa tehnicilor spirituale - pe care,
de altfel, le integrează în actul cultural - Eliade vede în cultură sinteza creatoare
ce poate duce atât la o nouă înţelegere, cât și la un nou umanism, supus, la rândul
său, unei înţelegeri speciale a simbolului coincidenţei contrariilor. Adevărata
trezire spirituală se produce în „materia” istoriei și coincide cu înţelegerea sensului
simbolului pentru existenţa umană.
11. Prefaţă la M. Eliade, Cosmologie și alchimie babiloniană, p. 8; aceeași idee în M. Eliade,
Fragmentarium, Editura Humanitas, București, 1994, pp. 42-44.
12. Mircea Eliade, Memorii, vol. I, p. 221
13. Ibidem, p. 223
32
C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E
ANTARES AXIS LIBRI
De la Quintus Horatius Flacus
încoace, lumea a început să se
redescopere pe sine privindu-se, fie pe
furiș și strâmbându-se, fie bărbătește,
drept în faţă și fără cruţare, în oglinda
năzdrăvană a Satirei. Și cum noi știm că
satira este o invenţie latinească, e lesne
de explicat de ce i-au presărat românii
grădina cu multe răsaduri vânjoase și
nemuritoare. Ion Budai Deleanu pe la
început, Anton Pann, Caragiale mai
apoi, pe urmă Urmuz și Eugen Ionescu,
Baranga, Băieșu și Mazilu, mai spre zilele
noastre, au făcut ei ce-au făcut pentru a
ne înţelege că suntem așa cum suntem, ba chiar mai mult decât atât. În
postmodernismul primelor decenii ale mileniului trei, satira, nu neapărat
ca gen, ci ca manieră de a scrie în toate genurile, a găsit la lucru mai
multe condeie de pe tărâmul românesc, unul dintre ele, printre cele mai
ascuţite și mai nobile, relevându-se tocmai în orașul tristului Bacovia. El
este Calistrat Costin.
Poet, prozator, dramaturg, traducător, fost director de teatre și
actual președinte al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor, Calistrat Costin
ni se dezvăluie ca un scriitor de cetate, el urcă pe scenă sau iese în agora
și declamă „Lume, lume și iar lume”, „Uite viaţa, nu e viaţa”, ba mai mult
decât atât, ţintește spre înalturi, devenind un subtil „Bârfitor la colţ de
univers” și (ne)temându-se că „Om fi greșit galaxia!”. Sunt câteva dintre
titlurile volumelor sale, pe lângă „Satiră duhurilor mele”, „Umor la gura
ţevii”, „Închis pentru inventar”, dacă ar fi să le reţinem doar pe acelea
în care liricul de fond al discursului irumpe în superbe și încântătoare
artificii de inteligenţă ludică, ironie ultrafină, umor și paroxism estetic.
În fond, Calistrat Costin întoarce lumea pe dos (nu întâmplător satira
vine de la latinescul satura, adică dezordine, harababură) pentru a o
reface într-o altă ordine, mai veselă, și deci mai bună și mai acceptabilă.
Recreând lumea cu zâmbetul pe buze
Calistrat Costin: „Pe contrasens...”,
Editura Ateneul Scriitorilor
Bacău, 2014
Ion MANEA
33 ANTARES AXIS LIBRI
El înaintează cu abilitate în contrasens printre marile adevăruri ale lumii
și, poate de aceea, cel mai recent volum al său, apărut în 2014, la Bacău, se
cheamă chiar așa, „Pe contrasens...”.
Volumul, de numai 100 de pagini, este o culegere de „re-versuri”, cum
le numește chiar autorul, sugerându-ne ab initio să citim cu mare atenţie,
pentru că, fie există o cheie necunoscută pe care trebuie s-o găsim cu propriile
noastre mijloace, fie ne-ar putea paște pericolul de a nu înţelege mare lucru,
dacă nu căscăm cu atenţie ochii când citim și nu ne punem la bătaie toate
cunoștinţele despre lume și viaţă pe care le-am dobândit noi, de la profesori,
poeţi, filosofi, înaintași sau contemporani. Este un gest foarte frumos din
partea autorului să ne prevină, pentru că, vorba domniei sale, „De-o vreme-
ncoace îmi tulbură/ dulcea mea lene/ (să-i zicem intelectuală)/ o sumă de
neînţelegeri:/ una ar fi că personal nu mă mai/ înţeleg cu/ Doamna Lume,/
alta că Doamna în chestiune nu/ vrea să mai audă de mine!” („Înţelegeri”, p.
23) și, în aceste condiţii, noi cititorii, trebuie să ne așteptâm la orice, inclusiv
la grozăvii de tipul. «„Dumnezeu e mort” – s-a trezit/ unul vorbind și-a
înnebunit/ pe loc» („Polemică”, p. 22).
Dumnezeu, Atotputernicul, este adesea invocat mai ales ca Judecător
Suprem al unei lumi pline de nedreptăţi, dar asta nu-l scutește – dimpotrivă!
- pe Cel de Sus să fie, El Însuși, judecat: „Ţi-ai părăsit, Doamne, fiul iubit,
cel mai iubit,/ l-ai lăsat în ghearele mulţimii, pradă furiei/ celorlalţi/ (și ăștia
tot progeniturile tale...) - de ce?/ Din înalturi priveai cum îl răstignesc,/
batjocorindu-l, pironindu-l pe cele două lemne/ așezate cruciș,/ de ce l-ai
părăsit, atotputernicule?!/ („atotputernic...”)” („Doamne, de ce l-ai părăsit?!”,
p.27). Și, mai departe: „Greu de înţeles de ce-a trebuit ca/ cel mai pur,/ cel
mai curat, mai adevărat dintre/ creaturile tale/ să fie sacrificat spre deliciul
unei gloate/ fără suflet, fără creier, fără nici un.../ Dumnezeu!” (idem).
Nedumerirea și muștruluiala aplicată Divinului este cu atât mai legitimă
cu cât „... un fel de busolă/ va fi existat de unde de neunde,/ că DOMNUL
DUMNEZEU, creatorul,/ impecabilul,/ nu va fi fost vreun hoinar/ de-a
tolomaca, debusolat/ prin propriul, mirabilul său neant!” („Busola lumii”,
p. 28).
Se manifestă în dialogul poetului cu Dumnezeu și un fel de incertitudine
și nedumerire argheziene – „De ce, Demiurgos,/ nu vrei să exiști printre
noi,/ cu noi, cu Tine, de ce?/ Exiști sau nu exiști, răspunde-ne,/ ce te
costă?!” („Visarea”, p.69) – dar, spre deosebire de autorul „Psalmilor”, care
ia lucrurile în foarte serios, până la urcarea lor în dramatic, Calistrat Costin
mânuiește cât se poate de fermecător tactica ironiei, a jocului, a travestiului
și chiar a dialogului lumesc la un pahar de vorbă: „Am stat de vorbă cu
bunul Dumnezeu - / eu: foarte concret, carne, oase și/ EL: abstracţiunea
absolută,/ eu m-am plâns de-ale mele,/ El de-ale Concepţiunii Sale,/ eu, cu
34 ANTARES AXIS LIBRI
oarecare efort, l-am înţeles/ El, pe mine mai puţin/ (eram prea neînsemnat
pentru/ imacularea Sa,)/ ceva totuși a priceput,/ ca de la părinte la fiul său...”
(„Răzleţe”, p. 89) De altfel, muritorului poet nu-i este deloc teamă să-l
înfrunte pe Dumnezeu, ba, mai mult decât atât, se pare că s-a ajuns la un fel
de înţelegere, la un pact de neagresiune, negociat de pe picior de egalitate,
evident: «„Problemele cu bunul (!) Dumnezeu/ le-am cam încheiat,/ le-am
rezolvat oarecum rezonabil,/ amiabil, în favoarea ambelor părţi;/ ce va să fie
ulterior,/ la mult trâmbiţata/ „Judecată de-apoi”...-/ vom muri și vom vedea/
(eu voi muri, dânsul, „bunul”,/ va vedea!)» („O problemă”, p. 34).
Relaţiile cu divinitatea fiind stabilite, intră în obiectiv creaţiunea ei,
lumea ca lume, pe care poetul, cu aceeași poftă inepuizabilă de prelucrare
ludică a crudei realităţi, o prezintă într-o succesiune de secvenţe care de care
mai imprevizibile și mai pline de înţelesuri. Ca să îmbuneze această lume, ca
să o facă mai frumoasă și mai acceptabilă, schimbul de roluri și de meniri
se potrivește de minune și chiar produce un lirism de altă natură, tandru,
cald, înduioșător, ca în poemul „Așteptări”, pe care, pentru delicateţea lui,
îl reproducem în întregime: „Aștept să-mi dea muguri de aripi/ în umeri, în
piept, în frunte,/ în inimă,/ s-ajung și eu în ceruri,/ să nu mai simt pământul.../
Paserile văzduhului, parcă sătule/ de zboruri,/ așteaptă în legea lor/ să le
crească/ în loc de aripi pereche de braţe/ să aibă parte, și ele,/ de îmbrăţișări,
ca oamenii...”. Dar, dincolo de farmecul ei, lumea e așa cum e, adică, în mare
parte pornită pe căi de rătăcire, fără măcar a ști spre ce se îndreaptă: „Lume
nebună, cu oamenii tăi smintiţi,/ unde vrei să ajungi?/ - Nicăieri, băieţică -
/ sper să-ţi placă răspunsul!” („Miniaturi”, p. 86). Așa cum este ea, năucă
la prima privire, lumea pare plictisitoare și fără sens, „Zilele sunt, cele mai
multe, cam la fel/ unele cu celelalte,/ nopţile, aproape toate, sunt, unele mai/
cam la fel cu celelalte,/ anii și ei, se scurg cam la fel unii cu/ ceilalţi,/ și
deceniile și veacurile și mileniile/ asemenea se perindă cam la fel unele// cu
celelalte...” („Cam la fel”, p. 21), numai că omul, creaţiunea lui Dumnezeu,
știe să le populeze cu propriile sale trăiri, frumoase în esenţă, dar și, tocmai
de aceea, producătoare de mari necazuri: „Partea mai delicată e cu visele,/
speranţele, rătăcirile, nebuniile,/ smintelile, vrerile, amăgirile, toanele,/
patimile, maniile, trăsnăile, beţiile,/ și câte și mai câte, care/ nu sunt unele
peste altele «cam la fel»/ și de aici puzderia de neajunsuri/ ori neajungeri/
ale traiului nostru pe pământ/ (de «subpământ» nu facem vorbire/ că acolo
chiar că toate sunt nu «cam» dar «la...la...la...la fel»,/ o apă și-un mormânt!)
(idem).
Abordarea senină, ironică, pe alocuri pamfletară a unor probleme atât
de importante și de grave produce efectul scontat, cel al detașării, al împăcării
înţelepte cu sine și, mai ales, al acceptării destinului întocmai cum ni l-a
hărăzit alcătuirea universală: „Îmbătrânește universul, bietul de el/ (bieţii de
35 ANTARES AXIS LIBRI
noi) -/ procesul e-n curs, aneantizarea/ s-a pornit, gata, punct,/ sau... sau
doar li se pare unora/ orbecăind prin prăpăstii,/ că nici noi (noi, oamneii-
oameni)/ nu prea o ducem pe roze cu.../ întinerirea!” („De senectute”, p. 31).
Această manieră de a lua lucrurile serioase în neserios, este, în fond, cea mai
serioasă metodă de a le înţelege rosturile, iar Calistrat Costin ni se arată, ca
și în volumele anterioare, un maestru al jocului de-a existenţa umană, sub
toate dimensiunile sale, un magician, sub bagheta căruia râsul devine plâns,
iar plânsul devine râs, ca în duplicitatea măștilor teatrului, cu care a cochetat
și cochetează în stil caracteristic. În aceste condiţii, totul trebuie regândit și
redimensionat, reinterpretat și reînţeles în „re-versuri”, situaţie nouă în care
până și misterul ploii bacoviene (de la Bacău, nu de la Bacovia) este demitizat
și, mai mult decât atât, folosit ca bun motiv de interrelaţionare scenică: „...
Plouă, nimic extraordinar în natura mamă/ - O cafea, te rog, domnișoară!/
- Și mie o ciorbă de burtă!/ - Măsline aveţi?/ - Măi frumuseţe, să fie o votcă
mare!/ - Numai după ora... domnul!/ - Care oră, comoaro?/ - După aia,
ora aia, domnu!/ - Dar e aia fărî zece, ce mai aia vrei?/ - Până la... aia vă
servesc o cafea și/ vedem noi după aceea...” („Plouă, nimic extraordinar”, p.
48). Adevărat, bine zice despre autorul acestor insolite versuri, însuși Eugen
Simion: „Când trece la stilul parodic, Calistrat Costin are imaginaţie, ironie,
inocenţă prefăcută, abilitate prozodică și, prin toate acestea, el este foarte
convingător”.
Cultura solidă, formaţia clasică, preumblările folositoare prin filosofiile
lumii, de la cel ce știa că nu știa nimic, până la cel ce decretase moartea
lui Dumnezeu (interlocutorul favorit al poetului), experienţa de viaţă ca
jurnalist, profesor, om de teatru, staroste al scriitorilor, toate acestea, plus
talentul și imaginaţia, care stau în spatele unui spirit atât de sprinten și de
îndrăzneţ, fac din Calistrat Costin un maestru al discursului ludic asupra
alcătuirii umane și asupra marilor probleme existenţiale, singurul care poate
anihila încrâncenarea și tragismul, lăsând cale liberă seninătăţii în asumarea
destinului: „Am visat/ și-n somn și cu ochii deschiși,/ noapte-zi, ziuă-
noapte,/ o lume,/ alta,/ mai curată, mai bună mai altfel,/ și m-am mirat când
m-am trezit/ (nu mă mai mir)/ că lumea dorită, visată, ideală,/ e lume, doar
lume,/ trecătoare, pieritoare,/ da, trezirea e dăunătoare!” („Reverie”, p. 58).
Și, pentru ca totul să se termine cu bine în cea mai bună dintre lumi, poetul
iese în final pe scenă, și rostește spășit, dar ferm și cu înţeles, în aplauzele
publicului: „Iertare, Doamne, iertare,/ pentru această aiurare,/de vină-i
divina Ta eroare!” („Iertare”, p. 74). De vină este însă Calistrat Costin însuși,
pentru că ne bruiază frumos schemele rutinate de receptare și ne face să
pătrundem zâmbind și minunîndu-ne în esenţa lucrurilor, așa cum sunt și,
mai ales, așa cum ar putea fi...
36
C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E
ANTARES AXIS LIBRI
Toate fluviile își leagănă apele în
aval și, odată cu ele, dau liberă curgere la
legendele izvodite pe seama lor și depuse
ca borangic aluvionar la neodihnele
undelor lor. Ce-ar însemna Nilul, Rinul,
Amazonul sau Volga fără acele bijuterii
narative, care să le salveze de la trecere, de
la efemeritate și să le confere eternitate?
Veșnicia unui fluviu, înţelege oricine, nu
se poate logodi decât tot cu un corelat
nedeterminat, cu un pandant nesupus
vremuirii. Or, poveștile unui fluviu trec
în legendă și mit și sfidează efemerul, așa
cum catedralele medievale iau în răspăr
istoria și vremuirea terestră.
Sunt convins că toate fuviile au izvodit atâtea povești cât să le asigure
nemurirea literară, dar nu mai știu dacă legendele izvodite pe seama lor
au fost adunate în cuprinsul unor cărţi. Știu doar că una dintre cele mai
frumoase cărţi ale adolescenţei mele fugoase se intitula Volga petrece și
aduna în paginile ei o sumedenie de legende izvodite de locuitorii izbelor
ruse scăldate de apele fuviului, în curgerea lui de la izvor la vărsare.
De asta spun, toate râurile - și cele mari și cele mici – sunt generatoare
de mituri, de legende, de povești. Cine mai poate desprinde imaginea
frumoasei Lorelay de apele Rinului în care se oglindește? Și exemplele pot
continua, cu alte ape ţi cu alte izvodiri, care de care mai ademenitoare.
Cartea lui Zanfr Ilie, Dunărea, poveste și adevăr (Editura Ideea
Europeană, București, 2013) se resoarbe din acest depozitar de fapte și
întâmplări fabuloase, decupate din atriul stâng al Dunării, așa cum s-au
sedimentat în conștiinţa gălăţenilor, la mila 80, după ce diluviul ocolește
ostrovul de la Cotul Pisicii. Ideea de poveste este, desigur, o disimulare,
pentru că autorul nu fabulează și nu se lasă amăgit de mirajul fcţiunii.
Faptele și întâmplările adunate în această carte sunt reale și adevărate, dar
atât de neobișnuite că aproape sfdează verosimilul. Sunt așa de reale c-ar
O carte ca un album de romanţe
Ionel NECULA
37 ANTARES AXIS LIBRI
putea constitui un certifcat de mândrie locală pentru orice gălăţean legat afectiv
și sentimental de acest areal mirifc.
Cine mai știe azi că străzile acestui oraș au răsunat sub pasul apăsat al
poetului Eminescu? Zanfr Ilie reconstituie cele două adăstări ale poetul în
Galaţi - în 1867, cu trupa lui Iorgu Caragiale, unde fgura ca sufeor și în iunie
1869 cu trupa lui Mihail Pascali, când a locuit vreme de cincisprezece răsărituri
de soare în locuinţa unui pescar, unul din cei mulţi de care Galaţiul n-a dus
lipsă niciodată. Va mai poposi și a treia oară, de data asta defnitiv, în 1911,
când s-a dezvelit statuia din parcul central – prima recunoaștere și stâlpire în
granit a chipului său, de unde înfruntă zădărniciile și vremuirile lumii. Ulterior
vor apare reprezentări statuare în toate localităţile ţării, dar atunci, în 1911,
Galaţiul a fost primul oraș care i-a extras chipul angelic dintr-un bloc amorf
de marmură de Carara. Dezvelirea grupului statuar, operă a cunoscutului
sculptor Frederic Storck, a fost unul din momentele cele mai înălţătoare ale
Galaţiului, festivitatea fiind onorată de prezenţa unui mare număr de scriitori
și cărturari ai vremii, fiecare marcând evenimentul prin cuvinte calde de
omagiere la adresa celui ce-a pus în lumină și-n rosturi de vrednicie fiinţa
românească.
De la Galaţi, unde-și avea reședinţa pârcălăbia ţinutului cu același nume,
s-a remarcat viitorul domnitor unionist Al. Ioan Cuza și tot de Galaţi se leagă
numele lui Costache Negri, sfetnicul de taină a lui Cuza și unul dintre cei mai
harnici diplomaţi, din câţi au răsărit în această parte de ţară.
Cine-și mai amintește de maica Teodosia de la mănăstirea din
Vladimirești și de preocupările sale cărturărești? Sub vrednica stăreţie a
măicuţei Veronica, mănăstirea de la Vladimirești ajunsese o societate în
miniatură unde se producea tot cea ce răspundea nevoilor comunităţii.
Maica Teodosia provenea din Ardeal și-a lucrat o vreme, după absolvirea
Universităţii din Cluj, la Institutul Român de Lingvistică. A publicat versuri
în revista Gândirea condusă de Nichihor Crainic, arătând o apetenţă mai
specială pentru motivele creștine.
Sub numele mirean de Zorica Laţco a publicat până la intrarea în cinul
mănăstiresc trei volume de versuri, bine apreciate de critica vremii. Este vorba
de volumul Insula albă (1944), Osana luminii și Poemele iubirii (1948).
A venit la mănăstirea din Vladimirești în 1948, la îndemnul părintelui
Arsenie Boca și-a rămas până în 1956, când lăcașul a fost închis iar măicuţele
întemniţate sau zburătăcite precum vrăbiile iarna. Când, la începutul anului
1990, mănăstirea a fost redeschisă, maica Teodosia a fost printre primele
care s-au grăbit să continue slujirea Mântuitorului, de-acolo de unde fusese
întreruptă brutal de trimișii iadului. Din păcate, a mai avut puţin de trăit. A
încetat din viaţă după numai câteva luni, iar suratele ei au înmormântat-o în
cimitirul mănăstirii, unde candela nu se stinge niciodată.
38 ANTARES AXIS LIBRI
Aceasta a fost poeta Zorica Laţco și schivnica maică Teodosia, și
subscriem la concluzia autorului că publicul gălăţean încă n-a descoperit-o în
tot borangicul liricii sale și n-a integrat-o spiritualităţii gălăţene.
Multe pagini ale cărţii lui Zanfr Ilie sunt consacrate vechilor clădiri,
reprezentând și azi adevărate bijuterii arhitecturale ale Galaţiului, sau vechilor
instituţii ce-și aveau sediul în Galaţi, cum ar f Comisia Europeană a Dunării,
cu sediul în Palatul de Navigaţie, construit după planurile reputatului arhitect
Petre Antonescu.
La toată această zestre moștenită se adaugă construcţiile noi, care fac din
Galaţi un oraș modern, cu multe ademeniri turistice, dintre care faleza, Păpădia
sau coloana verticală a orașului – Strada Domnească și parfumul răspândit de
mulţimea teilor bătrâni ce-o acompaniază pe toată lungimea ei, de la Dunăre la
Grădina Publică.
Autorul ne oferă o imagine romanţată a Galaţiului, o carte briliantă, plină
de poezie, de nostalgie și de simţire glazurată, din care Galaţiul ni se înfăţișează
ca-ntr-un album de romanţe vechi, dar executate într-o versiune modernă.
Și mai subliniez, măcar fugos și turistic că lucrarea, prin felul cum este
realizată, are și valoare biblioflă. Editura Ideea Europeană s-a întrecut pe
sine, a făcut dovada unui profesionalism de excepţie, și-a dovedit încă odată
că poate realiza lucrări competitive, demnă de a fgura pe standurile celor mai
pretenţioase târguri de carte.
Această carte merită premiată. Nu știu cine poate s-o facă - poate Uniunea
Scriitorilor, sau poate administraţia locală a orașului, dar ar f trist să treacă
anonim și neonorată de instituţiile abilitate.
C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E
39 ANTARES AXIS LIBRI
„cu mâna din ce în ce mai străvezie /
copiez după natură /explozia celulară.”
Într-o proaspătă reeditare (a doua
ediţie, e drept, „revăzută și adăugită”)
dedicată lui Grigore Hagiu, criticul
Constantin Trandafr solicita, îndreptăţit,
în acea „mică scriere”, „un spor de empatie
pentru poetul din Târgul Bujorului”.
Evident, Grigore Hagiu și generaţia sa
(Editura Axis Libri, 2013), ca „studiu
monografc responsabil”, asta își propunea,
respectând chiar recomandarea poetului:
cea de a activa criteriul estetic „la pragul
de sus”, „desprins de cauze minore”, dincolo de orice soi de suspiciuni. Ceea
ce, pentru o dreaptă reconsiderare, presupune o „relectură atentă și justă”
a textelor și, desigur, o interogare a contextului, provocând, se știe, „marea
explozie lirică” a anilor ’60.
Vital, risipind „nobleţe sufetească” (au consemnat contemporanii),
absolventul secţiei de critică literară a Universităţii bucureștene (începută
în 1955) s-a dovedit indiferent la concizie, sedus de o „adâncire intelectivă”,
flosofardă. A fost, nota N. Manolescu (încă în 1968!), „victima unei iluzii
critice”. „Împădurit de păsări albe”, poetul, aderent, a îmbrăţișat – ca atâţia
alţii – „cântecul luminos” al Revoluţiei și „marele crez proletar”, sensibil la
„erosul social”, constata C. Trandafr.
Dar criticul din Câmpina, încercând a-i defni „feţele eului”, se străduia
să ne convingă că avem de-a face cu „un remarcabil poet al iubirii”, părând
chiar surprins că mai toţi comentatorii au neglijat „această dimensiune a
liricii sale”. Cu anevoinţă, mărturisim, am putea îmbrăţișa o atare opinie,
livrată, însă, pe un ton ferm, cu decupaje alese pe sprânceană, izolând
erotica (câtă e!). Mai ales că un Marian Popa, de pildă, nu ezita să denunţe
„frapanta lipsă de interes” a poetului pentru tema erotică. Iar N. Manolescu
îl găsea „remarcabil” tocmai în erotică! Nu ne propunem să împăcăm atari
Adrian Dinu RACHIERU
Grigore Hagiu şi „lirismul pulsatoriu”
40 ANTARES AXIS LIBRI
opinii, în vizibil confict, dar, schiţând un posibil
profl, survolând întregul creaţiei, aducem,
inevitabil, câteva retușuri, fără a oculta aspectele
dezagreabile.
Fiindcă, purtându-și „surâsul subţire de
adolescent”, Grigore Hagiu intra încrezător pe
scena lirică, „plin de clopote de bronz”. Debutase
în 1950, la Tânărul scriitor și, editorial, abia în
1962, cu Autoportret în august, pe linia unui
militantism specifc epocii, conectat unei retorici
entuziaste, mărturisindu-și febril adeziunea „la
ideile sublime ale comunismului”, remarcată,
desigur, de prefaţatorul plachetei, Matei Călinescu.
În acei ani, încă ai opresivului realism socialist,
Matei Călinescu, om al cărţilor, ins informat, cu
lecturi bine orientate a pus umărul la modernizarea
literaturii noastre. A fost recunoscut, nota Alex
Ștefănescu, drept un critic de direcţie al generaţiei, consiliindu-l pe Nichita,
având un cert rol „culturalizator” în cercul lui Stănescu, Cezar Baltag, Breban
și Grigore Hagiu, cum își amintește Breban însuși (v. Trădarea criticii, 2009).
Pe linia lirismului civic, glorifcând „ţara altoită pe oase de dac”, Hagiu va mai
produce prompt câteva volume, cum ar f De dragoste de ţară (1967) și Cântece
de stemă (1971). Cartea primă poartă, însă, un ecou labișian. Era vorba de o
generaţie traumatizată de ororile războiului. Cum „accidentul lui Labiș încheia
o epocă istorică”, va mărturisi Grigore Hagiu, dispariţia poetului, văzut ca lider,
acceptat „șef post-mortem” (zicea tot Alex Ștefănescu) responsabilizase generaţia.
Încât, „împădurit de păsări albe”, îmbrăţișând obsesiile generaţiei și temele ei
(migratoare), poetul se vrea, și el, „un trunchi vocalic”: „cu primăvara am venit,
/ sămânţa ei cea mai fecundă sunt”. Fascinaţia Labiș, ca „refex al necesităţii”, l-a
urmărit lungă vreme, întreţinând și cultul prieteniei. Fiindcă în camera din str.
Pictor Stahi, acolo unde încropise primele versuri, s-au perindat viitori mari
scriitori: Nichita, Breban, Velea, Fănuș, Cezar Baltag, Mugur. Prieten de tinereţe
cu Nichita Stănescu, ploieșteanul find iute recunoscut ca nou lider, va acuza
și impactul nichitian. Hoinărind discursiv prin spaţiile visului, adulmecând
„mireasma forii nenăscute”, poetul prelucrează – conceptualizând – astfel de
sugestii (vidate de serafsm) și eșuează, deseori, într-o „poliloghie flosofardă”, cum
îl taxase Al. Piru, sancţionând emisia febrilă de versuri absconse ori asociaţiile
hazardate. Poetica visării, descoperindu-i „sfere gravide / întomnate în cuvânt”, îi
procură și reverii erotice, înecate în „ceaţă verbală”, constata Gheorghe Grigurcu.
Sfera gânditoare (1967) este volumul de răscruce. „Trăim într-o sămânţă
vastă” va spune poetul, devorat de propriu-i vis, închipuind o cosmogonie populată
Grigore Hagiu
41 ANTARES AXIS LIBRI
cu șerpi hipnotici. El, de fapt, se reîntoarce în sine, împăcând lăuntricul, acel dor
clamat de „spaţii închise” cu fascinaţia celestului (exterioritatea). Blagian pe alocuri
și, mai ales, apăsat stănescian, va invoca sfera născătoare și „izvoarele somnului”,
germinaţia și forţele genezei, setea de unul. Pe bună dreptate, Daniel Dimitriu,
lansând o sintagmă norocoasă, vorbea de un lirism pulsatoriu, alternând – în
complementaritatea jocului poetic – prăbușirea „în sine însuși”, palpând „adâncul
obscur”, „oglinzile întunecate”, motivul germinaţiei etc. cu tentaţiile expansivităţii,
pigmentată oniric, precum în Descântece de gravitaţie (1977). E o formulă pe care
Hagiu, un copist cu o mână „din ce în ce mai străvezie”, risipitor până la „pacea
letală”, o va frecventa cu asiduitate. Chiar dacă, tot el, dorind o lume întemeiată,
„stabilă” (cf. Lucian Raicu) intră în alertă, cutreierat de neliniști, chemând salvator
„frâiele gravităţii” când lumea își iese din ţâţâni. Pomenita alternanţă se confrmă
și pe alt plan; nu doar elanul introspectiv, „dorul de spaţii închise” vs. celestul intră,
opozitiv, în relaţie, ci și redactarea febrilă, nesupravegheată, redundantă (reluând
motive bătătorite), contrapusă unui autocontrol sever, cenzurativ, sub presiunea
constrângerilor prozodice, în ipostaza de remarcabil sonetist (v. Sonete, 1978
sau Alte sonete, 1983). Ca să nu mai vorbim de alternativa patriotică (amintită),
cinstind – pe teme politizate – „pătrarul de veac republican”, de pildă, frește, în
contextul remake-ului modernist și, în replică, puzderia de enunţuri axiomatice,
cosmicizând delirant în pragul „metafzicii astraliste” (cf. Marian Popa), cu
imbold regresiv: „înapoi la seminţele / trecute prin burţile de animal”. Iată un alt
exemplu: Miazănoaptea miresmelor (1973), proclamând retragerea bruscă în sine,
lasă „lumea să curgă”. Aici, Grigore Hagiu mizează pe olfactiv; e împrejmuit de un
vălmășag de mirosuri haotice, terne, repulsive, „tencuit de aeru-împăclit”, vâscos.
„Hoardele” de mirosuri lunecătoare, agresive, desenând conture aburoase, suportă
corecţii din partea celui care, aproape resignat, înarmat cu „o sabie de-arhanghel
orbitoare” râvnește „mirosuri dulci / de lucruri simple”. Poate că astfel de căutări,
spărgând coaja fenomenală, ţin de teama instalării în manierism, vestind posibila
închistare într-o unică formulă, proprie. Pe de altă parte, tot Hagiu își reproșa,
într-un interviu (provocat de Florin Mugur), neacceptarea deplină a unei singure
modalităţi, o cale urmată până la capăt, zicea, oferindu-i, prin rafnări succesive,
acea „adâncime unică”.
Concluziv, putem spune că toată creaţia lui Grigore Hagiu se răsfaţă sub
acolada poeticii visării. „Secat” de vis, rătăcind prin „spaţiile somnului”, sub un
„curcubeu de sunete” și „fulgerări de sânge”, poetul compune – demonstrativ –
stranii reverii erotice, cu efecte lirice discutabile (cf. Eugen Simion). Captiv „într-o
sămânţă vastă”, bărbat falnic, pitoresc, cu un traseu sinuos marcat de boemie,
interesat lax, permeabil, de arte (de unde și preocupările sale de cronicar plastic,
trase în volumul Bucureștiul artistic, 1984), alternând perfecţionismul (când activa
matriţa sonetului) cu visătoria (lejeră), plonjând în lumea copilăriei, Grigore
Hagiu (1933-1985), adunat – prin grija prietenilor – și în câteva volume postume,
42 ANTARES AXIS LIBRI
grupând ineditele (antologia Poeme, 1986; Cristal de primăvară, 1991; Liniștea
versului, 1997) până la Jurnalul de vise (2012), dezvăluind un om / poet „speriat,
înfricoșat, îngrozit sau resemnat”, scria Gina Hagiu, sora poetului. Oricum, cu
o stranie premoniţie, semnatarul volumului Zilele, vârstele, anii. Mărturii despre
mine însumi (1985, prefaţat de Cezar Baltag) își recunoștea „spaima de frig”. În
gerosul februarie 1985, încercând să se încălzească la aragaz, va muri asfxiat,
alături de Gabriela Cresin, dobândind liniștea râvnită: „în cer / liniște / pe pământ
/ e ger”. Ne-a părăsit intempestiv, purtându-și „surâsul subţire” și încredinţându-
se unei lumi mai bune: „un trup cedat defnitiv luminii”.
De rădăcină semirurală (născut la Târgu Bujor), vădind o sensibilitate
expansivă, în efervescenţă și, în replică, replieri, prăbușiri în sine, cu apetit
flosofard, jonglând cu noţiuni sonore, de circulaţie, frecventate harnic și de
congeneri (sferă, monadă, elipsă, stea, sămânţă, oase, vis etc.), poetul rămâne
remarcabil în prestaţia sonetistică. Între germinaţia nebuloasă, hălăduind prin
lumi celeste și lirismul interiorizat, nu afăm, s-a observat, o „sfâșiere antinomică”,
în pofda alternanţelor, cultivate, s-ar zice, cu program. Poate cânta jubilant
„pătrarul de veac republican” și vede în Ithaca „o visată Comună”, după cum,
invocând „o vreme fără minutare”, poetul ne anunţă, sub imbold regresiv-elegiac,
refugiindu-se într-un trecut imemorial că „cel mai frumos vers / de tot neînţeles
/ ni-l vor scrie oasele”. Sau: „câmpul fugise acasă / arborii se trăseseră în seminţe”.
Într-adevăr, pendularea devenise manieră, iar retorismul tulbure, hrănind o
metafzică astralistă (cf. Marian Popa), coexista, într-o cronologie capricioasă, cu
disciplina sonetului, visele ctitorind „biserică în carnea trupului”.
Da, despre o erotizare a Universului (febra germinativă, pulsiuni thanatice)
poate f vorba, cum observase Constantin Trandafr. După cum, fe așteptând
adolescentin „un dulce cutremur”, fe invadat de suferinţă / dezamăgiri, poetul va
chema iubita-mireasmă, „fără contur”, refăcând contrastativ, „cu toate patimile
deodată”, lumea. Aproape uitat, azi, însuși Grigore Hagiu și-a ignorat, din păcate,
flonul erotic. Foarte productiv, ispitit de un speculativism pretenţios, împins în
abstractizare, poetul – sugera Mircea Martin, în 1967 – ar f trebuit „deconcertat
în insistenţa cu care cultivă poemul de mari dimensiuni”. Recomandarea n-a avut,
se pare, consecinţe palpabile.
Regretabil, cel venit dintr-un târg „prăfuit și lenevos”, văzut insistent ca un
„emul stănescian”, ca spirit mimetic (adevărat, doar „la suprafaţă”, puncta Valeriu
Cristea), îndepărtându-se, treptat, de propria-i generaţie (în sensul micirii) nu a
dobândit un loc cert în ierarhizările curente, find, mai degrabă, ignorat. Părerile
sunt împărţite și, așa cum scria Traian T. Coșovei, poetul își așteaptă „inspiratul
comentator”. El deja a venit, observăm. Contribuţia lui Constantin Trandafr,
străină de ispita „febrei apologetice”, este o pledoarie onestă, evitând, deopotrivă,
rigiditatea rece ori copilăreasca înfăcărare; find, de fapt, o invitaţie la relectură.
C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E
43 ANTARES AXIS LIBRI
Prin intermediul colegului de breaslă
și de tâmplă, Domnul Viorel Dinescu, din
Galaţi, am cunoscut scrisul lui Ion Manea,
sociolog, ziarist și scriitor. Două brevete
de prezentare semnate de T. Parapiru, pe
volumul Ion Ionescu’s Story, în 2011, 168
p., și de Zanfr Ilie, în 2013, pe alt volum,
intitulat Regele ghioceilor (148 p.)
Prezentările acestora sunt adevărate
termometre critice în afara cărora nu se mai
pot decât adăuga in extenso, alte identifcări
privind valorile scrisului Domnului Manea.
Se vede cât de colo, din unghiul oricărei
lecturi de text, spiritul scormonitor în
cultura de profl a lumii, deoarece autorul
a frecventat asiduu teme, subiecte și idei din arealul universal care l-au
preocupat în mod expres.
Nu cunosc să f găsit în scrisul literar contemporan o forţă eruptivă
cu așa stranie consecvenţă ca la Ion Manea, chiar dacă ghemul încâlcitului
comic a fost strâns bine în chingi de către Caragiale. Comicul ofciat de
acesta, în prea solicitatele dezghiocări: de tipologie, de situaţii, de limbaj, de
caracter, și alte câteva, derivate, din acestea, până la Teodor Mazilu, Aurel
Baranga, Ion Băieșu și alţii nenominalizați aici, are un ingenios rezoner în
persoana lui Ion Manea. Mai corect zis, în personalitatea scriitoricească a
acestuia.
Un mic intermezzo! Fișa de dicţionar a cuvântului (de origine franceză
- raisonner) are două explicaţii: una, primară (1) – personaj dintr-o operă
literară, în special dintr-o piesă de teatru sau dintr-un flm, care refectează
asupra acţiunii, asupra celorlalte personaje; (2) secundară, de fapt, adiacentă.
și iată de ce zic așa, findcă ea, persoana, face obiecţii în orice împrejurare.
Nu stau deloc în cumpănă să afrm că vârsta primului sens al cuvântului
poate f coborâtă până în Grecia antică și dezvoltată, comedia, de către latini
(comoedia).
Marian BARBU
La distanţă, în urma lui Caragiale
44 ANTARES AXIS LIBRI
Bifurcaţia sensurilor a fost semnalată și în Biblie. Sau originalul textului
biblic sau varianta traducătorilor români au pus pecetea pe cel de-al doilea sens în
translaţie directă, încât termenul de gâlcevitor (<gâlcevi + tor) s-a retras ca un om
sărac care nu putea sta la aceeași masă cu a bogaţilor. Pentru high-life, s-a întărit
primul sens, dezvoltat pe de-a-ntregul la spectacolele de teatru sau de flme, mai
întotdeauna, după consumarea actului artistic. A rămas cel de-al doilea sens care
s-a îmbogăţit nesperat de mult. Două capodopere literare l-au făcut nemuritor.
Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufetului cu trupul
de Dimitrie Cantemir (1697) și Ţiganiada, de I. Budai-Deleanu (1800, 1812)
Și uite așa se poate face o microistorie numai a celui de-al doilea sens care a
început să aibă individualitatea lui, personalizată, s-ar zice astăzi.
Sub masca lui Ion Ionescu, sociologul și ziaristul Ion Manea își cercetează
contemporanii sub cele mai diverse aspecte ale existenţei lor. El dă în vileag orice
tară cât de mică ar f, prin înţepături sau tușe de luptător sau spadasin, ochind sau
vituperând fapte, comportamente, mai puţin limbaje tipice, deoarece acestea sunt
împrumutate – fabricate anume de către scriitori (deh!, amintiri!, personaje tipice
și împrejurări tipice – Ion Manea, find născut la 26 ian. 1951, în judeţul Buzău).
Centura de siguranţă a prozelor (a povestirilor, na, story) se afă în ideea
ascunsă, ca orice mediană, în etica obsecvioasă pe care autorul o posedă
din angrenajul moralei creștine. Ca orice român, dezlegat de contract după
Evenimentele din ’89, refuzând să mai facă vreun pact cu diavolul, concepe și
scrie direct (vorba vine), deoarece mediile socio-culturale și politice prin care
circulă Ionescu impresionează nu numai prin diversitate socio-comunală, ci și
prin departajare de limbaje.
La acest nivel, afrmăm că scriitorul Ion Manea are extrem de bine însușită
lecţia semantismului din limba română, căci simţul proprietăţii termenilor îl
dezleagă de orice întâmplătoare ligamente(!).
Am luat în analiză completă, îi zic eu, secvenţa Fantezie caniculară. Un
domn vrea să bea o bere rece pe o vreme de torpoare incredibilă. Desigur că
numai o berărie poate f și refugiu, dar, mai cu seamă, binefacere.
Tot ceea ce se întâmplă ţine de imaginarul cititorului. Faţă de Caragiale,
afat la Gambrinus, în București, deci cumva la nivelul apropiat al străzii, Ion
Manea, până ar ajunge la mult râvnita băutură, trebuie să urce și să coboare mai
multe scări. Doar este începutul halucinaţiei, deoarece masa pe care urma să își
servească în tihnă berea era agăţată în tavan. O altă scară de acces înlesnea drumul
spre masa preferată.
Jocul cu... scările începe să-i placă (teatrul absurd este un mic copil verbal
pe lângă straniile descrieri ale lui Ion Manea. Regizorul Silviu Purcărete ar f
încântat dacă ar întâlni un asemenea text care are toate materialele indicate în
funcţionalitatea lor de semnifcaţii). Imaginarul scriitorului este în priză și emite
ca un refector, afat în vremurile lui bune de funcţionare. Ziaristul care știe că
45 ANTARES AXIS LIBRI
trebuie să transmită de la faţa locului își pornește aparatul de flmat. Îl pune pe
masa care i s-a rezervat, și, la developat pelicula, se vede pe sine cum prinde cu
mâna dreaptă balustrada și urcă aproape vertical spre masa indicată. Mă așez
destul de ușor pe unul din scaunele suspendate și ele. Aștept. Nu prea mult, pentru
că, agăţată de niște frânghii invizibile, apare, în zbor, o chelneriţă cu o halbă în
mână.
Și acum autoscopia: Am impresia că sunt într-un vis sau într-o cupolă de circ
și chelneriţa face acrobaţii miraculoase prin bolta răcoroasă a berăriei. Ca orice
hedonist nu se poate abţine: O admir cum levitează cu halbele în mâini.
Stăruie aproape nevrotic cuvântul suspendat, iar omul-ziarist își ia inima-n
dinţi și flmează lumea urmuziană a berăriei: La celelalte mese suspendate, mai
mulţi cetăţeni suspendaţi pe scaunele lor suspendate beau bere suspendată și discută
cu glasuri suspendate în atmosfera îndulcită de o muzică bizară. ș.a.m.d.
Straniile situaţii suprarealiste prezentate de Ion Manea nu se opresc aici,
pentru că la nota de plată, conform obișnuinţei, de a f întocmită de chelner, aici,
în Ion Ionescu’s Story, și-o-ntocmește clientul, iar ospătarii, adică noi suntem cei
care plătim pentru serviciul de a ne vizita și de a ne consuma produsele.
Clientul primește cinci lei, cât a crezut că face o bere, plus un leu, bacșiș.
Și acum a luat-o îndărăt, tot așa, prin scara din acoperiș, apoi prin celelalte,
ca să poată ajunge în stradă. Stupefat..., personajul a constatat că afară era iarnă.
Era frig și ploua, ploua cu găleata.
N-am ce face și constat că Mircea Eliade, din nuvela La ţigănci, nu s-a lăsat
mult așteptat și a venit în dezlegarea misterului sucit al prozei lui Ion Manea.
Din păcate, nobila fantezie pe care scriitorul a deșirat-o în tandem cu un
absurd, raţional controlat, sfârșește printr-o minoră observaţie a doamnei Ziţa
(na, Caragiale en titre!) „vecina de la cinci”, care-i spune părintește: să nu mai ieși
afară pe căldurile astea! N-ai auzit că sunt radiaţii? Nu te uiţi la știri?
Aș înclina să defnesc pe acest erou după o formulare atribuită odinioară
unui personaj al prozatorului Nicolae Velea – un om sucit!
Drept însă că scriitorul are sub control toată biografa lui și compune…
un caracter, în care se substanţializează trăsături fziologice, în parte văzute de
noi cititorii, dar mult mai multe nevăzute, camufate eliadian numai în excelentul
imaginar al autorului.
Un psiholog american, pentru asemenea situaţii, ar observa că scriitorul
traduce, în proiecţii, imagini legate de concepte jungiene. Ele au fost aduse în
palpabil, în real, de cauze pur senzoriale – căldură, frig, lumină, zgomot. C.G. Jung
a stabilit și locul de formare a turbulenţelor psihice – în subconștient.
În plan zodiacal, ziua de 26 ianuarie are certe deschideri astrale; așa
încât, întâlnirea dintre eforturile subconștientului, pentru a ajunge la lumina
conștientului (a raţionalului) și iluminările departelui cosmic sfârșesc în armonia
cuvântului tipărit.
46 ANTARES AXIS LIBRI
Concluziv, spun doar atât: De acum avem și noi, povestitorii noștri, alţii decât
cei care au fost derivaţi din creaţia sadoveniană. Din când în când, noi românii
cârcotim și în istoria sobră, serioasă. Dar când literaturizăm cu scop predestinat,
nu se cuvine să râdem, să ne gâlcevim? Mulţumesc Ion Manea pentru seriozitatea
prozelor produse de Dumneata! Limba română folosită este la mare cinste!
Rămân îndatorat, Viorel Dinescu, pentru ofranda prozastică adusă la
Craiova.
***
În volumul din 2011, despre Ion Ionescu, scriitorul Ion Manea oferea, pe
pânze ale prezentului, parcă în maniera lui Picasso, din Guernica, radiografi de
blitz, în cele mai sofsticate culori de limbaj și de viziune, cu gândul nemărturisit,
dar de etică și învăţătură creștină.
De data aceasta, adică în volumul din 2013, Regele ghioceilor, deontologia îl
obligă să se pună la adăpostul unui motto avertizor: Orice asemănare cu personaje
și întâmplări din realitate este imposibilă.
Desigur, toate bune și ingenioase, până când dăm de același Ion Ionescu,
ba familist – sărbătorind, după calendar, indicatorii religioși, consemnaţi – după
anotimpuri, luni și zile – spre destinderea celor din casă și servind ca modele de
unitate și de înţelegere pentru ceilalţi; ba excursionist, cu organizare ofcială a
revelionului.
Prilejul este pentru scriitor de a privi în oglinda retrovizoare a epocilor
trecute pe același subiect. Numaidecât apare și... combatantul de politică internă
din „perioada Băsescu”. Rând pe rând, sunt transcrise numele unor politicieni,
dar și al lui Gică Petrescu – Stolojan, Geoană, Emil Constantinescu, Ion Iliescu,
D-tru Mazilu.
O hilară escapadă făcută de Bobotează cu prinderea crucii aruncată de preot
în Dunăre, la Galaţi, salvată, de cine credeţi?!, de Ion Ionescu, de acum pensionar.
și tot așa, înot, Ion Ionescu ajunge la Tulcea, prinzând și crucea aruncată de acolo,
pentru același gest creștinesc.
Dar autorul nu-l scapă din blitzul... consemnărilor, făcându-l arhitect
pentru a construi un pod între cele două localităţi.
Năzdrăvăniile de viaţă ale lui Ion Ionescu se ţin lanţ, sunt fără număr –
de la pisicul Nabucodonosor, care vorbește și este vegetarian (în cele din urmă,
fuge, mâncându-i urechea stăpânului; trimitere directă la pierderea proiectului
de construire a gazoductului cu Nabuco rusesc), până la șarja cu strecurarea de
valută în euro în buzunarele călătorilor numai pe traseul de autobuze 33 barat.
În perioada când situaţia devenise fenomen, toate instituţiile care operau cu bani
prosperă incredibil. Explicaţia vine de la primar – pregătirea populaţiei din zona
lor ca să știe cum trebuie accesate și cheltuite fondurile europene ș.a.m.d.
47 ANTARES AXIS LIBRI
Mă tem că numai la scriitorii clasici ruși s-au mai întâlnit astfel de scene cu
umor programat spre deliciul degustătorilor de râs sănătos și cu adresă! Dar ce să
mai zicem de Ilf și Petrof?
Și uite așa sunt luate în tărbacă toate neajunsurile vieţii omenești, toate
faptele care parazitează viaţa oamenilor.
În aceeași tagmă semnalăm și micile infltrări acide de gastronomie, de
gândire și de acţiune în dungă, la care Ion Ionescu ia parte, fe involuntar, fe cu
un anumit scop. Ion Ionescu este păpușa de lemn care joacă așa cum scriitorul Ion
Manea îi mișcă sforile.
N-ar f lipsit de interes ca o televiziune centrală să deschidă un serial cu
asemenea texte, fe și sub provocarea unui divertisment. Toate astea, în zile de
relache, și la ore de maximă audienţă. Zău este prea multă învăţătură în fecare
dintre cele 18 + 16 + 13 secvenţe de proză serioasă, cu toate trecerile bruște în care
Ion Ionescu juisează.
Am senzaţia, după ce am închis și pe cel de al 13-lea episod din Pur
verde românesc că sunt în ţara cailor lui Swif. Toate vorbesc – animale, păsări,
obiecte statice sau mișcătoare spre deliciului unor indivizi care pot savura, în
mod superior, comicul. Ion Manea ne servește delicatese de situaţii datorită
unor viziuni fantasmagorice (în genul lui Creangă, din Harap Alb, și nu numai),
întotdeauna în contra obișnuinţelor, al acelui deja vu. și e normal că își adaptează
stilul, comunicarea, fără a sta prea mult pe gânduri. Parcă ar f un reporter frenetic.
Cred că de aceea a procedat la segmentarea comentariilor. În fecare dintre ele, a
pus cel mult 2-3 idei din realitatea imediată. Cămașa epică aplicată fecăreia în
parte are savoare stilistică, apelându-se mai mereu la dialog, sau la stilul indirect
liber.
După cum excelent a constatat Teo Parapiru, Ion Manea se afă permanent
în tensiunea textului. Știe că el, textul îi aparţine ca un copil, căruia îi oferă nu
numai condiţii optime de creștere, dar mai ales de supraveghere într-un viitor nu
prea îndepărtat când s-a desprins de sine.
Și tot prozatorul a studiat îndeajuns mentalul de grup la români și că râsul
pro forma nu mai este sufcient ca pe vremea lui Alecsandri, și a câtorva înaintași;
publicului de astăzi, necunoscându-i nivelul de pregătire intelectuală, trebuie să-i
stârnești întâi interesul prin... șocuri (deloc electrice pentru resuscitare!), auzite,
întâmplător sau nu, și de el. Și tu comunicatorul îi oferi un text cu o morfo-sintaxă
aparte. Discutăm de „cumpărarea” acelei „benevolentia”. Iar după aceea, tu,
scriitorul de texte, îl obligi să reţină limbaje, idei, chiar componente de structură.
Numai așa evaluatorul se înscrie în dezvoltarea progresiei geometrice a receptării
sui generis.
Eu consider că prozatorul Ion Manea a răspuns admirabil cerinţelor
moderne de fuidizare a lecturii.
48
C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E
ANTARES AXIS LIBRI
Deși a apărut în 1969, romanul
Princepele, scris de Eugen Barbu, a fost
mai puţin studiat nefăcând obiectul
decât al unor articole publicate în diverse
reviste, cu excepţia cărţii Adei Brumaru
Masca Princepelui. Publicat cu câţiva
ani mai devreme, romanul Groapa a
monopolizat, în general, aprecierile
criticii punând în umbră restul activităţii
omului de litere Eugen Barbu, poet,
nuvelist, romancier, dramaturg, reporter,
memorialist, traducător, scenarist.
Princepele, roman destul de
controversat, propune o experienţă
oarecum diferită faţă de cea din Groapa. De altfel, scriitorul mărturisea:
„Mă plictisesc să scriu în același fel... cine se mulţumește cu ceea ce a
cucerit bate pasul pe loc. Literatura este o continuă expediţie în zonele
necunoscute ale sufletului omenesc, și sunt nemulţumit de cei ce socotesc
această știinţă (vreau să fie subliniat cuvântul) o îndeletnicire oarecare”
1
.
Am considerat că, fiind un roman deosebit nu numai în cadrul
creaţiei lui Eugen Barbu, dar și în cadrul literaturii române, Princepele
merită să i se acorde o atenţie specială. Orice analiză a acestui roman
trebuie să aibă în vedere și mărturisirile autorului din Caietele Princepelui
și din Avertisment. Comparând datele din scrierile de mai sus cu cele ce se
regăsesc în roman, am ajuns la concluzia că, în timpul genezei sale, ce ar fi
constituit centrul unei trilogii (Săptămâna nebunilor – Principele – Amza
haiducul) niciodată terminată, se metamorfozează într-o carte completă
și complexă ce nu are nevoie să penduleze în interiorul unei triade pentru
a-și defini sensul.
Analiza comparativă (pornind de la ideea exprimată în Avertisment
de a reda epoca fanariotă „copiind din toate”) demonstrează, cu ușurinţă,
1. Emil Manu, Eugen Barbu interpretat de..., Editura Eminescu, București, 1974, p. 27.
Decorativism şi jocuri simbolice
Gabriela CIOBANU
49 ANTARES AXIS LIBRI
că Princepele nu reprezintă o „antologie” de texte referitoare la o domnie
sau la o epocă istorică. Tot materialul folosit de scriitor este prelucrat, este
modificat și îmbogăţit cu fapte, personaje, descrieri desprinse din imaginaţie,
totul reintegrându-se într-o structură nouă, într-un tipar nou ce pare a se
înrudi cu toate tipurile de roman (istoric, bildungsroman, pamflet, iniţiatic,
epistolar, alegoric) nefiind definitoriu pentru niciun tip, ci o sinteză a toate.
Ideea e sugerată și de scriitor în a doua parte a Avertismentului („o sinteză, un
basm și o operă lirică”).
Romanul este, fără îndoială, construit pe două planuri: unul al naraţiunii
propriu-zise ce creează aparenţa de realitate prin jocul auctorial asupra
tehnicilor de autentificare a ficţiunii (scrisori originale, fragmente preluate
din cronici ale vremii, etc.) și în acest sens cartea se înrudește cu falsul roman
istoric al lui Umberto Eco, Numele trandafirului, și un plan simbolic. Cel
de-al doilea este realizat printr-o reţea foarte densă de simboluri. În cadrul
acestei structuri simbolice, se desprind o serie de metafore ce devin adevărate
laitmotive propunând chei de lectură a textului. Încă de la primul capitol,
Ciuma, semnele morţii abundă prefigurând finalul. Fluturii, apa, ca simboluri
ale maleficului și ale feminităţii, legate de Ottaviano, ca și „melanholia”
Princepelui revin într-o manieră
obsedantă. Primele semne ale
morţii (ca și casa Meitani – un
veritabil mormânt, templul ridicat
în memoria lui Ottaviano – o arcă
de trecere a Styxului) definesc
figura messerului, un veritabil
înger aruncat din paradis (după
spusele lui Eugen Barbu), care-l
convinge pe Princepe să se lase
ademenit, să intre în jocul morţii în
speranţa unei cunoașteri iluzorii,
să încheie un pact cu diavolul.
Destinul Princepelui este de
la început trasat, este imuabil, nota
lui definitorie fiind, „melanholia”
profundă ce-l caracterizează și
care nu este altceva decât setea de
nepotolit de a pătrunde în tainele
universului. Princepele, marcat
și el de simbolistica acvatică, își
regăsește poate aici elementul
50 ANTARES AXIS LIBRI
de legătură cu lumea messerului și, spre deosebire de eroul din basme, face
alegerea greșită, și anume messerul. Barbu insistă, de altfel, pe acestă opoziţie
între autohton și străin, între lumea luminii reprezentată de Ioan Valahul și
lumea întunericului, a abisurilor, a solitudinii (lume în care se pierde, până la
urmă, Princepele) reprezentată de messerul Ottaviano.
Din capitolul Iniţieri, se poate deduce că, odată ales ca maestru messerul,
procesul este ireversibil, pactul s-a încheiat, Princepele a început coborârea în
interior. Structura capitolului ca și aceea a cărţii sugerează mai multe grile
posibile de lectură, toate unificate într-o reușită sinteză. Se combină astfel
iniţierea în misterele alchimiei cu cea în tainele francmasoneriei și cu iniţierea
în dragoste. La toate acestea se adaugă o tehnică mai nouă a romanului, pusă
oarecum între paranteze prin prezenţa în acest conglomerat, și anume iniţierea
cititorului în universul cărţii și chiar iniţierea scriitorului, adevăratul iniţiat al
acestui lung și complicat proces. După ce a experimentat această nouă tehnică
de scriitură, după ce și-a făcut ucenicia, vocea auctorială poate să realizeze
finalul cărţii scriind un Epilog ce înseamnă o deschidere spre o altă lume,
spre un alt proces iniţiatic al creatorului și al lectorului. Se pare că avem de-a
face cu mai multe iniţieri. Descoperim că Princepele conţine o semnificaţie
mult mai profundă decât lasă să se înţeleagă la o primă lectură. Putem vedea
în aceasta o carte care vorbește despre iniţiere nu doar în tainele literaturii,
dar, prin extindere, și în cele ale culturii. Este romanul unui roman, căci cel
care se iniţiază este, de fapt, autorul. Romanul este, în realitate, istoria scrierii
Princepelui, iar aventura eroului este călătoria pe care autorul o face printre
paginile celor mai importante opere ale Renașterii.
Bibliografie:
Adrian Al., Mirajul limbajului baroc, în „Disocieri”, Ed Junimea, 1973,
pp. 242-250.
Barbu N., Originalitatea Princepelui, în „Cronica” VI, nr.9, 27 februarie
1971.
Brumaru A.I., Masca Princepelui, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
Constantinescu V., Singurătatea Princepelui, în „Convorbiri literare”,
nr.4, 1970.
Udrea Silvia. Avatarurile unui Princepe, în „Vatra” II, nr. 21, 20 decembrie
1972.
C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E
51 ANTARES AXIS LIBRI
Romanul înainte de era Facebook. În așteptarea unei schimbări de
paradigmă literară și a noi modalităţi de valorifcare a sublimului…
Moto:
„Dacă vi se dă o cafea, nu căutaţi în ea bere.”
Anton Cehov
Unul dintre puţinii scriitori ai spaţiului cultural covurluiano-tecucean
preocupaţi și de locul tehnicii și teoriei literare întru textul literar propriu-zis,
Grigore Postelnicu provoacă cititorul să-i spună dacă poate un text literar
să surprindă o epocă, aceea dintre agonia tipăriturilor clasice și victoria
nemiloasă a epocii digitale, resuscitând romanul epistolar (sau, mai degrabă,
contribuind la evoluţia romanului e-mailar), într-o combinaţie destul de (in)
comodă cu literatura de tip jurnal, spaţial experimentul său referindu-se la o
parte a României, un stat al Uniunii Europene considerat de mâna a șaptea
de către ofcialii europeni, aceasta dacă ne luăm după nivelul salarizării,
comparativ…
Se scrie undeva (bună parte din acţiune se desfășoară într-un spital
pentru boli nervoase, ca să zicem așa, atmosfera aducând un pic aminte de cea
din flmele lui Dan Piţa („Concurs”, „Pas în doi”, „Hotel de lux”) sau Mircea
Daneliuc („Glissando”, mai ales partea din spital):
„— Atențiune, atențiune, turuia o pâlnie pe după perdele, rugăm frumos
să nu vă pierdeți cumpătul în cursul zilei sau să intrați în panică. Toate-s bune
și la locul lor, cineva veghează ca fuxul vieții să se desfășoare în bune condiții.
Nu vă faceți griji, țara merge înainte, Europa merge înainte, lumea în sine
merge înainte. Gândiți-vă numai la lucruri frumoase și nu vă trageți deoparte
chibzuind mohorât la taina amară a vieții. O zi cât mai bună, iubiții, înțelepții
mei semeni.”
Ispita este mare să te gândești la faptul că, într-un fel, lumea nu este numai
un spectacol de teatru sau de circ, ci și un sanatoriu de boli psihice (dacă vă
mai amintiţi de una dintre povestirile lui E.A. Poe, cea cu doctorul Catran și cu
doctorul Pană! De altfel, pentru G. Postelnicu, flolog, profesor de limbă engleză,
clasicii englezi, dar și cei ruși, par a f modele, dar nu modele tiranice!)…
De veghe în bostănăria inimilor…
Avanpremieră editorială
Francisc ALVORONEI
52 ANTARES AXIS LIBRI
Nu se ajunge la planări foarte detaliate deasupra unui cuib de cuci (deși sunt
niște scene demne de Ken Kesey), mai ales când chiar Silvia o atacă cu un cuţit
pe Amelia, literar, vorbind, dar avem de-a face cu o saga de familie, niște povești
de dragoste destul de încâlcite (dar când nu este astfel adevărata dragoste!), cu un
triunghi amoros (doi fraţi și o fată), avem o aluzie la „Viaţa este în altă parte” a lui
Kundera…
Două paciente ale unui spital cât se poate de real (sau doar sursă de inspiraţie,
aproape transfgurat de imaginaţia autorului!?) sunt principalele povestitoare
ale cărţii: una, Amelia Crihană, purtătoare de HIV, marcată psihic de pierderea
unui copil (ziaristă talentată, colaboratoare la ziare și televiziuni importante
din capitală, care seamănă cu Valentina Tereșkova, având „ochii tăi migdalați,
cu chipul ciudat de tătăroaică cu pistrui pe nas, cu făptura ta învoalată de crin
regal”, după cum o descrie Costi, unul dintre fraţi, când îi declară pentru a nu
știu câta oară dragostea) , are un jurnal din care sunt extrase fragmente, cealaltă,
Georgiana Silvia Dumitrache (singurul personaj care parcă mai merita lucrat,
deseori confundându-se cu vocea auctorială), trimite mailuri deosebit de lungi,
aproape incredibil de lungi, la un moment dat adăugându-se și mailurile trimise
de celălalt dintre fraţi, Daniel, care făcuse și ceva practică prin spital, find băietul
doamnei doctor, și având studii medicale, plecat ulterior la munci prin Europa, în
Anglia chemând-o și pe Amelia…
La un moment dat, ţinând
cont că varianta de manuscris ajunsă
la mine se intitula „Femei tinere
pe Calea Regală” (parcă ar f mai
bine „Tinereţe pe Calea Regală”), te
poţi întreba: între Calea regală, text
existenţialist al lui Malraux (în care
absurdului i se dă ceea ce este al lui,
și unde este o colonie mai importantă
a Absurdistanului decât în România?)
și citatul atribuit lui Freud, „Visul este
calea regală către inconștient”, oare
unde se situează intenţiile lui Grigore
Postelnicu!?
Aluzia clară la Freud se face
undeva (am la dispoziţie manuscrisul
cărţii, este în primul sfert al cărţii)
astfel: „Cum au apărut vedeniile,
halucinaţiile, viziunile, naiba știe,
că nu-mi dau seama… și nici nu am
bănuit că vor avea un efect atât de
53 ANTARES AXIS LIBRI
hotărâtor asupra relațiilor mele cu ceilalți în sediul redacțiilor și școlilor pe unde
am trecut. Ce agitație simțeam în urma mea după ieșirea din birouri, ce accese
de milă și izbucniri de indignare la gândul de-a trăi o astfel de viață. Dar la urma
urmelor, cine este imun la halucinații sau știe ce sunt ele și cu ce se mănâncă?
Oare nu-și mai amintește nimeni că pe la șaisprezece ani Alexandra (Xantia cum
îi spuneam eu când aveam doi anișori – nota noastră, soră a Ameliei) auzea voci în
difuzorul de deasupra patului chiar și după ce aparatul de radio era scos din priză?
Sau că tante Adina, când era la grădiniță, o visa cam des pe Maica Domnului, cu
care stătea de vorbă pe îndelete exact pe calea regală?”
Dar probabil este aici și o oarecare ironie din partea autorului (umorul subtil
find și el la loc de cinste chiar dacă fnalul este trist, cel puţin pentru unele personaje),
mai existând și o altă cale regală pentru omul de la ţară: Drumul spre oraș!
„Mi se pare că ți-am mai spus cât de mult își dorea Buna să se mute la oraș și
să termine cu câmpul și agricultura. Știa ea ce știa. (Calea regală se dovedea totuși
sigură și de neînlocuit pentru tanti Adina.)”
Universul rural post-revoluţionar este și el bine surprins: „În haosul de după
revoluție, oamenii au distrus cu ură ceapeurile, bucată cu bucată, și nu s-au lăsat
până nu au furat tabla de pe grajduri, căpriorii, ușile și ferestrele cu tocuri cu tot….
Au cerut pământul înapoi și l-au primit cu vârf și îndesat, dar zilele agriculturii
pe parceluțe erau numărate… Heirupismul frenetic de după revoluție n-a dus
nicăieri. Cu copii, cu cai și cu măgari nu se mai putea face agricultură efcientă,
așa că adulții o dădeau din colț în colț și se spălau pe mâini de îndatoriri, lăsându-
le în seama copiilor. De bine de rău aceștia nu căzuseră în patima dezbaterilor
politice pe la sediile partidelor sau prin crâșmele sătești.”
Este un fragment din jurnalul Ameliei în care își exprimă speranţa că
„N-are rost să tăgăduiesc din falsă modestie că mai sper după cele trăite să apuc
și momentul revelației pe care îl trăiesc doar cei aleși. Da, ați auzit bine, doamna
doctor, sper să trăiesc și momentul revelației pe care îl trăiesc doar cei aleși.”
Firele naraţiunii ne poartă până în al doilea război mondial, acestea unindu-
se la un moment dat și într-o poveste gen Romeo și Julieta, cu vrăjmășii între
familii dezbinate de comunism, bunicul Ilici find memorabil…
O poveste de dragoste care te prinde, poate una dintre cele mai interesante
din ultimul timp în literatura română: „astăzi nu mă mai surprinde într-atât faptul
că nici eu, nici el nu ne-am dumirit și nu ne-am dat seama la timp că nu se mai
putea continua așa la infnit și abia mai târziu am admis cu un suspin de ușurare
ca și ceilalți: asta nu putea să dureze prea mult și în defnitiv bine că într-o zi și cele
bune și cele rele se termină printr-un act de justiție de-o stranie și nestrămutată
frumusețe, cum obișnuia Buna să spună.”
Așadar, între vis, realitate, lipsă de logică, încercări nebunești (la
propriu) de a defini România zilelor noastre, de veșnică tranziţie ( „Japiţania”,
„Jnapania”), idealism (Amelia și Daniel în special!), bucolism sui generis
54 ANTARES AXIS LIBRI
(mare parte din acţiune, dialoguri se petrece într-o bostănărie), chiar o
conspiraţie internaţională (care a dus la crimă, dacă nu cum ni se sugerează,
poate, și altceva prin persoana care descrie „curcubeţica”, „iarba cobrei”,
sub semnul căreia stă dragostea dintre Costi și Amelia), scriitorul Grigore
Postelnicu reușește un tur de forţă aproape brebanian, pe ici, acolo ducându-
ne cu gândul „Animale bolnave”, descrierea pe care o face Amelia societăţii
în care trăiește referindu-se, evident, la o epocă cuprinsă aproximativ între
1995 și 2007: „Ce anostă și oribilă era viața aceea la țară, pe la colțuri de
garduri, cu colegi mărginiți, mâncând semințe și urlând cu bădărănie tot felul
de sudalme, fumând chiștoacele strânse din crâșma de la colț. Băieți săraci
cu duhul, obsedați de două lucruri mari și late, sexul și mercedesurile. În
consecință îți cereau una, două s-o faci cu ei ca să te alegi cu o bere sau un
pachet de țigări. Nu visau decât să câștige la Loto, sau să plece în Spania, să
dea lovitura iar în țară să nu mai revină în vecii vecilor.
Doamne ce încuiați și anoști, cât de vulgari!”
Oricine poate să se recunoască într-un astfel de citat, precum cel care
urmează, din jurnalul Ameliei: „Cât despre logică, nici nu vreau să mă mai
gândesc… sunt tot mai puțini cei din jur care găsesc vreo logică în demersurile
mele iar psihiatrii le catalogau în cel mai bun caz ca isterice, trădând potențialul
agresiv în formare. Și cum nivelul meu de sănătate mintală devenea tot mai
preocupant, m-am văzut nevoită să admit și eu că probabil este ceva în neregulă
cu mine, singura motivație a atitudinii afșate veșnic în răspăr cu ceilalți find într-
adevăr furia și agresivitatea mea în creștere.
Și de câtă putere, voință și reziliență ai nevoie pentru a merge înainte, când
pământul îți fuge de sub picioare și toți se leapădă de tine? Să-ți cauți resurse de
încredere în știința ta, în cărți și în exemplele istoriei? Să recurgi la credința în
judecata divină, continuând cu încăpățânare să demaști până și pe cei din partidul
tău, pe cei apropiați dacă fac greșeli, având în spate doar credința că Dumnezeu te
va ajuta și va arăta într-o bună zi că tu ai avut dreptate?”
*
Uneori dialogurile par a fi, totuși, prea încărcate, părând a fi discursuri
(poate și dragostea pentru teatru a autorului are un cuvânt de spus aici!);
alteori, după cum sugeram, scenele decurg cinematografic (memorabilă scena
trenului din timpul războiului, trecând spre Prut fără viteză mare, urmărit
de către femei, soţii și logodnice ale ostașilor; uneori aduce aminte de stilul
lui Fănuș Neagu (cel din romanele post-decembriste), alteori de atmosfera
cărţilor lui Isabel Allende. Vezi „Casa spiritelor”; se vorbește cu fantome,
holograme, dar firesc: mă refer în special la dialogul cu bunicul Delu, numit
„duhul de cenușă al renunţării și al resemnării”, mai degrabă un fel de demon
55 ANTARES AXIS LIBRI
izgonit prin invocarea numelui lui Iisus Hristos, dialogul devenind un soi de
conferinţă-meditaţie asupra religiei…
De vreo două ori se fac aluzii provocatoare la „Jurnalul seducătorului” al lui
Kierkegaard pe care un personaj îl numește ca find olandez, greșeala contribuind
la descrierea indirectă a personajului, cu toate defectele sale (nu se poate abţine
să nu scrie într-un mail despre Amelia, după ce aceasta cade de la vreo 9 metri
și rămâne o perioadă cu sechele: „Păcat că o să rămână cu câteva cicatrice pe
faţă, cu câteva oase strâmbe, cu tremuratul mâinilor și tendinţa de-a șchiopăta
cu piciorul stâng”), dar mai că nu știi cine „renunţă la dragoste pentru a verifca
dacă Dumnezeu va restabili legătura”, cum a făcut flosoful danez cu Regine a sa…
Alte două personaje par a f obsedate huntigtonian de prăbușirea
Occidentului…
Atingând acest subiect al personajelor, în afara celor amintite deja am mai
putea adăuga pe cei doi muţi, simbol voit sau nu al oamenilor simpli, pe tatăl
Ameliei, ceferist luptând pentru binele fetei sale, ajungând să-l învinuiască pe
Costi de viol, pe Mădălina Cicoare, fata care a adus-o pe Crihană Amelia la spital
pentru internare, o colegă de școală și de cameră, nimic altceva decât o piţipoancă
destul de pretenţioasă și, totuși, cât se poate, umanistă; doctorul Corneliu Sfarog,
director oportunist al spitalului de psihiatrie, Marian hackerul, cele două surori
ale Ameliei…
Moartea unuia dintre fraţi are darul de a grăbi deznodământul și fnalul cărţii
care este în felul ei un eseu asupra destinului unei noi generaţii de sacrifciu, stând
sub umbra Vechiului Testament, de unde sunt și invocate întâmplări sângeroase,
dar și sub greutatea greșelilor înaintașilor, doar până la șaptea generaţie vor plăti
cei care au greșit…
„— Fiecare om are un înger păzitor – spune undeva Ilici -, nepoate, fecare
sat are, fecare oraș, auzirăm vocea lui pițigăiată pe după colibă… Chiar și
popoarele au îngerii lor păzitori. Dar atunci, în timpul războiului îngerii au amuțit
de groază iar comunicarea cu Dumnezeu a fost întreruptă.” . Cam așa cum începe
„Un singur cer deasupra lor” (de Ruxandra Cesereanu) când se speculează pe
căderea sub domnia lui Satan a Românilor pentru jumătate de veac… Și în cartea
lui Postelnicu se mai vorbește undeva despre cei o mie de ani în care Dumnezeu
mai și doarme…
Bref, al doilea roman publicat al lui Grigore Postelnicu, după „Zile și nopţi
la șes”, are și el un înger păzitor. Cam sumbru, dar salvând totul prin mărturia
lăsată la judecata de apoi a iubirii dintre oameni, mult prea ocupaţi de fuga după
supravieţuire cu orice preţ! Spune Doamna doctor MItroi:
„Să iubești înseamnă în defnitiv să trăiești din toată inima o uniune
neverosimilă între minune și teroare, între îndoiala cea mai inocentă și avântul
cel mai energic, între decență și nerușinare, cu toate momentele de înjosire și
56 ANTARES AXIS LIBRI
tristețe iremediabile. Căci e de preferat pacea inimii sau tortura ei în chinurile
iubirii? Cine e mai viu și trăiește mai mult: cel care se pune la adăpost păzind cu
strășnicie calmul unei inimi sterpe, cel care nu se implică de nicio culoare, sau cei
care își asumă riscuri și coboară în arena confruntării emoționale?”
Una dintre concluziile care s-ar putea trage: România, sau chiar lumea,
nu este decât o bostănărie… Păzită și nu prea… Și „că nu există nici un complot
la scară mondială, și nicio conspirație la vârf, toate-s bazaconii ca să se facă rating
și să se excite mulțimea de gură cască. Toată această agitație cu un scop precis și
țintind o evoluție bine proiectată: aceea de a-i pune să scoată banii din buzunar
pe de o parte, iar pe de alta pentru a-i face să se simtă bine și a le smulge din cap
gândul că viața nu-i frumoasă și să se apuce de cine știe ce năzbâtii, urmate de un
val de apatie generalizată, care să oprească, Doamne ferește, dezvoltarea lumii.
Iar dacă, presupunând la absurd, astfel de oameni ar exista, cu ce ne
deranjează ei pe noi, care ne vedem de treabă și ne ducem anii când mai bine, când
mai rău. Eu declar cu mâna pe inimă că nu mă interesează eforturile lor, diligența
lor de-a conduce destinele lumii… Deja se vorbește de colonizarea planetei Marte
în următorii zece, douăzeci de ani! Drum bun, cale bătută, porumbeilor!
Ba chiar declar cu mâna pe inimă că mă bucur și mă simt mai liniștită că
lumea, acest avion suprasofsticat, merge înainte și că înaintarea lui este vijelioasă
pe pilot automat, ceea ce la o adică este mai sigur decât dacă s-ar face cu o mie de
piloți obișnuiți.”
Un tur de forţă, un regal literar în care chiar se arată „cât de frumoasă ar
putea f viaţa noastră și lumea în care trăim” dar în care noul rege, Cititorul va
putea să ia aminte la cele spuse auto-critic chiar de către autor și va f sau nu
îngăduitor:
„Lucrarea s-a vrut o scriere clară, concisă, directă, plină de strălucire și fast,
o scriere care să meargă la inima cititorilor. Din păcate, situația a scăpat de sub
control și până la urmă a ieșit așa cum a ieșit: un melanj de stiluri, o îngrămădire
de referințe livrești, o suprapunere cam greoaie de tehnici și planuri narative. (…)
Paginile cărții mai au și alte neajunsuri, dar autorul mizează pe faptul că
ele vor trece neobservate de critică (cum s-a mai întâmplat de altminteri) și prin
urmare cititorii le vor parcurge cu îngăduință și cu gândul aiurea, în lumea visului.”
Vestea bună este că nu este chiar o scriere horror, după cum își alintă copilul
scriitorul, ci un regat de cucerit. O mărturie care merită atenţia cititorului și a
unei critici constructive.
Dacă este să comparăm cu „Zile și nopţi la șes” este evidentă o mult mai
bună administrare literară a acestui alt regat de oameni, zile, nopţi, vise, speranţe,
hăuri sufetești și…pepeni, ca să fac un (ultim) apropo la o scenă cu adevărat
antologică.
C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E
57 ANTARES AXIS LIBRI
Domnul Varujan Vosganian este o
personalitate de referinţă în viaţa culturală
românească, cu reacţii de lider în importante
domenii socio-politice și profesionale, cu
un plus de graţie și de implicare în lumea
literară de azi – componente care i-au defnit
look-ul și o carismă de bărbat elegant, cu
gesturi și mișcări, cu decizii și atitudini de
o anume și discretă „neglijenţă studiată”,
un intelectual cu ștaif, de elită, cu benefce
zăboviri în universul miraculos al cărţii și
al bibliotecii; scriitorul reprezentativ pentru
latura modernă și de calitate a poeziei și
prozei românești contemporane.
Lider politic, parlamentar, ministru,
prim-vicepreședinte al forumului suprem al scriitorilor, poet și prozator, Omul
Varujan Vosganian trăiește intens, intempestiv adesea, cu vocaţie de mentor
și de tribun în Agora, din perspectiva staturii sale civice, pliată pe ritmul și
tumultul pasajului muzical al „Dansului săbiilor” din baletul „Gayaneh”, de
Aram Haciaturian. Dar are eleganţa și prestanţa omului politic, important,
efcient și convingător, în domeniul economic, calităţi dominate de șarmul
și graţia artistului care scrie poezie și proză din nevoia de a se exprima altfel
decât de la tribuna Parlamentului sau a Palatului Victoria, deși eu cred că,
dacă n-ar f scriitor de talent, sigur ar f interpretat la pian, numai la pian – în
ciuda faptului că instrumentul preferat al său este violoncelul – după cum se
va vedea, când voi vorbi despre cartea lansată azi; ar f interpretat, așadar,
muzică de Franz Liszt sau Claude Debussy.
Domnul Varujan Vosganian trece nonșalant peste toate pasagerele
sale ipostaze civice și se fxează într-un domeniu de creaţie care-l reprezintă
pe termen lung și defnitoriu: peste 500 de articole, publicistică pe teme
de economie politică și beletristică, studii și eseuri, semnate în reviste de
specialitate, traduse în armeană, spaniolă, engleză, rusă, ucraineană; trei
volume de lirică („Șamanul albastru” – 1994; „Ochiul cel alb al reginei” –
Jocul celor o sută de frunze
şi alte povestiri
de Varujan VOSGANIAN
Dumitru ANGHEL
58 ANTARES AXIS LIBRI
2001; „Iisus cu o mie de braţe” – 2005), alături de proză („Statuia comandorului”,
nuvele – 1994 și „Cartea șoaptelor”, roman, 2009, reeditată în 2012, cartea sa de
căpătâi pentru care a primit un număr însemnat de premii literare).
Titlul de doctor honoris causa al unor Universităţi din ţară și de peste hotare,
ori alte numeroase, foarte numeroase distincţii, la fel de onorante, recompun
Portretul unui artist al cuvântului, scriitorul Varujan Vosganian, prezent azi la
Brăila, în universul miraculos descris de Panait Istrati, Mihail Sebastian și Fănuș
Neagu, „mica Vienă”, cum i se spunea portului brăilean, în lumea fascinantă a
„napolitanilor de la Dunăre”, cum erau gratulaţi brăilenii pentru gustul lor pentru
muzică.
Volumul de proză scurtă - cam impropriu spus, pentru că numai scurtă
nu se poate numi - cartea „Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri”, Editura
Polirom, Iași, 2013, 436 de pagini, semnată de domnul Varujan Vosganian.
Oarecum atipică în arealul literaturii române actuale, prin tematica sa cu accent
pe fabulos, psihologic, cu rememorări la graniţa dintre calcul și instinct primar,
vini asumate, justiţie cu recurs în anulare; o metaforă a unui necesar echilibru,
pentru straturi de conștiinţă sau de experienţe nefericite și o patologie a suferinţei
eșuate, în moartea violentă regizată de un regim politic tiranic, marcat de crime,
sinucideri în alienare și disperare, accidente de tren la barieră, promiscuitate
socială, sărăcie, prostituţie…; un volum de proză, așadar, atipic, când mare succes
în librărie au cărţile unei pseudovedete de TV, ori cartea de mare tiraj cu titlu pe
măsură: „De ce mă iubește femeilii?!”!
Povestirile din cartea lansată azi au densitatea unui roman, nu numai
prin numărul mare de pagini al acestora (între 60 și 150), ci prin diversitatea
și densitatea epică, de Istorie veche și nouă, cu perioada interbelică fastă, cu
jumătatea de secol de comunism și, mai nou, cu vremurile controversate de după
Revoluţia din Decembrie 1989, și toată tevatura nesfârșitei noastre tranziţii pe
fondul nefericitelor deziluzii actuale.
Proza domnului Varujan Vosganian este organizată pe un canon dramatic,
teatral, cu impact pe aplauze, lumini, efecte sonore și gong fnal; sau pe structura
unui scenariu cinematografc. Element defnitoriu pentru stilul prozatorului
îl constituie uvertura narativ-descriptivă pentru fecare dintre cele 6 povestiri,
amănunte de-o pregnantă insistenţă pe descriere, epic justifcativ, atmosferă,
decor, sonorităţi, recuzită, specifc de epocă, cu aparente explicaţii de regie.
Prozatorul rămâne tributarul tehnicilor construcţiei lirice, nu în
compartimentul prozodic, defnitoriu versurilor, ci în discursul de impact
emoţional, pentru că poetul Varujan Vosganian povestește fapte și întâmplări,
pe care le gestionează după criteriile exprimării în mod direct a ideilor și
sentimentelor, ca un veritabil prozator-poet!
În prima povestire, „La Judecata de Apoi a statuilor”, expozeul descriptiv,
larg, fastuos, este urmat de click-ul epic, fantastic, ireal, fabulos și irumpe târziu,
59 ANTARES AXIS LIBRI
după o… terapie a pregătirii surprizei, când Petrache, personajul principal, după
ce pătrunde în curtea Castelului, se apropie de statuia ecvestră și zărește pe soclu,
sub crupa calului de bronz, o… balegă din care ies aburi, și-atunci simte că e gata
„s-o ia razna”!
Se miră, nu are explicaţii, dar adună bălegarul și-l îngroapă în pământ.
Senzaţia de ireal se accentuează când Petrache percepe că poarta castelului, la fel
ca la sosire, pare a f acţionată de o forţă nevăzută. Și în oraș, pe stradă, se petrec
lucruri nefrești cu tramvaiele, cu frele electrice, cu oamenii care purtau măști,
dar nu pe faţă, ci atârnate de gât...
Există o patologie a întâmplărilor-șoc, de tip kafian, cu statuile care
vorbesc, râd sau învie (că, doar, și morţii învie!) și, ca un sindrom al alienării,
halucinaţiile devin fapte reale: „- Se petrece ceva în lumea asta, șopti Petrache”
(pag. 34), iar concluzia este una singură: „Judecata de Apoi a statuilor, o să fe un
fel de repetiţie generală pentru cea a oamenilor” (pag. 37).
În cea de-a doua povestire, „Iacob, ful lui Zevedei”, foarte întinsă, 108
pagini, personajele sunt foarte diferite, evident, dar parcă ar avea o identitate în
copie, după legile unei genetici unice, stereotipe, care-și pun aceleași întrebări,
se privesc într-o oglindă a miracolelor și nici nu încearcă să și le explice, să le
dezlege…
Când se ajunge la personajul Ionuţ Penescu și gestul său sinucigaș, teritoriul
epic kafian este înlocuit cu atmosferă… „à la Dostoievski”, atenuată, ca în toate
povestirile domnului Varujan Vosganian de alte și alte secvenţe, întâmplări-
șoc, abrupte, intempestive, de tipul închisorilor terorii comuniste, halucinante,
atentate la condiţia umană, atâtea grozăvii, care nu se puteau spune despre Istoria
de vreo 50 de ani de până la Revoluţia din Decembrie 1989, ceea ce mă face să
afrm că această carte lansată azi ar putea f considerată „literatură de sertar” ,
conceptul estetic de creaţie literară așteptat, care s-a dovedit doar o promisiune
nu îndeajuns onorată. Și, mai există ceva în toate povestirile: o trimitere, o aluzie,
un precept dinspre cultura spirituală, religioasă, titluri, personaje, iconografe,
pilde, cu o proiecţie, mai degrabă atee decât pravoslavnică, cu o tendinţă de
ușoară împotrivire, de erezie mascată sau protejată de incertitudine sau dirijând
nedumeririle spre flosofe, Heidegger, de pildă, cu o balanţă înclinată spre
paradoxal. Alteori aluzia spirituală, religioasă are valoarea unei metafore de
excepţie, cifra 33, adică vârsta lui Iisus, deși numele sfânt nu este pronunţat.
Revenind la aserţiunea ideii unei „literaturi de sertar”, de care-l bănuiesc pe
domnul Varujan Vosganian, aș argumenta-o cu rechizitoriul la adresa torţionarilor
vechiului regim și descrierea anchetelor inumane, bestiale, din închisoare, cu
presiunea fzică și morală, cu limitele suferinţei și ale durerii, și tot cinismul,
demenţiala manifestare a unei ideologii utopice până la urmă. O teroare dincolo
de o logică elementară, când deţinutul ajunge să-și asume vinovăţii mai mult
decât i se solicită de către torţionari, învins de către propriile limite biologice.
60 ANTARES AXIS LIBRI
Descrierea umilirii în grup, pe icoana
Mântuitorului, este sinistră, de coșmar:
„Cei care te torturează, cei care îţi pândesc
somnul și îţi vatămă starea de veghe, care
îţi afundă gura în hârdăul cu nevoile altora,
care îţi împing cu bocancii zeama pe care
s-o lipăi, în patru labe și fără lingură, ca
jivinile…, toţi ajung să poarte chipul tău”
(pag. 95). De altfel, prozatorul este un
maestru al analizei psihologice, ca un alibi
al rafnamentului narativ, pe care o face cu
talentul, revolta, protestul și condamnarea
venite din cunoașterea unei Istorii brutale
(genocidul armenilor, pe care eu l-am
perceput la cumplita dimensiune după ce
am văzut un flm regizat, parcă, de Elia
Cazan!?), pogromul evreilor din cel de-
al doilea război mondial, și-apoi calvarul
închisorilor de care aminteam mai sus.
Temele epice din această carte
sunt așadar grave, toate, iar percepţia cititorului poate f oricare, nu neapărat
negativă, eventual de ușoară neaderenţă, și-atunci, în toate povestirile există câte
o… poveste de dragoste, ca un intermezzo de protecţie, de respiro, de echilibru.
Scena de dragoste Cosmina – Iacob Botez este de o frumuseţe, eleganţă și decenţă
stranii, de valoarea literară a paginilor asemănătoare din „Răscoala”, pe care le
citeam când eram elev, iar Liviu Rebreanu se mai afa încă în manualele școlare.
Pagini de erotică cuminte, care n-au nicio legătură cu tevatura instinctuală de
poezie destrăbălată, grobiană, fetidă, și proza naturalist-indecentă a unor poetese
și a unor prozatori contemporani.
În cea de-a treia povestire, „Când lumea era întreagă”, divagaţiile
introductive, docte, ușor provocatoare – ca un voluptuos experiment stilistic –
atacă tema singurătăţii, cu impactul logic al unui paradox flosofc: „Singurătăţile
nu se pun laolaltă. Două singurătăţi nici nu fac o singurătate mai mare. La fel cum
nu se pot aduna, singurătăţile nici nu se pot scădea. Două singurătăţi minus o
singurătate nu sunt egale cu o singurătate. Poate doar înmulţirea să aibă un rost.
Mai mulţi oameni singuri, încrucișându-se unii cu alţii, se simt și mai singuri”
(pag. 155). Este doar uvertura, pe strunele sobre și insinuant ironice ale unui
violoncel (violoncelul pare a f instrumentul muzical preferat al domnului Varujan
Vosganian, iar Concertul Nr. 2, evident pentru violoncel, este reprezentativ și
pentru o paralelă cu o altă lucrare a compozitorului polonez Krizstof Penderechi:
„Treni pentru victimele de la Hiroșima”… după afrmaţiile mele anterioare
61 ANTARES AXIS LIBRI
despre masacrul – 1895 și genocidul – 1915 și pogromul evreilor; uvertura, așadar,
pentru un alt colţ de lume, cel al cerșetorilor, personaje cu nume predestinate:
Coltuc, Chioru, Ologu, Orbu, variaţiuni stilistice, cu portrete pitorești, desenate
parodic, dar cu o undă cremoasă de simpatie, pe o onomastică de mediu social
reprezentativ, limbaj pe potrivă, cu ingrediente de argou în limite rezonabile
impuse de „fracul de ceremonie” al maestrului Varujan Vosganian, sau portrete cu
o undă de simpatie, ușor persifantă: „…așa neîntregi cum suntem, dacă ar f să iei
de la fecare câte ceva, ce OM întreg ar mai ieși din noi!” (pag. 161).
Portretele Melaniei și ale fratelui ei, Coltuc, cu o infrmitate reală, umilitoare
– nu dintre cele contrafăcute, cu recuzita de efect, ale unor alţi cerșetori; chipurile
celor doi fraţi sunt calde, la limita portretului și a revoltei că există astfel de erori
biologice și, mai grav, că există astfel de erori sociale! Un decor, un univers uman
de la periferia demnităţii, ca o apocalipsă umană terifantă, sugerat de Panselia,
prostituata, pe care cerșetorul Ologu o prezintă: „E tot ca și noi, pe străzi, da…
altfel!” (pag. 175).
Și, peste toată tevatura, ca o ironie a sorţii, pasiunea pentru lectură, pentru
carte a unui învins, învins și de o biologie nedreaptă și de o societate strâmbă!;
pasiunea pentru citit a unui handicapat, într-o perioadă când această deprindere
este pe cale de dispariţie la contemporanii valizi de toate vârstele și de toate ifosele!
Și, peste tot spectacolul sărăciei, al infrmităţii și al neșansei sociale, în
Dealul Mitropoliei, ca și la toate praznicele regizate de peste an, se desfășoară,
după un scenariu parcă și mai umilitor, bâlciul și îmbulzeala vulgară a mulţimii
valide, dar suferind de alte infrmităţi: lăcomia, egoismul, prostia și lipsa unei
minime educaţii, pentru sarmalele și fasolea cu ciolan, provocate de generozitatea
cu iz electoral a Primarului sau grotescul unui sentiment mai degrabă bigot
decât pravoslavnic: „Mulţimile dezlănţuite tremură, în urmă rămăseseră tarabe
răsturnate, mănunchiuri de busuioc, fâșii de veșminte…” (pag. 189).
În povestirea „Legătura de leuștean”, cea de-a patra, există o lume bolnavă,
bolnavă de boli nemeritate, nedrepte, întâmplătoare, după legea flosofcă,
nedreaptă și ea, „a necesităţii și a întâmplării”, cu boli și fzice, și sufetești,
incurabile cele mai multe, într-un univers cenușiu, rece, ostil… Nicio fereastră nu
se întrevede, nici un răsărit de soare nu este previzibil, ca un blestem, ca un păcat
moștenit genetic. Și, peste toate, brambureala, degringolada și tot spectacolul
pseudodemocraţiei de după Revoluţia din Decembrie, cu mineriadele, arestările
samavolnice de la Universitate și de la Arhitectură, o poveste incredibilă, cu un
bătrân miner, un alt tip de torţionar, înnobilat sufetește, care vine la București să
înapoieze medalionul de aur al… victimei sale, Rada, tânăra bătută și aruncată în
arteziana de la Arhitectură, peste alte cadavre. Cea mai emoţionantă pagină lirică
din proza domnului Varujan Vosganian, ca o terapie a iertării, a culpabilităţii
deturnate, cu Pavel Avădanei, minerul, căruia i s-au speculat emoţiile și buna
credinţă, prin gestul său creștin și laic de a restitui medalionul fetei frumoase,
62 ANTARES AXIS LIBRI
pe care a revăzut-o la TV și apoi „Cina cea de taină” a concilierii, a iertării și a
absenţei unui Iuda, incomod și anacronic.
Pentru că nu prea mai am timp, despre povestirea „Dincolo de lumea de
dincolo”, a cincea, precizez doar o altă componentă a stilului prozatorului:
onomastica personajelor sale, ca un fel de C.N.P. epic: Ologu, Șchiopu, Chioru,
Cârnu, Pârnaie, Chisăliţă etc., deși intenţia autorului rămâne una de protecţie, de
identifcare pozitivă, în ciuda aluziei peiorative…
Ultima povestire, a șasea, „Jocul celor o sută de frunze”, cea care a dat și titlul
cărţii, sau o parte din el, de foarte mare întindere, 147 de pagini, de parcă ar aduna
tot cenușiul presărat prin celelalte povestiri, cu multe deziluzii după Revoluţie,
o degringoladă economică și social-politică, cu tânăra și entuziasta industrie
românească trimisă la fer vechi, cu școala în cădere liberă, cu relaţiile dintre
oameni în degradare, cu fauna îmbogăţiţilor peste noapte, cu proprietăţi, case și
păduri luate cu japca prin acte măsluite și notari complici, cu „mersul triumfal
spre Europa”, după ce, retrospectiv, mirajul libertăţii fusese plătit prin moarte, din
mersul trenului sau la trecerea frauduloasă înot a Dunării…
Rememorarea trecutului, ca un sindrom al lucidităţii, fără adaptarea la un
prezent, fe el chiar bulversat de factori perturbatori, nu poate asigura echilibrul
speranţei; o parabolă a unei Istorii cu conștiinţe pătate, un tip de alienare, Jenică,
vânzătorul de lozuri, și o sinucidere motivată de un malpraxis ideologic, în aceeași
notă a fantasticului, a fantasmelor de tot felul și un ritual cu o sută de frunze
așezate pe mormânt.
Parcă e prea tristă cartea domnului Varujan Vosganian! „Jocul celor o sută
de frunze și alte povestiri” să fe oare o metaforă a unor idealuri ratate, a unor
speranţe încă în așteptare sau, mai degrabă, puterea regeneratoare a gândului
nevinovat de copil?!!?
Povestirile domnului Varujan Vosganian se citesc cu o necesară atenţie,
presupun un exerciţiu al lecturii; este o carte pentru iniţiaţi; o situaţie asemănătoare
cu condiţia melomanului! Toate cele șase povestiri se afă sub protecţia spirituală
a unui precept religios, de la onomastica divină până la simbolurile iconoclastice
sau flosofa de amvon. Sugestia livrescă despre Cartea Sfântă sau Calendarul
ortodox ori doar o aluzie discretă din domeniu se transformă în motivaţie sau
pretext narativ. Este necesară o minimă educaţie religioasă, fe și pentru a evita
nedumerirea cititorului.
Tehnica descrierii, pe orice temă, din orice unghi, are amplitudinea
și spontaneitatea unor variaţiuni în Re major; parcă ar prinde din zbor un
pretext epic și-l dezvoltă moltovivace. Apoi, totul se risipește în dialog agresiv,
monosilabic, punctual. Replica fnală este năucitoare, oricum cea mai puţin
plauzibilă! Scriitorul nu dă nicio explicaţie, îl lasă pe cititor să se descurce, ca o
tentaţie a continuării…
C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E
63 ANTARES AXIS LIBRI
Radu Aldulescu, Proorocii Ierusalimu-
lui, București, Ed. Corint, 2006
Colecție coordonată de Daniel
Cristea-Enache
Redactor: Cornelia Gârmacea 
tagline - Europa care ne așteaptă cu
brațele deschise și spre care ne îndreptăm
târâș-grăpiș
În Proorocii Ierusalimului se urmăresc
trei planuri distincte: viața de la periferia
Bucureștiului, comerțul european cu
minori și viața de la sat, care apropie cele
două planuri principale. Toate acestea
sunt supradeterminate de perioada istorică în care se petrec evenimentele:
România tocmai postdecembristă.
Firele epice sunt strâns legate, fe prin intermediul unor personaje
comune, de legătură (Oprescu, Ierusalim) fe prin deznodământul acțiunii
(Ierusalim care se întâlnește cu Doru), sau prin jocurile temporale care unesc
întreaga poveste, fe prin paralele atent gândite de narator (principala paralelă:
modalitatea în care se raportează românii de rând la politicieni, de la care așteaptă
schimbarea în bine, garanția unor drepturi și un trai mai bun în general, versus
modalitatea în care se raportează copiii la adulți, de la care se așteaptă să joace
mereu rolul unor părinți grijulii; ambii ajung însă victimele celor care ar trebui
să-i ocrotească). Chiar și în construcția personajelor se operează același joc de
perspective – Doruleț, care, find ful unei femei denaturate, vede în soția lui,
Magdalena, un surogat de mamă, versus Ierusalim, ful unui tată denaturat, care
vede în Frederic, bătrânul pedofl, un surogat de tată. Toate acestea proiectează
imaginea părinților corupți, care oglindește în mic imaginea politicienilor
corupți: „(...) care-i ispitesc și-i prostesc jucând comedia democrației și a luptei
pentru demnitatea și libertatea și prosperitatea poporului român” (pag. 233).
Formula în care Radu Aldulescu alege să ne spună această poveste este
însă ceea ce dă farmecul cărții. Un asemenea material epic ridică imense
Câteva critici la Radu Aldulescu
Adrian HAIDU
64 ANTARES AXIS LIBRI
probleme unui autor care nu e interesat de senzațional și șocant, dar care nu vrea
să pară nici pedant. Iar Aldulescu este perfect conștient de pariul său – vrea să-și
păstreze în aceeași măsură autenticitatea atunci când prezintă personaje pitorești
și exotice, vrea să rămână imparțial și atunci când însufețește orfani și copii lipsiți
de viitor, dar și atunci când ni-i prezintă pe cei lipsiți de morală (corupții, peștii,
oamenii înstăriți prin mijloace ilegale).
Fiind cât se poate de inspirat în alegerile sale tehnice, Aldulescu optează
pentru un realism în sensul cel mai strict cu putință, pe care-l obține, pe de o parte,
printr-un joc pluriperspectivistic (ne sunt redate perspectivele fecărui personaj
care contează în economia romanului său), iar, pe de altă parte, asigurându-se că
fecare perspectivă este redată în aceeași modalitate. Mai mult, ca să ne convingem
că naratorul își păstrează aceeași distanță (sau apropiere), se folosește preponderent
fuxul conștiinței (armat cu monologul dramatizat și indirectul liber), într-o manieră
mai apropiată de Faulkner decât de Joyce, dar total diferită de Virginia Woolf. 
Realism. Dincolo de realism
De ce fuxul conștiinței și nu narațiunea la pesoana I? Pentru a spori
autenticitatea personajului, pentru a ni-l arăta în latura sa umană chiar și atunci
când își arată latura inumană. De altfel, naratorul sacrifcă de multe ori acordurile
muzicale și profund intime ale fuluxului conștiinței și stilului indirect liber în
scopul accentuării acestei naturi duplicitare, uman/inuman. Iată-l, de exemplu,
țâșnind în pagina 281, înaintea unei scene de sex între bătrânul pedofl și eroul
nostru în vârstă de 13 ani, Ierusalim:
„O memorie ancestrală, culminând cu nașterea lui din femeie, îl îndemnase
cândva să se apropie de femei și să miluiască cu dragoste, pentru a i se răspunde
cu o cruzime de animal care ucide pentru a supraviețui. Se gândise atunci că acea
cruzime izvorâtă din milă îi pecetluise probabil nașterea și rostul căderii în lume,
un rost pe care i se păru că-l întrevede abia când se apropie de bărbați, căutând
și descifrând în ei refexia propriei neliniști. Trupurile și chipurile bărbaților
ascundeau sub curgerea lor neîncetată un semn – o esență a veșniciei ce ți se
relevă uneori în fulgerul unui orgasm. Mai apoi, trupurile și chipurile copiilor îi
dezvăluiră și mai limpede esența veșniciei” (pp. 281-282).
Singurul motiv pentru care naratorul părăsește, aici, confortul metodelor
de expunere care-l expun mai puțin sau deloc (fux, indirect liber, monolog,
oralitate) este acela de a-și justifca personajul, de a-l umaniza și a-l apropia de
cititor. Comentariul naratorului pare aici mai degrabă o analepsă neintenționată,
ca și cum atunci când ne-a prezentat prima oară personajul a uitat să menționeze
că nu este vorba despre un bătrân pedofl normal, ci unul sensibil, benefciind de
o pletoră de circumstanțe atenuante, antropologice și psihologice.
Dar nu accidental și-a adus aminte de acestea tocmai acum, înaintea scenei
sexuale propriu-zise, ci tocmai pentru a-i accentua cititorului natura duplicitară,
65 ANTARES AXIS LIBRI
pentru a-l sensibiliza exact înainte de a-l șoca, efectul find o ironie aproape
jamesiană (v. Retorica romanului, cap. Reguli generale I). Analepsa aceasta aș vrea
să o rețin deocamdată, pentru că aici se vede intruziunea explicită a naratorului.
Nu în faptul că narează la persoana a III-a despre un personaj, ci în faptul că o face
tocmai acum, nu înainte și nici după scena șocantă.
În acest comentariu trecut în contul personajului stă toată șubrezenia
realismului pe care îl construiește autorul și aici se vede la modul grosolan
păpușarul – în felul în care taie elipsoidal episoadele (când povestea lui Doru, când
pe cea a lui Ierusalim, până când cele două se întâlnesc ca într-o bandă moebius,
cum spunea Dan Lungu referindu-se la al său Cum să uiți o femeie), în felul în care
conduce spre senzațional (trafcul de carne vie) și politic (lungile discuții despre
comunism&democrație). Până la punctul în care cititorul simte fecare cuvând
ca așezându-se pe țesătura ferm alcătuită de narator în scopul de a convinge, de
a impune o temă, o situație, un comentariu. Fapt ce, inevitabil, sufocă lectura și o
duce dincolo de realismul pe care atâția comentatori ai lui Aldulescu l-au adorat.
Pentru că realismul nu mai este realism dacă e folosit abuziv, fără momente de
respiro, fără locuri unde poezia să conducă, măcar câțiva pași, dansul care ar f
frumos să fe fecare roman. Cu alte cuvinte, o carte esențialmente angajată.
Nu am putut să citesc pasajele erotice decât cu senzația că  trebuie  să mi
se trezească un sentiment de milă și reproș, pasajele de comentariu politic fără
să simt că trebuie să mă revolt, pasajele care descriau mariajul eșuat fără să simt
că  trebuie  să mi se facă frică. Până la urmă, e vorba despre realismul scârbos al
noului val din cinematograful nostru:
„Strânse din dinți și de-acu era din nou pe picioarele ei și bătând cu pumnii
în ușă și strigând iarăși mi-a luat bărbatu’, mi-a luat bărbatu’ și-atunci ieșiră pe
palier două femei și după un minut mai coborâră niște vecini de la etaj, femei și
bărbați, vreo opt inși se strânseseră pe lângă ea, care ea chiar asta vrusese, ca toată
lumea să vadă și să știe ce făcuse curva, că-i luase bărbatu’, da, soțu’ ei legitim, fără
de care n-ar f plecat nici moartă de la ușa aia” (pag. 222).
Tot acest episod vădește cel mai elementar spirit mahalagesc de care e greu
să scapi chiar și atunci când scrii proză foarte bună.  
Oralitate. Despre personaje memorabile
Mai e apoi un efect iefin pe care autorul îl aplică și care dă rezultate:
caracterizarea personajului prin mijloace indirecte, în speță, oralitatea. Personajele
de la sat sunt foarte ușor de reperat, practic dialogul nu mai trebuie atribuit de
narator cuiva, pentru că ajungem la scurt timp să ne dăm seama cine vorbește din
felul în care vorbește:
„... care io unu’ nu-mi place să dau prileju ca să fu luat la ochi. Înțelegi? Ie
lumea rea, Dorule, ie lumea rea de tot” (pag. 29), ne spune cumnatul lui Doru,
Culăiță, și va continua să ne spună în același mod până la sfârșitul cărții.
66 ANTARES AXIS LIBRI
Dialogul are o dublă funcție ascunsă aici:
de a da caracterul oral textului și de a permite
identifcarea personajului, de a-l face să se păstreze
în memoria cititorului ca o amprentă. Spun că
efectul acesta este iefin pentru că este într-adevăr
iefin, comparabil cu acel efect de grayscale pe care-l
aplică unii fotograf amatori în photoshop pentru a
modifca imaginile în alb și negru. Vreau să spun
că tehnica este ușor de mânuit, dar mai greu este să
știi să o folosești atunci când trebuie, pe personajul
care trebuie, păstrând contrastul care trebuie. Iar
Aldulescu știe. Caracterizarea prin intermediul
limbajului este folosită cu sfnțenie pentru fecare
tip de personaj. Nici nu e greu, atunci când
personajele sunt limitate intelectual (Burhuși și Edi,
Doru, Culăiță, Ierusalim – cu toții sunt ușor de citit de către prozator). De aceea
nu aș pune în niciun caz accentul pe oralitate dacă aș vrea să comentez pozitiv
acest roman. Și se cunoaște că personajele nu se ridică la nivelul intelectual de la
care oralitatea ar putea deveni un efect stilistic interesant și prin faptul că dialogul
nu servește niciodată la conturarea unui sentiment oarecum profund. Naratorul
preferă să preia el cârma atunci când trebuie scoase la iveală aceste trăiri.
O altă contribuție la oralitatea din acest roman este fuxul conștiinței,
indirectul liber și monologul interior dramatizat. Toate trei tehnici la fel de
facile cum sunt funcția grayscale în photoshop. În special fuxul conștiinței,
chiar și atunci când textul este jucăuș și aplicat pe un personaj mai interesant
(a se vedea „Bună dimineața, Cimpanzeeo”, din „Contorsionista” lui T.O. Bobe)
sau când este poetic și aplicat unui personaj melancolic (a se vedea „Săpunul lui
Leopold Bloom” al Norei Iuga), este o tehnică extrem de facilă, că aproape nu
mai trebuie menționată printre plusurile niciunei cărți. Cu singura mențiune
că fuxul conștiinței în maniera lui Faulkner este, totuși, păstrând o ierarhie,
cel mai percutant și greu de stăpânit fux (și spre acesta tinde Aldulescu, spre
deosebire de ceilalți doi autori pe care i-am menționat, care tind mai mult spre
Joyce și Woolf). 
Așadar, câteva critici
Câteva lucruri am avut, deci, de reproșat acestui roman care în rest mi
s-a părut antrenant și insolit pentru literatura noastră. Aceste lucruri sunt
următoarele, în ordine aleatorie: fuxul conștiinței, formula abuziv realistă,
oralitatea, senzaționalul și subiectul. Toate aceste reproșuri conturează de fapt
caracterul artifcios care mi-a displăcut în timpul lecturii.
N
O
T
E
D
E
L
E
C
T
U
R
Ă
67 ANTARES AXIS LIBRI
Cu o lucrare universitară de debut pe
aceeași temă, a dezbaterii individualismului
existențial al lui Soren Kierkegaard, după
o serie de studii, doamna Cătălina Elena
Dobre își consolidează profund direcția
de cercetare pe domeniul flosofului
danez. Volumul de față, O hermeneutică
a categoriei de repetiție cu specifcă
referință la Soren Kierkegaard, intră în
linia unor afrmații conexe, dispuse într-o
sinteză universală, încadrându-l dinamic
pe excentricul gânditor. Cercetătoarea
își dă măsura prin realizarea acestei
radiografi flosofce, care se încadrează ca
o introducere fericită, adresată publicului
român, la opera unui spirit defnitor al conștiinței europene. În acest caz,
se distinge forța detaliatoare focalizată asupra amănuntelor cu adevărat
semnifcative.
Cartea se împarte în trei secțiuni convergente în jurul personalității lui
Soren Kierkegaard. Mai pe scurt, încadrarea acestuia în istoria anterioară a
gândirii flosofce este urmată de accentuarea temei reîntoarcerii perpetue,
defnitorie abordării lui teoretice, urmată de o biografe ideatic-romanțată.
Materialul astfel prelucrat deține numeroase adnotări de subsol, specifcând
fecare termen în aria sa revelatorie.
Să observi o gândire pentru care subiectivitatea este adevărul,
gravitând prin urmare în jurul terminologizărilor individului, este un
fapt ce ține de curaj și de simțul spectaculosului discret, o expresie tipică
nordului germanic. Kierkegaard s-a raportat primordial la flosofa lui Hegel,
ce sublinia fnalmente armonizarea și contopirea contrariilor, la Socrate,
pentru arta sa anamnetică, precum și la fondul spiritualității biblice, axate
pe afrmațiile suverane ale lui Iisus Hristos, bazate pe iminența arătării
Împărăției lui Dumnezeu. Tema eternei reîntoarceri la identitatea cea mai
fericită, în lumi și universuri succesive, este leit-motivul acestei scrieri.
O hermeneutică a categoriei de repetiție cu
specifică referință la Soren Kierkegaard
de Cătălina Elena Dobre
Andrei PARAPIRU
68 ANTARES AXIS LIBRI
Pentru flosoful danez, tocmai nostalgia Paradisului este cea care întreține acest
motor al revenirii, find înscrisul imuabil al fecărei făpturi umane în parte.
Evenimentele astfel puse în mișcare se regăsesc nu doar în procesul reînfințării,
condus prin seria unor vieți culminative, ci se vor îndeplinite calitativ, la un
rang cât mai înalt, chiar și-n decursul aceleiași durate individuale. Revenirea
continuă a lui Soren Kierkegaard la iubirea sa din tinerețe, la recunoașterea
mereu în actualitate a iubitei de atunci, Regine Olsen, fosta logodnică, îi este
confrmarea intenției Divinității de a-și manifesta prezența asupra sa. În faptul
ca atare al intensității identice, ba chiar mai profunde, a trăirilor tinerești, el se
vede îndreptățit față de reținerea de a o lua în căsătorie, considerând că asta i-ar
f îngrădit caracterul, libertatea și mesajul.
Parcurgând cu bine o perioadă de intensă criză spirituală și morală
a Europei, gândirea lui Soren Kierkegaard devine o piatră fundamentală a
edifciului unei lumi explorative, deschise spre nou, pe continentul nostru.
Volumul Cătălinei Elena Dobre este o actualizare a celor mai importante date
privitoare la reașezarea creativă a spațiului real prin spațiul interior, refexiv al
spiritului.
N
O
T
E
D
E
L
E
C
T
U
R
Ă
69 ANTARES AXIS LIBRI
După o carieră strălucită de cadru
didactic în învăţămâtul liceal vasluian, Lina
Codreanu s-a reorientat către adevărata sa
pasiune, scrisul. După ce anul trecut ne-a
emoţionat cu o carte închinată tatălui său
- „Viaţa ca o poveste, lagărul un coșmar”,
de această dată prozatoarea vine în atenţia
publicului gălăţean cu un volum de nuvele
cu totul aparte - „Poștalionul”, pubicat la
editura „Junimea” din Iași chiar la începutul
acestui an.
Evocând cu o atenţie de miniaturist
atmosfera provincială contemporană din
România autoarea își face din distanţe
și timp aliaţi fideli în descrierea unor
călătorii prin viaţă încărcate de amintiri, emoţii sau remușcări. Îmbinarea
trăirilor interioare, a contemplaţiilor cu întâlnirile sau dialogurile creează
impresia de simultaneitate. Acţiunea din cele șase nuvele se desfășoară
pe două planuri: unul prezent, în care facem cunoștinţă cu personajele și
un altul, paralel, cel al monologului interior, în care protagoniștii trăiesc
sentimente complexe prin intermediul introspecţiei sau al amintirilor.
Fiecare nuvelă are un fir narativ propriu, intriga fiind construită în jurul
personajului principal, complex și puternic individualizat, contribuind
astfel la conturarea trăsăturilor de caracter ale acestuia.
Faptele și detaliile nuvelelor sunt organizate într-un cadru tematic
general, cum e acela al morţii sau al ratării în iubire. Astfel, Conu Pană,
protagonistul din „Catedrala de sare”, ne dezvăluie durerea sa sufletească
legată de pierderea timpurie a soţiei, dar și zbuciumul său interior în care
o voce i se adresează permanent prin afirmaţii sau interogaţii despre viaţă
și moarte. Eroul nostru realizează că tot ceea ce a făcut în viaţă a ajuns la
un punct în care se dezintegrează. Totul se prăbușește în faţa ochilor săi,
pe măsură ce rănile trecutului se deschid încrâncenate.
Codreanu, Lina. Poştalionul.
Iaşi: Junimea, 2014
Simona MILICA
70 ANTARES AXIS LIBRI
La polul opus, în nuvela omonimă cu titlul volumului - „Poștalionul”,
descoperim un personaj mai puţin aplecat asupra meditaţiilor existenţiale.
Zaharia, deși este mulţumit de viaţa sa de poștaș din mediul rural, nu reușește
să estompeze imaginea obsesivă a femeii ce i-a tulburat tinereţea.
Autoarea, Lina Codreanu, ne propune o lectură plină de perspective
originale asupra vieţii. Întâmplarea în urma căreia Trestiana din nuvela
„Pantofii” și-a găsit alesul chiar în faţa porţii sale, soarta ce a făcut ca Despina
din „Catedrala de sare” să moară tocmai când aducea vestea că vor deveni
bunici, rafinamentul erotismului dintre Magda și Zaharia, eroii nuvelei
„Poștalionul”, toate acestea sunt minunat ţesute într-un stil de o eleganţă
irezistibilă.
N
O
T
E
D
E
L
E
C
T
U
R
Ă
71 ANTARES AXIS LIBRI
Volumul Eminescu : Securitatea și
siguranţa naţională a României, studiu
realizat de prof. dr. George Ene, publicat
în acest an la Editura Eikon, este o lucrare
remarcabilă despre implicarea celui mai
mare poet naţional, Mihai Eminescu, în
viaţa politico-socială și culturală a ţării,
care completează cu succes multitudinea
apariţiilor editoriale referitoare la creaţia
eminesciană.
Opera eminesciană cuprinde
documente semnifcative pentru istoria
celei de-a 2-a jumătăţi a secolului al XIX-lea,
care refectă o gândire puternic pătrunsă
de principii biopolitice. Pornind de la
afrmația lui George Călinescu - „În defnitiv trebuie să căutăm la Eminescu
circumferința conștiinței sale, în care se oglindesc genial contradicțiile
epocii în care a trăit” - nu putem să nu remarcăm „actualitatea operei sale,
justifcând pe deplin <<trebuința>> de Eminescu în reedifcarea noastră ca
națiune, ca oameni ai prezentului și viitorului”, după cum apreciază prof.
univ. dr. Dan Banciu în prefața volumului. Publicistica simbolului nostru
naţional, în special articolele social-politice, constituie o radiografe fdelă
a societăţii românești din acea perioadă, refectând implicaţiile profunde în
viaţa socială, culturală, politică, juridică și militară.
Spiritul „impetuos și combatant” al marelui poet, preocupările
majore privind optimizarea evoluţiei societăţii românești, implicarea
afectivă în evenimentele politice ale vremii au constituit baza de analiză a
amplei lucrări a profesorului George Ene.
Concepută inițial în vederea susținerii doctoratului, actuala lucrare
constituie o cercetare aprofundată a problematicii abordate, care a
continuat pe parcursul unui deceniu și jumătate.
Cartea în sine este structurată în patru capitole, autorul tratând
dintr-o perspectivă modernă problematica securității și siguranței
Ene, George. Eminescu : Securitatea şi sigu-
ranţa naţională a României.
Cluj-Napoca: Eikon, 2014
Violeta MORARU
72 ANTARES AXIS LIBRI
României, cu riscurile și amenințările
care planau asupra statului în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea,
oglindite în publicistica, în jurnalul și
în corespondența lui Eminescu. Autorul
realizează o analiză minuțioasă a creației
eminesciene, selectând referirile istorice
și politice raportate la un context intern
și extern deosebit de vast, marcat de
o multitudine de evenimente, fapte și
procese sociale. Din acest punct de
vedere, lucrarea reprezintă o adevărată
frescă istorică, socială și politică a acelei
perioade.
Volumul include un număr
de nouă anexe care se constituie în
instrumente concludente ale temei
dezbătute și în care sunt centralizate
elementele edificatoare pentru siguranța
și securitatea națională întâlnite în opera eminesciană, precum: evenimente
interne și internaționale, prezentate cronologic, termeni cu semnificație
relevantă pentru securitatea și siguranța națională, denumiri de publicații
străine și agenții de presă, principalele relații internaționale evidențiate în
articole politice, înalți demnitari străini, cancelari și șefi de state, documente
secrete și note informative, unele dintre acestea fiind prezentate în premieră
în limba română.
Indicele de nume și ampla bibliografie de la finalul volumului oferă o mai
mare valoare informațiilor prezentate, demonstrând o riguroasă documentare
a autorului cu privire la problematica abordată.
După cum apreciază prof. univ. dr. Mihail Diaconescu, lucrarea
reprezintă „una dintre cele mai bune, mai solide contribuții la înțelegerea
personalității și operei lui Mihai Eminescu”.
Putem considera, fără niciun fel de exagerare, că volumul prof. dr.
George Ene este un document de referință, un aport esențial la descoperirea
și interpretarea unor aspecte noi ale biobibliografiei marelui poet român, în
contextul unei epoci încărcate de frământări sociale și politice, document care
nu trebuie să lipsească din colecţiile bibliotecilor publice.
N
O
T
E
D
E
L
E
C
T
U
R
Ă
73 ANTARES AXIS LIBRI
Autor a patru volume de versuri
și a două de eseuri, Alexandru Ovidiu
Vintilă ne oferă de această dată un vast
studiu monografc dedicat lui Traian
Brăileanu (1882-1947), personalitate
marcantă a interbelicului bucovinean,
„un înverșunat critic al utopiei marxiste”,
despre care până în anii ’90 s-a vorbit mai
mult în afara granițelor României. Cartea
are un pronunţat accent recuperator și
își propune, pe de o parte, să cuprindă
o completă incursiune în biografa sa,
iar, pe de altă parte, să ofere o sinteză a
contribuţiilor sale știinţifce în domenii ca
sociologia, flosofa, politologia cunoscut
find faptul că Traian Brăileanu era, în același timp, traducător, publicist și
om politic, membru al Mișcării Legionare (fără a lua parte la crimele puse
la cale de legionari și fără a participa la rebeliunea din ianuarie 1941).
Prima parte a volumului se concentrează asupra etapelor biografce
care i-au marcat destinul: cadrul istoric legat inevitabil de problematica
istoriei Bucovinei, mediul familial, studiile, prietenii, activitatea de profesor,
dar și căutările politice și măsurile luate ca ministru al Educației, Cultelor
și Artelor (1940-1941), apoi anii întunecați ai confagrației mondiale,
urmărirea și condamnarea sa de după ’44, precum și perioada de închisoare
și decesul prematur. În următoarea secțiune a lucrării, scriitorul sucevean
se oprește asupra activității literare a lui Traian Brăileanu (debutează la 22
de ani în revista „Junimea” din Cernăuți), subliniind că poemele, schițele și
schițele umoristice publicate în tinerețe „anunță condeiul fn din scrierile
teoretice de mai târziu și frul narativ bine trasat din Memoriile redactate
în timpul detenției”. De asemenea, în 1935 Traian Brăileanu va sprijini
înfințarea revistei „Iconar”, una din cele mai importante publicații din
spațiul bucovinean.
Apoi, Alexandru Ovidiu Vintilă se ocupă de activitatea Grupului de
Vintilă, Alexandru Ovidiu.
Traian Brăileanu. dialectica unei
istorii personale.
București: tracus arte, 2013
Petrișor MILITARU
la Cernăuți și a revistei „Însemnări sociologice”, condusă de Traian Brăileanu
între anii 1935-1938 (prima serie) și 1940-1941 (a doua serie). În acest context,
Grupul de la Cernăuți își are locul său în istoria sociologiei românești din perioada
interbelică, alături de Școala de la București a lui Dimitrie Gusti, proiectul
sociologic al lui Virgil Bărbat de la Cluj-Napoca sau direcția dată de sociologul
ieșean Petre Andrei.
În cea de-a patra secțiune a cărții, atenția ne este îndreptată spre scrierile
științifce ale lui Traian Brăileanu, care dezvoltă o teorie sociologică bazată pe
flozofe și având în centru ideea de „comunitate morală”, dat find faptul că
morala reprezintă valoarea supremă
a unei comunități, iar toate celelalte
valori derivă din ea. Traducător al
lui Kant (Întemeierea metafzicei
moravurilor, Critica rațiunii pure,
Critica puterii de judecare, Ideea unei
istorii universale. Ce este „luminarea”?
Începutul istoriei omenirii. Spre pace
eternă, Critica rațiunii practice și
Despre educație) și Aristotel (Etica
nicomahică, Organon), Traian
Brăileanu va f infuențat în concepția
sa flosofcă de gândirea lui Immanuel
Kant, Vasile Conta, Vilfredo Pareto
precum și de cercetările de etnografe
comparată întreprinde de cercetătorii
francezi. Dintre scrierile științifce ale
lui Traian Brăileanu amintim Despre
condițiunile conștiinței și cunoștinței
(1912), Elemente de sociologie.
Sociologie generală (1926), Statul și
comunitatea morală (1937), Teoria
comunității omenești (1941) etc.
Volumul se încheie cu o serie de anexe ce cuprind fotografi inedite cu
Traian Brăileanu, coperte de cărţi, un extras din revista „Iconar” ori documente
ca „Foaia personală a lui Traian Brăileanu” sau „Document adresat de Traian
Brăileanu ministrului Ion Antonescu, șeful statului român la acea vreme”. La
fnal, Alexandru Ovidiu Vintilă subliniază că importanța personalității lui Traian
Brăileanu nu vine doar din faptul că el se înscrie în seria marilor sociologi români
din perioada interbelică, valorifcând în sociologie gândirea flosofcă a lui Vasile
Conta, ci și din faptul că este autorul primului tratat de politologie din spațiul
românesc și cel dintâi traducător în limba română al Criticii rațiunii pure.
N
O
T
E
D
E
L
E
C
T
U
R
Ă
75 ANTARES AXIS LIBRI
Mișcarea literară din ținuturile vecine
gălățenilor este prezentată în lucrarea
Scriitori contemporani din Vrancea, prin
interviuri, o specie jurnalistică din ce
în ce mai răspândită în ultima perioadă
de timp atât în reviste, mai ales cele de
cultură, cât și în numeroase lucrări, specie
apărută ca expresie a curiozității fără
margini a individului, find un mijloc de a
aduce la cunoștință ineditul, de a vehicula
experiențe și idei, de a elucida prin dialog
anumite neclarități.
Monografa, structurată mai mult ca
un dicționar decât ca o lucrare de interviuri,
inclusiv prin modalitatea de ordonare
alfabetică a scriitorilor vrânceni, abordează 59 de autori, intelectuali valoroși
care își trag seva din aceste meleaguri unii rămași la baștină, alții răspândiți
în alte spații culturale, dar care au binevoit să răspundă întrebărilor autorului
pentru a-i uni într-un buchet al personalităților literare din toposul vrâncean.
O tehnică interesantă de autoincludere în actuala monografe, alături de cei
59 de intervievați, este aceea de transformare a autorului din intervievator
în intervievat prin întrebări adresate de către o parte a celor care fuseseră
până atunci interogați, fapt care susține ceea ce spunea Blanchet: „Omul s-a
născut și a trăit permanent sub zodia întrebării”.
Deși activitatea de elaborare a unui interviu este una destul de
laborioasă pentru că nu orice temă poate face obiectul acestei specii
literare, autorul dovedește o capacitate excelentă de a surprinde esența unui
eveniment și de a-l transpune într-o întrebare astfel încât destăinuirea să-l
sensibilize pe cititor, de a reuși să conducă dialogul spre a obține răspunsul
dorit. Acest fapt dovedește clar că profesorul și scriitorul stăpânește tehnica
interviului și cunoaște infuența primordială a culturii asupra generațiilor
tinere, care trebuie să descopere drumul spre valorile locale și naționale
pentru ca știința românească să evolueze. Mai mult, personalitățile cu
Uşurelu, Culiţă Ioan.
Scriitori contemporani din Vrancea.
Bacău: Ateneul scriitorilor, 2012
Dorina BĂLAN
76 ANTARES AXIS LIBRI
care intră în discuție: academicianul Valeriu D. Cotea, oenolog de specialitate,
eminescologul George Popa, prozatorul Corneliu Ștefanachi, criticul Irina
Mavrodin și lista ar putea continua, sunt reale depozite de informații, care au
fost mai întâi studiate, mai ales că tipul de interviu-explicație abordat de Culiță
Ioan Ușurelu este unul care determină intervievatul să-și justifce o atitudine,
să-și explice actele, opiniile, opera etc.
Eruditul profesor Culiţă Ioan Ușurelu, creator și fnanțator de reviste,
autor al mai multor lucrări, a știut să-ți atragă de partea sa personalități
reprezentative ale culturii locale demonstrând încă o dată, dacă mai era nevoie,
pentru confrmare, că dascălii pot să-și depășească condiția și să scrie istorie
atât în literatură, cât și în alte domenii.
Volumul se constituie într-un model inteligent de dialog spiritual care
trebuie să aibă loc între oamenii de cultură din oricare timp și spațiu și este o
reală și remarcabilă contribuție la întregirea lucrărilor existente despre acest
spațiu cultural, alături de: Scriitori vrânceni de ieri și de azi, realizată de Mircea
Dinutz și Spiritul vrâncean în lecturi elective, întocmită de Ionel Necula.
C
O
N
F
L
U
E
N
T
I
A
77 ANTARES AXIS LIBRI
Concepţia general răspândită, însă
naivă, cum că sufletul ca dat nemijlocit ar
fi lucrul cel mai bine cunoscut, a condus
în trecut la o tendinţă inconștientă de a
crede în valabilitatea generală a opiniilor
subiective. Ideea că, prin natura lor,
stările sufletești sunt asemenea, încuraja
presupunerea tacită a identităţii celui
care analizează cu a obiectului analizat,
crezând că descoperirea unui aspect în
conceptualizarea unui lucru, avea să-i
surprindă întregul, iluzie ce poate calma
anxietatea atunci când ne apropiem
necunoscutul și îi oferim un nume.
Similar cu fizicianul care credea numai
în natura ondulatorie a luminii, filosoful se încredea numai în existenţa
unui conștient, eliminând ideea unui inconștient pentru evitarea oricăror
complicaţii. Frederic Myers este primul care se apropie de aceasta idee
prin avansarea în 1886 a conceptului de conștiinţă subliminală.
Jung se întreabă dacă distincţia aparent ireconciliabilă dintre
conștient și inconștient poate fi soluţionată gnoseologic. Astfel dacă
„sistemul psihic coincide sau ar fi identic cu conștientul, atunci am
putea cunoaște, în principiu, tot ceea ce este în genere cognoscibil”; în
caz contrar „avem de-a face cu un prag al conștientei care ne desparte
de conţinuturile psihice inconștiente”
1
. „Ideea unui prag al conștientei
presupune o abordare energetică a problemei, conform căreia conștienta
unor conţinuturi psihice ar depinde, în esenţă, de intensitatea acestora,
adică de energia (=libidoul) lor. (…) Dacă ele poseda doar în mica
măsură aceasta energie, atunci conţinuturile rămân, ca și stimuli
energetici corespunzători, subliminale”
2
. Dacă „prin pierdere de energie
conţinuturile conștiente devin subliminale, și deci, inconștiente, și invers,
1. C.G. Jung, Refecţii teoretice privind natura psihicului, Editura Anima, 1994, p. 26.
2. Ibidem, p. 27.
Instinct și voință la Carl Gustav Jung
Ștefan L. RĂMEANU
78 ANTARES AXIS LIBRI
prin câștig de energie, procesele inconștiente devin conștiente”
3
, atunci
am putea considera că și actele volitive inconștiente ar putea fi capabile de
conștienţă, deși de o conștienţă secundară, dacă ar poseda suficientă energie
pentru a fi „expulzate” către conștient.
Totuși, procesul inconștient nu trece întotdeauna pragul pentru a
deveni astfel perceptibil eu-lui, ci rămâne atașat subiectului subliminal
producând-se disocierea psihicului ce este cauzată de două aspecte diferite:
„un conţinut iniţial conștient care, în virtutea naturii sale incompatibile, a
devenit subliminal prin refulare; în celălalt caz, subiectul secundar reprezintă
un proces care nu și-a găsit încă intrarea în conștient, căci nu există acolo
posibilitatea de a fi aperceput (…) de conștientul eu-lui”
4
. „Dar deoarece în
ambele cazuri, cantitatea de energie necesara conștientizării există, subiectul
secundar acţionează totuși asupra conștientului eu-lui, dar indirect, adică
prin mijlocirea unor <simboluri>”, conţinuturi cărora, dacă bănuim la ce
se referă, devin „semiotice”, sau „simbolice” dacă „constituie reprezentări
indirecte ale unor stări inconștiente, pornind de la conţinuturile apărute în
conștient”
5
. Stipularea acestor ipoteze se bazează pe ideea că „inconștientul
poate să conţină tot ceea ce este cunoscut ca funcţie (psihică) a conștientului,
3. Ibidem, p. 30.
4. Ibidem, p. 31.
5. Ibidem, pp. 31-32.
Carl Gustav Jung
79 ANTARES AXIS LIBRI
având deci posibilitatea ca pană la urmă să posede, ca și conștientul, chiar
un subiect, adică un fel de Eu”
6
. Conceptul lui Jung de „inconștient lasă însă
complet deschisă problema lui „supra” și „sub” (conștient) și înglobează
ambele aspecte ale psihicului”
7
.
Deși o atare definire conceptuala a instinctelor este dificil de realizat,
putem identifica în natura psihismului inconștient existenţa unei legături între
conţinuturile inconștiente și o sferă a instinctelor, sferă pe care „o considerăm
fiziologică, legată în principal de funcţia glandelor”
8
. Deși psihicul se afla
într-o anumită dependenţă de substratul său organic, acesta nu poate fi dedus
în întregime din chimismul fiziologic și nici din sfera instinctelor din motivul
că este o stare superioară, contrară legii entropiei și deasupra legilor naturale
statistice care domină natura anorganică. „Ar putea chiar exista la om o
imprecizie și o slăbire a instinctelor (…) fenomen corelat cu superioritatea
capacitaţii de învăţare faţă de instinct”
9
. Prin delimitarea psihismului de sfera
instinctual-fiziologică se cere stabilirea unor limite superioare și inferioare a
acestuia. Partea superioară poate atinge un nivel la care, cu anumite prilejuri,
energia aferentă funcţiei nu mai este absolut deloc orientată în sensul iniţial
al instinctului, ci capătă o așa numita formă spirituală. Schimbarea energiei
instinctuale nu este însă una substanţială, ci mai degrabă o schimbare a formei
în care este întrebuinţată.
Poate fi astfel confirmată ideea lui Pierre Janet care deosebește o parte
inferioară de una superioară a funcţiei. La partie inferieure este partea relativ
invariabilă, automată a funcţiei, ce corespunde temeiului instinctiv, are o
funcţionare cu caracter coercitiv, de unde și denumirea de imbold, instinct,
atribuindu-i-se și natura de all-or-none-reaction, funcţia acţionând ori deplin
ori deloc. La partie superieure este partea arbitrară, variabilă a funcţiei, supusa
voinţei ce corespunde părţii psihice a acesteia; deoarece și-a pierdut caracterul
coercitiv, poate fi supusă liberului arbitru (formulare înţeleasă pur psihologic
fără legătura cu problema filozofică a indeterminismului
10
).
Condiţia sau calitatea psihica se ivește atunci când se realizează
diferenţierea funcţiei de instinctualitatea coercitivă până la o aplicabilitate
arbitrară a sa, supusă voinţei, fenomen care „sporește însă posibilitatea
conflictelor și produce scindări, adică tocmai acele disocieri, care pun mereu
sub semnul întrebării unitatea voinţei”
11
.
După Jung „voinţă (…) reprezintă o forma de energie care poate depăși
sau cel puţin influenţa o alta”’; ea „este motivată de instincte, dar nu în mod
6. Ibidem, p. 34.
7. Ibidem, p. 35.
8. Ibidem, p. 38.
9. Ibidem, p. 39.
10. Ibidem, p. 40.
11. Ibidem, p. 41.
80 ANTARES AXIS LIBRI
absolut, (…) căci voinţa trebuie să se caracterizeze, prin definiţie, printr-o
anumită libertate de alegere. Voinţa înseamnă o cantitate de energie limitată,
care sta la dispoziţia liberă a conștientului. Trebuie să existe o asemenea
cantitate de libido”
12
caci altfel o variabilitate a funcţiilor ar fi posibilă doar
prin intermediul transformărilor organice. În primă instanţă, motivarea
voinţei trebuie considerată de natură biologică, însă la limita superioara a
psihismului, unde funcţia se desprinde de scopul ei iniţial, instinctele își pierd
din influenţă ca motivaţii ale voinţei. „Voinţa nu poate depăși limitele sferei
psihice: ea nu este în stare să constrângă instinctul și nu are nici putere asupra
spiritului. Spiritul (care trebuie gândit ca fiind mai mult decât intelect) și
instinctul sunt în felul lor autonome și ambele limitează deopotrivă domeniul
de aplicabilitate al voinţei
13
”. Pentru a se putea manifesta, „voinţa are nevoie de
o instanţă superioara de felul unei conștienţe de sine, spre a modifica funcţia.
Ea trebuie să „știe” de un ţel diferit de cel al funcţiei”
14
.
Din existenţa unei voinţe libere este necesar să rezulte un liber arbitru care
„presupune un subiect decident și care își reprezintă diferite posibilităţi. Din
acest punct de vedere psihicul înseamnă, în esenţă, conflict intre instinctul orb
și voinţă, respectiv libertate de alegere. Acolo unde instinctul este dominant,
încep procesele psihoide (funcţii cu scop în perpetuarea vieţii), care aparţin
sferei inconștientului, ca elemente neconștientizabile. În inconștient există,
pe lângă procese psihoide, reprezentări și acte volitive, adică ceva de felul
proceselor conștiente. Limitând psihicul la domeniul actelor volitive, atunci
ajungem la concluzia că psihicul ar fi mai mult sau mai puţin identic cu
conștientul, deoarece nu ne putem închipui, o voinţă și o libertate de alegere
fără un conștient”
15
.
Bibliografie:
Jung, C.G., 1994, Puterea sufletului: Reflecţii teoretice privind natura
psihicului, partea IV, București, Editura Anima.
12. Ibidem, p. 42.
13. Ibidem, p. 42.
14. Ibidem, p. 43.
15. Ibidem, p. 43.
L
I
T
E
R
A
T
U
R
A
Î
N
S
I
N
E
81 ANTARES AXIS LIBRI
Denisa Crăciun (n. 8 octombrie 1977)
este în prezent doctorandă a Universităţii „Blaise
Pascal” din Clermont-Ferrand, specializarea
„Lettres modernes”, lucrând la o teză despre
Umberto Eco. Este licenţiată în teologie-limba
și literatura franceză (Universitatea din Craiova,
2004), a absolvit masterul „Littératures modernes
et contemporaines” (Université „Blaise Pascal”,
Clermont-Ferrand, 2007) și a debutat cu volumul
de versuri Cennare è foccu di ogni vita  (Corsica,
2006). A publicat poeme și traduceri în revistele
Sisif, EgoPHobia, Autograf MJM, Mozaicul, Poezia,
Crai Nou, InterRomania, Nordlitera, Albatros  și
Oglinda literară. Este redactor al revistei
electronice de cultură Sisif (www.sisif.ro).
ursitoare
cu fori de valeriană în păr
tânăra ursitoare venea
ca o moară pe ape și clocotitoare și palidă ea era
cu mâna-i de gheață ferbinte îți asculta
sângele încă nescurs din inima încă nedezlipită
ca să-ți semene-n ea o plantă
și-n limbi împleticite să-i descânte
șiroaie de soare de vânt de ploaie
și-o cergă să tragă peste vorbe mai apoi
o masă de aer cu ferestre calde pâna la tâmple în sare degetul își scufundă
prinsese să troscăne înebunită podeaua
deși numai pe deasupra-i cu aripi de ciocârlie la glezne
nesimțitor pășea cu fori de valeriană în păr
din orbite scoțând ochii și urechile sfnților protăpiți în icoane
cu o unică infnită inpronunțabilă silabă se făcuse toamnă
Poeme
Denisa CRĂCIUN
82 ANTARES AXIS LIBRI
și îngerii ieșiseră să ia aer
doamnelor și domnilor
ce ușor le futurau aripile și ce albastră ca pământul rochie
frumoasa ursitoare avea.
de iarbă împletită
de iarbă împletită pereții scorburei în care dormi
ghemuit cu fața înspre rădăcini
unui melc de pe buza fântânii în apa sălcie pofă i se făcu să se arunce
ca să vadă cum soarele prin măduva oaselor ți se scurge
pâna acolo de unde vin visele
atât de ușor dormi tu în locul acesta spre care drum nu se afă
nici ziua nici noaptea nu-ți mângâie obrajii
cu un țipăt de șoim la viața să te aducă gol și fără aripi
chiciura te învăluie în tăcere în plină după-amiază
nimeni nu pescuiește pe heleșteu peștii tulbură sufetul apelor
cu râset de păsări de noapte ei se înalță deasupra copacilor
clănțăne clopotul unui șarpe peste bolta încă necreată
în veghea jivinelor scuipă un foc
din care să se înfrupte cu boturi prelungi
numai un fulger albastru mai ești deasupra unui ocean
o respirație nesfârșită vâslă
în infnitatea lumilor
tu cel ce ghemuit dormi după pofa inimii
pâna la adânci tinereți de fumul clarității înveșmântat.
incipit vita nova
incipit vita nova
pământul de dincolo de lună
crește și descrește constant
botezat de apele cumetrei
83 ANTARES AXIS LIBRI
tu liber ești să pleci ori să rămâi
de cele patru orizonturi plus unu
prea strâmpte-ți vor părea
lasă-ți ușor capul pe spate
și privește într-o ghindă prefăcut
pământul dincolo de lună
cum crește și descrește neâncetat
și pleoapa lasă-ți-o să fe auzită
când sleită și sticloasă clipește
decorticând veșnicia pâna la miez
liber să pleci ori să rămâi
nu izbândești a-ți reconstitui tâmplele
cu o disperată indiferență și fără de tine
incipit vita tua.
înger cu pălărie de cosaș
la umbra unui gând
în bezna însângerată a țestei
trei pași
șapte opt pruni
cu fori lichide
și amară

pe câmpia roșie de chipul Maicii Domnului
trei pași în cap
șapte opt pruni cu rădăcinile spre cer futuri borțoși
împăienjenesc al dimineții ochi lăcrimează peste
pălămizi peste traista ciobanului croncane un corb
din explozia galaxiilor expulzat

scufundat în infnit până la șold
îngerul frelor de iarbă
cu pălărie de cosaș
cu obraji arși de soare la umbra unui gând doarme
răzemat de un pom înălbind de fericire
bezna însângerată a țestei mele.
84 ANTARES AXIS LIBRI
L
I
T
E
R
A
T
U
R
A
Î
N
S
I
N
E
Cubul lui Rubick
Doru CĂSTĂIAN
Prietenilor, în numele unui trecut
cuibărit pentru totdeauna în vis
1.
Disperarea unui scriitor provine, nu
așa cum își închipuie el, din confruntarea
cu marginile limbajului, ci din
presupunerea greșită că limbajul trebuie să
spună ceva despre lume și că este diferit de
ea. La fel, multiplicăm realităţile, opunem
minţii trupul, creierului sexul, fanteziei
realitatea, abstractului sensibilul, lăsând
neexplicată existenţa ciudată și inutilă a
oglinzilor, singurele lucruri din Univers
care nu au un dublu. Aruncăm trecutul
în nefinţă, lăsând să vorbească numai acea zvârcolire inumană numită
nostalgie, irităm ghemul de nervi care suntem, fără a realiza că, departe de
a rămâne închisă în același corp, finţa noastră se înșiră și se destramă în
miliarde de ramifcaţii pe toate axele timpului, continuând să iubească, să
urască, să moară și să se nască în interiorul acestei reprezentaţii nebunești
în care iluzia nu este decât dublul, născut din prejudecată, al realităţii.
Descoperirea fzicii moderne că electricitatea este gravitaţie în cea
de-a patra dimensiune a unui spaţiu a cărei existenţă se poate dovedi doar
matematic naște, din perspectiva scriitorului, posibilităţi tulburătoare. Asta
înseamnă că, la limită, orice obiect al lumii noastre este în mod indefnit
traductibil într-o infnitate de lumi și de asemenea că fecare obiect al
lumii noastre poate f totodată o poartă către lumi pentru care ar trebui
redefnit conceptul însuși de realitate. Distincţiile curente între real și iluzie
și-ar pierde sensul pe care îl au doar într-un Univers tridimensional, așa
cum noi înșine n-am putea f prinși în categoriile curente ale unei finţe
bidemensionale. Din acest punct de vedere, mica mea scriere nu este decât
o colecţie de piese interșajabile, propria ei imagine în oglindă, o incantaţie
ocultă care oferă tot atâtea fragmente câte porţi. Nu vă întrebaţi ce este real
85 ANTARES AXIS LIBRI
și ce este inventat. O asemenea întrebare nu are sens. Cufundaţi-vă în memorie,
pentru că timpul este singura dimensiune comună tuturor lumilor. Lăsaţi-vă
inima să se liniștească, citiţi și să încercaţi să reţineţi momentul exact în care
veţi aluneca în somn...
2.
Așa cum, de pildă, cu o seară înainte, ţigara se stinsese. Apăsată pe
marginea înnegrită a cănii de metal, altădată obișnuită cu ferbinţela ceaiului
negru.
Asta, în timp ce norișorii de fum se dispersau, căutând ieșirea prin orice
fsură a pereţilor fragili ai camerei.
Asta, în timp ce o ultimă linie șovăielnică, verticală, de fum, clama
nehotărât absorbţia într-o masă translucidă, iar privirea poposește încă o dată,
obosită și parcă puţin tristă pe conturul binecunoscut al pereţilor, pe culorile nu
foarte originale ale papucilor de casă ai bărbaţilor care sforăie încetișor, pradă,
deja, unui somn nefresc, greu...
Noua zi, pornită cu aceeași senzaţie că nimic nu s-a sfârșit și nimic nu a
început. Alăturările uzuale, care dau un dram de consistenţă nebuloasei din jur.
Scrumiera și ţigara, sticla de apă și cana, ibricul, cafetiera... Alianţe întâmplătoare,
mizere garanţii ale sensului... Chip, Balbs, Mugur...îi cunoscuse pe toţi deodată,
se aciuiaseră odată cu îndemnul serii în jurul unor căni prost smălţuite. Și-au
scrijelit iniţialele în ceramica verde. Acum, simte că toate îl conduc la ei, iar
prietenia aceasta, descântată în nopţi doldora de tutun și de alcool, distilată prin
aburii ceaiului negru și ai cafelei, hipnotizată de luminile ezitante ale orașului
pregătit să străbată noaptea, excitată de fotografile femeilor... totul era un fel de
dans periculos pe corzile întinse ale nervilor lor predispuși la minunare, exaltaţi
și frânţi în celebrarea insomniei...
Pub-ul din marginea orașului, ca un stomac al unei lighioane bizare,
frământat de o digestie absurdă, în care intrau nu foarte des, fămânzi de blues,
această celebrare a derizoriului și a suferinţei, obosiţi, în speranţa unei minunate
înghiţiri...
Redaţi nopţii, drumului, încercau să ajungă cât mai târziu în camerele
afate pe înălţimile orașului, să se adăpostească cât mai zăbavnic în paturile
niciodată îndeajuns de confortabile, din care privirile să poposească încă o dată,
obosite și parcă puţin triste, pe conturul binecunoscut al pereţilor...
3.
Borges vorbește în nuvela sa cu privire la nemuritori despre un oraș care
fusese construit de zei nebuni.
Am intrat la facultate la optsprezece ani, fără nici cea mai mică perspectivă,
găsindu-mă brusc în situaţia concretă de a merge, în 14 septembrie 1997, în
86 ANTARES AXIS LIBRI
susul bulevardului Eroilor. O lumină aurie ca într-un flm de Polanski, o diluare
ciudată a excitaţiei sexuale permanente care mă însoţise prin liceu, un clopot
bătând parcă măsura unui marș militar. Am simţit deodată nevoia de a gusta
atmosfera unui pub irlandez. A fost ziua în care am cunoscut-o pe Beatriz. Se
numea astfel și îmi amintesc că m-am mulţumit să mă amuz privind tâmp în
paharul cu gin tonic, la auzirea acestui nume. Imi amintea de ceva îndepărtat și
crâncen, probabil de ceva din cariera de universitar a lui taică-meu. Imi amintea
de nuvela Aleph a lui Borges, poate singurul fragment al argentinianului care
nu e simplă literatură, și bineînţeles de Dante, ceea ce mă enerva teribil pentru
că nu am suportat niciodată clișeele. Eram pe atunci ceea ce se cheamă un om
indispus. Imbibat de băutură și de tutun, fără să mai f făcut amor de luni bune,
alegeam seară de seară masa întunecată a vreunui local pitit pe străzile lipsite
de fantezie ale micului meu oraș. Străzile mele mici, ca niște râme vinete. In oul
de fum și feromoni al barului, îmi consumam leneș inima, creierul și plămânii,
în timp vibram de bașii lui Charlie sau de vocea convinsă a lui Cohen. A mai
fost o cinste venită pe neașteptate, un iluzionist priceput, o discuţie despre
suprarealism și o promisiune șoptită din ochi de o curvă spilcuită. Imi aminteam
vag, în timp ce furișam priviri spre Beatriz, că aveam o familie, o nevastă, un
copil făcut într-o clipă de neatenţie adică ceea ce majoritatea oamenilor ar numi
responsabilităţi. Le ignoram simplu, fără eroism.
Practicam adesea acest joc de-a identitatea, pentru că nici tata nu fusese
universitar, iar eu aveam încă 18 ani.
Nici pe ea n-o chema Beatriz. Mai târziu, i-am spus Morticia, nu fără
ciudă, pentru că adevărul este că aveam s-o mai văd încă cinci ani fără a înceta
o clipă s-o doresc. A fost ziua în care l-am cunoscut pe Mugur, căţărat pe buza
superioară a scărilor de la etajul I al facultăţii, fumând „Carpaţi fără” (expresia
este, cred, pleonastică; mă îndoiesc că a existat vreodată „Carpaţi cu’). Mai
târziu, aveam să fumăm „Maro fără”, niște paie care imitau grosolan ţigările de
foi, mes semblables, mes freres...
Beatriz, sunt convins și azi, a cufundat atunci întreg orașul într-o atmosferă
vag sexuală, dureroasă , care-l va însoţi pentru totdeauna în pântecele memoriei,
care l-a molfăit cinci ani în zeama visului acela care revenea adeseori, în care eu
făceam dragoste cu o fabrică....
4.
14 martie. Una din zilele sexuale. Întins în pat, întârzii îndelung între
cutele cearșafului, încercând să imaginez geometriile pe care corzile elastice,
de oţel, ale patului le imprimă pe spatele meu prin salteaua subţire, incapabilă
de o rezistenţă reală. Simt în extremităţi sângele pulsând cu încăpăţânare, ca
un imn ridicat refuzului de a înţelege. Deseori, își închipuise, stând astfel,
călătorii fantastice în trecut. Indiferent la realitatea faptelor, sculptată în trupul
87 ANTARES AXIS LIBRI
de moluscă al timpului, aduna gusturi pe care le risipea, le concentra pentru a
le lăsa să izbucnească în nemaipomenite explozii, atât de dulci și inaccesibile ca
și desenul nebun pe care îl dăruiește jarul ţigărilor pe zidul negru al nopţii... Și
atunci, simţea prelingându-i-se pe braţe, pe piept, pe abdomen, până la pubis,
un lichid ușor sărat pe care îl lingea, îl amesteca migălos cu pâine, îl modela
până reușea să facă scoici și melci băloși...străvezii. Își amintea trupul elastic al
lui Chip... Părul răsfrat într-un desen placid, părul care nu se aduna în smocuri,
spinarea producând un contur indecis, degetele lungi, îngălbenite de ţigările
fără fltru... Vedea un falus suplu, acoperit cu epidermă vegetală, fumegând
asemenea unei pipe uriașe, umplută cu drog, cu învrășmășirea oricărei
consistente, aderenţa specială a aerului în care fori, pietre, pești, se contopeau
în desene imposibile... Mâna asudată frământă sexul, împrăștie sămânţa... Cu
timpul, căpătase abilitatea de a introduce în vis elementele pe care și le dorea,
știind că, odată ajunse acolo, parcursul lor era de neanticipat.
Îl uimea combinatorica lor infnită, explozia superbă de semnifcaţii...
Defecării i se asocia invariabil imaginea unui future scuturat de lumină.
Mâna frământă sexul, se îmbălsămează, năclăiește, scoicile devorează
umbre, futuri morţi, beţi, dansatori, totul se estompează, nu rămâne decât
mișcarea ritmată, pulsul prim al Universului... Era de un acvatism profund,
simtea apa invadând încheieturile tuturor înţelesurilor...
Penetra, voluptatea venea din miracolul umectării vaginului... Niciodată,
în vis, nu plouă.
Apa invada întotdeauna brutal, defnitiv, impunându -și legea și
frumuseţea...
Deasupra tuturor plutea trupul elastic și alb al lui Chip, descompus
nedefnit, din care ochii, ca două perle, zăboveau încă în două cochilii de argint...
5.
Privesc pe Nora, dormind puţin răsucit pe cuverturile albastre. Nimic
esenţial nu s-a întâmplat în ultimii douăzeci de ani. Sufetele se comportă, în
general, ca și cum ar avea eternitatea la dispoziţie.
6.
Deschise ochii brusc, trezind în trup toate durerile și amorţelile dimineţii.
Distingea greu sunetele și la fel de greu recunoscu vocea lui Chip îndemnându-l
să se trezească. Mișca mâinile energic, arătându-i o pungă de cafea și un pachet
de ţigări.
Chip avusese întotdeauna darul de a-i trezi simţurile violent și defnitiv.
„Ai o scrisoare”
Îi urmăresc zâmbetul. E inutil să întreb de la cine.
„Ai auzit?”
88 ANTARES AXIS LIBRI
Întind mâna încet, dar hotărât, apuc plicul cu chenar roș-albastru, rup
marginea și mă cufund în lectură, doar pentru a-mi oferi câteva clipe de liniște,
în faţa vacarmului iniţiat de Chip. Dispare și odată cu plecarea lui la bucătărie,
aburii voluptoși ai cafelei mă învăluie. Reapare.
„Va trebui să plec’, îi spun
„De ce? Când?”
„Cel mult o săptămână”
Fac, în gând, inventarul orelor de plecare ale trenurilor spre sud. Chip
pornește radioul, iar verva lui se mai domolește, mutându-se în vioiciunea
privirii lui superbe. Aprinde cu tact o ţigară, făcând chibritul să scapere cu
același gest șmecheresc învăţat prin cartier, pe care eu nu reușesc să-l prind
oricât aș încerca...
„De ce pleci?”
Citesc în ochii lui mai degrabă nostalgia acestei călătorii îndelung plănuite,
decât regretul pentru plecarea mea.
Sorb din cafea cu ochii întredeschiși, aprind o ţigară. Trenul.
Muzica sună îndepărtat acordurile unui blues-man legendar.
„De ce pleci?”
Repetă întrebarea, deși știe că plecările mele nu au niciodată un mobil
precis, că nu pot sta mai mult de o lună într-un loc, că plec din dependenţă și că
hotărârea mea este irevocabilă...
Privesc mâinile lui Chip, frământând o altă ţigară, mâinile pe care le place
Balbs, mâinile cu care spera să o impresioneze pe Rada și care speră să nu-i
trădeze adevăratul caracter, precum Nietzsche se temea de urechile lui... Știam
că am să-i lipsesc... Exercit asupra lui Chip o fascinaţie de neînţeles...
„Să-mi aduci cărţile alea cinci... Și să zici frumos „bună ziua” Norei...”
Cafelele se termină pe nesimţite. rămâne acum doar un zaţ mustos în care
arunc leneș scrumul, urmărind tulburătoarele dispersii, apoi pierderea lui în
negrul profund al rămășiţelor de cafea... Muzica ne asediază, devine din ce în ce
mai insistentă... Mă aplec, dau radioul mai tare... Santana și J. L. Hooker, mirosul
prezent al cafelei, feliile de șuncă pe care le întind pe pâinea aburindă, dimineţi
frumoase, conspirative, cum ar spune Balbs, ne amintim asta amândoi, ne privim,
râdem, ne întrebăm unde poate f Balbs, nu mai dormise de două nopţi în cameră,
dar, în fond, amândoi eram obișnuiţi cu escapadele lui și ne simţeam de pe acum
bucuroși de febrilitatea de care ne molipsea de fecare dată... „Un bărbat nu poate
f bărbatul unei singure femei”... Vocea lui Balbs, Santana, cafeaua...
„Voi pleca noaptea”
Chip zâmbește. Îmi cunoștea fascinaţia, tulburarea care mă cuprinde la
vederea luminitelor dăruite de goana trenului. În fond, eram convins că nu
exista nimic pe pământ care să mă poată impresiona mai mult decât infmele
licăriri, venind parcă din abis, din haos....
89 ANTARES AXIS LIBRI
7.
21-28 martie 2000 a fost săptămâna dispariţiei lui Mugur. Timp de șapte
zile nu am știut nimic despre el, iar la întoarcere, o lumină stranie părea să-i
survoleze faţa ţepoasă. Era, într-adevăr, ciudat că plecase fără să anunţe. Dar,
lucrul care ne-a mirat cel mai mult, umplându-ne cu un fel de teamă, a fost
convingerea, împărtășită unanim și inexplicabilă că Mugur minte atunci când
spune că a fost doar până acasă. Nu înţelegeam de ce ne-ar f minţit, mai ales
că el nu-și ascunsese niciodată faţă de noi nici relaţiile cu femeile, nici micile
secrete inseparabile de ceea ce, în mod curent, numim intimitate.
8.
„Hai, îmbracă-te. Plecăm până la Mugur, îl găsim până la 11 și am de luat
ceva de la el.
Nu mă grăbesc, întind straturi consistente de muștar pe felia de șuncă,
tentându-l pe Chip cu un mic gest... Ia felia și mușcă leneș, bucuros probabil că
nu mai trebuie să mă roage să i-o prepar. Gustul sandwich-urilor se prelungește
în gurile noastre, odată cu drumul pe care ne trezim, pășind grăbiţi spre
apartamentul lui Mugur... Îl găsim afectuos și bine dispus, cu Raymond Aron,
Marx și de Sade pe masă, sorbind un ceai de caise, fumând tutun olandez din
care își învârte singur ţigări cu o dexteritate de invidiat... Părul răvășit emană
un vag parfum de femeie...
„Beţi un ceai?”
„Sigur”, răspundem și știm amândoi că a bea ceaiul lui Mugur nu este doar
un gest amabil, este un ritual necesar pentru intrarea în lumea de mici minuni,
de infme, trecătoare delicii...
„Tocmai am vorbit cu Balbs”, ne informează Mugur, „a fost la Sibiu, apoi
pe la soră-sa, dar se întoarce diseară în cameră și promite un festin, un festin cu
chifele...”
„De ce dracu, n-a dat un semn de viaţă?”, întreabă plictisit Chip
„De un, să știu?”
Ţigările aprinse trasează un triunghi crepuscular în atmosfera veșnic
obscură a camerei lui Mugur...
În camera asta, nu te poţi abţine să nu te dedai unei minuţioase cerecetări a
lucrurilor. Observ smocurile de ceai verde, contrastând cu portocaliul mucurilor
înnegrite pe margini, fumate până la ultimul fricel de tutun, înălţându-se în
stivă într-un morman micuţ de scrum, ochelarii cu rame argintii, á la John
Lennon, cărţile așezate cu grijă, dar fără a ţine cont de vreun criteriu, un număr
din Lettre Internationale, cu René Magritte pe copertă, o „Lolita” în ediţie
germană care îmi pare mult mai voluminoasă decât cea românească (prefaţă
consistentă, savantă, gândesc), câteva planșe Gisbert Vombeaz, lipite pe peretele
galben, câteva desene de mână de-ale lui Tomas, fotografi prost făcute, pe
90 ANTARES AXIS LIBRI
care obiectivul nu reușise să le scutească de o luminozitate prea puternică...
Un număr dintr-o revistă, pe care rămășiţele de tutun alcătuiesc un desen
șovăielnic... Citesc: „Giacometti a locuit mulţi ani într-o curte din Paris, un
decor frumos, reprezentând sărăcia franceză. Acesta și-a instalat telefon, forţat
probabil de agentul său. După fecare convorbire telefonică, cum el lucra adesea
direct în ghips, iar mâinile îi erau pline de acesta, telefonul devenea tot mai
mult, o sculptură în ghips de Giacometti, o sculptură care, din când în când,
suna”... Nu mă pot împiedica să fac o grimasă, gândindu-mă că, în defnitiv, mă
mai întâlnisem cu stridenţa agresivă a lucrurilor care par adormite... Shock-ul
nu fusese niciodată punctul meu tare; nici în a-l recepta, nici în a-l produce
nu fusesem vreodată prea bun... Mă gândesc la Mugur... Ceaiul de caise pare
gata, pachetul de ţigări e deja pe sfârșite, mă gândesc că e încă dimineaţă, că
ne vom cumpăra cel puţin două pachete până la venirea nopţii, că vom minţi
întunericul din nou, opunându-i o frenezie înșelătoare, agerimea și febrilitatea
minţii, care, adăpostită de întuneric, e liberă, zboară, se contorsionează, geme...
Mă gândesc la Mugur. Mă gândesc că mi-ar f placut să-l cunosc cu zece
ani în urmă. Fusese în armată, la Timișoara, unde i se spunea Profesorul, de
unde se întorsese cu prima cută pe frunte și iniţiat în dragoste, de unde trimisese
și unde primise tomuri întregi de scrisori. Înarmat cu un zâmbet seducător,
Mugur știe să ne transporte într-un trecut tulbure și probabil, dureros, într-
un trecut din care a adus imagini capabile să ne farmece și, deopotrivă, să ne
înspăimânte... Figuri rabelaisiene îl populează... Zâmbesc, închipuindu-mi
pe prietenul meu jucând cărţi cu maistrul Iuga, specialistul, ori privind pe
bucătorul enorm, plimbând polonicul printr-o oală plină de materie vâscoasă,
greţoasă, încercând zadarnic să împiedice scrumul să cadă din vârful ţigării,
alături de alte condimente îndoielnice... Întors din armată, acasă, la Baia-Mare,
Mugur muncise într-o întreprindere, apoi învăţase și intrase la facultate...
Ceaiul de caise...
9.
„Bea-l, se răcește”...aud vocea lui Balbs, proţăpit în ușă...
Un cor de urale, strigăte și imprecaţii se abate asupra bietului aventurier.
„Unde umbli, mă?”, întreabă Chip
„Daţi-mi și mie o ţigară”, răspunde Balbs, mulţumindu-se să se dezbrace
tacticos, agăţând peste haina gri geanta lui cea veche, doldora de cărţi...
„Ce vă privește, mai evadez...”
„Și nu spui o vorbă, nimic...”
Reproșuri inutile. Balbs suge ţigara cu mult sârg, distrugând fltrul,
înferbântându-l inutil, nu știu cum reușește...
Din difuzoare, un Brownie Mc Ghee vine să încălzească pereţii. A trecut
deja un ceas și jumătate, vom ajunge în curând la Universitate, vom bea o a treia
91 ANTARES AXIS LIBRI
cafea în barul „Queens”, care ne dă mereu o senzaţie de underground și cine știe
poate o vom întâlni pe Rada, spre bucuria lui Chip, care va începe iarăși duelul
său inutil cu fata asta, în fond nu foarte frumoasă, nu foarte interesantă, dar,
cumva, irezistibilă, da, cu siguranţă, irezistibilă....
Întreaga zi va f lungul ritual menit să aducă noaptea. Nopţile fuseseră
întotdeauna locul predilect de fermecare, de spaimă, de cutremur, de dragoste.
Iar noaptea se apropia cu repeziciune.
10.
Au trecut 20 de ani fără să se întâmple ceva semnifcativ. Rămân agăţat de
cele câteva întrebări pe care le consider fundamentale și pe care mi le-am pus
prima dată în urmă cu două decenii, în anii aceia de minunare și de spaimă. De
ce oglinzile nu au dublu, de ce Aleph nu e simplă literatură și unde a fost Mugur
între 21 și 28 martie 2000. Între timp, am publicat o monografe despre Borges,
prima considerată serioasă în România, cu reproșul că am insistat puţin prea
mult pe biografa argetinianului. Am insistat asupra biografei pentru a sublinia
rolul cuburilor lui Hinton (o variantă a cubului lui Rubick) în opera scriitorului.
Copil find, Borges a avut acces la această jucărie care i-a schimbat și lui și apoi
mie viaţa. Născut în 1853, Charles Hinton a fost ful unui eseist excepţional,
James Hinton, unul din puţinii feminiști convinși ai epocii. În 1877, Charles se
căsătorește cu Mary Boole, fica celebrului logician, dar și cu Maude Wendon,
cu care a avut doi gemeni (!), find mai târziu închis pentru bigamie. Hinton a
murit în 1907, în mijlocul unui discurs ţinut la Society of Philantropic Inquiry,
în urma unui atac de cord survenit în timpul unui hohot de râs. Jucăria la care
Borges a avut acces în copilărie a fost primul dispozitiv creat pentru a permite
accesul la a patra dimensiune. Hinton a creat un cub mare din șaizeci și patru de
cuburi mai mici, ale căror feţe le cunoștea după culoare și nume. Rotind cuburile
mici într-un anume fel, cubul mare ar f trebuit să realizeze o rotaţie prin cea
de-a patra dimensiune. Cartea mea a insistat asupra ideii că, din moment ce
nu se putea obţine o percepţie vizuală a dimensiunii a patra, întrucât cuburile
mici sunt în interior, memoria (a culorilor și numelor în cazul lui Hinton)
este singura care ne permite accesul la acest tărâm pe care doar carnea mea îl
presimte uneori. Cartea mea azi este un best-seller, dau autografe și înșel cu bună
știinţă adolescente. Peste zece minute va suna telefonul. O privesc pe Nora, ușor
răsucită în cerșafurile albastre și zâmbesc la gândul că până și eu mă comport ca
și cum aș avea eternitatea la dispoziţie.

92 ANTARES AXIS LIBRI
L
I
T
E
R
A
T
U
R
A
Î
N
S
I
N
E
Ai căzut
cum au alunecat și alţii
pe clapele pianului
unde ea își măsoară
lungimea degetelor.
***
Sub albul pereţilor
se afă adevărul ei
îngălbenit și pătat
de adevărul lui.
Sub picioarele ei
stau cărţile lui
și astfel
pare mai înaltă.
În rest,
un pact tacit
între praful de pe mobilă
și pantofi lui
care nu spun niciodată
pe unde au umblat.
***
M-ai citi întreagă
ca pe un ziar vechi, de curiozitate,
dar cum m-ai atinge
m-aș risipi.
Pielea mea
un semn de aer
aruncată peste umărul bărbaţilor de formă.
Râd zgomotos
să sperii vrăbiile din părul tău ciufulit
să știi
că sunt.
Poeme
Nona Tatiana CIOFU
93 ANTARES AXIS LIBRI
***
Mă târăsc
spre locul unde
iubesc înșelând
urmele luminii prin care treci.
Car vina
și neliniștea
din visul în care se făcea
că eram femeia aceea
de care te temi
că îţi alunecă printre degete
și pe care a-i ascunde-o
ca pe o jucărie furată.
***
Ea nu mai este.
Închisă în cartea lui
rămâne.
***
Săruta închipuirea
ca pe icoane,
ca pe inimi
în care să intre
păsările cerului
și demonii
să încapă
secundele
prinse cu harponul.
Măsura
întinderile arse la margini
și diametrul patului
la care visează
în el o femeie adevărată,
plimbându-și goliciunea
din iriși în afară,
zbătându-se ca un pește
sub greutatea lui,
în nopţile care nu mai vin.
Își rodea unghiile gândind
cum să așeze
sensul într-un punct
de unde să nu i-l ia nimeni,
să poată dormi liniștit
cu ferestrele deschise.
***
Am învăţat să-i recunosc urma,
mușcăturile nesemnate
și dâra de piei schimbate.
Astfel
am prins sub călcâi
creatura.
De atunci
ne citim gândurile,
și, pentru că
și-a înghiţit veninul
scuipând apoi limba,
am grijă
să nu-mi las niciodată
toată greutatea
pe piciorul drept.
***
Când luna se va tăvăli
în așternutul neatins,
ea își va pierde echilibrul.
Îi va striga
numele
și trenul va trece
prin părul ei ud
fără să oprească.
***
Îmi apari
printre pietrele drumului,
în dreptul fântânii,
apoi lângă salcâm,
de parcă ai f mort
și-ai vrea sa nu uit
cum tăiam zăpada,
cărând neîmplinirea
ca pe un sufet greu
și singur.
***
O înconjuram bolborosind
ritualul despărţirii
de mine,
de sâmburele
care îmi rămăsese.
94 ANTARES AXIS LIBRI
L
I
T
E
R
A
T
U
R
A
Î
N
S
I
N
E
1.
iartă-mă, Doamne
nu am toate cuvintele la mine
nu am toate desfătările și mângâierile
întinse ca o unsoare pe spate
picioarele rămân în urmă
ba vor să plece amândouă deodată ca
repezitele
am uitat într-unul din buzunarele pământului
și primul
și ultimul cuvânt pe care mi l-ai spus
2.
enigmele se nășteau întotdeauna pe stradă
fe printre roţile zgomotoase ale cărucioarelor pentru copii
sau printre fecuri
fe în zborul de kamikaze al ziarelor sfâșiate
ea era studentă și locuia la etajul trei
acolo unde nu puteai să urci un pian
să tragi pe dreapta un motodeltaplan
sau să pui de-o sinucidere sigură
am urcat la trei o dată de două ori de o sută
și într-o zi
când călcâiele îmi cereau o altfel de legătură
cu fuierele picioarelor
iar pieptul îmi dădea o respiraţie în plus
i-am zis „auzi? Cât crezi că o să mai urc eu la trei?”
Poeme
Marius GRAMA
3.
ea era veselă ca o foare care nu-și știe oflirea
nici nu stătea să mă asculte prea mult
era mulţumită să-mi dezbrace ochii de privire
și nasul de miros și mâinile de atingeri
și urechile de auz
în rest eram liber să trăncănesc vrute și nevrute
mă lăsa să alerg în jurul ei
și-mi spunea „tu ești haina mea cea mai de preţ
te iubesc mai mult decât pe mine însămi”
cred și eu
cu mine nu o apucase niciodată dimineaţa prin oraș
și nu călcase vreo umbră uitată la colţ de stradă
eram perfect ca o pagină albă
care și-a găsit scrierea
4.
în altă zi ea se urcase până la etajul patru
era prima dată când o vedeam nu mai avusese curajul
și de acolo cânta precum un telefon mobil
i se umfa pieptul cu muzică
și își spărgea cântecul precum o pungă umfată cu portative
cânta despre iubirea noastră
despre picioarele despieliţate ale futurilor
și despre reforma din agricultură
răsună în tot orașul în toate orașele
eu eram mândru că o ţinusem de mână de câteva ori
și poate își luase și de la mine ceva talent
acolo la etajul patru
mi-a cerut mai târziu să o duc să nască
96 ANTARES AXIS LIBRI
L
I
T
E
R
A
T
U
R
A
Î
N
S
I
N
E
După ce voi muri, când voi ajunge în
faţa Celui Carele, El, Singurul, are dreptul
să judece, nu îi voi spune: „iartă-mă!”. „ Am
fost poet”, îi voi spune. „Adică: am iubit, am
înţeles de la naștere rosturile nesomnului, am
suferit, m-am bucurat de fecare adiere de
vânt și m-am cutremurat la atingerea fecărei
picături de ploaie, am fost fericit ascultând
tăcerea dintre cuvinte și m-am chinuit,
îndelung, viaţa întreagă, să înţeleg liniștea
ce leagă un sunet de altul și de aceea m-am
îngerit, pentru că, de fapt, tu, m-ai iertat încă
de la nașterea mea!”
1
câtă risipă,
când o aripă se înfripă
din gând.
gând după gând,
renăscând,
doarme plângând
într-o clipită
și ce ispită
și infdelă
și aiurită
într-o risipă.
2
e-atâta culoare în aer, în frunze,
în mângâierile tale, atât de confuze,
în încredinţarea cum că am f
copii care nasc mereu alţi copii.
e-atâta culoare și-așa o părere
în alcătuirea ta de muiere,
Exil la Pontul Euxin (I)
Constatin LĂMUREANU
că-mi pierd auzul și ochiul se-nchide
în asurzitoare, ciudate crisaline,
că piere mirosul și gustul îmi piere,
doar trupul întreg pe tine te cere.
3
ciudat miracol! cum se-nfripează
minunea care pare veșnic trează,
ochiul ce stă mereu deschis
și-atunci când totul pare numai vis,
gândul acela care-i necuprinsul,
tot el și largul, tot el și întinsul,
tot el adâncul, tot el și înaltul,
de ne-asemuit cumva altul,
el îngustime ce măsoară tot
și neputinţa când nu pot să pot.
ciudat miracol care se întrupează
în îndoiala ce ne vizitează.
4
și vine ploaia cu întreg zăgazul
cuprins între lumină și-ntuneric,
la ora-n care se iuţește pasul
ca înăuntru iarăși să mă ferec.
mă-nchid în mine ca un făt în pântec
uitând de lumea care mă-mpresoară
și transformat din plâns acum în cântec
spre zori mă nasc pentru a doua oară,
uimit privește ochiul, cu neștiinţa
seminţei care foare se va face,
deși eu știu că-n mine stă putinţa
de a f și fruct când totul se va coace.
5
e prea târziu acum să mă adun
tot drumul acesta care nici nu-i drum.
mă prea izbește zgomotul din stradă,
mașinile ce-l foarfece grămadă
îmi toacă nervii, îmi disecă visul,
acela pe care nici nu l-am promisul.
e prea târziu să-nfăptuiesc un vis,
ce nici n-a fost și nici n-a fost promis.
98 ANTARES AXIS LIBRI
L
I
T
E
R
A
T
U
R
A
Î
N
S
I
N
E
Era o noapte rece de noiembrie a
anului 1979 în aerul căreia se putea simţi
deja promisiunea unei ierni aspre. Afaţi în
compartimentul unui rapid ce circula pe
ruta București – Varșovia, Ulryk și Irena
lăsau în spate o Românie pe care dictatura
ceaușistă o transformase într-un loc al
terorii și al sărăciei. Reușiseră să plece din
ţară cu ajutorul unui angajat al Securităţii,
un anume Mitică Craioveanu, pe care
Irena îl cunoștea din copilărie, familiile lor
locuind pe aceeași stradă. A fost nevoie de
un singur telefon din partea bărbatului,
pentru ca orice complicaţie birocratică legată de obţinerea vizei să fe evitată,
iar soţii Jarek să părăsească ţara fără niciun fel de obstacol.
Doar hainele de pe ei - atât hotărâseră să care cu ei în Polonia.
„E ca și când am sări din lac în puţ, nu ţi se pare?, zise Irena. Plecăm
dintr-un stat socialist în alt stat socialist.”
„Nu, Irena, plecăm dintr-un stat în care oamenii au învăţat să nu
crâcnească în faţa fricii într-un stat în care oamenii vor să scape de frică”,
spuse Ulryk pe un ton apăsat, pentru a puncta clar diferenţa, apoi adăugă:
„Ai încredere în mine, simt că plutește o energie nebănuită în aerul Poloniei.
Ceva se schimbă!”
La auzul acelor cuvinte, Irena avu o mustrare de conștiinţă pentru
faptul că, pentru o clipă, își pierduse nu speranţa într-un viitor mai bun, ci
încrederea în setea de libertate a lui Ulryk.
Sistemul de încălzire nu funcţiona. Soţilor Jarek le ieșeau aburi din gură,
iar fălcile le tremurau. Combinat cu lumina anemică a becului din tavan, frigul
instaurase în compartiment o somnolenţă apăsătoare. Plutind pe deasupra
unor creste de munţi, o lună plină lumina discret peisajul, dezvăluind de la
înălţimea cerului imensitatea neagră a unei păduri prin care trenul gonea pe
șine spulberând tăcerea copacilor cu șuieratul locomotivei și cu zăngănitul
asurzitor al încheieturilor dintre vagoane. Ca un far de penitenciar… Până
Sânge de pasăre pe haine
- fragment de roman -
Liviu G. STAN
99 ANTARES AXIS LIBRI
și luna asta semnează note informative, gândea Ulryk cu tâmpla lipită de geamul
compartimentului, urmărind cum respiraţia lui întindea pe sticlă o pată de abur.
Clipind rar, într-o stare de semitrezie, își mută ochii pe buzele Irenei și observă
că buzele ei se mișcau imperceptibil, pronunţând ceva în surdină, ca o rugăciune
șoptită.
Irena avea în poală o carte.
Acolo unde nu există nimic, nu poate f neplăcut să rămâi – descifră pe buzele
ei, iar ușurinţa cu care reuși s-o facă nu îl uimi în niciun fel.
La un moment dat, trenul intră într-un tunel, iar Ulryk sări brusc de
pe banchetă, ca îndemnat de un apel, și, cu un gest violent, deschise ușa
compartimentului. Comprimat de spaţiul arcuit al tunelului, zgomotul fricţiunii
produse de cuplelele vagoanelor se năpusti înăuntru, făcând-o pe Irena să tresară.
Ulryk ieși pe hol și cercetă vagonul. O luă mai întâi la stânga, apoi la dreapta,
aruncând în jur priviri fugare, după care se întoarse în compartiment și închise
încet ușa.
„Ţipenie”, zise, aprinzându-și o ţigară fără fltru. „Irena, eu așa văd lucrurile…
Nenorociţii ăștia nu numai că ne-au înveninat sufetele, dar au smuls și timpul
din noi, l-au smuls ca pe-o măsea stricată. Uită-te în jurul tău, la perdelele astea
murdare, la podeaua asta mânjită de nămol și la banchetele astea răpciugoase.
Ce reprezintă ele? Îţi spun eu ce! Toate la un loc trebuie să îndeplinească doar o
singură funcţie: aceea de-a ţine ca o baricadă timpul departe de minţile noastre.
Frigul din calorifere, coada la alimente, beciul, securiștii, propaganda - toate
execută aceeași sarcină: ne împing în afara timpului, în vid, într-un nimic care
face până și crima o probă de plictis. Mă înţelegi? Comuniștii ne-au furat frica de
timp. Iar dacă omului nu-i mai este frică de timp, ce devine el atunci? Un jalnic și
ridicol sclav, dar…”
Vru să mai adauge ceva, însă frânele locomotivei fură subit acţionate.
Sub apăsarea saboţilor, roţile garniturii scoaseră snopi de scântei. Din cauza
zdruncinăturii iscate, Ulryk se prăbuși în genunchi. Trenul mai lunecă
câţiva metri pe șine, slobozind un urlet de fier, apoi încremeni într-o tăcere
mormântală.
Ulryk scuipă ţigara peste umăr și-și strânse puternic în braţe soţia, pe care
oprirea bruscă a trenului o speriase atât de tare, încât se apucase cu mâinile de
cap și se ghemuise pe banchetă, ţipând, fără control, ca și când ar f trecut prin
spasmele unui atac de panică.
Irena urlă atât de tare, încât, la sfârșit, rămase fără voce, doar cu o răgușeală
ininteligibilă.
„Hei, porumbeilor, lăsaţi-o mai moale cu îmbrăţișarea”, le zise o voce dogită.
„Haideţi, jos, că avem control!”
„Ce s-a întâmplat?”, întrebă Ulryk.
„Nu știu, mi s-a comunicat prin staţie că avem un control, și atât. Hai!”
100 ANTARES AXIS LIBRI
Vânturându-le o lanternă prin faţa ochilor, din canatul ușii, crăcănat și adus
de spate, îi studia cu silă un bărbat cu constituţie de măcelar, îmbrăcat într-un
pulover de lână răpciugos și cu un chipiu îndesat pe creștet. Bărbatul se prezentă
ca find conductorul trenului și, din câte remarcă Ulryk după mirosul înţepător
al respiraţiei și după felul încâlcit al pronunţiei, el și Irena se puteau considera a
f protagoniștii unui miracol, deoarece era o veritabilă minune faptul că încă mai
erau teferi și că trenul nu devenise un pachet de fare strivite, din moment ce,
până în acea clipă, vieţile lor fuseseră la cheremul unui individ afat într-un stadiu
avansat de ebrietate.
Coborâră din tren în inima unui întuneric sufocant. Frigul umed al pădurii
li se strecură imediat în oase, făcându-le dinţii să clănţăne incontrolabil. Înainte
de-a părăsi vagonul, Irena fugi în compartiment, de unde ieși apoi strângând
cu grijă la piept cartea pe care o ţinuse în poală și care, din cauza neașteptatei
zdruncinături, îi căzuse pe podea.
Ulryk o ţinea de mână cu o strânsură febrilă și defensivă a palmei, iar Irena
încerca să-l calmeze din priviri. Tensiunea acelei opriri misterioase afșase pe
chipul lui o mimică ameninţătoare. Jos, pe terasamentul liniei ferate, conductorul
vorbea prin staţie, abia reușind să manevreze aparatul din cauza beţiei.
„Ţine-i acolo. Băieţii sunt pe drum”, rosti vocea din difuzor.
Irena observă că, în afară de ei, pe terasament se mai afau încă două
persoane, conul de lumină al lanternei din mâna conductorului dezvăluindu-i,
reduși la stadiul unor umbre semiobscure, doi bărbaţi cu fesuri negre și îmbrăcaţi
în pufoaice de doc. Ambii îi părură a f extrem de agitaţi: o dată la câteva secunde,
unul dintrei ei scuipa nervos peste umăr, în timp ce tovarășul lui de drum își
trosnea neîncetat, cu sete, degetele de la mână. În rest, nimeni, un pustiu deplin
în vagoane, niciun alt călător în rapidul București-Varșovia.
Nemaiputându-și păstra cumpătul, Ulryk vru să-l abordeze violent pe
conductor, pentru a-i smulge cu forţa un răspuns, și anume ce voia să spună cu
acel avem un control, și atât. Însă nu apucă să facă vreo mișcare, deoarece fu oprit
de ivirea bruscă a unor fascicule luminoase care se apropiau cu pași repezi de ei,
ca niște faruri, de undeva din bezna pădurii, foșnind. Peste câteva secunde, din
negura forestieră apărură în faţa lor patru ochi de lanternă, în spatele cărora se
afau, cu șiroaie de chiciură pe căști, dârdâind de frig, patru soldaţi înarmaţi. Trei
dintre militari stinseră lanternele și îndreptară spre ei ţevile armelor pe care le
aveau în dotare, iar al patrulea le spuse înţepat în poloneză:
„Nu vreau s-aud niciun comentariu, clar? Ne daţi actele la verifcat, iar dacă
e-n regulă, ne pupăm dup-aia pe obraji, așa, ca buni conaţionali, și pleacă fecare
la căsuţa lui! Așa că hai, cu pași mari, să terminăm repede treaba!”
Bruscându-i, soldatul cu lanterna îi alinie pe toţi într-un șir indian, în afară
de conductor, căruia îi făcu pe nevăzute semn cu bărbia să-şi ia tălpăşiţa, şi se
afundară în pădure.
101 ANTARES AXIS LIBRI
Văzând sictirul și graba soldatului, Ulryk încercă să se plieze pe situaţie:
„Șefu’, dar ce s-a întâmplat de-a trebuit să vă ia așa ca din apă și să vă aducă
în gerul ăsta, ca și când n-aţi f și voi oameni ca tot restul, cu familiile și grijile
voastre, ci un fel de dintr-astea, mașinării, care trebuie doar să execute ordine?
Uite, eu tot timpul îi zic soţiei mele… nu-i așa, Irena?… că statul ne tratează
soldaţii ca pe niște sclavi, când, de fapt, voi meritaţi să fţi trataţi regește, că de
n-aţi f voi, s-ar duce naibii ţărișoara asta. N-am dreptate?”
Irena auzi cum soldatul scăpă un ofat, lăsând impresia că va spune ceva,
dar până la urmă tăcu mâlc.
Întunericul pădurii era învăluit într-un miros de mușchi, iar undeva, în
depărtare, cânta o bufniţă. De pe crăcile copacilor, unite într-un păienjeniș opulent
prin care luna se fltra fragmentar, cădeau picături reci. Pământul era moale și
saturat de apă și fecare pas răsuna în văzduh cu un ecou prelung și înfundat,
mocirlos. Un loc ideal pentru o crimă perfectă, gândea Irena înspăimântată,
agăţată de braţul lui Ulryk, cu bubuitul inimii în tâmplă, ascultând foșnetul lichid
al frunzelor și trosnetul degerat al vegetaţiei în plin proces de hibernare - zgomote
banale, dar care, în sinea ei, căpătau forma unei presimţiri lugubre. Iar Ulryk își
spunea că două puteau f motivele opririi pe nepusă masă a trenului: ori poliţia
secretă poloneză deţinea informaţii că trenul ar f transportat un grup de indivizi
suspectaţi de comiterea vreunei ilegalităţi sau de acţiuni teroriste la adresa ordinii
socialiste, ori, pentru a mușamaliza vreo „greșeală strategică”, poliţia secretă căuta,
prin intermediul lor, să inventeze dușmanii fctivi de care avea nevoie.
Drumul prin pădure nu dură mult. În scurt timp, soţii Jarek ajunseră pe o
șosea, unde, la o distanţă de aproximativ cincizeci de metri, îi aștepta, cu motorul
pornit și cu farurile aprinse, o mașină. Deasupra mașinii, tăiată de un nor, luna.
De cealaltă parte a șoselei, copacii își continuau dominaţia, pierzându-se într-o
beznă și mai neagră.
La vederea mașinii, inima lui Ulryk începu să bată cu putere. Își amintise,
brusc, că în șoseta de la piciorul stâng avea, mulat pe gleznă, un exemplar din
„Comunicatul KOR”
1
, detaliu care, în acea conjunctură, le-ar f putut f, lui și
Irenei, fără nici cel mai mic dubiu, fatal. Iar prin cuvântul „fatal”, Ulryk înţelegea
nu faptul că el și Irena ar f putut deveni două cadavre neștiute de nimeni în
măruntaiele acelei păduri, ci un alt gând îi sugruma respiraţia, în faţa căruia
moartea ar f putut părea o formă blândă de extincţie. Știa din auzite că atunci
când unui individ i se punea ștampila de dușman al poporului, una dintre
pedepsele preferate ale poliţiei secrete consta în umilirea lui. De aceea, un singur
gând îi umplea mintea de oroare: violul; faptul că ar putea f legat fedeleș, redus cu
forţa la imobilitatea unui animal tranchilizat, în timp ce Irena ar f fost pedepsită
1. Publicaţie necenzurată a KOR (Komitet Obrony Robotnikóv – Comitetul de Apărare a
Muncitorilor), apărută la sfârşitul anilor ‘70 în Polonia, care a creat pentru o perioadă o breşă în
monopolul deţinut de autorităţile comuniste asupra fuxului de idei şi informaţii.
102 ANTARES AXIS LIBRI
printr-un act de umilire atât de demonic precum violul, un viol în haită, voios și
animalic, răbdător și minuţios, căruia el, oricât s-ar zbate și ar plânge și ar cere
îndurare, nu i se va putea împotrivi.
Din mașină coborâră trei bărbaţi, purtând pălării cu boruri largi și paltoane
lungi până la glezne. Unul dintre ei, poziţionându-se în haloul faurilor, care îi
propiectau umbra pe asfalt, le zise, ridicând mâinile spre cer:
„Oooo, piu-piu-piu, păsărele libere!”
Iată-i în toată splendoarea lor, agenţii marii porcăieli!, vru să-i șoptească
Ulryk la ureche Irenei, care strângea în continuare cartea la piept cu o atenţie
sacră. Dar nu mai apucă să dea viu grai acelui gând, deoarece, din senin, auzi o
împușcătură. Apoi, alte și alte împușcături, salve dezlănţuindu-se într-un ritm
haotic, fame de-o secundă luminând asfaltul, o răpăială de gloanţe al cărei ecou,
însoţit de ţipetele participanţilor la acea subită baie de sânge și de sunetul cartușelor
goale căzând pe asfalt unul după altul, i se părea că reverberau atât de puternic în
imensitatea acelei păduri, încât ar f putut provoca în orice moment o prăbușire
în lanţ a copacilor. Nu avea habar ce și cum se întâmplase, căci, după primul foc
de armă, reacţionase rapid și o trase pe Irena la pământ, astupându-i urechile cu
palmele, iar el strânse cu putere din ochi, așteptând sfârșitul schimbului de focuri,
cuprins de disperare.
Deodată, se făcu liniște, o liniște buimacă. Pădurea își recăpătase tăcerea, ca
și când totul ar f fost produsul unei halucinaţii a copacilor.
Mai așteptară un timp așa, întinși pe asfalt, împietriţi, pete umane.
Irena găsi prima forţa de-a se ridica de la pământ. Și, odată corpul ei ajuns
în poziţie dreaptă, se ciocni de un decor tenebru, peste care pulberea muniţiei
consumate plutea precum o pâclă. Aștupându-și nasul cu dosul palmei, nu pentru
a împiedica mirosul de sulf să-i pătrundă în nări, ci mai degrabă ca o stavilă
în calea suspinelor ce îi urcau din stomac spre gură, forţând-o să izbucnească
în plâns, începu să pășească temător, privind cutremurată de oroare rezultatul
schimbului de focuri. Dacă el închisese ochii, ea, în schimb, hotărâse să-i ţină
deschiși, larg deschiși, spunându-și că trebuia, că pur și simplu trebuia să fe
martoră la acel măcel. Până să o trântească Ulryk la pământ, Irena apucase să vadă
cine deschisese focul: fusese unul dintre cei doi bărbaţi din tren, care, proftând
de neatenţia soldaţilor, scosese din geacă un pistol și descărcase un foc în ceafa
unuia dintre soldaţi, după care, smulgându-i arma, își proptise patul mitralierei în
șold și începuse să tragă în toate direcţiile, incontrolabil. Până să-i acopere Ulryk
urechile, ea apucase de asemenea să audă și ce anume ţipase acel bărbat înainte
de-a apăsa pe trăgaci: În numele Domnului, suntem liberi! Apoi, de la nivelul
solului, stând cu falca lipită de asfalt, privise peste umărul lui Ulryk: din acea
poziţie mai apucase să vadă doar atât, cum, cu un ultim sufu, pe lângă ei se târâse
în coate un trup greoi, în agonie, căţărându-se parcă pe asfalt.
F
R
O
N
D
E
103 ANTARES AXIS LIBRI
Criza criticii de întâmpinare e cea mai
vizibilă la noi, frunzărind sumedenia de
reviste literare care apar în limba română (le
adaug și pe cele care apar exclusiv în mediul
virtual, „online” sau „e-reviste”, de tip Tiuk!
sau Prăvălia culturală, reviste editate de
membri ai USR). Las la o parte faptul că, în
timp, au dispărut reviste care contau prin
comentariile critice și eseistice: Adevărul
literar și artistic și Idei în dialog (au dispărut
și reviste conduse de spirite tinere, mai
mult sau mai puțin nonconformiste: Noua
literatură și Tomis). Au apărut, în schimb,
noi reviste de nișă – în București (de tip Bucureștiul literar și artistic, pe banii
unor frme particulare) și în „provincie”, sponsorizate de consiliile locale (de
tipul Antares Axis Libri), într-o perioadă în care sunt în pericol să nu mai
apară revistele editate de USR (adică România literară, Viața Românească,
Luceafărul, Ramuri, Steaua, Apostrof, Convorbiri literare, Orizont, plus Vatra
și Euphorion; personal, n-am mai văzut pe piață revista Euphorion, n-are nici
un site al ei; mai e și revista în limba maghiară Helikon), de la 1 septembrie
2013, tăindu-se subvenția de la stat (prin Ministerul Culturii; conducerea
USR a sperat să se reia această subvenție de la 1 ianuarie 2014, nu s-a reluat,
așa că există pericolul să dispară, încetul cu încetul, USR nemaiavând bani să
le susțină fnanciar; s-ar mai putea perpetua o perioadă numai revistele USR
ajutate de consiliile județene și de primării; e adevărat, există în Parlament
un proiect de lege pentru subvenționarea cu bani de la stat a revistelor USR,
rămâne de văzut când se va vota).
În aceste condiții ingrate pentru critica de întâmpinare (nu mai pun
la socoteală calitatea morală și numărul criticilor dispuși să mai ierarhizeze
cărțile noi, număr din ce în ce mai mic), e culmea să descoperi în noul statut
al Uniunii Scriitorilor din România-USR obstacole în perceperea valorii unei
cărți și a unui scriitor care dorește să fe membru al USR. Din start trebuie
să subliniez că am votat împotriva acestui nou statut care, să dau doar un
Pervertirea criticii de întâmpinare
Liviu Ioan STOICIU
104 ANTARES AXIS LIBRI
exemplu de aberație, desfințează adunarea generală sau conferința națională a
USR (aceea care alegea președintele USR și membrii Consiliului; până și o scară de
bloc are adunare generală, USR nu mai are) și desfințează Consiliul USR (care ar
trebui să fe un fel de parlament-legislativ și să valideze ce face Comitetul Director
al USR – un fel de „executiv”; conform noului statut al USR, rolul parlamentar al
Consiliului dispare, în Consiliul USR find în principal președinți de fliale, care
sunt „executivi” și membri ai Comitetului Director al USR; e ilegal, nu mai există
un control al „puterilor” în interiorul USR, iar conducerea operativă a USR poate
avea rol dictatorial). Știți, președintele USR a fost ales de către… adunările generale
ale flialelor USR! Astfel, ca fapt divers, e interesant să afăm ce a ieșit din această
tevatură a schimbării forțate a statutului USR, după alegerile din septembrie-
octombrie 2013 de la USR. Îl citez pe Gelu Negrea (Contemporanul 11 / 2013),
care a făcut socoteli și a constatat – Prima: conform aritmeticii elementare, cele 705
voturi cu care domnul N. Manolescu și-a adjudecat al treilea mandat de președinte
reprezintă o proporție de circa 30% din totalul de 2.500 membri înregistrați ai USR.
Nici mai puțin, dar nici mai mult decât atât. (Am spus „circa” întrucât n-am putut
afa de nicăieri câți din cei 2.500 au avut drept de vot în conformitate cu noile
prevederi statutare) A doua: participarea la actul electiv s-a situat sub pragul de
50 la sută… La fel de nedumeritoare se vădește alegația domnului Manolescu din
același editorial (din România literară 41 / 11 octombrie 2013), cum că „numărul
votanților l-a depășit de mai bine de două ori pe cel înregistrat în toate Conferințele
Naționale de după 1990: 938 față de, aproape de fecare dată în trecut, 400-500”. A
compara numărul votanților direcți cu cel al delegaților aleși conform algoritmului
„1 la 5 sau chiar la 6 din totalul membrilor” este egal cu a amesteca ionatanele
cu corcodușele în virtutea convingerii că democrația participativă e totuna cu
democrația reprezentativă. Nu e. Constatări de bun-simț.
105 ANTARES AXIS LIBRI
Nu demult mi-a telefonat un critic literar „debutant” și m-a rugat să-i dau o
recomandare de primire în USR. I-am spus că nu mai e nevoie de recomandarea
nimănui pentru a intra în USR (cum era până acum; erau doar recomandări
politicoase, date pe bandă de „vechii” membri ai USR; unele erau cumpărate la
cârciumă, altele erau… negociate, nu mai insist cum, corupția având sensul ei la
primirile în USR, mai ales când cel ce vrea să intre în USR are o funcție publică
înaltă sau e prieten de cataramă cu cei din conducerea operativă a USR). I-am citit la
telefon criticului literar debutant de pe Internet, de pe site-ul USR, din noul statut,
prevederea… Cu această ocazie, apropo de critica de întâmpinare, am conștientizat
o altă probă de bizarerie (ca să nu-i zic bazaconie). În acest statut nou al USR (făcut
pe picior, înaintea alegerilor USR din 2013) se stipulează, la Anexa 2, articolul 4
litera b, la Comisia de validare, în afara faptului că un autor trebuie să-și facă dosarul
de primire în USR cu o „cerere individuală de primire” și trei cărți ale sale apărute
(excepție făcând autorul care e premiat pentru debut la Premiile USR; atenție, la
Premiile USR, nu la premiile flialelor USR), că mai trebuie să adauge la dosarul
de primire, citez: - copii după cel puţin două cronici / recenzii pentru fecare volum
publicat, apărute în reviste literare prestigioase (de preferinţă, revistele editate de
U.S.R.) și să f fost semnate de critici literari de valoare recunoscută pe plan naţional.
Comitetul Director al U.S.R. va vota anual lista revistelor ce vor conta în evaluarea
dosarelor de candidatură și va face publică această listă pe pagina web a U.S.R. și a
Filialelor. Așadar, un debutant care vrea să fe primit în USR are nevoie de cel puțin…
două cronici de fecare volum publicat apărute în reviste literare prestigioase (de
preferinţă, revistele editate de U.S.R.) și să f fost semnate de critici literari de valoare
recunoscută pe plan naţional. Avem în USR, afăm cu această ocazie, critici literari
de valoare recunoscută pe plan naţional! Care sunt acești „mari” critici, în condițiile
în care critica de întâmpinare e în plină criză, tocmai acești critici „de valoare
recunoscută pe plan național” lipsind? Vor face coadă la ușa lor să scrie despre
cărțile lor cei ce vor să intre în USR, vor f plătiți regește de doritori pentru această
muncă, „pe față sau pe ascuns”? Amuzant la culme e că se promite publicarea listei
revistelor ce vor conta în evaluarea dosarelor de candidatură, anual… Amatoristic,
anual se va schimba această listă? Nici până azi nu s-a publicat pe site-ul USR această
listă (a apărut o asemenea listă pe site-ul Agenției de carte și a fost contestată de
conducerea USR; ba chiar la ultima ședință a Comitetului Director al USR s-a atras
atenția că: „În ceea ce privește dosarele de primire în USR, s-a hotărât ca în dosarele
de primire sau titularizare să fe luate în consideraţie și cronicile literare ale unor
critici recunoscuţi ca profesioniști, chiar dacă acestea nu sunt publicate în revistele
principale de cultură din ţară”). Nu pot să cred că s-a ajuns până aici, primirea în
USR devenind o parodie. Biata critică de întâmpinare (atâta câtă mai e, cu nu multe
nume mai răsărite) e astfel pervertită. Halal! Înțelegem ofcial, din statutul USR, că
USR e bântuită de tot felul de critici de întâmpinare, sic!, dar pentru primirea în
USR nu contează decât verdictul celor cu valoare recunoscută pe plan naţional.
106
F
R
O
N
D
E
ANTARES AXIS LIBRI
Mă întreb câteodată cum ar arăta
literatura română contemporană dacă
n-ar exista găștile literare, coteriile, așa-
zișii „autori Humanitas”, „autori Polirom”
etc. dacă RAO, Litera sau Nemira ar face
un pas hotărât și spre literatura autohtonă
sau dacă toţi cei care exprimă judecăţi de
valoare în domeniul criticii literare, ar f
siliţi să aibă nu doar o licenţă în Litere, ci și
sute de lecturi care să acopere în mare toate
curentele literare.
Ce frumos, ce curat ar f peisajul
literar dacă n-ar mai exista struţocămile în
edituri, coordonatori de colecţie, redactori
șef sau editori care se cred și mari scriitori, finţe penibile ce învaţă să
scrie publicându-și maculatura frumos copertată la editura la care lucrează
(proverbial e cazul unui prozator minor ce-și reeditează încercările literare în
colecţia de capodopere ale literaturii de pretutindeni...).
Ce grozav ar f dacă zecilor de volume futile cu amintiri pionierești
despre Epoca de Aur li s-ar substitui două - trei nuvele serioase ori romane
durute (răsfoindu-le ai senzaţia că regimul comunist a fost o comédie!), iar
dacă altor zeci de poeţi închipuiţi și pseudoprozatori cu multe rateuri la
activ ar îndrăzni cineva să le spună că scrierile lor, mozaicuri de evenimente
mărunte, nu sunt nicicum opere postmoderniste situate în umbra lui Joyce
ori a unui atât de străin stil american.
O piaţă inundată de mizerabilism (unii zurlii vor să dovedească și ei,
încă o dată, că acesta nu-i o treaptă, ci o fundătură), plină de „scriitori la
modă”, promovaţi de prieteni, de editurile îndatorate sau chiar autopromovaţi
la modul amatoristic, ilar pe internet, pisari expirabili, care n-au citit în viaţa
lor un teanc de cărţi, dar care consideră că trista și limitata lor existenţă poate
genera literatură (din patru înjurături încropesc un poem, dintr-o mahmureală
plină de vomă, o proză), o piaţă suprasaturată de memorialistică iefină (mare
Despre himere
Adrian BUZDUGAN
107 ANTARES AXIS LIBRI
boală și asta să crezi că viaţa ta are valoare de exemplu într-un univers infnit!),
o piaţă înecată de traduceri din ce în ce mai bine realizate, însă din ce în ce mai
puţin oportune. Sunt sigur că mii de snobi au cumpărat, răsfoit sau citit mediocra
„Prea multă fericire” a proaspăt nobelizatei Alice Munro. Oare ce distincţie sau
ce titlu postum ar trebui să i se confere vasluianului Vicenţiu Donose, astfel încât
„Gura lumii” – un roman excelent, după părerea mea – să dobândească în sfârșit
cititorii pe care-i merită?
Și toate astea se întâmplă pentru că s-a slobozit teoria cercului vicios („asta
se cere” – „asta ni se oferă”), toate astea pentru că adevăraţii scriitori nu sunt
vocali (poate cu excepţia lui Radu Aldulescu și a altor doi-trei). Nu dă bine, nu e
bine sau chiar e de rău să-și spună părerea despre X – cu x mare –, despre editura
Y, care le-ar închide apoi ușa în nas, sau despre răzbunătorul cronicar Z, care
le-ar lua astfel în colimator viitoarele scrieri... Toate astea, pentru că cele câteva
categorii dominante de critici (cei care-și construiesc deja statuile, cei plictisiţi,
cei închiriaţi de varii edituri sau juniorii care așteaptă sunetul diapazonului) nu se
implică, nu riscă, nu au vocaţia de-a construi.
Ca o curiozitate, printre cei tineri se afă și tehnicienii culturali, Mafaldele
literaturii române, cei care generalizează pentru anchetele revistelor, „A fost un
an slab la poezie.”, „La proză, ca și în ultimii ani, foarte prost...”. Dacă există vreun
critic literar care-a citit toate cărţile nominalizate și premiate de USR anul trecut,
asta incluzând și flialele USR (în provincie nu publică doar veleitarii, ci și scriitorii
blocaţi de scriitorii care lucrează la editurile mari, cei care editează în mare după
gustul și scrisul lor), jur că nu mai scriu un rând!
Peste jumătate dintre scriitorii tineri calcă agresiv pedala experimen-
talismului muiat în obscen, dorind parcă să exemplifce cu orice preţ regula 14
a lui Eco (1), socotindu-se necesară oglindă veneţiană a jegului turnat în tușe
groase, caricaturale, veștede inforescenţe baudelairiene afate dincolo de capătul
nopţii literaturii ca artă. Oikeopragia-i încălecată strâns de cei ce fac paradă cu-a
lor violon d’Ingres dezacordată, impostura-și ţese fr gros și purulent sufocând,
alterând literatura.
Stau câteodată și îmi imaginez ce fel ar arăta literatura română contemporană
ieșită de sub imperiul atâtor mizerii.
Citibilă, exportabilă, nobelizabilă.
Note:
(1) „Doar rahaţii folosesc cuvinte vulgare.”, în nostimul „regulament” Cum
să scrii bine, „Pliculeţul Minervei”, Umberto Eco, Ed. Humanitas, București, 2011.
108
R
E
M
E
M
B
E
R
ANTARES AXIS LIBRI
Prima clădire din Broșteni atestată în documentele vremii este biserica
din lemn, afată în centrul localităţii, construită din lemn de brad și lemn de tisă
la încheieturi în 1760, cum menţionează o inscripţie de la intrarea în biserică.
La ea au lucrat meșteri din zonă, folosind doar barda, toporul sau ferestrăul.
Biserica a dăinuit vremii, rezistând în stadiul ei original, doar acoperișul
din draniţă find înlocuit, păstrându-se însă aceeași arhitectură. Biserica are
un pridvor, pe unde se poate urca în clopotniţă, urmează apoi pronaosul
bisericii în care se păstrează obiecte foarte vechi ce erau folosite la serviciile
religioase, două icoane bizantine, aduse aici în secolul al XIX-lea, icoane
împărătești, obiecte de cult, un clopot german din timpul războiului, diferite
cărţi de cult, vase pentru anaforă, trusă de botez și una pentru împărtășanie,
ambele din lemn, tablouri, cruci, litografi, imagini cu înalte feţe bisericești
ale timpului (mitropolitul Sebastian al Moldovei și Sucevei, Iustinian –
mitropolitul Moldovei, viitorul patriarh al României). Catapeteasma – partea
din interiorul bisericii care desparte altarul de naos, este făcută tot din lemn,
luat din pădurile care se afă în împrejurimi, pictată de meșteri aduși probabil
de la Durău, icoana sfântului Neculai – care este și hramul bisericii de aici
și al noii biserici construite alături. „Iat-o, deci – nota Leca Morariu în 1925
–, bisericuţa în care vornicul
David Creangă din Pipirig,
abia sosit la Broșteni pentru
școlirea lui fu-său Dumitru
și a nepotului său Ion (Ion al
nostru), și-a adus «școlerii»
de i-a «închinat pe la icoane»
(Amintiri din copilărie) și iat-o
bisericuţa în care dascălul
Niculai Nanu își aducea cu
cârdul băieţii, așezându-i și pe
la cele strane, ca să poată arăta
și înaintea obștei la cât le stă
vrednicia și la cât învăţătura.”
1
1. Leca Morariu, Pe urmele lui Creangă şi drumuri oltene, Iaşi, Editura Timpul, 2004, nota
Pe urmele lui Creangă
Constantin SECU
Biserica de lemn din Broșteni
109 ANTARES AXIS LIBRI
În anul 1840, marele logofăt Alecu Balș,
fost proprietar al moșiei Broșteni, a înfinţat
singura școală, la acea vreme, de pe Valea
Bistriţei, de sub conducerea lui Niculai Nanu,
„om de mijloc, roșcovan, uscăţiv, bun la inimă
și glumeţ, dar iute la mânie și aspru.”
2
Cursurile se ţineau de luni până vineri,
frecventate de copii dornici de învăţătură.
Școala nu avea local propriu, ci funcţiona
în case închiriate. Această școală avea o
reputaţie deosebită, întrucât elevii se puteau
preoţi „numai cu învăţătura dobândită aici,
în urma unui examen trecut la seminarul
Socola din Iași”,
3

pentru că „Cine căpăta
atestat de la Nanu, era ca și preot, iscălitura
lui era respectată de Mitropolie.”
4

Printre
ei s-a numărat și Ion Creangă, adus aici de
David Creangă, împreună cu fiul său mai
mic, Dumitru, fratele mamei, pentru că
bunicul scriitorului mai adusese pe alţi doi copii ai săi, Vasile și Gheorghe,
la școala lui Nanu și fusese foarte mulţumit de învăţătura ce o căpătase de la
acesta: „Zău, mare pomană și-a mai făcut Alecu Baloș cu școala ceea a lui,
cine vrea să înţeleagă! Și, Doamne, peste ce profesor înţelept și iscusit a dat!
Așa vorbește de blând și primește

cu bunătate pe fiecare, de ţi-i mai mare
dragul să te duci la el! Ferice de părinţii care l-au născut, că bun suflet de om
este, n-am ce zice!”
5
La Broșteni, Nică și Dumitru stau în gazdă la Irinuca, „o femeie nici tânără,
nici tocmai bătrână”, care „avea o cocioabă veche de bârne, cu ferestrele cât palma,
acoperită cu scânduri, îngrădită cu răzlogi de brad și așezată chiar sub munte, pe
malul stâng al Bistriţei, aproape de pod.”
6
Primul contact cu școala nu a fost tocmai plăcut pentru cei doi școlari,
pentru că profesorul Nanu a poruncit unui alt elev să-i tundă chilug pe cei doi, cu
tot plânsul „cu zece rânduri de lacrimi” și cu toate rugăminţile lor de a nu-i „sluţi”,
și, apoi, le-a dat de învăţat după puterile lor, între care și „Îngerul a strigat”., cântare
cu care avea să stârnească admiraţia celor prezenţi în biserica din Humulești în
ziua de Paști, „de au rămas toţi oamenii cu gurile căscate”.
19, p. 33.
2. Ibidem, p. 34.
3. Ibidem, p. 32.
4. Ibidem, p. 34.
5. I. Creangă, Amintiri din copilărie, Bucureşti, Editura Tedzit FZH, 2004, p. 20.
6. Ibid., p. 26.
Ion Creangă
110 ANTARES AXIS LIBRI
Învăţătorul Nicolae Nanu a
predat la școala din Broșteni numai
zece ani, find înmormântat în curtea
bisericii, unde, pe mormântul său, în
1906, a fost ridicată o cruce „de către
cei recunoscători”, pe care stă scris, cu
litere săpate în piatră pentru a rămâne
veșnică memoria învăţătorului în
amintirea celor de pe valea Bistriţei:
„Aici odihnește Niculai Nanu, întâiul
învăţător în valea Bistriţei la școala lui
Baloș din Broșteni: 1840 – 1850”.
Nu știm cât a fost de încântat
Nică de metodele pedagogice ale
învăţătorului Neculai Nanu, dar cu
siguranţă că s-a străduit a nu-l face
de râs pe bunicul său, om cunoscut în
Broșteni, mai ales la școala lui Alecu
Balș unde căpătaseră învăţătură alţi
doi copii ai săi. Pe lângă cele învăţate la
școală, nu se poate ca feciorul lui Ștefan
a Petrei să nu f fost atras de frumuseţea
poveștilor și legendelor care circulau și circulă încă și astăzi în zonă. Iată, de pildă,
o legendă frumoasă despre cum a luat naștere râul Bistriţa, care poate f auzită de
la localnici.
Se spune că sus, în munţii acoperiţi de păduri veșnice, era un sat cu case
frumos împodobite de brâie meșteșugit făcute, acoperite cu șindrilă. Într-una
dintre aceste case s-a născut o fată de o frumuseţe deosebită, la fel de frumoasă
precum sfintele zugrăvite pe icoanele altarelor, având ochii albaștri asemeni
cerului senin și cosiţele bălaie ca aurul munţilor. Fata primi, la naștere,
numele de Bistriţa și era înzestrată cu darul de a coase veșminte măiestre.
La ea veneau chiar Luna și Soarele să le facă rochii de argint și costume din
aur. Îndrăgostindu-se de Soare, flăcău chipeș, și, pentru a-l impresiona,
Bistriţa și-a croit și ei o rochie mai frumoasă decât cea pe care o făcuse pentru
doamna Lună, apoi s-a așezat pe un vârf de munte ca să o poată vedea mai
bine mândrul Soare.
Seara, frumosul și chipeșul cavaler se pierdu dincolo de munţi. Primele
steluţe se zăreau deja pe bolta cerului, iar Bistriţa s-a îndreptat spre casă, când
Luna își făcea apariţia. Doamna nopţilor senine și a stelelor o zări pe Bistriţa pe
o cărăruie și o recunoscu, însă s-a mâniat atât de tare văzând-o îmbrăcată într-o
rochie mai frumoasă decât a ei, încât stârni un mare îngheţ peste acele locuri.
Mormântul învăţătorului
Niculai Nanu
111 ANTARES AXIS LIBRI
Frumoasa fată simţi valul de
frig ce o cuprinse și dorea
să se grăbească pentru a
ajunge acasă mai repede,
dar picioarele n-o mai
ascultau, pașii erau tot mai
rari, până nu a mai putut
merge. S-a oprit, iar gerul a
transformat-o într-un sloi de
gheaţă.
A doua zi Soarele a
găsit-o nemișcată, sub un
pâlc de brazi. S-a grăbit să o
îmbrăţișeze, dar ea s-a topit
mângâiată de razele călduţe
și s-a lăsat încetișor pe mușchiul verde și des. Se preschimba într-un izvoraș cu
apă limpede, în care străluceau frișoare de aur din rochia-i frumoasă. Din toate
părţile, alte izvoare și pâraie i se vor alătura, sporindu-i albia. Oamenii i-au spus
Bistriţa Aurie, după numele fecioarei și al fricelelor de aur care mai strălucesc și
astăzi în prundurile sale, de la izvor și până la Vatra Dornei.
Dar ghinionul părea să nu-l părăsească pe Nică, pentru că, după prinderea
cu arcanul a lui bădiţa Vasile a Ilioaiei, a urmat moartea neașteptată a dascălului
Iordache, la Humulești, iar acum, prin luna martie, cei doi făcăi, Nică și Dumitru,
se îmbolnăviseră de râie căprească de la caprele Irinucăi și învăţătorul nu i-a mai
primit la școală. Gazda lor nu-i putea vindeca și nici pe David Creangă nu avea
cine să-l înștiinţeze despre situaţia în care se afau. O babă din sat i-a învăţat să
se ungă cu leșie, de două ori pe zi, să stea la soare până se usca cenușa de pe ei,
apoi să se scalde în Bistriţa. Însă, cum notează povestitorul, „nici tu junghi, nici tu
friguri, nici altă boală nu s-a lipit de noi, dar nici de râie n-am scăpat.”
7
Cei doi copii nu mai mergeau la școală, findcă învăţătorul nu-i mai primea
până nu scăpau de râia căprească, iar pentru asta trebuia să urmeze sfaturile pe
care le primiseră de la baba din sat. Cu o săptămână înainte de Paști, în sâmbăta
lui Lazăr, „aproape de Buna-vestire, unde nu dă o căldură ca aceea, și se topește
omătul, și curg pâraiele, și se umfă Bistriţa din mal în mal, de cât pe ce să ia casa
Irinucăi”,
8
iar cei doi făcăi se urcaseră pe muntele din spatele casei Irinucăi și, în
joaca lor nevinovată, au stârnit o stâncă din loc. Și ce n-a reușit apa învolburată a
Bistriţei, a reușit stânca urnită de ei, care porni la vale în salturi mai înalte de un
stat de om, dărâmă gardul și casa gazdei, o capră o făcuse bucăţi și se opri în apa
înspumată a Bistriţei.
7. I. Creangă, Amintiri din copilărie, Bucureşti, Editura Tedzit FZH, 2004, p. 28.
8. Ibid., p. 27.
Bistriţa la Broșteni
112 ANTARES AXIS LIBRI
În amintirea episodului povestit
de Ion Creangă în Amintiri…, la intrarea
în Broșteni, dinspre Poiana Largului,
autorităţile din oraș au așezat, în mod
simbolic, o piatră mai mare, care să
amintească despre stânca ce a pricinuit
atâta necaz bietei Irinuca, pe care stă scris:
„Piatra simbolică care a dărâmat bordeiul
și a omorât caprele Irinucăi”.
Emil Gârleanu ne-a lăsat câteva
însemnări în legătură cu casa Irinucăi: „Pe
stânga drumului, puţin în dâmb, cocioaba
Irinucăi stă să cadă. E așa cum a descris-o
Creangă: o adunătură de scânduri pe
care mai mult întâmplarea se pare că le-a
încleștat la un loc cu ferestrele cât palma,
cu ușa într-o rână, ghiontită peste tot de
vânturi și viforniţe, bojdeuca prizărită
parcă se mai ferește încă de stâncile
prăvălite din deal de către Ionică feciorul
lui Petrea Ciubotarul și-al Smarandei din
Pipirig. Și în adevăr, în faţa cocioabei, în marginea drumului, lângă un stâlp de
telegraf, zace o stâncă mare, rostogolită într-o zi de primăvară. De după geamurile
oarbe, din dosul ușii gheboase, nici un semn de viaţă, ograda pustie – nici câine,
nici pasăre, nici capre slabe și râioase. În spatele casei e dealul cu pieptul scrijelit
de stânci ruginii, acoperit de brazi răzleţi și mesteceni, - e dealul de pe care de
atâtea ori ochiul copilului Creangă trebuie să f întâlnit priveliștea pe care astăzi
o vedem prin bura repezită a ploii, ca printr-un văl. Pictorul (e vorba de pictorul
Baltazar cu care Gârleanu călătorea) se urcă pe un pârleaz să fotografeze cocioaba;
băietanul din faţa caselor zâmbește și spune: – Bine că nu-i baba acasă, că rău v-ar
mai ocărî; nimănui nu-i îngăduie să se apropie de ograda ei, să n-o puie prin cărţi.
– Căci bojdeuca e locuită astăzi de către fata Irinucăi, fata balcâză și lălâie, de-ţi
era frică să înnoptezi cu dânsa în casă, - cum o zugrăvește cu pana lui cea atât de
meșteră Ion Creangă.”
9
Mare trebuie să f fost spaima ce îi cuprinse pe cei doi ștrengari, pentru că,
după o evaluare sumară a situaţiei, făcută sus, pe munte, au hotărât a trece doar
pe la casa dărâmată a gazdei lor pentru a-și lua cele câteva lucruri ce le aveau și să
se oprească drept la pluta care avea să-i ducă la Borca, unde locuia Vasile, un frate
mai mare al lui Dumitru.
9. Apud Leca Morariu, Pe urmele lui Creangă şi drumuri oltene, Iaşi, Editura Timpul, 2004, p.
45: Emil Gârleanu, Privelişti de la ţara, 1915, pp. 24-25.
Piatra simbolică amintind de
stânca rostogolită de Nică și
vărul lui, Dumitru
R
E
M
E
M
B
E
R
113 ANTARES AXIS LIBRI
Filosofia vieții în lirica lui
Dumitru Matcovschi
Georgeta FÂNARU
Anul 2014 în Republica Moldova
este declarat anul poetului Dumitru
Matcovschi (20.10.1939 - 26.07.2013). Un
omagiu adus creaţiei scriitorului a fost
conferinţa Lirica lui Dumitru Matcovsci
– o zidire a neamului, organizată la 14
martie 2014 în cadrul cenaclului Magia
cuvântului, moderator poeta Victoria
Fonari, dr. conf. Gazda evenimentului
a fost Biblioteca Centrală din cadrul
BM „B.P. Hasdeu”, la care au participat
studenţii Universităţii de Stat din
Moldova.
Poezia lui Dumitru Matcovschi
este specifcă temelor poeților din anii
60, totuși volumele sale de poezii scot în evidență evoluția viziunii artistice
a autorului. Astfel autenticitatea ca mod de transfgurare și de interpretare a
realității o desprindem din volumul Maci în rouă (1963), lumea interioară
a individului, bogată și inepuizabilă din volumul Univers intim (1966),
conștiința etnică și spiritul folcloric din Casa părintească (1968), neliniștea
sufetească și ambiguitatea
limbajului poetic din
Descântece de alb și negru
(1969), atitudinea civică a
personalității din Patria,
poetul și balada (1981).
Mai târziu volumele Imne
și blesteme (1991), Măria sa
poetul (1992) demonstrează
responsabilitatea autorului
în fața semenilor săi.
O trăsătură spe-
cifcă poeziei sale este
114 ANTARES AXIS LIBRI
spontaneitatea și frescul. Un alt aspect este
tensiunea dramatică a imaginarului liric.
Dacă în anii 60 – 70, eul liric este unul plin
de neliniști și incertitudini, prin căutări de
sine, dar și un specifc național basarabean:
dorul de casă, atunci poezia din anii 80 – 90
prezintă, prin motivul durerii, disperarea,
anumite aspecte negative din societate, dar
și dramele existențiale și conștiința trecerii
timpului.
În ceea ce privește lirismul poeziei
sale, el este realizat mai ales prin motivul
lacrimii, al dorului, prin procedee
compoziționale de tip refren, anaforă,
epiforă. Lirismul poeziei lui Dumitru
Matcovschi îmbină un aspect elegiac cu un
patos polemic.
„Poezia lui Matcovschi impre-
sionează prin arta delicată a nuanțelor și
pregnanța formulărilor lirice. Ea nu încape
în limitele unei estetice unice și se caracterizează prin lirism, sugestivitate, un
folclorism de bună calitate (baladescul), muzicalitatea accentuată. Speciile
abordate nu se deosebesc de cele abordate de poezia perioadei – confesiuni și
crochiuri lirice, instantanee, micropoeme, unele încercări de prozopoem, poezii
de inspirație intimă și balade, blestemul, descântecul. Sub aspect tematic creația
lui poetică are în obiectiv realități apropiate și dragi care rămân aceleași de-a
lungul anilor – autorul scrie despre casă și pom, axă și rădăcini, Moldova și
Eminescu, pâine și patrie. Pasiunea sa constantă pentru actualitate se relevă nu
în actualizarea „la zi” a poeziei, ci în permanentul ei sufu actual de mesaj, de
idee profundă” [1, p. 458].
Poezia Viața ca un țipăt scoate în evidență destinul complicat al finței
umane, soarta dură care nu poate f schimbată oricât de mult nu am încerca să o
facem.
Poemul este alcătuit din opt strofe a câte 2 versuri. Prima strofă :„Viaţa
ca un ţipăt deznădăjduit, / Dincolo de sclipăt și de vid sortit.” sugerează faptul că
dincolo de aparențe și dincolo de aspectul fzic frumos al vieții, ea nu este decât
un ecou de disperare. În această strofă depistăm două fguri de stil: comparația
„Viața ca un țipăt deznădăjduit” și epitetul „vid sortit” ce semnifcă neputința
auzirii acestui țipăt, având în vedere faptul că în jur este pustiu, și chiar dacă
cineva ne-ar auzi, nu ne-ar putea ajuta, salva, fără a încerca să ne salvăm noi pe
noi.
Dumitru Matcovschi
115 ANTARES AXIS LIBRI
„Viaţa ca un muget, ca un râu turbat, / Dincolo de cuget nepătat, curat.”
– viața ce ne face să greșim din cauza prăpăstiilor prin care ne este dat să
trecem și prin aparență doar la exterior cugetul nepătat, cu toate că în realitate
cugetul nostru este încărcat mereu de gânduri, idei care nu se mai opresc din
curgerea lor. Figurile de stil pe care le identificăm sunt comparațiile : „viața ca
un muget”, (viața ca o durere ce vrea să fie exprimată, o durere ce vrea să iasă
din suflet, un suflet ce vrea să fie eliberat, ce nu mai poate suporta) și „viața
ca un râu turbat” (viața – o vijelie cu urcușuri și coborâșuri, cu momente
frumoase și mai puțin frumoase, cu plusuri și minusuri, viața precum un
pahar pe jumătate plin).
Viața – strâmbă, dreaptă, nu-i de împrumut.
Ai și am o treaptă. N-am și n-ai un scut.
Cum nu ar f viața, cu nedreptățile și greutățile ei, ea nu poate f împrumutată
cuiva sau mai bine zis nu poate f dăruită cuiva. Trebuie să o trăim chiar și dacă
trecem prin momente insuportabile. Fiecare avem o treaptă pe care trebuie să o
urcăm, dar nu avem un scut prin intermediul căruia să ne apărăm. Aici cuvântul
scut este un simbol ce semnifcă în acest caz imposibilitatea protejării contra
injustițiilor vieții, greutăților, confictelor, încercărilor mai puțin plăcute prin care
ne este menit să trecem.
„Pare, sus, pe creste, Soarele profet. / Nu cred în poveste, tot în viaţă cred.”
Soarele este un simbol, un călăuzitor ce colorează viața dându-i aspectul
unei povești: viață ca-n povești. Această sintagmă viață ca-n povești nu mai pare a
f credibilă, ținând cont de duritatea vieții.
„Omul cu durere - veșnic la aman, / Vrea o mângâiere, un cuvânt, un ban.” În
momentele în care omul suferă are nevoie de un sprijin, de o persoană care să-l
susțină, care să-l îndrume pe calea cea dreaptă, care să-l ajute atât moral, spiritual,
cât și material.
„Piere fără pâine, omul piere, azi. / Care zi de mâine? Scoate-l din necaz.”
În această strofă este scos în evidență destinul tragic al omului care nu are o
pâine pe masă, dar și perioada istorică prin care trecem. Tot mai mulți șomeri,
imposibilitatea găsirii unui lucru bine plătit și stabil, situația gravă a țării care nu
mai vede viitorul în ziua de mâine, care nu mai știe la ce să se aștepte. Pentru omul
care nu are o pâine, mâine este un viitor îndepărtat. Aici ziua de mâine este de fapt
metonimia viitorului, iar ziua de azi, metonimia prezentului.
„Viaţa ca o coardă, ţine podul greu. / Dincolo de soartă, de la Dumnezeu.”
Este prezentă o altă comparație : „viața ca o coardă” se întinde mereu când înspre
bine și când înspre rău și tot ea este cea care se întinde într-atât încât ne permite să
rezistăm greutăților și să mergem spre o nouă destinație, să tindem în continuare
spre ideal.
Strofa următoare are o nuanță pesimistă: „Fii ca toată lumea, cum ţi-e inima.
/ N-aștepta minunea, nu se va-ntâmpla.” Nu încerca să ieși în evidență prin ceva
116 ANTARES AXIS LIBRI
anume, nu vei f apreciat de ceilalți fără a f invidiat și fără a-ți f dorit răul. Nu
aștepta o schimbare în societate, în viață, findcă chiar și dacă aparent ar părea
că acest „nou” va modifca ceva, în realitate totul revine pe calea frească, totul
se întoarce de la ce a pornit. Totodată versul „Fii cum ți-e inima” ar sugera faptul
că nu trebuie să purtăm mereu o mască, nu trebuie să ne ascundem eul nostru
interior.
Titlul poeziei este o comparație ce sugerează imposibilitatea omului de a
obține nemurirea. Viața este alcătuită din naștere și moarte. Suntem sortiți să ne
naștem și apoi să murim. Din pământ am apărut, în pământ ne întoarcem. Și cât
de mult nu am încerca să trecem de această celulă, nu putem să o facem, findcă
nu ne este permis. Viața, care ne-a fost dăruită de Cel de Sus pentru a o trăi, are
anumite reguli, scrise tot de El, Regizorul, iar noi find doar niște actori, trebuie să
jucăm doar după cum ni se dictează.
Viața aici este un laitmotiv care persistă în mai multe strofe ale poeziei.
Viața este doar o celulă pentru sufet, din a cărei pereți este imposibil să ieșim și
chiar și dacă o facem trecem într-o altă lume pe care din păcate sau din fericire nu
avem posibilitatea să o cunoaștem.
„Dumitru Matcovschi a plăsmuit o operă bogată și variată, mobilizatoare
ca idee și sentiment, emoționantă și plină de suflet. (…) Lirismul de factură
specifică, bogatul mesaj etic, sugestivitatea și dramatismul, sinceritatea și
consecvența sunt câteva trăsături ale scrisului său. «La început a fost cuvântul,
zice el într-o poezie, și dacă este Dumnezeu – în cuvânt este» (Cuvântul). Cu
această încredere în cuvânt își trăiește el opera” [1, p. 469]. Mihai Cimpoi
afirmă că pentru Matcovschi scrisul poate fi echivalat cu existența însăși,
pentru că a scrie este ceva sfânt și nu le este dat tuturor acest talent, această
menire de a crea. Scriind, Matcovschi se confesează, se deschide sufletește
„publicului” său.
Referinţe bibliografce:
1. Botezatu, Eliza. Dumitru Matcovschi: între rapsodie și pamfet. În:
Literatura română postbelică. Integrări, valorifcări, reconsiderări. Chișinău: Firma
editorial-poligrafcă „Tipografa Centrală”, 1998.
M
A
P
A
M
O
N
D
117 ANTARES AXIS LIBRI
Și un scoţian deloc zgârcit cu
harul său
Nu, nu este vorba despre Andrew
Crumey, pentru unii cunoscut prin
romanele „Music, in a Foreign Language”
și „Pftz”, apărute în acea colecţie de la
jurnalul „Cotidianul”... Ci despre Petru
Iamandi, recent premiat de către fliala
Uniunii Scriitorilor din România pentru
traducerile anilor 2011 și 2012, printre
acestea numărându-se și romanul
„Domnul Mee” de Andrew Crumey (Ed.
Univers, 2012), un adevărat exerciţiu de
virtuozitate (și o provocare) pentru orice
traducător.
Deoarece Andrew Crumey, fără a f neapărat extrem de complicat,
construiește cu șarm, cu inventivitate, uimește prin alegerile sale (și de
subiecte, a se vedea și romanul care va f lansat chiar anul acesta, Te Secret
Knowledge,), prin umor (dacă vreţi și vă place David Lodge, când se ocupă
de mediul universitar, ,dar și prin intelectualismul său...
Și aici mă refer în primul și în primul rând la „Domnul Mee”, savurat
de sărbătorile de iarnă... Trei planuri principale: două în contemporaneitatea
cât se poate de apropiată și unul în plin secol al XVIII-lea, ultimul avându-i
în prim plan pe celebrul Jean-Jacques Rousseau și obscurii Ferrand și
Minard (de găsit iniţial în cartea a zecea a „Confesiunilor” lui J.J.Rousseau).
În celelalte planuri găsim un aproape incredibil domn Mee (care, culmea, se
trage, se pare, din acel Minard, dar asta o afaţi cam pe la ultimele pagini!),
un domn care la o vârstă foarte înaintată (cam 8 decenii!), cu o sexualitate
neclară (pentru unii!), începe să folosească calculatorul și implicit internetul,
ajungând prin intermediul acestora să aibă și experienţe sexuale cu... femei,
candoarea și inocenţa sa find redate cu adevărată măiestrie; pe lângă acest
domn Mee, avem și un profesor universitar (și romancier), specialist mai
Un gălăţean în colecţia
„Romanul secolului XXI”...
a.g. secară
Cronici uitate...
118 ANTARES AXIS LIBRI
mult sau mai puţin în literatură franceză, îndrăgostit de o studentă și care afă
că suferă de o boală difcilă...
Acestea sunt premisele... Dumneavoastră ce aţi face cu aceste ingrediente?
Dacă mai introducem în ecuaţie și misterioasa Enciclopedie a lui Rosier, o crimă
și, desigur, complicaţiile sentimentale ori prietenești, sugerăm abia... începutul
unei frumoase prietenii dintre scriitor și un eventual cititor.A fost comparat
cu Italo Calvino, Borges, Kundera... Pe lângă Lodge, aș mai adăuga și Umberto
Eco...
Dacă nu este numai post-modernist, cu siguranţă este unul dintre primii
meta-moderniști!
Refecţiile unui personaj despre pastișă poate sunt, într-un fel, și
autoironice:
„Se spune că, atunci când iubim, jucăm un rol învăţat din cărţi, din flme
sau din bârfe, și se mai spune că întreaga existenţă a unui individ poate f dictată
prin imitaţie sau reacţie, ca răspuns la nenumăratele forţe moderate și presiuni
nevăzute prin care suntem direcţionaţi în mod constant. Întreaga mea viaţă, am
început eu să-mi dau seama, devenise de-a lungul mai multor luni o formă de
pastișă” (p.251).
Și pentru că anul acesta (n.n. 2013) se împlinesc 100 de ani de la începerea
publicării în volum a capodoperei lui Proust, iată și ceea ce zicea acesta (citat
tot în romanul lui Crumey, p. 263): „... uneori ar trebui să cedăm avantajelor
terapeutice ale pastișei voluntare ca să nu ne petrecem tot restul vieţii producând
pastișe involuntare”.
Aviz multora dintre cei ce vor să devină scriitori!
Andrew Crumey
M
A
P
A
M
O
N
D
119 ANTARES AXIS LIBRI
Iată cum, făcând elogiul fragmentului,
al episodului, Kundera ne oferă practic încă
una din cheile romanului său. Tot în lumina
determinismului s-ar putea explica și teoria
lui „...Și tocmai în clipa când...”, pe care o
dezbat în Nemurirea personajul Kundera și
prietenul său Avenarius: „Și tocmai în clipa
când... e una din frazele magice ale tuturor
romanelor, o frază având darul să ne vrăjească
citind Cei trei mușchetari, romanul preferat
al profesorului Avenarius, căruia i-am spus
în loc de salut: exact în clipa asta, în timp ce
tu coborai în bazin, eroina romanului meu
a răsucit, în fne, cheia în contact și a pornit
mașina, îndreptându-se spre Paris”.
1
Discuţia
despre această „matematică existenţială”, cum o numesc ei, continuă în același
registru în paginile următoare, dar cititorul poate lesne să-și dea seama că acest
tip de discurs (deloc singular ci, dimpotrivă, regăsit sub nenumărate forme în
paginile cărţii și amestecat ca din întâmplare în desfășurarea acţiunii propriu-
zise), ne lasă să ghicim, dincolo de enunţarea unor teorii pur existenţialiste,
intenţia autorului de a ne dezvălui o parte din „bucătăria” creaţiei sale și totodată
concepţia sa despre roman. De altfel, acest lucru se întâmplă încă de la începutul
cărţii, acolo unde, sub pretextul unor cugetări despre chipuri și gesturi, ni se
explică felul în care a luat naștere personajul Agnes. Privind, de pe marginea
bazinului de înot, gestul unei doamne în vârstă adresat instructorului ei, autorul
simte că e gata să creeze un personaj: „Mă simţeam cuprins de o emoţie bizară și
în minte îmi ţâșni cuvântul Agnes. Niciodată n-am cunoscut o femeie purtând
acest nume. [...] Agnes a izvorât din gestul acelei doamne sexagenare pe care am
văzut-o la marginea bazinului, futurându-i din mână instructorului de înot.[...]
Gestul ei a trezit în mine o imensă și neînţeleasă nostalgie, iar această nostalgie a
dat naștere personajului căruia eu i-am dat numele de Agnes.”
2
1. idem, Nemurirea, ed.cit., p. 260.
2. ibidem, pp. 6-9.
Arta „nemuririi” (II)
Mihaela GALU
120 ANTARES AXIS LIBRI
Astfel, putem spune că suprapunerea aceasta de planuri, care pare să ofere la
un moment dat ansamblul unui material anacronic și greu de digerat, este structurat
așa într-un mod programatic. Nimic, nici cel mai mic amănunt nefind lăsat la
voia întâmplării, el nu face decât să ne ofere, paradoxal, argumentul consecvenţei
autorului, servind în același timp unei alte teorii ale sale, pe care am amintit-o
deja în primul capitol al acestei lucrări: „singura raţiune de a f a romanului este
să spună ceea ce doar romanul singur poate să spună”.
3
Această frază reia aproape
identic o alta, exprimată ceva mai plastic în chiar cuprinsul romanului, de către
personajul asimilat (deloc întâmplător) persoanei proprii a autorului, într-o
convorbire cu același Avenarius: „În zilele noastre toţi se năpustesc peste toate
câte s-au scris vreodată, ca să le transforme în flme, în seriale de televiziune, sau
în desene animate. Întrucât esenţialul în roman este tocmai ceea ce nu se poate
spune altfel decât numai și numai în roman, în orice adaptare a sa rămâne numai
și numai neesenţialul. Nebunul care se mai încumetă azi să scrie romane și vrea
să le sigure protecţia, trebuie să le scrie în așa fel încât să nu mai poată f adaptate,
altfel spus, să nu poată f povestite.”
4

Cu siguranţă că, tot în scopul de a spune lucruri pe care altfel nu le poate
spune, este introdus în această încrengătură de planuri și episoade, persoanjul
întruchipat de autorul însuși. Apariţia lui este un alt element de construcţie
insolit, nemaiîntâlnit până aici în romanele lui Kundera, dar regăsit în Lentoarea,
roman ulterior celui în discuţie. Prezenţa autorului în acţiune nu tulbură ordinea
evenimentelor, chiar dacă se întâlnește cu personajele sale, le salută, iau masa
împreună sau chiar le visează (în Lentoarea le visează soţia lui, iar explicaţia pe
care i-o dă atunci când ea sare din somn speriată de coșmar, este că, paginile ratate
ale romanului său ajung – prin cine știe ce mutaţii freudiene – să-i stăpânească
ei visele). Procedeul, deși ușurează vizibil sarcina scriitorului de a-și urmări eroii
de-a lungul evoluţiei lor, nu pare să aibă acest lucru drept scop. Agnes și tatăl ei
nu cred în Dumnezeu, ci în Ordinatorul Divin. Creatorul a introdus discheta,
apoi a plecat lăsând în urma lui doar un program în care nu se poate schimba
nimic, libertatea oamenilor find astfel limitată la câteva variaţiuni și posibilităţi.
Transferând această teorie la lumea cărţii, Kundera ne lasă indirect să înţelegem
că el, ca autor, deși prezent, și-a încetat menirea odată cu aducerea personajelor
„la viaţă”, acestea căutându-și apoi singure, într-un univers limitat de posibilităţi,
propria lor cale. Dar ce fel de copie a creaţiei ar f aceasta, dacă n-am lua în calcul
și contribuţia lui Diabolum – adică a lui Avenarius (nu întâmplător bun prieten
al Creatorului cărţii) – la jocul determinării? El este, întocmai ca și Mefsto, „O
parte a puterii care, vrând/ Să facă Răul, face doar Binele oricând.”
5
Paul nu poate
ajunge la spital înainte de moartea soţiei sale, pentru că mașina lui s-a afat „din
întâmplare” printre cele cărora Avenarius le-a spart cauciucurile (în numele
3. Milan Kundera în dialog cu Christian Salmon, loc.cit.
4. Milan Kundera, Nemurirea, ed.cit.,p.275.
5. Goethe, Faust, Ed. Univers, Bucureşti, 1982, p.83.
121 ANTARES AXIS LIBRI
unei cauze ecologice – oricum pierdute – la început, apoi din pur amuzament).
Întârzierea lui a împlinit una dintre cele mai aprige dorinţe ale Agnesei: aceea de
a muri singură.
Odată cu apariţia autorului în roman este părăsit tonul grav (sau cel puţin
neutru) al discursului, el devenind în astfel de momente, invariabil, (auto)ironic. E
o confrmare a faptului că, însoţind creaţia, luciditatea nu face decât să-i sporească
farmecul. Așa se întâmplă, de exemplu, atunci când autorul face observaţia cu
privire la teama care-l încearcă în timp ce ridică haltere. Robert Musil, cel mai
drag romancier al său, a murit în timpul unui astfel de exerciţiu, iar dacă i s-ar
întâmpla și lui același lucru, s-ar transforma automat „într-un epigon atât de
incredibil, atât de frenetic și atât de fantastic, încât nemurirea caraghioasă” i-ar f
„asigurată pe loc”.
6
În alt loc, în timpul unui dialog plin de umor despre moarte
și nemurire, dintre bătrânul Goethe și mai tânărul (cu vreo sută și ceva de ani)
Hemingway, afaţi în cealaltă lume, aceștia își aduc brusc aminte că toate replicile
lor sunt la dispoziţia imaginaţiei și a „fanteziei frivole” a unui romancier care-i
obligă să spună ce vrea el (observaţie care, pe lângă ironie, conţine și o aluzie la
faptul că imaginea nemuritoare a celebrităţilor rămâne la bunul plac al celor vii).
Și, în sfârșit, prezenţa autorului în text mai are un scop, care poate f, în
fond, și cel principal: ne ajută să înţelegem geneza scriiturii. Există în economia
romanului câteva scene esenţiale, pentru că ele, repetându-se în contexte
diferite, ne conving de faptul că au însemnat mult prea mult pentru mintea și
imaginaţia lui Kundera, încât să nu facă din ele pilonii de susţinere ai întregii
construcţii. Procedeul nu este în sine neobișnuit pentru că, desigur, nu e nimic
nou în a spune că scriitorul pleacă în realizarea operei sale de la anumite lucruri
care l-au impresionat. Ceea ce este original la Kundera, e prezenţa prototipului
în același roman în care se afă și „copia” sa. Or, pentru a le putea aduce pe cele
două împreună, în aceeași textură epică, a fost necesar artifciul de compoziţie
enunţat anterior. Dacă „prototipul” a fost cu adevărat unul real sau el a aparţinut
planului care ni se prezintă doar nouă a f real, asta deja nu mai are importanţă,
pentru că intenţia autorului a fost ca cele două să se confunde. Într-o dimineaţă,
într-o stare de semi-adormire, autorul aude la radio (prin vocea unui alt personaj,
jurnalistul Bernard), o știre despre o tânără care, vrând să se sinucidă, s-a așezat
ghemuită în mijlocul șoselei, provocând astfel un accident în lanţ, ea scăpând
totuși nevătămată: „Această știre mă înspăimântă în asemenea hal încât nu mai
sunt în stare să adorm din nou. Nu-mi rămâne decât să mă dau jos din pat, să iau
micul dejun și apoi să mă așez la masa de scris. Dar multă vreme nu sunt capabil
să mă concentrez, o văd în faţa ochilor pe tânăra fată ghemuită pe carosabil, cu
fruntea lipită de genunchi, și aud ţipetele de groază ce se ridică din șanţul șoselei.
Trebuie să izgonesc cu forţa această imagine, ca să-mi pot continua romanul...”
7

6. ibidem, p.63.
7. ibidem, p.107.
122 ANTARES AXIS LIBRI
Nu va f singura știre auzită la radio din care vor lua naștere scene în acest roman,
dar e cea care, reluată în cadrul acţiunii, va declanșa unul dintre evenimentele cele
mai importante ale cărţii: moartea Agnesei. Ea se afă pe șoseaua spre Paris și este
antrenată într-un accident rutier provocat de o tânără care, dorind să se sinucidă,
s-a așezat în mijlocul șoselei. (Ar mai f de spus că tânăra însăși va deveni personaj
episodic, independent însă de acţiunea în sine, iar gestul ei va f unul dintre
subiectele preferate de scriitor în discuţiile pe care le va avea cu Avenarius). Un alt
eveniment, mai puţin tragic dar nu mai puţin important este atribuirea de către
profesorul Avenarius a diplomei de „măgar desăvârșit” jurnalistului Bernard,
amantul Laurei. Primirea acestei diplome (gest absolut gratuit altfel) din mâinile
unui necunoscut, va declanșa în personajul nostru o înstrăinare de cei apropiaţi,
care va stârni criza de isterie a Laurei, care la rândul ei va declanșa cearta cu sora
sa, Agnes. Ca și cel de dinainte, și acest episod se repetă: o dată apare în cadrul
acţiunii propriu-zise, apoi e povestit de Avenarius însuși (care-și motivează gestul
printr-o simplă dorinţă de amuzament).
Simetrii neașteptate, care ne dovedesc faptul că nici un amănunt din roman
nu e lăsat la voia întâmplării și că totul e programat cu minuţiozitate, apar și prin
raportarea la povestea lui Goethe. Scena spargerii ochelarilor Bettinei (simbol al
extravaganţei, independenţei și nonconformismului) de către Christiane, soţia lui
Goethe, se repetă în spargerea ochelarilor Laurei (simbol al tristeţii, al lacrimilor
și al durerii) de către Agnes. La fel, scena atingerii sânilor Bettinei de către Goethe
are echivalenţe în cea pe care și-o amintește Rubens de la prima întâlnire a sa cu
Agnes.
Consecvent intenţiei, exprimate și cu alte ocazii, de a face din roman teorie și
din teorie roman, Kundera nu ezită să-și explice ideile romanești prin intermediul
personajelor sale: „Îmi pare rău că mai toate romanele scrise până în zilele noastre
sunt prea supuse regulii unităţii de acţiune. Vreau să spun prin asta că toate se
întemeiază pe o unică înlănţuire cauzală a acţiunilor și evenimentelor. Aceste
romane se aseamănă cu o stradă îngustă, de-a lungul căreia personajele sunt
gonite cu biciul. Tensiunea dramatică e un adevărat blestem al romanului, findcă
transformă totul, chiar și paginile cele mai frumoase, într-o simplă etapă ce duce
la un deznodământ în care se concentrează toată semnifcaţia celor întâmplate
anterior. Cuprins de făcările propriei sale tensiuni, romanul se mistuie ca un snop
de paie.”
8

Iată așadar într-o singură operă și explicaţia și aplicaţia a ceea ce ar trebui
să însemne romanul: nu doar ruperea de tradiţie prin înlăturarea mijloacelor
convenţionale de construcţie (teorie cvasiprezentă altfel în tot romanul
postmodern), dar și experimentarea „pe viu” în cadrul aceleiași opere a unor
practici inedite, care au în subtext intenţia de a nu mai separa, în mod artifcial,
arta vieţii de viaţa artei.
8. ibidem, pp.275-276.
M
A
P
A
M
O
N
D
123 ANTARES AXIS LIBRI
O traducere inedită
Harry Harrison - Planeta fără întoarcere
Petru IAMANDI
HARRY HARRISON (n. 1925) se bucură
de reputaţia de a f unul dintre corifeii SF-ului
american, editor și antologator, traducător
(din italiană și daneză) și ilustrator de carte.
De asemenea este membru al Academiei
Internaţionale de Artă Fantastică din Milano
şi laureat al Premiului Hugo.
Planeta fără întoarcere
Capitolul 1
De unul singur
Pe măsură ce se afunda în primele straturi fne ale atmosferei, mica
navă spaţială începu să se încingă și să ardă ca o stea căzătoare. În doar
câteva secunde facăra se extinse, schimbându-și rapid culoarea din roșu în
alb, o dată cu sporirea căldurii de frecare. Deși incredibil de rezistent, aliajul
carcasei metalice nu fusese proiectat să facă faţă unor temperaturi atât de
înalte. Din prora conică se răspândeau perdele de făcări, în timp ce metalul
se desprindea, căzând în gol, carbonizat. Apoi, în clipa în care nava părea
că va pieri înghiţită de foc, prin gazul incandescent ţâșniră făcările și mai
intense ale reactoarelor de frânare. Dacă nava ar f fost scăpată de sub control,
mai mult ca sigur ar f fost distrusă. Dar pilotul își cunoștea meseria, așteptă
secunda premergătoare catastrofei și porni motoarele, încetinind astfel
căderea navei, îndeajuns ca să evite o nouă creștere a temperaturii.
Nava se prăbușea printre norii groși de deasupra câmpiei verzi ce se
năpustea asupra ei. Când ciocnirea păru inevitabilă, reactoarele de frânare
izbucniră din nou, strângând nava și mai tare în chingi. Continuând să cadă
cu viteză, în ciuda reactoarelor ambalate la maximum, nava se izbi de sol cu
un zgomot asurzitor, turtindu-și amortizoarele de șoc.
După ce se împrăștiară norii de abur și praf, din botul navei se deschise
scrâșnind o mică trapă din care răsări, încet, un periscop. Acesta începu să
(Traducere)
124 ANTARES AXIS LIBRI
se rotească lent, scrutând vasta întindere
de iarbă, arborii din depărtare, întregul
peisaj în aparenţă pustiu. O turmă de
animale se mișca în zare, gonind cuprinsă
de panică, făcându-se nevăzută într-o
clipă. În cele din urmă, periscopul se
concentră asupra unor resturi de mașini
din apropiere, ce împânzeau câmpia
sfârtecată de cratere.
Aici avusese loc un dezastru. Sute,
poate mii de uriașe schelete metalice
stăteau împrăștiate pe câmpul de luptă.
Toate găurite, îndoite sau sfărâmate de
forţe uriașe. Acest cimitir al distrugerii se
întindea până aproape de linia orizontului.
Periscopul păru că cercetează cu atenţie
carcasele ruginite, apoi coborî în navă
iar trapa de metal se închise cu zgomot.
Trecură câteva minute bune până când
tăcerea fu întreruptă de scrâșnetul unei
uși care se deschise încet.
Trecu și mai multă vreme până când în pragul ușii își făcu apariţia un om.
Se mișca precaut iar ţeava puștii cu ioni pe care o ţinea în mână amușina în faţa lui
ca un animal înfometat. Omul purta un costum spaţial masiv și o cască ermetică
prevăzută cu o cameră de luat vederi. Încet, fără să-și ia ochii de la peisaj sau
degetul de pe trăgaci, își coborî mâna liberă și atinse butonul transmiţătorului de
la încheietura celeilalte.
— Continuu transmisia din afara navei. Mă deplasez încet findcă de-
abia pot să-mi mai trag sufetul. Mă dor toate oasele. Am asolizat prin cădere
liberă și n-am frânat decât în ultima clipă. A fost o asolizare rapidă, în momentul
contactului viteza era de 150 de metri pe secundă. Până în prezent nu cred că
asolizarea navei a fost detectată. Continuu să vorbesc pe măsură ce înaintez.
Această transmisie se înregistrează în nava mea afată pe orbita planetei, de aceea,
orice s-ar întâmpla, ce spun eu acum se va păstra. N-am de gând sa fac o treabă
de mântuială, ca Marcill.
Nu-și regreta cuvintele, faptul că astfel își dezvăluia sentimentele faţă de cel
mort. Dacă și-ar f luat măsuri de precauţie, acum Marcill ar f fost încă în viaţă.
Dar, cu sau fără măsuri de precauţie, idiotul de Marcill ar f trebuit să găsească un
mijloc de a lăsa măcar un mesaj. Dar nu exista nimic, absolut nimic care să arate
ce anume se întâmplase, nici măcar un cuvânt care să-l ajute acum. Gândul îl făcu
pe Hartig să pufnească înciudat. Asolizarea pe o planetă necunoscută reprezenta
Harry Harrison
125 ANTARES AXIS LIBRI
un pericol de fecare dată, oricât de pașnică ar f părut planeta. Iar aceasta, Selm-
II, nu se deosebea prin nimic. Dimpotrivă, era departe de a arăta foarte pașnică.
Selm-II fusese prima destinaţie a lui Marcill. Și cea de pe urmă. Marcill își
transmisese ultimul mesaj de pe orbita planetei și consemnase coordonatele pe
care și le propusese pentru asolizare. Nimic altceva după aceea. Nici un semn de
viaţă. Așa se luase hotărârea să fe trimis un specialist. Aceasta era cea de-a 17-a
planetă pentru Hartig. Iar Hartig avea de gând să se folosească de toată experienţa
lui pentru a f sigur că nu va f și ultima.
— Acum înţeleg de ce-a ales Marcill locul ăsta. Nu e decât iarbă, un câmp
pustiu care se întinde cât vezi cu ochii. Dar chiar aici, unde am asolizat eu, a avut
loc o bătălie cumplită și asta nu cu mult timp în urmă. Urmele luptei se afă chiar
în faţa mea. Par a f rămășiţele unor mașini de război de diverse tipuri, destul de
impresionante la vremea lor dar care acum sunt doar o grămadă de fare vechi,
ruginite. Am să le cercetez mai îndeaproape.
Hartig se îndreptă cu pași șovăitori spre câmpul de luptă, continuând să
transmită.
— Mașinile astea sunt imense. Cea mai apropiată de mine trebuie să fe lungă
de cel puţin 50 metri. Are roţi de autotractor, o singură turelă și un tun de calibru
mare, care e distrus. De la distanţa asta e imposibil de identifcat. Trebuie să merg
mai aproape. Dar vă spun sincer că nu-mi miroase a bine. De sus n-am văzut nici
un oraș, n-am interceptat nici o transmisiune radio, nici un mesaj pe canalele de
comunicaţie. Și totuși, mă afu pe un câmp de luptă plin de schelete metalice care
sunt departe de a f jucării. Mașinile astea sunt produsul unei tehnologii foarte
avansate. Și sunt foarte reale, nu-i vorba de nici un fel de iluzie optică. Asta de aici
e dintr-un metal foarte solid și a fost sfârtecată de ceva și mai solid. Deocamdată
nu văd nici un semn pe ea. Am să arunc o privire înăuntru. De unde mă afu eu,
nu se zărește nici o trapă. În schimb, în perete este o gaură imensă, poţi trece cu
camionul prin ea. Am să intru. Înăuntru ar putea f documente, trebuie să fe niște
însemne pe tablourile de comandă ...
Hartig se opri ca trăsnit, cu mâna încleștată pe marginea zimţată a
deschizăturii. Auzise ceva? Încet, mări intensitatea sunetului în microfonul
exterior. Dar tot ce putea auzi acum era foșnetul vântului printre scheletele de
metal. Nimic altceva. Ascultă o vreme, ridică din umeri și dădu să intre prin
spărtură. Deodată, dinspre carcasele de metal se auzi un zăngănit de fare. Hartig
se răsuci pe călcâie și se trânti pe burtă, cu degetul pe trăgaciul armei.
— Se mișcă ceva acolo. Nu pot vedea ce anume, dar aud destul de clar.
Am racordat microfonul exterior la circuitul ăsta ca să se înregistreze și sunetul.
Zgomotul crește, roţi, șenile poate, scârţâie, zăngăne. O mașină ... acolo!
Scrâșnind din toate încheieturile, mașinăria răsări din mijlocul celor
stricate. Era mai mică decât majoritatea celorlalte, nu mai lungă de 5 metri, și
înainta cu o viteză înspăimântătoare. Întunecată ca noaptea și la fel de sinistră.
126 ANTARES AXIS LIBRI
Hartig își înălţă arma, apoi lua degetul de pe trăgaci când văzu cum grozăvia se
întoarce din drum, răsucindu-se pe loc și accelerând în același timp.
— Se îndreaptă spre nava mea! Cred că a detectat-o când am asolizat.
Poate din cauza radiaţiilor, a radarului, cine știe. Folosesc telecomanda ca să pun
în funcţiune sistemul de apărare de la bord. De îndată ce chestia aia va ajunge
aproape, va f făcută ţăndări ... acum!
Exploziile răsunară una după alta, pe măsură ce armele de la bordul navei
împroșcau focul lor mortal. Solul se cutremură, bucăţi de rocă ţâșniră în aer.
Armele tăcură pe neașteptate, pentru ca în secunda următoare să-și reia tirul, în
timp ce mașina apărea dintr-un nor de praf, aparent neatinsă de nimic.
— Chestia asta e rapidă și rezistentă dar tunurile mari îi vor veni de hac ...
O explozie și mai puternică zdruncină pământul, făcând să zăngăne
pereţii de metal de jur împrejurul lui. Un vălătuc de praf roșu se lăsă încet,
acoperind câmpia. Hartig privi înmărmurit, apoi își reluă relatarea cu o voce
inexpresivă.
— Asta a fost nava mea. N-a fost nevoie decât de un singur foc din partea
drăcoveniei ăleia. Tunurile noastre nici măcar n-au zgâriat-o. Acum se îndreaptă
spre mine. Probabil că-mi percepe semnalul radio sau căldura corpului. N-are
nici un rost să închid staţia. Vine încoace, direct spre mine. Trag, dar nu pare s-o
afecteze în nici un fel. Nu văd nici o deschizătură, nimic. Echipajul vede probabil
printr-un releu TV. Încerc să nimeresc niște protuberanţe afate pe partea din faţă.
Ar putea f dispozitive de prindere, habar n-am. Nu pare să încetinească ...
Zgomotul exploziei încetă brusc, o dată cu încheierea transmisiunii
radio. Sus, pe orbită, unitatea centrală din nava de explorare începu automat
să caute semnalul radio, dar fără succes. Apoi încercă toate celelalte canale
de comunicaţie. Nimic. Cu tenacitatea specifcă oricărui mecanism, o luă de
la capăt și cercetă toate canalele cu volumul dat la maximum, dar nu detectă
nimic altceva decât paraziţi. După o oră repetă procedura și tot așa, din oră în
oră, în următoarele 24. Când se încheie această parte a programului, deschise
staţia radio conform instrucţiunilor și retransmise relatarea celui de la sol.
Când termină, reduse energia la minimum în toate circuitele, apoi așteptă cu o
nesfârșită răbdare următoarea comandă.
Capitolul 2
Mirosul morţii
— Ce e? Ce s-a întâmplat? întrebă Lea.
Umărul ei simţise încordarea bruscă din trupul lui Brion, în locul unde îl
atinsese. Stăteau întinși pe patul moale, complet relaxaţi, uitându-se pe hublou la
127 ANTARES AXIS LIBRI
noaptea spuzită de stele a spaţiului intergalactic. Braţul lui puternic era petrecut
pe după trupul ei frav iar ea sesizase brusca lui rigiditate.
— Nu s-a întâmplat nimic, absolut nimic. Uită-te la culorile alea ...
— Ascultă, dragul meu pachet de mușchi, oi f tu cel mai grozav halterofl
din galaxie dar ești și cel mai prost mincinos. Ceva s-a întâmplat. Ceva despre care
eu nu știu nimic.
Brion șovăi o clipă, apoi confrmă cu o mișcare a capului.
— E cineva pe aproape, un nou venit, care numai bine nu ne aduce.
— Brion, cred în aptitudinile tale empatice. Le-am văzut în acţiune, știu
că poţi percepe emoţiile altora. Dar noi ne afăm în inima galaxiei, între doi sori
afaţi la ani lumină unul de celălalt. Cum să vină altcineva la bordul navei? ... A,
cu o sferă de contact, probabil. Trebuie să fe vorba de o întâlnire prestabilită, nu
de ceva întâmplător. Există vreo altă navă a Federaţiei prin apropiere? Trebuie să
se transfere cineva aici cu o sferă de contact?
— Nu trebuie, a și făcut-o. Tipul se afă deja la bord. Și se îndreaptă încoace.
Nu-mi place deloc treaba asta. Nu-mi place nici tipul, și nici mesajul pe care îl
aduce.
Dintr-o singură mișcare Brion fu în picioare, cu faţa spre ușă și pumnii
încleștaţi. Deși era înalt de aproape doi metri și cântărea aproape 150 de kilograme,
mișcările îi erau de felină. Lea se uită la muntele de om de lângă ea și aproape că-i
simţi tensiunea în propriul trup.
— Nu poţi f foarte sigur, spuse ea pe un ton liniștit. Sosirea tipului e un fapt
pe care nu-l pot tăgădui. Dar asta nu înseamnă că are neapărat vreo legătură cu
noi ...
— Un mort, poate chiar doi. Iar cel care se apropie miroase și el a moarte.
A sosit.
Femeii i se tăie răsufarea în clipa când auzi ușa salonului deschizându-se în
spatele ei. Privi temător peste umăr, neștiind la ce să se aștepte. Se auzi un zgomot
de pași ușori, urmat de o bufnitură. Pași, bufnitură. Din ce în ce mai aproape și
mai tare. Apoi un bărbat își făcu apariţia în cadrul ușii. Ezită o secundă cât să
arunce o privire în jur, clipind la lumina prea puternică.
Lea se strădui din răsputeri să-și ascundă repulsia; de-abia se stăpâni
să nu-și mute privirea în altă parte. Unicul ochi al bărbatului o cercetă atent
pentru ca, în cele din urmă, sa se fixeze asupra lui Brion. Apoi bărbatul își
reluă înaintarea, târându-și piciorul diform, sprijinindu-se în cârjă la fiecare
pas. Aceeași forţă care îi mutilase picioarele trebuie că-i smulsese și obrazul
drept. Noul strat de piele era de un roz nefiresc, strălucitor. O clapă de piele
îi acoperea ochiul lipsă. De altfel îi lipsea și braţul drept, dar pe claviculă îi
fusese grefat un ciot din care, într-un an de zile, avea să-i crească un braţ nou-
nouţ. Deocamdată însă braţul era crescut doar pe jumătate, un braţ de copil,
lung de numai 30 de centimetri, care se bălăngănea fără rost. Omul înaintă
128 ANTARES AXIS LIBRI
șchiopătând, diform și neajutorat, până când ajunse în faţa siluetei masive a
lui Brion.
— Mă numesc Carver
11
, spuse el și numele sună ca o ironie înfricoșătoare la
adresa înfăţișării lui. Pe tine am venit să te văd, Brandd.
— Știu, replică Brion, încordarea dispărându-i la fel de repede pe cât
apăruse. Ia loc și odihnește-te.
Lea nu se putu abţine să nu se îndepărteze când Carver se așeză, ofând,
alături de ea, pe pat. Îi auzea răsufarea greoaie, vedea cum îi apar pe faţă
broboanele de sudoare, în timp ce cotrobăia prin buzunar după o capsulă pe care,
în cele din urmă, o vârî în gură. Carver o privi pieziș, dădu din cap si spuse:
— Dr. Lea Morees, avem nevoie și de tine.
— Adică cine, FRC-ul? întrebă Brion.
— Fundaţia pentru Relaţiile dintre Civilizaţii. Înţeleg că aţi mai lucrat cu
noi, răspunse Carver.
— Așa e. A fost o urgenţă ...
— Întotdeauna este o urgenţă. Ca și în cazul de faţă. De asta am și fost trimis
aici.
— Dar de ce la noi? De-abia ne-am întors din iad, de pe o planetă numită
Dis. Lea a fost bolnavă. Ni s-a promis mai mult timp înainte de a f contactaţi din
nou. Suntem dispuși să lucrăm pentru voi, dar nu tocmai acum ...
— Ţi-am spus doar, întotdeauna este o urgenţă.
Vocea lui Carver era răgușită. Își vârî mâna teafără între genunchi ca să-i
oprească tremuratul. De vină era durerea sau oboseala - poate amândouă - iar el
nu avea de gând să le cedeze.
— Tocmai am rezolvat o astfel de urgenţă, după cum prea bine vedeţi,
altfel m-aș duce eu însumi. Dacă vă face să vă simţi mai bine, aflaţi că știu ce
vi s-a întâmplat pe Dis, de-aceea m-am oferit să mă ocup eu de cazul ăsta. Dar
nu m-am ales decât cu zâmbete batjocoritoare. Eu unul mă îndoiesc că a fost
foarte amuzant. Ei, sunteţi gata de plecare? întrebă Carver și se întoarse spre
Brion.
— N-o poţi forţa pe Lea să meargă, cel puţin nu acum. Mă descurc și singur,
răspunse Brion.
Carver clătină din cap.
— Trebuie să mergeţi împreună. Ordinele au fost clare. Talente care se
completează, o comuniune sincretică ...
— Merg și eu, spuse Lea. Mă simt mult mai bine. Am să-mi revin complet
până ajungem la destinaţie.
— Mă bucur mult să aud asta. După cum știţi, suntem o organizaţie
eminamente voluntară, zise Carver, ignorând pufnetul lui Brion și chinuindu-se
să scoată o cutie plată de plastic din buzunarul tunicii. După cum sunt sigur că
1. Cioplitor (N.T.).
129 ANTARES AXIS LIBRI
știţi, aproape toate misiunile noastre privesc civilizaţii afate în pericol, comunităţi
de pe planete izolate de civilizaţia umană vreme de mii de ani. Nu ne apropiem de
planetele recent descoperite. Asta e treaba celor de la Inspecţia Planetară. Ei merg
primii acolo, apoi ne transmit nouă datele. E o muncă extrem de grea. Am lucrat
patru ani la INSPLAN înainte de a mă transfera la FRC. Am crezut că slujba asta
nouă va f mai ușoară, dar de unde. Acum INSPLAN-ul are o problemă și ne-a
cerut nouă ajutorul. În astfel de cazuri spunem întotdeauna da. Vreţi să vă uitaţi
la niște înregistrări?
— O clipă, să aduc un proiector din cabină, spuse Brion.
Carver dădu încet din cap, prea obosit ca să mai poată vorbi.
— Vrei să-ţi comand ceva? îl întrebă Lea după ce Brion ieși din salon.
— Da, mulţumesc, orice fel de băutură. Ca să iau și o pastilă. În câteva
minute am să mă simt mai bine. Numai să nu fe alcool, n-am voie încă.
Lea îi simţi privirea aţintită asupra ei în timp ce dădea comanda computerului.
Când termină de vorbit puse receptorul în furcă și se întoarse brusc cu faţa spre
Carver.
— Ei, îţi place ce vezi?
— Îmi cer scuze dacă m-am uitat prea insistent. Știi, ţi-am citit CV-ul. N-am
mai întâlnit un pământean până acum.
— Și ce te așteptai să vezi, două capete?
— Mi-am cerut scuze, nu? Înainte de a-mi părăsi planeta de baștină și de
a pleca în spaţiul cosmic chiar credeam că toată povestea asta cu Pământul nu e
decât un alt mit religios.
— Ei, acum te-ai convins și tu că suntem finţe din carne si oase, subnutrite,
ce-i drept. Cetăţeni subnutriţi ai unei planete suprapopulate și epuizate. Probabil
exact ce merităm, vei spune tu.
— Nu, altădată poate că aș f spus asta. Dar nu acum. Sunt sigur că Imperiul
Pământean s-a făcut vinovat de o serie de excese, de felul celor despre care citești
în manualele noastre. Nimeni nu se îndoiește de acest lucru. Dar toate astea sunt
de domeniul istoriei astăzi, o istorie antică, veche de mii de ani. Ce mă preocupă
mult mai mult acum este soarta tuturor planetelor izolate după Prăbușirea
Imperiului. De-abia după ce am văzut cu ochii mei ce s-a întâmplat cu unele
dintre ele mi-am dat seama cât de infexibil și nemilos poate f universul. Locul
de drept al omenirii este numai pe Pământ. Sigur, te simţi complexată findcă
suprapopularea și resursele limitate ţi-au redus dimensiunile. Dar nu trebuie să
uiţi că aparţii Pământului și că ești un produs al lui. E-adevărat, mulţi dintre noi
sunt mai bine făcuţi și mai puternici decât tine, dar asta numai findcă am fost
nevoiţi să ne adaptăm unor lumi crude și violente. Eu m-am obișnuit cu asta, am
ajuns chiar s-o accept ca pe o regulă. De-abia când te-am văzut, mi-am dat seama
că leagănul omenirii este în continuare o realitate.
Carver zâmbi amar.
130 ANTARES AXIS LIBRI
— Te rog să nu mi-o iei în nume de rău, continuă el, dar am simţit și plăcere
și ușurare când te-am întâlnit. Ca un copil care își regăsește părinţii pierduţi de
mult. Dar mă tem că nu mi-am ales prea bine cuvintele. E ca întoarcerea acasă
după o călătorie îndelungată. Am văzut cum s-au adaptat oamenii pe câteva zeci
de planete. Întâlnirea cu tine a avut, în mod curios, darul de a mă liniști. Casa
noastră e în continuare acolo. Sunt fericit să te cunosc.
— Te cred, Carver, spuse Lea zâmbind. Și trebuie să recunosc că și tu începi
să-mi placi. Deși, fe vorba între noi, nu ești o priveliște prea plăcută ochiului.
Carver izbucni în râs și se lăsă pe spate, sorbind din băutura răcoritoare care
fusese așezată automat pe masa de alături.
— Peste un an n-ai să mă mai poţi recunoaște.
— Sunt sigură că așa va fi. Eu sunt biolog, exobiolog de fapt, așa că
teoretic știu ce se poate realiza prin reconstituirea ţesuturilor. Sunt convinsă
că, peste câtva timp, vei arăta ca nou. Din păcate, nu cunosc decât teoria. Până
acum n-am văzut nici o aplicaţie practică. Noi, cei de pe Pământ, nu suntem
foarte bogaţi, de aceea puţini își permit o reconstituire de proporţii ca în cazul
tău.
— Ăsta e unul dintre avantajele unei slujbe la FRC. Te fac ca nou oricât de
boţit ai ieși dintr-o misiune sau alta. În dosul clapei ăsteia va apărea un ochi nou
în doar câteva luni.
— Ce drăguţ! Dar, dacă vrei să afi părerea mea, aș prefera să nu fu în
situaţia în care să benefciez de asemenea avantaje.
— Așa să fe. Nu te condamn.
Amândoi își înălţară privirea când Brion reveni cu proiectorul. Brion luă de
la Carver caseta ce conţinea înregistrarea și o introduse în aparat. În clipa când
ecranul prinse viaţă, Brion și Lea se aplecară instinctiv înainte. Carver însă se
lăsă din nou pe spate și ascultă înregistrarea sorbind din pahar. O ascultase de
multe ori, așa că aţipi la început dar se trezi brusc spre sfârșit. Vocea înregistrată
a lui Hartig se auzea clar, era calmă în ciuda ameninţării iminente, străduindu-se
până în ultima clipă să lase o mărturie pentru cei care aveau să-l urmeze. Când
înregistrarea se sfârși iar imaginile dispărură de pe ecran, pe chipul femeii se
putea citi o groază de nedescris. În schimb, faţa impasibilă a lui Brion nu trăda
nici o emoţie când se întoarse spre Carver.
— Și FRC-ul vrea ca noi să mergem pe planeta asta, Selm-II? întrebă el.
Carver încuviinţă din cap.
— De ce? Asta ţine mai degrabă de armată. N-ar trebui să trimită acolo niște
trupe bine înarmate care să-și poarte singure de grijă?
— Nu. Tocmai asta încercăm să evităm. Experienţa ne-a dovedit că
intervenţia armată nu este niciodată soluţia potrivită. Războiul nu rezolvă nimic.
Războiul ucide. Nouă ne trebuie informaţii. Trebuie să afăm ce se petrece pe
planeta asta. Avem nevoie de oameni pricepuţi, cum sunteţi voi. E-adevărat, Dis
131 ANTARES AXIS LIBRI
a fost prima voastră misiune, pe care a trebuit s-o îndepliniţi împotriva voinţei
voastre. Dar aţi reușit de minune, aţi făcut ceea ce specialiștii declaraseră că este
imposibil. Vrem să vă folosiţi priceperea și în acest caz. Nu neg că poate f extrem
de periculos. Dar cineva trebuie s-o facă.
— Oricum nu-mi propusesem să trăiesc o veșnicie, spuse Lea, apoi se aplecă
să comande niște băuturi tari.
Ușurinţa cu care o spusese nu-l putea păcăli pe Brion.
— Am să merg numai eu, zise el. Treaba asta o pot face mai bine de unul
singur.
— Nu-i adevărat, pachet de mușchi fără minte ce ești! Nu ești destul de
deștept ca să fi lăsat singur. Ori merg și eu cu tine, ori nu mergi nicăieri. Încearcă
să pleci fără mine și am să te împușc pe loc, ca să scutești cheltuielile de transport
până acolo doar ca să fi ucis.
— Compasiunea și înţelegerea ta sunt înduioșătoare, replică Brion zâmbind.
Sunt de acord. Argumentele tale logice m-au convins că cel mai bine ar f să
mergem împreună.
— În regulă, spuse Lea, care înșfăcă paharul de îndată ce se ivi din aparat și
bău cu sete din el. Care e următorul pas, Carver?
— Unul foarte greu. Trebuie să-l convingem pe căpitanul acestei nave să-i
schimbe cursul și s-o îndrepte spre Selm-II. O navă de intervenţie se afă deja pe
orbita planetei și ne va aștepta acolo.
— Dar în ce constă difcultatea? întrebă Brion.
— Se pare că până acum n-ai mai întâlnit un căpitan de navă intergalactică.
Căpitanii ăștia sunt unul mai încăpăţânat decât altul. Și deţin controlul absolut
când se afă în zbor. Pe ăsta nu-l putem forţa să schimbe cursul. Cel mult îl putem
convinge.
— Am să-l conving eu, spuse Brion și se ridică în picioare, dominându-i
pe ceilalţi doi cu statura lui. Am acceptat această misiune și nici un prăpădit de
comandant n-o să ne stea în cale.
132 ANTARES AXIS LIBRI
P
O
R
T
R
E
T
E
Personalitate plurivalentă, profe-
sorul C. Gh. Marinescu este – așa cum
sublinia academicianul Mihai Cimpoi
– ,,un istoric și un intercultural, un
constructor de poduri între românii
din ţară și cei din afara fruntariilor ei
actuale, între instituţiile știinţifce și
culturale românești ale mai multor ţări,
între acestea și biserică”. Reputat pedagog, om de știinţă și cărturar, publicist
pasional pe tărâm cutural și știinţifc, el este indubitabil nu numai un formator
de opinii în rândul tinerilor cercetători din sistemul doctoranturii, ci și un
model pentru mulţi dintre cei care l-au cunoscut direct sau indirect, din
cărţile sale. Cu fneţea simţului de observaţie ce-l caracterizează, PF Daniel
sesiza ,,pasiunea pentru istorie, credinţă, cultură și valorile spiritualităţii
poporului român în context internaţional”, care l-a însoţit întreaga viaţă și
a dat naștere la o paletă extrem de largă și diversifcată de lucrări știinţifce,
peste 80 de cărți și peste 650 studii și articole publicate în volum sau în
diferite periodice. Culegerile de texte scrise despre Domnia Sa și publicate în
volum (O viaţă consacrată învăţământului și cercetării, de Ion Saizu, Iași,
2000; Un model de vrednicie și conduită universitară: Prof. univ. dr. doc.
C. Gh. Marinescu, de Lucian Șaradici, Bacău, 2003; O slujire cu loialitate a
învăţământului și cercetării știinţifce: Prof. univ. dr. doc. C. Gh. Marinescu,
de Mihai Cimpoi, Ion Dediu, Victor Crăciun, 2008; Profesorul univ. dr. doc.
C. Gh. Marinescu în spiritualitatea gălăţeană, de Pompiliu Comșa, 2008;
Prof. univ. dr. doc. Constantin Gh. Marinescu în viziunea contemporanilor
din ţară și de peste hotare, de Gh. Buzatu, Victor Moraru, 2011) au marcat
rotundul unei venerabile vârste împlinite și al unor impresionanţi ani de
slujire neîntreruptă a catedrei universitare, a învăţământului românesc, de
implicare febrilă și afrmare în varii domenii de activitate știinţifcă, de editare
a unei serii de lucrări fundamentale (singur, sau în colaborări importante,
cu personalități ale științei românești, precum: Acad. Ștefan Pascu, Acad.
Ștefan Milcu, Acad. Ștefan Bârsănescu, Acad. Ion Haulică ș.a.), de dăruire
totală, sinceră, cauzei reîntregirii naţionale și reintegrării românilor din afara
Academicianul Constantin Gh. Marinescu –
personalitate plurivalentă a ştiinţei şi
culturii române contemporane
Pompiliu COMŞA Victor CRĂCIUN
133 ANTARES AXIS LIBRI
ţării, în spaţiul național și cultural românesc, de promovare în lume a valorilor
spirituale românești. Căci, fre renascentistă, umanist până-n cele mai adânci
fbre, Constantin Marinescu nu s-a mulţumit să cerceteze numai tainele istoriei
naţionale, văzută în context european, ci s-a îndreptat și spre flosofe, etică,
știinţele medico-sociale, sociologie, ecologie, culturologie, antropologie culturală,
pedagogie academică etc.
Acad. Constantin Marinescu înscrie peste 60 de ani de activitate didactică
neîntreruptă la catedra universitară, perioadă în care a deținut și importante funcții
de conducere: rector (fondator al Institutului Pedagogic din Galați), prorector,
decan, șef de catedră, secretar științifc (cancelar). Sunt ani în care s-a afrmat ca
pedagog cu aleasă vocaţie universitară, ca formator al unor generaţii întregi de
studenţi, ca îndrumator al absolvenţilor. Și-a focusat activitatea pe promovarea
valorilor știinţei pedagogice, cursurile sale de Istorie, Sociologie și Drept, mai
ales, find puternic amprentate de semnul magiștrilor sub a căror facără s-a
format: Acad. Șt. Pascu, Prof. univ. dr. Valentin Georgescu ș.a. ,,Pedagog talentat
cu aptitudini formative deosebite, având preocupări remarcabile în demonstrarea
virtuţilor pedagogiei universitare” – așa este văzut de fostul prorector al Universităţii
ieșene, „Al. Ioan Cuza”, prof. univ. dr. Aurel Loghin.
1
,,Ceea ce particularizează
omul de cultură și de carte, prof. univ. dr. C. Gh. Marinescu, membru emerit
al Academiei de Știinţe Medicale…, este vasta sa cultură în domeniile istoriei,
sociologiei și dreptului, în care este specializat, dar și în flosofe, pedagogie,
etică și ecologie, precum și în publicistică” – subliniază acad., prof. univ. dr.
doc. Gheorghe Zamfr.
2
,,Personalitate multivalentă, în permanentă combustie
intelectuală, domnul profesor C. Gh. Marinescu a îmbinat exemplar activitatea
didactică, universitară, cu cea creatoate, literară și cultural știinţifcă” – aprecia
regretatul academician Constantin Ciopraga.
3
,,Reper al Elitei universitare ieșene”, așa cum îl consideră prof. univ. dr. Gh.
Scripcaru, fostul rector al UMF Iași, profesorul C. Gh. Marinescu a desfășurat,
paralel cu activitatea de catedră, o foarte vie și prolifcă activitate de cercetare,
publicând peste 80 de cărţi, în calitate de autor sau coautor, și în jur de 650 de
articole și studii, răspândite în diverse reviste de specialitate sau culturale, anuare,
volume colective, culegeri de texte etc., din țară și de peste hotare.
Pentru ampla și valoroasa sa activitate i s-au conferit în țară, numeroase
titluri științifce și academice, cum sunt: Profesor universitar Emerit, de către
Ministerul Învățământului, Decorația Ordinul „Meritul științifc”, de către
Academia Română, Calitatea de Membru titular al Academiei Oamenilor de
Știință, de Membru Emerit al Academiei de Științe Medicale. De asemenea, s-a
1. Prof. univ. dr. doc. C. Gh. Marinescu în viziunea contemporanilor din ţară și de peste hotare,
volum coordonat de Gh. Buzatu și Victor Moraru, Iași, Editura „Samia”, 2011.
2. Idem.
3. O viaţă consacrată învăţământului și cercetării: profesorul C. Gh. Marinescu, volum alcătuit de
Ion Saizu, Iași, Editura „Dosofei”, 2000.
134 ANTARES AXIS LIBRI
bucurat de o amplă recunoaștere științifcă și peste hotare, find membru titular
sau de onoare al unor academii de prestigiu din Europa și SUA.
De remarcat este faptul că, deși istoric, flosof și sociolog afrmat prin zeci
de tomuri, profesorul C. Gh. Marinescu a fost mereu atras continuu de domeniul
Culturii și Literaturii. Eseurile personale, flosofco-literare, publicate în volum
(Istorie și Literatură, 2002; Eseuri despre Conștiinţa Naţională, 2010 ș.a.), sau în
periodice (Octavian Goga și Epopeea Mărășeștilor, ,,Ateneu”, 1987 etc.), prefeţele
și postfeţele, prezentările de carte realizate refectă autenticele sale calităţi și de
fn actor și interpret al vieţii culturale și literare românești. Mihai Eminescu,
V.A. Urechia, Vasile Alecsandri, Octavian Goga, Costachi Negri, Const. Mille,
I.L. Caragiale, G. Călinescu, Schopenhauer, Goethe, Adrian Păunescu, Mihai
Cimpoi, Nicolae Dabija, Victor Crăciun, Varujan Vosganian ș.a. sunt câţiva dintre
scriitorii despre care a scris. Pe aceste considerente, este primit în 1994 în Uniunea
Scriitorilor din Republica Moldova, al cărei Președinte a fost academicianul Mihai
Cimpoi, precum și în Asociaţia Scriitorilor ,,C. Negri”, Galaţi. ,,Nota inedită pe
care o aduce profesorul ieșean Constantin Marinescu în opera sa este reliefarea,
în viziune flosofcă, nu doar a unor evenimente cruciale, personalităţi axiale
(scriitori, cărturari, domnitori etc.), ci și a proflului identitar – cultural, precum
ar f societăţile «Liga Culturală», «Carpaţi», «Dacia» ș.a.”
4
– subliniază acad. Mihai
Cimpoi, remarcând și faptul că el demonstrează cu lux de amănunte ,,vocaţia
universalităţii culturii românești”. În anul 2013 a publicat volumul Scriitori și
cărturari români la Editura „Samia” din Iași, în care face o exegeză competentă a
operei unora dintre scriitorii sus-menționați, la care se adaugă mai mulți scriitori
și cărturari gălățeni, precum și din Republica Moldova.
Dar surpriza cea mai plăcută de după 1990 vine dinspre abordarea cu foarte
mare interes a unui nou domeniu, cel al Religiei, în care publică importante
volume, între care o remarcabilă monografe dedicată fostului Mitropolit al
Ardealului, regretatul IPS Antonie Plămădeală, cu care a întreţinut, de-a lungul
anilor, o caldă corespondenţă, făcută publică după trecerea la Cele Veșnice a
acestuia, dar cu aprobarea sa. Este vorba de volumele In Memoriam: IPS dr.
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Transilvaniei: Opera Teologică, Culturală și
Spirituală (Iași, 2007) și IPS dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Transilvaniei:
În Epistolar (Iași, 2008). La acestea se adaugă un volum omagial, o culegere de
texte apărută sub coordonarea sa, închinată IPS Pimen Suceveanul, Episcopul
Sucevei și Rădăuților, precum și nenumărate articole, studii publicate în
diverse periodice ale BOR, prefeţe, recenzii ale unor cărţi bisericești publicate de
doctoranzii săi preoți.
Acad. Constantin Marinescu, care va împlini în curând, mai precis
pe 8 martie, rezonabila vârstă de 86 de ani, este unul dintre cei mai activi,
4. Mihai Cimpoi, Prefaţă la lucrarea O slujire cu loialitate a învăţământului şi a cercetării, prof. univ.
dr. doc. C.Gh. Marinescu, Iaşi, 2008.
135 ANTARES AXIS LIBRI
prolifci Vicepreședinţi ai „Ligii Culturale” Centrale și, totodată, Președinte al
Departamentului Moldova, care s-a impus în conștiinţa publică a românilor de
pe cele două maluri ale Prutului, printr-o activitate multivalentă, pertinentă, în
evocarea trecutului istoric și dezvoltarea Conștiinţei Naţionale. De asemenea, este
un refondator autentic și revigorator al „Ligii Culturale Române”, cu mulţi ani
înainte de 1989, împreună cu Prof. univ. Dr. Victor Crăciun.
Dar subiectul articolului nostru, cu rol de refecţie la aniversare, își propune
să prezinte sintetic locul operei Acad. Constantin Marinescu în circuitul știinţifc
internaţional, ceea ce nu este deloc simplu, dacă avem în vedere personalitatea
complexă, multivalentă a cercetătorului, faptul că lucrările sale însumează peste
80 de titluri de carte, de volume, în calitate de autor, coautor sau publicate sub
redacţia și coordonarea sa, în edituri de prestigiu din ţară și de peste hotare. La
acestea se adaugă peste 650 de studii și articole din domeniile istoriei naţionale,
sociologiei, pedagogiei, politologiei, ecologiei, medicinei sociale etc., publicate
în reviste din ţară și de peste hotare, respectiv în Italia, Franţa, Anglia, Canada,
Ungaria, Bulgaria, Republica Moldova ș.a. Acad. Const. Marinescu este inclus în
16 Dicţionare Internaţionale, cu 1000, 2000 sau 5000 de personalităţi din lumea
contemporană; este Membru în Bordul unor foruri academice, universitare, de la
Cambridge (Anglia) și California (SUA), care propun și conferă aceste distincţii
anuale. De asemenea este inclus în trei ediţii ale Dicţionarului „Who’s Who”.
Academicianul Constantin Marinescu, recunoscut în ţară și peste hotare
drept istoricul „Ligii Culturale Române”, a fost declarat de mai multe ori Omul
anului 2000, 2001, 2005 ș.a. Este membru al unor Academii de prestigiu din
Europa și din SUA, find și decorat de Academia Română și, recent, de către
Academia de Știinţe a Republicii Moldova pentru merite știinţifce deosebite și
colaborarea cu cercetătorii din Chișinău. Domnia Sa a participat la lucrările unor
importante Congrese și Conferinţe știinţifce internaţionale, cu lucrări de profl
și face parte din Bordul unora dintre aceste manifestări academice, reprezentând
Universitatea „Apollonia” sau Academiile naţionale din care face parte, precum
AOȘR, Academia de Știinţe Ecologice, de Știinţe Medicale etc.
Cunoscutul om politic și publicist Ion Raţiu, a citat, in extenso, pasagii
întregi din „Răsunetul internaţional al luptei românilor pentru Unitate naţională”,
în lucrarea sa apărută în anul 1987, la Londra, și intitulată „Moscova sfdează
Europa”. Autorul ieșean avea să fe interogat, de unde îl cunoaște pe Ion Raţiu și,
mai ales, pe Vasile Netea, fost deținut politic. Dar lucrările Acad. Const. Marinescu
au fost substanţial menţionate și în cărţile de istorie publicate de reputatul istoric,
Profesorul Vlad Georgescu, Directorul Postului de Radio „Europa Liberă”, ceea ce
a atras alte interogaţii ale autorităţilor vremii. O recenzie amplă avea să se publice
în revista londoneză „Convergenţe”, cu privire la lucrarea colectivă, coordonată de
către Acad. Constantin Marinescu, intitulată: „Transilvania în istoria și conștiinţa
românilor”. De asemenea, unele studii și articole cu caracter medico-social au
136 ANTARES AXIS LIBRI
fost publicate în Ungaria, la Budapesta și în Israel, la Hedera, acestea din urmă
sub semnătura Acad. Bruno Lazare. Acest savant avea să-i consacre o amplă
și semnifcativă prezentare a vieții și operei în lucrarea sa, „Medicii de Medicină
generală în societatea contemporană”, publicată tot în Israel, înainte de a trece la
„Cele Veșnice”. Numeroase alte lucrări, studii, ale Acad. Const. Marinescu, din
domeniile Sociologiei, Politologiei, Ecologiei s-au bucurat de preţuirea unor foruri
academice, find publicate integral, parţial sau citate, în reviste și volume colective
din Bulgaria – Acad. Marin Mihaljiev, Republica Moldova, Franţa, Canada. Prof.
Francis Déssart, Rectorul Universităţii Francofone Internaţionale din Bruxelles, fost
doctorand al Acad. Constantin Marinescu, a fost și este unul dintre autorii care i-au
analizat și popularizat lucrările sale, mai ales din domeniul Ecologiei umane.
Statul român a tipărit în anul 1989, în limba franceză, în 5000 de exemplare,
lucrarea L’Opinion publique internationale et le problème de l’unité nationale et
politique des roumains, scrisă împreună cu acad. Ștefan Pascu, care a fost difuzată
în principalele capitale și centre spirituale ale lumii.
Câteva opinii:
„Contactele mele directe cu acest Om nu au fost prea dese și nu de lungă
durată, dar foarte consistente din punct de vedere intelectual. Îi mulţumesc
Providenţei că l-am cunoscut. Îi cunosc și opera enormă, știinţifcă (peste 70
de cărţi și 600 de studii și articole), dar și opera managerială. Mă impresionează
această mare operă, pusă în slujba naţiunii noastre.” (Acad. Ion Dediu)
*
„Nu cunosc o altă personalitate din România, precum Prof. univ. dr. doc.
Constantin Marinescu, care în ultimii zece ani să f făcut atât de mult și pe diverse
planuri, mai ales didactico-științifc și publicistic, pentru colaborarea rodnică
între oamenii de știință din România și Republica Moldova.” (Acad. Alex. Roșca,
Coordonator al Institutelor Social-Umane și Economice din cadrul Academiei
de Științe a Republicii Moldova)
*
„Marcantă personalitate a plaiurilor noastre, sunteți un Om cu care ne
mândrim și ne bucurăm să vă știm alături! Numele Dvs., Stimate Domnule
Profesor univ. Dr. Doc. Constantin Marinescu, a devenit cunoscut și apreciat în
România și dincolo de hotarele ei. Ați reușit să susțineți și să îndrumați nenumărați
profesori și cercetători din Republica Moldova, câștigând o reputație remarcabilă,
o autoritate incontestabilă și respectul unanim recunoscut.” (Acad. Gheorghe
Rusnac, Rectorul Universității de Stat din Chișinău, Republica Moldova)
137 ANTARES AXIS LIBRI
*
„Este o onoare pentru noi de a avea în rândurile membrilor Filialei Iași a
AOSR, o personalitate atât de complexă și atât de dăruită neamului, activității
de propășire și de înălțare a poporului roman între popoarele lumii.” (Prof. Dr.
Gheorghe Mustață, Universitatea „Al. I. Cuza”, Secretar științifc al Filialei
Iași a AOSR)
*
„Fundația Europeană de Educație și Cultură Ecologică vă felicită călduros
pentru aportul defnitoriu pe care l-ați adus societății academice, prin spiritul
Dvs. constructiv, pluridisciplinar și de sinteză, stăruința și înțelegerea cu care ați
îndrumat noile generații spre orizonturile culturii ecologice și ecosofce.
Suntem bucuroși să recunoaștem că Dvs., stimate Domnule Profesor
Marinescu, că sunteți savantul erudit care echilibrează rigoarea științifcă cu
efervescență intelectuală, personalitatea carismatică cu un deosebit tact pedagogic,
care știe să însufețească și să umanizeze și probleme aparent aride, ale dezvoltării
durabile și ale supraviețuirii.” (Prof. univ. Dr. Toma George Maiorescu,
Președintele Fundației Europene de Educație și Cultură Ecologică)
Academicianul Constantin Gh. Marinescu
138 ANTARES AXIS LIBRI
P
O
R
T
R
E
T
E
În vârtejurile fenomenului literar
gălăţeano-brăilean, așa cum arătam și
într-un recent interviu acordat unei
publicaţii brăilene, poţi fi cuprins de febra
complexelor. Dar nu ai avea prea mult de
ce… Cărţi deosebit de valoroase apar aici
anual. Și oarecum firesc, își cer… critica
necesară, adică analiza și prezentarea
pentru publicul larg. Printre complexe,
ar fi și cel al lui Frankenstein, după
cum a spus undeva încă tânărul critic
literar Adi George Secară, care se vedea
precum monstrul lui Shelley pe tărâmul
criticii literare, de orice gen ar fi ea: de
întâmpinare, studiu de caz, istorie. Acesta îl cita pe Dan C. Mihăilescu care
vorbea despre „pericolele ce îl pândesc pe criticul literar contemporan”:
„înainte de toate, narcisismul. Să treacă-n planul doi iubirea de literatură și
să-și venereze propria prestaţie, anvergura, curajul delimitărilor, retorica
autoafirmativă. Adică să uite că nu-i decât un slujitor al Textului și să-și
aroge puteri magisteriale, catedratice, la limită inchizitoriale.
În al doilea rând, înveninarea, ranchiuna, atitudinile resentimentare,
setea de putere și răzbunare, toate derivate din faptul că-și ia meseria (n.n.:
bîrrr: care meserie?) doar ca pretext de câștigare cu orice preţ a autorităţii.
Al treilea pericol vine din plăcerea jocurilor de politică literară,
fascinaţia combinaţiilor și utilizarea în scopuri autoprofitabile a capitalului
de încredere deţinut în cuprinsul electoratului de breaslă. O plăcere tot
mai accentuată pe măsură ce criticul acumulează experienţă și prestigiu.
Cărţile despre care se pronunţă devin un simplu decor, o butaforie, un
pretext pentru manipularea vieţii literare, pentru manevrele de culise, iar
autorii - o masă de susţinători sau, dimpotrivă, opozanţi. Când ajungi
să scrii cu precădere despre scriitori neluaţi în seamă, să vituperezi
sistematic împotriva confraţilor, să devii „omul de casă” al unui editor, sau
să te pronunţi programatic în răspăr cu opinia cvasicomună de la bursa
Starea de fapt… a unei reviste
de critică literară şi nu numai
Corneliu ANTONIU
139 ANTARES AXIS LIBRI
autorilor, numai din egocentrism ori din mania insolitării în peisaj, - atunci ai
murit ca evaluator estetic.
În sfârșit, localismul, patima circumscrierii într-un areal limitat.
Provincialismul derivă adeseori din resemnare: conștient că nu poţi izbândi
la Centru, campezi definitiv în orașul de baștină, comentezi superlativ
mediocrităţi, tragi cu tunul în vrăbii, te prăbușești în libaţii și spumegi, când și
când, pamfletar la adresa capitalei și-a vedetelor aflate-n bătaia reflectoarelor.
Pericole mai sunt, desigur, de la ignoranţa în materie de istorie și
filosofie, de istorie literară și religie, de sociologie și politologie, până la tocirea
gustului, ruginirea articulaţiilor sub acţiunea corozivă a prejudecăţilor și lipsa
curajului de-a părăsi la timp cronica de întâmpinare propriu-zisă, adică atunci
când nu te mai simţi sincron cu noile tendinţe.”
Încet, încet, noi sperăm să realizăm din revista de critică un reper. Poate
nu superlativ, dar onorabil – și defectele pe care le vedea neprovincialul să le
avem cât mai mici, dacă nu chiar le vom învinge
Așa cum am mai spus, lipsa de solidaritate intelectuală creează
premisele unei literaturi întâmplătoare, de proastă calitate, și a unei critici
cointeresate. O literatură inutilă umple rafturile și tarabele. O critică partizană
și inconsecventă alungă din istorie personalităţi proeminente pentru a face
loc unor lichele cu pretenţii culturale.
Trebuie recreată, reinventată această lume în care conduc oamenii fără
valoare. Și prin revistele noastre sper să aducem un plus de valoare, niște
criterii pentru o viaţă culturală normală. Să aducem niște argumente pentru
nașterea unui sistem cultural viabil în care locul scriitorului să nu mai fie unul
marginal, de asistat social.
Și pentru că se apropie două mari festivaluri, vă invit cu drag la ambele:
Festivalul Internaţional de literatură Antares, ajuns la ediţia a XV-a, și
Festivalul și Târgul de carte Axis libri…
140 ANTARES AXIS LIBRI
CASETA TEHNICĂ
Coperta: Adina Vasilică
Tehnoredactori: Sorina Radu
Cătălina Ciomaga
Publicație editată și realizată cu sprijinul fnanciar al
Primăriei Municipiului Galați.
Responsabilitatea asupra conținutului intelectual al articolelor aparține
în exclusivitate autorilor.
Anunț important!
În perioada 20-24 mai a.c., are loc cea de-a VI-a ediție a
Târgului Național de Carte „Axis Libri”.
DESCHIDEREA OFICIALĂ a evenimentului va avea loc în data de 20 mai 2014, orele
11:00, pe Aleea pietonală dintre „P”-uri spre Faleză iar în perioada 30 mai - 3 iunie
are loc Festivalul Internațional „Serile de literatură ale Revistei Antares”.
anul II
nr. 4
mai/iunie 2014
) )
) )
Filiala Sud-Est a USR
,

Related Interests