Prof.

DRAGOMIR Laurenţiu Marius Şcoala Breasta

O consecinţă a primului război mondial o constituie dispariţia de pe scena politică a două imperii: otoman şi habsburgic. Vidul rezultat în urma destrămării acestora va crea o serie de situaţii conflictuale între şi în interiorul statelor succesoare. În ceea ce priveşte relaţiile diplomatice româno – maghiare, acestea vor suferi o serie de transformări datorate pe de o parte situaţiei generate de dispariţia marelui imperiu de la Apus, iar pe de altă parte pericolului care ameninţa întreaga Europă ca urmare a victoriei revoluţiei bolşevice1. Principiile wilsoniene, admirabile pe hârtie, nu aveau să rezolve nici pe departe problemele de facto existente în Balcani, butoiul de pulbere al Europei, fiind aproape imposibil să fie elaborat un acord care să împartă în mod echitabil pe locuitorii Balcanilor conform unor criterii pur naţionale; zonele de graniţă intersectându-se prea mult din acest punct de vedere. Mult mediatizatul principiu al autodeterminării, va fi înlocuit în majoritatea cazurilor cu revendicările istorice şi strategice ale învingătorilor2. Aceasta va fi şi cauza apariţiei celor multe situaţii conflictuale în cele două state care repurtaseră cele mai mari succese la masa tratativelor şi includeau cel mai mare număr de minorităţi etnice: Iugoslavia şi România3. După război, din cele 18 milioane de locuitori ai României, aproape ⅓ nu erau români, principala zonă de fricţiune fiind Transilvania. Aceasta precum şi Banatul, constituiseră baza acordului din 1916 în urma căruia România consimţise intrarea în război de partea Antantei. Ca de fiecare dată, situaţia antebelică nu va coincide cu cea de după încheierea ostilităţilor militare, preconizata perioadă de pace şi stabilitate în Balcani nefiind deloc uşor de realizat. Mai marii Europei, şi ca o noutate de data aceasta, şi cei ai lumii, vor decide, încă o dată, soarta micilor state balcanice, singurele limite fiind impuse doar de interesele contradictorii ale mai marilor lumii, nevoiţi adesea să facă faţă în mod realist condiţiilor existente în acea perioadă în Europa. În ducerea tratativelor, cei patru mari vor trebui să ţină cont de anumiţi factori, cum ar fi:
1 2

Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, vol. II (secolul al XX-lea), Institutul European, Iaşi, 2000, p. 127. Ibidem. 3 Idem, p. 127 – 128.

1

- înţelegerile anterioare, în special tratatele secrete, unele dintre ele dovedindu-se jenante pentru semnatari în noile condiţii postbelice; - necesitatea restaurării echilibrului de forţe în Europa care suferise grave mutaţii în urma eliminării de pe scena politică a Puterilor centrale; - apariţia bolşevismului care ameninţa întreaga Europă. Încă de la apariţia acestuia, a creat o situaţie tensionată prin renunţarea şi chiar publicarea unor tratate secrete, noul regim dorind să reprezinte o „pace a poporului”, o pace fără „anexări sau indemnităţi”. - cele „14 puncte” wilsoniene, care erau în contradicţie flagrantă cu unele dintre tratatele secrete4. În esenţă, la masa tratativelor, aveau să se confrunte două poziţii: al respectării tratelor secrete şi cel al respectării dreptului la autodeterminare al popoarelor, fiecare stat sprijinind punctul care îl avantaja. La conferinţa de la Paris, România, avea de înlăturat câteva aspecte conjuncturale: deşi încheiase un tratat cu Antanta în 1916 care stipula printre altele neîncheierea unei păci separate cu Puterile Centrale, încălcase aceasta prevedere prin tratatul de la Bucureşti (24 aprilie / 7 mai 1918). Cu toate că în momentul semnării „tratatului” care căpăta aspectul unui dictat, majoritatea statelor Europei recunoscuseră necesitatea semnării acestui act, date fiind condiţiile existente5, la masa tratativelor, atitudinea multora dintre acestea faţă de România s-a schimbat radical, aceasta fiind nevoită să obţină în primul rând recunoaşterea nulităţii păcii de la Bucureşti şi apoi să reclame drepturile teritoriale care făcuseră obiectul intrării acesteia în conflict. Soluţionarea problemei celor două provincii: Banatul şi Transilvania, avea să îmbrace două forme diferite. În Banat, dintr-un total de 1,5 milioane de locuitori 600.000 erau români, 385.000 germani, 358.000 sârbi, restul de 240. 000 fiind maghiari. Guvernul român dorea păstrarea unităţii provinciei, în sprijinul acestei solicitări venind cu argumentul dorinţei etnicilor germani care preferau apartenenţa la România celei iugoslave. Pentru a-şi întări poziţia, guvernul Ion I.C. Brătianu a solicitat chiar un plebiscit, însă Aliaţii nu au dorit expunerea capitalei Serbiei în cazul preluării întregului Banat, şi astfel s-a procedat la împărţirea acestuia6. Dacă în cazul Banatului se ajunsese la o rezolvare a diferendului pe cale amiabilă, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre situaţia Transilvaniei, care se confrunta cu aceeaşi acută problemă a naţionalităţilor. Tratatul de la Trianon despărţea Ungaria de cca. 2 milioane de maghiari, aceasta datorită faptului că populaţia maghiară era concentrată în partea de est a Transilvaniei (aşa numita „secuime”) înconjurată de Munţii Carpaţi şi de cei ai Harghitei, înspre vest, populaţia fiind majoritar românească, se realiza în felul acesta o rupere a grupului maghiar de Ungaria propriu-zisă. Cea mai aprigă controversă avea să fie legată de ţinuturile din vestul Transilvaniei, unde românii coabitau cu etnicii maghiari pe linia oraşelor Arad, Oradea, Carei şi Satu
4

Charles Jelavich, Barbara Jelavich, Formarea statelor naţionale balcanice, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1999, p. 346 – 347. 5 Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza Campus, Viorica Moisuc, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918 – 1920). Triumful principiului naţionalităţilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 176 – 178. 6 Charles Jelavich, Barbara Jelavich, op. cit., p. 354.

2

Mare. Cum aceste localităţi erau unite de o importanţă linie ferată, cei care o stăpâneau aveau o serie de avantaje de natură economică. O altă realitate era repartiţia etnică: populaţia urbană eră majoritar maghiară, cea rurală fiind majoritar română. Respectând principiul etnic, graniţa care i-ar fi despărţit trebuia să întretaie calea ferată în câteva locuri7. Planurile primului ministru român, Ion I.C. Brătianu nu luau în calcul nicidecum principiul etnic, ele mergând mult mai departe: stabilirea graniţei cu Ungaria pe râul Tisa, ceea ce echivala cu preluarea părţii estice a Ungariei de către România8. Chiar dacă această propunere irita oamenii politici ai statelor aliate, guvernul român avea de partea sa câteva atuuri: - prezenţa armatei române în majoritatea teritoriilor pretinse; - pericolul bolşevic, accentuat de faptul că din martie 1919 acesta avea un corespondent şi la Budapesta; - comitetele naţionale locale votaseră pentru unirea cu România, cea mai impresionantă adunare fiind cea de la Alba Iulia unde peste 100.000 de transilvăneni îşi manifestaseră dorinţa de unire cu România. După unirea din 1918 cu România, timp de un an şi jumătate, Transilvania rămâne autonomă în cadrul statului roman, fiind condusă de un Consiliu Dirigent. Hotărârea Adunării este transmisă Regelui Ferdinand care la data de 11/24 decembrie sancţionează unirea cu România a „ţinuturilor cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia”. Cu toate acestea, autorităţile române nu exercită controlul asupra tuturor teritoriilor respective. Armata română se oprise pe linia Mureşului, iar la nord de aceasta nici Consiliul Dirigent, nici cu atât mai puţin Regatul României nu exercitau o autoritate efectivă. Puterile Antantei ordonaseră încetarea oricăror operaţiuni militare în vederea negocierii păcii cu Ungaria. La graniţa de vest a României situaţia devenea din ce în ce mai tensionată: la 21 martie 1919, Consiliul Muncitorilor şi Soldaţilor din Budapesta a proclamat Republica Ungară a Sfaturilor, care avea să dureze circa 133 de zile, avându-l în frunte pe bolşevicul Béla Kun, care va crea la 25 martie Armata Roşie Ungară în vederea reanexării Transilvaniei la Ungaria, ca şi a celorlalte părţi ale fostului regat maghiar, nerecunoscând dreptul popoarelor la autodeterminare. Politica şovăielnică a marilor puteri va permite decretarea stării de mobilizare a tuturor bărbaţilor între 16 şi 42 de ani, Ungaria bolşevică atacând România şi Cehoslovacia. În această situaţie, armata română era obligată să se apere pe un front de peste 1000 de km, întins din Banat până la Cernăuţi, situaţie foarte grea, determinată de efectivele diminuate de război. În martie 1919, în urma unui schimb de telegrame între guvernele Rusiei şi Ungariei, statul major al Armatei roşii ucrainene a planificat operaţiuni ofensive pe două direcţii: prima armată sovietică ucraineană trebuia să dea lovitura prin Bucovina, pentru legarea directă cu Armata roşie ungară, iar a doua trebuia ca, împreună cu voluntarii internaţionalişti, să pornească o ofensivă pentru ruperea poziţiilor forţelor Armatei române în zona Basarabiei şi încercuirea lor lângă Nistru. Unirea de la Alba Iulia era
7 8

Idem, p. 354 – 355. Idem, p. 355.

3

pusă în pericol. Ion I.C. Brătianu arăta la şedinţa Consiliului Suprem din 25 martie 1919, de la Paris, că Anglia îşi atinsese interesele, iar preşedintele S.U.A., Wilson, declara că nu şi-a definit poziţia faţă de regimul de la Budapesta. Această politică şovăielnică a marilor puteri a încurajat acţiunile bolşevicilor maghiari şi ruşi, mai mult chiar, la 16 iunie 1919, conform unui plan bine coordonat de Moscova la Presov, se proclamă Republica Sovietică Slovacă, în urma unui atac împotriva trupelor statului Cehoslovac din Slovacia din 28 martie 1919, cu scopul de a realiza contactul cu Armata roşie. În această situaţie, mai ales că rapoartele militare venite de pe frontiera Nistrului indicau serioase pregătiri militare, guvernul român a întrerupt tratativele cu guvernul lui Béla Kun. În noaptea de 15 spre 16 aprilie, Divizia 6, Divizia 38 de husari, Divizia de secui şi gărzile roşii maghiare atacă posturile înaintate ale armatei române la Ciucea şi Tigani. Generalul Gheorghe Mărdărescu, care, alături de generalul Traian Moşoiu, a condus Armata română pe acest front, arătă că se impune ca prim obiectiv ofensiva totală pentru a depăşi Munţii Apuseni şi a atinge chiar cursul Tisei, care reprezenta un aliniament mai favorabil din punct de vedere militar. La 16 aprilie contraofensiva română a atins în patru zile zona Munţilor Apuseni şi apoi linia stabilită. La 30 aprilie şi 1 mai trupele române au atins râul Tisa pe întreaga lungime a frontului, reuşind să facă joncţiunea cu trupele cehoslovace în zona Csap Munkacs. Ion I.C. Brătianu şi întreg guvernul român au arătat că ocuparea unui asemenea aliniament nu însemna revendicarea unor teritorii din Ungaria, ci era determinată de necesitatea de a avea, până la renunţarea de către Ungaria bolşevică a planurilor sale expansioniste asupra teritoriilor româneşti şi la dezmembrarea acesteia, o poziţie mai uşor de apărat. Justeţea poziţiei guvernului român e demonstrată de nota ultimativă trimisă de Cicerin şi Rakovsko din partea Ucrainei, care cerea României evacuarea Basarabiei în decurs de două zile. Un al doilea ultimatum cerea României să evacueze Bucovina. V. I. Lenin îi comunică telegrafic lui Béla Kun că prin Basarabia, Bucovina şi Galiţia urma să ajute Republica Sovietică Ungară. Oameni politici români, ca Alexandru Vaida, Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Ion I.C. Brătianu, dr. Constantin Angelescu, arătau factorilor de decizie de la Paris pericolul pe care îl reprezenta pentru Europa refacerea forţelor militare ungare. Aceste temeri erau îndreptăţite, întrucât la 20 mai 1919 bolşevicii maghiari ocupau întreaga Cehoslovacie, reanexând-o Ungariei. Deşi guvernul bolşevic ungar, presat de marile puteri, încheie un armistiţiu cu Cehoslovacia, Marele Cartier General Român, condus de Ion Antonescu, hotărăşte menţinerea poziţiilor pe Tisa, ca linie strategică, pe considerentul că Ungaria nedezarmată nu oferă nici o garanţie. Guvernul român constată intenţiile agresive ale guvernelor bolşevice maghiare şi sovietice, deplasările de forţe în regiunea frontului român, incursiunile peste Tisa. Ion I.C. Brătianu a convins opinia publică internaţională că amplasarea armatei române pe Tisa salvează de comunism statele democratice europene. De altfel, viitoarele atacuri ale Armatei bolşevice maghiare s-au desfăşurat conform planurilor lui Lenin, care prevedeau declanşarea la scară europeană a unor mari demonstraţii muncitoreşti pentru apărarea Ungariei bolşevice. În noaptea de 19 / 20 iulie 1919, armatele ungare, cu acordul lui Lenin, atacă din nou România fără declaraţie de război, respingând armata română până la Oradea.
4

Trupele române declanşează contraofensiva şi, după şapte zile de lupte crâncene, se apropie de Budapesta. La 3 august 1919, patru escadroane de roşiori, dintre care unul din Craiova, intrau în Budapesta9. Soluţia ocupării militare a Ungariei, nu numai că a fost aprobată de marii şefi militari şi de oamenii politici de seamă ai Apusului, dar ea a fost preconizată înainte chiar ca trupele româneşti să fi trecut Tisa, de generalul Pellé, şeful misiunii militare franceze la Praga. Într-o scrisoare datată 6 iulie 1919 şi adresată Consiliului Suprem, acesta scria: „Ungurii sunt hotărâţi să restabilească vechile hotare ale ţării lor. Singurul mijloc de a-i dezarma este de a ocupa efectiv Ungaria printr-o intervenţie militară, aşa cum s-a făcut în Germania”10. Mai mult, la 16 aprilie 1919, generalul Berthelot comunica generalului Prezan că, în conformitate cu hotărârea Consiliului Suprem din 26 februarie 1919, românii sunt îndreptăţiţi să procedeze la ocuparea zonei ce le-a fost fixată. La 27 aprilie, generalul Franchet d’Esperey felicita telegrafic pe rege şi pe generalul Prezan pentru succesele obţinute11. La 4 iulie, după cum reiese din raportul colonelului T. Dumitrescu, Foch adresa o scrisoare lui Clemenceau, preşedintele conferinţei, din care reieşea sprijinul deplin al punctului de vedere românesc, precizând ca „dacă nu se vor lua în considerare justele cereri ale României, se compromite securitatea acestei ţări, punându-se din nou în primejdie pacea întregii Europe de sudest”12. Drept urmare, la 11 iulie 1919, Consiliul Suprem convoca delegaţia română împreună cu alte delegaţii în vederea adoptării măsurilor împotriva „Ungariei sovietice”. Foch arăta atunci că era necesară ocuparea Budapestei, iar la 13 iulie îi scria generalului Prezan că a fost însărcinat cu examinarea condiţiilor unei acţiuni militare şi că o asemenea acţiune trebuie întreprinsă „cu maximum de mijloace pentru a prezenta toate garanţiile succesului”, cerând în plus României alocarea pentru reuşita acestei operaţiuni a tuturor mijloacelor disponibile13. Aliaţii aveau să aprobe suprimarea regimului instituit de Kun, dar nu şi acţiunile româneşti ulterioare. Aceştia pretindeau drept despăgubiri de război ½ din flota riverană maghiară, ½ din parcul de vagoane de căi ferate, ⅓ din şeptelul ei de vite şi din maşinile unelte de tip industrial, precum şi 35.000 de vagoane de grâne14. Reacţiile la solicitările românilor au fost atât de energice încât au mers până la sugerarea trimiterii flotei aliate pentru domolirea românilor15. Problema graniţelor cu Ungaria avea să se îngemăneze cu o alta la fel de arzătoare: cea a minorităţilor. O consecinţă a retrasării graniţelor o constituie includerea în cadrul acestora a unuia sau mai multor grupuri minoritare, ceea ce a determinat solicitarea din partea aliaţilor ca statele est europene să semneze tratate ce vizau obligativitatea respectării drepturilor
9

Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919, ediţia a II-a, Bucureşti, 1940, p. 61 – 64; 118 – 129. 10 Milton G. Lehrer, Ardealul pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american, Editura Vatra Românească, Cluj-Napoca, 1991, p. 404 – 405. 11 Eliza Campus, Din politica externă a României. 1913 – 1947, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 226. 12 Idem, p . 227. 13 Ibidem. 14 Charles Jelavich, Barbara Jelavich, op. cit., p. 355. 15 Ibidem.

5

politice şi personale ale acestor minorităţi. Aceste tratate au fost văzute de către guvernele de la Belgrad şi Bucureşti ca reprezentând grave încălcări ale suveranităţii lor de stat, mai ales că marile puteri nu voiau să respecte principiul reciprocităţii semnând şi ele tratate cu prevederi asemănătoare. Protestul părţii române a mers până într-acolo încât guvernul Brătianu avea să-şi dea demisia decât să îşi asume responsabilitatea semnării unui astfel de tratat. Situaţia tensionată generată de demisia guvernului, acea să se accentueze prin ultimatumul trimis Bucureştiului de a evacua Ungaria până la o frontieră prescrisă, semnarea tratatului minorităţilor şi supunerea problemei daunelor de război spre mediere unei comisii aliate. În eventualitatea nerespectării acestor termeni, urmau a fi rupte relaţiile cu România. Aliaţii nu au procedat la luarea unor măsuri imediate, chiar dacă tratatul minorităţilor avea să fie semnat abia la 9 decembrie 1919 iar retragerea armatei române din Ungaria să se facă abia în 1920 după ce Lloyd George va lansa ideea recunoaşterii din partea aliaţilor a achiziţionării Basarabiei de către România în schimbul retragerii din Ungaria16. Noul guvern Alexandru Averescu va renunţa la pretenţiile guvernului Brătianu de a ajunge până la râul Tisa, acceptând aliniamentul: Arad, Oradea, Satu Mare şi calea ferată ce le unea17. La 4 iunie 1920, se semna la Trianon tratatul cu Ungaria, consemnându-se un proces istoric deja realizat de către popoarele român, sârb, ceh şi slovac. Pentru România, Cehoslovacia şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor un moment dificil în timpul tratatului de pace cu Ungaria l-a constituit intenţia marilor puteri de a alcătui o confederaţie danubiană, o formă deghizată de lezare a suveranităţii naţionale a acestor state. Interesul manifestat de Marea Britanie şi Franţa pentru aceasta era, în primul rând, de natură economică, întrucât Ungaria oferise capitaliştilor englezi şi francezi participarea şi controlul industriei şi căilor ferate. În cele trei ţări vizate, acest proiect a produs o îngrijorare legitimă deoarece, conform acestui plan, ele „ ar fi fost obligate să furnizeze materii prime pentru industrie, garantând, totodată, tarife speciale pe căile de comunicaţii, De asemenea, urma ca aceste tarife să fie stabilite de o comisie mixtă cu sediul la Budapesta şi nu de statele furnizoare”18. Toate argumentele aduse de diplomaţia română, cehă şi iugoslavă privind inutilitatea acestui proiect au fost combătute de cea franceză, aceasta justificând utilitatea proiectului prin imperative de ordin politic şi militar. În viziunea franceză, confederaţia constituind o garanţie în vederea apărării Austriei de un eventual Anschluss, de fapt, o încercare de blocare a unei eventuale expansiuni germane către sud-estul continentului19. Numai atitudinea fermă a celor trei state direct vizate şi lezate de acest proiect a făcut posibilă renunţarea în final la acest proiect. Analizând rezultatele conferinţei de pace de la Paris, putem spune că într-o oarecare măsură românii au reuşit să-şi îndeplinească dezideratul politic datorită unei diplomaţii
16 17

Idem, p. 356. Ibidem. 18 Eliza Campus, Politica externă a României în perioada interbelică (1919 – 1939), Bucureşti, 1975, p. 12. 19 Ibidem.

6

înţelepte, beneficiind însă de un context politic favorabil: frica marilor puteri legată de extinderea bolşevismului. Bibliografie selectivă ***, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003. Botoran, Constantin, Calafeteanu, Ion, Campus, Eliza, Moisuc, Viorica, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918 – 1920). Triumful principiului naţionalităţilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983. Brătianu, Gheorghe I., Acţiunea politică şi militară a României în 1919, ediţia a IIa, Bucureşti, 1940. Campus, Eliza, Politica externă a României în perioada interbelică (1919 – 1939), Bucureşti, 1975. Idem, Din politica externă a României. 1913 – 1947, Editura Politică, Bucureşti, 1980. Ciachir, Nicolae, Bercan, Gheorghe, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984. Ciachir, Nicolae, Istoria relaţiilor internaţionale de la pacea westfalică (1648), până În contemporaneitate (1947), Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998. Cucu, Mihai, Treceţi batalioane române Carpaţii!, Editura Militară, Bucureşti, 1993. Jelavich, Barbara, Istoria Balcanilor, vol. II (secolul al XX-lea), Institutul European, Iaşi, 2000. Jelavich, Charles, Jelavich, Barbara, Formarea statelor naţionale balcanice, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1999. Lehrer, Milton G., Ardealul pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american, Editura Vatra Românească, Cluj-Napoca, 1991. Leuştean, Lucian, România, Ungaria şi Tratatul de la Trianon: 1918 – 1920, Editura Polirom, Iaşi, 2002. Preda, Dumitru, Alexandrescu, Vasile, Prodan, Costică, În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918 – 1919, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.

7