Semnificaţia numelor proprii într-o operă literară

În învăţămîntul din multe ţări, în predarea literaturii se acordă o mare atenţie semnificaţiei,
conotaţiei sau simbolisticii numelui unui personaj în raport cu sensul/ sensurile operei literare.
Cristinel Munteanu, în studiul său „Despre caracterul motivat al numelor proprii din opera
literară” („Limba română”, nr.7-8(157-158), p.65-77, 2008), în urma unui număr mare de fapte
prezentate, propune două clasificări ale tipurilor de motivări ce caracterizează raportul nume-
personaj literar. Numele propriu este, în ultimă analiză, tot un cuvînt, cuvînt care poate avea atît
denotaţie, cît şi conotaţie (termenii denotaţie, conotaţie sunt folosiţi în sens foarte larg):
I. Din punct de vedere semantic (după informaţia purată de nume în/ cu ele), se pot distinge
două tipuri majore de motivări:
a) motivare prin denotaţie (prin sensul „propriu” al etimonului – atît al radicalului, cît şi al
afixelor – indiferent dacă provine dintr-o limbă străină [Mara, Ana] sau din limba română [de
exemplu, Florica şi în cazul poreclelor]);
b) motivare prin conotaţie (aici intră tot ce înseamnă aluzie biblică, istorică etc., evocare a unei
personalităţi, a unui context social [Ziţa şi Veta din comedia lui Caragiale] sau cultural, tot ce se
situează în sfera intertextualităţii şi se asociază cu un nume ori se sugerează de către un nume de
familie sau de persoană [de ex., Ilie Moromete, Gheorghe] );
II. După sursa motivării (în funcţie de cel care oferă motivarea) deosebim:
a) motivare intratextuală (cînd motivarea este oferită de către narator [Ouăbei] sau de către
personaj [Costache Giurgiuveanu îşi explică numele de familie povestind despre vechii săi înaintaşi,
care „cînd au plecat şi-au vîndut toate oile şi au făcut parale şi şi-au cumpărat mai mulţi fraţi moşie
mare pe lăngă Giurgiu. D-aia le-a zis Giurgiuveanu”] );
b) motivare intratextuală (în cazurile în care motivarea este intuită, descoperită de cititor sau
oferită/ „deconspirată” chiar de scriitor într-o anume împrejurare, într-un text autobiografic etc.)
Este important să conştientizăm cît de valabile pot fi aceste două clasificări (ale tipurilor de
motivări ce caracterizează raportul nume-personaj literar), dacă le-am pune în practică, analizînd
numele proprii în romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu. Cert este că autorul articolului
precizează deja un nume sugestiv din opera dată. Este vorba de Costache Giurgiuveanu, ce îşi
explică numele de familie povestind despre vechii săi înaintaşi, care „cînd au plecat şi-au vîndut
toate oile şi au făcut parale şi şi-au cumpărat mai mulţi fraţi moşie mare pe lîngă Giurgiu. D-aia le-a
zis Giurgiuveanu”. Însă nu ne vom opri doar la analiza acestui nume sub aspectul respectiv (al
motivării ce caracterizează raportul nume-personaj literar), dar şi la alt aspect: nume-personaj
literar-operă literară.

1
 2. Analiza propriu-zisă a numelor proprii (ale personajelor) din „Enigma Otiliei” de
G.Călinescu.
Romanul respectiv este realist, avînd personaje nerealiste prin originea numelor proprii pe care
le poartă (dacă ţinem seama de predilecţia autorilor realişti de a alege nume specifice preferinţelor
curentului respectiv).
Otilia, fata cu un chip adolescentin, este o apariţie angelică, descrisă în mod expres de scriitor,
aşa cum o vede Felix în casa unchiului său. Prezenţa ei înviorează şi luminează atmosfera lugubră,
apăsătoare a casei, răspîndeşte în jurul ei graţie, inteligenţă, delicateţe, tumult de pasiuni cînd cînta la
pian. Dacă pornim de la originea acestui nume, observăm: este de origine germanică, format de la un
apelativ cu sens de „avere, bogăţie”. Acest radical antroponimic este reprezentat prin numele Otto,
în ţările germanice, în italiană prin numele Odone, în franceză prin Odelin, Odette şi cunoscutele
nume Odetta, Odilia, Otilia, din libretul la baletul lui Ciaikovski „Lacul lebedelor”. Deci e sugestiv
acest nume propriu în romanul lui Călinescu, întrucît se pretează psihologiei respectivului
personajului feminin, căreia îi place să trăiască frumos, cu mulţi bani, dar şi dispune de o bogăţie
sufletească ascunsă, rămînînd o adevărată „enigmă”. De aici rezultă şi motivaţia nume-personaj
literar-operă literară.
Felix, studentul la medicină, el însuşi fiu de doctor, traversează un drum al devenirii sale
profesionale care se împleteşte cu cel al dragostei. Este remarcat prin simţul de disciplină înnăscut şi
sentimentul valorii lui personale. Cu toate că este trimis de tatăl său într-un pensionat şi trăieşte clipa
înstrăinării de casă, a necunoscutului, el, totuşi, este norocos/ fericit pe parcursul evoluţiei sale. În
limba latină „felix” înseamnă fericit, dar la G.Călinescu semnalăm utilizarea ironică a numelui dat,
de altfel ca şi a altor nume din acest roman, cum ar fi de exemplu Aglae (vezi: Aglae). Numele Felix
nu este potrivit ca idee de fericire în dragoste. Autorul îşi permite un joc etimologic, aşa cum se
întîmpla cu Jim din „Cartea nunţii”, care-şi găsea dragostea adevărată în persoana Verei (Vera = lat.
verus „adevărat”).
Aglae Tulea, şefa clanului Tulea, mama Olimpiei, Auricăi şi a lui Titi, e vulgară şi rea, „o
viperă”, cum o califică Otilia. Antipatia autorului faţă de acest personaj este evidentă. Constituită
clasic, reprezintă esenţa caracterului său, intră într-o serie tipologică ce repugnă. Numele Aglae,
pentru acea mater familias a clanului Tulea, este cu siguranţă ironic, întrucît Aglaia (gr. aglaos =
strălucire, podoabă) era socotită cea mai mare dintre Graţii, reprezentînd splendoarea. Titi, în
schimb, este un nume potrivit pentru un tînăr retardat, în acord pînă şi cu ritmicul legănat pe scaun,
destul de frecvent, al personajului.
Costache Giurgiuveanu, unchiul lui Felix şi tutorele lui, dar şi tutorele Otiliei, întruchipează
trăsăturile clasice ale avarului, diminuate oarecum prin duioşie paternă. Costache, bătrîn şi
neajutorat, trăieşte drama neputinţei proprii, amînă mereu înfierea Otiliei. Numele acestui personaj

2
este adecvat firii lui, pe de o parte, dar şi neadecvat, pe de altă parte. Constantin provine din
cognomenul latinesc „Constantinus”, care este un derivat cu sufixul –inus. Format de la adjectivul
constans, constantis = ferm, puternic, constant. În Europa de Răsărit s-a răspîndit forma Constantin,
datorită faimei împăratului bizantin Constantin cel Mare. Prin filieră slavă forma Constantin, cu o
bogată serie de hipocoristice pătrunde la români pe la sfârşitul secolului XIV: Costache, Costin,
Costici, Costea etc. Deci acest nume se pretează lui Giurgiuveanu în momentul cînd observăm că e
„constant în afaceri”, dar şi imposibil de a i-l potrivi, deoarece nu face faţă poziţiei lui Constantin
cel Mar, din cauza avariţiei împăienjenite în sufletul şi mintea lui.
Stănică Raţiu, ginerele Aglaiei Tulea, un arivist ceţos la suflet, reprezintă un tip cu o vervă
imperturbabilă, abil şi perseverent. Acest personaj este descris ca fiind unul cu intuiţie şi tactică
deosebită de a fura banii. La sigur e un nume ironic utilizat de G.Călinescu. Stan, Stanislav sînt
rezultatul contactului etnic dintre populaţia romanizată şi noroadele slave într-o perioadă timpurie
(sec VI-IX). E format din numele compus, slav Stan+Slav; Stan+Mir, cu sensul „a stabili pacea,
slava”. Ce pace ar putea stabili parvenitul? Sigur că e un nume ironic.
E lesne de înţeles că cititorul caută motivaţia, altfel spus, legătura între numele unui anume
personaj şi caracterul său, înfăţişarea sa fizică ori destinul lui şi rolul său în conţinutul operei, de
aceea se realizează cercetări de ordin semiotic, gramatical, stilistic, pentru a găsi o relevanţă artistică.
Bibliografie:
1. Bărboi, Constantin. Dicţionar de personaje literare. – Bucureşti: Niculescu, 1999.
2. Cosniceanu, Maria. Dicţionar de prenume şi nume de familie. – Chişinău: Museum, 1999.
3. Cosniceanu, Maria. În lumea numelor. – Chişinău: Ştiinţa, 1981.
4. Cosniceanu, Maria. Reflecţii asupra numelor. – Chişinău: Ştiinţa, 1986.

5. Dicţionar explicativ al limbii române. – Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998.

6. Graur, Alexandru. Nume de persoane. – Bucureşti: Ştiinţa, 1965.

7. Grimal, Pierre. Dicţionar de mitologie greacă şi romană. – Bucureşti: Saeculum, 2003.

8. Lăzărescu, George. Dicţionar de mitologie. – Bucureşti: Odeon, 1992.

9. Limba română. – Chişinău, nr.7-8(157-158), p.65-77, 2008.