43

IV. LEGISLAŢIA DE SECURITATE SI SANATATE IN MUNCA DIN ROMANIA

1. Caracteristicile etapei actuale

Legislaţia de securitate si sanatate in munca ( SSM ) este componentă a
sistemului de reglementări prin care se urmăreşte asigurarea protecţiei cetăţenilor,
respectiv pentru segmentul specific de populaţie activă , împotriva riscurilor de
accidentare şi îmbolnăvire profesională generate de prestarea oricărui proces de
muncă.
Ca instituţie de drept, securitatea si sanatatea in munca reprezintă un ansamblu
de norme juridice imperative, având ca obiect reglementarea relaţiilor sociale complexe
care o formează , în legătură cu organizarea multilaterală , desfăşurarea şi controlul
procesului de muncă , în scopul asigurării condiţiilor optime, la nivelul ştiinţei moderne,
pentru apărarea vieţii şi sănătăţii tuturor participanţilor la acest proces .
Etapele parcurse de România după 1990 au avut / au o serie de caracteristici ,
care au impus / impun anumite cerinţe legislaţiei în domeniul SSM, după cum urmează :

1. Finalizarea descentralizării economiei şi reducerea proprietăţii de stat , care
implică reglementarea unitară a sectorului de stat şi a celui privat.
2. Garantarea şi generalizarea proprietăţii private, care presupune reflectarea
noilor relaţii de muncă ( patron - salariat , patron - sindicate etc.) în actele legislative.
3. Reabilitarea şi implementarea relaţiilor şi mecanismelor pieţei libere, care
presupune corelarea legislaţiei de SSM cu celelalte subsisteme ale sistemului legislativ
naţional (asigurări sociale , sănătate etc.).
4. Integrarea în UE.

Legea pentru ratificarea Acordului European de Asociere precizează necesi-
tatea armonizării legislaţiei prezente ori viitoare a României cu cea a Comunităţii
Europene .
Cerinţele prioritare în materie de reglementare periodică , sunt :
- evaluarea nivelului de risc / securitate ;
- integrarea securităţii muncii din faza de concepţie şi proiectare a echipamen-
telor tehnice ;
- certificarea echipamentelor de muncă şi a celor de protecţie individuală;
- formarea personalului de specialitate .

2. Principiile juridice ale sistemului

Principiile care stau la baza sistemului legislativ din domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă ( SSM ) din România sunt :

a) SSM reprezintă un drept fundamental al tuturor participanţilor la procesul de muncă ;

Constituţia României, afirmând dreptul la protecţie socială, face referire şi la
măsurile de securitate şi igienă a muncii (art. 38 alin.2).
Mai concret, Legea nr. 319 / 2006, a SSM la art. 1 stabileşte principiile generale
referitoare la prevenirea riscurilor profesionale, protecţia sanatatii si securitatea
lucratorilor, eliminarea factorilor de risc de accidentare, informarea , consultarea,
participarea echilibrata , instruirea lucratorilor si a reprezentantilor lor, precum si
directiile generale pentru implementarea acestor principii.
Pentru realizarea acestui drept, legea - cadru impune obligaţii in sarcina
angajatorilor şi a angajaţilor lor şi stabileşte organele specializate ale administraţiei de
stat care să urmărească modul în care unităţile şi salariaţii aplică şi respectă normele de
securitate si sanatate in munca.
44
Aşadar, activitatea de securitate si sanatate in munca nu este lăsată numai la
latitudinea agenţilor economici, ci, fiind implementată in toate domeniile vieţii
economico-sociale, statul asigură şi controlul îndeplinirii ei.

b) Legătura indisolubilă dintre dreptul la muncă şi SSM ;

România fiind un stat de drept, democratic si social (art. 1 alin. 3 din Constituţie),
dreptul la muncă nu numai că este consacrat ca un drept fundamental cetăţenesc, dar el
se află in strânsă corelaţie cu dreptul la protecţie socială al angajaţilor, care include şi
securitatea si sanatatea in munca şi este garantat. În acest sens, organele administraţiei
de stat desemnate prin lege au obligaţia de a organiza, coordona şi controla activitatea
în domeniu. Pentru asigurarea integrală a dreptului la muncă este necesară garantarea
unor asemenea condiţii de desfăşurare a procesului de muncă încât viaţa, sănătatea şi
integritatea corporală a celor care îşi exercită acest drept fundamental să fie apărate. În
caz contrar, însuşi dreptul la muncă nu s-ar putea realiza deplin, ar avea caracter formal.

c) Integrarea SSM în procesul de muncă ;

Acesta este un principiu clar exprimat în Legea nr. 319 / 2006 a SSM, care prevede
atat obligatiile angajatorului, cât şi ale lucratorilor pentru realizarea unui mediu sigur si
sanatos de munca.

d) Caracterul preventiv al SSM ;

Prin esenţa sa, securitatea si sanatatea muncii are un caracter preventiv, menirea
ei fiind preîntâmpinarea producerii accidentelor de muncă şi/sau a îmbolnăvirilor
profesionale. Reglementările legale în domeniu sunt astfel stabilite încât să apere viaţa,
sănătatea şi integritatea corporală ale celor care participă la procesul de munca.
Teoretic, dacă normele de securitate si sanatate a muncii sunt realizate şi
respectate întocmai, accidentele şi îmbolnăvirile profesionale pot fi prevenite.
În acelaşi timp, diferitele forme ale răspunderii juridice pentru încălcarea
normelor de securitate si sanatate a muncii sunt menite să contribuie efectiv la
realizarea caracterului preventiv al acesteia. A se vedea astfel impactul reglementărilor
referitoare la repararea pagubelor aduse celor vătămaţi prin accidente de muncă său
îmbolnăviri profesionale, care sunt de natură să stimuleze realizarea in practică a
reglementarilor SSM.

e) Abordarea prevenirii accidentelor de muncă şi a
îmbolnăvirilor profesionale ca problemă unică.

Ţinând seama că, din punctul de vedere al cauzelor determinante, al spaţiului de
manifestare, al subiecţilor susceptibili să le suporte, ca şi al măsurilor şi mijloacelor de
combatere, fenomenele de accidentare şi îmbolnăvire profesională sunt identice (mai
mult, în numeroase cazuri acelaşi factor de risc - cauză - poate conduce, în funcţie de
condiţiile concrete, fie la accident de muncă, fie la boală profesională), legiuitorul a
urmărit tratarea lor ca o problemă unică.
Din acest motiv nu au fost constituite două sisteme de acte juridice, unul care să
reglementeze prevenirea accidentelor de muncă, iar altul, prevenirea îmbolnăvirilor
profesionale.
Dimpotrivă, prin legea de bază se stabileşte că scopul acesteia este de a institui
măsuri privind “ promovarea îmbunătăţirii securitatii si sanatatii în muncă a lucrătorilor,
în timp ce pentru realizarea acestei finalităţi sunt instituite măsuri care să conducă atât
la eliminarea accidentelor, cât şi a îmbolnăvirilor profesionale.

3. Structura sistemului

Sistemul legislativ de SSM din România , în funcţie de subiectul reglementării,
respectiv de natura problemei legiferate, este structurat în două categorii:
45
a) Legislaţia de bază care cuprinde acte care legiferează strict numai activităţi în
legătură directă cu măsurile de SSM ;

b) Legislaţia conexă care conţine acte care cuprind numai în subsidiar norme
juridice SSM sau norme de drept care , deşi în principiu au un obiectiv diferit , specific
altor activităţi , contribuie prin aplicarea lor la apărarea vieţii şi sănătăţii executanţilor ,
ca de exemplu:

dispoziţii privind durata timpului de muncă , a celui de odihnă , intensitatea
muncii , munca de noapte , orele suplimentare etc.;
prevederi privind disciplina în muncă ;
dispoziţii referitoare la regimul produselor şi al substanţelor chimice
periculoase , al materialelor explozive etc. ;
regimul drogurilor şi al precursorilor etc.
dispoziţii care reglementează drepturile angajaţilor , ale sindicatelor etc.

3.1. Structura legislaţiei de bază poate fi evidenţiată după mai multe criterii :

a) Nivelul de emitere

În funcţie de organul abilitat să emită acte juridice , se disting :
- acte emise de organul legislativ suprem – Parlamentul ;
- acte emise de Guvern şi / sau structuri componente / subordonate ;

b) Aria de obligativitate

În concordanţă cu acest criteriu se pot deosebi :
- acte obligatorii pentru toate sectoarele de activitate economico-socială,
respectiv , pentru toate unităţile care-şi desfăşoară activitatea cu perso-
nal încadrat în muncă ;
- acte obligatorii numai pentru un anumit sector , activitate, categorii de
persoane.

c) Problema reglementată

Principalele tipuri de reglementări, în sensul celor menţionate anterior , sunt :
reglementări privind persoanele care beneficiază de protecţie pe timpul
desfăşurării activităţii ;
reglementări privind persoanele care răspund pentru realizarea
măsurilor de SSM ;
acte referitoare la obligaţiile angajatorilor, ale conducerilor acestora , ale
serviciilor interne / externe de SSM , ale lucrătorilor desemnaţi , precum
şi ale persoanelor încadrate în muncă , beneficiare ale măsurilor de
SSM ;
reglementări privind accidentele de muncă şi îmbolnăvirile profesionale.
dispoziţii privind răspunderea juridică ( disciplinară , contravenţională,
patrimonială , materială şi penală , după caz ) pentru încălcarea
reglementărilor legale referitoare la protecţia muncii .

Dacă se au în vedere nivelul de emitere , aria de obligativitate şi natura
reglementării , atunci legislaţia de bază poate fi structurată pe trei nivele şi anume :

NIVELUL I . LEGISLAŢIA PRIMARĂ

Legislaţia primară stabileşte principiile de bază privind organizarea activităţii de
SSM în România.
Din aceasta categorie fac parte:

46
∗ CONSTITUŢIA ROMÂNIEI , care statuează şi garantează dreptul la viaţă ,
integritate fizică şi psihică , precum şi dreptul la protecţie socială al tuturor cetăţenilor.
Constitutia dispune masuri de protectie care privesc securitatea si igiena muncii,
instituirea salariului minim garantat in plata, repausul saptamanal, concediul de odihna
platit, prestarea muncii in conditii speciale si deosebite, precum si protectia femeilor, a
tinerilor si a unor persoane dezavantajate.
Acest lucru este prevazut in urmatoarele articole:

Art. 22(1), „ Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritatea fizică şi psihică ale
persoanelor sunt garantate.”

Art. 41(1), „Dreptul la munca nu poate fi ingradit. Alegerea profesiei, a meseriei
sau a ocupatiei, precum si a locului de munca este libera.”

Art. 41(2), „Salariaţii au dreptul la masuri de protecţia socială. Acestea privesc
securitatea şi sanatatea salariatilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor,
instituirea unui salariu minim brut pe tara, repausul săptămânal, concediul de odihnă
plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesionala,
precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.”

Art. 41(3), „Durata normala a zilei de lucru este, in medie, de cel mult 8 ore.”

Art. 41(4), „La munca egala, femeile au salariu egal cu barbatii.”

Art. 41(5), „Dreptul la negocieri colective in materie de munca si caracterul
obligatoriu al conventiilor colective sunt garantate.”

∗ CODUL MUNCII, care trasează cadrul general pentru toate reglementările
juridice vizând relaţiile de muncă , a fost aprobat de Parlamentul României ca Legea nr.
53 / 2003 , act normativ prin care s-a abrogat Legea nr. 10 / 1972 .
Pentru implementarea principiilor economiei de piaţă , Codul Muncii a fost
modificat prin OUG nr. 65 din 05 iulie 2005 , aprobată prin Legea nr. 371 / 2005 ,
respectiv prin OUG nr. 55 / 2006.
Necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate de România, în cadrul negocierilor
privind capitolul 13 "Ocupare şi politici sociale", de armonizare a legislaţiei naţionale cu
acquis-ul comunitar a impus o nouă modificare a actului normativ.
Modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi
completările ulterioare, vizează remedierea aspectelor sensibile evidentiate în Raportul
de monitorizare al Comisiei Europene, care a fost publicat în data de 16 mai 2006.
De asemenea, modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu
modificările şi completările ulterioare, se numara printre măsurile cuprinse în Programul
legislativ prioritar pentru integrarea în Uniunea Europeană, program care stabileşte
adoptarea actului normativ pentru modificarea Codului muncii pana la începutul lunii
septembrie 2006.

Noul Cod al Muncii este structurat pe XIII TITLURI , după cum urmează :

TITLUL I - Dispoziţii generale

Codul Muncii reglementează totalitatea raporturilor de munca, atat cele
individuale cat si cele colective, precum si modul in care se efectuează controlul
aplicării reglementarilor din domeniul raporturilor de munca si jurisdicţia muncii.
Codul are un spectru larg de aplicabilitate , inclusiv fata de raporturile de munca
care sunt guvernate de legi speciale, dar numai in măsura in care acestea nu conţin
dispoziţii specifice derogatorii.
47
Unul dintre cele mai importante roluri ale Codului Muncii constă in consacrarea
principiilor care să guverneze raporturile de munca, conform prevederilor
constituţionale, dar si exigentelor impuse de economia de piaţă.
Astfel, Codul Muncii abordează intr-un capitol distinct problematica principiilor
fundamentale aplicabile in perimetrul relaţiei dintre cele doua componente ale raportului
individual de munca : angajatorul si salariatul .

Aceste principii sunt:
- libertatea muncii ( art.3 ) ;
- interzicerea muncii forţate ( art.4);
- egalitatea de tratament ( art.5);
- asigurarea de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşu-
rate , de protecţie socială , de securitate şi sănătate în muncă , precum şi de respectarea
demnităţii şi a conştiinţei sale , fără nici o discriminare ( art.6 ) ;
- recunoaşterea dreptului la negocieri colective, dreptul la
protecţia datelor cu caracter personal, precum şi dreptul la protecţie impotriva
concedierilor nelegale ( art.6.2) .
- interzicerea oricărei discriminări bazată pe criteriul de sex cu
privire la toate elementele şi condiţiile de remunerare , pentru muncă egală sau de
valoare egală (art.6.3);
- dreptul la libera asociere ( art.7);

TITLUL II – Contractul individual de muncă

Contractul individual de munca ( c.i.m. ) este definit sub forma contractului in
temeiul căruia o persoana fizica ( salariat) , se obliga sa presteze munca pentru si sub
autoritatea unei persoane fizice sau juridice ( angajator), in schimbul unei remuneraţii
( salariu ).
Din punct de vedere al duratei, contractul individual de munca se încheie , ca
regula, pe durata nedeterminata, iar in situaţii de excepţie ( art. 81 ) pe durata
determinată ( cu precizarea expresa a duratei pentru care se încheie) , durata care nu
poate depăşi 24 luni ( art.82 ) . In mod excepţional, acesta poate fi prelungit de cel mult
două ori consecutiv.
Ca element de noutate apare “ informarea salariatului “ cu privire la clauzele
generale pe care angajatorul intenţionează sa le înscrie in contract sau să le modifice
( art.17, 18). Ulterior, elementele de informare trebuie sa se regăsească si in conţinutul
c.i.m. .Orice modificare impune , ca regula, încheierea unui act adiţional la contract ,
intr-un termen de 15 zile de la data încunoştinţării in scris a salariatului, in caz contrar
acesta având dreptul sa sesizeze instanţa judecatorească si sa solicite despăgubiri
( art.19 ).
In afara clauzelor minime , intre părţi pot fi negociate si cuprinse in c.i.m. si alte
clauze specifice ( art.20 ), fără ca enumerarea lor sa fie limitativa:

- clauza privind formarea profesionala( art.188 );
- clauza de neconcurenţă ( art.21);
- clauza de mobilitate ( art.25);
- clauza de confidenţialitate ( art.26).

Etapele angajării stabilite de Cod sunt :

1) Verificarea aptitudinilor profesionale si personale ( art.29 ) ;
Modalităţile in care urmează sa se realizeze verificarea se pot stabili in contractul
colectiv de munca , statutul profesional sau / si regulamentul intern.

2) Încheierea c.i.m. in formă scrisă ( art.16) , in limba romana .

48
Angajatorul trebuie să solicite salariatului certificat medical prin care se constată
faptul ca cel in cauza este apt pentru prestarea acelei munci.
Lipsa certificatului atrage nulitatea c.i.m., care poate fi remediată ulterior, dacă
după momentul încheierii c.i.m., salariatul prezintă certificatul din care rezulta ca este
apt de muncă.
Nerespectarea condiţiilor legale necesare încheierii valabile a c.i.m. atrage
nulitatea acestuia, nulitatea producând efecte numai pentru viitor.
Nulitatea c.i.m. poate fi acoperita prin îndeplinirea ulterioară a condiţiilor impuse
de lege. Persoana care a prestat munca in temeiul unui contract nul are dreptul la
remunerarea acesteia, corespunzător modului de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu
(art. 57 ).
Pentru a-i verifica aptitudinile salariatului angajatorul are la dispoziţie perioada
de proba , in care salariatul se bucura de toate drepturile si are toate obligaţiile
prevăzute de legislaţia muncii, regulamentul intern si contractul colectiv si individual de
munca. Perioada de proba constituie vechime in munca si se poate stabili, ca regula, o
singura data. Angajarea succesiva a mai mult de 3 persoane pe perioada de proba
pentru acelaşi post este interzisa .
Perioadele de proba sunt diferenţiate in funcţie de durata c.i.m., astfel:

a) in situatia c.i.m. pe durata nedeterminata :
-pentru funcţiile de executie ⎬ maxim 30 de zile calendaristice;
-pentru funcţiile de conducere ⎬ maxim 90 de zile calendaristice;
-pentru persoanele cu handicap ⎬ maxim 30 de zile calendaristice;
-pentru muncitorii necalificaţi ⎬ maxim 5 zile( are caracter de exceptie);
-pentru absolvenţii instituţiilor de
învăţământ , la debutul lor in profesie ⎬ cel mult 6 luni .

b) in situatia c.i.m. pe durata determinata :

-pentru durată mai mică de 3 luni ⎬ maxim 5 zile lucrătoare;
-pentru durata intre 3-6 luni ⎬ maxim 15 zile lucrătoare;
-pentru durata de minim 6 luni ⎬ maxim 30 de zile lucrătoare;
-pentru durata de minim 6 luni
( in cazul funcţiilor de conducere) ⎬ maxim 45 de zile lucrătoare .

Contractele individuale de munca se inregistreaza in prealabil la autoritatea
publica competenta potrivit legii in a carei raza teritoriala se afla sediul angajatorului si
ulterior, intr-un registru general de evidenta a salariatilor, pe care fiecare angajator are
obligatia sa-l infiinteze. Acest registru se pastreaza la sediul angajatorului, urmand sa
fie pus la dispozitie inspectorului de munca sau oricarei alte autoritati care il solicita in
conditiile legii.
Codul Muncii oferă dreptul oricărui salariat de a cumula mai multe funcţii, in
baza unor contracte individuale de munca, beneficiind de salariul corespunzător pentru
fiecare dintre acestea.
Drepturile si obligaţiile privind relaţiile de munca se stabilesc prin negociere , in
cadrul contractelor colective de munca si al contractelor individuale de munca, pornind
de la minimul acestora stabilite de Cod in art. 39 - 40.
Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de
lege sau limitarea acestora este lovita de nulitate.
C.i.m. poate fi modificat, ca regula, numai prin acordul partilor.
Modificarea elementelor raportului de munca vizeaza urmatoarele elemente:
durata contractului, locul muncii, felul muncii, conditiile de munca, salariul, timpul de
munca si timpul de odihna.
49
Locul muncii poate fi modificat unilateral de catre angajator prin delegare sau
detasare. Pe durata delegarii, respectiv detasarii, salariatul isi pastreaza functia si toate
celelalte drepturi prevazute in c.i.m.
Delegarea poate fi dispusa pentru o prioada de cel mult 60 de zile si se poate
prelungi cu acordul salariatului cu cel mult 60 de zile.
Detasarea poate fi dispusa pe o perioada de cel mult 1 an, putând fi prelungită,
cu acordul ambelor parti, din 6 in 6 luni. Drepturile salariatului detasat se acorda de
angajatorul la care s-a dispus detasarea.
Angajatorul are posibilitatea sa modifice temporar locul si felul muncii, fara a fi
necesar consimţământul salariatului in cazuri de forţă majoră , cu titlu de sanctiune
disciplinara sau ca masura de protectie a salariatului.
Suspendarea c.i.m. poate interveni in 3 situatii : de drept ( art.50 ), prin acordul
partilor ( art.54 ) sau prin actul unilateral al uneia dintre parti ( art.51, art.52.) toate
situatiile fiind expres prevazute de Codul Muncii.
Pe durata suspendarii pot continua sa existe alte drepturi si obligatii ale partilor
( cu exceptia salariului ) , daca prin legi speciale, prin contractul colectiv de munca,
contractul individual de munca sau regulamentul individual nu se prevede altfel. Un
astfel de exemplu il reprezinta indemnizatia de minim 75% din salariul de baza
corespunzator locului de munca ocupat ,ce se acorda salariatilor in situatiile de
intrerupere temporara a activitatii angajatorului ( art.53 ) .
Contractul individual de munca inceteaza :
- de drept ( art. 55 şi art. 56 ) ;
- ca urmare a vointei partilor, la data convenita de catre acestea ( art.55 , lit b ) ;
- ca urmare a vointei unilaterale a uneia dintre parti, in cazurile si in conditiile
limitative prevazute de lege ( demisia - art.79 , concedierea individuala - art.61 si 65 ,
respectiv cea colectiva - art.68 ).
Etapele care trebuie respectate la incetarea c.i.m. sunt foarte clar precizate si
delimitate de Cod, nerespectarea multora dintre acestea conducând la anularea incetarii
activitatii ( in special in cazul concedierilor ).
Referitor la condiţiile de angajare şi de munca, salariaţii cu contract individual
de munca pe durata determinata nu vor fi trataţi mai puţin favorabil decât salariaţii
permanenţi comparabili, numai pe motivul duratei contractului individual de munca, cu
excepţia cazurilor în care tratamentul diferit este justificat de motive obiective ( art.86.1).
Salariatul permanent comparabil reprezintă salariatul al cărui contract individual
de munca este încheiat pe durata nedeterminată şi care desfăşoară aceeaşi activitate
sau una similară, în aceeaşi unitate, avându-se în vedere calificarea / aptitudinile
profesionale art. 86.2 ).
Atunci când nu exista un salariat permanent comparabil în aceeaşi unitate se au
în vedere dispoziţiile din contractul colectiv de munca aplicabil. În cazul în care nu
exista un contract colectiv de munca aplicabil se au în vedere dispoziţiile legislaţiei în
vigoare sau contractul colectiv de munca la nivel naţional ( art.86.3).
Un alt element de noutate al Codului Muncii il reprezinta ” munca prin agent de
munca temporară ” care este munca prestata de un salariat temporar care, din
dispozitia agentului de munca temporara, presteaza munca in favoarea unui utilizator.
Salariatul temporar este persoana incadarata la un angajator agent de munca
temporară, pus la dispoziţia unui utilizator pe durata necesară in vederea îndeplinirii
unor anumite sarcini precise si cu caracter temporar.
Condiţiile de înfiinţare si funcţionare, precum si procedura de autorizare a
agentului de munca temporara se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
In afara modelului clasic de c.i.m., angajatorul poate incadra salariati
Conform prevederilor art. 101 , salariatul cu fracţiune de norma este salariatul al
cărui număr de ore normale de lucru, calculate săptămânal sau ca medie lunară, este
inferior numărului de ore normale de lucru al unui salariat cu norma intreaga
comparabil.
50
Angajatorul poate încadra salariaţi cu fracţiune de norma prin contracte
individuale de munca pe durata nedeterminată sau pe durata determinata, denumite
contracte individuale de munca cu timp parţial.
Contractul individual de munca cu timp parţial se încheie numai în forma scrisă
( art. 101
1
.1) , iar salariatul comparabil este salariatul cu norma intreaga din aceeaşi
unitate, care are acelaşi tip de contract individual de munca, prestează aceeaşi activitate
sau una similară cu cea a salariatului angajat cu contract individual de munca cu timp
parţial, avându-se în vedere şi alte considerente, cum ar fi vechimea în munca şi
calificarea / profesionale art.101
1
. 2

).
Atunci când nu exista un salariat comparabil în aceeaşi unitate, se au în vedere
dispoziţiile din contractul colectiv de munca aplicabil. În cazul în care nu exista un
contract colectiv de munca aplicabil, se au în vedere dispoziţiile legislaţiei în vigoare
sau contractul colectiv de munca la nivel naţional ( art.101
1
. 3 ).

Munca la domiciliu - notiune absolut noua in legislatia muncii presupune
desfasurarea atributiilor specifice functiei pe care o indeplineste salariatul, la propriul
domiciliu, stabilindu-şi singur programul de lucru. Salariatul care desfăşoară un astfel
de tip de munca, se bucura de toate drepturile recunoscute de lege si prin contractele
colective de munca aplicabile salariaţilor al căror loc de munca este la sediul
angajatorului ( art. 105-107 ).

TITLUL III – Timpul de muncă şi timpul de odihnă
Timpul de munca , care reprezintă orice perioada în care salariatul prestează
munca, se afla la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale,
conform prevederilor contractului individual de munca, contractului colectiv de munca
aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare , este de regula 8 ore / zi, timp de 5 zile ( 40 de
ore / saptamana) cu doua zile repaus ( art. 108 şi art. 109 ).
Durata maxima legala a timpului de munca nu poate depasi 48 de
ore/saptamana, inclusive orele suplimentare. Prin excepţie , durata timpului de munca
va putea fi prelungita peste 48 de ore pe săptămână, care includ şi orele suplimentare ,
cu conditia ca media orelor de munca, calculata pe o perioada de referinţă de o lună
calendaristică , să nu depasesca 48 de ore pe saptamana . Pentru anumite sectoare de
activitate , prin contractul colectiv de muncă la nivel naţional sau de ramură se pot
negocia perioade de creferinţă mai mari de o lună , dar care să nu depăşească 12 luni
( art.111 ) .
De asemenea , apar notiunile de :
- program de lucru inegal , care se poate practica numai daca este specificat
expres in c.i.m. . Acest program de munca trebuie negociat prin contractul colectiv de
munca la nivelul angajatorului sau prevăzut in regulamentul intern ;
- program individualizat de muncă , care presupune un mod de organizare
flexibil al timpului de munca, compus dintr-o perioada fixa si o perioada variabila
( art.115 ).
Munca prestata in afara duratei normale a timpului de lucru este considerată
munca suplimentara care se poate efectua cu respectarea prevederilor art.111 ( ca
regula , pana la limita maxima de 48 de ore / saptămână ).
Munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite in următoarele 30 de
zile dupa efectuarea acesteia, iar in cazul in care aceasta situaţie nu este posibila,
salariatul va beneficia de un spor la salariu care nu poate fi mai mic de 75% din salariul
de baza, acordat proporţional cu durata muncii suplimentare prestate ( art.120 ).
Munca prestata intre orele 22,00 - 06,00 este considerata munca de noapte
(art.122).

Salariatul de noapte reprezintă , după caz ( art.122
1
) :
a) salariatul care efectuează munca de noapte cel puţin 3 ore din timpul sau
zilnic de lucru;
51
b) salariatul care efectuează munca de noapte în proporţie de cel puţin 30% din
timpul sau lunar de lucru.

Durata normală a timpului de lucru, pentru salariatul de noapte, nu va depăşi o
medie de 8 ore pe zi, calculată pe o perioada de referinta de maximum 3 luni
calendaristice, cu respectarea prevederilor legale cu privire la repausul săptămânal.
Durata normală a timpului de lucru, pentru salariaţii de noapte a căror activitate
se desfăşoară în condiţii speciale sau deosebite de munca, stabilite potrivit dispoziţiilor
legale, nu va depăşi 8 ore pe parcursul oricărei perioade de 24 de ore, în care prestează
munca de noapte ( art. 122.2
1
).
Angajatorul care utilizează in mod frecvent munca de noapte, este obligat sa
informeze despre aceasta inspectoratul teritorial de munca ( art.122.3).

Salariaţii de noapte beneficiază ( art.123 ):
a) fie de program de lucru redus cu o ora fata de durata normală a zilei de munca,
pentru zilele în care efectuează cel puţin 3 ore de munca de noapte, fără ca aceasta sa
ducă la scăderea salariului de baza;
b) fie de un spor la salariu de minimum 15% din salariul de baza pentru fiecare ora de
munca de noapte prestată.

Salariaţii care urmează sa desfăşoare munca de noapte în condiţii speciale sau
deosebite de munca sunt supuşi unui examen medical gratuit înainte de începerea
activităţii şi după aceea, periodic ( art.124.1 ).
Tinerii care un au împlinit vârsta de 18 ani un pot presta muncă de noapte, iar
femeile gravide , lăuzele şi cele care alăptează un pot fi obligate să presteze muncă de
noapte.

Norma de munca cuprinde timpul productiv , timpul pentru intreruperi impuse in
desfasurarea procesului tehnologic, timpul pentru pauze legale in programul de munca.
Ea se aplica tuturor categoriilor de salariati, materializandu-se sub forma normei
de timp, de productie, de personal si asa mai departe, in functie de varianta aleasa prin
negociere de catre angajator cu acordul sindicatului sau, dupa caz, al reprezentantilor
salariatilor ( art. 126-129 ) .

Perioada de repaus reprezintă orice perioada care nu este timp de munca.
Daca timpul de munca depaseste 6 ore / zi, salariatii au dreptul la pauză de masa
si la alte pauze, care nu se includ, ca regula, in durata zilnica normala a timpului de
munca( art.130).
Salariaţii au dreptul între două zile de muncă la un repaus care nu poiate fi mai
mic de 12 ore consecutive ( art. 131.1 ) , cu excepţia muncii în schimburi când nu poate
fi mai mic de 8 ore între schimburi ( art. 131.2 ) .
Munca în schimburi reprezintă orice mod de organizare a programului de lucru,
potrivit căruia salariaţii se succed unul pe altul la acelaşi post de munca, potrivit unui
anumit program, inclusiv program rotativ, şi care poate fi de tip continuu sau
discontinuu, implicând pentru salariat necesitatea realizării unei activităţi în intervale
orare diferite în raport cu o perioada zilnica sau saptamanala, stabilită prin contractul
individual de munca ( art. 131.1
1
).
Salariatul în schimburi reprezintă orice salariat al cărui program de lucru se
înscrie în cadrul programului de munca în schimburi.

Repausul saptamanal se acorda in doua zile consecutive, de regula sambata si
duminica ( art. 132.1).
În situaţii de excepţie zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o
perioada de activitate continua ce nu poate depăşi 14 zile calendaristice, cu autorizarea
inspectoratului teritorial de munca şi cu acordul sindicatului sau, după caz, al
reprezentanţilor salariaţilor ( art. 132.4 ) .
52
Sarbatorile legale sunt expres precizate in Codul Muncii ( art. 134 ) ca fiind zilele
in care nu se lucreaza, exceptie facand locurile in care activitatea nu poate fi intrerupta
datorita caracterului procesului de productie sau specificului activitatii. In aceasta
situatie, salariatilor le se asigura compensarea cu timp liber corespunzator in
urmatoarele 30 de zile sau un spor la salariul de baza de minim 100% din acesta.
Concediul de odihna este un drept garantat tuturor salariatilor, care nu poate
face obiectul vreunei renuntari, cesiuni sau limitari. Durata minima a concediului de
odihna este de 20 de zile lucratoare, si se acorda proportional cu timpul efectiv lucrat
intr-un an calendaristic. Compensarea in bani a concediului neefectuat este permisa
numai in cazul incetarii contractului individual de munca.
Pentru rezolvarea unor situatii personale salariatii au dreptul la concedii fara
plata, pe o durata stabilita in contractul colectiv de munca aplicabil sau in regulamentul
intern.
Salariatii au dreptul sa beneficieze , la cerere, de concedii pentru formare
profesionala ( art.149 ), acordate cu sau fara plata. Durata concediului pentru formare
profesionala nu poate fi dedusa din durata concediului de odihna anual si este asimilata
unei perioade de munca efectiva in ceea ce priveste drepturile cuvenite salariatului,
altele decat salariul.

TITLUL IV – Salarizarea

Salariul - element determinant al raportului individual de munca – reprezinta
contraprestatia muncii depuse de salariat in baza contractului individual de munca,
platindu-se inaintea oricaror alte obligatii banesti ale angajatorului. Acesta cuprinde
salariul de baza, indemnizatiile, sporurile, precum si alte adaosuri.
Salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata, corespunzator programului
normal de munca, se stabileste de Guvern, dupa consultarea sindicatelor si a
patronatelor, el trebuind respectat, chiar daca angajatorul le asigura salariatilor hrana,
cazare sau alte facilitati peste suma in bani cuvenita pentru munca prestata ( art. 159 ,
art.160 ).
Intarzierea nejustificata a platii salariului sau neplata acestuia poate determina
obligarea angajatorlului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs
salariatului. Retinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului, nu se pot efectua decat in
situatia in care datoria salariatului este scadenta, lichida si exigibila si a fost constatat
ca atare printr-o horare judecatoareasca definitiva si irevocabila.
Salariatii beneficiaza de protectia depturilor lor in situatia in care se produce un
transfer al intreprinderii, al unitatii sau al unor parti ale acesteia catre un alt angajator,
drepturile si obligatiile cedentului ce decurg dintr-un contract sau dintr-un raport de
munca existent in momentul transferului putand fi transferate integral cesionarului.

TITLUL V – Sănătatea şi securitatea în muncă

Din punct de vedere al sanatatii si securitatii in munca, Codul Muncii stabileste
o serie de obligatii in sarcina angajatorului, dupa cum urmează :
sa ia toate masurile necesare pentru protejarea vietii si sanatatii salariatilor;
sa asigure securitatea si sanatatea salariatilor in toate aspectele legate de
munca;
sa achite toate obligatiile financiare care decurg din masurile privind
sanatatea si securitatea in munca;
de a nu fi exonerat de raspundere, indiferent daca apeleaza la persoane sau
servicii exterioare;
sa asigure toţi salariatii pentru riscul de accidente de munca si boli
profesionale;
sa organizeze instruirea angajatilor sai in domeniul sanatatii si securitatii in
munca;
53
sa organizeze controlul permanent al starii materialelor, utilajelor si
substantelor folosite in procesul muncii , in scopul asigurarii sanatatii si
securitatii salariatilor;
sa raspunda pentru asigurarea conditiilor de acordare a primului ajutor in caz
de accidente de munca şi / sau îmbolnăviri profesionale ;
sa ia toate masurile pentru constituirea comitetului de securitate si sanatate in
munca , daca are cel putin 50 de salariati;
sa asigure accesul salariatilor la serviciul medical de medicina a muncii;

Principiile generale de prevenire cuprinse in Legea nr. 319 / 2006 privind
securitatea şi sănătatea în muncă ( transpunerea Directivei cadru 89 / 391 / C.E.E. ) sunt
preluate in totalitate de art. 173, alin. 2 :

• evitarea riscurilor;
• evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
• combaterea riscurilor la sursă;
• adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea locurilor de
muncă şi alegerea echipamentelor şi metodelor de muncă şi de producţie, în
vederea atenuării, cu precădere, a muncii monotone şi a muncii repetitive,
precum şi a reducerii efectelor acestora asupra sănătăţii;
• luarea în considerare a evoluţiei tehnicii;
• înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea
ce este mai puţin periculos;
• planificarea prevenirii;
• adoptarea măsurilor de protecţie colectivă cu prioritate faţă de măsurile de
protecţie individuală;
• aducerea la cunoştinţă salariaţilor a instrucţiunilor corespunzătoare.


In elaborarea masurilor de securitate si sanatate in munca angajatorul se
consulta cu sindicatul ( sau reprezentantii salariatilor ), precum si cu comitetul de
securitate si sanatate in munca , acestea urmand a fi prevazute in contractul colectiv de
munca aplicabil sau / si in regulamentul intern.
Un rol deosebit de important este cel al inspectorului de munca , el avand
posibilitatea , cu avizul medicului de medicina a muncii , sa impuna ca angajatorul sa
solicite organismelor competente , contra cost , analize si expertize asupra unor
substante sau preparate considerate periculoase.
Conform prevederilor art. 181 din acest act normativ , la nivelul fiecărui
angajator cu mai mult de 50 de angajaţi se constituie un comitet de securitate şi
sănătate în muncă, cu scopul de a asigura implicarea salariaţilor la elaborarea şi
aplicarea deciziilor în domeniul SSM.
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă se constituie în cadrul persoanelor
juridice din sectorul public, privat şi cooperatist, inclusiv cu capital străin, care
desfăşoară activităţi pe teritoriul României.
În cazul în care condiţiile de muncă sunt grele, vătămătoare sau periculoase,
inspectorul de muncă poate cere înfiinţarea acestor comitete şi pentru angajatorii la
care sunt încadraţi mai puţin de 50 de salariaţi.
În cazul în care activitatea se desfăşoară în unităţi dispersate teritorial, se pot
înfiinţa mai multe comitete de securitate şi sănătate în muncă. Numărul acestora se
stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil.
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă coordonează măsurile de securitate
şi sănătate în muncă şi în cazul activităţilor care se desfăşoară temporar, cu o durată
mai mare de 3 luni.
În situaţia în care nu se impune constituirea comitetului de securitate şi sănătate
în muncă, atribuţiile specifice ale acestuia vor fi îndeplinite de lucrătorul desemnat /
serviciul intern / extern de prevenire şi protecţie numit / contractat de angajator.
54
Componenta, atributiile specifice si functionarea comitetului de securitate si
sanatate in munca sunt reglementate prin Hotărâre de Guvern, ca Normă Metodologică
de aplicare a Legii SSM , nr. 319 / 2006.
In ceea ce priveste medicul de medicina a muncii, acesta este un salariat atestat
in profesia sa potrivit legii, titular al unui contract de munca incheiat cu un angajator
sau cu o asociatie patronala ( art.184 ), care este independent in exercitarea profesiei
sale.
De asemenea , actul normativ stabileste sarcinile principale ale medicului de
medicină a muncii care constau în:
• prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
• supravegherea efectivă a condiţiilor de igienă şi sănătate în muncă;
• asigurarea controlului medical al salariaţilor atât la angajarea în muncă, cât şi
pe durata executării contractului individual de muncă.
Elementele programului de activitate pentru imbunatatirea mediului de munca
din punct de vedere al sanatatii in munca, pe care il stabileste medicul de medicina a
muncii sunt specifice pentru fiecare angajator si sunt supuse avizarii comitetului de
securitate si sanatate in munca , acolo unde este cazul.

TITLUL VI – Formarea profesională

Angajatorul are obligatia de a asigura salariatilor acces periodic la formarea
profesionala, elaborand in acest sens planuri , cu consultarea sindicatului sau a
reprezentantilor salariatilor , planuri ce vor face parte integranta din contractul colectiv
de munca.
Modalitatea concreta de punere in practica, sau orice alte aspecte legate de
formarea profesionala fac obiectul unor acte aditionale la contractul individual de
munca. Daca formarea profesionala este initiata de angajator, toate cheltuielile sunt
suportate de catre acesta ( art.194 alin 2). In situatia in care salariatul este cel care are
initiativa participarii la o forma de pregatire profesionala cu scoatere din program,
angajatorul va decide cu privire la conditiile in care va permite salariatului participarea
la forma de pregatire profesionala, inclusive daca va suporta in totalitate sau in parte
costul ocazionat de aceasta.
Salariatii care au incheiat un act aditional la contractul individual de munca cu
privire la formarea profesionala, au posibilitatea sa primesca in afara salariului
corespunzator locului de munca si alte avantaje in natura pentru formarea profesionala.

Un alt element de noutate al Codului Muncii il reprezinta contractele speciale de
formare profesionala , acestea fiind :
- contractul de calificare profesionala : este documentul in baza caruia salariatul
se obliga sa urmeze cursurile de formare organizate de angajator pentru dobândirea
unei calificari profesionale ; pot incheia astfel de contracte tinerii de minimum 16 ani
care nu au nici o calificare sau a caror calificare este insufucienta pentru a-si mentine
locul de munca ; durata acestuia este intre 6 luni si 2 ani ; angajatorii care incheie astfel
de contracte trebuie sa fie autorizati in acest sens de MMSSF si de MEC ( art. 199 ,
art.200 );
- contractul de adaptare la locul de muncă : este documentul care presupune
adaptarea salariatilor debutanti la o functie noua , un loc de munca nou , un colectiv
nou , fiind încheiat odata cu c.i.m., pe o durata de maxim 1 an ( art. 201 , art.202).
- contractul de ucenicie la locul de munca se incheie de catre angajatorul
autorizat de MMSSF pe o durata determinată de maxim 3 ani, ucenic fiind orice tânăr
care nu detine o calificare profesionala si care, la debutul perioa-dei de ucenicie, are cel
puţin 16 ani , dar nu a implinit varsta de 25 de ani.
Monitorizarea si reglementarea activitatii de ucenicie la locul de munca s-a
realizat prin Legea nr. 279 din 05.10.2005 .


55
TITLUL VII – Dialogul social

Intregul Cod al Muncii este guvernat de principiul informarii reciproce si al
consultarii. Astfel , prin lege sunt reglementate modalitati concrete de consultari si
dialog permanent intre partenerii sociali.Institutia al carei scop este realizarea dialogului
social la nivel natioal, il reprezinta Consiliul Economic si Social.
Un rol deosebit de important il au sindicatele , care participa prin reprezentantii
proprii, la negocierea si incheierea contractelor colective de munca, la tratative sau
acorduri cu autoritatile publice si cu patronatele, precum si cu structurile specifice
dialogului social ( art.218 ).
La angajatorii la care sunt incadarti mai mult de 20 de salariati , in situatia in
care nici unul nu este membru de sindicat, interesele acestora pot fi promovate si
aparate de reprezentantii lor , alesi si mandatati special in acest scop ( art.224 ) .
Patronatele reprezinta , apara si sustin interesele membrilor lor in relatiile cu
autoritatile publice , cu sindicatele si cu alte persoane juridice si fizice in raport cu
obiectul si scopul lor de activitate , potrivit propriilor statute si in acord cu prevederile
legii.

TITLUL VIII – Contractele colective de muncă

Contractul colectiv de munca este conventia incheiata in forma scrisa intre
angajator ( organizatia patronala), pe de o parte si salariati ( sindicate / reprezentantii
salariatilor ) , pe de alta parte , prin care se stabilesc clauze privind conditiile de munca ,
salarizarea , precum si alte drepturi si obligatii ce decurg din raporturile de munca.
Prevederile contractului colectiv de munca produc efecte pentru toti salariatii,
indiferent de data angajarii sau de afilierea lor la o organizatie sindicala ( art.239 ).
In situatia in care la nivel de angajator , grup de angajatori sau ramura nu exista
contract colectiv de munca se aplica contractul colectiv de munca incheiat la nivel
superior.

TITLUL IX – Conflictele de muncă

Orice dezacord intervenit intre partenerii sociali in raporturile de munca
reprezinta conflict de munca , acesta fiind reglementat prin lege speciala.
Conflictele de munca se impart in conflicte de interese si conflicte de drepturi ,
in functie de natura dezacordului , respectiv daca neintelegerea vizeaza stabilirea
conditiilor de munca sau vizeaza exercitarea unor drepturi sau obligatii.
Salariatii au dreptul la grevă pentru apararea intereselor profesionale ,
economice si sociale ( reglementata prin lege specială ), ceea ce inseamna incetarea
voluntara si colectiva a lucrului de catre salariati.

TITLUL X – Inspecţia Muncii

Inspectia muncii este organism specializat al administratiei publice centrale , cu
personalitate juridica , aflata in subordinea MMSSF, avand ca scop controlul modului de
aplicare a reglementarilor generale si speciale in domeniul relatiilor de munca ,
securitatii si sanatatii in munca , avand in subordine inspectorate teritoriale de munca
existente in fiecare judet , organizarea acestora fiind reglementata prin lege speciala.

TITLUL XI – Răspunderea juridică

Regulamentul intern – act generator de drepturi si obligatii din cadrul raportului
de munca - se intocmeste de catre angajator cu consultarea sindicatului sau a
reprezentantilor salariatilor si produce efecte din momentul incunostinţării acestora.
56
Elementele minime pe care trebuie sa le cuprinda regulamentul se regăsesc in
Cod la art.258 , iar controlul legalitatii dispozitiilor cuprinse in acest document este de
competenta instantelor judecatoresti.

Codul Muncii stabileste patru tipuri de raspunderi:

∗ Raspunderea disciplinară – in cadrul careia procedura de cercetare a
abaterii disciplinare prevazute de art.267 joaca un rol deosebit de important,
nerespectarea acesteia atragand anularea sanctiunilor aplicate de catre angajator sau a
concedierilor efectuate şi , respectiv , obligarea respectarii acestora.
∗ Raspundere patrimonială - este guvernata de principiile raspunde-
rii civile contractuale.
∗ Raspunderea contraventională - caracteristică angajatorilor ; consta-
tarea si sancţionarea se efectuează de către inspectorii de munca;
∗ Raspunderea penală - caracteristica tot angajatorilor; împăcarea
partilor înlătură răspunderea penală.
Cu titlu de noutate , încadrarea în muncă a minorilor , cu nerespectarea
condiţiilor legale de vârstă sau folosirea acestora pentru activităţi ilegale , constituie
infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 3 ani .

TITLUL XII – Jurisdicţia muncii

Jurisdictia muncii - are ca obiect solutionarea conflictelor de munca, precum si
cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului
cod. Judecarea conflictelor de munca este de competenta instantelor stabilite conform
Codului de procedura civila. Cauzele sunt scutite de taxa judiciara de timbru si de
timbru judiciar, cererile referitoare la solutionarea conflictelor de munca se judeca in
regim de urgenta.
Ca element de noutate, sarcina probei in conflictele de munca revine
angajatorului, acesta fiind obligat sa depuna dovezile in apararea sa pana la termenul de
judecata.
Hotararile pronuntate in fond sunt definitive si executorii de drept.

TITLUL XIII – Dispoziţii finale şi tranzitorii

Potrivit obligaţiilor internaţionale asumate de România, legislaţia muncii va fi
armonizată permanent cu normele Uniunii Europene, cu convenţiile şi recomandările
Organizaţiei Internaţionale a Muncii, cu normele dreptului internaţional al muncii
( art.292 ).

România va realiza transpunerea, până la data aderării la Uniunea Europeană,
în legislaţia naţională a dispoziţiilor comunitare privind comitetul european de
întreprindere în unităţile de dimensiune comunitară, pe măsura apariţiei şi dezvoltării în
economie a unor astfel de întreprinderi, precum şi pe cele privind detaşarea salariaţilor
în cadrul furnizării de servicii ( art. 293).

Prevederile Codului Muncii se aplica cu titlu de drept comun si acelor rapor-
turi juridice de munca neintemeiate pe un contract individual de munca, in masura in
care reglementarile speciale nu sunt complete si aplicarea lor nu este incopatibila cu
specificul raporturilor demunca respective.

Vechimea în munca stabilită pana la data de 31 decembrie 2008 se probează
cu carnetul de munca.
După data abrogării Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de munca, cu
modificările ulterioare, vechimea în munca stabilită pana la data de 31 decembrie 2008
se reconstituie, la cererea persoanei care nu poseda carnet de munca, de către instanta
judecătorească competenta sa soluţioneze conflictele de munca, pe baza înscrisurilor
57
sau a altor probe din care sa rezulte existenta raporturilor de munca. Cererile de
reconstituire formulate anterior datei abrogării Decretului nr. 92/1976, cu modificările
ulterioare, se vor soluţiona potrivit dispoziţiilor acestui act normativ.
Angajatorii care păstrează şi completează carnetele de munca le vor elibera
titularilor în mod eşalonat, pana la data de 30 iunie 2009, pe baza de proces-verbal
individual de predare - primire.
Inspectoratele teritoriale de munca ce deţin carnetele de munca ale salariaţilor le
vor elibera pana la data de 30 iunie 2009, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului
muncii, solidarităţii sociale şi familiei .

∗ LEGEA SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ

Legea securităţii şi sănătăţii în muncă reprezintă legea fundamentală în baza
careia se instituie măsuri pentru promovarea activităţilor de îmbunătăţire a securităţii şi
sănătăţii în muncă a lucrătorilor , la nivelul întregii economii naţionale .
Ca structură, Legea SSM, cuprinde unsprezece capitole , unele dintre ele fiind
divizate în secţiuni , după cum urmează:

1. Capitolul I , „ Dispozitii generale″ , are ca obiect prezentarea scopului legii,
respectiv a principiilor generale care se refera la : prevenirea riscurilor profesionale,
protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc de accidentare,
informarea, consultarea, participarea echilibrată potrivit legii, instruirea lucrătorilor şi a
reprezentanţilor lor, precum şi direcţiile generale pentru implementarea acestor
principii.
De asemenea , convenţiile internaţionale şi contractele bilaterale încheiate de
persoane juridice române cu parteneri străini, în vederea efectuării de lucrări cu
personal român pe teritoriul altor ţări, vor cuprinde clauze privind securitatea şi
sănătatea în muncă.

2. Capitolul II , „ Domeniul de aplicare “ , stabileşte că prevederile legii se aplică
angajatorilor, lucrătorilor şi reprezentanţilor lucrătorilor din toate sectoarele de
activitate, publice sau private .
Prin excepţie , în cazurile în care particularităţile inerente ale anumitor activităţi
specifice din serviciile publice, cum ar fi forţele armate sau poliţia, precum şi cazurile de
dezastre, inundaţii şi pentru realizarea măsurilor de protecţie civilă, vin în contradicţie
cu prevederile legii , aceasta nu se aplică , dar trebuie să se asigure securitatea şi
sănătatea lucrătorilor, ţinând seama, cât mai mult posibil, de dispoziţiile acesteia.
Tot la acest capitol se definesc termenii şi expresiile utilizate în textul legii ,
după cum urmează :
a) lucrător - persoană angajată de către un angajator, potrivit legii, inclusiv
studenţii, elevii în perioada efectuării stagiului de practică, precum şi ucenicii, membrii
cooperatori, membrii asociaţiilor familiale, persoanele fizice autorizate, alţi participanţi
la procesul de muncă, cu excepţia persoanelor care prestează activităţi casnice;
b) angajator - persoană fizică sau juridică ce se află în raporturi de muncă
sau de serviciu cu lucrătorul respectiv şi care are responsabilitatea întreprinderii şi/sau
unităţii;
c) alţi participanţi la procesul de muncă - persoanele aflate în întreprindere
şi/sau unitate, cu permisiunea angajatorului, în perioada de verificare prealabilă a
aptitudinilor profesionale în vederea angajării; persoane aflate în vizită; persoane care
prestează activităţi în folosul comunităţii sau activităţi în regim de voluntariat, precum şi
şomeri în perioada de reconversie profesională sau perfecţionare, în care prestează
activitatea pentru care sunt pregătiţi, precum şi persoane care nu au contract individual
de muncă încheiat în formă scrisă şi pentru care se poate face dovada clauzelor
contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă;
58
d) reprezentant al lucrătorilor, cu răspunderi specifice în domeniul secu-
rităţii şi sănătăţii lucrătorilor - persoană aleasă, selectată sau desemnată de lucrători, în
conformitate cu prevederile legale, să-i reprezinte pe aceştia în ceea ce priveşte
problemele referitoare la protecţia securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în muncă;
e) prevenire - ansamblul de dispoziţii sau măsuri luate sau prevăzute în
toate etapele procesului de muncă, în scopul evitării sau diminuării riscurilor
profesionale;
f) eveniment - accidentul care a antrenat decesul sau vătămări ale orga-
nismului, produs în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu, situaţie de persoană dată dispărută sau accident de traseu ori de circulaţie, în
condiţiile în care au fost implicate persoane angajate, incident periculos, precum şi cazul
susceptibil de boală profesională sau legată de profesiune;
g) accident de muncă - vătămarea violentă a organismului, precum şi
intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, şi care provoacă incapacitate temporară de muncă
de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces;
h) boală profesională - afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării
unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici sau biologici
caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau
sisteme ale organismului, în procesul de muncă;
i) echipament de muncă - orice maşină, aparat, unealtă sau instalaţie
folosită în muncă;
j) echipament individual de protecţie - orice echipament destinat a fi purtat
sau mânuit de un lucrător, pentru a-l proteja împotriva unuia sau mai multor riscuri care
ar putea să-i pună în pericol securitatea şi sănătatea la locul de muncă, precum şi orice
supliment sau accesoriu proiectat pentru a îndeplini acest obiectiv;
k) loc de muncă - locul destinat să cuprindă posturi de lucru, situat în
clădirile întreprinderii şi/sau unităţii, inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii şi/sau
unităţii la care lucrătorul are acces în cadrul desfăşurării activităţii;
l) pericol grav şi iminent de accidentare - situaţia concretă, reală şi actu-
ală, căreia îi lipseşte doar prilejul declanşator pentru a produce un accident în orice
moment;
m) stagiu de practică - instruirea cu caracter aplicativ, specifică meseriei
sau specialităţii în care se pregătesc elevii, studenţii, ucenicii, precum şi şomerii în
perioada de reconversie profesională;
n) securitate şi sănătate în muncă: ansamblul de activităţi instituţionalizate,
având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă,
apărarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi ale altor persoane
participante la procesul de muncă;
o) incident periculos: eveniment identificabil, cum ar fi: explozia, incendiul,
avaria, accidentul tehnic, emisiile majore de noxe şi altele, rezultat din
disfuncţionalitatea unei activităţi sau a unui echipament de muncă sau/şi din
comportamentul neadecvat al factorului uman care nu a afectat lucrătorii, dar ar fi fost
posibil să aibă asemenea urmări şi/sau a cauzat ori ar fi fost posibil să producă pagube
materiale;
p) servicii externe - persoane juridice sau fizice din afara întreprinderii/
unităţii, abilitate să presteze servicii de protecţie şi prevenire în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, conform legii;
q) accident uşor – eveniment care are drept consecinţă leziuni superficiale
care necesită numai acordarea primelor îngrijiri medicale şi a antrenat incapacitate de
muncă cu o durată mai mică de trei zile.

3. Capitolul III , „ Obligaţiile angajatorilor “ este structurat pe 7 secţiuni , după
cum urmează :

59
3.1. La SECŢIUNEA 1 , „ Obligaţii generale ale angajatorilor , se face precizarea
că angajatorul are obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor în toate
aspectele legate de muncă.
În cazul în care apelează la servicii externe, angajatorul nu este exonerat de
responsabilităţile sale în acest domeniu , iar obligaţiile lucrătorilor la procesul de muncă
în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu aduc atingere principiului respon-
sabilităţii acestuia.
Corespunzător responsabilităţilor stabilite de lege , angajatorul are obligaţia să
ia măsurile necesare pentru :
a) asigurarea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor;
b) prevenirea riscurilor profesionale;
c) informarea şi instruirea lucrătorilor;
d) asigurarea cadrului organizatoric şi a mijloacelor necesare
securităţii şi sănătăţii în muncă.

Implementarea acestor măsuri se va face pe baza următoarelor principii
generale de prevenire :
a) evitarea riscurilor;
b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
c) combaterea riscurilor la sursă;
d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea
posturilor de muncă, alegerea echipamentelor de muncă, a metodelor de muncă şi de
producţie, în vederea reducerii monotoniei muncii, a muncii cu ritm predeterminat şi
diminuării efectelor acestora asupra sănătăţii;
e) adaptarea la progresul tehnic;
f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos
sau cu ceea ce este mai puţin periculos;
g) dezvoltarea unei politici de prevenire coerente care să cuprindă
tehnologiile, organizarea muncii, condiţiile de muncă, relaţiile sociale şi influenţa
factorilor din mediul de muncă;
h) adoptarea, în mod prioritar, a măsurilor de protecţie colectivă faţă
de măsurile de protecţie individuală;
i ) furnizarea de instrucţiuni corespunzătoare lucrătorilor.

Actul normativ dispune că , fără a se aduce atingere altor prevederi ale legii , dar
tinând cont de natura de natura activităţilor din întreprindere şi/sau unitate, angajatorul
are obligaţia:
a) să evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor,
inclusiv la alegerea echipamentelor de muncă, a substanţelor sau preparatelor chimice
utilizate şi la amenajarea locurilor de muncă;
b) ca, ulterior evaluării prevăzute la lit.a) şi dacă este necesar,
măsurile de prevenire, precum şi metodele de lucru şi de producţie aplicate de către
angajator să asigure îmbunătăţirea nivelului securităţii şi a protecţiei sănătăţii
lucrătorilor şi să fie integrate în ansamblul activităţilor întreprinderii şi/sau unităţii
respective şi la toate nivelurile ierarhice;
c) să ia în considerare capacităţile lucrătorului în ceea ce priveşte
securitatea şi sănătatea în muncă, atunci când îi încredinţează sarcini;
d) să asigure ca planificarea şi introducerea de noi tehnologii să facă
obiectul consultărilor cu lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora în ceea ce priveşte
consecinţele asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, determinate de alegerea
echipamentelor, de condiţiile şi mediul de muncă;
e) să ia măsurile corespunzătoare pentru ca, în zonele cu risc ridicat
si specific, accesul să fie permis numai lucrătorilor care au primit şi şi-au însuşit
instrucţiunile adecvate.

60
Atunci când în acelaşi loc de muncă îşi desfăşoară activitatea lucrători din mai
multe întreprinderi şi/sau unităţi, angajatorii acestora au următoarele obligaţii:
a) să coopereze în vederea implementării prevederilor privind
securitatea, sănătatea şi igiena, luând în considerare natura activităţilor;
b) să îşi coordoneze acţiunile în vederea protecţiei şi prevenirii
riscurilor profesionale, luând în considerare natura activităţilor;
c) să se informeze reciproc despre riscurile profesionale;
d) să informeze lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora despre
riscurile profesionale.

În nici o situaţie măsurile privind securitatea, sănătatea şi igiena în muncă nu
trebuie să comporte obligaţii financiare pentru lucrători.

3.2. SECTIUNEA a 2-a , „ Servicii de prevenire şi protecţie ” stabileşte că
angajatorul are obligaţia să desemneze unul sau mai mulţi lucrători pentru a se ocupa
de activităţile de protecţie şi de prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere şi / sau
unitate, denumiţi în continuare lucrători desemnaţi. Lucrătorii desemnaţi nu trebuie să fie
prejudiciaţi ca urmare a activităţii lor de protecţie şi a celei de prevenire a riscurilor
profesionale , trebuind să dispună de timpul necesar pentru a-şi putea îndeplini obligaţiile
ce le revin prin prezenta lege.
Dacă, în întreprindere şi / sau unitate nu se pot organiza activităţile de prevenire
şi cele de protecţie din lipsa personalului competent, angajatorul trebuie să recurgă la
servicii externe. În cazul în care angajatorul apelează la servicii externe trebuie să le
informeze asupra factorilor cunoscuţi că au efecte sau sunt susceptibili de a avea efecte
asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor şi trebuie să aibă acces la informaţiile
necesare bunei desfăşurări a activităţii , respectiv cele de la art.16 alin.(2) din Lege.
Lucrătorii desemnaţi trebuie să aibă, în principal, atribuţii privind securitatea şi
sănătatea în muncă şi, cel mult, atribuţii complementare.
În toate cazurile, pentru a se ocupa de organizarea activităţilor de prevenire şi a
celor de protecţie, ţinând seama de mărimea întreprinderii şi / sau a unităţii şi / sau de
riscurile la care sunt expuşi lucrătorii, precum şi de distribuţia acestora în cadrul
întreprinderii şi / sau unităţii, se impune ca:
a) lucrătorii desemnaţi să aibă capacitatea necesară şi să dispună de
mijloacele adecvate;
b) serviciile externe să aibă aptitudinile necesare şi să dispună de
mijloace personale şi profesionale adecvate;
c) lucrătorii desemnaţi şi serviciile externe să fie în număr suficient.
Prevenirea riscurilor, precum şi protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor
trebuie să fie asigurate de unul sau mai mulţi lucrători, de un serviciu sau de servicii
distincte, din interiorul sau din exteriorul întreprinderii şi / sau unităţii.
În cazul microîntreprinderilor şi al întreprinderilor mici în care se desfăşoară
activităţi fără riscuri deosebite, angajatorul îşi poate asuma atribuţiile din domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă pentru realizarea măsurilor prevăzute de lege, dacă are
capacitatea necesară în domeniu.
Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei stabileşte prin norme
metodologice de aplicare a prevederilor legii SSM, capacităţile şi aptitudinile necesare,
precum şi numărul considerat suficient atât de lucrători desemnaţi , cât şi de servicii
externe.

3.3. SECŢIUNEA a 3-a , „ Primul ajutor, stingerea incendiilor, evacuarea lucrăto-
rilor, pericol grav şi iminent ” stabileşte pentru angajator următoarele obligaţii :
a) să ia măsurile necesare pentru acordarea primului-ajutor, stingerea
incendiilor şi evacuarea lucrătorilor adaptate naturii activităţilor şi mărimii întreprinderii
şi/sau unităţii, ţinând seama de alte persoane prezente;
b) să stabilească legăturile necesare cu serviciile specializate, îndeosebi
în ceea ce priveşte primul-ajutor, serviciul medical de urgenţă, salvare şi pompieri.
61
c) să informeze, cât mai curând posibil, toţi lucrătorii care sunt sau pot fi
expuşi unui risc de pericol grav şi iminent, despre acest risc, precum şi despre măsurile
luate sau care trebuie să fie luate pentru protecţia lor;
d) să ia măsuri şi să furnizeze instrucţiuni pentru a da lucrătorilor posi-
bilitatea să oprească lucrul şi/sau să părăsească imediat locul de muncă şi să se
îndrepte spre o zonă sigură, în caz de pericol grav şi iminent;
e) să nu impună lucrătorilor reluarea lucrului în situaţia în care încă
există un pericol grav şi iminent, în afara cazurilor excepţionale şi pentru motive
justificate.
Pentru aplicarea acestor prevederi, angajatorul trebuie să desemneze lucrătorii
care aplică măsurile de prim ajutor, de stingere a incendiilor şi de evacuare a
lucrătorilor. Numărul acestora , instruirea lor şi echipamentul pus la dispoziţia acestora
trebuie să fie adecvate mărimii şi / sau riscurilor specifice întreprinderii şi / sau unităţii.
Lucrătorii care, în cazul unui pericol grav şi iminent, părăsesc locul de muncă şi /
sau o zonă periculoasă, nu trebuie să fie prejudiciaţi şi trebuie să fie protejaţi împotriva
oricăror consecinţe negative şi nejustificate pentru aceştia.
Angajatorul trebuie să se asigure că, în cazul unui pericol grav şi iminent pentru
propria securitate sau a altor persoane atunci când şeful ierarhic imediat superior nu poate
fi contactat, toţi lucrătorii sunt apţi să aplice măsurile corespunzătoare în conformitate
cu cunoştinţele lor şi cu mijloacele tehnice de care dispun, pentru a evita consecinţele
unei astfel de situaţii. Lucrătorii nu trebuie să fie prejudiciaţi pentru astfel de cazuri ,
cu excepţia situaţiilor în care aceştia acţionează imprudent sau dau dovadă de
neglijenţă gravă.

3.4. SECŢIUNEA a 4-a , „ Alte obligaţii ale angajatorilor ” , stabileşte şi alte obli-
gaţii ale angajatorului , respectiv :
a) să realizeze o evaluare a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea în
muncă, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice;
b) să decidă asupra măsurilor de protecţie care trebuie luate şi, după
caz, asupra echipamentului de protecţie care trebuie utilizat;
c) să ţină evidenţa accidentelor de muncă, ce au ca urmare o incapa-
citate de muncă mai mare de 3 zile de lucru, a accidentelor uşoare, a bolilor
profesionale, a incidentelor periculoase, precum şi a accidentelor de muncă, aşa cum
sunt definite la art.5 lit. g) ;
d) să elaboreze, pentru autorităţile competente şi în conformitate cu
reglementările legale, rapoarte privind accidentele de muncă suferite de lucrătorii săi.
În vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă şi pentru
prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, angajatorii au următoarele
obligaţii:
a) să adopte, din faza de cercetare, proiectare şi execuţie a construcţiilor,
a echipamentelor de muncă, precum şi de elaborare a tehnologiilor de fabricaţie, soluţii
conforme prevederilor legale în vigoare privind securitatea şi sănătatea în muncă, prin a
căror aplicare să fie diminuate sau eliminate riscurile de accidentare şi de îmbolnăvire
profesională a lucrătorilor;
b) să întocmească un plan de prevenire şi protecţie, compus din
măsuri tehnice, sanitare, organizatorice şi de altă natură, bazat pe evaluarea riscurilor,
pe care să îl aplice corespunzător condiţiilor de muncă specifice unităţii;
c) să obţină autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al securităţii şi
sănătăţii în muncă, înainte de începerea oricărei activităţi, conform prevederilor legale;
d) să stabilească pentru lucrători, prin fişa postului, atribuţiile şi răs-
punderile cree le revin în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, corespunzător
funcţiilor exercitate;
e) să elaboreze instrucţiuni proprii, în spiritul prezentei legi, pentru com-
pletarea şi/sau aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă, ţinând
62
seama de particularităţile activităţilor şi ale locurilor de muncă aflate în
responsabilitatea lor;
f) să asigure şi să controleze cunoaşterea şi aplicarea, de către toţi
lucrătorii a măsurilor prevăzute în planul de prevenire şi de protecţie stabilit, precum şi
a prevederilor legale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, prin lucrătorii
desemnaţi, prin propria competenţă sau prin servicii externe;
g) să ia măsuri pentru asigurarea de materiale necesare informării şi
instruirii lucrătorilor, cum ar fi afişe, pliante, filme, diafilme cu privire la securitatea şi
sănătatea în muncă;
h) să asigure informarea fiecărei persoane, anterior angajării în muncă,
asupra riscurilor la care aceasta este expusă la locul de muncă, precum şi asupra
măsurilor de prevenire şi de protecţie necesare;
i) să ia măsuri pentru autorizarea exercitării meseriilor şi a profesii-lor
prevăzute de legislaţia specifică;
j) să angajeze numai persoane care, în urma examenului medical, cores-
pund sarcinii de muncă pe care urmează să o execute şi să asigure supravegherea stării
de sănătate a acestora, ulterior angajării;
k) să ţină evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific, unde accesul să fie
permis numai lucrătorilor care au primit şi şi-au însuşit instrucţiunile adecvate;
l) să asigure funcţionarea permanentă şi corectă a sistemelor şi dispozi-
tivelor de protecţie, a aparaturii de măsură şi control, precum şi a instalaţiilor de
captare, reţinere şi neutralizare a substanţelor nocive degajate în desfăşurarea
proceselor tehnologice;
m) să prezinte documentele şi să dea relaţiile solicitate de inspectorii de
muncă în timpul controlului sau al efectuării cercetării evenimentelor;
n) să asigure realizarea măsurilor dispuse de către inspectorii de muncă,
cu prilejul vizitelor de control şi al cercetării evenimentelor;
o) să desemneze, la solicitarea inspectorului de muncă, lucrătorii care să
participe la efectuarea controlului sau la cercetarea evenimentelor;
p) să nu modifice starea de fapt rezultată din producerea unui accident
mortal sau colectiv, în afară de cazurile în care menţinerea acestei stări ar genera alte
accidente ori ar periclita viaţa accidentaţilor şi a altor persoane;
q) să asigure echipamente de muncă fără pericol pentru securitatea şi să-
nătatea lucrătorilor;
r) să asigure echipamente individuale de protecţie;
s) să acorde obligatoriu, în cazul degradării sau a pierderii calităţilor de
protecţie a echipamentului individual de protecţie, unul nou.
Alimentaţia de protecţie se acordă obligatoriu şi gratuit de către angajatori,
persoanelor care lucrează în condiţii de muncă ce impun acest lucru, şi se stabileşte
prin contractul colectiv de muncă şi / sau contractul individual de muncă.
Materialele igienico-sanitare se acordă, obligatoriu şi gratuit, de către angajatori.
Categoriile de materiale igienico-sanitare, precum şi locurile de muncă ce impun
acordarea acestora se stabilesc prin contractul colectiv de muncă şi / sau contractul
individual de muncă.

3.5. În cadrul SECŢIUNII a 5-a , „ Informarea lucrătorilor ”, se stabileşte că ,
ţinând seama de mărimea întreprinderii şi / sau a unităţii, angajatorul trebuie să ia
măsurile necesare pentru ca lucrătorii şi / sau reprezentanţii acestora să primească, în
conformitate cu prevederile legale, toate informaţiile necesare privind:
a) riscurile pentru securitate şi sănătate, precum şi măsurile şi activităţile
de prevenire şi protecţie, atât la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii, în general, cât şi la
nivelul fiecărui post de lucru şi/sau funcţie;
b) măsurile luate pentru acordarea primului-ajutor, stingerea incendiilor şi
evacuarea lucrătorilor adaptate naturii activităţilor şi mărimii întreprinderii şi/sau
unităţii,
63
Angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare astfel încât angajatorii
lucrătorilor din orice întreprindere şi / sau unitate exterioară, care desfăşoară activităţi
în întreprinderea şi / sau în unitatea sa, să primească informaţii adecvate privind
aspectele la care s-a făcut mai sus referire şi care privesc aceşti lucrători.

Angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru ca lucrătorii desemnaţi
sau reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor, în vederea îndeplinirii atribuţiilor şi în conformitate cu prevederile prezentei
legi, să aibă acces la:
a) evaluarea riscurilor şi măsurile de protecţie, prevăzute la secţiunea a
4-a ( art.12 alin. (1) lit.a) şi lit.b);
b) evidenţa şi rapoartele prevăzute la secţiunea a 4-a { art. 12 alin.(1) lit.c)
şi lit.d) } ;
c) informaţii privind măsurile din domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă, precum şi informaţii provenind de la instituţiile de control şi autorităţile
competente în domeniu.

3.6. SECŢIUNEA a 6-a , „ Consultarea şi participarea lucrătorilor ” , precizează că
angajatorii sunt obligaţi să consulte lucrătorii şi / sau reprezentanţii lor şi permit
participarea acestora la discutarea tuturor problemelor referitoare la securitatea şi sănătatea
în muncă , dispoziţie care presupune :
a) consultarea lucrătorilor;
b) dreptul lucrătorilor şi / sau reprezentanţilor lor să facă propuneri;
c) participarea echilibrată.

De asemenea , reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă sau lucrătorii iau parte, în mod echilibrat sau sunt
consultaţi în prealabil şi în timp util de către angajator cu privire la:
a) orice măsură care ar afecta semnificativ securitatea şi sănătatea în muncă;
b) desemnarea lucrătorilor care se vor ocupa de activităţile de protecţie şi
prevenire a riscurilor profesionale, precum şi pentru aplicarea măsurilor de prim ajutor ,
de stingere a incendiilor şi de evacuare a lucrătorilor {art.8 alin.(1) şi art.10 alin. (2) };
c) informaţiile la care s-a făcut referire la Secţiunea a 4-a { art.12 alin.(1) } ,
respectiv la Secţiunea a 5-a ( art.16 şi 17) ;
d) recurgerea, după caz, la servicii externe {art.8 alin.(4) };
e) organizarea şi planificarea instruirii personalului ( art.22 şi 23 ).

Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor au dreptul să solicite angajatorului să ia măsuri corespunzătoare şi
să prezinte propuneri în acest sens, în scopul diminuării riscurilor pentru lucrători şi/sau
al eliminării surselor de pericol.
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor sau lucrătorii nu pot fi prejudiciaţi din cauza îndeplinirii activităţilor
pentru care au fost desemnaţi în cest sens.
Angajatorul trebuie să acorde reprezentanţilor lucrătorilor cu răspunderi
specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor un timp adecvat, fără
diminuarea drepturilor salariale, şi să le furnizeze mijloacele necesare pentru a-şi putea
exercita drepturile şi atribuţiile care decurg din lege.
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor şi/sau lucrătorii au dreptul să apeleze la autorităţile competente, în
cazul în care consideră că măsurile adoptate şi mijloacele utilizate de către angajator
nu sunt suficiente pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă.
Reprezentanţilor lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor trebuie să li se acorde posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile
inspectorilor de muncă şi inspectorilor sanitari, în timpul vizitelor de control.
64
În vederea realizării prevederilor dispuse la Secţiunea a 5-a ( art.16 şi art.17) ,
respectiv la Secţiunea a 6-a { art.18 alin.(1) } , la nivelul angajatorului, se înfiinţează, se
organizează şi funcţionează comitete de securitate şi sănătate în muncă.

3.7. La SECŢIUNEA a 7-a , „ Instruirea lucrătorilor ” , se stabileşte că angajatorul
trebuie să asigure condiţii pentru ca fiecare lucrător să primească o instruire suficientă
şi adecvată în domeniul securităţii şi sănătăţii, în special sub formă de informaţii şi
instrucţiuni de lucru, specifice locului de muncă şi postului său , respectiv:
a) la angajare;
b) la schimbarea locului de muncă sau la transfer;
c) la introducerea unui nou echipament de muncă sau a unor
modificări ale echipamentului existent;
d) la introducerea oricărei noi tehnologii sau proceduri de lucru;
e) la executarea unor lucrări speciale.

Instruirea prevăzută anterior trebuie să fie:
a) adaptată evoluţiei riscurilor sau apariţiei unor noi riscuri;
b) periodică şi ori de câte ori este necesar.

Angajatorul se va asigura că lucrătorii din întreprinderi şi / sau unităţi din exterior,
care desfăşoară activităţi în întreprinderea şi / sau unitatea sa, au primit instrucţiuni
adecvate referitoare la riscurile legate de securitate şi sănătate în muncă, pe durata
desfăşurării activităţilor.
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă au dreptul la instruire corespunzătoare.

Instruirea lucrătorilor, aşa cum este stabilită de Legea SSM :
nu poate fi realizată pe cheltuiala lucrătorilor şi / sau a reprezentanţilor acestora.
trebuie să se realizeze în timpul programului de lucru.
pentru reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul SSM ,
trebuie să se efectueze în timpul programului de lucru, fie în interiorul, fie în afara
întreprinderii şi / sau unităţii.

4. Capitolul IV , „ Obligaţiile lucrătorilor ” , stabileşte că fiecare lucrător trebuie
să îşi desfăşoare activitatea, în conformitate cu pregătirea şi instruirea sa, precum şi cu
instrucţiunile primite din partea angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol de
accidentare sau îmbolnăvire profesională propria persoană, iar ceilalţi participanţi la
procesul de muncă să nu fie afectaţi de acţiunile sau erorile sale de lucru.
În mod deosebit, în scopul realizărilor acestor obiective majore , lucrătorii au
următoarele obligaţii:
a) să utilizeze corect maşinile, aparatura, uneltele, substanţele peri-
culoase, echipamentele de transport şi alte mijloace de producţie;
b) să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie acordat şi,
după utilizare, să îl înapoieze sau să îl pună la locul destinat pentru păstrare;
c) să nu procedeze la scoaterea din funcţiune, modificarea, schim-
barea sau înlăturarea arbitrară a dispozitivelor de securitate proprii, în special ale
maşinilor, aparaturii, uneltelor, instalaţiilor tehnice şi clădirilor, şi să utilizeze corect
aceste dispozitive;
d) să comunice imediat angajatorului şi / sau lucrătorilor desemnaţi
orice situaţie de muncă despre care au motive întemeiate să o considere un pericol
pentru securitate şi sănătate, precum şi orice deficienţă a sistemelor de protecţie;
e) să aducă la cunoştinţă conducătorului locului de muncă şi/sau
angajatorului accidentele suferite de propria persoană;
f) să coopereze cu angajatorul şi / sau cu lucrătorii desemnaţi, atât
timp cât este necesar, pentru a face posibilă realizarea oricăror măsuri sau cerinţe
65
dispuse de către inspectorii de muncă şi inspectorii sanitari pentru protecţia sănătăţii şi
securităţii lucrătorilor;
g) să coopereze, atât timp cât este necesar, cu angajatorul şi/sau
lucrătorii desemnaţi, pentru a permite angajatorului să se asigure că mediul de muncă şi
condiţiile de lucru sunt sigure şi fără riscuri pentru securitate şi sănătate, în domeniul său
de activitate;
h) să îşi însuşească şi să respecte prevederile legislaţiei din dome-
niul securităţii şi sănătăţii în muncă şi măsurile de aplicare a acestora;
i) să dea relaţiile solicitate de către inspectorii de muncă şi inspecto-
rii sanitari.
Aceste îndatoriri sunt aplicabile, după caz, şi celorlalţi participanţi la procesul de
muncă, potrivit activităţilor pe care aceştia le desfăşoară.

5. Capitolul V , „ Supravegherea sănătăţii ” , precizează că , în temeiul reglemen-
tărilor legale , trebuie stabilite măsurile prin care se asigură supravegherea cores-
punzătoare a sănătăţii lucrătorilor în funcţie de riscurile privind securitatea şi sănătatea în
muncă . Aceste măsuri vor fi stabilite astfel încât fiecare lucrător să poată beneficia de
supravegherea sănătăţii la intervale regulate.
Supravegherea sănătăţii lucrătorilor este asigurată prin medicii de medicină a
muncii.

6. Capitolul VI, „ Comunicarea , cercetarea , înregistrarea şi raportarea eveni-
mentelor “ , este împărţit în trei secţiuni , după cum urmează :
6.1. SECŢIUNEA 1 , „ Evenimente “ , precizează că orice eveniment , aşa cum a
fost definit în cuprinsul Legii , va fi comunicat de îndată angajatorului, de către
conducătorul locului de muncă sau de orice altă persoană care are cunoştinţă despre
producerea acestuia.

Angajatorul are obligaţia să comunice evenimentele, de îndată, după cum
urmează:
a) inspectoratelor teritoriale de muncă, toate evenimentele;
b) asigurătorului, potrivit Legii nr.346 / 2002 privind asigurarea
pentru accidente de muncă şi boli profesionale, cu modificările şi completările
ulterioare, evenimentele urmate de incapacitate temporară de muncă, invaliditate sau
deces, la confirmarea acestora;
c) organelor de urmărire penală, după caz.

Orice medic, inclusiv medicul de medicină a muncii aflat într-o relaţie
contractuală cu angajatorul, conform prevederilor legale, va semnala obligatoriu
suspiciunea de boală profesională sau legată de profesiune, depistată cu prilejul
prestaţiilor medicale.
Semnalarea se efectuează către autoritatea de sănătate publică teritorială sau a
municipiului Bucureşti, de îndată, la constatarea cazului.

În cazul accidentelor de circulaţie produse pe drumurile publice, în care printre
victime sunt şi persoane aflate în îndeplinirea unor sarcini de serviciu, organele de
poliţie rutieră competente vor trimite instituţiilor şi / sau persoanelor fizice / juridice
interesate { angajatorul , în cazul evenimentelor care au produs incapacitate temporară
de muncă - art. 29 alin. (1) lit.a) , respectiv inspectoratul teritorial de muncă , în cazul
evenimentelor care au produs invaliditate evidentă sau confirmată, deces, accidente
colective, incidente periculoase, în cazul evenimentelor care au produs incapacitate
temporară de muncă lucrătorilor la angajatorii persoane fizice, precum şi în situaţiile cu
persoane date dispărute - art. 29 alin.(1) lit. b) } , în termen de 5 zile de la data solicitării,
un exemplar al procesului-verbal de cercetare la faţa locului.


66
Cercetarea evenimentelor este obligatorie şi se efectuează după cum urmează:
a) de către angajator, în cazul evenimentelor care au produs
incapacitate temporară de muncă ;
b) de către inspectoratele teritoriale de muncă, în cazul
evenimentelor care au produs invaliditate evidentă sau confirmată, deces, accidente
colective, incidente periculoase, în cazul evenimentelor care au produs incapacitate
temporară de muncă lucrătorilor la angajatorii persoane fizice, precum şi în situaţiile cu
persoane date dispărute;
c) de către Inspecţia Muncii, în cazul accidentelor colective, gene-
rate de unele evenimente deosebite, precum avariile sau exploziile;
d) de către direcţiile de sănătate publică şi judeţene respectiv a
municipiului Bucureşti, în cazul suspiciunilor de boală profesională şi a bolilor legate de
profesiune.
Rezultatul cercetării evenimentului se va consemna într-un proces-verbal.
În caz de deces al persoanei accidentate ca urmare a unui eveniment, instituţia
medico-legală competentă este obligată să înainteze inspectoratului teritorial de muncă,
în termen de 7 zile de la data decesului, o copie a raportului de constatare medico-
legală.

6.2. La SECŢIUNEA a 2-a , „ Accidente de muncă ” , se precizează că , în
înţelesul Legii SSM este , de asemenea, accident de muncă:
a) accidentul suferit de persoane aflate în vizită în întreprindere şi /
sau unitate, cu permisiunea angajatorului;
b) accidentul suferit de persoanele care îndeplinesc sarcini de stat
sau de interes public, inclusiv în cadrul unor activităţi culturale, sportive, în ţară sau în
afara graniţelor ţării, în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor sarcini;
c) accidentul survenit în cadrul activităţilor cultural-sportive
organizate în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor activităţi;
d) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acţiuni
întreprinse din proprie iniţiativă pentru salvarea de vieţi omeneşti;
e) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acţiuni
întreprinse din proprie iniţiativă pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care
ameninţă avutul public şi privat;
f) accidentul cauzat de activităţi care nu au legătură cu procesul
muncii, dacă se produce la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice, în
calitate de angajator, ori în alt loc de muncă organizat de aceştia, în timpul programului
de muncă, şi nu se datorează culpei exclusive a accidentatului;
g) accidentul de traseu, dacă deplasarea s-a făcut în timpul şi pe
traseul normal de la domiciliul lucrătorului la locul de muncă organizat de angajator, şi
invers;
h) accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei
juridice sau a adresei persoanei fizice la locul de muncă sau de la un loc de muncă la
altul, pentru îndeplinirea unei sarcini de muncă;
i) accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei
juridice sau de la adresa persoanei fizice la care este încadrată victima, sau de la orice
alt loc de muncă organizat de acestea la o altă persoană juridică sau fizică, pentru
îndeplinirea sarcinilor de muncă, pe durata normală de deplasare;
j) accidentul suferit înainte sau după încetarea lucrului, dacă
victima prelua sau preda uneltele de lucru, locul de muncă, utilajul sau materialele, dacă
schimba îmbrăcămintea personală, echipamentul individual de protecţie sau orice alt
echipament pus la dispoziţie de angajator, dacă se afla în baie sau în spălător sau dacă
se deplasa de la locul de muncă la ieşirea din incinta persoanei juridice sau fizice şi
invers;

67
k) accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare, dacă acesta a
avut loc în locuri organizate de angajator, precum şi în timpul şi pe traseul normal spre
şi de la aceste locuri;
l) accidentul suferit de lucrători ai angajatorilor români sau de
persoane fizice române, delegaţi pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu în afara
graniţelor ţării, pe durata şi traseul prevăzute în documentul de deplasare;
m) accidentul suferit de personalul român care efectuează lucrări şi
servicii pe teritoriul altor ţări, în baza unor contracte, convenţii sau în alte condiţii
prevăzute de lege, încheiate de persoane juridice române cu parteneri străini, în timpul
şi din cauza îndeplinirii îndatoririlor de serviciu;
n) accidentul suferit de cei care urmează cursuri de calificare,
recalificare sau perfecţionare a pregătirii profesionale, în timpul şi din cauza efectuării
activităţilor aferente stagiului de practică;
o) accidentul determinat de fenomene sau calamităţi naturale, cum
ar fi: furtună, viscol, cutremur, inundaţie, alunecări de teren, trăsnet (electrocutare) etc.,
dacă victima se afla în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu;
p) accidentul survenit în timpul vizitelor organizate la o persoană
juridică sau fizică în scop profesional;
q) dispariţia unei persoane, în condiţiile unui accident de muncă şi
în împrejurări care îndreptăţesc presupunerea decesului acesteia;
r) accidentul suferit de o persoană, aflată în îndeplinirea atribuţiilor
de serviciu, ca urmare a unei agresiuni.
În situaţiile menţionate la lit.g), h) şi i) şi l), deplasarea trebuie să se facă fără
abateri nejustificate de la traseul normal şi, de asemenea, transportul să se facă în
condiţiile prevăzute de reglementările de securitate şi sănătate sau de circulaţie, în
vigoare.

Accidentele de muncă se clasifică, în raport cu urmările produse şi cu numărul
persoanelor accidentate, în:
a) accidente care produc incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3
zile calendaristice;
b) accidente care produc invaliditate;
c) accident mortal;
d) accidente colective, când sunt accidentate cel puţin trei persoane în
acelaşi timp şi din aceeaşi cauză.

Înregistrarea accidentului de muncă se face pe baza procesului-verbal de
cercetare şi se raportează de către angajator la inspectoratul teritorial de muncă,
precum şi la asigurător, în condiţiile legii .

6.3. La SECŢIUNEA a 3-a , „Bolile profesionale ”, se arată că afecţiunile suferite
de elevi şi studenţi în timpul efectuării instruirii practice sunt, de asemenea, boli
profesionale.
Declararea bolilor profesionale este obligatorie şi se face de către medicii din
cadrul autorităţilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti .
Cercetarea cauzelor îmbolnăvirilor profesionale, în vederea confirmării sau
infirmării lor, precum şi stabilirea de măsuri pentru prevenirea altor îmbolnăviri se fac
de către specialiştii direcţiilor de sănătate publică teritoriale, în colaborare cu
inspectorii din inspectoratele teritoriale de muncă.
Declararea bolilor profesionale se face, pe baza procesului-verbal de cercetare.
Bolile profesionale nou-declarate se raportează lunar de către autoritatea de
sănătate publică teritorială, la Centrul naţional de coordonare metodologică şi informare
privind bolile profesionale din cadrul Institutului de sănătate publică Bucureşti, la
68
Centrul de calcul şi statistică sanitară Bucureşti, precum şi la structurile teritoriale ale
asigurătorului stabilit conform legii.
Intoxicaţia acută profesională se declară, se cercetează şi se înregistrează atât
ca boală profesională, cât şi ca accident de muncă.

7. Capitolul 7 , „ Grupuri sensibile la riscuri “ , precizează că femeile gravide,
lehuzele sau femeile care alăptează, tinerii, persoanele cu dizabilităţi trebuie protejate
împotriva pericolelor care le afectează în mod specific. Angajatorii au obligaţia să
amenajeze locurile de muncă ţinând seama de prezenţa grupurilor sensibile la riscuri
specifice.

8. Capitolul 8 , „ Infracţiuni “, stabileşte răspunderile de natură infracţională
şi/sau contravenţională a tuturor participanţilor la procesul de muncă.
8.1. Neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă
de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un
pericol grav şi iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire
profesională, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 2 ani sau cu amendă { art.37 alin.
(1) din Lege } .
8.2. Dacă fapta prevăzută anterior a produs consecinţe deosebite, pedeapsa este
închisoarea de la unu la 3 ani sau amendă { art.37 alin. (2) din Lege }.
8.3. Fapta prevăzută la punctul 8.1. săvârşită din culpa se pedepseşte cu închi-
soare de la 3 luni la un an sau cu amendă, iar fapta prevăzută la punctul 8.2. săvârşită
din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă.

8.4. Nerespectarea de către orice persoană a obligaţiilor şi a măsurilor stabilite
cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă, dacă prin aceasta se creează un pericol
grav şi iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională,
se pedepseşte cu închisoare de la unu la 2 ani sau cu amendă { art.38 alin.(1) din Lege }.
8.5. Dacă fapta prevăzută la punctul 8.4. a produs consecinţe deosebite , pe-
deapsa este închisoarea de la unu la 3 ani sau amendă { art.38 alin. (2) din Lege }.
8.6. Dacă nerespectarea constă în repunerea în funcţie a instalaţiilor, maşinilor
şi utilajelor, anterior eliminării tuturor deficienţelor pentru care s-a luat măsura opririi
lor, pedeapsa este închisoarea de la unu la 2 ani sau amendă { art.38 alin. (3) din Lege }.
8.7. Faptele prevăzute la punctul 8.4. şi punctul 8.6. săvârşite din culpă se pe-
depsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, iar fapta prevăzută la
punctul 8.5. săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu
amendă { art.38 alin. (4) din Lege }.

9. Capitolul IX , „ Contravenţii ” , precizează că în această categorie intră faptele
săvârşite de angajatorii aflaţi în una dintre situaţiile prevăzute de Legea în analiză , după
cum urmează :

9.1. Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 5.000 lei (RON)
la 10.000 lei (RON ) încălcarea următoarelor dispoziţii de către angajatori {art. 39
alin.(2) } :

să întocmească un plan de prevenire şi protecţie, compus din măsuri tehnice,
sanitare, organizatorice şi de altă natură, bazat pe evaluarea riscurilor, pe care să
îl aplice corespunzător condiţiilor de muncă specifice unităţii ( art. 13 lit.b );
să obţină autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii
în muncă, înainte de începerea oricărei activităţi, conform prevederilor legale ( art.
13 lit.c );
să nu modifice starea de fapt rezultată din producerea unui accident mortal sau
colectiv, în afară de cazurile în care menţinerea acestei stări ar genera alte
accidente ori ar periclita viaţa accidentaţilor şi a altor persoane ( art. 13 lit.p );
să asigure echipamente individuale de protecţie ( art. 13 lit.r );
69

9.2. Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 3.000 lei (RON)
la 10.000 lei (RON) încălcarea următoarelor dispoziţii de către angajatori {art.39 alin.(3)} :

să asigure realizarea măsurilor dispuse de către inspectorii de muncă, cu prilejul
vizitelor de control şi al cercetării evenimentelor ( art. 13 lit.n );

9.3. Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 4.000 lei (RON)
la 8.000 lei (RON) încălcarea următoarelor dispoziţii de către angajatori {art.39 alin.(4)} :
să realizeze o evaluare a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea în muncă,
inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice { art.12 alin.(1) lit.a) };
să decidă asupra măsurilor de protecţie care trebuie luate şi, după caz, asupra
echipamentului de protecţie care trebuie utilizat { art.12 alin.(1) lit.b);
să adopte, din faza de cercetare, proiectare şi execuţie a construcţiilor, a
echipamentelor de muncă, precum şi de elaborare a tehnologiilor de fabricaţie,
soluţii conforme prevederilor legale în vigoare privind securitatea şi sănătatea în
muncă, prin a căror aplicare să fie diminuate sau eliminate riscurile de
accidentare şi de îmbolnăvire profesională a lucrătorilor { art.13 lit.a) };
să stabilească pentru lucrători, prin fişa postului, atribuţiile şi răspunderile ce le
revin în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, corespunzător funcţiilor
exercitate { art.13 lit.d) };
să elaboreze instrucţiuni proprii, în spiritul prezentei legi, pentru completarea şi /
sau aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă, ţinând seama de
particularităţile activităţilor şi ale locurilor de muncă aflate în responsabilitatea lor
{ art.13 lit.e) };
să asigure şi să controleze cunoaşterea şi aplicarea, de către toţi lucrătorii a
măsurilor prevăzute în planul de prevenire şi de protecţie stabilit, precum şi a
prevederilor legale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, prin lucrătorii
desemnaţi, prin propria competenţă sau prin servicii externe { art.13 lit.f) };
să asigure informarea fiecărei persoane, anterior angajării în muncă, asupra
riscurilor la care aceasta este expusă la locul de muncă, precum şi asupra
măsurilor de prevenire şi de protecţie necesare { art.13 lit.h) };
să ia măsuri pentru autorizarea exercitării meseriilor şi a profesiilor prevăzute de
legislaţia specifică { art.13 lit.i) };
să angajeze numai persoane care, în urma examenului medical , corespund
sarcinii de muncă pe care urmează să o execute şi să asigure supravegherea
stării de sănătate a acestora, ulterior angajării { art.13 lit.j) };
să ţină evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific, unde accesul să fie permis
numai lucrătorilor care au primit şi şi-au însuşit instrucţiunile adecvate { art.13
lit.k) };
să asigure funcţionarea permanentă şi corectă a sistemelor şi dispozitivelor de
protecţie, a aparaturii de măsură şi control, precum şi a instalaţiilor de captare,
reţinere şi neutralizare a substanţelor nocive degajate în desfăşurarea proceselor
tehnologice { art.13 lit.l) };
să prezinte documentele şi să dea relaţiile solicitate de inspectorii de muncă în
timpul controlului sau al efectuării cercetării evenimentelor { art.13 lit.m) };
să desemneze, la solicitarea inspectorului de muncă, lucrătorii care să participe la
efectuarea controlului sau la cercetarea evenimentelor { art.13 lit.o) };
să asigure condiţii pentru ca fiecare lucrător să primească o instruire suficientă şi
adecvată în domeniul securităţii şi sănătăţii, în special sub formă de informaţii şi
instrucţiuni de lucru, specifice locului de muncă şi postului său ( art.20);
cercetarea evenimentelor este obligatorie şi se efectuează de către angajator, în
cazul evenimentelor care au produs incapacitate temporară de muncă { art.29
alin.(1) lit.a) };
70
accidentul de muncă înregistrat de angajator se raportează de către acesta la
inspectoratul teritorial de muncă, precum şi la asigurător, potrivit legii { art.32
alin.(2) }.

9.4. Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 3.500 lei (RON)
la 7.000 lei (RON) încălcarea următoarelor dispoziţii de către angajatori {art.39 alin.(5)} :
• să evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, inclusiv la
alegerea echipamentelor de muncă, a substanţelor sau preparatelor chimice
utilizate şi la amenajarea locurilor de muncă { art.7 alin. (4) lit.a) };
• ulterior evaluării riscurilor pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor şi dacă este
necesar, măsurile de prevenire, precum şi metodele de lucru şi de producţie
aplicate de către angajator să asigure îmbunătăţirea nivelului securităţii şi a
protecţiei sănătăţii lucrătorilor şi să fie integrate în ansamblul activităţilor
întreprinderii şi / sau unităţii respective şi la toate nivelurile ierarhice{ art.7 alin. (4)
lit.b) };
• să ia în considerare capacităţile lucrătorului în ceea ce priveşte securitatea şi
sănătatea în muncă, atunci când îi încredinţează sarcini { art.7 alin. (4) lit.c) };
• să asigure ca planificarea şi introducerea de noi tehnologii să facă obiectul consul-
tărilor cu lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora în ceea ce priveşte consecinţele
asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, determinate de alegerea echipamentelor, de
condiţiile şi mediul de muncă { art.7 alin. (4) lit.d) };
• să ia măsurile corespunzătoare pentru ca, în zonele cu risc ridicat si specific,
accesul să fie permis numai lucrătorilor care au primit şi şi-au însuşit instrucţiunile
adecvate { art.7 alin.(4) lit.e) }.
• să coopereze în vederea implementării prevederilor privind securitatea, sănătatea şi
igiena, luând în considerare natura activităţilor { art.7 alin.(5) lit.a) };
• să îşi coordoneze acţiunile în vederea protecţiei şi prevenirii riscurilor profesionale,
luând în considerare natura activităţilor { art.7 alin.(5) lit.b) };
• să se informeze reciproc despre riscurile profesionale{ art.7 alin.(5) lit.c) };
• să informeze lucrătorii şi / sau reprezentanţii acestora despre riscurile profesionale
{ art.7 alin.(5) lit.d) };
• măsurile privind securitatea, sănătatea şi igiena în muncă nu trebuie să comporte, în
nici o situaţie, obligaţii financiare pentru lucrători { art.7 alin.(6) }.
• angajatorul desemnează unul sau mai mulţi lucrători, pentru a se ocupa de
activităţile de protecţie şi de activităţile de prevenire a riscurilor profesionale din
întreprindere şi/sau unitate, denumiţi în continuare lucrători desemnaţi { art.8 alin.(1) } .
• lucrătorii desemnaţi nu trebuie să fie prejudiciaţi ca urmare a activităţii lor de
protecţie şi a celei de prevenire a riscurilor profesionale { art.8 alin.(2) }.
• lucrătorii desemnaţi trebuie să dispună de timpul necesar pentru a-şi putea îndeplini
obligaţiile ce le revin prin prezenta lege { art.8 alin.(3) }.
• dacă, în întreprindere şi / sau unitate nu se pot organiza activităţile de prevenire şi
cele de protecţie din lipsa personalului competent, angajatorul trebuie să recurgă
la servicii externe { art.8 alin.(4) } .
• în cazul în care angajatorul apelează la servicii externe prevăzute , acestea trebuie
să fie informate de către angajator asupra factorilor cunoscuţi că au efecte sau
sunt susceptibili de a avea efecte asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor şi
trebuie să aibă acces la informaţiile prevăzute la art. 16 alin.(2) din Lege { art. 8
alin.( 5) }.
• lucrătorii desemnaţi trebuie să aibă, în principal, atribuţii privind securitatea şi
sănătatea în muncă şi, cel mult, atribuţii complementare { art.8 alin.(6) }.
• să informeze, cât mai curând posibil, toţi lucrătorii care sunt sau pot fi expuşi unui
risc de pericol grav şi iminent, despre acest risc, precum şi despre măsurile luate
sau care trebuie să fie luate pentru protecţia lor { art.11 alin.(1) lit. a) };
71
• să ia măsuri şi să furnizeze instrucţiuni pentru a da lucrătorilor posibilitatea să
oprească lucrul şi/sau să părăsească imediat locul de muncă şi să se îndrepte spre
o zonă sigură, în caz de pericol grav şi iminent { art.11 alin.(1) lit. b) };
• să nu impună lucrătorilor reluarea lucrului în situaţia în care încă există un pericol
grav şi iminent, în afara cazurilor excepţionale şi pentru motive justificate { art.11
alin.(1) lit. c) };
• trebuie să se asigure că, în cazul unui pericol grav şi iminent pentru propria
securitate sau a altor persoane atunci când şeful ierarhic imediat superior nu poate fi
contactat, toţi lucrătorii sunt apţi să aplice măsurile corespunzătoare în
conformitate cu cunoştinţele lor şi cu mijloacele tehnice de care dispun, pentru a
evita consecinţele unui astfel de pericol { art.11 alin.(3) }.
• să asigure echipamente de muncă fără pericol pentru securitatea şi sănătatea
lucrătorilor { art.13 lit.q) };
• să acorde obligatoriu, în cazul degradării sau a pierderii calităţilor de protecţie a
echipamentului individual de protecţie, unul nou { art.13 lit.s) };
• să comunice, de îndată, inspectoratelor teritoriale de muncă, toate evenimentele,
aşa cum sunt definite la art.5 lit.f) din Lege { art.27 alin.(1) lit.a) }.
• să comunice asigurătorului, potrivit Legii nr.346/2002 privind asigurarea pentru
accidente de muncă şi boli profesionale, cu modificările şi completările ulterioare,
evenimentele urmate de incapacitate temporară de muncă, invaliditate sau deces,
la confirmarea acestora { art.27 alin.(1) lit.b) }.

9.5. Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 3.000 lei (RON)
la 6.000 lei (RON) încălcarea următoarelor dispoziţii de către angajatori { art.39 alin.(6)} :
o lucrătorii desemnaţi să aibă capacitatea necesară şi să dispună de mijloacele
adecvate { art.9 alin.(1) lit.a)};
o serviciile externe să aibă aptitudinile necesare şi să dispună de mijloace personale
şi profesionale adecvate { art.9 alin.(1) lit.b)};;
o lucrătorii desemnaţi şi serviciile externe să fie în număr suficient { art.9 alin.(1)
lit.c)};
o să ia măsurile necesare pentru acordarea primului-ajutor, stingerea incendiilor şi
evacuarea lucrătorilor adaptate naturii activităţilor şi mărimii întreprinderii şi / sau
unităţii, ţinând seama de alte persoane prezente { art. 10 alin.(1) lit. a) };
o să stabilească legăturile necesare cu serviciile specializate, îndeosebi în ceea ce
priveşte primul-ajutor, serviciul medical de urgenţă, salvare şi pompieri { art. 10
alin.(1) lit. b) };
o să desemneze lucrătorii care aplică măsurile de prim ajutor, de stingere a
incendiilor şi de evacuare a lucrătorilor { art. 10 alin.(2) } ;
o numărul lucrătorilor care aplică măsurile de prim ajutor, de stingere a incendiilor şi
de evacuare a lucrătorilor, instruirea lor şi echipamentul pus la dispoziţia acestora
trebuie să fie adecvate mărimii şi/sau riscurilor specifice întreprinderii şi/sau
unităţii { art. 10 alin.(3) }.
o alimentaţia de protecţie se acordă obligatoriu şi gratuit de către angajatori,
persoanelor care lucrează în condiţii de muncă ce impun acest lucru, şi se
stabileşte prin contractul colectiv de muncă şi/sau contractul individual de muncă
( art. 14 ) ;
o materialele igienico-sanitare se acordă, obligatoriu şi gratuit, de către angajatori
{ art. 15 alin.(1) } ;
o categoriile de materiale igienico-sanitare, precum şi locurile de muncă ce impun
acordarea acestora se stabilesc prin contractul colectiv de muncă şi / sau
contractul individual de muncă { art. 15 alin.(1) } .
o ţinând seama de mărimea întreprinderii şi/sau a unităţii, trebuie să ia măsuri
corespunzătoare, astfel încât lucrătorii şi / sau reprezentanţii acestora să primească, în
conformitate cu prevederile legale, toate informaţiile necesare privind riscurile
72
pentru securitate şi sănătate, precum şi măsurile şi activităţile de prevenire şi
protecţie, atât la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii, în general, cât şi la nivelul
fiecărui post de lucru şi/sau funcţie { art.16 alin.(1) lit. a) } ;
o ţinând seama de mărimea întreprinderii şi/sau a unităţii, trebuie să ia măsuri
corespunzătoare, astfel încât lucrătorii şi / sau reprezentanţii acestora să primească, în
conformitate cu prevederile legale, toate informaţiile necesare privind măsurile
luate în conformitate cu prevederile art.10 din Lege { art.16 alin.(1) lit. b) } ;
o trebuie să ia măsuri corespunzătoare astfel încât angajatorii lucrătorilor din orice
întreprindere şi / sau unitate exterioară, care desfăşoară activităţi în întreprinderea
şi / sau în unitatea sa, să primească informaţii adecvate privind aspectele , care
privesc aceşti lucrători { art.16 alin.(2) } .

9.5.1. Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 3.000 lei
(RON) la 6.000 lei (RON) încălcarea dispoziţiilor referitoare la obligativitatea declarării
bolilor profesionale , care se face de către medicii din cadrul autorităţilor de sănătate
publică judeţene şi a municipiului Bucureşti { art. 34 alin.(1) }.

9.6. Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 2.500 lei (RON)
la 5.000 lei (RON) încălcarea următoarelor dispoziţii de către angajatori { art.39 alin.(7)} :
o lucrătorii care, în cazul unui pericol grav şi iminent, părăsesc locul de muncă şi/sau
o zonă periculoasă, nu trebuie să fie prejudiciaţi şi trebuie să fie protejaţi împotriva
oricăror consecinţe negative şi nejustificate pentru aceştia { art. 11 alin. (2) } ;
o lucrătorii nu trebuie să fie prejudiciaţi pentru cazurile prevăzute la art.11 alin. (3)
din Lege , cu excepţia situaţiilor în care aceştia acţionează imprudent sau dau
dovadă de neglijenţă gravă { art. 11 alin. (4) } ;
o să ia măsuri corespunzătoare pentru ca lucrătorii desemnaţi sau reprezentanţii
lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, în
vederea îndeplinirii atribuţiilor şi în conformitate cu prevederile prezentei legi, să
aibă acces la ( art. 17 ) :
a) evaluarea riscurilor şi măsurile de protecţie, prevăzute la art.12 alin. (1)
lit.a) şi lit.b);
b) evidenţa şi rapoartele prevăzute la art. 12 alin.(1) lit.c) şi lit.d);
c) informaţiile privind măsurile din domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă, precum şi informaţii provenind de la instituţiile de control şi autorităţile
competente în domeniu.
o în vederea realizării prevederilor art.16, art.17 şi art.18 alin. (1), la nivelul
angajatorului, se înfiinţează, se organizează şi funcţionează comitete de securitate
şi sănătate în muncă ( art. 19 ) ;
o instruirea lucrătorilor, aşa cum este stabiltă de Legea SSM , nu poate fi realizată pe
cheltuiala lucrătorilor şi / sau a reprezentanţilor acestora { art. 21 alin.(1) } ;
o instruirea lucrătorilor, aşa cum este stabiltă de Legea SSM, trebuie să se realizeze
în timpul programului de lucru { art. 21 alin.(2) } ;
o instruirea , pentru reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul
SSM , trebuie să se efectueze în timpul programului de lucru, fie în interiorul, fie în
afara întreprinderii şi / sau unităţii { art. 21 alin.(3) } .

9.7. Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 2.000 lei (RON)
la 4.000 lei (RON) încălcarea următoarelor dispoziţii de către angajatori { art.39 alin.(8)} :
o să ţină evidenţa accidentelor de muncă, ce au ca urmare o incapacitate de muncă
mai mare de 3 zile de lucru, a accidentelor uşoare, a bolilor profesionale, a
incidentelor periculoase, precum şi a accidentelor de muncă, aşa cum sunt definite
la art.5 lit.g ) { art. 12 alin.(1) lit.c) } ;
o să elaboreze, pentru autorităţile competente şi în conformitate cu reglementările
legale, rapoarte privind accidentele de muncă suferite de lucrătorii săi ) { art. 12
alin.(1) lit.d) } ;
73
o să ia măsuri pentru asigurarea de materiale necesare informării şi instruirii lucră-
torilor, cum ar fi afişe, pliante, filme, diafilme cu privire la securitatea şi sănătatea
în muncă { art. 13 lit.g) } ;
o reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor sau lucrătorii nu pot fi prejudiciaţi din cauza activităţilor pe care
le desfăşoară în acest sens { art. 18 alin.(5) } ;
o să acorde reprezentanţilor lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul
securităţii şi sănătăţii lucrătorilor un timp adecvat, fără diminuarea drepturilor
salariale şi să le furnizeze mijloacele necesare pentru a-şi putea exercita drepturile şi
atribuţiile care decurg din Lege { art. 18 alin.(5) } ;
o să amenajeze locurile de muncă ţinând seama de prezenţa grupurilor sensibile la
riscuri specifice ( art. 36 );
o intoxicaţia acută profesională se declară, se cercetează şi se înregistrează atât ca
boală profesională, cât şi ca accident de muncă { art. 34 alin.(5) } .

9.8. Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 5.000 lei (RON)
la 10.000 lei (RON) nerespectarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă
privind { art.39 alin.(9) } :
a) fabricarea, transportul, depozitarea, manipularea sau utilizarea
substanţelor sau a preparatelor chimice periculoase şi a deşeurilor rezultate;
b) prevenirea prezenţei peste limitele maxime admise a agenţilor chimici,
fizici sau biologici, precum şi suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale
organismului uman;
c) darea în exploatare sau repunerea în funcţiune, parţială sau totală, a
construcţiilor, echipamentelor de muncă noi sau reparate, precum şi pentru aplicarea
proceselor tehnologice;
d) întocmirea şi respectarea documentaţiilor tehnice pentru executarea
lucrărilor care necesită măsuri speciale de siguranţă;
e) folosirea surselor de foc deschis şi fumatul la locurile de muncă unde
acestea sunt interzise;
f) prevenirea accidentelor prin electrocutare, la executarea, exploatarea,
întreţinerea şi repararea instalaţiilor şi a echipamentelor electrice, precum şi pentru
prevenirea efectelor electricităţii statice şi a descărcărilor atmosferice;
g) asigurarea şi folosirea instalaţiilor electrice de construcţie adecvate la
locurile de muncă unde există pericole de incendiu sau de explozie;
h) asigurarea celei de a doua surse de alimentare cu energie electrică a
echipamentelor de muncă;
i) transportul, manipularea şi depozitarea echipamentelor de muncă,
materialelor şi produselor;
j) delimitarea, îngrădirea şi semnalizarea zonelor periculoase;
k) semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la locul de muncă;
l) asigurarea exploatării fără pericole a recipientelor-butelii cu gaze
comprimate sau lichefiate, a instalaţiilor mecanice sub presiune şi a celor de ridicat, a
conductelor prin care circulă fluide sub presiune şi a altor asemenea echipamente de
muncă;
m) utilizarea, întreţinerea, revizia şi repararea periodică a echipamentelor
de muncă;
n) asigurarea, marcarea şi întreţinerea căilor de acces şi de circulaţie;
o) asigurarea iluminatului de siguranţa;
p) organizarea activităţii de păstrare, întreţinere şi denocivizare a
echipamentului individual de protecţie;
q) întocmirea documentelor de urmărire a parametrilor funcţionali ai
echipamentelor de muncă şi a rapoartelor de serviciu pentru instalaţiile cu regim special
de exploatare;
74
r) aplicarea metodelor de exploatare minieră, execuţia, exploatarea şi
întreţinerea lucrărilor miniere, realizarea şi funcţionarea sistemului de aeraj,
corespunzător clasificării minelor din punctul de vedere al emanaţiilor de gaze;
s) amenajarea locurilor de muncă pentru lucrul la înălţime, în spaţii
închise şi în condiţii de izolare.

9.9. Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 5.000 lei (RON)
la 10.000 lei (RON) neprezentarea de către serviciile externe a raportului semestrial de
activitate ( art. 40 ).

Sancţiunile contravenţionale prevăzute la capitolul IX al Legii SSM se
aplică angajatorilor ( art.41 ) .

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea amenzilor se fac de către
inspectorii de muncă { art. 42 alin.(1)} .

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea amenzilor prevăzute la art.39
alin.(6) lit.b) şi alin. (8) lit.b) se face şi de către inspectorii sanitari din cadrul
Ministerului Sănătăţii şi al unităţilor subordonate { art. 42 alin.(2)} .

În caz de constatare a unei situaţii care se încadrează în categoria
infracţiunilor , aşa cum sunt ele definite la capitolul VIII din Lege , inspectorii de
muncă şi / sau inspectorii sanitari vor sesiza de îndată organele de urmărire
penală competente, potrivit legii { art. 42 alin.(3)} .

Contravenţiilor prevăzute la capitolul IX al Legii le sunt aplicabile
dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2 / 2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.180/2002, cu
modificările şi completările ulterioare { art. 43 alin.(1)}.

Contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore
de la data încheierii procesului-verbal ori, după caz, de la data comunicării
acestuia jumătate din minimul amenzii prevăzut de lege, corespunzător faptei
pentru care a fost sancţionat, inspectorul de munca făcând menţiune despre
tă posibilitate în procesul-verbal { art. 43 alin.(2)}. aceas

Angajatorii răspund patrimonial, potrivit legii civile, pentru prejudiciile
cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în
care daunele nu sunt acoperite integral prin prestaţiile asigurărilor sociale de
stat.

10. Capitolul X , „ Autorităţi competente şi instituţii cu atribuţii în domeniu “ ,
precizează că Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei este autoritatea
competentă în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
Principalele atribuţii ale Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei în acest domeniu sunt următoarele :
a) elaborează politica şi strategia naţională în domeniul securităţii
şi sănătăţii în muncă, în colaborare cu Ministerul Sănătăţii şi prin consultarea cu alte
instituţii cu atribuţii în domeniu;
b) elaborează proiecte de acte normative, în vederea implementării
unitare a strategiei naţionale şi a acquis-ului comunitar din domeniu;
c) avizează, participă la elaborarea şi, după caz, la aprobarea
reglementărilor cu implicaţii în domeniu, iniţiate de alte instituţii, potrivit legii;
75
d) monitorizează aplicarea legislaţiei pe baza datelor, a informaţi-
lor şi propunerilor transmise de instituţiile aflate în subordine sau coordonare, precum
şi ale celor cu care colaborează în desfăşurarea activităţii;
e) abilitează persoane juridice şi fizice pentru a presta servicii de
protecţie şi prevenire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, denumite în prezenta
lege servicii externe, la care se face referire la art. 8 alin. (4);
f) recunoaşte, desemnează, notifică şi supraveghează laboratoare
de încercări, precum şi organisme din domeniul său de competenţă, în condiţiile legii;
g) coordonează, în colaborare cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării,
elaborarea programelor de cercetare de interes naţional în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă;
h) organizează, împreună cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării,
activitatea de pregătire generală şi/sau de specialitate în domeniul securităţii şi sănătăţii
în muncă pentru instituţiile de învăţământ;
i) desfăşoară activităţi de informare-documentare în domeniul său
de competenţă, potrivit legii;
j) avizează materiale de informare şi instruire, cum ar fi: suporturi
de curs, broşuri, pliante, afişe elaborate de alte persoane juridice sau fizice, în sensul
asigurării concordanţei mesajelor pe care acestea le conţin cu prevederile legislaţiei în
vigoare;
k) reprezintă statul în relaţiile internaţionale din domeniul său de
competenţă.

Ministerul Sănătăţii, ca organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, este autoritatea centrală în domeniul asistenţei de sănătate publică.
Ministerul Sănătăţii îndeplineşte, în principal, următoarele atribuţii în domeniul
sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă:
a) coordonează activitatea de medicină a muncii la nivel naţional;
b) elaborează sau avizează reglementări pentru protecţia sănătăţii
în relaţie cu mediul de muncă şi pentru promovarea sănătăţii la locul de muncă şi pentru
medicina muncii;
c) supraveghează starea de sănătate a lucrătorilor;
d) asigură formarea şi perfecţionarea profesională în domeniul me-
dicinei muncii;
e) coordonează activitatea de cercetare, declarare, înregistrare şi
evidenţă a bolilor profesionale şi a celor legate de profesiune;
f) autorizează / avizează şi controlează calitatea serviciilor medicale
acordate lucrătorilor la locul de muncă;
g) colaborează cu alte instituţii implicate în activităţi cu impact
asupra sănătăţii lucrătorilor;
h) îndeplineşte şi alte atribuţii, conform competenţelor sale în
domeniu, reglementate prin legi speciale.

Inspecţia Muncii reprezintă autoritatea competentă în ceea ce priveşte
controlul aplicării legislaţiei naţionale referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă la
toate persoanele fizice şi juridice din sectorul public şi privat , cu excepţia celor expres
menţionate în Lege şi are, în principal, următoarele atribuţii:
a) controlează realizarea programelor de prevenire a riscurilor
profesionale;
b) solicită măsurători şi determinări, examinează probe de produse
şi de materiale în unităţi şi în afara acestora, pentru clarificarea unor evenimente sau
situaţii de pericol;
c) dispune sistarea activităţii sau scoaterea din funcţiune a
echipamentelor de muncă, în cazul în care constată o stare de pericol grav şi iminent de
76
accidentare sau de îmbolnăvire profesională şi sesizează, după caz, organele de
urmărire penală;
d) cercetează evenimentele conform competenţelor, avizează
cercetarea, stabileşte sau confirmă caracterul accidentelor;
e) coordonează, în colaborare cu Institutul Naţional de Statistică şi
cu celelalte instituţii implicate, după caz, sistemul de raportare şi evidenţă a
accidentelor de muncă şi a incidentelor, iar, în colaborare cu Ministerul Sănătăţii,
sistemul de raportare a bolilor profesionale sau legate de profesie;
f ) analizează activitatea serviciilor externe prevăzute la art. 8
alin.(4) şi propune retragerea abilitării, după caz;
g) raportarea către Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei a situaţiilor deosebite care necesită îmbunătăţirea reglementărilor din domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă.

Asigurătorul , stabilit de legislaţia în domeniu , reprezintă autoritatea compe-
tentă în domeniul asigurării pentru accidente de muncă şi boli profesionale şi are
următoarele atribuţii :
a) sprijinirea şi îndrumarea activităţii de prevenire în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă a angajatorilor;
b) reabilitarea medicală şi compensarea victimelor accidentelor de
muncă şi a bolilor profesionale;
c) recunoaşterea organismelor care efectuează certificarea siste-
mului de management al securităţii şi sănătăţii în muncă la nivelul angajatorului;
d) raportarea către Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei
a situaţiilor deosebite care necesită îmbunătăţirea reglementărilor din domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă.

Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Muncii
fundamentează ştiinţific măsurile de îmbunătăţire a activităţii de securitate şi sănătate în
muncă şi promovează politica stabilită pentru acest domeniu.

Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia
generală a penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiţiei, Serviciul Român de
Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de
Telecomunicaţii Speciale, precum şi Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor
Nucleare organizează, coordonează şi controlează activitatea de securitate şi sănătate
în muncă din unităţile lor, prin serviciile de prevenire şi protecţie create sau desemnate
de către aceste instituţii, în scopul aplicării prevederilor prezentei legi.
Cercetarea, înregistrarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale produse în unităţile din subordinea instituţiilor de mai sus se efectuează de
organele proprii ale acestora.

11. Capitolul XI , „ Dispoziţii finale ” , precizează că se aprobă prin hotărâre a
Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei,
următoarele acte normative:
a) norme metodologice de aplicare a prevederilor Legii SSM;
b) transpunerea directivelor specifice referitoare la securitatea şi
sănătatea în muncă.
În aplicarea prevederilor Legii, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei
va elabora proiecte de acte normative necesare implementării şi/sau adaptării situaţiilor
existente la cerinţele acesteia.

Activităţile de interes naţional în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi
sursele de acoperire a cheltuielilor necesare în vederea realizării acestora se aprobă
77
prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei.
Activităţile de interes naţional de cercetare ştiinţifică în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă se finanţează din fondurile prevăzute pentru acestea, potrivit
legislaţiei în domeniu .
Legea SSM a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2006 , dată de la care se
abrogă:
Legea protecţiei muncii nr.90/1996, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.47 din 29 ianuarie 2001, cu modificările ulterioare;
Decretul Consiliului de Stat nr.400/1981 pentru instituirea unor reguli privind
exploatarea şi întreţinerea instalaţiilor, utilajelor şi maşinilor, întărirea ordinii
şi disciplinei în muncă în unităţile cu foc continuu sau care au instalaţii cu
grad ridicat de pericol în exploatare, republicat în Buletinul Oficial al
României, nr. 5 din 11 ianuarie 1982;
orice alte dispoziţii contrare.

Legea SSM transpune Directiva Consiliului nr.89 / 391 / CEE privind introducerea
de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de
muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene (JOCE), nr.L 183 din 14
iunie 1989.
Legea SSM a fost adoptată de Parlamentul României la data de 14 iulie 2006 sub
numărul 319 , fiind publicată în M.O. , partea I , nr. 646 din 26.07.2006.

∗ LEGEA INSPECŢIEI MUNCII

Legea de mai sus reglementează înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii ca
organ de specialitate al administraţiei publice centrale în subordinea MMSSF.
În capitolul II , Legea prezintă atribuţiile Inspecţiei Muncii.
Obiectiv

ele principale ale Inspecţiei Muncii sunt următoarele :
a) controlul aplicării prevederilor legale referitoare la relaţiile de muncă , la
securitatea şi sănătatea în muncă , la protecţia salariaţilor care lucrează în
condiţii deosebite şi a prevederilor legale referitoare la asigurarile sociale.
b) informarea autorităţilor competente cu privire la deficienţele legate de
aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în vigoare ;
c) furnizarea de informaţii celor interesaţi despre cele mai eficace mijloace de
respectare a legislaţiei muncii ;
d) asistarea tehnică a angajatorilor şi angajaţilor, pentru prevenirea riscurilor
profesionale şi a conflictelor sociale ;
e) iniţierea de propuneri adresate Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei pentru imbunatăţirea legislaţiei existente şi elaborarea de noi acte legislative în
domeniu .

În indeplinirea obiectivelor, Inspecţia Muncii are următoarele atribuţii principale :

∗ în domeniul stabilirii relaţiilor de muncă controlează :

încadrarea în muncă şi încetarea activităţii persoanelor care desfăşoară
orice activitate în temeiul unui contract individual de muncă sau al unei
convenţii civile de prestări servicii ;
stabilirea şi respectarea duratei timpului de lucru ;
stabilirea şi acordarea drepturilor salariale , precum şi a celorlalte drepturi
decurgând din munca prestată ;
accesul , fără nici o discriminare , pe piaţa muncii , al tuturor persoanelor
apte , respectarea normelor specifice privind condiţiile de muncă ale
tinerilor, femeilor, precum şi ale unor categorii de persoane defavorizate;
78
respectarea celorlalte prevederi cuprinse in legislaţia muncii şi a clauzelor
contractelor colective de muncă ;

∗ în domeniul securităţii şi al sănătăţii în muncă :
acordă asistenţă tehnică persoanelor juridice la elaborarea programelor de
prevenire a riscurilor profesionale şi controlează realizarea acestora ;
efectuează sau solicită măsurători şi determinări , examinează probe de
produse şi de materiale , în unităţi şi în afara acestora , pentru clarificarea
unor situatii de pericol ;
dispune sistarea activităţii sau scoaterea din funcţiune a echipamentelor de
muncă , în cazul în care constată o stare de pericol iminent de accidentare
sau de îmbolnăvire profesională şi sesizează , dupa caz , organele de
urmărire penală ;
acordă angajatorilor, persoane juridice şi fizice, autorizatia de funcţionare
din punct de vedere al SSM ;
retrage autorizaţia de funcţionare din punct de vedere SSM , dacă constată
că prin modificarea condiţiilor care au stat la baza emiterii acesteia nu se
respectă prevederile legislaţiei în vigoare ;
cercetează accidentele de muncă conform prevederilor Normelor
metodologice privind comunicarea , cercetarea , înregistrarea , raportarea
şi evidenţa accidentelor de muncă ;
coordonează activitatea de instruire şi informare a angajaţilor în domeniul
securităţii , sănătăţii şi al relaţiilor de muncă şi urmăreşte activitatea de
formare a specialiştilor în domeniu ;
controlează aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la punerea în
conformitate a produselor, maşinilor, utilajelor şi a echipamentelor de
protecţie din punct de vedere al securităţii în muncă, la intrarea acestora
pe teritoriul naţional , prin inspectorii de muncă sau prin organisme
acreditate de Ministerul Muncii , Solidarităţii Sociale şi Familiei;
controlează respectarea îndeplinirii cerinţelor legale referitoare la
sănătatea în muncă şi la înlăturarea riscurilor de îmbolnăviri profesionale.

Capitolul III al Legii, cuprinde prevederi referitoare la modul de organizare a
Inspecţiei Muncii la nivel central şi teritorial , precum şi prevederi referitoare la
salarizarea personalului .

Capitolul IV, cuprinde prevederi referitoare la calităţile , obligaţiile şi drepturile
inspectorilor de muncă , în care sens :
inspectorii de muncă sunt funcţionari publici ;
inspectorii de muncă sunt independenţi faţă de orice schimbare guvernamentală
din afară ;
încadrarea inspectorilor de muncă , se face prin concurs sau examen , în raport
cu pregătirea profesională şi cu aptitudinile candidaţilor ;
numirile în funcţii de conducere se fac pe baza unor criterii stabilite în
mentul de organizare şi funcţionare al Inspecţiei Muncii ; Regula

inspectorii de muncă sunt obligaţi :
să nu aibă nici un interes , direct sau indirect , de orice natura ar fi acesta ,
în unităţile care se află sub incidenţa controlului lor ;
să nu dezvăluie secretele de fabricaţie şi , în general , procedurile de
exploatare, de care ar putea lua cunoştinţă în exercitarea funcţiilor lor ,nici
după momentul incetării , indiferent de motiv, a contractului lor individual
de muncă ;

79
să păstreze confidenţialitatea oricărei reclamaţii care semnalează nerespec-
tarea prevederilor legale în domeniul reglementat de actul normativ analizat
şi să nu dezvăluie , conducatorului persoanei juridice şi persoanei fizice
sau reprezentantului acestora, faptul că inspecţia a fost efectuată ca urmare
a unei reclamaţii .

inspectorii de muncă au următoarele drepturi :
să li se permită accesul liber , permanent şi fără înştiinţare prealabilă în sediul
persoanei juridice şi în orice alt loc de muncă organizat de aceasta ;
să solicite conducerii persoanei juridice sau persoanei fizice documentele şi
informaţiile necesare pentru realizarea controlului sau pentru efectuarea
cercetării accidentelor de muncă ;
să procure dovezi , să efectueze investigaţii sau examene , să ceară prezentarea
documentaţiei pe care o consideră necesară , să realizeze măsurători sau să
preleveze mostre de substanţe utilizate în procesul de producţie ;
să impună ca abaterile constatate în domeniu să fie remediate pe loc sau într-un
timp limitat ;
să ceară , acolo unde este cazul , modificarea instalaţiilor sau a produselor
tehnologice utilizate , dacă acestea nu asigură securitatea lucrătorilor la locul de
muncă ;
să dispună întreruperea sau suspendarea imediată a proceselor de muncă, atunci
când constată o stare de pericol iminent de accident sau de îmbolnavire
profesională pentru lucrătorii care participă la procesul de producţie sau pentru
alte persoane ;
să apeleze la organisme agreate pentru a verifica starea locurilor de muncă sau a
materialelor folosite ;
să dispună măsuri atunci când conducatorul persoanei juridice nu îşi indepli-
neşte obligaţiile legale ;
să sesizeze organele de urmărire penală cu privire la cazurile de abateri
considerate infracţiuni ;
să intre în toate locurile în care se efectuează lucrări care implică riscuri pentru
securitatea şi sănătatea lucrătorilor ;
să ceară informaţii , fie singuri, fie in prezenţa martorilor, de la orice persoană şi
despre orice problemă care constituie obiectul controlului ;
să propună retragerea autorizaţiei de funcţionare din punct de vedere al
securităţii în muncă , dacă constată că , prin modificarea condiţiilor care au stat
la baza acesteia , nu se respectă prevederile legislaţiei în vigoare.

Capitolul V, se referă la sancţiunile pe care inspectorul de muncă le poate aplica
pentru contravenţiile constatate , conform competenţelor pe care acesta le are acordate
de lege .
Măsurile luate de inspectorii de muncă pot fi contestate pe căile judiciare sau
administrative prevăzute de lege.

Capitolul VI , denumit ″ Dispozitii finale ″, cuprinde anumite precizări referitoare
la patrimoniul Inspecţii a Muncii , la preluarea personalului de la alte structuri ale
Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale , la modul de gestionare a sumelor rezultate
din prestările de servicii , precum şi la actele normative care se abrogă odată cu
intrarea in vigoare a legii.
Legea Inspecţiei Muncii a fost votată de Parlamentul României la data de 16
iunie 1999 şi a intrat în vigoare odată cu publicarea în Monitorul Oficial nr. 283 ,
respectiv la data de 21 iunie 1999 , având numărul 108 .



80
Datorită necesităţii corelării cu alte acte normative deja emise şi a precizării
faptului că organele teritoriale au personalitate juridică , a fost nevoie ca legea să fie
amendată , lucru care s-a realizat prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 137 din data de 22
septembrie 1999 .
∗ LEGEA PRIVIND ASIGURAREA PENTRU ACCIDENTE DE
MUNCA SI BOLI PROFESIONALE NR. 346/2002
Legea privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale nr. 346 /
2002, obliga toti angajatorii sa-si asigure angajatii.
Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale garantează un
ansamblu de servicii şi prestaţii în beneficiul persoanelor asigurate, în vederea:
• promovării sănătăţii şi a securităţii în muncă şi prevenirii accidentelor de muncă
şi a bolilor profesionale;
• diminuării şi compensării consecinţelor accidentelor de muncă şi ale bolilor
profesionale.
Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale se fundamentează pe
următoarele principii:
• asigurarea este obligatorie pentru toţi cei ce utilizează forţă de muncă angajată cu
contract individual de muncă;
• riscul profesional este asumat de cei ce beneficiază de rezultatul muncii prestate;
• fondul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale se constituie
din contribuţii diferenţiate în funcţie de risc, suportate de angajatori sau de
persoanele fizice care încheie asigurarea, potrivit prevederilor prezentei legi;
• creşterea rolului activităţii de prevenire în vederea reducerii numărului
accidentelor de muncă şi al bolilor profesionale;
• solidaritatea socială, prin care participanţii la sistemul de asigurare pentru
accidente de muncă şi boli profesionale îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiază
de drepturi pentru prevenirea, diminuarea sau eliminarea riscurilor prevăzute de
lege;
• asigurarea unui tratament nediscriminatoriu pentru beneficiarii drepturilor
prevăzute de lege;
• asigurarea transparenţei în utilizarea fondurilor;
• repartiţia fondurilor în conformitate cu obligaţiile ce revin sistemului de asigurare
pentru accidente de muncă şi boli profesionale prin prezenta lege.
Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale are următoarele
obiective:
• prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
• reabilitarea medicală şi socioprofesională a asiguraţilor, victime ale accidentelor
de muncă şi ale bolilor profesionale, precum şi recuperarea capacităţii de muncă
a acestora;
• acordarea de prestaţii în bani pe termen lung şi scurt, sub formă de indemnizaţii
şi alte ajutoare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.
Asigurătorul are obligaţia de a promova şi de a stimula activitatea de prevenire a
accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, în scopul:
• menţinerii integrităţii fizice şi psihice a persoanelor asigurate;
• îmbunătăţirii condiţiilor de muncă;
• eliminării sau reducerii riscurilor de accidente de muncă şi boli profesionale.
Personalul tehnic al asigurătorului, care desfăşoară activităţi de prevenire a
accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, atestat de autoritatea de stat
competentă potrivit legii, precum şi personalul medical specializat în medicina muncii
au următoarele atribuţii:
• acordă consultanţă şi asistenţă tehnică şi medicală de medicina muncii cu privire
la măsurile şi mijloacele de prevenire;
81
• iniţiază şi elaborează studii şi analize şi asigură documentaţia privind riscurile şi
condiţiile de muncă din unităţi, în vederea fundamentării unor măsuri de
prevenire;
• propun finanţarea, din fondul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale, a unor proiecte sau programe de cercetare pentru fundamentarea
ştiinţifică a măsurilor de prevenire necesare;
• elaborează şi propun angajatorilor instrucţiuni de prevenire şi proceduri de lucru
specifice unor locuri de muncă;
• participă la cercetarea accidentelor de muncă ce au ca urmare incapacitatea
temporară de muncă, în comisiile de cercetare numite de angajatori;
• controlează aplicarea şi respectarea măsurilor de prevenire convenite cu
angajatorii;
• elaborează şi propun forme şi mijloace de educare şi informare pentru prevenirea
accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
• ţin evidenţa accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
• propun asigurătorului majorări sau reduceri ale contribuţiei, pentru stimularea
activităţii de prevenire;
• acolo unde este cazul, pot propune asigurătorului încheierea unor convenţii cu
angajatorii, în scopul îmbunătăţirii activităţii de prevenire a accidentelor de
muncă şi a bolilor profesionale.

În conformitate cu prevederile art. 19 din Legea nr. 346/2002, cu modificările şi
completările ulterioare, asiguraţii au dreptul la următoarele prestaţii şi servicii:
- reabilitare medicală şi recuperarea capacităţii de muncă;
- reabilitare şi reconversie profesională;
- indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă;
- indemnizaţie pentru trecerea temporară în alt loc de muncă;
- indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă;
- indemnizaţie pe durata cursurilor de calificare şi de reconversie profesională;
- compensaţii pentru atingerea integrităţii;
- despăgubiri în caz de deces;
- rambursări de cheltuieli;
Atribuţiile specifice de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale,
în calitate de prestatori de servicii, pot fi realizate, în condiţiile prezentei legi, şi de
asociaţii profesionale de asigurare, constituite în acest scop pe sectoare de activitate
ale economiei naţionale.
Asociaţiile profesionale de asigurare funcţionează pe bază de statut propriu, cu
respectarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi
fundaţii şi ale prezentei legi.
Persoanele care datorează contribuţii de asigurare pentru accidente de muncă şi
boli profesionale pot constitui asociaţii la nivelul sectoarelor de activitate ale economiei
naţionale.
Asociaţiile profesionale de asigurare sunt organisme paritare, care se constituie
şi funcţionează ca persoane juridice în condiţiile prezentei legi şi ale Ordonanţei
Guvernului nr. 26/2000. Asociaţiile profesionale de asigurare îşi pot elabora regulamente
şi instrucţiuni proprii.
În vederea funcţionării asociaţiile profesionale de asigurare sunt obligate să
solicite autorizarea de către Fondul Naţional.
Asociaţiile profesionale de asigurare exercită următoarele atribuţii:
• prestează servicii în scopul prevenirii accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale;
• acordă prestaţiile de asigurare prevăzute în prezenta lege şi întocmesc
documentaţia necesară în vederea acordării acestora;
• elaborează studii şi evaluări privind riscul de accidentare şi îmbolnăvire
profesională;
• ţin evidenţa accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, a prestaţiilor
acordate şi a costurilor aferente;
• asigură acordarea de prestaţii medicale prin servicii proprii sau pe bază de
contract încheiat cu furnizorii de servicii medicale, potrivit legii;
• verifică modul în care sunt utilizate prestaţiile băneşti acordate pentru
serviciile de reabilitare medicală şi socioprofesională.
Contribuţiile se stabilesc în funcţie de tarife şi clase de risc.Tariful de risc se
determină pentru fiecare sector de activitate în funcţie de riscul de accidentare şi de
îmbolnăvire profesională din cadrul sectorului respectiv. În cadrul tarifelor de risc
diferenţierea pe categorii de activităţi se realizează prin clase de risc. Tarifele şi clasele
de risc se revizuiesc o dată la 4 ani. Încadrarea în clasele de risc se face de către
asigurător, corespunzător activităţilor desfăşurate în fiecare unitate.
Cotele de contribuţie datorate de angajatori în funcţie de clasa de risc se vor situa
în limita unui procent minim de 0,5% şi a unui procent maxim de 4% aplicat asupra
fondului brut de salarii.
Contribuţia datorată de persoanele fizice este unică, indiferent de activitatea
prestată, de la 0,5% la 1% aplicată asupra venitului lunar asigurat.
NIVELUL II . LEGISLAŢIA SECUNDARĂ

Legislaţia secundară detaliază prevederile legislaţiei primare şi cuprinde măsuri
de prevenire şi reguli de aplicare.
Din categoria legislaţiei secundare fac parte :
- normele metodologice de aplicare a Legii SSM ;
- normativele ;
- standardele de securitate a muncii ;
- standardele de produs.
NIVELUL III . LEGISLATŢIA TERŢIARĂ

Legislaţia terţiară cuprinde măsuri de prevenire detaliate.
Din categoria documentelor care constituie legislaţia terţiară fac parte
instrucţiunile proprii de securitate a muncii elaborate la nivelul persoanei juridice / fizice
prin detalierea prevederilor legislaţiei secundare .
Instrucţiunile sunt acte juridice aflate sub incidenţa Legii SSM , emise de
angajatori şi au ca scop stabilirea tuturor măsurilor de securitate şi sănătate în muncă
necesare pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale care
se pot produce la locurile de muncă din întreprinderile / unităţile acestora.
Ele sunt obligatorii numai pentru emitent şi pot fi elaborate pentru întregul
proces , anumite faze ale acestuia , o activitate , operaţie etc.



82