279

XVII. GENEZA ACCIDENTELOR DE MUNCĂ ŞI A BOLILOR
PROFESIONALE

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Una din condiţiile necesare în înţelegerea şi stăpânirea unui fenomen este
cunoaşterea mecanismului intim de apariţie şi desfăşurare în timp a acestuia .
Relativ la bolile profesionale , cunoaşterea lor a urmat în mare măsură evoluţia
medicinii , respectiv în ceea ce priveşte tratarea efectelor . Profilaxia lor s-a constatat
însă că nu poate fi despărţită de analiza cauzelor accidentelor de muncă , deoarece nu
există o demarcaţie netă între factorii generatori ai celor două evenimente .
Încercările de explicare a genezei accidentelor de muncă au început în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea , când datorită revoluţiei industriale în plină desfăşurare ,
numărul accidentelor şi bolilor profesionale a crescut considerabil , iar acţiunile pentru
prevenirea lor au început să dobândească un caracter organizat .
Primele preocupări în acest sens puneau accidentele de muncă şi bolile
profesionale exclusiv pe seama utilajelor şi maşinilor , respectiv a factorilor tehnici ,
fiind cei mai evidenţi şi relativ uşor de depistat . Măsurile preventive recomandate erau
de natura ecranelor şi dispozitivelor de protecţie pentru utilajele periculoase .
Într-o etapă ulterioară s-a observat că factorii mediului de muncă (temperatura
ambiantă , umiditatea , iluminatul , zgomotul , vibraţiile , noxele chimice etc. ) pot
conduce la accidente de muncă sau boli profesionale . Ca atare, eforturile preventive
şi-au dezvoltat aria , incluzând şi preocupări pentru îmbunătăţirea mediului de muncă ,
pentru crearea unei ambianţe nepericuloase pentru organismul uman .
De subliniat că factorii tehnici şi de mediu cauzatori de accidente erau studiaţi
izolat , fără a se sesiza interacţiunea şi interdependenţele între ei .
Ultimii acceptaţi în calitate de cauze ale accidentelor de muncă au fost factorii de
natură umană , în legătură cu aceştia conturându-se şi primele teorii privind geneza
accidentelor . Astfel , la începutul secolului al XX-lea , cercetările efectuate în Anglia şi
S.U.A. privind rolul factorului uman în producerea accidentelor au condus la formularea
teoriei predispoziţiei la accidente . Primele studii în acest sens au fost efectuate de
cercetătorii Greenwood şi Woods (1919), Yule (1920 ) , continuate de Marbe (1923 ) ,
Lahy şi Korngold (1936 ).
Conform acestei teorii sunt predispuse la accidente persoanele care prezintă
anumite caracteristici psihice individuale înnăscute , nemodificabile şi care pot fi
investigate prin metode psihometrice . Principalele caracteristici individuale luate în
considerare şi care erau asociate cu producerea accidentelor de muncă sunt :
temperamentul , atenţia , emotivitatea , plasticitatea gândirii etc. Pe baza acestor studii ,
Marbe a enunţat “ legea de recurenţă “ sau “ legea lui Marbe “ , comform căreia
accidentele s-ar produce cu precădere la aceleaşi persoane, predestinate prin
caracteristici individuale înnăscute. Cercetările ulterioare , deşi nu au infirmat categoric
teoria predispoziţiei individuale la accidente , au permis formularea unor serioase
critici:
- caracteristicile individuale au fost studiate izolat şi nu în interacţiune ,
structurate în cadrul personalităţii , aşa cum se manifestă ele în realitate , generând
comportamente concrete ;
- teoria nu ţine seama de gradul de periculozitate al muncii , astfel încât
frecvenţa mare a accidentelor la unele persoane s-ar putea datora nu atât existenţei unei
predispoziţii individuale , cât mai ales unor riscuri obiective specifice locului de muncă .
Disputele pe marginea teoriei predispoziţiei la accidente , a rolului factorilor
individuali în producerea accidentelor , au condus la necesitatea revizuirii ei . În
încercarea de explicare a mecanismului de apariţie şi producere a accidentelor s-au
introdus noţiuni noi ca risc personal şi susceptibilitate la accidente ( “accident lability“ )
în locul predispoziţiei la accident .

280
Înglobând atât factorii individuali cât şi situaţionali ( respectiv ai activităţii ) ,
susceptibilitatea la accidente nu are un caracter invariabil ( nu este un “ dat “ înăscut ) ,
ci se modifică funcţie de interacţiunea caracteristicilor individuale cu factorii specifici
situaţiei concrete de muncă . Caracteristicile individuale nu mai sunt considerate cauze
ale accidentelor , ci condiţii ce pot favoriza producerea acestora . Se acordă din ce în ce
mai multă importanţă nu atât studierii caracteristicilor individuale izolate , cât mai ales
investigării trăsăturilor globale ale personalităţii .
De asemenea , interesul se îndreaptă tot mai mult spre analiza comportamen-
telor riscante , neadecvate în caz de pericol , după schema stimul – reacţie . Această
viziune a condus în final la formularea teoriei behavioristă ( behavior – comportament ,
în lb.engl. ) , care explică mecanismul producerii accidentelor de muncă printr-un
comportament neadecvat rezultat din interacţiunea variabilelor personale cu varibilele
situaţionale specifice activităţii .
În anul 1928 , cercetătorul american de origine germană H.W. Heinrich , în
lucrarea sa “ Industrial Accident Prevention “ ( prevenirea accidentelor industriale ) face
o clasificare a cauzelor accidentelor de muncă în acţiuni periculoase ( AP ) şi condiţii
periculoase ( CP ) , dezvoltând un model al producerii accidentului , cunoscut sub
denumirea de modelul dominoului . Conform acestui model , accidentul de muncă este
rezultatul coincidenţei unei acţiuni periculoase a omului cu o condiţie periculoasă , care
derivă din mediul de lucru , respectiv din procesul tehnologic ; este suficient ca
acţiunea sau condiţia periculoasă să fie suprimată şi accidentul va fi eliminat . Modelul
propus de Heinrich este primul care explică mecanismul producerii accidentului prin
prisma îmbinării mai multor cauze ( multicauzalitate ) şi care are în vedere în mod
explicit relaţia cauză – efect în geneza accidentelor de muncă .
Modelul propus de Heinrich cunoaşte o largă răspândire în analizele acciden-
tului de muncă la nivelul practicii industriale în special în perioada anilor 1930 – 1950 .
Mai târziu , cercetătorul suedez D. Petersen elaborează modelul “ Cauzalitate şi
erori umane “ , în care afirmă că toate accidentele sunt rezultatul unor erori umane , ele
precedând sau fiind în legătură directă cu cauzele acestora . El afirmă că “ orice
condiţie sau situaţie poate fi periculoasă dacă se acţionează suficient de periculos “ şi
că “ orice condiţie poate deveni nepericuloasă dacă se acţionează suficient de prudent “
( inclusiv în sensul aplicării tuturor măsurilor de prevenire ) . Modelul lui Petersen , deşi
atribuie cauzalitatea accidentelor eclusiv erorii umane ia în considerare toate fazele care
conduc la realizarea unui obiectiv ( concepţie , proiectare , execuţie , exploatare ) şi face
deosebirea între cauză şi vinovăţie . Astfel există erori din culpă şi erori “ fără culpă “ ,
ambele categorii constituind cauze de accident , dar numai primele putând fi imputabile
lucrătorului .
Pornind de la ideile lui Petersen , problematica cunoaşterii originii erorii umane
s-a dezvoltat impetuos , ajungându-se în prezent la mai mult de 20 de tipologii ale erorii
umane . Aceste tipologii diferă în funcţie de criteriul de clasificare ales ( origine , natura
activităţii , fazele de muncă etc. ) .
Rigby clasifică erorile umane în erori de concepţie şi erori operative , care la
rândul lor pot fi de execuţie , de omisie , erori datorate introducerii unei acţiuni ce nu
figurează în sarcină , erori de secvenţă , erori de termen , erori de diagnostic , erori de
reprezentare .
Rousse clasifică erorile umane în funcţie de diferitele faze ale procesului de
muncă . Fiecărei faze îi corespund mai multe posibilităţi de eroare , pe care autorul o
defineşte şi caracterizează .
Cercetătorul suedez Rasmussen propune un model de analiză a erorii umane
( “ arca lui Rasmussen “ ) care are la bază analiza activităţii ( acţiunii ) operatorului ,
structurată pe trei niveluri :
- acţiune bazată pe cunoştinţe ;
- acţiune bazată pe reguli ;
- acţiune bazată pe îndemânare .


281
Modelul propus aduce elemente noi în cunoaşterea originii erorilor umane , în
determinarea fazelor emergenţei sale printr-o analiză psihologică subtilă .
Problema explicării genezei accidentelor de muncă prin coincidenţa erorilor
umane cu condiţii periculoase obiective ( factori tehnici ) este reluată ulterior , în
diverse variante , în majoritatea abordărilor moderne , sistematice , ale fenomenelor de
accidentare şi îmbolnăvire profesională . Printre acestea din urmă se evidenţiază în mod
deosebit teoria fiabilităţii sistemelor şi abordarea ergonomică a securităţii sistemelor de
muncă .
Fiabilitatea unui sistem este rezultatul fiabilităţii elementelor acestuia şi a
interacţiunii lor , indiferent de dimensiunea sistemului sau de natura şi numărul
elementelor sale .
Conceptul de fiabilitate acoperă parţial , iar în unele cazuri integrează , criteriile
de rentabilitate , productivitate şi securitate a sistemelor . Îmbunătăţind fiabilitatea
sistemelor se ameliorează implicit securitatea acestora , respectiv cazul particular de
securitate a muncii în cadrul sistemelor ( prevenirea accidentelor de muncă şi a
îmbolnăvirilor profesionale ) .
În studiul fiabilităţii sistemelor se disting două categorii de elemente – tehnice şi
umane – cărora li se urmăreşte îmbunătăţirea fiabilităţii .
Pornind de la această idee s-a dezvoltat un nou curent de cercetare : fiabilitatea
umană .
Prin analogie cu definiţia fiabilităţii tehnice , fiabilitatea umană se exprimă prin
probabilitatea ca un individ să efectueze cu succes , într-o perioadă de timp dată , o
sarcină prestabilită . Aşa cum noţiunea de defecţiune ( “ pană “ ) este în centrul
conceptului de fiabilitate tehnică , cea de eroare umană ( un comportament – acţiune
sau omisiune – ce depăşeşte limitele aceptabile ) constituie noţiunea de bază a
fiabilităţii umane . Într-adevăr , s-a constatat că numai reducând posibilitatea erorilor
umane sau a consecinţelor lor asupra sistemului se poate spera să se îmbunătăţească
fiabilitatea globală a acestuia .
Cercetările privind fiabilitatea umană au condus la dezvoltarea în paralel a două
tipuri de abordări :
- abordarea calitativă , care urmăreşte definirea erorii umane , stabilirea
tipurilor de erori şi a mecanismelor de apariţie a acestora ; studiul şi clasificarea
ansamblului de erori umane într-un sistem dat permite desprinderea de soluţii specifice
sau comune fiecărei grupe de erori . Aceste soluţii urmăresc fie eliminarea factorilor ce
declanşează erorile , fie înlăturarea consecinţelor , respectiv conceperea unor sisteme
tolerante la eroarea umană ;
- abordarea cantitativă , care caută să estimeze probabilitatea apariţiei
erorilor umane şi consecinţelor acestora asupra sistemului global .
Abordarea cantitativă constă în evaluarea probabilităţilor de apariţie a erorilor
umane deductibile în condiţiile date , cu un dublu scop :
- includerea datelor privind fiabilitatea operatorului în calculul fiabilităţii
globale a sistemului ;
- generalizarea rezultatelor pentru efectuarea de analize a priori de fiabi-
litate umană .
Datorită costului foarte ridicat şi a dificultăţii efectuării calculelor ( necesită
specialişti şi timp îndelungat ) , metodele de calcul al fiabilităţii globale a sistemelor au
o aplicabilitate practică restrânsă . Ea se limitează în prezent la domeniul nuclear ,
aerospaţial şi energetic , în care riscurile şi gravitatea consecinţelor în caz de accident
sunt foarte mari şi justifică economic astfel de analize .
Întreprinderea modernă reprezintă un sistem organizat , în care posturile de
muncă se află în interacţiune constantă şi necesară , în care funcţiile sale orientate spre
realizarea unui produs sunt repartizate între servicii . De aceea , în analiza securităţii
sistemelor , respectiv a etiologiei şi profilaxiei accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale , este necesară o viziune globală asupra sistemului vizat ( loc de muncă ,

282
atelier , sector , întreprindere ) , în care toate elementele sistemului sunt în interacţiune
şi care are în vedere optimizarea sistemului prin adaptarea reciprocă a elementelor
componente .
În cadrul abordărilor ergonomice , accidentele de muncă şi bolile profesionale
constituie disfuncţii ale sistemului de muncă , abateri de la starea sa normală de
funcţionare . cauzele acestor disfuncţii trebuie căutate la nivelul fiecărei componente a
sistemului .
În general este vorba de un complex de cauze, care concură la apariţia
accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale . Pentru depistarea lor se pleacă de la
analiza locului de muncă , cu accent pe determinarea riscurilor obiective pe care le
implică şi a modalităţilor de manifestare ale acestora ; se analizează apoi solicitările
psiho-fiziologice ale operatorului impuse de sarcina de muncă , de utilaje şi de mediul
de muncă . Se constată apoi dacă personalul prezintă calităţile necesare ( aptitudini ,
cunoştinţe profesionale şi de securitate a muncii , deprinderi etc. ) .
O astfel de analiză permite atât punerea în evidenţă a cauzelor reale ale
accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor profesionale după producerea acestora
( analiza postaccident ) , precum şi depistarea apriorică a “ punctelor critice “ în
sistemul analizat ( analiză preaccident ) .
Un aspect important al explicitării mecanismului producerii accidentelor de
muncă în cadrul abordărilor ergonomice îl constituie faptul că accidentul de muncă
propriu-zis ( vătămarea organismului ) este considerat ca veriga finală a unui lanţ de
evenimente prealabile , lanţ care reprezintă schema genezei accidentului ( dinamica
producerii accidentului ) .
În anul 1973 , cercetătorii de la Fondul pentru ambianţa muncii din Suedia au
preluat şi dezvoltat modelul lui Surry , punând accent pe elementele de dinamică în
producerea accidentului de muncă . Diviziunea schematică a desfăşurării unui accident
elaborată de ei se prezintă astfel :

- Perioada premergătoare accidentului :
● Factori de fond :
- proprii factorului uman ;
- proprii mijloacelor materiale ( “ agenţi “ ) ;
- ambientali .
● Factori declanşatori :
- proprii factorului uman ;
- proprii mijloacelor materiale ( “ agenţi “ ) ;
- ambientali .

- Perioada accidentului :
- tipuri de mişcări ( accidentogene ) iniţiale ;
- reacţii de apărare ;
- modalitatea de producere a leziunii .

- Perioada post-accident :
- scutire medicală şi recuperare ;
- spitalizare ;
- deces .
În această sistematizare se pune un accent deosebit pe relevarea dinamicii
producerii accidentului în toată extensiunea ei . Se remarcă , însă , absenţa nejustificată
din “ perioada accidentului “ a factorilor materiali .
În acelaşi an ( 1973 ) , şcoala germană a dezvoltat “ Teoria purtătorilor de
pericole “ ; punctul de plecare al concepţiei sale l-a constituit analiza relaţiei existente
între “ persoană “ şi “ obiect “ în cadrul oricărui sistem de muncă . Pericolul este o
energie dăunătoare, care , dacă este activată , poate provoca daune corporale ( accident
de muncă ) sau materiale ( avarie ) .

283

Energia dăunătoare poate fi asociată atât persoanelor ( lucrătorilor ) , cât şi
obiectelor ( elementele materiale din sistem ) , care se constituie astfel în putători de
pericole .
În jurul purtătorilor de pericole – persoană şi obiect – se poate desemna câte o
zonă periculoasă , accidentul rezultând din intersecţia celor două zone . Accidentul se
diferenţiază de boala profesională , deoarece este brusc , în timp ce boala apare într-un
interval de timp mult mai mare .
În anul 1980 , cercetătorul german Kirchner , bazat pe teoria purtătorilor de
pericole , a dezvoltat un model al genezei accidentelor de muncă , în care face
deosebirea între pericolul asociat obiectelor ( pericol direct ) şi cel asociat persoanelor
( pericol indirect ) .
În acest model persoana , obiectul sau ambii pot fi putători de pericole . Fiecărui
putător de pericol îi este asociată o energie dăunătoare , rezultantă a diferenţei dintre
energia funcţională şi rezistenţa specifică la aceasta a corpului persoanei . Dacă
diferenţa este pozitivă , energia dăunătoare cauzează vătămării corporale ( leziuni sau
moarte ) . În cazurile în care diferenţa este nulă sau negativă ( inclusiv prin sporirea
rezistenţei specifice a organismului prin diverse mijloace de protecţie ) , energia
dăunătoare nu are efect asupra persoanei .
Accidentul de muncă este considerat de Kirchner ca fiind o ciocnire bruscă şi
involuntară între persoană şi obiect , ce are loc atunci când energia asociată acestora
se activează brusc şi care are drept consecinţă vătămări corporale . Pentru că este
brusc şi neaşteptat , accidentul se deosebeşte de boala profesională care se produce
într-un interval mare de timp .
În ultimul timp , cercetătorii germani , pe baza unei documentaţii detaliate din
ultimele realizări în domeniu , propun o clasificare complexă a riscurilor , ţinând seama
de cele patru elemente ale sistemului de producţie : omul , tehnica, organizarea şi
mediul şi de energia dezvoltată de factorul de risc .
Lista factorilor de risc elaborată de cercetătorii germani reprezintă una dintre
cele mai complete şi complexe tratări ale problemei în discuţie , remarcându-se şi prin
accentul pus pe formele concrete de manifestare a factorilor de risc , precum şi pe
interacţiunile acestora .
Adoptându-se criteriul de clasificare al mişcării , în sensul cel mai general al
cuvâtului – mod de existenţă a materiei , atribut inerent al acesteia , s-au delimitat patru
categorii de factori : fizici , chimici , biologici şi psiho-fiziologici .
În cadrul lucrărilor elaborate până în prezent de cercetătorii români au fost aduse
o serie de contribuţii originale la elaborarea conceptelor teoretice care permit explicarea
în mod unitar a genezei accidentelor de muncă şi bolilor profesionale , respectiv :
- delimitarea conceptuală a elementelor implicate în desfăşurarea proceselor de
producţie şi de muncă , precum şi a a relaţiilor dintre ele , într-o viziune pragmatică ,
pentru care s-a ţinut cont de definiţiile clasice , elaborate de economia politică , dar şi
de necesităţile practice ale activităţii de protecţie a muncii ;
- definirea şi identificarea factorilor de risc , corespunzători elementelor implicate
în realizarea procesului de muncă , drept cauze potenţiale de accidentare şi îmbolnăvire
profesională ;
- aprofundarea şi detalierea factorilor de risc până la forme recognoscibile şi
utilizabile în activitatea practică , ceea ce a necesitat elucidarea aspectului dinamic al
fenomenului accidentării , delimitarea şi sistematizarea principalelor forme de
manifestare posibile , a locului şi rolului factorilor de risc în procesul tehnologic ;
- conceperea unor liste de factori de risc în vederea obţinerii unui instrument de
lucru cu valenţe multiple , care să poată fi utilizat atât în cercetarea ştiinţifică , cât şi în
activitatea practică de protecţie a muncii ( analize preventive de securitatea muncii ) .





284
2. MĂSURI DE PREVENIRE A ACCIDENTELOR DE MUNCĂ ŞI BOLILOR PROFESIONALE

Măsurile de prevenire reprezintă modalităţi tehnice , organiza-torice , igienico-
sanitare etc. , prin care se realizează securitatea muncii .
Concret , prin intermediul lor se elimină , evită sau diminuează acţiunea
factorilor de risc asupra organismului uman . În mod uzual , în prima situaţie se
utilizează noţiunea de “ prevenire “ , iar în celelalte două , de “ măsuri de protecţie “ .
Deoarece factorii de risc sunt specifici în raport cu fiecare dintre elementele
sistemului de muncă ( executant – sarcină de muncă – mijloc de producţie – mediu de
muncă ) măsurile de prevenire se referă , de asemenea , la cel puţin unul din aceste
elemente . De exemplu măsurile care-l vizează pe executant ( examenul medical ,
examenul psihologic , instruirea personalului etc.) au ca scop eliminarea factorilor de
risc proprii acestuia : omisiunile şi acţiunile greşite sau a substratului lor cauzal , lipsa
unor atitudini fizice şi psihice , lipsa cunoştinţelor de securitate a muncii , atitudine
necorespunzătoare faţă de risc .
Corespondenţa biunivocă între cauză şi măsură de prevenire nu este totdeauna
posibilă . De multe ori , acelaşi factor se poate elimina prin mai multe măsuri şi invers –
o singură măsură combate mai mulţi factori de risc .
Măsurile de prevenire pot fi împărţite în două mari categorii :
- măsuri organizatorice , care vizează în special executantul şi sarcina de muncă ;
- măsuri tehnice , referitoare în special la mijloacele de producţie şi mediul de
muncă .

Principalele măsuri organizatorice de prevenire a accidentelor de muncă şi
bolilor profesionale sunt :
- examenul medical ;
- examenul psihologic ;
- instruirea personalului ;
- propaganda în domeniul SSM ;
- organizarea activităţii şi a locului de muncă .

Măsurile tehnice de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor profesionale se
împart , la rîndul lor , în patru categorii :
- protecţia individuală ;
- protecţia colectivă ;
- protecţia intrinsecă ;
- protecţia integrată .

2.1. MĂSURI ORGANIZATORICE

2.1.1. Examenul medical . Examenul medical constituie o importantă măsură de
prevenire , contribuind la eliminarea acelor cauze ale accidentelor de muncă şi bolilor
profesionale care au ca substrat lipsa , insuficienţa sau deficienţele unor însuşiri fizice
şi psihice ale executantului , respectiv starea anormală a sănătăţii acestuia .
În condiţiile muncii industriale, examenul medical are un important rol profilactic.
Pe de o parte , el contribuie la micşorarea incidenţei bolilor profesionale şi a accident-
telor de muncă , prin orientarea subiecţilor care prezintă o susceptibilitate anormală la
acţiunea unor noxe profesionale sau deficienţe care constituie factori favorizanţi pentru
accidentare către profesiuni sau locuri de muncă fără riscuri profesionale . Pe de altă
parte, depistarea bolilor profesionale într-un stadiu incipient previne agravarea
îmbolnăvirii şi posibilitatea instalării invalidităţii .

2.1.2. Examenul psihologic . În sistemul acţiunilor şi măsurilor desti-nate
realizării unei eficienţe optime şi unei securităţi maxime a omului în procesul muncii un
loc important trebuie să-l ocupe examenul psihologic . Alături de cel medical , acesta
urmăreşte două obiective esenţiale şi anume : asigurarea unei concordanţe cât mai

285
depline între sarcinile şi cerinţele obiective ale profesiei , în general , ale locului de
muncă , în special şi capacităţile reale ale individului ; detectarea şi prevenirea cauzelor
de ordin psihologic ale disfuncţiilor şi accidentelor în cadrul sistemului om – sarcină de
muncă – mijloace de producţie – mediu de muncă .
În atingerea acestor obiective examenul psihologic este implicat la mai multe
instanţe : în orientarea şcolară şi profesională; în selecţia profesională; în repartiţia la
locurile de muncă în cadrul aceleiaşi profesii sau meserii ; în avizarea periodică a
menţinerii în funcţie ( la locul de muncă dat ) ; în promovarea pe un loc de muncă de
nivel mai înalt de competenţă sau cu indice ridicat de risc ( accidentabilitate ) ; în
expertiza şi recuperarea capacităţii de muncă ( după anumite boli , accidente etc. ) .
Instanţa la care este solicitat dictează atât conţinutul sau structura , cât şi
modalitatea concretă de desfăşurare a examenului psihologic .
În toate situaţiile enumerate mai sus , acest examen are un caracter complex ,
presupunând corelarea mai multor metode şi procedee : metoda observaţiei , metoda
biografică ( relevarea şi evaluarea celor mai semnificative episoade şi evenimente din
istoria persoanei ) , metoda analizei produselor activităţii , metoda chestionarului şi
convorbirii , metoda experimentului ( de laborator şi natural ) , metoda testelor . Fiecare
metodă implică o schemă logico-operaţională diferită , criterii şi tehnici de măsurare –
evaluare specifice .
De aceea , indiferent care este scopul pe care-l urmăreşte , examenul psihologic
trebuie să aibă la bază o serie de principii generale , a căror respectare este de natură a
preveni posibilele mistificări, denaturări, exagerări , conferind semnificaţia diagnostico -
prognostică scontată rezultatelor lui .

2.1.3. Instruirea personalului. Instruirea personalului în domeniul SSM repre-
zintă ansamblul de activităţi organizate prin care se urmăreşte însuşirea cunoştinţelor şi
formarea deprinderilor de securitatea muncii.
Considerată una din cele mai importante măsuri de prevenire , instruirea are ca
scop eliminarea sau micşorarea numărului erorilor umane care decurg din lipsa sau
insuficienţa cunoştinţelor de protecţia muncii . Ea se realizează practic prin intermediul
proceselor de instruire – procese de transmitere a informaţiei în domeniul SSM .
Conţinutul procesului de instruire este format din totalitatea informaţiilor
aferente sferei protecţiei muncii care , prin asimilare şi repetare , conduc la formarea
comportamentului normal , optim , în muncă , dezvoltă orientarea corectă fată de riscuri
şi stimulează capacitatea de mobilizare în raport cu acestea.
Forme de instruire . Instruirea în domeniul SSM face parte din pregătirea
profesională şi se realizează fie la locul de muncă , fie în instituţii de învăţământ ( liceal ,
postliceal şi / sau superior ) .

2.1.4. Propaganda în domeniul SSM . Alături de instruire şi selecţie profesională,
propaganda constituie o importantă măsură organizatorică de prevenire a accidentelor
de muncă şi bolilor profesionale . Ea constă într-un ansamblu de acţiuni , metode şi
mijloace de influenţare a comportamentului uman în raport cu cerinţele de securitate şi
sănătate a muncii .
Prin propagandă se urmăreşte , în principal , eliminarea factorilor de risc care
decurg din atitudini necorespunzătoare faţă de pericole şi sarcina de muncă, din
comportamente riscante în general .
Propaganda constituie principala cale de diseminare a unor idei şi informaţii
menite să consolideze opinii , atitudini şi comportamente corespunzătoare în ceea ce
priveşte cunoaşterea , respectarea şi aplicarea legislaţiei de SSM .
Principalele obiective ale activităţii de propagandă în domeniul SSM pot fi
formulate astfel :
-modificarea comportamentului individual şi colectiv în raport cu cerinţele de
securitatea muncii ;

286
-influenţarea şi corectarea caracteristicilor personale şi colective care pot conduce
la accidente în procesul de muncă ;
-cultivarea instinctului de securitate (autoapărare) individuală şi colectivă în proce-
sul muncii ;
-promovarea unei atitudini corespunzătoare faţă de riscuri ;
-crearea şi menţinerea unei dispoziţii de receptivitate individuală şi colectivă pen-
tru activitatea concretă de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor profesionale .

2.1.5. Organizarea activităţii şi a locului de muncă . O cerinţă importantă a
societăţii moderne o reprezintă realizarea unei corelaţii între progresul tehnic , cu
soluţiile sale constructive , şi capacitatea organismului omenesc de a reacţiona prompt
la primirea informaţiilor pe diferite căi , în limitele sale fiziologice , psihologice , profe-
sionale şi culturale , astfel încât productivitatea muncii să fie maximă , simultan cu
uşurarea eforturilor executanţilor în procesele de muncă .
În condiţiile industriei contemporane , cu gradul ei înalt de complexitate , supra-
solicitând omul mai ales sub raport psihic , cu grave consecinţe ale erorilor sale
posibile , studiul muncii devine esenţial pentru optimizarea proceselor de muncă , mai
ales în accepţia ergonomică a organizării acestora .
Din puctul de vedere al securităţii muncii organizarea postului de muncă ,
reglemantând activitatea executantului , poate constitui o sursă de erori , prin
insuficienta pregătire a lucrătorului ( lipsă de utilaje, unelte de lucru, de timp , formare
insuficientă etc. ) , norme de producţie prea mari , timp insuficient pentru îndeplinirea
sarcinilor auxiliare ş.a.
Constrângerile temporare datorate unor metode greşite de muncă , a atribuirii
unor sarcini de muncă excesive etc. pot conduce la grabă , anxietate , dezorganizare ,
favorizând apariţia situaţiilor periculoase . Acelaşi efect îl are deservirea defectuoasă a
locului de muncă , amenajarea necorespunzătoare a acestuia etc.
Toate aspectele menţionate fac parte din obiectul studiului muncii , înţeles ca
ansamblu integrat de tehnici şi metode folosite pentru cercetarea analitică , sistematică
şi critică a proceselor de muncă potenţiale sau existente , în vederea obţinerii unei
eficienţe economice sporite şi stabilirii cantităţii de muncă necesare pentru îndeplinirea
sarcinilor . În prezent , studiul muncii face apel la ergonomie , în scopul adaptării
reciproce a elementelor sistemului de muncă , astfel încât realizarea procesului de
muncă să permită reproducţia zilnică a forţei de muncă .
La modul cel mai general , organizarea muncii poate fi definită ca modalitate de
concepere a sarcinilor de muncă şi de repartizare a acestora între executanţi . O
organizare raţională a muncii făcând apel la studiul muncii şi , implicit , la ergonomie ,
are de rezolvat un anumit număr de etape . Dintre ele , câteva interesează în mod
deosebit SSM , constituind în esenţă şi măsuri de prevenire a producerii accidentelor şi
îmbolnăvirilor profesionale .
• Raţionalizarea circulaţiei obiectelor muncii , prin găsirea unor soluţii care
să asigure , pe lângă reducerea lungimii traseelor , eliminarea întoarcerilor în flux şi a
încrucişărilor , reducerea numărului şi duratei transporturilor , evitarea supra-
aglomerărilor unor locuri de muncă şi a perioadelor de aşteptere , în vederea prelucrării
( aşa numitele locuri înguste ale procesului de producţie ) , a coliziunii dintre sau între
obiecte ( respectiv mijloace de transport ) şi diferiţi executanţi , înlocuirea transportului
manual cu cel mecanizat , automatizat , cibernertizat etc.
• Amplasarea optimă a locurilor de muncă , astfel încât să se realizeze un
circuit raţional în prelucrarea diferitelor repere , evitarea acţiunii factorilor de risc proprii
mijloacelor de producţie şi mediului de muncă de la un anumit loc de muncă asupra
executanţilor de la locurile de muncă în vecinate etc.
• Raţionalizarea activităţii executantului , prin reducerea duratei ciclului de
muncă şi ocuparea optimă a lucrătorului .



287
Punctul de pornire în acestă etapă îl constituie analiza mişcărilor executantului .
Modul de executare a mişcărilor determină direct consumul de energie şi , deci , gradul
de oboseală în procesul muncii . Scopul analizei îl constituie eliminarea mişcărilor
inutile , reducerea distanţelor pe care se execută acestea , raţionalizarea direcţiei şi
succesiunii de execuţie a mişcărilor . În final trebuie să se obţină , simultan , înlăturarea
cauzelor ce conduc la apariţia şi accentuarea prematură a oboseli , ca şi reducerea
consumului de timp de muncă.
Selectarea metodelor de muncă în urma analizei mişcărilor executanţilor ( prin
procedee specifice , cum ar fi : graficul mişcării mâinilor ; sinograma mişcării mâinilor ;
ciclograma mişcării mâinilor ; cronociclograma , filmograma , normativele de timp pe
mişcări ) se va baza nemijlocit pe aplicarea cât mai fidelă a principiilor ergonomice
fundamentale şi suplimentare ale economiei de mişcări .

2.2. MĂSURI TEHNICE

În cadrul măsurilor tehnice de prevenire a accidentelor şi bolilor profesionale se
disting trei direcţii principale de acţiune : protecţia individuală , protecţia colectivă şi
protecţia integrată .
Protecţia integrată şi cea colectivă sunt prioritare în acţiunile de prevenire a
accidentelor şi îmbolnăvirilor profesionale. Nivelul actual al progresului tehnic şi
ştiinţific nu permite însă renunţarea totală la protecţia individuală , deoarece există încă
numeroase locuri de muncă unde nu se pot elimina complet riscurile şi unde aparatele
şi dispozitivele de protecţie nu au eficienţă absolută .
► Protecţia individuală constă în dotarea muncitorilor cu mijloace de protecţie
( cască , mască , costum , cizme etc. ) . Totalitatea mijloacelor individuale de protecţie
care se atribuie lucrătorului în timpul desfăşurării activităţii alcătuiesc echipamentul său
de protecţie individuală . Prin această modalitate de prevenire nu se înlătură factorii de
risc ; echipamentul de protecţie individuală se interpune ca un ecran între noxă şi
organism , diminuând sau eliminând complet acţiunea factorului de risc asupra
executantului .

► Protecţia colectivă cuprinde ansamblul metodelor şi mijloacelor tehnice prin
care se previne sau diminuează acţiunea factorilor de risc asupra a doi sau mai mulţi
executanţi . În practică , protecţia colectivă se materializează , în principal , prin dotarea
instalaţiilor , maşinilor etc., cu dispoziţive şi aparate concepute cu scopul unic de a
proteja lucrătorii în timpul desfăşurării procesului de muncă .
Protecţia colectivă se realizează prin dotarea instalaţiilor tehnologice cu dispo-
zitive şi aparate de protecţia muncii suplimentare , concepute independent de sarcinile
procesului tehnologic şi care au drept unic scop protejarea lucrătorilor în timpul
desfăşurării procesului de muncă . Prin această modalitate de prevenire se corectează
deficienţele maşinilor , utilajelor etc.,precum şi perametrii mediului de muncă , în sensul
aducerii lor în limitele de securitate .

► Protecţia instrinsecă . Modalitatea optimă de eliminare a factorilor de risc de
accidentare şi îmbolnăvire profesională proprii mijloacelor de muncă constă în
integrarea principiilor de securitate cu cele de productivitate şi fiabilitate încă din în faza
de concepere a sistemelor tehnice . Fiecare element component al acestora trebuie
astfel gândit încât să se asigure satisfacerea simultană a funcţiei de producţie şi a
criteriilor de securitate , pe toată durata de viaţă preconizată a produsului , indiferent de
condiţiile de exploatare .
Protecţia intrinsecă face inutilă elaborarea unor reglemantări speciale de
protecţie a muncii paralel cu prescripţiile tehnologice şi cu instrucţiunile de utilizare a
maşinilor, instalaţiilor etc. , ca şi folosirea de mijloace de protecţie în timpul exploatării.
Deşi cea mai eficientă sub raport economic şi social , realizarea securităţii
intrinsece este un deziderat a cărui îndeplinire este strict condiţionată de nivelul
progresului tehnic şi al ştiinţei în general . Ea implică în primul rând existenţa unor

288
metode şi mai ales mijloace de proiectare care să permită simularea tuturor variantelor
posibile de comportament ale fiecărui element al unui sistem tehnic , pentru a se putea
alege soluţia principală şi constructivă care corespunde riscului intrinsec zero . De
asemenea , trebuie să existe şi posibilitatea materializării unor aemenea soluţii , cu
costuri care să corespundă criteriilor de rentabilitate .
Pornind de la faptul că numai datorită prezenţei omului în calitate de executant
într-un sistem de muncă se poate pune problema accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale, că există anumite limite obiective în perfecţionarea maşinilor , aparatelor ,
tehnologiilor , precum şi că marja de improbabilitate a comportamentului uman nu poate
fi eliminată , varianta din ce în ce mai acceptată de realizare a securităţii intrinsece
constă în înlocuirea executanţilor umani prin mecanizare şi automatizare .
Transferarea funcţiei de execuţie a proceselor de prelucrare propriu-zisă , de
transport , aprovizionare a maşinilor etc. către sisteme mecanice, iar ulterior chiar şi a
funcţiei de comandă şi decizie , permite obţinerea nu numai a unor randamente mult
superioare , ci şi a imposibilităţii fizice de interacţiune dintre om şi pericol .
Roboţii , procesele automatizate şi mai ales întreprinderile integral automatizate
constituie soluţii principiale de sustragere a omului de sub posibila acţiune a unor
factori de risc specifici prin definiţie unor locuri de muncă , nefiind posibilă sau fiind
mult mai costisitoare eliminarea riscurilor respective .

► Protecţia integrată . Modalitatea ideală de protecţie a omului în procesul
muncii o constituie eliminarea pericolelor de accidentare şi îmbolnăvire profesională
premergător constituirii şi intrării în funcţiune a sistemului de muncă ( la nivel de
substrat cauzal ) .
În acest sens a apărut conceptul de protecţie integrată ca modalitate de elimi-
nare a factorilor de risc proprii mijloacelor de muncă prin prevederea tuturor măsurilor
şi mijloacelor de protecţie necesară în că din faza de concepere şi realizare a
mijloacelor de muncă . În acest fel se pot constitui sisteme de muncă a căror
funcţionare să prezinte riscul minim acceptabil pentru executant , în raport cu progresul
tehnic şi ştiinţific .

Principiile protecţiei integrate sunt următoarele :

• La conceperea şi realizarea utilajelor , maşinilor etc. trebuie să se identifice
toţi factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională , să se evalueze riscurile
şi să se aleagă soluţiile cele mai adecvate , în funcţie de progresul tehnic şi ştiinţific ,
pentru a le elimina sau reduce la minim ; se va avea în vedere întreaga durată de viaţă a
produsului .
• În alegerea soluţiilor optime se vor aplica următoarele criterii , în ordinea
menţionaltă :

♦ eliminarea sau reducerea riscurilor la maxim ( protecţie intrinsecă ) ;
♦ stabilirea şi aplicarea măsurilor de protecţie necesare în raport cu riscurile
care nu pot fi eliminate ;
♦ informarea utilizatorului asupra riscurilor reziduale , datorate eficacităţii
incomplete a măsurilor adoptate .

• Funcţiile de protecţie trebuie realizate la acelaşi nivel de calitate cu celelalte
funcţii ( respectiv de producţie ) ale produsului .

• Se vor avea în vedere atât situaţiile normale de funcţionare , cât şi cele
neobişnuite , anormale , dar previzibile .
De asemenea , producătorul trebuie să ia în considerare şi posibile metode de
folosinţă a maşinii , altele decât cele prescrise , eventual incluzând în instrucţiunile de
exploatare şi contraindicaţiile privind utilizarea .

• În condiţiile prevăzute de funcţionare , poziţiile jenante , oboseala şi con-
strângerile psihice ale operatorului trebuie să fie reduse la minim , conform regulilor
ergonomice .

• Producătorul trebuie să ţină seama de exigenţele impuse operatorului de
utilizarea necesară sau previzibilă a mijloacelor de protecţie individuală .

Rezultatul aplicării principiilor protecţiei integrate – securitatea integrată se
poate exprima cantitativ ( de exemplu , probabilitatea apariţiei riscului “ X “ trebuie să
fie inferioară …. ) sau calitativ ( de exemplu , pentru ca să fie posibilă acţiunea factorului
de risc “ X “ este necesar ca cel puţin două dintre sistemele de protecţie sa nu
funcţioneze ) .
În prezent , noţiunea de protecţie integrată a început să fie extinsă la sistemele
de muncă în ansamblu , în principal datorită a două realităţi obiective :

- apariţia unor sisteme de muncă ( în special în centralele nucleare , îndustria
chimică de armament etc.) la care gravitatea potenţială a riscurilor este extrem de mare ,
în special accidentele produse în cadrul lor reprezentând pierderi masive de vieţi
omeneşti şi daune materiale considerabile ;

- rezultatele cercetărilor economice , care au demonstrat fără echivoc eficienţa
economică mărită în cazul aplicării principiilor şi măsurilor de securitate a muncii din
faza premergătoare intrării în funcţiune a unui nou sistem de muncă.

Realizarea protecţiei integrate presupune conceperea , realizarea şi selecţio-
narea pentru un sistem de muncă numai a acelor elemente care satisfac integral
criteriile de securitate a muncii şi stabilirea din faza premergătoare intrării sale în
funcţiune a tuturor măsurilor care să menţină nivelul de securitate iniţial .





289

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful