You are on page 1of 97

SECRETUL COPILĂRIEI

PROBLEMA SOCIALĂ A COPILULUI
De câţiva ani încoace, ne găsim în faţa unei mişcări sociale în favoarea copilului.
Fără să fi fost organizată şi condusă de vre-un iniţiator, această mişcare a luat naştere
ca o evoluţie a naturii într-un ţinut vulcanic în care apar, ici şi colo, mici focare
împrăştiate. Aşa iau naştere marile mişcări. Fără îndoială că ştiinţa a contribuit mult la
conştientizarea problemei şi poate fi considerată ca impuls iniţial al mişcării sociale în
favoarea copilului. Mai întâi igiena a fost cea care a început să combată mortalitatea
infantilă şi ne-a făcut să vedem în elev un martir neştiut, condamnat pe viaţă la un fel de
temniţă crudă, care este de multe ori şi în multe privinţe, şcoala. Când spun condamnat
pe viaţă, mă gândesc la faptul că odată cu terminarea şcolii se duce şi copilăria. Igiena
ni-l descrie pe elev ca pe un nenorocit, istovit sufleteşte, deosebit ca inteligenţă, vicios,
cu spatele îndoit, cu pieptul nedezvoltat şi ameninţat de tuberculoză.
În sfârşit, acum treizeci de ani, noi spuneam că e fiinţa umană cea uitată de
societate, mai mult, uitată de înşişi aceia care îl iubesc, care i-au dat şi-i protejează
viaţa. Nu e copilul o piedică în calea adulţilor, angrenaţi în afaceri din ce în ce mai
urgente, mai rapide? În casele din ce în ce mai strâmte ale oraşelor moderne în care
se aglomerează familiile, nu mai e loc pentru copii. În stradă nu e loc pentru că
vehiculele se înmulţesc iar trotuarele sunt înţesate de lume grăbită. Adulţii n-au timp să
se ocupe de ei, deoarece, şi tatăl şi mama pleacă de acasă, grăbiţi să meargă la lucru.
Când nu se găseşte lucru, mizeria îi târăşte şi pe copii împreună cu adulţii. Dar şi în
familiile de condiţie bună, copilul bogat este exilat în camera copiilor, lăsat în grija unei
persoane străine, plătite şi nu îi este îngăduit să intre în camerele rezervate celor ce iau dat viaţă. Nu există refugiu unde copilul să poată simţi că sufletul lui e înţeles, unde
activitatea să nu-i fie stânjenită. Oriunde ar fi el trebuie să stea în nemişcat, să nu se
atingă de nimic, pentru că nimic nu e al lui, totul este proprietatea adultului: tabu pentru
copil. Unde sunt lucrurile acestuia? Până acum câteva zeci de ani, nu existau scaune
pentru copii, de unde şi expresiile simbolice: "Eu te-am ţinut pe genunchi când erai
mic", sau "Tu ai învăţat aceasta în braţele mamei tale". Într-adevăr, când un copil se
atingea de mobilele părinteşti, era mustrat, când se aşeza pe scări, era mustrat, când
se aşeza pe jos, era mustrat; doar când vre-un adult se îndura să-l ia în braţe, atunci
putea şi el să şadă.
Aceasta e situaţia copilului care trăieşte în mediul adultului; e cel care
deranjează, cel ce caută dar nu găseşte nimic pentru el, cel ce intră şi e izgonit. Starea
sa seamănă a unui om lipsit de drepturi civile, fără ambianţă proprie, un extra-social pe
care oricine îl poate trata fără respect, îl poate pălmui, pedepsi şi bate, în virtutea unui
drept natural: dreptul de adult.
Printr-un fenomen sufletesc misterios, adultul a uitat să pregătească un mediu
pentru copilul său; în organizarea socială şi-a uitat propriul său fiu. El, care face
nenumărate legi de dreptate, şi-a lăsat propriul său moştenitor fără lege, deci în afara
legii, fără drepturi, la bunul plac al fărădelegii ce zace în adâncul sufletului oricărui adult.
Iată ce putem spune despre copil, despre fiinţa ce vine pe lume aducând puteri
proaspete, puteri care ar trebui să fie vântul purificator ce suflă din generaţie în
generaţie şi alungă putoarea asfixiantă, acumulată într-o omenire care trăieşte greşit.

1

Dar iată această fiinţă uitată se impune acum, dintr-o dată, văzului lumii şi e
descoperită de o societate oarbă şi nepăsătoare de veacuri, poate chiar de la începutul
veacului omenesc
A început igiena, sărind în ajutorul lui, ca în timpul unui dezastru, ca într-un
cataclism ce a făcut nenumărate victime, luptând împotriva mortalităţii infantile din
primul an al vieţii: atâţia erau cei morţi, încât cei ce umbreau încă pământul se puteau
socoti, pe drept cuvânt, supravieţuitori ai unui cataclism ce i-a cruţat. În acest fel,
igiena, odată ce s-a afirmat ca ştiinţă şi a fost popularizată ca o problemă vitală, a
reuşit, încă de la începutul secolului al XX –lea, să dea o nouă imagine asupra vieţii
copilului
Şcolile s-au transformat atât de mult încât cele de acum câteva decenii ne par
îndepărtate cu secole. Concepţiile despre educaţie au început să fie mai blânde şi mai
îngăduitoare faţă de copii, atât în familie cât şi în şcoală.
Dar, în afara acestor consecinţe ale progresului ştiinţific nu există decât iniţiative
răzleţe pornite din sentiment. Mulţi reformatori ai timpurilor noastre ţin seama de copil.
În oraşe se construiesc parcuri pentru copii, locuri de joacă, aşa zise “play-grounds”; în
organizarea teatrelor, mulţi se gândesc la teatre pentru copii, în biserici se fac slujbe
pentru copii, se tipăresc cărţi şi ziare pentru ei, se organizează excursii. În industrie,
fabricanţii se gândesc şi ei la copii: fac îmbrăcăminte, mobilă, veselă în mărimea
potrivită pentru ei. În sfârşit, odată cu conştiinţa organizării claselor sociale, s-a încercat
a se organiza şi copiii spre a li se da sentimentul disciplinei şi al demnităţii ce rezultă din
aceasta, cum se face în cercetăşie, în “republicile de copii” ş.a. Reformatorii politici,
revoluţionarii timpurilor noastre, acordă importanţă copiilor şi îi adună spre a pregăti
instrumente docile pentru intenţiile lor viitoare. Copilul e prezent peste tot, în bine şi în
rău, în sentimentul curat de a-l ajuta ca şi în intenţia de a-l exploata,. Astăzi el se naşte
ca o individualitate socială. E puternic şi pătrunde peste tot. Nu mai e un apendice al
familiei, nu mai e copilul ce mergea la plimbare, duminica, în haine de sărbătoare, de
mână cu tatăl său, ascultător şi grijuliu să nu-şi strice hainele. Nu. Copilul e acum o
personalitate mare care a invadat lumea socială.
Însă, aşa cum spuneam, această mişcare este o una naturală, nu e provocată şi
întreţinută de iniţiatori, nu e organizată şi condusă de organizaţii. Ea e numai o dovadă
că a venit timpul copilului şi că în faţa noastră se ridică o mare problemă: problema
socială a copilului.
E bine să înţelegem semnificaţia unei mişcări sociale în favoarea copilului, o
semnificaţie imensă pentru societate, pentru civilizaţie, pentru omenirea întreagă. Toate
operele risipite de până acum, fără legătură între ele dovedesc că nu au o importanţă
constructivă; ele sunt – am putea spune – numai semne ale unor mişcări reale şi
universale care a început şi că o mare reformă socială e pe cale de a se realiza sub
ochii noştri. Această reformă e mare şi vesteşte vremuri noi, o nouă eră a civilizaţiei. Noi
suntem cei din urmă supravieţuitori a unei epoci pe sfârşite, în care oamenii au muncit
numai spre a construi un mediu comod şi confortabil pentru ei înşişi, un mediu
corespunzător umanităţii adulte. De data aceasta, suntem în pragul unei lumi noi în
care trebuie să se lucreze pentru două umanităţi, a adulţilor şi a copiilor. Şi ne
îndreptăm spre o civilizaţie care trebuie să pregătească două medii sociale, două lumi
deosebite: lumea adulţilor şi lumea copiilor.

2

Dar munca ce trebuie să o îndeplinim nu constă doar în a organiza logic şi din
exterior toate mişcările sociale începute. Nu e vorba de a strânge şi a coordona
diferitele măsuri sociale publice şi private în folosul copiilor. În acest caz am fi nişte
adulţi ce se organizează spre a ajuta un obiect exterior: copilul.
Problema socială a copilului însă îşi află rădăcinile ei în viaţa interioară a
noastră, a adulţilor. Ea ne priveşte pe noi, noi trebuie să ne curăţim conştiinţa, spre a ne
înnoi. Copilul nu e o fiinţă străină pe care adultul să o poată privi din afară, pe baza unor
criterii obiective. Copilul e începutul vieţii adultului, mai mult, el l-a creat pe adult. Binele
şi răul din adult sunt în strânsă legătură de dependenţă cu viaţa copilului din care
acesta a crescut. Copilul e omenirea viitoare întreagă dar e şi rodul nostru. Asupra lui sau răsfrânt şi în el s-au întipărit toate greşelile noastre, el poartă pecetea de neşters a
ignoranţei noastre. Noi vom muri, dar copiii noştri vor purta în sine urmările răului prin
care le-am deformat pentru totdeauna sufletele.
Şi acest lanţ e continuu şi neîntrerupt
Cine atinge un copil, atinge punctul cel mai sensibil al unui întreg ale cărui
rădăcini se înfig în trecutul cel mai îndepărtat şi al cărui creştet se îndreaptă spre
nemărginirea viitorului. Cine atinge un copil, atinge punctul cel fraged al vieţii, în care
totul se poate încă hotărî, în care totul se poate înnoi; căci în copil totul palpită arzând
de viaţă, în el sunt ascunse tainele sufletului, în el se plămădeşte crearea omului adult.
A lucra pentru copil, a duce până la capăt munca obositoare de a-l salva, înseamnă a
cuceri secretul umanităţii însăşi, aşa cum, până acum, au fost cucerite atâtea taine ale
naturii externe.
Această problemă socială a copilului e ca o plantă ce abia răsare din pământ şi
ne farmecă prin prospeţimea ei; dar când dorim s-o culegem, ne dăm seama că are
rădăcini puternice. Rădăcini ce nu se pot smulge. Şi de-am săpa încontinuu în pământ,
mergând tot mai adânc, am descoperi în cele din urmă că rădăcinile ei se răspândesc
în toate părţile şi se pierd în adâncimi de labirinturi nesfârşite. Aceasta este simbolul
unui fapt real şi impresionant; cine ar fi în stare să scoată această plantă, ar trebui să
scormonească întreg pământul.
Aceste rădăcini simbolizează inconştientul din istoria omenirii. Trebuie să
mişcăm din loc acele idei fixe care sălăşluiesc în sufletul omului şi care l-au făcut
incapabil să simtă copilul , să poată avea conştiinţa instinctivă a sufletului acestuia.
Impresionanta orbire a adultului, insensibilitatea lui faţă de propriii săi copii, rodul
propriei sale vieţi, au, de bună seamă, rădăcini adânci, ce s-au multiplicat de-a lungul
generaţiilor. Iar suferinţa neînţeleasă a copilului, atât de iubit în mod conştient şi atât de
dispreţuit în mod inconştient, e o oglindă a rătăcirii noastre şi un avertisment pentru
viaţa noastră. Toate acestea dovedesc existenţa unui conflict universal, neştiut, între
adult şi copil. Problema socială a copilului ne ajută să pătrundem legile formării omului
şi să ne formăm o conştiinţă nouă, să dăm o orientare nouă vieţii noastre sociale.

3

astăzi) sănătatea 4 . istovit până în cele mai adânci fibre ale fiinţei sale. căci alţii mănâncă pentru el. “Şi acum se avântă singur. nici măcar ţesăturile lui cele mai intime nu lucrează spre a se apăra de veninuri şi baccili. o apă de o stranie încropeală. Cine şi-ar putea închipui repaosul absolut? Repaosul celui ce nu se osteneşte nici să mănânce. “Singura lui muncă: aceea a inimei. “Am auzit vorbindu-se despre un om care a trăit permanent înnecat în apă. dovedit de atâta experienţă: că neajunsurile primei epoci a vieţei (începând chiar înainte de naştere) au urmărit asupra întregei vieţi a omului. creată de om. şi care. pentru că nimeni nu s-a preocupat de întâile nevoi ale omului. dar a învins). care a bătut înainte ca el să fi fost. atenţia cea mai desăvârşită a ştiinţei şi a sentimentului. cât de mic. În istoria civilizaţiei este. pentru că în nici o altă epocă a vieţei sale. ochii lui n-au văzut nici cea mai slabă rază de lumină. toate oboselile. copilul nu intră în ambianţă naturală ci în cea a civilizaţiei în care se desfăşoară viaţa oamenilor. scoţând marele strigăt: De ce m-ai părăsit? “Şi atunci. care nu s-a mai auzit până atunci . o ambianţă deasupra celei naturale. La naştere. “Era omul ce se odihnise. de contrast şi de suferinţă ca aceasta. prin exploatarea naturei în folosul vieţei sale. omul nu trece printrun moment de luptă. pe când el nici nu era. dintr-o dată s-a pomenit printre gheţuri. luând asupra sa toată munca. era totuşi o imină de om”. nici un zgomot. Da. afirmă că noul născut e inconştient şi deci nu suferă. şi încă îndoit de cum bate o altă inimă.. Dar ce a făcut civilizaţia spre a ajuta pe noul născut. Cei ce. bătea totuşi inima lui. Cu toate acestea. uită câte ajutoare se dau şi cu câtă îngrijire se înconjoară suferinzii ce şi-au pierdut conştiinţa acestei nevoi pretinde aci. Aerul umplu dintr-o dată plămânii lui strânşi dintru început şi omul strigă”! “Şi se auzi pe pământ un glas cutremurător. Viaţa embrională şi viaţa infantilă hotărăşte (cum se recunoaşte de toţi. ca în adâncimile unui abis”. . Şi a desfăcut atunci plămâni ce n-au mai respirat (ce sunt chinurile lui Tantal faţă de chinul lui?!. rănit de lumină şi de zgomote. n-a izbit vre-o dată urechea lui”. născându-se. pe cel ce face cea mai grea din sforţările de adaptare când. ne convingem pe zi ce trece tot mai mult de un adevăr impresionant. întâia oară omul uneşte în sine pe Cristos care moare şi Cristos care se înalţă”. trece de la o viaţă la alta? Această dureroasă trecere a naşterei ar trebui să fie ajutată printr-un tratament ştiinţific al noului născut. Pagina întâia a vieţei omeneşti este o pagină albă. “Mi s-a vorbit despre un om care a trăit în tăcere. căci alte ţesături vii îi dau căldura de care are nevoie spre a trăi. o lacună.ieşind dintr-un gâtlej care n-a mai vibrat vre-o dată”. ca în ori care altă epocă a vieţei. deci. şi stă în părăsirea tuturor fibrelor sale. pe care nimeni n-a scris nimic. spre a se justifica. ……………. a uşurărei adaptării sale. căci alte ţesături lucrează pentru el şi oxigenul îi este dăruit fără a respira: printrun privilegiu unic între cei vii”.NOUL NĂSCUT “Mi s-a povestit despre un om care a trăit în întunericul cel mai de nepătruns.

căsnindu-se să desfacă pleoapele noii creaturi şi caută râzând de bucurie. case. Se zice “Aşa e natura. 5 . luptă deci singur”! Ai casei îl privesc în schimb cu duioşie. orice fiinţă omenească trebuie să treacă prin această încercare”. dintr-o dată. asupra noului născut. întâia icoană a lui Cristos cel curat şi neânţeles. care tot timpul odihnise. copilul s-a dezvoltat ferit de orice lovire. sobe? Moartea este şi ea un lucru natural şi fatal. unde nu pătrunde nici o licărire de lumină. în treacăt. mişcaţi. la urma urmelor. schimbă această ambianţă lichidă spre a trăi în aer. s-ar putea răspunde omului adult cu o dreptate şi mai mare: “Trăeşte şi fii sănătos. a rasei. corpul său e strivit de parcă ar trece printr-o maşină infernală ce-I mişcă din loc oasele. fără apărare. haine.adultului. nici un zgomot. cu urechile sale ce n-au cunoscut decât tăcerea. De ce atunci nu se ia în seamă naşterea. prin păduri”! De ce s-au fabricat atuncea atâtea unelte de apărare. parcă ar zice: “Fii viu. Ce facem noi spre a-l primi şi a-l ajuta după o asemenea suferinţă? Toţi ne gândim numai la mamă. ea este salvatoarea prevăzătoare. cu ochii săi ce n-au mai văzut lumina. criza cea mai greu de trecut din viaţă? Până la momentul naşterii. nimeni nu-l vede în copilul abea născut. în lichidul cald şi uniform creat anume pentru odihnă. cum se întâmplă de exemplu cu mormolocul ce se metamorfozează în broască. Tatăl său va dopri să-I vadă culoarea ochilor. după natură poţi trăi şi gol. De ce să ne silim atunci să îndulcim prin toate mijloacele acest mare moment? De ce căutăm să uşurăm ori ce durere când ştim că nu putem face nimic în faţa morţii? Numai când e vorba de copil civilizaţia tace şi se ocupă de întuneric. se mândreşte în alte împrejurări. copleşiţi de o fericire ce nu se poate exprima şi îi dau “bun venit”! cu acel egoism ce se bucură de un dar al naturii: “Copilul”! … “Fiul”! … Ţoţi câţi l-au aşteptat sunt nerăbdători să se bucure de el. Ajunge printre noi istovit de contrastul înfiorător dintre repaosul absolut şi neînchipuita sforţare a naşterii. privind pupilele ce-l vor vedea şi-l vor recunoaşte odată. Apoi. îndură acum chinuitoarea sforţare de a se naşte prin puterile sale proprii. să-l admire. de orice oscilaţie de temperatură. Corpul ce n-a fost măcar atins e isbit acum brutal de obiectele solide şi e frământat de mâinile fără suflet ale omului adult care. E ca un călător ce vine din depărtări necunoscute rănit şi sleit de puteri. El. fără să treacă prin transformări treptate. să-l atingă. şi. Dar. Medicul aruncă decât o privire. Dar nu numai contrastul dintre cele două ambianţe îi aduce suferinţă. Dar “omul ce suferă”. pe care trebuie să-l cunoască orice fiinţă vie. Copilul apare în ambianţa omului adult.

socotindule ca o urmare a experienţei speciei în epoce anterioare. Aşa dar. De ce tocmai omul să fie o fiinţă care nu e în stare a moşteni de la strămoşii săi? Căci oamenii totdeauna au umblat în două picioare. e caracterizat prin însufleţire. nu va mai fi un corp de infirm ci corpul omului-copil. e mut şi glasul lui multă vreme nu se aude decât în plâns. Cum s-a ivit acest corp complicat şi viu din nimic? Pentru noi. s-ar putea spune că animalele se nasc gata însufleţite de instinctele ce vor hotărâ faptele lor. Ele se găsesc în toate animalele. fără suflet? O anumită teorie ştiinţifică explică mişcările instinctive ale animalelor. Toate aceste caractere ce nu sunt funcţiuni ale organizmului vegetativ le-am putea numi “caractere psihice”. acest corp se va ridica. Toate instinctele se manifestă prin mişcări. noul născut este un punct de plecare impresionant. meii behăe timid. ce tind mai mult spre tăcere. Ştiinţa însă priveşte această fiinţă nouă ca şi când ar veni din nimic. glasuri sfioase. pe când. iar mânzul nechează în lege. fără să se poată ridica. e taina întrupării spiritului sfânt: "Et incarnatus est de Spirito Sancto: et homo factus est”. lumea nu răsună de ţipetele şi plânsul animalelor nounăscute. Conceptul “întrupării” e ţinut de creştinism printre cele mai cinstite taine ale religiei.ÎNTRUPAREA Noul născut poate fi privit ca un spirit ce s-a-ntrupat în carne spre a veni să trăiască în lume. nu un spirit încarnat. ci închid în ele funcţiuni ce nu se pot atribui organelor fiziologice ce trebuiesc considerate ca funcţiuni ce depind de instinct. pot sta în preajma mamei lor şi se pot folosi de un limbaj propriu al speciei lor. omului puterea de a lucra după voinţă. iar pregătirea uşurează. de bună seamă. atunci e numai carne. Întruparea este procesul misterios al unei energii ce însufleţeşte corpul inert al noului născut. 6 . se pot ridica. sau cel puţin foarte scurt timp după naştere. în strigătul de durere. puii mamiferelor. E în adevăr impresionant cum copilul se naşte şi rămâne atâta vreme inert. organelor de articulare cuvântul. transmisă prin ereditare. Animalul. e numai un complex de ţesuturi şi organe ce se dezvoltă alcătuind un tot viu. Copilul se naşte inert şi multă vreme după aceasta va mai rămâne aşa. făcându-ne să alergăm la el ca la o fiinţă ce strigă după ajutor…… Numai după un timp îndelungat. să fie numai un corp. şi tot ar fi un mister. va umbla. un an întreg şi mai bine. după luni. încă de la naştere. caracteristice speciei. nu prin formă. Prin civântul “întrupare” noi voim să înţelegem fenomenele psihice şi fiziologice ale creşterei. Se poate întrezări saltul uşor pe care îl va face tigrul şi cum va sări iedul ce abia s-a ridicat în picioare după naştere. Dar pisicuţele miaună în adevăr. de ce tocmai omul-copil să nu le aibă. Şi numai după luni şi ani acest glas va fi glasul unui om. Dacă e aşa. au vorbit limbaj articulat şi au lăsat urmaşilor moştenire ceea ce au putut câştiga. fiinţele ce se nasc nu sunt numai nişte corpuri materiale. având nevoie de îngrijire ca un infirm. mai statornice şi mai deosebitoare decât însăşi forma corpului. aproape numaidecât. Timpul lor de pregătire e scurt. deşi încă plângător şi nedesăvârşit. cum spune şi cuvântul. ca un paralitic. prin suflet. De fapt. Dar chiar aşa de-ar fi. ce dă cărnii membrele sale.

în taină. le facem în grabă cu tiparul sau cu o maşină. cei ce prin munca mânilor lor au lăsat capodoperele artelor frumoase. ce va face noul născut ce stă în faţa noastră. Înainte de a se vedea efectele din afară. arămas un fapt printre multe alte fapte pe care nu poţi decât să le constaţi. Munca aceasta multă vreme se săvârşeşte în ascuns. prin care se formează personalitatea omenească. adultul se umple de orgoliu. acestea trebuie să fie în el potenţiale şi extrem de gingaşe în sforţările lor de împlinire. crezând că el l-a însufleţit. Această muncă. şi se deosebesc unele de altele. Sunt însă altele pe care le facem cu mâna. Spre a înţelege mai uşor. Corpul acesta inert are un mecanism mai complicat decât toate mecanismele fiinţelor vii. Să ne gândim la lucrurile ce le fabricăm noi. înainte de a o expune în public. dacă un copil are în sine cheia propriei sale taine. De fapt. dând stimuli. fără viaţă sufletească. cântăreţii cu voce sublimă. volitiv şi ameţit de puterea lui închipuită. muzicanţii. ne băgate în seamă. Iar în faţa priveliştii măreţe dar târzii a înflorirei sale. sentiment de voinţă. Sunt lucruri ce se fac în serie. însă e numai al lui. multă vreme. unde se întrece pe sine însuşi. este opera nevăzută a întrupării. o răspundere. fiecare având un spirit creator.El trebuie să se întrupeze prin propria lui voinţă. poate nimici aceste planuri sau poate devia înfăptuirile ascunse. Multe fapte rămân în felul acesta. Mulţi sunt ademeniţi să creadă nu numai că muşchii sunt pasivi. Aşa este deosebirea dintre om şi animal. cum scrie în Geneză: “Eu voi crea omul după chipul şi asemănarea mea”. crede că poate săvârşi din exterior o operă creatoare. omul îşi aparţine sieşi. Însă. Dar munca e înceată şi lungă. o surpriză. toate la fel. Omul inert este o enigmă. trebuie să se fi săvârşit o muncă înăuntru şi nu o muncă prin care să se reproducă un tip fix ci una prin care se creează activ un tip nou. această situaţie. Valoarea obiectelor făcute cu mâna stă în faptul că fiecare poartă pecetea directă a autorului său: a isteţimei unei femei ce face o dantelă sau pecetea unui geniu ce creează o operă de artă. făuritorul vieţei lui sufleteşti. această substituire a omului în locul lui Dumnezeu a fost pricina căderii sale. al lui. El îşi face din aceasta o sarcină.Trebuie să fie un adevăr care se ascunde îndărătul acestor contradicţiuni. o taină. adultul crede că el ar fi plăsmuitorul copilului. ca şi sfinţii şi tiranii. pe care autorul o păstrează în intimitatea atelierului său. dar nu a atras până acuma atenţia jmedicilor. a sfârşit prin a se socoti Dumnezeul copilului şi a gândit despre sine. în cursul dezvoltării omului. Îngânfarea a fost întâiul păcat al omului. e ca lucrul făcut de mână: fiecare deosebit. Artiştii. adultul 7 . prin îngrijirile şi ajutorul ce I-a dat. a adus cu sine urmări periculoase pentru viaţa sufletească a copilului. dacă are un plan sufletesc şi directive de desvoltare. ce face din el o operă de artă a naturei. în viaţa de toate zilele. Animalul e ca un obiect ce se fabrică în serie: fiecare individ reproduce întocmai caracterele uniforme fixate pentru întreaga specie. închise în depozitul încăpător al subconştientului. o fiinţă pasivă. Un singur lucru se poate şti: că va putea totul. Adultul şi-a atribuit o putere aproape dumnezeiască. să facem o asemănare. Intervenţia grosolană a individului adult. dimpotrivă. nici a psihologilor. Dar e cu neputinţă să ştim cine va fi. toţi s-au născut aşa. toţi au venit pe lume închizând în sine o taină ce încetul cu încetul se putea descifra. văzând faptele sale în lume. eroii şi răufăcătorii. sportivii. dănţuitorii. Fenomenul copilului inert la naşterea sa a provocat întotdeauna reflexiuni filosofice. directive şi sugestii spre a dezvolta în copil inteligenţă. Omul. nu numai carnea ci copilul inert. nici a educatorilor. cum se întâmplă şi în crearea operei de artă.

precum embrionul fizic are nevoie de o ambianţă specială. chiemând-o cu strigătul voinţei. punând simţurile sale în legătură cu ambianţa şi repede năvăleşte în muşchi. O viaţă nesigură şi plăpândă ce abia răsare în conştiinţă. în această ambianţă nu s-a pregătit nimic spre a se primi un fapt măreţ ca acela al întrupării unui om: pentru că nimeni nu vede. văzând aşa. Aceste perspective noi ale sufletului copilului. unde totul e primitor şi nimic nu poate fi o piedică. să crească. o muncă creatoare. ca embrion spiritual ce se întrupează sub ochii noştri. în întuneric. ce însufleţeşte încetul cu încetul carnea inertă. Copilul ce se întrupează este un embrion spiritual care trebuie să trăiască pe socoteala ambianţei. o dramă necunoscută. Acesta e cel dintâi cuvânt care trebuie scris pe pagina încă albă a istoriei omenirei: pagina istoriei sale care va pune pe copil la locul lui de onoare. Aceasta este problema cea mare şi cea mai fundamentală dintre problemele practice ale omeniri. care e aproape o jucărie în mâinile noastre. înfăţişându-se în lumina conştiinţei cu sforţarea unei fiinţe ce se naşte. trebuie schimbată atitudinea adultului faţă de copil. pe care îl adorăm şi îl copleşim numai cu îngrijiri fizice. E cel dintâi cuvânt al unei ştiinţe ce va trebui să se dezvolte multă vreme. iată că îl aşteaptă o altă fiinţă. nimeni nu aşteaptă. Şi în ambianţa vieţei din afară. În faţa unei răspunderi ca aceasta. aduc în faţa noastră o privelişte înfiorătoare: un suflet întemniţat. nici un ajutor nu s-a pregătit şi fiecare lucru e o piedică. Această sforţare ascunsă a copilului trebuie să fie sfântă pentru noi. şi să conducă lucruri inerte spre a le face active şi disciplinate. ]întruparea e o muncă ascunsă şi obositoare. se impune a cerceta şi a studia cu adâncime ştiinţifică nevoile psihice ale copilului şi a-I pregăti o ambianţă vie. în felul acesta. încălzite de dragoste. manifestările sale chinuitoare trebuie să ne mişte şi să ne facă să le primim cu dragoste. ia o nouă înfăţişare şi ne inspiră respect: “Multa debetur puero reverentia”. bogată în hrană. Acesta este adevărul: copilul trăieşte o viaţă sufletească activă şi atunci când n-o poate manifesta în afară. din generaţie în generaţie. 8 . ne pune pe gânduri şi ne impune îndatoriri noi. Corpul acela micuţ şi gingaş. ce n-a fost încă scrisă: o pagină albă în istoria omenirei. căci multe se vor scrie într-ânsa până să se ajungă la ultimul cuvânt asupra formării omului.poate şterge planul dumnezeesc. care îl înfaşcă aproape strivindu-l. căci în această perioadă creatoare se hotărăşte personalitatea viitoare a omului. încă de la început şi. tot aşa acest embrion spiritual are nevoe de ocrotirea unei ambianţe externe însufleţite. în sforţarea necurmată de a se realiza. căreia omul trebuie să-I ofere lucrarea inteligenţei sale. cu puteri uriaşe. nu există nimeni care să ocrotească această gingaşă lucrare. Copilul. omul se îndepărtează tot mai mult de ceea ce ar trebui să fie. sânul mamei. Dar. pentru că el are nevoie de multă vreme spre a săvârşi în taină anevoioasele sale înfăptuiri. Odată înţeles acest adevăr. să se nască. Nu există fiinţă creată care să cunoască acea senzaţie istovitoare a voinţei ce încă nu e dar care va trebui să poruncească. ce caută să iasă la lumină.

adică în colţul dintre creangă şi trunchi. cu ajutorul unui impuls şi al unei posibilităţi trecătoare. un umil viermişor. Una provine din studiile asupra glandelor cu secreţie internă care privesc creşterea fizică. prin faptul că ele explică multe din secretele dezvoltării. care „împing” fiinţa aflată în dezvoltare spre o activitate determinată. se vorbeşte despre un fapt pe care îl putem constata obiectiv. omida unui fluture. Prin urmare creşterea nu e ceva de neînţeles. cum e mersul omizilor. dar abia de curând mecanismul său intern a fost înţeles mai în amănunt. Să luăm de exemplu acel citat de către De Vries. aşează ouăle în partea opusă. Dar 9 . Se ştie că omizile cresc repede. Adultul nu are nici o putere asupra acestor stări deosebite. Toate trăsăturile se cuceresc în modul acesta. o farmecă şi viermişorul porneşte în salturi. nu se poate hrăni cu frunzele mari ale arborilor ci cu frunze mici şi fragede ce se găsesc pe vârfuri. omida va umbla pe alte drumuri. de multe ori. Se întâmplă însă că buna mamă. în primele zile ale vieţii sale. îndată ce omida a crescut şi se poate hrăni cu orice frunză. de altă parte o indiferenţă care transformă fiinţa într-una oarbă şi indiferentă. ceea ce pare ciudat. timpul în care el a avut un rost a trecut şi. spre locul unde lumina e mai activă. căutând alte mijloace de viaţă. Ele au perioade de formare uşor de constatat căci trec prin faze de metamorfoză asupra cărora se pot face observaţii în laboratoarele experimentale. hrănindu-se cu lăcomie şi de aceea sunt o adevărată pacoste pentru plante. din instinct. Omida nu e acum oarbă la lumină. o fatalitate ereditară înăuntrul fiinţelor. noi le-am descoperit în creşterea copiilor în şcolile noastre şi le-am pus în slujba educaţiei. De Vries a observat pentru întâia oară perioadele senzitive la insecte. Şi. ce împinge spre săvârşirea unor acte surprinzătoare care ne uimesc. o lasă nepăsătoare. Două contribuţii majore pentru lămurirea acestei probleme provin din cercetările mai recente. îndată ce această perioadă se termină. De Vries. instinctul e orbit cu desăvârşire. Cea de a doua este descoperirea “perioadelor senzitive” care oferă noi mijloace spre a înţelege creşterea psihică. Cunoştinţele noi privitoare la aceste glande s-au popularizat cu repeziciune în urma uriaşei influenţe pe care au avut-o asupra îngrijirii copiilor. e faptul că. E vorba de anumite epoci în care fiinţele în formare (adică în stare infantilă) au o sensibilitate de o forţă deosebită dar de scurtă durată. După o bucată de vreme lumina n-o mai atrage.PERIOADELE SENZITIVE De curând descoperite în biologie “perioadele senzitive” au pentru noi o semnificaţie deosebită. e doar indiferentă. Omida despre care vorbim. Aceste observaţii ne pot fi de mare ajutor spre a putea înţelege şi creşterea copiilor. Ele au fost descoperite la animale de către un om de ştiinţă olandez. Cine spune „puilor de omidă” că frunzele cele fragede de care au nevoie se găsesc tocmai pe vârfuri? Iată însă că omida e înzestrată cu o sensibilitate deosebită la lumină: lumina o atrage. De o parte un impuls ce însufleţeşte. ce. care le ajută să câştige anumite calităţi şi care dispare îndată ce acestea au fost dobândite. spre a asigura urmaşilor săi un loc ferit de primejdii. De ce atârnă dezvoltarea? Cum se face că o fiinţă vie creşte? Când se vorbeşte despre dezvoltare. La rândul nostru. fluturele. despre creştere. spre vârfurile crengilor şi se trezeşte înfometat printre frunzele proaspete care îl vor sătura. se deosebeşte în mod izbitor de aceea a individului adult. pierde sensibilitatea la lumină. ci e o muncă minuţios călăuzită de instincte periodice trecătoare. de acum înainte.

În această strălucitoare flacără spirituală ce arde fără a se consuma. ce s-ar putea asemui unui far aprins care luminează din interior. sau cu o stare electrică producătoare de fenomene active. pentru a învăţa o limbă străină. are nevoie de atâtea ajutoare iar. Pentru noi. dar au efecte din cele mai grave atunci când dezvoltarea s-a realizat complet. Din această clipă începe martirajul spiritual. pentru a se orienta într-un mediu nou.. pentru că izvoarele strădaniilor interioare sunt multe şi multe din capricii sunt urmări ale abaterii de la normalitate ce se adâncesc tocmai fiindcă au fost tratate în mod greşit. adică de cucerire activă a puterilor sufleteşti a fost până acum prea puţin băgată în seamă. se săvârşeşte opera creatoare a lumii spirituale a omului. cuceririle intelectuale se fac prin activitate reflectată. ori ce sforţare e o creştere în putere. Cum se face însă că el. Munca de creştere. prilejul unui câştig natural e pierdut. lucru ce nu se mai poate îndrepta în devenirea ulterioară a vieţii psihice. numai atunci urmează amorţeala. nu pe toate. Cu acest termen vag noi numim fenomene total diferite între ele. cel provenit din nimic. tot ce e faptă ilogică şi nestăpânită e capriciu. copilul îşi face cuceririle în perioadele sale senzitive. tot ce nu are cauză evidentă. Capriciile din perioadele senzitive sunt semnele exterioare ale 10 . Aici stă deosebirea fundamentală între psihologia copilului şi aceea a adultului. se poate orienta în această lume complicată? Cum ajunge copilul să deosebească lucrurile şi prin ce minune reuşeşte să înveţe în toate amănuntele lui un limbaj atât de complicat. pe când un adult. ca nişte minuni. După ce a trecut această perioadă de sensibilitate. ce nu încetează să lucreze şi cărora nu le-am găsit leacul. Capriciile apărute în urma tulburărilor interioare în perioadele senzitive sunt trecătoare ca şi acestea. fără nici un dascăl. şi e pierdut pentru totdeauna În timpul dezvoltării sale psihice. printr-o lungă experienţă am reuşit doar să înregistrăm reacţiile dureroase şi violente ale copilului. când activitatea lui vitală a fost stânjenită de piedici externe. copilul face cuceriri ce ne uimesc. le-am socotit fără cauză şi rezistenţa copiilor la străduinţele noastre de corectare am socotit-o capriciu. Perioadele senzitive ne pot lămuri multe din capriciile copiilor. totul e entuziasm şi viaţă. fericire a copilăriei. se deformează. Această sensibilitate îl face pe copil să se pună în raport cu lumea externă într-un mod neobişnuit de viu.când copilul nu poate lucra după norma perioadei sale senzitive. Deci taina cuceririlor naturale ale copilului stă într-o anumită însufleţire interioară… dar îndată ce apare un obstacol în calea unei asemenea sensibilităţi. numai faptul că ne-am obişnuit a le vedea întâmplându-se ne face să le privim cu nepăsare. doar prin simplul fapt că trăieşte? Copilul dobândeşte totul doar trăind cu simplitate şi voie bună. fără să poată ajunge vre-o dată la perfecţiunea limbii materne pe care a desprins-o în copilărie. Dar nu s-a stins bine una din aceste pasiuni psihice şi alte flăcări se aprind călăuzind copilăria din cucerire în cucerire. prin sforţarea voinţei şi osteneala cercetării. e silit să facă eforturi fără rod. nu lasă urme în caracter. pe care încă nu-l cunoaştem dar al cărui stigmat inconştient îl poartă în sine mai toţi oamenii. de multe ori. oboseala în muncă se naşte în amorţeala indiferenţei. Vedem că anumite capricii au tendinţa de a se agrava cu timpul: acesta e un semn că avem de a face cu cauze statornice. viaţa copilului se tulbură şi. Numai după ce cucerirea s-a efectuat şi perioada de sensibilitate a trecut. într-o neîntreruptă fâlfâire de viaţă pe care cu toţii o vedem şi o numim: veselie. În aceste momente totul e uşor. Necunoscând cauzele acestor reacţii. indiferenţa şi oboseala. fără a obosi.

a unui pericol.unor nevoi neîmplinite. Imediat se poate vedea cum neliniştea şi tulburarea ce poate deveni boală psihică sunt alungate de către o stare de seninătate. o nevoie vitală de a se căuta cauzele tuturor manifestărilor infantile pe care noi le numim capricii (deoarece aceste cauze ne scapă). Există. deci. 11 . ele dispar îndată ce nevoile au fost înţelese şi împlinite. adevărate semnale despre existenţa unor condiţii rele. Această străduinţă a noastră de a înţelege trebuie să ne fie ca o călăuză care să ne ajute să pătrundem tainele sufletului copiilor şi să realizăm o epocă de înţelegere şi de pace în raporturile noastre cu ei.

de a însufleţi organele de mişcare până în cele mai intime şi mai delicate părţi ale lor. care ştie numai să sugă. Ne putem închipui această activitate minunată de creaţie ca un şir de emoţii vii. de a folosi doar anumite lucruri.CERCETÂND PERIOADELE SENZITIVE Întruparea şi perioadele senzitive s-ar putea compara cu nişte ferestre mici prin care putem privi înăuntrul sufletului. extraordinară. Aceste sensibilităţi interioare călăuzesc şi stabilesc ordinea de alegere a celor necesare. Nu e vorba doar de o dorinţă puternică de a se găsi în anumite condiţii. Când e simţitor pare că din el ţâşneşte un spot luminos care luminează numai anumite lucruri: în acele momente acestea constituie toată lumea lui. ea. din diversitatea mediului înconjurător. Dezvoltarea sufletului copilului nu se realizează la întâmplare. pentru creşterea fizică. dar nu servesc încă la nimica. se mişcă în căutarea unui sprijin. pentru a creşte. stălucirea viitoare a fiinţei lui e încă necunoscută. ce au vibrat până atunci numai în ţipete nelămurite: ele se deşteaptă într-o mişcare regulată. începe să simptă tresăriri interioare. spre a vedea cum creşte. doar atâta că produc o plăcere nespusă. nelămurite şi amestecate. ne luăm elementele vitale din mediu prin hrană şi respiraţie. isvorâte din subconştient ce construesc conştiinţa omului în contact cu ambianţa. sunetele din ambianţă sunt pentru copil. a împrejurărilor favorabile pentru dezvoltare. Ele pleacă de la confuziune spre a ajunge la distincţiune şi creaţia activităţii. Încetul cu încetul urechea ascultă şi limba la rândul ei se mişcă printr-o însufleţire nouă. de scurtă durată care îl conduc şil fac să câştige calităţi deosebite. cu pumnii strânşi. ……. iar sufletul lui încă lipsit de gând ascultă o muzică ce umple universul lui. El însă trăeşte cu intensitate prezentul său şi se concentrează într-ânsul. la început. dar de-o dată se aud distincte. În timpul acestor perioade senzitive se cuceresc capacităţile spirituale: capacitatea de a se orienta în mediul extern. Această activitate lasă urme de neşters. el oferă numai mijloacele necesare vieţii spirituale. când. dezvoltarea lui nu e cauzată de stimuli din lumea externă. Această dramă interioară a copilului este o dramă de iubire. ci e călăuzită de sensibilităţi speciale. Nu toate fibrele. Aceste vibrări sunt vibrări de vieată. atrăgătoare. Acest fapt găteşte timpuri noi pentru embrionul spiritual. Atunci şi fibrele copilului tresar. În ce mod? Făcându-l pe copil simţitor faţă de anumite lucruri şi indiferent faţă de altele. e unica şi marea realitate ce se împlineşte în ascunzişurile misterioase ale sufletului şi îl umple în unele momente cu desăvârşire. care-l face să profite de tot şi de toate. într-o ordine ce schimbă felul lor de a vibra. cu membrele încordate. îl înalţă neîncetat pe 12 . o orânduire dumnezeiască ce însufleţeşte prin spirit lucrurile inerte. Aceste raporturi senzitive dintre copil şi mediu sunt cheia cu care putem deschide secretele embrionului spiritual ce împlineşte minunea creşterii. cu capul ridicat spre o persoană care vorbeşte. supunându-se parcă unei puteri neânfrânte şi nelogice. Deşi toate acestea se întâmplă într-un mediu înconjurător. fiecare sunet al limbajului articulat parcă îl farmecă. Există în copil o forţă unică. îşi aţinteşte cu toate puterile privirea spre buzele care se mişcă. ci numai acelea ascunse şi fragede. De fapt. . cum se întâmplă în învăţarea vorbirii. acesta nu are o importanţă constructivă. Şi se vede bine cu întreaga fiinţă a copilului se bucură de această plăcere superioară. în acelaşi fel în care. E în perioada sensitivă.

sau a funcţiunilor ce o păstrează. dar cu o semnificaţie negativă. Atât în domeniul fizic cât şi în cel sufletesc. lasă lumea conştientă spre a intra în repaosul visurilor. dovezile pozitive ale sensibilităţii creatoare. iar el. cea mai grea şi mai anevoioasă însufleţire. în taină. totul se petrece neobservat. de aceea îl alintăm cu vorbele noastre. trebuie să privim drept o boală funcţională şi alterările ce privesc latura sufletească a vieţii. Faptele de creaţie ca şi cele de conservare rămân necunoscute. Acestea sunt. ce se găsesc într-o stare de încordare.om şi îl înzestrează cu însuşiri ce-I vor fi necesare şi fără de care nu va putea trăi mai târziu. câtă vreme condiţiunile ambianţei din afară răspund în de-ajuns nervilor din lăuntru. Ori seara. nimeni nu bagă în seamă semnele exterioare ce însoţesc activitatea creatoare a vieţei. plăcerea pe care o arată el când cineva îi adresează cuvinte scurte. repetând mereu aceleaşi vorbe. de multe ori. În felul acesta. Cum aceste reacţiuni “capriciile” se ivesc încă de la naştere. disperate. Întâile capricii ale copilului sunt întâile boli ale sufletului. De aceea totul se petrece în linişte. cu febra ridicată a copiilor. au fost întotdeauna cunoscute şi considerate ca dovezi ale personalităţii înnăscute a omului. din timpuri neştiute. o febră neobişnuită care însă trece cu aceeaşi uşurinţă cu care a venit. orice alterare a funcţiunilor e socotită ca o boală funcţională. E un lucru caracteristic la copii urcarea îngrijorătoare a temperaturii din cauze de nimica ce ar lăsa aproape în stare normală un om matur. în timp ce adultul şopteşte un cântec de leagăn. Noi ştim foarte bine acest lucru. 13 . atelierele rămân necunoscute pentru public deşi sunt partea cea mai însemnată. ne găsim în faţa unor agitaţiuni violente ce se datoresc unei sensibilităţi excepţionale a copiilor. în domeniul fizic. ca o ultimă încercare a sufletului de a smulge împlinirea nevoilor sale şi a se mântui. ne place râsul lui plin de viaţă ce ni-l dă în schimb şi de aceea. existenţa unei perioade sensitive se poate manifesta prin acţiuni violente. în acest fermecător deliciu. rostite răspicat. Faptele de viaţă sunt ca obiectele ce noi le facem: le expunem în vitrină făcute gata. Singurul lucru ce near putea face să ne dăm seama din afară că avem de a face cu o perioadă sensitivă e doar zâmbetul copilului. Capriciile sunt expresiuni ale unor turburări interioare ale unor nevoi neâmplinite. ceea ce ne isbeşte mai puternic nu sunt legile sale ci abaterile. ce corespunde în mod vădit unei perioade sensitive. ale căror cauze nu ne sunt cunoscute şi pe care de aceea le numim capricii. mult mai vădite. ca să zicem aşa. dAr. În aceste cazuri. de multe ori bruscă şi fără să-I corespundă o cauză patologică proporţională. Această lucrare minunată se săvârşeşte însă în umilinţa tăcerii. În deprinderea vorbirei. adultul zăboveşte seara în preajma copilului ce doreşte şi cere cuvântul şi cântecul cu setea celui care cere o mângâere şi o îmbărbătare în ceasul de desnădejde. Acest fenomen se arată printr-un prisos de activitate nefolositoare şi bolnăvicioasă ce s-ar putea asemăna. Capriciile au fost întotdeauna cunoscute fiind că faptele patologice sunt cele dintâi care ne atrag atenţia: calmul nu pune probleme şi nu obligă la reflexiune. spre exemplu. Sunt şi alte dovezi. În natură. încât să poată distinge deosebitele sunete ale vorbei cum se disting sunetele în cântecul clopotelor de la biserică. ce se arată când o piedică oarecare stăvileşte viaţa interioară. copilul găseşte întotdeauna în jurul lui persoane care vorbesc şi îi oferă astfel elementele necesare constituirei lui. când îl vedem liniştinduse într-o pace plină de fericire.

Noi constatăm obiectiv şi amănunţit toate bolile. când nu există nici o igienă psihică a copiilor. De fapt. ar fi demne de admirat. Descoperirea circulaţiei sângelui datează abia din secolul al XVII-lea al erei noastre. disordinea ce stăpâneşte şi turbură armonia morală a tuturor funcţiunilor. Funcţionarea organelor interioare însă a fost descoperită foarte târziu. în taină. Adultul a cunoscut numai bolile sufletului copilăresc. dacă viaţa sufletească se desfăşoară pe o temelie de desechilibru funcţional. Acest echilibru armonios de energii ce se îmbină împreună îl numim “sănătate”. cum spune preceptul. nu e o asemănare. de boală. Şi nu era aceasta singurul fenomen al vremei: printre cei rămaşi în viaţă. a scopului asupra cauzelor. ca toate energiile universului ce n-au fost descoperite încă. fără nici o posibilitate de a se manifesta. lăcomia de putere. când se ignorează până şi existenţa funcţiunilor sale tainice. patologia. a funcţiunilor normale. câţi paralizaţi. iar prima secţiune anatomică a corpului omenesc. scrofuloză! O privelişte asemănătoare ar trebui să fim în stare să vedem în domeniul sufletesc. Se găsesc urme de măsuri chirurgice printre rămăşiţele omului preistoric şi rădăcinile medicinei se găsesc în civilizaţia egipteană şi în cea greacă. Sănătatea e triumful totului asupra amănuntelor. “normalitate”. când nu s-a pregătit nimic în ambianţă spre a-I ocroti şi a-I salva. în funcţionarea corpului. câţi orbi. dar nu e absurdă. mecanismele diferitelor organe interne. pe care nimeni nu l-a cunoscut încă. descris prin vorbe luate din trecutul apropiat al vieţei corpului. necunoscute. Însuşi individul care le are şi trăeşte prin ele nu-şi dă seama de uimitoarea lor organizare. dacă copilul sănătos este o origoine necunoscută. e doar realitatea îngrozitoare a prezentului spiritual. în istoria medicinei bolile au fost cunoscute din timpurile cele mai îndepărtate. a ajutat pătrunderea şi descoperirea pe cale indirectă a secretelor fiziologice. n-a cunoscut sănătatea lui: sufletul cel sănătos a rămas tăinuit. Acea moarte pe care toţi o vedem şi de care vorbeşte Biserica atunci când ne arată cauzele ei: păcatele de moarte. lepră. azi. pe lângă moarte. Copilul sănătos e ca mitul omului creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui. când ne gândim la extrema delicateţe a funcţiunilor psihice ce săvârşesc opera lor în umbră. adică păcatele ce duc la moartea sufletului şi condamnă omul şi societatea la chinurile iadului: îngânfarea. până ce s-au cunoscut numai moştenitorii lui deformaţi încă de la origine. câte deformaţiuni. ura. făcută cu scopul de a studia organele interne s-a făcut la 1600. sgârcenia. Natura lucrează pe tăcute: “să nu ştie mâna dreaptă ce face mâna stângă”. Moartea înainte de toate. însă nimeni nu le vede şi nimeni nu le bagă în seamă. câte monstruăzităţi şi debilităţi organice ce dispun la infecţiunile ale căror focare sunt răspândite în ambianţă: tuberculoză. atunci enorma deformare a omenirei în cursul veacurilor trebuie să ne dea de gândit. câţi rahitici. Şi. câţi rău desvoltaţi! Nu e vorba de o figură retorică. Pe vremea când încă nu se putea vorbi de igiena infantilă. adică studiul bolilor. mortalitatea copiilor se impunea prin numărul impresionant al victimelor. Şi e cu atât nai de înţeles. Pe urmă. dar ostenitoarele minuni ale sănătăţii rămân neobservate. Dacă lucrurile stau aşa. câţi schilozi. ce ard de pasiunea de a crea o armonie spirituală. De aceea nu e lucru de mirare că la copil au isbit numai bolile psihice pe când funcţionarea normală a sufletului a rămas în întunericul cel mai nepătruns. Afirmaţia aceasta e de bună seamă puţin cam surprinzătoare. câtă debilitate. 14 .Astfel.

15 . cum spune zicătoarea. când se găsesc acolo unde înmugureşte viaţa.Pricini mici. dar. pot da naştere unor deviaţiuni din cele mai adânci: şi omul creşte şi se desvoltă într-o ambianţă spirituală care nu e a lui: el trăeşte. “a pierdut raiul vieţei sale”.

Dar micuţa o respinge şi continuă să ţipe. îl strânse în braţele 16 . se gândeşte să I-o dea. încărcată cum era mai luă şi copilul. Doamna. Eu însă-mi am luat parte activă la această şcenă. mama fetiţei. la Napoli. fără să-l putem linişti? Pentru a putea surprinde o manifestare pozitive a acestei sensibilităţi. Motivul neliniştei era umbrela “pe masă”. din ce în ce mai turburat. e nevoe ca persoanele adulte să cunoască aceste studii de psihologie infantilă. Atunci interveni călăuza şi. căci. Dar acum lucrurile ajunseseră la culmea ce se cheamă capriciu. împreună cu câteva persoane. în pasajul de la peştera lui Nerone. Copilul trecea din braţe în braţe.ORDINEA Una din cele mai importante şi mai misterioase perioade sensitive este aceea în care copilul devine extrem de doritor de ordine. Fetiţa dă semne de nelinişte şi se vede prea bine că din pricina umbrelei şi nu a doamnei. Nouă ni se poate părea curios să se vorbească de o perioadă sensitivă a ordinei la copil. îşi scoase pardesiul luându-l pe mână. Se părea că nu e altceva de făcut decât să-l ia iarăşi mamă-sa îm braţe. Ba începură cu toţii să devină nervaşi şi. Într-o zi. dar fetiţa se turbură din ce în ce mai mult. De fapt. Şi tocmai perioada aceasta sensitivă a ordinei face din ambianţă o piedică de neânvins şi. după câteva minute obosi şi mamă-sa îl luă în braţe. De multe ori piedicele ne pot face să înţelegem mai uşor existenţa unei perioade sensitive şi poate că cele mai multe din capricii se datoresc acestei sensibilităţi. Fetiţa se linişteşte numai de cât. fiecare voia s-o ajute. Mă aflam. În adevăr. de vreo şase luni. care avea câzteva cunoştinţe asupra manifestărilor psihice despre care vorbim. plină de obiecte mari şi mici pe care adultul le mişcă şi le mânueşte cu scopuri străine de copil. întrând în camera copiilor. o doamnă vine în vizită şi. adică un abiect la loc nepotrivit: aceasta turbura rânduiala obişnuită a lucrurilor. Iată o scenă de familie: personajul principal este o fetiţă foarte mică. rânduială pe care fetiţa simţea nevoia să şi-o amintească. ia umbrela de pe masă şi o duce în camera vecină. însoţind acest gest cu surâsul şi desmierdările obişnuite faţă de copii. Cu noi mai era şi o doamnă tânără. de câte ori copilul plânge fără un motiv vădit. încălzită cum era. Se fac alte încercări. Această sensibilitate deosebită se arată încă din întâiul an al vieţii şi continuă în cursul celui de al doilea. crezând că fetiţa vrea umbrela. apoi. Părea în adevăr o situaţie disperată. toată lumea e convinsă că el e desordonat de la natură. natural. îşi pune umbrela pe masă. după ce o priveşte lung. Iată un alt exemplu: e vorba de un copil mult mai mare… de un an şi jumătate. începe să plângă. Voi aminti câteva exemple luate din viaţa reală. se opri. E greu să ne dăm seama de o atitudine atât de delicată când copilul trăeşte într-o ambianţă închisă cum e aceea a caselor orăşeneşti. cu atât mai mult cu cât perioada sensitivă a ordinei se manifestă încă din cele dintâi luni ale vieţei. Ce-I de făcut? Iată conturându-se unul din acele capricii ce se ivesc încă de la naştere. prin aceasta. Acesta se puse pe un plâns din ce în ce mai sgomotos. La un moment dat. Fiecare îi spunea câte o vorbă sau se răstea la el şi situaţia se înrăutăţea tot mai mult. o cauză de stări anormale. adică o expresiune de entuziasm şi plăcere în raport cu împlinirea ei. Dar şi dânsa obosi de curând şi. cu un copilaş prea mic ca să poată parcurge pe jos acea trecătoare subterană ce străbătea un deal întreg. cu o energie de om hotărât. Mamă-sa căuta în zadar să-l liniştească. Se vedea bine că era istovită şi începea să devină nervoasă.

l-a pus într-un loc analog. După aceea toţi ceilalţi copii ies afară. copilul de doi ani vede numai de cât şi o aşează frumos la loc. Atunci profesorul făcu din nou experimentul arătând copilului că duce obiectul de la un fotoliu la celălalt. putinţa de a ne orienta în ambianţă şi de a fi stăpâni pe fiecare dintre părţile sale. Înainte de a vorbi despre ele. apoi intră din nou şi. Adevărata ambianţă a sufletului este aceea pe care o cunoşti. Se sfârşi cu lacrimile şi agitaţiile şi repetă de mai multe ori: “To palda!” ce voia să însemne: “Il paleton sulle spale!”. un imbold ce împinge spre actuvitate. ce ne surprind prin iraţionalitatea lor şi care constau în plăcerea simplă de a găsi obiectele la locul ştiut. Întinse braţele spre ea surâzând şi călătoria se sfârşi în cea mai deplină linişte. răspunse copilul. îndepărtând copilul. fără să facă nici o altă încercare de a-l găsi în alt loc. căci la copilul de doi ani începe să slăbească trecând în perioada activă şi liniştită a aplicaţiunilor. surprinzându-ne prin extrema lui precocitate. se gândea Prof. un loc dorit şi necesar pentru liniştea şi fericirea vieţii. spunând pe limba lui: “nu mai e!”. Dar copilul repeta scena de la început. Aceste exemple arată cât de puternic e instinctul ordinei. El ami simpte încă micile amănunte de neorânduială pe lângă care adulţii şi chiar copiii mai mari trec fără a le băga în seamă. Mă apropiai de mama copilului şi o rugai: “Doamnă îmi daţi voie să vă ajut să îmbrăcaţi pardesiul?” ea mă privea mirată căci îi era încă prea cald.”Ordinea lucrurilor” înseamnă putinţa de a cunoaşte aşezarea obiectelor din ambianţă. sau. spunând: “nu mai e!”. S-ar zice că desordinea conţine în sine un stimul.sale puternic. plini de interes. Părea că se gândea: “În sfârşit. pe bună deamă. De fapt. în şcolile noastre. arătând spre fotoliul întâi. dar. aşează lucrurile la locul lor. e mai mult decât atâta: nevoia aceasta a ordinei e una din plăcerile adevărate ale vieţei. Eu mă gândeam că aceste reacţiuni trebuie să aibă o cauză psihică de sensibilitate inertă şi făcui o încercare. dar. Piaget. copilul de doi ani bagă de seamă şi-l pune la loc. se lăsă să fie îmbrăcată. a luat obiectul şi l-a pus sub periniţa fotoliului din faţă. de trei sau de patru ani. Dacă. Copilul se linişti numai de cât. Eu însumi am încercat o mare uimire asistând la aşa zisul joc “de-a vaţi ascunselea” al copiilor între doi şi trei ani. Socotea că negăsind obiectul în locul ştiut. putinţa de a ne putea aminti locul unde se găseşte fiecare din ele. după ce au isprăvit un exerciţiu. El a luat un obiect şi la ascuns sub periniţa unui fotoliu. se observă. Piaget de la Geneva cu copilul său. în care te poţi mişca cu ochii închişi şi numai întinzând mâna să poţi găsi ceea ce cauţi. spre exemplu. făcând o muncă plăcută şi spontană. Atunci copilul începu să reacţioneze cu drept cuvânt violent. amărât. buimăcită cum era. spre a-I uşura căutarea. apoi. copilul îl va căuta în altă parte şi. 17 . Dar copilul se mulţumea să ridice periniţa fotoliului dintâi. E tocmai unul din cele mai interesante fenomene ce se observă în şcolile noastre. Pardesiul e spre a fi îmbrăcat şi nu a atârna ca o sdreanţă pe braţ … această deosebire a persoanei mamei sale a fost cauza unui conflic turburător. Căci toate acestea produc o plăcere deosebită o dovedesc unele jocuri la copii foarte mici. cât de lipsit de inteligenţă e copilul său … şi aproape cu ciudă ridică periniţa fotoliului al doilea zicând: “N-ai văzut că l-am pus aici?” – “Ba da. dar trebuia să fie aici!” Interesul micuţului nu era de a căuta un obiect ci de a-l găsi la locul lui. bine că m-aţi înţeles!”. cum şi copiii mai mari. cu alte cuvinte. adică “pardesiul trebuie să stea pe tine”. Când un obiect nu stă la locul lui. Dar jocul lor consta în aceasta: un copil se “ascunde” în faţa celorlaţi sub o masă acoperită până la pământ. o bucată de săpun a rămas pe masă în loc să stea unde trebuie. vreau să amintesc o experienţă făcută de Profesorul J. În aceste jocuri ei par entuziasmaţi şi fericiţi.

de fapt. sigur de locul unde e aşezat”. Eu. dacă ar lipsi ordinea care să le organizeze? Dacă omul ar cunoaşte numai obiectele şi n-ar cunoaşte raporturile lor. Jocul de-a v-aţi ascunselea e interpretat de ei aşa: a aşeza lucruri la locuri ascunse. Jocul se repeta de mai multe ori: fiecare zicând “acuma mă ascund eu” şi se ghemia sub masă. intrând se prefăceau că îl caută peste tot dar nu-l găsesc. Dar micuţul striga îndată: “sunt aici!” cu accentul unuia care ar zice: “cum n-aţi văzut unde sunt?” Într-o zi am luat şi eu parte la unul din aceste jocuri. pe care o cunoaştem în totalitate ei. Putinţa omului de a se orienta şi a-şi găsi calea vieţei nu este un dar al naturei. Acesta se ascundea după o mobilă şi cei mai mari. 18 . încă multe secole. în loc să mă ascund după uşă. fără această putere ar lipsi temeiul vieţei de relaţiune. în srigăte de bucurie îl găsesc pe tovarăşul lor ascuns dedesubt. crezând că în felul acesta îi fac plăcere. cum ar părea. Altă dată. pentru a-l iniţia în studiul hărţilor geografice ce reprezintă suprafaţa pământului. m-am ascuns într-un colţ. Toţi ieşiră afară serioşi ca atunci când pleci ca să nu vezi unde se ascunde cineva. Toate acestea ne dovedesc că natura înzestrează pe copil cu o sensibilitate faţă de ordine. În perioada sensitivă a ordinei natura ne dă cea dintâi lecţie. ca şi când şi-ar zice în mintea lor: “De afară nu se vede dar eu ştiu unde e şi pot să găsesc un lucru. dar. după dulap. trebuie să adăugăm că plăcerea pe care o au copiii la o anumită vârstă este aceea de a regăsi lucrurile la locul lor. Întocmai cum a dat copilului şi puterea de a reproduce cu exactitate sunetele din care se compune limbajul articulat. ci o cucerire activă a omului în timpul copilăriei. ieşii afară din ascunzătoare. văzând că nu mă mai caută nimeni. legând ambianţa într-un tot ale cărui părţi sunt dependente între ele. La ce ne-ar folosi îngrămădirea de imagini externe. Numai într-o asemenea ambianţă. s-ar găsi într-un haos fără ieşire. Îmi veniră înainte zicându-mi: “joacă-te şi tu cu noi!” primi. Ar fi ca şi când am avea mobilă. asemănătoare aceleea pe care profesorul învăţând pe copil planul clasei. cu un simţ care nu constă în a găsi deosebirea dintre lucruri şi a găsi raporturile dintre lucruri. cu ochii închişi. se duseră grămadă să mă caute după uşă. Am găsit un grup de micuţi strigând şi bătând din palme de bucurie că şi-au găsit tovarăşul ascuns după uşă. am văzut copii mai mari ce se jucau aşa cu un copil mai mic.ridicând faţa de masă. a le regăsi în locuri unde nu se pot vedea. de ce nu te-ai ascuns?” Dacă e adevărat că jocul produce plăcere (şi. ne putem orienta în mişcările noastre şi ne putem ajunge scopurile. Eu aşteptai cât aşteptai. dar n-am avea casă în care să le aşezăm. Copiii mă priviră desamăgiţi: “De ce n-ai vrut să te joci cu noi. Când intrară copiii. copiii erau veseli repetând absurdul lor exerciţiu). S-ar mai putea spune că prin această perioadă natura a dat omului o busolă spre a se orienta în lume. iNteligenţa omului nu vine din nimica: ea se clădeşte pe temeliile pe care le aşează copilul în perioadele sale sensitive.

la concluzia că ambianţa n-ar avea o importanţă mare în formarea minţii. Nu e nevoe să mai spunem că avem datoria să respectăm şi să ajutăm pe copil în această muncă. el nu e o oglindă. după sentimentele şi interesele sale proprii. Experienţele noastre nu ne duc. în acest scop culege copilul imaginile. ci. Ne-am putea întreba: care ar putea fi preocupările copilului mic care îl conduc în alegerea imaginilor atât de numeroase şi amestecate pe care le găseşte în ambianţă? E de la sine înţeles că copilul nu poate fi îmboldit de o preocupare din afară ca aceea citată de James. ambianţa are o importanţă atât de mare încât o considerăm ca centru al întregii construcţii pedagogice. el cucereşte darul ce caracterizează superioritatea omului: raţiunea. un obiect de modelat. Şi pe 19 . Copilul e prin urmare un observator activ ce adună imaginile cu ajutorul simţurilor. dintr-un gust special. Plecând de la nimica spre început. zicea el. La aceasta s-ar mai putea adăuga şi un alt postulat comun: copilul. aproape o forţează şi pătrunde înăuntru printr-un impuls exterior. se aşează apoi acolo. E o forţă irezistibilă. de care sunteţi încântaţi. pe măsură ce se organizează. şi. cum se zicea în vechea educaţie. fiecare individ vede numai o parte. prin urmare alege imaginile. cum n-o face nici o altă metodă de educaţie. Există o perioadă sensitivă foarte lungă ce durează aproape până la vârsta de cinci ani. din afară. se construeşte şi inteligenţa. cum se credea după concepţia psihologiei mecaniciste ce încă mai are o influenţă practică în educaţie. După această concepţie. Cine observă. Imaginile se organizează îndată în slujba raţionamentului. Centrul în jurul căruia lucrează perioada sensitivă este raţiunea. chiar dacă e vorba de un raţionament încă în germene. de aceea. observă dintr-un impuls interior. la discreţia ambianţei şi. de culori. Acest concept a fost ales de James. adică raţionamentului ca imbold primordial. la completa directivă a adultului. După această concepţie. De asemenea se ştie că noi luăm în considerare senzaţiile în mod fundamental şi sistematic. adică în tratamentul copilului. Raţionamentul. în suflet. Noi ne străduim însă a atrage atenţia asupra fenomenului interior. e ca un vas gol. ca funcţiune naturală şi creatoare germinează încetul cu încetul ca tot ce e viu. de bună seamă. din punct de vedere psihic. În pedagogia noastră. creşte şi se concretează folosindu-se de imaginile pe care le ia din ambianţă. nu numai că e pasiv. El e lacom şi nesăturat. ce dă copilului o putere uimitoare de a se face stăpân pe imaginile din ambianţă. dintr-un sentiment. Exemplele sale erau strălucite: “dacă aveţi o haină nouă. unul şi acelaşi lucru e descris în mod deosebit de deosebitele persoane care lau văzut. Totul s-ar putea reduce mai mult sau mai puţin la fraza: “Nihil est in intellectual quod non fuerit in sensu”. e o fiinţă activă ce înaintează singur. drept urmare. de sunete şi că se bucură de ele cu vădită plăcere. Este totuşi deosebire între vechiul concept al copilului pasiv şi realitate: existenţa acelor perioade sensitive de care vorbim. Copilul pleacă în adevăr de la nimic. se asociază şi. veţi observa pe stradă în deosebi hainele persoanelor elegante. ce trebue umplut. vă paşte primejdia s-o sfârşiţi subt un automobil”. pentru că nu are încă experienţă. energia primordială. în felul acesta. imaginile obiectelor din afară vin şi bat la poarta simţurilor. când a zis că nimeni nu vede vre-o dată un obiect în toate amănuntele lui.INTELIGENŢA Copilul ne-a dovedit că inteligenţa nu se construeşte încet. sufletul copilului e pasiv. Toată lumea ştie că copilul e atras de o putere foarte mare de lumină.

cu o mişcare repezită. Doica îl ţinea în braţe când tatăl şi un unchi al lui intrară în casă. cum şterge valul mării desenele făcute pe nisipul plajei. Văzându-I. Micuţul se întoarse spre unul din ei. săvârşind cu plăcere şi cu seninătate o muncă interioară constructivă. faptul ar fi fost trecut cu vederea şi copilul ar fi fost lipsit de nepreţuitul ajutor pe care I l-au dat cei doi bărbaţi uşurându-I un proces greu. Pentru întâia oară. însoţite de mişcările capului de la dreapta la stânga de vre-o zece ori. Erau singurii bărbaţi pe care I-a văzut până atunci şi amândoi l-au ţinut în braţe şi l-au alintat. de doică. neobişnuit la copiii atât de mici. Încă de la începutul anului al doilea copilul nu mai e atras cu acel farmec ce e propriu perioadelor sensitive de lucrurile strălucitoare. E vorba de un copil de patru săptămâni care încă n-a ieşit din casă de când s-a născut. se dublează dintr-o dată. sărută asta!”. se despărţiră încet unul spre stânga şi celălalt spre dreapta. sau ceea ce e la marginile conştiinţei. ci mai curând de lucrurile mici de tot. Aproape de tot erau nişte minunate geranium de plină 20 . Se poate afirma chiar că acest fel de impresiuni sunt acuma întrecute şi nu mai prezintă un interes viu. însă nu I-a văzut nici o dată împreună şi şi-a format ideea că există un singur om. Experienţele nenumărate dovedesc că încă din primul an. slăbiciunea raţiunei omeneşti s-a înfăţişat spiritului său ce lupta în procesul întrupării. S-ar putea spune că îl interesează invizibilul. Repetă aceste treceri de la preocupare la surâs. Voi aminti un exemplu foarte impresionant.această temelie se înalţă sufletul lui cu mult înainte ca picioruşele să-I poată susţine corpul. copiii au cules impresiuni sensoriale din ambianţă într-un mod atât de limpede. deodată privirea lui luă o atitudine mai mult decât preocupată. Dar. Era în grădină. O sevitoare ignorantă. întoarse capul spre celălalt. În o altă ambianţă. În felul acesta. care recunăştea imaginile şi le fixa prin mişcările sale. înspăimântată şi. O fetiţă de şatpe luni se juca cu o perniţă şezând pe un covor. Un exemplu poate lămuri mai bine decât o discuţie. Cei doi bărbaţi aveau aproape aceaşi statură şi aproape aceaşi vârstă. Auzeam râsul ei puternic. fetiţa săruta florile şi copiii. Atunci cei doi bărbaţi. în care aduţii n-ar fi ştiut de existenţa unei vieţi psihice în copil încă de la naşterea sa. a rămas încurcată. o sforţare spre realizarea cunoştiinţei. de culorile vii. căreea îi era încredinţată fetiţa. ce nouă ne scapă. Pe faţa perniţei erau imprimate figuri cu flori şi copii. micuţul avu o mişcare de surprindere vie şi de spaimă. pe care el a catalogat-o din haos cu atâta osteneală. la vârsta de patru săptămâni. până s-a lămurit că erau doi bărbaţi. De aici spaima lui când a văzut că fiinţa. mintea plăpândă ce era pe cale de a se organiza. Iată alte exemple. care aveau cunoştinţe asupra psihologiei noastre căutară să nu-l turbure ci să-l ajute. El a descoperit prima lui eroare. apoi îi surâse. ca să-I vadă. El a priceput că există o fiinţă deosebită de mamă. de grupul de femei pe care a avut ocazia să le vadă în casă. interpretă faptul acesta astfel: fetiţei îi place să se joace mirosind şi sărutând toate lucrurile … şi se grăbi să-I dea tot felul de lucruri zicându-I “miroase asta. încât sunt în stare a recunoaşte imaginile reprezentate de deosebitele figuri în plan şi în perspectivă. Eşise singură şi şedea pe zidul terasei. cu copii mai mari. îl privi lung şi numai după câtva timp îi surâse şi lui. Pentru întâia oară am constatat această sensibilitate la o fetiţă de cinsprezece luni. Sforţarea sa misterioasă spre ordinea lăuntrică a fost ştearsă de un suflet de adult nepriceput. Stând în faţa copilului. îl privi cu o vădită nelinişte.

privii şi eu dar n-am putut să văd nimica. în proporţii ce aproape că nu se văd. Copilul părea că ar vrea să mi le arate şi mie şi adusă lângă mine pachetul voluminos. în depărtare. Era o şcenă de vânătoare în care se urmărea să se prezinte. Privirea ei era aţintită în pământ. cai. aproape microscopică. Atunci el luă ilustratele. “Automobilul” îmi zise el pe limba lui. De fapt. Dar fetiţa nu le privea. a unei taine de lămurit. era vânătorul cu puşca pe umăr. Dar ceea ce era curios. unde nu se vedea nimic. Copilul arătă cu degetul acest punct zicândum-I: “automobilul”. Adulţii nu cunosc sufletul copilului. cum se mişcă!” cu ajutorul ei am putut să văd o vietate micuţă. maimuţe. apoi animale de casă ce trebuiau să intereseze pe copil: oi. “Nu văd nici un automobil!” zise copilului. cam de culoarea cărămizii. Erau figuri de animale exotice: girafe. Un copil mic. nu e fenomen care să nu aibă o raţiune a sa de a fi. Fetiţa era surprinsă că există fiinţe atât de mici. pisici şi mici şcene şi peisaje unde se găseau împreună oameni. Atuci fetiţa îmi explică foarte avântată: “Uite colea. de lumină. se putea recunoaşte că acel punct reprezenta un automobil. măgari. Capriciul trebuie să aibă însă pentru noi importanţa unei probleme de rezolvat. Era o varietate de figuri aşa de mare. mic.floare sub un soare aproape tropical. E foarte uşor să vedem în fiecare reacţiune a lui un capriciu. cu o vorbă monosilabică: “Ban. Mă gândeam totuşi că poate acea varietate de lucruri frumoase şi folositoare nu a fost explicată copilului. că se mişcă. O nouă enigmă infantilă. Se vorbea despre cărţile ce se scriau pentru copiii mici “Unele sunt destul de proaste” spunea tânăra mamă. încât se vedea foarte bine intenşia mamei de a oferi copilului prin această colecţie şi delectare şi instrucţie în acelaşi timp. Mă apropiai încet. un lucru mic. Mama sa îi strânsese o adevărată colecţie de ilustrate colorate. un punct nelămurit. Voi aminti în legătură cu aceasta o mică istorioară. de vreo optâsprezece luni. mai mare decât aceea pe care în mod obişnuit o întâlnim la copii. Mai departe. vaci. păsări. ce lung e…” – “afa” răspunse serios copilul (girafa). de culoari. căută şi scoase una din ele zicândum-I triunfător: “Iată-l!”. Am ales deci o ilustrată ce reprezenta o girafă cu un gât foarte lung şi începui sî-I explic: “Uite. la mijloc un foarte frumos câine de vânat. ce gât grozav. Într-un colţ. Nu trebuie să uităm că orice manifestare a copilului are o cauză. Iată ce făcea ca figura să fie interesantă pentru copil şi ceea ce credea el că e vrednic de a fi arătat altuia: faptul că o maşină poate fi reprezentată în proporţii atât de mici încât abia să se poată distinge. Mirarea ei îi producea o bucurie sgomotoasă. gazda casei. lei. în perspectivă. părinţii I-au cumpărat 21 . Ban” din care am putut să înţeleg că voia să-mi arate o ilustrată cu un automobil. Mai multe doamne stau de vorbă într-un salon. urşi. S-ar zice că există în cursul anului al doilea al vieţii copilului o perioadă în care natura ajută inteligenţa să câştige o cunoştinţă completă a lucrurilor. Această nouă atitudine e o adevărată înălţare morală pentru adult. o căsuţă şi o linie şerpuitoare ce trebuia să însemneze un drum şi. pe această linie. şi nu era bucuria de soare. se juca liniştit lângă mama lui. “Iată una intitulată Sambo pe care am cumpărat-o pentru copil. ce alerga cu mare isteţime. pentru că îl judecă numai sub unghiul neputinţei sale practice şi nu din punct de vedere al puterii energiei sale psihice. Nu mai aviu curaj să continui. De ziua lui. Sambo e un mic negru. el e o taină pentru ei. O impresie asemănătoare mi-a făcut-o un copil de aceeaşi vârstă. era că în bogata colecţie lipsea tocmai automobilul. aleargă. lucruri şi animale.

asupra căruia nici un adult nu s-ar fi oprit. Iată alte exemple din propria mea experienţă. privea în jos. Am continuat apoi expunerea şi am ajuns la “schimbarea la faţă” a lui Raffael: “Ia uită-te. Nimeni n-a băgat în seamă această poză. Iată un capriciu în toată puterea cuvântului. alţii îşi reazemă capul de El. Voiam odată să arăt unui micuţ de vreo douăzeci de luni o carte frumoasă o carte pentru adulţi. De fapt. etc … şi bietul Sambo se întoarse acasă gol-goluţ. adică “plânge”.Mărturisesc că am rămas surprins. chiar în braţele lui Isus. a trebuit să dea fiecăreia câte ceva: girafa luă umbrela. când. a auzit spunându-se: “totul se sfârşeşte în veselie” … pe când pentru el cartea se sfârşea cu lacrimile lui Sambo. întorsei pagina şi începui să răsfoesc în căutarea altor figuri. o haină în culori vii şi I-au pregătit o masă bună. iar eu spre a lua o atitudine de indiferenţă. înalt. sfârşitul cărţii era pe copertă. Dar copilul începu să strige tot mai tare “Lola!”. Copilul a observat cartea mai bine decât mama lui. ceea ce mă interesa pe mine acum. femeia aceea cu braţele întinse”… Văzui că explicarea nu era potrivită pentru un copil şi că n-am ales bine figura. în jurul mesei. hai mai departe!” şi nici un pic de interes nu se vedea pe faţa lui. !Lola”. pantofi. ilustrată de Gustav Dore care a reprodus printre altele tablouri clasice cum e spre exemplu “schimbarea la faţă” a lui Raffael. copilul strigă: “Nu! Lola!” toate rămaseră surprinse.multe lucruri: o umbrelă. ceea ce e mai impresionant. uită-te la copilul acela. Deodată copilul îmi zise: “Doarme!” . Pe drum îi eşiră înainte animale fioroase şi. Dar. explică mama. nerăbdător voind să se fălească cu hainele cele noi. a fost în stare să urmărească firul acestei lungi conversaţiuni. parcă ar fi voit să-mi spună: “Ei bine. pantalonaşi. Iată o enigmă infantilă. deodată. În timp ce eu începui să întorc din nou paginile. e că un copil ca el. n-a stat decât câteva zile cu el”. nu din text ci de pe copertă. se îmbracă şi pleacă pe furişi de acasă. Copilul repeta cu energie misteriosul: “Nu! Lola!”. toţi îl privesc şi El îi iubeşte pe toţi”… faţa copilului nu arăta un interes. cu Sambo plângând şi nu înăuntrul ei cu masa cea bună şi şcena veselă. ca se scape de ele. Dar totul se termină cu ertare şi cu veselie. “Cine doarme”? “Isus răspunse copilul doarme” – şi îmi făcu semn să răsfoesc înapoi ca să-mi arăte. care însă nici nu vorbea. Şi. ciorapi. plângând. Am ales un tablou cu Cristos ce chiamă la el pe copii şi începui să explic: “Uite un copil. la copii. Sambo însă. Înţeleseseră atunci că “Lola” în limbajul său copilăresc corespundea cuvântului spaniol “Ilora”. ca la ochii care dorm. ce ochi face. el se juca cu un “pendentiv” ce-l 22 . ce reprezenta pe micuţul negru plângând. cu strigăte şi ţipăte! Atunci luară iarăşi cartea cu povestea lui Sambo şi copilul le arătă ultima poză. cum arată ultima pagină”. Chipul lui Isus. Atenţia copilului s-a oprit asupra acestui amănunt. cu pleoapele aplecate. Dar de data aceasta copilul murmură ceva încet. Protestarea copilului era logică. Doamna arată cartea care trecea din mână în mână. e numele doicii. Isus se înalţă de pe pământ şi lumea e înspăimântată. tigrul pantofii. Era o evanghelie. era să mai smulg vriun răspuns enigmatic şi să fac o comparaţie între ceea ce vede un adult într-o figură atât de complexă şi ceea ce vede un copil atât de mic.

în tabloul cu schimbarea la faţă. Cine l-o mai fi observat!? Se vede bine că adultul şi copilul sunt două personalităţi psihice deosebite. ei trebuie să-şi facă despre noi. Lumea îi urlă în urechi şi silabiseşte cuvinte ca să-I spună lucruri pe care le auzise destul de bine. Poate că. este. care nu ştiu să privească. De aceea adultul şi copilul nu se înţeleg. ca despre nişte incapabili. În sfârşit zise: “Iepuraş” – “Se distrează cu “pendentivul” mă gândeam el. care vedem în figuri sintezele noastre mintale. Era adevărat. o judecată de inferioritate. de sigur. în sufletul lor. că. nu au încredere în noi. nu e vorba deci de un minimum care să meargă spre un maximum.avea la gât şi care reprezenta un iepuraş. un epuraş. ca şi când ar fi venit pe lume chiar în momentul acela. întocmai precum noi nu avem încredere în copil. noi nu avem nici o preciziune şi trecem nesimţitori peste lucruri interesante. la o parte. făcându-mă să întorc paginile înapoi. după părerea lor. Când în azilele infantile sau în primele clase primare învăţătorii se chinuesc să ilustreze un obiect comun pentru copii de trei sau patru ani ca şi când n-ar fi mai văzut nimica. în loc să răspundă. fiindcă e străin de felul nostru de a concepe lucrurile. şi omul. Dacă s-ar putea exprima. protestează: “Că doar nu sunt surd!…” 23 . dar copilul interveni cu energie. am putea vedea. Copiii văd amănuntele cele mai fine şi reale ale lucrurilor. poate că copiii au aceeaşi impresie penibilă pe care o are un om care aude bine şi e luat drept surd.

Dar soluţia cea mai comodă din toate e: “la culcare”. triunfător. cu toată dragostea reală şi adâncă a adultului faţă de propriul său copil. şi represiunea în lumea în care domneşte adultul devine fatală.SOMNUL Conflictul dintre adult şi copil începe îndată ce copilul a ajuns la acea treaptă de desvoltare când poate făptui. mascată de inconştient. Atunci. a cărui inferioritate socială e absolută. să se odihnească”. Adultul ce adoarme copilul îl sugestionează fără să-şi dea seama şi condamnă la somn această fiinţă atât de vie. sau sărutările sgomotoase prin care îşi manifestă dragostea. să doarmă. trimiţănd copilul la joacă. Nici n-a ieşit bine copilul din crisalida lui. În popor. să nu vorbească. zgârcenia ce apără lucrurile adultului devine “datoria de a da copilului o creştere bună”. Dar una e somnul normal al copilului şi alta e somnul artificial pe care noi I-l provocăm. Din nenorocire. fără ca prin aceasta să renunţe la desmierdările excesive. O adevărată luptă. adică să cucerească lumea prin simţuri. El are nevoie de un timp normal de somn şi fără îndoială că trebuie să avem grije ca această nevoie să fie împlinită. Însă. Cât e de uşr pentru adult să spună copilului să stea cuminte. Se ştie că o persoană cu o voinţă puternică poate sugestiona o fiinţă slabă. atinge lucrurile din jurul său. iar frica de micul turburător ce face: “trebuinţa de a culca copilul. Dar mamele din lumea aleasă au alte mijloace de a se sdescotorosi de copiii lor ce le incomodează… îi dă pe mâna unei doici sau a unei guvernante care-I duce la plimbare. acest instinc îmbracă o mască de atitudini preţuite de toată lumea: dragoste. se dă între iubirea părinţilor şi nevinovăţia copiilor. izbutind să însufleţească membrele sale. încât o viaţă înpreună e aproape cu neputinţă dacă nu s-au luat măsuri potrivite. sau să meargă la plimbare cu cineva care nu-l iubeşte. că îi şi iese în cale armata neânfrântă a giganţilor care îl opresc să intre în lume. Până atunci nimeni nu l-a putut împiedica să vadă şi să audă. umblă. Răbdarea. din clipa în care copilul “face “. Starea sufletească a copilului şi a adultului sunt atât de deosebite. să nu se atingă de lucruri. În lumea înaltă. bucurându-se de această biruinţă a sa. să mănânce. mama se mulţumeşte să se apere cu câteva palme peste cap cu ţipete şi înjurături. bunăvoinţa. se naşte în el un instinct de apărare împotriva noului venit care îi încurcă lucrurile. să nu ţipe. pe stradă. bună purtare. aceste măsuri se iau numai împotriva copilului. din vrenme. deoarece adultul nu e conştient de atitudinea lui de apărare. Cine se poate îndoi de binefacerile somnului? Nu trebuie să uităm însă că copilul este o fiinţă ce poate să observe şi nu e un somnoros de la natură. mai cu seamă când e reprezentat de un specialist în materie cum e doica… nu numai copilul din faşie şi cel de trei sau patru ani e condamnat să 24 . uneori chiar şi supunerea mamelor faţă de aceste persoane sunt un fel de compromis tăcut. Apărarea inconştientă nu se înfăţişează în lumina conştiinţei decât ascunsă sub o mască. sacrificiu. ele iartă şi rabdă totul numai ca fiii lor care le incomodează să fie ţinuţi la depărtare. el ştie numai atâta: că îşi iubeşte copilul şi-I vrea binele. totul se schimbă.

25 . Adultul se oboseşte pentru binele copilului şi lucrează tocmai împotriva nevoilor sale. să mă culc pe iarbă şi să privesc stelele” – îmi spunea el. Numai aşa se va putea deschide o epocă nouă în educaţie. luând drept călăuză copilul însuşi. Pentru ca personalitatea copilului. Îmi aduc aminte de un copil de şapte ani care îmi spunea că n-a văzut nici o dată stelele de pe cer pentru că era dus la culcare întotdeauna înainte de a înnopta. El se deosebeşte de leagănul frumos şi moale. care e cel puternic. Câţi părinţi nu se laudă că şi-au obişnuit atât de bine copiii să se culce devreme. pregătindu-I o ambianţă potrivită. nu-şi obosesc mamele şi scapă de pericolul somnului. iar dimineaţa se scoală fără să trezească din somn pe ceilalţi. Se ştie de altfel că copiii din popor nu sunt atât de nervaşi ca aceea ai familiilor cultivate. Ceea ce se cheamă “pat de copii” e cea dintâi închisoare pe care familia o pregăteşte acestor fiinţe ce luptă pentru existenţa intelectuală.. Reforma despre care vorbeam e pe deasupra şi economică. principalul e că nu se poate răni. când e mic. se înţelege. de fier. Exemplele acestea dovedesc cât de greşită este organizarea vieţii copiilor. De aceea. Copiii merg la culcare seara spontan. El are nevoie de lucruri simple. de altfel toate reformele ce tind să ajute viaţa psihică a copilului sunt aşa. e făcut. Colivia înaltă. fără pericolul de a se răni. acoperită cu o pătură mare . ce nu lasă copilului decât un spaţiu din ce în ce mai restrâns. Trebuie să se sfârşească epoca în care adultul vedea în copil un obiect pe care îl poţi lua şi transporta unde-ţi place. care aleargă pe stradă toată ziua. în felul acesta îl poate lăsa singur şi chiar dacă va plânge. se deosebeşte şi de patul celor mari care. Multe amănunte ce par la prima vedere grele îşi pot găsi o deslegare prin reforme destul de simple. Una din cele mai gravnice ajutoare pe care trebuie să le dăm vieţi psihice a copilului este reformarea patului şi a obiceiului de a impune somnul lung. aşa ca să se poată dormi în el comod. este un culcuşi forţat şi un simbol în acelaşi timp. încât pot pleca de acasă când vor!. de personalitatea adultului. nu-I nimica. Copiii de la ţară. să fie o mândrie pentru el faptul că îl poate înţelege şi îl poate urma. igiena recomandă somn lung. Copiii sunt prizinierii unei civilizaţii construite de adult. care e slab. Cu toate acestea. Copilul trebuie să aibă dreptul de a dormi când îi este somn şi de a se scula când vrea. în care părinţii îi coboară. Multe familii au primit această reformă. pe care copilul să se culce şi de pe care să se scoale după voia lui. “Cea mai mare dorinţă a mea e să mă duc într-o noapte sus pe munte. Patul copiilor este o colivie anume făcută pentru ca să dea adultului putinţa de a ţine pe copil deoparte. făcând un adevărat panegeric vieţii vegetative. adultul trebuie să caute să interpreteze nevoile copilului spre a le înţelege şi a le sprijini. trebuie ca acesta să ştie să fie îngăduitor şi. Prin urmare. aceea a “ajutorului vieţii”. Patul copiilor ce pot să se mişte singuri este o erezie. Puţinele lucruri ce sunt făcute pentru el sunt complicate în piedici ce-I stânjenesc viaţa. spre binele adultului. să poată fi ajutată în desvoltarea sa. cu plăcere.doarmă peste nevoile sale. noi recomandăm să se părăsească patul clasic al copiilor şi să se înlocuiască cu o canapea foarte joasă. iar când e mare să nu ştie decât să asculte şi să se supună. În jurul lui se face întuneric şi lumina nu-l va trezi când se face ziuă.

eL păşeşte mândru. plimbarea continuă în pas încet. dar adultul nu renunţă la ritmul lui. Când un pui de elefant e dus de mama lui în grupul celor adulţi. îşi schimbă sprijinul pe un singur picior. copilul trebuie să umble. Am putea spune că atunci se naşte omul activ. tatăl se opri şi el. Omul e singura vietate ce-şi sprijină echilibrul numai pe două membre. Cu toate că mul e alcătuit din părţi asemănătoare cu acelea ale mamiferelor. Animalele superioare se adaptează prin instinct la nevoile puilor lor. Se ştie cu cât elan irezistibil şi cu cât curaj se avântă copilul în mers. Cel dintâi pas al lui – eveniment primit cu mare bucurie de familie – e de bună seamă o biruinţă asupra naturii. Echilibrul şi siguranţa în mers se cucereşte prin exerciţiu îndelungat prin effort individual. cu toate că membrele sale sunt destul de zdravene. Picioarele sale sunt mai scurte şi mai puţin rezistente la drumuri lungi. jucându-se. copilul se opri din nou la marginea trotuarului. pentru ca micuţul să poată merge în rând cu cei mari. Omul însă. al cărei rost este tocmai să îngrijească copii mici. De aceea. Aşa ar trebui să se înţeleagă plimbarea. Mamiferele umblă ridicând în acelaşi timp două picioare în diagonală încât în orice moment le rămâne două sprijine pentru corpul lor. iar copilul începu să se învârtească în jurul piciorului. împingând căruciorul în care parcă n-ar fi un copil ci zarzavat pe care îl duci la piaţă… numai după ce a ajuns unde voia. într-o epocă a vieţii sale în care organismul trebuie să coordoneze atâtea eforturi spre a putea câştiga echilibrul individului. La o plimbare. adică o specialistă. iar când a obosit şi se opreşte. În forma noastră de civilizaţie încă n-a pătruns sentimentul unui sacrificiu ca acesta. se aşează. La un moment dat. chiar dacă e o doică sau o guvernantă. tot copilul trebuie să se adapteze la pasul adultului. 26 . Am văzut o dată un japonez ce se plimba cu un copil de vre-un an şi jumătate sau doi ani. factorul hotărâtor este exerciţiul copilului. Şi maimuţa are membrele foarte lungi şi se poate ajuta de ele în mers. Pentru aşi putea perfecţiona mersul. marea masă a pachidermelor încetează pasul. ca un soldat ce pleacă la atac fără să-I pese de primejdii. Faţa lui era serioasă şi naturală: era un tată ce-şi plimba copilul. După câtva timp. care ia locul omului inert. sau îl leagă în cărucior. adultul se grăbeşte să-l protejeze şi astfel îl împiedică: îl ţine la adăpost în vre-un pat de copii. Dar. când umblă. el trebuie să umble în două picioare şi nu în patru. după ce copilul îşi sfârşi jocul. copilul se opri şi cuprinse cu braţele piciorul tatălui său. Greutatea e rezolvată de natură cu ajutorul instinctului şi al efortului individual. pe drumul pe care l-a ales să se plimbe. Stabilirea acestei funcţiuni e considerată de fiziologie drept un criteriu de desvoltare. se opresc cu toţii. scoate copilul din cărucior şi îl lasă să se plimbe pe lângă ea.MERSUL Adultul ar trebui să renunţe la nevoile sale proprii şi să sprijine pe acelea ale fiinţei în formaţiune. din acest moment copilul începe o viaţă nouă. de exemplu. din acest moment. el însemnează trecerea de la întâiul an de viaţă la al doilea. Ea merge în pasul el. într-un parc frumos. spre a da putinţă copilului să facă exerciţiul senzorial al mersului. Tatăl său se opri lângă el.

se aşeza pe iarbă. singurul obiect e corpul copilului. se aşează. Numai că el umblă cu un scop deosebit de scopurile noastre. Cel mai mic avea 18 luni. când nu era ţinută în braţe sau în cărucior. viaţa vegetativă. despre care profeţii spuneau: că n-avea loc unde să-şi sprijine capul. care voiau să-l ia şi pe cel mic cu ei. în schimb nici o considerare asupra nevoilor sale esenţiale şi constitutive ale vieţii de relaţiune. copilul urca şi cobora fără să obosească drumul lung şi greu. la scopurile lui obişnuite. Am cunoscut la Napoli o familie cu multă înţelegere faţă de nevoile copiilor. acest mare luptător pentru menţinerea rasei. Nici una din clasele sociale nu-şi ajută copiii ăn desvoltarea lor: unii trăiesc părăsiţi în ambianţa nepotrivită şi plină de primejdii a adulţilor. E încet. le coboară. acoperit cu iarbă. Copilul însă umblă spre aşi făuri funcţiunile sale. spre a fi feriţi de aceste primejdii. avea adevărate accese de furie. alţii. la coborâre. se agaţă de vehicule în mers. Ritmul lui însă nu s-a statornicit. Drumul pe care mergea vara la malul mării avea peste un chilometru şi nu era practicabil pentru trăsuri. Scopul lui este prin urmare a se crea pe sine însuşi. poate urca trepte. Nu putea însă să meargă bine dar la vederea scărilor casei ţipa şi când era luată în braţe. O doamnă m-a întrebat într-o zi ce să facă cu fetiţa ei care avea “capricii”. Copilul. Tocmai în această privinţă unele mame se plâng de capricii. dar lucrurile ce-l înconjoară îl atrag. Se vede însă cât de colo că micuţa voia să urce şi să coboare treptele “singură”. Calea aceasta cu atâtea locuri de sprijin şi bune de şezut o ademenea mai mult decât pământul neted. În felul acesta. nici drum pe care să-şi poarte pasuri. iar mâinile nu găseau un punct de sprijin. Ajutorul pe care I l-ar putea da adultul ar fi să renunţe în aceste momente la ritmul lui obişnuit. arată că există în el un potenţial de viaţă ce nu se poate asemăna cu inerţia fricoasă şi – la urma urmei – trândavă de care dau dovadă copiii din clasele culte. Copilul se oprea la vreo floare. se ridică. evită primejdii. între 18 luni şi doi ani e în stare să meargă chilometri. Noi umblăm pentru a ajunge la o ţintă exterioară şi mergem drept spre ea. Tinerii părinţi. I se părea doamnei că poate n-a observat bine. Totuşi acesta îi era singurul loc îngăduit. se poate asemăna cu Mesia. 27 . Copilul. Într-o zi a stat aproape un sfert de oră să privească cu interes un măgar. îl ajutau în această plimbare cu ritmul pasului lor. căci era cu totul nelogic ca fetiţa să plângă tocmai când trece pe scări. în care I se încurcau picioarele. alunecă. de ce tocmai atunci? Ea credea că e o simplă coincidenţă. sunt sechestraţi şi legaţi cu lanţuri de obstacole protectoare.În toată această purtare. poate să înfrunte drumuri grele. adăpostul împotriva primejdiilor din afară. Isteţimea în mişcări a unui copil de stradă care aleargă. ori privea vriun animal. trece peste piedici. ca viaţă spirituală. Nişte scări în aer liber sunt un loc de deliciu pentru copiii ce le urcă.

de la începutul ei. Un “tabu” pentru copil. când două fiinţe se căsătoresc. În evoluţia fiinţelor vii. uneşte cele două manifestări motrice ale inteligenţei. “astâmpără-te!”. Ar fi logic prin urmare ca atunci când judecăm dezvoltarea psihică a copilului să luăm în seamă. expresiune a cugetării sale. umblatul e comun tuturor animalelor. trebuie să găsească în ambianţa înconjurătoare obiectele necesare. nu se deosebeşte de un câine ce gâseşte un os şi îl duce să îl roadă într-un colţ. Însă. Mâna este organul care prin structura sa fină şi complicată dă putinţă inteligenţei a se mişca. “taci!”. ce sunt proprii şi exclusive genului omenesc. dându-şi unul altuia cuvântul şi unundu-şi mâinile. care nu se fac pentru o deplasare în spaţiu. Toate obiectele ce înconjoară copilul sunt proprietatea adultului şi el nu le poate atinge. lImbajul omenesc devine un document al trecutului din momentul în care a fost înregistrat de o lucrare a mâinii în piatră. primele sale instrumente de muncă. omul ia o poziţie nouă. în care se poate citi viitorul omului. Un simplu “nu te atinge” rezolvă problema vitală a dezvoltării copilului. El însă se teme de aceste mânuţe ce se întind spre obiecte fără valoare şi fără importanţă ce stau în jurul copilului şi nu ştie ce să facă să-şi apere mai bine lucrurile. ci transformă mâinile în organe executive ale inteligenţei. Iar când izbuteşte să pună mâna pe ceva. mişcare ce caracterizează fiinţa inteligentă nu este umblatul. condusă de inteligenţă. de a-şi împlini misiunea sa în univers.MÂNA E ciudat să constatăm că cele două mari etape considerate de psihologie drept criterii ale desvoltării normale a copilului să întemeeze pe mişcare: mersul şi cuvântul. Existenţa omului în epocile preistorice o dovedesc pietrele cioplite. Una din caracteristicile omului este că mâna lui e liberă. când se cere în căsătorie “se cere mâna”. Ele semnează un drum nou în istoria biologică a fiinţelor ce vieţuiesc pe planeta noastră. Omul. ele însemnează prima biruinţă asupra instrumentelor de expresie şi faptă. Ştiinţa a considerat aceste două funcţiuni ca un horoscop. pentru ca mâna copilului să poată lucra. Organul de mişcare ce caracterizează omul este mâna ce lucrează în slujba inteligenţei. dă omului puterea de a stăpâni ambianţa şi a o transforma. desăvârşind unitatea funcţională a spiritului şi a mişcării. 28 . Vorbirea este una din caracteristicele omului. Familia nu ia în considerare această nevoie. Ce poate fi deci mai sfânt şi mai minunat la copil decât această “mişcare umană”? întâia mişcare a mânuţei copilului ce se îndreaptă spre un obiect extern ar trebui să fie aşteptată şi primită cu solemnitate. expresia “mişcării sale intelectuale”: vorbirea şi activitatea mâinilor sale făcute pentru a munci. să găsească “motive de activitate”. condus de un instinct inconştient. Grija lui e să repete la fiecare pas: “ea mâna de acolo!”. “se dă cuvântul”. De fapt. Efortul copilului în avântul său de a pătrunde în lume ar trebui să umple de admiraţie pe adult. membrele sale superioare pot fi folosite în gesturi. Deşi “deplasarea în spaţiu” a omului are o importanţă atât de mare pentru el încât îi dă putinţa să cotropească întreg pământul. Când se făgădueşte căsătoria.

a…. să spele vasele ori albiturile. El îl întrebuinţează însă după nevoile sale momentane. de a sări. să deschidă şi să închidă uşa unui dulap. Această deosebire capitală trebuie să facă să se înţeleagă mai corect activităţile copilului. ş. o cunoştinţă câştigată. a maimuţei spre exemplu. urmând acelaşi procedeu le-a dus pe toate înapoi. Se înţelege că din pricina acestei plăceri a copiilor de a se atinge şi a mânui lucrurile “tabu”. de a mânui la întâmplare obiecte. Ceea ce este important este prin urmare să poată alege şi să săvârşească el însuşi gesturile sale. sau să ridice şi să aşeze capacul unei călimări sau al unei cutii. ele nu sunt datorate unor impulsiuni dezordonate sau absurde. Viaţa psihică ce trebuie să conducă. Activităţile sale sunt. Aceeaşi observaţie e de făcut şi la dezvoltarea vorbirii. erau totuşi într-o ordine destul de onorabilă… Din fericire nimeni din cei ai casei n-a fost de faţă la această treabă. prin urmare în legătură cu obiceiurile din deosebitele medii familiale şi sociale în care trăeşte. “unu!”. a luat un alt şervet şi. căci atunci străluceşte în culorile curcubeului. naşte un adevărat război. face ceea ce vede că face adultul. ci o observaţie.Copilul însă nu se mişcă fără rost. Copilul vrea să şteargă de praf. mai ales. prin ajutorul experienţelor neântrerupte. se zice că “imită”. Chiar înainte de a reuşi să execute acţiuni vădit logice ca acelea pe care le-a văzut săvârşindu-se de către adulţi. Deşi şervetele nu mai stăteau în ordinea perfectă în cale l-e aşezase servitoarea. Acest “eu interior” stabileşte unitatea între sufletul născând şi organele de expresiune. Mişcările constructive ale copilului sunt poruncite de sufletul său. A continuat în felul acesta până a transportat toate şervetele. ele se întemeiază pe o cunoştinţă. semămând dezordinea şi stricăciunea. ţinându-l cu multă grije în jos ca să nu se desfacă l-a dus în colţul opus şi l-a aşezat pe jos zicând: “unu!”. copilul începe prin a lucra după scopuri ale lui. De câte ori copiii mici nu văd venind un adult care le strigă: “opreşte-te! Stai! Lasă lucrurile în pace!” de câte ori aceste mânuţe venerabile nu sunt bătute ca să înveţe să nu atingă nimica! Un alt lucru ce le place copiilor este să scoată şi să pună la loc dopul unei sticle. Am văzut un copil de un an şi jumătate care. Mişcarea constructivă ia forma acţiunilor pe care copilul le-a văzut făptuindu-se de către adulţi. în diagonală. să verse apă ori să se spele. Folosirea acestei cunoştinţe este un act independent. ducându-l în acelaşi loc. preexistă totdeauna mişcărilor cu care e în legătură. Când un copil vrea să se mişte. Atunci apare reacţiunea “capricioasă”. l-a aşezat peste celălalt spunând acelaşi cuvânt. pe acelaşi drum. aceasta mai cu seamă între 18 luni şi trei ani. Aceste mişcări constructive au caractere bine determinate. Nu e vorba de a alerga. Apoi s-a întors înapoi. Această interpretare e neexactă “imitarea” de care e vorba e cu totul deosebită de aceea nemişlocită. sau. a luat unul din ele şi. să se piptene. întrebuinţând obiectele într-un chip pe care noi de cele mai multe ori nu-l înţelegem. Apoi. El se căsneşte să-şi organizeze mişcările supunându-se impulsiunilor ce-I vin din interior. 29 . înseamnă că l-a învăţat auzindu-l şi la reţinut. să se îmbrace. mai ales dacă e de cristal. Cunoştinţa cuvântului şi întrebuinţarea lui nu este o imitaţie de papagal. Copilul adoptă limbajul pe care îl aude în jurul lui. ştie dinainte ceea ce vrea. când pronunţă un cuvânt. cum acesta e un fenomen universal. în plină spontaneitate. şi ceea ce vrea să facă a văzut mai înainte făcânduse. găsind în casă o grămadă de şervete frumos călcate şi aşezate una peste alte.

Dar îl lăsă pe copil în pace. Doamna îmi urmă sfatul şi îmi povesti pe urmă cum copilul a transportat o grijă aceste mici obiecte.Însă copilului nu-I trebuie acea sticlă sau acea călimară. cere “motive de activitate” sub forma obiectelor ce I se potrivesc. Gesturi ca acestea şi altele de acelaşi fel par a nu avea nici un scop logic. Se vede atunci cum copiii mici săvârşesc acţiuni pe care nu le-am crede cu putinţă pentru ei. Ea îl observa: copilul era încordat în sforţarea lui şi repeta continuu ca pentru sine: “be. a-l opri să intre. Trebuie să ştim să primim manifestările superioare ale copilului. aşa cum de altfel se face astăzi. cum să dea copilului un lucru atât de contrarlprincipiilor de igienă? Întâia manifestare a instinctului muncii la copil este fenomenul cel mai tulburător pentru adultul care I-a înţeles importanţa. Noi am dedicat câteva din obiectele materialului nostru educativ acestei perioade de pregătire. a-l condamna la muţenie. care I-ar permite să exerciteze aceleaşi mişcări. cum se văd în mod obişnuit în Anglia. ceşti de valoare? Daţi unul din aceste obiecte de valoare copilului să le transporte şi observaţi ce se petrece”. Se admite uşor că trebuie să lăsăm copilul să lucreze. nu poate să reziste impulsiunilor sale dominatoare. El s-ar mulţumi foarte bine să aibă obiecte făcute anume pentru el. şezând mereu jos. El înţelege că I se impune o nemăsurată renunţare. acest alt gângărit. atât de mare că cele două braţe ale micuţei nu ajung să o 30 . de străluceau. Într-o zi am dat unui copil de un an şi jumătate o cârpă de şters praful de pe mobile. că e vorba de o adevărată micşorare a personalităţii sale. din camera sa. cerându-mi neliniştită un sfat. fără să le spargă. a lustruit toate mobilele. acesta a fost pentru el un izvor de muncă încântătoare. Chiar dacă adultul voeşte să lase pe copil să atingă obiectele. în salon. cum spunea doamna. Dar toate acestea nu se potrivesc cu activitatea lui socială. Mama-sa. de o transformare a ambiţiei sale. se întâlnesc piedici complexe şi adânc înrădăcinate. Am recurs la celălalt aspect al chestiunii la acel sentiment de apărare a obiectelor. şi au obţinut un succes universa. O tânără americană a încercat să pună în practică aceste idei în educaţia unui copil al său de doi ani şi jumătate.. se pot însă considera ca întâia dibuire a omului ce munceşte. Însă. cum sunt incastrele solide. Când el pronunţă întâuiul său cuvânt. Copilul nu-şi are locul său în societatea noastră. îl puse în locul unde voia copilul să-l ducă. înseamnă a-I reprima creşterea. Mamă-sa era însă un fel de “obstacol”. de parcă era vorba de o boală pe care ea nu ajunsese să o vindece. Într-o zi văzu pe copil ducâmd – fără vriun rost – un ulcior plin cu apă. ulciorul era greu şi mama nu se putu reţine multă vreme să nu-I vină în ajutor. oprindu-se la fiecare pas. carefull!” (ai grijă!). Micuţul se simţi j9icnit şi începu să plângă. El putu să săvârşească această muncă ce-l pasiona şi de care era legată sănătatea lui psihică. luându-I din mână ulciorul. Dezlegarea acestui conflict stă în pregătirea mediului. Însă munca mâini lui micuţe. gânrăritul lui intră în casă ca un zgomot ce ne face fericiţi. nu e nevoie să pregătim nimic pentru el. care s-ar putea numi “zgârcenia faţă de copil”. Şi I-am zis: “aveţi un serviciu de porţelan fin. În practică însă. Mama era împărţită între bucuria de a-şi vedea copilul muncind şi între grija ce o purta ceştilor. Scriind acestea am înaintea mea o fotografie cu o mititică englezoaică ce transportă o pâine din acelea în formă de prismă. nemângâiată că I-a pricinuit o neplăcere se justifică explicând copilului că ea ştie că era o necesitate ce-l împingea să ducă ulciorul el şi că a voit numai să facă ea mai repede ceea ce pentru el era atât de obositor şi îl făcea să piardă atâta timp… “eu îmi dau deama că am făcu o greşeală”.

emoţia unui câine ce o însoţeşte cu ochii ţintă la ea. în fotografie. încordat. gata să-I sară în ajutor. sprijinind-o de corpul său. încât nu vede unde să-şi pună picioarele. Mai încolo. se văd niste adulţi reţinându-se să nu ia pâinea din mâinile fetiţei.cuprindă şi care. Se vede. Copiii mici de tot. 31 . e silită să se plece îndărăt. dau uneori dovadă de o iscusinţă şi o exactitate ce ne uimeşte.

ci şi de ritmul lui. El se poate “înarma cu răbdare”. de chinurile de care demonii caută să le pricinuiască necontenit: când copilul e 32 . care e pe cale de a săvârşi cu deliciu acest act prin care îşi construeşte propria lui personalitate. îl substituie cu al său. Când vedem un paralitic ducând încet un pahar la gură. e ispitit a-l ajuta. limpezi. de viaţa de dincolo. îi smulge pieptenul din mână. el şi-a orânduit viaţa printr-un fel de constituţie mintală: a ajunge la ţintă prin acţiunea cea mai directă. Japonezii au o curioasă concepţie asupra infernului copiilor. ca şi forma corpului său. zicându-I că-l va pieptena el. a daunelor celor mai vătămătoare pe care adultul I le poate pricinui. vede cum adultul. sunt exploziile unei drame ce începe. Văzând eforturile copilului într-o acţiune adesea inutilă sau de nimica. de felul de a se mişca. pentru că are de aface cu acte exterioare. împiedică pe copil să lucreze. această fiinţă înaltă până la tavan. Atunci copilul. Adultul e iritat nu numai că fiindcă vede copilul încercând în zadar să săvârşească ceva. pot exista şi alte cauze. Adultul poate suporta mişcările copilului numai când sunt făcute cu îndemânare şi într-un ritm accelerat. luându-I ori ce posibilitate de a face ceva devenind piedica cea mai puternică pentru dezvoltarea vieţii sale. adultul se substituie copilului în toate actele pe care acesta ar vrea să le săvârşească singur.RITMUL Adultul ce încă n-a ajuns să vadă în activitatea mâinii copiilor o nevoie vitală şi să recunoască într-ânsa cea dintâi manifestare al unui instinct al muncii. Obstacolul nu vine numai dintr-o apărare a adultului. Adultul priveşte scopul exterior al actelor sale. întrerupând astfel o muncă ce îl jenează. pe care adultul ar putea să o săvârşească într-o clipă şi încă mult mai bine. împotriva căruia nu poţi lupta. substituind ritmul lui cu al nostru. Cultul morţilor la ei constă în a aşeza jucării pe mormântul copiilorm ca să-I ajute să scape. întocmai ca atunci când prindem o muscă inofensivă. gata să-I verse conţinutul. ritmul face parte integrantă din individ. cu o putere neânchipuită. este un caracter ce îi este propriu. Plânsul disperat al aşa zisului copil “capricios”. el vede doar că micuţul se pieptenă rău şi încet şi nu isprăveşte niciodată. când ritmul copilului este încet. o apărare inconştientă ne împinge să împiedicăm mişcările lui încete. deosebit de al său. în loc de a simţi admiraţia în faţa acestei încercări. vine la el. voinţa adultului e în stare întotdeauna să lucreze asupra actelor conştiente. individul nu-l poate schimba fără suferinţă. e ceea ce noi numim “a ajuta un paralitic”. Dacă încearcă să se pieptene. Acest ajutor inutil ce se dă copilului e rădăcina tuturor represiunilor. când acesta nu bagă de seamă efortul lui. Ori ce încercare I se retează. Dacă ritmul e în armonie cu corpul. din ciocnirea acestui ritm cu ritmul nostru se naşte o suferinţă de care vrem să scăpăm. În loc să îl ajute în nevoile sale psihice cele mai esenţiale. pieptănat şi îmbrăcat. Însă ritmul nu este ca o părere pe care o părăseşte când s-a învechit sau pe care o adopţi când e nouă. adultul reacţionează numaidecât. ce nu vrea să se lase să fie spălat. Însă. Şi tot aşa se întâmplă când copilul se căsneşte să se îmbrace sau să-şi încalţe ghetele. Ceva analog se petrece între noi şi copil. Copilul nu va putea prin urmare să ducă la capăt munca lui decât în lipsa adultului. adică în cel mai scurt timp cu putinţă.

se iveşte un demon ce se aruncă asupra lui şi-I strică lucrarea. aşezate de părinţii evlavioşi a da putinţă copiilor să reînceapă construcţiile lor. E un exemplu de cele mai impresionante de interpretare a vieţii viitoare de către subconştient.pe cale de a face o construcţie. Micile jucării. 33 .

Când Charcot a demonstrat substituirea de personalitate la isterici. îşi retrase mâna. voia să deschidă robinetul bazinului. 34 . doica nu vrea”. Am luat ghetele. am făcut gestul de a şterge pătura în locul unde au fost ghetele. deşi rezervate pentru clinici şi experienţe limitate. dorind să vadă jocul apei unei fântâni săritoare. micuţul se grăbea să le ia şi să zică “e murdar!” Le punea în alt loc apoi se ducea să şteargă cu mâna pătura de pe vre-un pat. deschid totuşi o cale nouă cercetărilor şi descoperirilor. însă. de câte ori vedea o pereche de ghete. Ea poate fi o strecurare a voinţei puternice în aceea a copilului. deşi nici o gheată n-a fost acolo. Actele oprite sunt cu deosebire potrivite pentru infiltrarea unei voinţe străine. Se întâmplă în şcolile noastre. le-am pus pe pământ. încât stinge în ei şi puterea de a judeca. Adultul se poate atunci insinua şi se poate strecura uşor. o face fără să vrea. Voi cita cazul destul de elocvent al unei fetiţe ce locuia singură cu bunica sa. Copilul surâdea la gândul de a vedea apa săritoare. dându-I întregul său consimţământ şi explicându-I că acum e la ea şi poate face ce vrea. însă. adultul nu sugestionează cu voinţă. Aceasta se întâmplă datorită mai cu seamă doicilor rafinate. În general. În acest caz. şi puterea de a lucra după personalitatea proprie.SUBSTITUIREA DE PERSONALITATE Substituirea adultului în locul copilului nu constă numai în a lucra în locul acestuia. arătând copiilor cum se face un exerciţiu. într-un colţ zicând: “e murdar!” apoi. înlocuind-o cu aceea a persoanei ce sugestionează. Bunica o încuraja. nu mai lucrează copilul ci adultul lucrează în copil. O perioadă a experienţei în care individul e predispus la sugestie este tocmai aceea a copilăriei. străin şi mai puternic. S-a demonstrat însă experimental că un subiect poate fi sugestionat în aşa măsură că I se poate suprima propria personalitate. Într-o zi. cu mâna. nu întindea bine braţul spre robinet şi îl şi trăgea înapoi. Aceste fenomene. socotite de neclintit: convingerea că omul e stăpânul propriilor sale acţiuni. însufletind cu voinţa lui proprie acea sublimă proprietate care e voinţa copilului. S-ar zice că mişcarea se desprinde de EUL copilului care ar trebui să o condamne şi e luată în stăpânire de un alt EU. În copilărie conştiinţa este în formaţiune. cu ajutorul sugestiei. iar sensibilitatea faţă de elementele exterioare are o importanţă covârşitoare în formarea personalităţii. că. datorită psihoanalizei. a produs o impresie adâncă. însă fetiţa îi răspundea: “Nu. Atunci bunica încercă s-o convingă. în momentul în când era să execute gestul. fără să ştie. Am văzut într-o zi un copil de vre-o doi ani punând o pereche de ghete pe pătura albă ce acoperea un pat. asupra subconştientului şi asupra stărilor psihice sublimate îşi găsesc originile în aceste fenomene. Experienţele sale răsturnau concepte fundamentale. Studiile asupra dedublării de personalitate. ca şi adâncirea cercetărilor asupra conştientului. Acest EU străin are puterea de a lua – aşi zice chiar de a răpi – personalităţi infantile organele sale fragede. În urma acestui incident. se pune prea multă pasiune şi se execută mişcările cu o energie şi cu o exactitate excesivă. fără măcar să-şi pună în faţă această problemă.

prin urmare. apoi par a rămâne inerţi. în loc să îl inspire. riscă să se introducă în sufletul copilului substituindu-I-se. Par a fi bucuroşi că se găsesc în mijlocul atâtor lucruri. încât faptele lui să poată fi înţelese în toate amănuntele lor de către copilul ce îl observă. pentru că. Copilul normal. ca şi când ar reflecta. Adultul trebuie să-şi facă o misiune din aceasta. se uită. îl cercetează îndelung. însă îndată renunţa şi se aşeza înapoi. încet şi cumpănit e un tip nou.Supunerea la comandamentul doicii absente era atât de puternică încât. Pentru realizarea acestui ideal. Copilul care observă lucrurile cu pasiune este atras de ele. Sunt atraşi de masă şi se arată a fi interesaţi. de aceleaşi condiţii şi de aceleaşi vârstă. Însăşi obiectele externe. mişcată ca de o oscilaţie de neînvins a voinţei sale. Se poate spune că uşurinţa cu care poate fi sugestionat copilul este exagerarea uneia din funcţiunile sale constructive. Iată un alt grup de copii. ce atrag din punct de vedere senzorial. Intră întâi un grup de copii. era pierdut în întunericul amintiri copilului. voind să experimenteze totul. Care din cele două grupuri e de copii deficienţi şi care de copii normali? Deficienţii sunt copiii vioi. 35 . mişcările rare şi măsurate. Urmează filmul al doilea. dimpotrivă. ce trec de la un lucru la altul. Când însă adultul se lasă dus de ritmul său repezit şi puternic. Scopul lui a fost să cunoască comportamentul deosebit al copiilor deficienţi şi al copiilor normali din şcolile noastre. se opresc. ci aceea de a fi reuşit să se facă stăpânul organelor sale de mişcare. el arată însă că EUL său controlează mişcările sale şi că raţiunea sa le conduce. Cine era “învăţătorul” ce comanda întrânsa? Nimeni nu-l cunoştea. El trebuie să fie inspiratorul faptelor copilului. Ceea ce este important nu este ca individul să se mişte oricum şi ori unde. o experienţă pe care a făcut-o profesorul Levine cu cinematograful său psihologic. pot avea o putere de sugestie cerând activitatea copilului şi conducând-o din exterior. Calmul. în ambianţa obişnuită. E primul film. o carte deschisă în care aceasta să poată descoperi călăuza mişcărilor sale şi să înveţe să lucreze bine. veseli. E vorba de acea deosebită sensibilitate interioară pe care am numit-o “dragostea de ambianţă”. Putinţa de a se mişca sub raţiune şi nu prin simpla raţiune a lucrurilor. mişcându-se liniştiţi. ei rămân liniştiţi şi se fixează asupra unui obiect. E sfârşitul filmului al doilea. să lucreze încet. ar trebui ca adultul să fie totdeauna calm. Copiii normali se văd. pentru că toată lumea e obişnuită să considere ca inteligenţi copiii vioi. se ridica de-odată parcă pentru a merge spre un punct îndepărtat ce o atrăgea. în faţa aceloraşi obiecte: o masă lungă cu obiecte deosebite. Voi aminti. ce caută peste tot. apucă câte un obiect. în legătură cu aceasta. Mai ales actele adultului îl atrag. el vrea să le cunoască şi să le facă. iată imaginea copilului normal! Esperienţa reprodusă de cele două filme contrastează cu concepţia ce o avem în general. O fetiţă mai mare – de vre-o şapte ani -. Fiecare dintre ei ia un obiect şi lucrează. apoi ia un altul şi aşa mai departe făcând o sumă de experienţe. vorbele afectuoase ale bunicii nu aveau nici o putere. nu este a învârti multe lucruri. Sunt vioi şi surâd. în timp ce şedea. copiii inteligenţi se poartă ca deficienţii din film. iată ceea ce aduce după sine o concentrare ce constituie un fenomen interior. ci a fi stăpân pe sine. în faţa acestei forţe îndepărtate. atitudinea cumpănitoare. Ei dau publicului impresia că sunt copiii cei inteligenţi. printre care câteva din materialul nostru. Aceştia se mişcă încet. Ceea ce este important. veseli. prin sugestie.

Când aceasta nu se face. Voinţa exterioară disciplinează rare ori actele. Individualitatea e sfărâmată. Disciplina actelor exterioare este atunci expresia unei discipline interioare. pentru că lipseşte organizarea interioară. o inteligenţă întunecată. nedezvoltată. Iată imaginea omului. aşa cum de fapt îl face lupta dintre adult şi copil. 36 . organizată cu rânduială. Am putea asemăna copilul contrariat în dezvoltarea sa cu un om care se coboară cu un balon în deşert şi-şi vede balonul dus în vânt: multe direcţii posibile şi nimic în jurul său care să-l înlocuiască. mişcarea scapă de sub călăuza personalităţii şi poate fi prinsă de voinţa altuia sau poate rămâne în prada lucrurilor exterioare: o barcă în voia valurilor. ale cărei mijloace de expresie sunt la voia întâmplării.Numai această mişcare delicată şi sensibilă este cea normală: aspectul sintetic al unei ordini ce se poate chema disciplina interioară.

Noi am constatat că fiecare răspuns al lui ce ne surprinde ascunde o taină de dezlegat. Aceste două probleme au un temei comun: ambianţa ce trebuie să reducă piedicile la minimum. Ambianţa adultului nu e făcută pentru copil. rămâne închis în individ însuşi. Îndărătul tuturor aparenţelor se ascunde un om. copilul. în subconştientul adultului. Ele nu sunt decât o sumă de însuşiri. acest embrion spiritual. esenţial. Pe de o parte să nu fie o piedică pentru copil. E problema existenţei: el trebuie să existe întâi. nu e nici o greutate pentru ea pentru a se exterioriza. a elibera înseamnă a cunoaşte. se dezvoltă după un plan. Adevărata educaţie nouă constă înainte de toate în descoperirea copilului şi eliberarea lui. ca o izbucnire superficială. le nimiceşte prin piedicile ce le pune înainte. pe de alta să nu I se substituie în deosebitele activităţi pe care acesta trebuie să le împlinească înainte de a ajunge la maturizare. nu se mai poate să interpretăm toate aceste reacţiuni. Pregătind un mediu potrivit dezvoltării vieţii. organizate de-a lungul unei experienţe. copilul trăeşte într-o epocă de creaţiune. aceste capricii. constă înainte de toate în aceea că secretul. Fiind vorba de o energie expansivă. sau rămâne o victimă a sugestiilor. ea este alcătuită din obstacole faţă de care aceasta dezvoltă reacţiuni de apărare. ce-şi caută căile spre a se manifesta. În acest înţeles. care renunţă la propria sa activitate spre a nu 37 . Adultul face parte şi el din ambianţă. Urmează apoi problema ajutorului pe care trebuie să-l dăm copilului şi care trebuie să dureze cât timp durează evoluţia lui. de deformare. Spre al elibera trebuie să lucrăm asupra ambianţei. Deosebirea esenţială între cele arătate de cercetările psiho-analitice şi între această psihologie a copilului necunoscut. E datoria cea mai grabnică a educaţiei. pe care trebuie s-o slobozim. ele sunt explozii ale unui caracter superior. aceste lupte şi deformaţiuni nu ne pot da ideea unei personalităţi. Secretul copilului. Trebuie să vorbim cu el spre a-l ajuta să descurce iţele înodate de adaptări complexe. Ea oferă mijloacele necesare dezvoltării activităţii. manifestarea psihică naturală trebuie să se producă spontan. un copil necunoscut. fiecare capriciu al său e datorit unei cauze adânci. o fiinţă întemniţată. abia a început să se acopere. dimpotrivă.CĂILE NOI ALE EDUCAŢIEI Trebuie să ne dăm seama că primele manifestări ale vieţii psihice a copilului sunt atât de delicate încât trec neobservate şi că adultul. Ne ţinând seama de acest principiu. E lucru vădit că toate acestea “camuflaje” maschează sufletul cel adevărat al copilului. Trebuie deci să se adapteze. Metoda noastră de educaţie se caracterizează tocmai prin importanţa prin care o atribue ambianţei. Cum însă psihologia infantilă a studiat aparenţa exterioară a copilului şi a socotit aceste manifestări deformate drept caractere ale sufletului copilăresc trebuie revăzută din temelie. Figura învăţătorului a fost una din inovaţiile ce a provocat cel mai mare interes şi cele mai multe discuţii: un învăţător pasiv. ascuns îndărătul silinţelor sale de a-şi realiza viaţa. O personalitate trebuie totuşi să existe. e vorba deci să descoperim necunoscutul. sfărâmă fără să ştie avântul lor. aducând după sine relevaţia tainei copilului. educaţia se pierde într-un labirint fără ieşire. n-avem decât să-I deschidem porţile.

deci ca şi neexistente. toate acestea au apărut o îmbunătăţire însemnată din punct de vedere practic în viaţa copilului. În schimb. Ar fi o greşeală să se creadă că idea unei naturi oculte a copilului ar fi dat naştere unei metode de educaţie specială şi apoi unor şcoli potrivite acestei metode. Camerele luminoase. Câmpul spiritului este ca un salon ales. liber în alegerea ocupaţiilor şi a mişcărilor. În fizică ţi în medicină. Când nu s-a vorbit de utopie. nu s-a convins. Atunci este necunoscut produce o surprindere. conceptul celălalt. omul de la natură este un cercetător. însă. L-a reţinut cu toate acestea şi aşa s-a născut electricitatea. Pe aceste rtei principii esenţiale s-au creat instituţii speciale. Şi trebuie ca acest necunoscut să se înfăţişeze cu stăruinţă.. Necunoscutul trebuie să se strecoare prin uşa închisă nesimţit de nimeni. dulăpioarele joase. Cei ce au urmărit această mişcare de educaţie ştiu cât a fost şi este încă de discutată. până când. Un fenomen nou este întâia descoperire a unor fapte necunoscute. pentru a pătrunde înăuntru. un lucru fără însemnătate e destul câte o dată spre a deschide orizonturi nemărginite. de autenticitatea fenomenului. la îndemâna copiilor care aşează în ele obiectele şi iau din ele ce le place. O altă caracteristică esenţială a metodei noastre este respectarea personalităţii copilului. aproape fără învăţământ şi copilul devenind centru al activităţii. de bună seamă. Ceea ce a surprins mai mult a fost răsturnarea raportului dintre adult şi copil: învăţătorul fără catedră. şi fără emoţie. Urmează apoi un al doilea moment. Tocmai în faţa noutăţii se închid porţile percepţiei noastre. să-I arătăm originile. Pentru a demonstra existenţa unui fapt nou. E cu neputinţă să atribui copilului printr-o simplă intenţie două naturi şi să cauţi apoi să demonstrezi. cu ferestre joase şi înflorite. cu mobile mici. poate fi recunoscut şi primit. o tulburare a cenaclului. dintr-o dată. fără să-şi atribuie lui meritul acestei dezvoltări. Un fapt în sine este totdeauna obiectiv şi nu depinde de o intuiţie. Dar cu cât entuziasm îl reţine pe urmă cel ce vede noua lumină! Cât e de însufleţit de ea. Cel mai greu lucru pentru noi este de a băga de seamă şi apoi de a ne încredinţa despre realitatea unei descoperiri. în care nu poate intra ori ce nou venit. în sfârşit. s-a vorbit de exagerare. trebuie să dovedim înainte de toate că acesta există în sine. Astăzi. Eu cred că multe din “Casele Copiilor” au acest criteriu exterior ca element principal.fi o piedică pentru copil. în care se situează condiţiile în care se manifestă fenomenul. al ambianţei materiale adaptate proporţiilor corpului copilului. Când Volta a băgat de seamă că faimoasa mortăciune se mişcă. credem că e nevoie să vorbim de această metodă şi. cu scopul de a-l putea reproduce şi 38 . dacă aceste fapte neânsemnate nu sunt descoperite. trebuie să câştigi o siguranţă serioasă asupra unui fenomen nou. el învaţă singur. Necunoscutul trebuie să se arate prin propria sa energie. trebuie să fie prezentata de un cunoscut. numite “Case ale Copiilor”. a fost primit cu bunăvoinţă. care renunţă la propria sa autoritate şi se mulţumeşte să-l vadă muncind şi progresând singur. nu e necredincios mai mare decât celuia ce I se arată. înaintarea nu e cu putinţă. într-o măsură nestinsă până acum. după lungi cercetări şi numeroase experienţe. cum îşi consacră viaţa răspândirei ei! Tocmai acest entuziasm ne face să credem că cel ce a fost izbit de faptele cele noi le-a creat el însuşi. trebuie să-l izolăm. fără autoritate. de la întâia mişcare. mai ales.

menţine. Numai atunci îl putem studia. Cercetarea trebuie să fie ca o anticamără:
momentul apariţiei; apoi, o nouă formă de studiu e menită să reproducă fenomenul, să-l
întreţină, să nu piară ca o vedenie ci să se transforme în o realitate, în ceva ce se poate
mânui, în o valoare reală.
Cea dintâi “Casă a Copiilor” e un exemplu de descoperire datorită unor fapte
neânsemnate dar care au deschis căi nemărginite.

39

PREGĂTIREA SPIRITUALĂ A ÎNVĂŢĂTORULUI
Învăţătorul nu trebuie să-şi facă iluzii că se poate pregăti pentru sarcina sa
studiind câteva lucruri, adică formându-şi o cultură. Înainte de toate, el trebuie să
pregătească însuşi “aptitudini” de ordine morală.
Există un punct central al chestiunii, care se referă la modul de a privi copilul,
punct ce nu poate fi judecat numai din latura externă, adică aceea a cunoaşterii lui
teoretice, a noţiunilor asupra naturii sau a modului de a.l educa şi de a.l corecta.
Vrem să stăruim mai cu seamă asupra faptului că educatorul trebuie să se
pregătească şi în ceea ce priveşte “interiorul” său, reintrând în sine însuşi cu
înţelepciune spre a descoperi anumite şi determinate scăderi ce pot deveni într-ânsul
obstacole, când va educa pe cei mici. Spre a putea descoperi aceste defecte
înrădăcinate în cunoştiinţa lui, e nevoie de un ajutor, de o “învăţătură”; precum spre a
putea şti ce avem în ochiul nostru, e nevoie ca să fie cineva care să ne spună.
În acest sens, învăţătorul trebuie să fie “iniţiat” cu privire la pregătirea sa
interioară. Ne ocupăm cam prea mult de “tendinţele rele ale copilului” de a-l corecta în
“faptele sale rele” de acţiunea periculoasă pentru suflet ce o pot avea urmele păcatului
strămoşesc în copil. Ar trebui, dimpotrivă, ca educatorul să caute tendinţele rele şi
defectele din el însuşi: “Ăntâiu scoate bârna din ochiul tău şi după aceea caută paiul în
ochiul copilului!”
Această pregătire interioară nu este “generică”, nu e vorba de a căuta propria
perfecţiune, cum fac religioşii. O persoană care se ocupă tot timpul de viaţa sa
interioară pentru a se înălţa ar putea să rămână inconştientă de defectele care îi fac cu
neputinţă o înţelegere mai dreaptă a copilului. Tocmai pentru aceea e nevoie să
învăţăm, să fim pregătiţi ca să putem fi dascălii micuţilor.
Noi avem în sufletul nostru tendinţe care nu sunt deloc “bune” şi care cresc ca
iarba rea prin holde. Aceste tendinţe sunt multe, se pot însă reduce la şapte grupe: cele
şapte păcate de moarte.
Mai mult sau mai puţin, toate păcatele de moarte ne îndepărtează de copil,
pentru că el, în comparaţie cu noi, nu este numai o fiinţă pură, ci are în el ascunse
calităţi misterioase, pe care noi, adulţii, în general nu le putem vedea dar în care trebuie
să credem.
Isus însuşi a vorbit despre ele cu stăruinţă şi cu o evidenţă atât de mare, încât
Evangheliştii scriseră: “De nu vă veţi pocăi şi nu vă veţi face asemenea acestor copii,
nu veţi intra în împărăţia cerurilor!” ceea ce este important pentru un învăţător, este să
poată vedea în copil ceea ce a văzut Cristos. Învăţătorul este omul care se eliberează
de toate obstacolele care îl împiedică a înţelege copilul, nu numai cel care caută să
devină din ce în ce mai bun. Pregătirea pe care o dăm noi (în metoda noastră)
învăţătorilor, constă în a le arăta care sunt stările sufleteşti pe care trebuie să le
corecteze; precum un medic arată care boală particulară şi determinată slăbeşte şi
pune în pericol un organism fizic.
Iată dar ajutorul “pozitiv”.
“Păcatul de moarte care se încuibează în noi şi ne împiedică a înţelege copilul,
este mânia”.

40

Cum însă nici un păcat mortal nu poate lucra singur, ci întotdeauna se însoţeşte
sau se contopeşte cu altele – precum Eva se însoţi cu Adam îndată ce se născu păcatul
– mânia se uneşte cu un alt păcat mortal, care are aparenţa cea mai nobilă – şi tocmai
de aceea este cel mai diabolic – orgoliul. Tendinţele noastre rele pot fi nimicite pe două
căi: una este interioară şi constă în lupta individului, care, recunoscând cu deplina
calitate a inteligenţei sale propriile sale defecte, încearcă în mod voit, din toate puterile,
a le combate. Altă cale este corectivul social, extern. Există o anumită rezistenţă a lumii
externe, care se opune manifestărilor exterioare ale tendinţelor noastre rele şi ne ajută
în felul acesta a ne desăvârşi.
Această reacţie externă are o mare influenţă. Ea este, s-ar putea spune,
principalul indiciu că se găsesc în noi defecte morale şi ne îndeamnă, în unele cazuri, a
ne judeca pe noi înşine şi deci a lucra activ la o purificare interioară serios voită.
Să ne gândim puţin la păcatele de moarte. Orgoliul este îmblânzit de opinia celor
ce ne înconjoară; mânia, de răspunsul celor mai puternici decât noi; trândăvia, de
nevoia de a munci pentru a putea trăi; invidia, de nevoia de a apărea demni; desfrâul,
de obiceiurile sociale; lăcomia, de limita posibilităţilor de a ne procura lucrurile
superflue.
Afară de cele amintite, fără îndoială, şi voinţa proprie a individului poate combate
defectele; rezistenţa externă este totuşi un imbold pozitiv şi destul de salutar.
Controlul social, în sfârşit, este o bază de susţinere a echilibrului moral al
individualităţii noastre.
Totuşi, în faţa rezistenţei sociale, noi nu ne pocăim cu aceeaşi sete de curăţenie
ca în faţa lui Dumnezeu. Însă, în timp ce sufletul nostru consimpte şi se supune docil
necesităţii de a ne corecta greşelile recunoscute de noi voluntar, cu greu poate primi
cealaltă cale, aceea umilitoare, a controlului altuia; încât ne simţim mai umiliţi când
trebuie să cedăm, decât când facem o greşeală. Când e nevoie a ne înfrâna – şi nu se
poate altfel – un instinct de apărare a demnităţii noastre lumeşti ne îndeamnă să facem
aşa ca să părem că am ales inevitabilul. Mica făţărnicie de a spune: “nu-mi place” un
lucru pe care nu-l putem avea, este un obicei foarte răpândit.
Ne oprim în faţa rezisteţei, cu o mică prefăcătorie, intrând în felul acesta într-un
câmp de luptă, în loc de a păşi pe calea perfecţiunii.
Şi, ca în ori-ce luptă, se iveşte îndată “nevoia unei organizări a luptei” – faptul
individual se întăreşte în faptul colectiv.
Cei ce au acelaşi defect, înainte de a ceda, sunt împinşi instinctiv a-l face să
biruiască prin puterea unirii. Se construeşte atunci un cetate întărită care rezistă
armelor ce s-ar potrivi expansiunii viciilor noastre capitale.
Nimeni n-ar îndrăzni spre pildă, să spună că repartiţia egală a bunurilor materiale
nu place celor bogaţi fiindcă sunt zgârciţi şi trândavi. Se va zice însă, că bogăţia astefl
distribuită este un bine comun şi este un lucru necesar pentru progresul social şi chiar
dacă s-ar spune de către mulţi bogaţi că se resemnează cu gândul de a servi un ideal,
există totuşi o tendinţă instinctivă de a masca păcatele noastre de moarte cu pretexte
de datorii înalte şi necesare, precum se maschează în război un teren plin de tranşe,
sau împănat cu “camuflaje” ucigătoare, cu aparenţa unei câmpii înflorite.
Cu cât sunt mai slabe lucrurile externe ce se împotrivesc defectelor noastre, cu
atât dispunem de mai multă comoditate şi de mai mult timp pentru a ne construi
“camuflajele” noastre şi tunurile de apărare.

41

fără să putem cunoaşte cauzele care îl justifică. ci a slăbiciunilor noastre. Trebuie să se lămurească limpede care este defectul preocupărilor. ar fi a atenta la un act de suveranitate recunoscută şi consacrată. Mintea copilului nu pricepe echivocul: dar inima lui îl simpte se înnăbuşe şi deseori se deformează. Educatorul trebuie să se gândească la gravitatea urmărilor unor condiţii ca acstea asupra vieţii copilului. E prin urmare o adevărată uşurare faptul de a putea găsi persoane care nu se pot apăra şi nu pot înţelege. pot deriva manifestări complexe. În forma ei simplă.Adâncindu-ne puţin în aceste reflexiuni. Adultul are dreptate faţă de copil prin însuşi natura lucrurilor pentru că. ci de o complexitate de păcate de moarte. şi aici e vorba nu numai de un singur păcat. Este o manifestare care cu greu s-ar putea suferi din partea unui alt om. înfăţişându-se în acea formă precisă. Învăţătorul. De aceea ea este o prizonieră când se întâlneşte cu un puternic. Copilul nu numai că uită îndată ofensele noastre. În societatea adulţilor. Pe de altă parte. sfârşim prin a crede că. sugerându-ne a ne ascunde până şi nouă înşine. nu a vieţii. care plângea. mânia se arată. Se ivesc atunci reacţii infantile. îmbrăcând personalitatea adultului cu o mulţime de văluri care îl îndulcesc asperităţile. chemând-o “necesitate”. în subconştientul nostru. pentru că se găseşte îndată în umilitoarea situaţie de a trebui să se retragă. De fapt. agitaţia nocturnă. posibilitatea de a ne mântui devine tot mai grea. tiranul fu recunoscut ca 42 . în faţa expresiilor obscure ale sufletului copilului însă. toate formele de frică exagerată – şi alte asemenea lucruri obscure – nu sunt altceva decât stări inconştiente de apărare ale micului copil. pune individul tiran într-o cetate neânvinsă de drepturi şi de dreptate necunoscută. păcatul esenţial este mânia: orgoliul intervine numai pentru a-I împrumuta o înfăţişare. mânia nu este întotdeauna violenţă materială. mânia se uneşte cu orgoliul într-o stare complexă. fiindcă se credea ipocrit: I-o spusese un preot. neluminat încă de judecată. cu o pace adâncă dar surdă. şi în genere toţi aceia care voesc a educa copiii. de fapt. Expresia ce nu se discută. cândva. Francisc de Assisi. conştiinţa noastră. fiind constrâns de propria lui slăbiciune. ba le face chiar respectabile. putea încă să ne şoptească nouă înşine. persoane care cred totul cum sunt copiii. adică. Din acea pornire simplă şi primitivă. este masca pe care de bună voie o punem pe faţa noastră. A mai discuta acest lucru. “bine comun” etc … Din acea clipă. este adult. minciuna. ci se simpte chiar vinovat de tot ce-l acuzăm. spre a înţelege starea reală a raporturilor sale cu adultul. de fapt. Mânia este păcatul de moarte ţinut în frâu de reacţiunea puternică ţi voită a altuia. şi în felul acesta diavolul se furişează uşor în sufletul nostru. plânsul fregvent. care se înţelege de obicei prin acest cuvânt. noi suntem cei nedreptăţiţi şi nu ne vom gândi la păcatele noastre. destul de înrudite: orgoliul şi mânia. în secret: că era vorba de o falsitate. Aşa era acel sfânt discipol al Sf. liniştită şi respectabilă. care se cheamă tiranie. “datorie”. numai ca o reacţie la rezistenţa făţişă a copilului. Această apărare. Omul rafinat sufleteşte îşi maschează şi complică stările sale interioare de păcat. deşi. reacţii ce sunt semnele unei apărări inconştiente. Timiditatea. Omul se ruşinează a-şi manifesta mânia în faţa unui alt om. o haină plăcută. trebuie să se lapede de rătăcirea care îl pune într-o situaţie de falsitate în faţa copilului.

Nevoile copilului sunt aprobate sau suprimate de către adult. Abnegaţia tiranului completează tiranul. este un act de umilinţă: să ne dezbrăcăm de prejudecata înrădăcinată în inima noastră. a avea puterea de a se face umil înainte de toate. mascate cu aparenţa unei câmpii înflorite. toate le iartă. adultul reprezintă pe Dumnezeu însuşi. adultul crede aşa: “Camuflaj-ul” său de creator este organizat. adică el fabrică pentru copil tot ce este necesarpentru a. după cum crede el de cuvinţă. ar fi o nesupunere. uitând să-l întrebe cu ce la jignit. “Respectul” este numai de-o parte: respectul celui slab faţă de cel puternic. le-a fost dăruit din mila suveranului. 43 . în orgaliul său. Aceasta nu înseamnă de loc că trebuie să aprobăm orice act al copilului şi să ne abţinem de a-l judeca şi a nu-l ajuta cu nimica în dezvoltarea inteligenţei şi a sentimentelor sale. Sau.un ales al lui Dumnezeu. fără de care nu poţi merge înainte. religios. dar atunci adultul găseşte cauze care îi dau dreptate lui şi se retrage astfel cu şiretenie în tranşele sale. toate le crede. deşi este o apărare a propriei sale integrităţi “psihice”. nu este permis să uităm că datoria noastră este de a “educa” şi de a deveni pozitiv dascălii copilului. cu toate se împacă. dar apărarea lui mai niciodată nu este un răspuns direct şi voit la ceea ce face adultul. scoţând din rădăcini acel complex milenar de orgoliu şi de ură. fiind în stare chiar a-l lovi. singura fiinţă care ar putea să-l discute este copilul: şi el tace. După cum unele popoare au putut crede că tot ceea ce au. Misiunea aceasta e obositoare. Ceea ce se cere. pălmuit nu se răzbună. dacă am tolera-o. De fapt. cu oamenii şi cu Dumnezeu. el îl face inteligent. Nu există tiran care să mărturisească că îşi sacrifică supuşii… ceea ce cerem în metoda noastră învăţătorului şi învăţătoarei ca pregătire a sa. Aceasta este un punctcentral de echuilibru. este convins că el creează în copil tot ceea ce are. instruit. Pentru copil însă. după cum îi place lui. Este pregătirea interioară: punctul de plecare şi cel de încoronare.l pune în comunicaţie cu mediul. toate acestea s-au întărit într-un fel de guvernământ milenar. bun. E un lucru de nediscutat. “Ofensa” este legitimă din partea adultului: el are dreptul de a judeca şi a vorbi rău despre copil. El. ci starea noastră interioară care ne împiedică a-l înţelege. şi a face făţiş. din potrivă. pentru a îmbrăca apoi haina blândeţei şi a iubirii. o reacţie a unui suflet rănit. care. înainte de a păşi în faţa altarului. El. Copilul îşi îndreaptă apărarea sa în contra tiraniei numai când a crescut. reuşind câteodată a convinge copilul însuşi că adultul spre binele lui trebuie să fie tiran. Aşa. mai bine zis. recită “Confiteor”-ul său. o protestare din partea copilului. în care cei guvernaţi nu avură niciodată “Duma” lor. este de a intra în sine însuşi şi a se spăla de păcatul de moarte al tiraniei. şi nu în alt chip. care ar putea deveni periculoasă. tot astfel poporul copiilor trebuie să creadă că toate le datoreşte bunăvoinţei adultului. Câteodată şi copilul se apără. Nu trebuie să părăsim ajutorul activ pe care trebuie să-l dăm copilului. iată aptitudinea pe care trebuie să o câştige. şi bucuros îşi cere iertare de la adultul mânios. cum face un preot. Acest adult.

însă trebuie să ia naştere în curând cu această şcoală. de aer şi de soare. acei ochi de copil strălucitori de mulţumire. În acest scop. n-aşi putea spune cu metoda mea. cu o concentrare uimitoare. De fapt. mulţi din ei plângeau. Obiectele (materialul educativ) era ca o chee cu care învârţi un ceasornic. Tot ceea ce a dus la succes în tratamentul sufletelor plăpânde. erau nişte bieţi copii părăsiţi. în loc de grâu. lucrarea mea asupra copiilor normali mi-a dat un şir de surprize. tremurând de emoţie. în îndreptarea inteligenţei greşite. trebuie să fie o adevărată chee care să deschidă calea dezvoltării copiilor normali. suflete închise ca într-o cutie ermetică. căci nu există încă.ORIGINELE METODEI NOASTRE La 1 Ianuarie 1906. Am stat mult timp neâncrezătoare. aşa dar. Obiectele acestea pe care le dădeam copiilor normali nu aveau acelaşi efect ca asupra deficienţilor: în timp ce aceştia din urmă erau fermecaţi numaidecât de obiecte. condiţiunile datorită cărora au fost cu putinţă revelaţia copiilor noi. Se vedea bine că erau subalimentaţi. O impresie de repaos zugrăveau acei obrăjori mici şi senini. s-a ales o sală în acelaşi imobil. după ce au sfârşit o muncă spontană. să strice zidurile şi să facă dezordine. fericit. Mi-a trebuit mult timp să mă conving că nu sunt victima unei ilizii. chiar atunci când vedeam limpede. pentru a face pe copiii normali să se ocupe cu ele trebuia să mă folosesc de toată puterea mea de convingere. E vădit că animite procedee. Trebuie să mărturisesc însă că primele rezultate miau produs mare uimire şi. Nu-I nimic de necrezut în toate acestea. Dar n-a fost aşa: nici n-am început bine să desţelenesc ogorul şi. Teoria de educaţie ce s-a născut din această experienţă conţine tot ce poate fi mai pozitiv şi mai ştiinţific pentru a convinge spiritele cumpănite şi prevăzătoare. îşi fixa asupra lui toată atenţia şi începea să lucreze fără întrerupere. merge singur. Erau nişte copii pe care nu-I mai puteai scoate din plâns erau fricoşi şi atât de timizi că nu-I puteai face să scoată o vorbă. părea mulţumit. al căror suflet s-a manifestat cu o strălucire aşa de mare încât a luminat lumea întreagă? 44 . conţinea principii de igienă intelectuală în stare a ajuta sufletele normale să crească drepte şi puternice. foarte săraci şi timizi. Mi se părea că sunt ca o ţărancă ce a pus de o parte sămânţa cea bună şi căreia I s-a dat un pământ roditor unde s-o semene în voe. Care au fost. Nu eram ţăranca ce mi-am închipuit că sunt. spre ai împiedica să alerge pe scări. adesea. De fapt. După ce se oprea. odihnit. ca nişte flori ofilite. normali. între trei şi şase ani. le-am primit cu neîncredere. crescuţi în case dărăpănate şi mohorâte. dar cu muguri încă proaspeţi. Aveau nevoie grabnică de hrană. care. Proiectul de la început era să se copiii locatarilor unei case populare. s-a inaugurat o şcoală de copii mici. ce s-au dovedit rodnice la copii deficienţi. Erau vreo cincizeci de copii mici. Ogorul acesta ascundea o comoară bogată. fără stimulenţi. am găsit aur. fără îngrijire. Copilul normal era atras de un obiect. Aproape toţi erau copii de analfabeţi. Am fost chemată să organizez această instituţie “ce putea să aibă un frumos viitor” … Aveam un sentiment nelămurit că o operă de mari proporţii era pe cale de a se înfăptui. Chipurile lor erau fără expresie. ochii rătăcitori. după aceea. Întâmplarea m-a adus aci.

I-a învăţat apoi să salute milităreşte. Am învăţat-o doar cum să se servească de materialul sensorial. de aceea. Florile. am dat să se facă un material ştiinţific exact. cum sunt băncile la şcoală. erau aşezate una după alta. ca să-l poată prezenta corect copiilor. deşi cei mai în vârstă dintre copii aveau abia cinci ani. Ea nu avea. Aşa a început viaţa noastră de pace şi de izolare. că a fabricat şi ea un material: cruci de hârtie aurită pe care trebuia să le dea ca răsplată copiilor mai cuminţi. În felul acesta. cu catedră sau alte mobile obişnuite. Cea mai mare parte erau analfabeţii. Încolo. foarte simple. era să fac o educaţie raţională a simţurilor şi să încerc deosebirea de reacţiune a copiilor normali faţă de cei anormali şi. muncea ca simplă muncitoare. ci un fel de maşină de măsurat ce începea cu zero. pe vremuri. am găsit lucrul caraghios şi am rămas indiferent. Multă vreme. nici o ambiţie de învăţătoare. n-am putut să găsim o învăţătoare pentru un asemenea post. Nu trebue să se creadă că ambianţa primei Case a Copiilor era plăcută şi drăguţă ca aceea ce se vede astăzi. ne având mijloace pentru a crea o ambianţă cu bănci de şcoală. o caracteristică a şcolilor noastre. nu se puteau ocupa de copiii lor. Mesele erau făcute aşa ca să fie puternice şi trainice. ca acela pe care l-am întrebuinţat la institutul de deficienţi.Aceste condiţiuni trebuiau să fie deosebit de alese. cum ar fi avut în mod fatal dacă ar fi fost învăţătoare de profesiune. între reacţiunile copiilor normali mai mici şi ale copiilor normali mai în vârstă. Ne având încotro. tronând cam ca o catedră şi un dulap uriaş înalt şi masiv în care se puteau aşeza tot felul de obiecte şi ale cărui uşi puternice erau încuiate. nimeni nu s-ar fi gândit că s-ar fi putut face un material şcolar. Un ansamblu ca acesta nu-mi putea da speranţa unei experienţe importante. Lucrul I se părea uşor şi interesant. Singurele cheltueli ce le puteam face erau acelea ale unui birou obişnuit. Ceea ce mă interesa. iar cheea era la învăţătoare. Mobilele cele mai de seamă erau: o masă grosolană pentru învăţătoare. sau o casă burgheză. pe când deschideam şcoala. să cau o corespondenţă. mai cu seamă. ne-am adresat unei persoane care. lipseau. a făcut câteva studii spre a intra în învăţământ şi care. Casa Copiilor nu era o şcoală adevărată. Condiţiunile cu totul speciale în care ne găsim dovedesc că nu era vorba de o “operă socială” propriu zisă. ci nişte oameni ce căutau zilnic o ocupaţie trecătoare şi care. prin urmare. Singura noutate erau scaunele individuale. Copiii erau strânşi doar spre a feri casa de pagubele ce le puteau face. Copiii erau din clasele sociale cele mai de jos. s-a făcut un mobilier ca pentru un birou. Nu am impus învăţătoarei nici o rezervă. În curte era o grădină cu mici pajişti şi arbori. I-am lăsat orice iniţiativă. părinţii nu erau muncitori în adevăratul sens al cuvântului. Adese ori găseam copiii decoraţi cu aceste nevinovate hârtioare. nici o obligaţie. necesare pentru ca un suflet ascuns să poată eşi la iveală? Multe din condiţiunile noastre păreau contrare acestui scop atât de înalt. cu toate acestea. Aceasta părea însă că-I dă o mare mulţumire. n-avea nici o pregătire şi nici o idee preconcepută. ce o întrezăream interesantă. nimeni nu se ocupa de noi. puţin timp după aceea. destul de lungi ca să poată şedea într-un rând trei copii. În acelaşi timp. 45 . Am băgat de seamă. ca să poată realiza “eliberarea sufletului copilului!” Trebuia ca toate obstacolele represive să fie înlăturate! Dar cine ar fi putut să bănuiască aceste obstacole represive şi împrejurările favorabile.

46 . de descoperiri psihologice.Evenimentele principale din această epocă erau lucruri atât de neânsemnate. mai de grabă. Descrierea lor completă ar cere cu toate acestea un volum de observaţiuni sau. încât ar fi demne de acele poveşti pentru copiii ce încep cu: “A fost odată…” Intervenţiile mele erau atât de simple şi copilăroase. încât nimeni nu le-ar fi putut considera din punct de vedere ştiinţific.

m-am gândit că ar trebui să învăţ pe copii să-şi spele mâinile. Mamele ne povesteau că. Dar un comportament curios. erau foarte mândri şi îşi arătau mâinile lor curate la toată lumea. Şi ei şi le spălară cu pasiune. copiii au dispărut de lângă ele: I-au găsit îngrămădiţi în jurul unui lighean spălânde-se pe mâini. constant în fiecare din acţiunile lor. Ce s-a sfârşit? Şi pentru ce? Aceasta a fost întâia licărire ce a luminat adâncimile neexplorate ale sufletului copilăresc. Fetiţa nici nu se sinchisea. încât. nişte cilindre de mărime gradată ce au fiecare câte un loc anumit. Era un fel de mişcare perpetuă. într-o bună zi au fost luaţi drept cerşetori! Exerciţiul se repeta fără să mai aibă un scop exterior. asupra unui obiect exact. la o vârstă la care atenţia este instabilă. încât îl repeta la nesfârşit. Eram uimită că un copil atât de mic găsea un interes aşa de mare în acest exerciţiu. Din momentul în care am început să număr. cu toate acestea. nu era un fenomen obişnuit. ce se mânuiesc cam ca dopul unei sticle. era acel caracter propriu al muncii copilului pe care eu l-am numit mai târziu repeţirea exerciţiului. Atunci am ridicat-o încet cu tot cu scaunul pe care şedea. punând-o pe masă. apoi. ştiinţific gradat. cu atât părea că devine stimulent de repetiţii nesfârşite. Şi. Văzând toate aceste mânuţe murdare muncind. fără vreo cauză aparentă. O concentrare ca aceasta. Când eşau de la şcoală se duceau să se spele pe mâini. Chiar după ce erau curate. “eul” său s-a sustras tuturor stimulenţilor din afară.REPEŢIREA EXERCIŢIULUI Cel dintâi fenomen vrednic de a fi luat în considerare: o fetiţă de trei ani se exercita cu cilindrele micuţe ale incastrelor solide. scobit într-o bucată de lemn. trezindu-se ca dintr-un vis şi zâmbi fericită: ochii ei străluceau privind împrejur. Am spus învăţătoarei să pună copiii să facă zgomot şi să cânte. comun tuturora. micuţa a repetat de patruzeci şi două de ori acest exerciţiu. într-o zi. Am început să număr de câte ori repătă exerciţiul. Tot întinzându-şi mâinile. Lucrul ei se sfârşi aşa. s-a mai repetat cu toate acestea. Ei îşi spălau mâinile curate dintr-o nevoie interioară. Această concentrare era însoţită de o mişcare ritmică a mâinii. continuau să şi le spele. am vrut să încerc puterea de rezistenţă a concentrării neobişnuită pe care o arăta fetiţa. concentrarea a fost atât de mare. Era o fată mititică. Apoi se opri. Părea că nu ştie nimic de ce am făcut spre a o tulbura. plini de viaţă. ce face sufletul nesimţitor faţă de lumea din afară. Copiii păreau de fiecare dată odihniţi. 47 . Cu cât se învăţa un lucru cu mai mare exeactitate. Nu se vedea nici un progres nici în repeziciunea nici în îndemânela sa. Cu o mişcare repede fetiţa ăşi strânse lucrurile şi continuă să lucreze ţinându-le pe genunchi. ca cineva care a trecut printr-un moment de mare bucurie. dintr-o dată.

LIBERA ALEGERE Învăţătoarea împărţea materialul şi. Această metodă nouă a deschis o adevărată cale nouă. Din acest motiv. şi că interesul şi concentrarea iau naştere numai când lipseşte confuziunea şi lucrurile de prisos. învăţătoarei îi căzu din mână cutia cu cele optzeci de culori gradate. Urmarea fu o revărsare de activitate: copiii aveau dorinţe deosebite şi îşi alegeau ocupaţiile. principiul alegerii libere însoţea principiul repeţirei exerciţiului. ci numai unele din obiectele ce îl compun. 48 . Eu. O primă consecinţă a fost că am văzut că ei nu aleg întreg materialul ştiinţific pe care l-am pregătit. spontan. dar se întorceau înapoi. rămâneau mereu la loc şi praful le acoperea. în schimb. să încuie cu cheea dulapul. dar copiii nu le mai luau după aceea. dând dovadă de o sensibilitate extraordinară la culori. aşezară repede toate culorile la loc. Copiii însă alergară cu toţii la cutie şi. la urmă. s-au putut face toate acele observaţiuni asupra tendinţelor şi a nevoilor lor psihice. de a înlătura orice dezordine. Am înţeles atunci că în ambianţa copilului totul trebuie să fie măsurat şi rânduit. copiii aceştea ce fură şi sunt lipsiţi de respect. Îl găsi deschis şi copiii toţi în jurul lui. tot ea îl aşeza la loc. Aşa şi făcură. spre mirarea noastră. unele din ele cu o vădită preferinţă. în el materialul poate sta totdeauna în ordine şi la dispoziţia copiilor care îl pot alege după nevoile lor interioare. explicându-le modul de întrebuinţare. cum noi. aceasta se repeta la nesfârşit. Învăţătoarea a venit într-o zi târziu la şcoală. devine foarte atrăgătoare. Uitase. Observându-I. În felul acesta. Când unui copil îi cădea un pahar din mână. ceilalţi alergau să strângă cioburile şi să şteargă pe jos. liberi în alegerea lor. Alte obiecte. din partea mea. Ea îi trimitea la loc. Îmi povestea că în timp ce era ocupată cu această lucrare. cu o zi mai înainte. Lucrarea de a aşeza lucrurile în ordine. m-am gândit că ei cunoşteau obiectele destul de bine ca să le poată alege singuri. Într-o zi. am înţeles că ar dori să aşeze ei înşişi lucrurile la loc şi le-am dat voie s-o facă. Învăţătoarea a conchis că elevii săi sunt neascultători. Asupra acestor copii. Învăţătoarea socotea că acest procedeu e datorit unui instinct de furt. Eu le prezentam pe toate la rând şi am pus învăţătoarea să le ofere. Îmi amintesc încurcătura ei în faţa greutăţii de a recunoaşte acea mulţime de culori foarte fin gradate. aveau nevoie de o severă educaţie morală. După ea. Unii din ei luau obiecte şi plecau cu ele. înşine nu aveam. ni s-a părut că dulăpiorul scund şi elegant e mai potrivit. copiii se ridicau şi se apropiau de ea. Luau cu toţii aproape aceleaşi obiecte.

49 . De fapt. Lucrul acesta m-a surprins foarte mult şi am voit să intervin şi să mă joc împreună cu ei. totdeauna la îndemâna lor. copiii nu se jucau cu ele nici o dată. aprinzând focul în mica bucătărie. Copiii se interesau o clipăî. Nu ne-ar face însă deloc plăcere dacă am fi siliţi toată viaţa să nu facem altceva. Când avem o ocupaţie mai înaltă şi mai grabnică. Au înţeles atunci că jucăria e fără îndoială un lucru inferior în viaţa copilului şi că el nu o doreşte decât în lipsa unui lucru mai bun. aşezând înăuntru o păpuşe frumoasă. apoi plecau şi. Şi copilul are totdeauna ocupaţii înalte şi grabnice înaintea lui. copilul creşte neâncetat şi tot ceea ce se leagă de dezvoltarea lui îl farmecă şi-l face să uite de plictiseală.JUCĂRIILE Deşi în şcoală erau jucării foarte frumoase. Tot aşa am spune şi despre noi: şahul şi cărţile de joc ne face plăcere în momente de plictiseală. nu luau niciodată jucăriile. pentru că reprezintă o punte de trecere de la o existenţă inferioară la una superioară. există în sufletul său ceva mai înalt ce precumpăneşte asupra nimicurilor. Fiecare clipă prin care trece îi este preţioasă. uităm de cărţi. în alegerile lor spontane. învăţându-I cum să întrebuinţeze vesela.

prin zgomotul ce se făcea în tăcere – ajută copilul să se desăvârşească. sufletul nostru se delectează. o tăcere impresionantă. devenind îndemânatici şi isteţi. Acest exerciţiu de atenţie cerea o răbdare pe care eu am crezut-o cu neputinţă într. nu plângea. Mititica părea că a adus cu ea o atmosferă de linişte cum n-a mai fost până aci. că fiecare exerciţiu de mişcare a cărui eroare se poate controla cum era.o clasă cu patruzeci de copii: am adus prăjituri şi bomboane. în acest moment. I-am chemat încet pe nume. mă priveau nemişcaţi. să fugă uşor. zisei. cu picioarele legate). S-ar fi zis că sunt suspendaţi de buzele mele şi că cele ce le spuneam răspundeau adânc în sufletul lor. Fu o adevărată uimire pentru copii. de la o oarecare depărtare. dimpotrivă. în curte. Nimeni nu făcea nici o mişcare. spre a le împărţi celor ce veneau la mine. cerură să se repete. “Dar cât de uşoară e respiraţia ei. Copiii noştri învăţară astfel să se mişte printre obstacole fără să le atingă. cum era obiceiul în popor.TĂCEREA Într-o zi am intrat în clasă ţinând în braţe un copilaş de patru luni. În felul acesta. continuai! Nimeni n-ar putea să respire ca ea. Copiii au refuzat prăjiturile şi bomboanele. într-o atitudine senină de meditaţie. prin urmare. Se “auzea”. Am înţeles atunci că ei erau simţitori nu numai la tăcere ci şi la vocea care îi chema. mergând în vârful picioarelor. abia auzindu-se. pasul lor nu se auzea. mi-a venit în gând să profit de tăcere spre a face experienţe asupra acuităţii auditive a copiilor. ce se manifestă în afară. spre a nu se lovi de nimica. Păreau a zice: “Nu ne strica dispoziţia. Aşa se născu exerciţiul nostru de tăcere. nu ne distra”. surprinşi şi nemişcaţi. Din acest moment se născu dorinţa de a mai gusta farmecul tăcerii. repetarea exerciţiului poate duce la o educaţie exterioară pe care n-ar fi cu putinţă s-o obţinem printr-un învăţământ din afară. şi adăugai. Se auzea tic-tac-ul ciasornicului. Le plăcea să descopere ei înşişi puterile lor şi să le exerciteze în lumea misterioasă a vieţii ce creşte. unei dorinţe adânci. îşi reţinură răsuflarea. 50 . în glumă: “Nici unul din voi n-ar putea să stea atât de tăcut” (le-am arătat fetiţa cum era strânsă în faşe. ei rămaseră nemişcaţi controlându-şi şi răsuflarea. Mititica era strânsă în faşe. Tăcerea fiinţei acesteia mici mi-a făcut o impresie adâncă şi voiam să comunic copiilor acest sentiment al meu: “Ea nu face nici un zgomot”. Era limpede. în cazul acesta. Veneau încet. pe care l-am luat din braţele mamei sale. pe când această manifestare corespundea. obrazul ei era grusuţ şi roz. Într-o zi. cu grije. fără cel mai mic zgomot…” Copiii. nam putut spune că o făceau cu entuziasm. pentru că entuziasmul are ceva impulsiv. în tăcere. fără zgomot. Ei se bucurau de această desăvârşire a lor.

Mă gândeam că fiind săraci. în timp ce se înălţau în viaţa spirituală. a fost refuzul repetat al recompenselor. pentru că faptul se repeta şi învăţătoarea simţea un fel de jenă de câte ori voia să dea recompense şi pedepse acestor copii ce nu se sinchiseau nici de unele nici de altele.RECOMPENSE ŞI PEDEPSE Venind într-o zi la şcoală. I-a dat lui cruciuliţa. odată. pe un scaun. A uitat să zică: “Dă-mi niţică pâine cu unt”! 51 . apoi se întoarse şi privi liniştit în jurul lui. Ceea ce ne-a uimit mai mult. Nici n-am mai continuat. Bomboana stătuse săptămâni întregi acolo. Bomboanele. încât am repetat stăruitor experienţa. să-l pună în mâncare. Acest lucru mi s-a părut atât de curios. Le luau pe toate. Era o deşteptare a cunoştiinţei. ai luat un triunghi”. un simpţ de demnitate necunoscut până aci. Cu puţin înainte de aceea. copiii le refuzau. ea dăduse cruciuliţa aurită drept premiu unui alt copil. căci. pe vremea aceea. am văzut în mijlocul sălii un copil ce şedea singur. Pe pieptul lui strălucea decoraţia. Unul din vizitatori a împărţit copiilor biscuiţi în forme geometrice. un dreptunghi. trecând pe lângă cel pedepsit. aşa dar. Acest fenomen deveni general în şcolile ce s-au deschis după aceea. neatinsă. s-au scris cărţi asupra acestui subiect. Cel pedepsit privi la cruciuluţă cu indiferenţă. nici nu-I păsa de pedeapsă. spre a-şi apăra recunoştinţa pentru vizita ce Io făcuse învăţătoarea. cUi i-ar fi venit năstruşnica idee să afirme: “Copiii nu trebuie nici să se joace. erau un aliment de prisos şi fără însemnătate pentru copii. voiau să le ducă acasă. Ei refuzau spontan recompense exterioare şi de prisos. le priveau cu interes. acesta. privind o bucată întreagă de unt. însă nu mâncau nici una. date ca recompensă. zicând: “Acesta e un cerc. le puneau în buzunar. Numeroşi vizitatori vedeau cu ochii faptele şi. ca pe un lucru nefolositor şi care îl încurca în munca lui. le-am zis: “Astea pentru tine şi astea să le duci acasă”. I-o dăduse învăţătoarea? Mi s-a spus că era pedepsit. A trebuit să treacă multă vreme până să mă conving că refuzul bomboanelor avea o raţiune în sine. Acest prim incident ne-a făcut să părăsim orice sancţiune. trase un sertăraş. Am adus la şcoală în acest scop bomboane. strigă: “Un dreptunghi!” Când mama tăie un colţ. Însă noi voiam să ducem mai departe observaţiile noastre şi numai după o lungă experienţă ne-am hotărât. O altă anecdotă: un copilaş privea la mamă-sa cum gătea. luă o bomboană mare pe care a primit-o la şcoală şi o oferi învăţătoarei. nefăcând nimica. copilul zise: “Acuma. Copiii în loc să la mănânce. Copiii preţuiau cu toate acestea darul. Le puneau în buzunarul şorţului. Nimeni nu s-a gândit la suprimarea pedepselor şi a bomboanelor. unul din ei fiind bolnav în pat. E vorba aci de un fapt psihic spontan şi natural. nici să mănânce bomboane”. care.

Mă întrebam singură. am făcut o lecţie puţin cam umoristică asupra felului de a-şi sufla nasul. să nu facă pregătiri. unde e o batjocură ce se adresează copiilor şi în care se face aluzie la curăţenia nasului lor. După ce am imitat deosebitele chipuri în care ne putem sluji de batistă. Se întoarseră repede şi pieriră ca luaţi de vânt. La plecare. Multă vreme m-am îndoit. Am avut atunci conştiinţa limpede că am atins un punct simţitor al acestei lumi de micuţi. Un suflet sprinten. Am văzut că nu există timiditate la copii. sufletul lor rămâne adesea rănit. şi izbucni un ropot de aplaude. cum adultul nici nu îşi poate închipui. Nu râdeau.DEMNITATEA Într-o zi. simţinde-se în largul lui. nimic de reţinut. le ajuta să se ridice în Societate. mulţumim pentru lecţie”! Iar când am plecat. fără să se bage de seamă. activ se înfăţişa în lume. ca să n-o piardă. ameţind biata învăţătoare să nu facă paradă. luminată. plin de graţie şi demnitate. Eu nu le-am spus: “Aşi vrea să se spună despre voi că sunteţi copiii cei mai cuminţi de pe lume”. Iar în şcoală. Experienţa mi-a dovedit. la urmă. fugiţi în vârful picioarelor şi aveţi grije să nu vă loviţi de colţul zidului”. Am rămas cu drepr cuvânt înlemnită. până când le zisei: “Când vă întoarceţi înapoi. fără zgomot. Farmecul drăgălăşeniei şi al naturaleţei lor se datorea unei adaptări desăvârşite şi immediate la ambianţă. ştiau să-şi urmeze lucrul lor şi “să primească” cu inima deschisă. Aceasta e totul. Nici o piedică: iată esenţialul. Nimic de ascuns. acest gest. am arătat cum se poate face în mod discret. copiii se purtau cu demnitate şi amor propriu. Copiii sunt cu toate acestea foarte simţitori la toate gesturile de dispreţ cu care îi dăruim şi de care ei se simpt umiliţi. Numai în acest chip puteam să interpretez entuziasmul lor. nimic de temut. Între sufletukl lor şi ambianţă nu era nici o piedică. după aceea. ca o floare de lotus ce-şi deschide toată corola ei albă şi primeşte razele soarelui. toată lumea îi ofensează. de unde atâta succes? Abia isprăvii. Ei îşi cinsteau vizitatorii şi erau mândri că pot să arate ce ştiu. conştient şi responsabil. se luară după mine pe stradă. mai ales în popor. Era de ajuns să li se spună: “Vom avea o vizită”. Expansiunea lor era completă şi naturală. Dar mă plecai. îi înălţa. făcea restul. copiii au un sentiment de demnitate personală foarte adânc. Copiii sunt totdeauna luaţi în râs şi umiliţi în legătură cu acest fapt. Toată lumea îi ceartă. răspândind o căldură spirituală ce topea toate resentimentele oprimante ale adultului cu care venea 52 . copiii strigară în urma mea: “Mulţumim. Incidentul din ziua aceea nu s-a terminat numai cu aceasta. Niciodată nu m-aşi fi gândit că nişte copii atât de mici s-ar putea transforma într-o mulţime entuziastă sau că nişte mâini atât de micuţe ar putea bate cu atâta putere. sângerând. că încă de mici. I-am atins tocmai în demnitatea lor socială! Când primeam vizite. Copiii mă ascultau şi mă priveau cu mare atenţie. Lecţiunea aceasta le făcea dreptate. Nimeni însă nu I-a învăţat vreodată cum ar trebui să facă. cum s-ar anunţa într-un salon: şi un întreg popor de pitici. li se coase anume o batistă la buzunar. urmându-mă ca o procesiune tăcută. răspândind împrejurul ei un parfum ales.

Altă dată. un copil se apropie de o doamnă în doliu. Ne fac nişte dojane cum nu le auzim nici în vis”. “Copiii aceştea de trei-patru ani ne spun nişte lucruri … ce ne-ar jigni de ni le-ar spune altcineva! De exemplu: “ţi-s mâinile murdare. Tot aşa să-ţi speli şi petele de pe haine”. Copiii aceştia primeau pe toată lumea cu dragoste. află că era zi de vacanţă. ajungând la şcoală. să primească de la ei o impresie nouă. înviorătoare. iar florile se iviră pe la ferestre. spre a putea asista la acea muncă spontană despre care auzise vorbinduse. Spontaneitatea lor minunată fu dovedită astfel în mod neândoelnic. cu naturaleţe. Mulţi simţeau nevoia să se întoarcă. încetul cu încetul. geamurile deveniră curate şi străvezii. zise unul din ei. Mamele copiilor îmi povesteau diferite întâmplări din intimitatea lor familială.în atingere. îşi lipi capul lui cel mic de dânsa şi-I luă mâna ţinând-o într-ale sale. deschiseră uşa şi se puseră pe lucru. Oamenii aceştia de jos se făcură mai ordonaţi. Ambasadorul a dispus să nu I se anunţe vizita. Întrţo zi. noi suntem cu toţii la şcoală şi cheea e la portar”. fetiţa Preşedintelui nostru de Consiliu a voit să însoţească pe Ambasadorul republicei Argentine la Casa Copiilor. Doamna aceasta spunea că nimeni n-a consolat-o ca aceşti copii. 53 . Chiemară pe ceilalţi camarazi. Trebuie să le speli. mai îngrijiţi: curăţiră peste tot de cioburi şi.

ca aceasta. ia naştere libertatea. Nimeni. încât învăţătoarea îmi mărturisea: “Eu încep să simpt o răspundere pentru fiecare cuvânt pe care îl pronunţ”. Se supuneau dorinţelor învăţătoarei cu o repeziciune aşa de neobişnuită. O disciplină naturală. n-ar fi putut să o obţină din afară. dispunând singuri de timpul lor. Fiecare lucra. Când spunea să se facă exerciţiul tăcerii. De unde isvora această disciplină desăvârşită. Ei se mişcau atât de statornici în “orbita” lor. integrându-se în disciplina universală ce guvernează lumea. această supunere ce ia ănainte poruncii? Liniştea ce domnea în clasă când copiii lucrau era pătrunzătoare. De această disciplină vorbesc Psalmii. făceau rânduială prin şcoală şi. când spun că oamenii au pierdut-o. Nimeni nu o provoca. liniştit. nimic nu se cunoştea. Eşau din clasă. pare că ne depăşeşte. ale cărei motive sunt exterioare şi immediate: disciplina socială. ca dintr-un izvor. Cu toată această aparentă dependenţă. Îşi luau singuri materialul de lucru. chiar când se manifesta în tăcerea cea mai adâncă. 54 . încât păreau niştestele ce se rotesc fără să-şi schimbe vreo dată drumul. ducându-se să schimbe materialul cu care lucra. vie. Umblau cu uşurinţă. de altfel. şi se pare că din ea ar trebui să se nască cealaltă disciplină. ceea ce uimeşte mai mult pe copiii noştri. apoi se întorceau. aruncau o privire prin curte. ei lucrau după propria lor iniţiativă. este priveliştea ordinei şi a disciplinei din care. În adevăr. ceea ce dă mai mult de gândit şi pare a ascunde o taină.DISCIPLINA Cu toată naturaleţea şi libertatea în mişcări ce caracterizau felul lor de a fi. nici nu sfârşea bine vorba şi copiii erau nemişcaţi. absorbit de ocupaţia lui. înfiorătoare. copiii aceştia făceau impresia că sunt foarte disciplinaţi. când învăţătoarea întârzia sau pleca lăsându-I singuri.

un O. E aci o adevărată taină. ţinând cartonaşele în sus. ca o adevărată explozie. şi un A” şi repeta sunetele ce compuneau cuvântul. Căutau loc unde să scrie. vorbind ca pentru sine: “Ca să fac “Sofia” îmi trebuie un S. o chee care. înţelegea că aceste sunete corespund literelor din alfabet. la îndemnul meu. apoi. Într-o zi. poate să înceapă mâna. învăţătoarea l-a toiat dintr-un carton. Am rânduit literele pe o masă. privind cuvintele pe care copilul le scrisese pe jos. ca o consecinţă naturală. Îmi cereau să învăţ copiii să citească şi să scrie. o cascadă.ÎNCEPUTUL ÎNVĂŢĂTURII SCRISUL – CITITUL Într-o zi a venit la mine o delegaţie de două sau trei mame. Doar mâna să ştie să tragă semne. ca pe nişte steaguri. cu o bucăţică de cretă albă. Pe urmă. Ne uimea entusiasmul copiilor. limbajul vorbit. în toate amănuntele sale. să mă ocup de treaba aceasta. Învăţătoarei îi plăcea această ocupaţie şi se dedica cu toată inima. mâna pe a sa. se produse cel mai important eveniment. pentru ca mânuţa copilului să poată face mişcări unuforme. ca unui lucru important. un F. Spiritul îşi are partea lui. pe acea vreme. în care cele două limbi se dezvoltă paralel. despărţiţi. De fapt. la Casa Copiilor. ca şi limbajul vorbit. am surprins un copil ce se plimba singur. Surprinderea lui a fost aşa de mare încât a început să ţipe din toate puterile lui: “Eu scriu! Eu am scris”! Camarazii veniră la el curioşi. ce e scrierea alfabetică dacă nu o corespondenţă a unui semn din sunet? Limbajul scris nu e decât traducerea literară a limbajului vorbit. Limbajul întreg curge. căutând sunetele ce le alcătuesc. limba scrisă îi urmează în mod logic. scoţând strigăte de bucurie. de aceea. Tot sensul scrierii alfabetice stă în acest păunct de întâlnire. La început. El făcea deci o lucrare de analiză a cuvintelor ce le avea în minte. Se strângeau în grupuri şi porneau ca în procesiuni. după asemănarea formei. pe uşi. pe pereţi. nu sunt decât o îngrămădire de stropi. Cum eu mă opuneam. din aceşti stropi cade atunci o adevărată cascadă. odată descoperită. sunt uşor de desemnat. Un curs de apă. Am tăiat apoi alte litere în hârtie “smirgher”. un I. “Şi eu! Şi eu”! strigară alţii şi se împrăştiară. unii se strânseră în jurul unei tăbliţe. alţii pe jos. în sensul scrierii. La început nu I-am învăţat decât câteva litere din alfabetul pe care. propoziţia. aproape inconştientă. adică vorba. Şi o făcea cu pasiunea unui explorator ce se găseşte pe urma unei descoperiri. ba – acasă – chiar pe coji de pâine. şi de a crea un alt limbaj care să oglindească. care. ca în stropi împrăştiaţi. Copiii scriau peste tot. Un copil s-a apucat să scrie. Semnele alfabetului sunt simple simboluri. Erau analfabete. se unesc şi formează un curs de apă deosebit. şi aşa. Activitatea aceasta inepuizabilă se putea asemăna cu o cădere de apă. Odată precizat alfabetul. pentru ai pune pe copii să le urmărească pipăindu-le cu vârful degetelor. ele mă rugară cu insistenţă. dând mâini putinţa de a săvârşi o lucrare vitală. îndoeşte câştigul. se ivi limba scrisă. Totuşi nu m-am gândit nicidecum la toate acestea când. Aveau patru ori 55 . “Şcolarii erau între patru şi cinci ani. una din ele – limba scrisă – cade din cealaltă. Cele mai mari surprize fură legate de momentul acela. Nu prezintă nici o imagine şi.

la ora 3”. a. “mulţumim pentru vizită”. Un copil de cinci ani se ridică şi se duse să scrie pe tablă. Învăţătoarea spunea: “Copilul acesta a început să scrie ieri. dar el scria: “Îmi pare rău că sunt mic…” Ce reflexie egoistă! Copilul continuă să scrie: “Dacă aş fi mare. ilustrate). ca să poată trăi. cu iconi … însă găseau că sunt lucruri care îi distrag de la ceea ce pentru ei cuprindea totul în sine: scrierea. copiii. se ducea să facă ce scriam. Am lăsat de aceea cărţile în dulap. Era vădit că se interesau nu atât de cuvinte. Se vedea că au înţeles. fără să scoată un cuvânt. De aceea cărţile fură lăsate mai departe în dulap. Şi erau fraze în adevăr greu de descifrat. copiii se apucară dintr-o dată să citească tot ce găseau tipărit prin şcoală. În timp ce eram ocupaţi cu pregătirea materialului pentru învăţarea alfabetului tipărit şi voiam să facem o nouă încercare cu cărţile. căci fiecare frază era un “ordin” pe care l-aşi fi putut da şi vorbind: “Deschide fereastra”!. ne povesteau că. ca şi prin cuvânt. pe deasupra erau scrise cu litere gotice. Se vorbea într-un timp de un mare dezastru în Sicilia. Se părea că limbajul scris e luat de copii ca un simplu fel de a vorbi. aşteptând vremuri mai bune. ş. m-aşi duce să-I ajut…” Făcuse o mică compoziţie literară. Nu ne-a fost cu putinţă să-I facem să înţeleagă ce e lectura. care mai înainte se întreceau în formule de politeţe. Stabilirea scrisului era un fapt concret. făcând sute de mii de victime. ca. Ne găseam în adevăr înaintea unei minuni. cât de semnele alfabetice. Era fiul unei femei ce vindea zarzavat pe stradă. le socoteau foarte frumoase. ajungând la fraze lungi. ce ordinau acte complicate. ar fi compromis energia acestor spirite dinamice. Când am prezentat copiilor cărţi (şi mulţi care auziseră de succesul şcolii aduseseră cărţi foarte frumoase. Când primeam vizite.cinci ani. stăteau acum liniştiţi. astfel. Copiii trebuiau să urmărească cu ochii mâna mea ce scria pe hârtie. sau când vreunul strângându-şi buzele să nu-I scape taina. Părinţii. începură să-mi smulgă bucăţile de hârtie pe care scriam. copiii se opreau să citească toate firmele prăvăliilor şi că nu mai era chip să te plimbi cu ei. care se transmite de la om la om ca şi vorbirea. Copiii citeau scrierea de mână. începui aşa: “Îmi pare rău…” Noi îl urmăream. pe stradă. Se ridicau şi se duceau să scrie pe tablă: “Luaţi loc”. Ea s-a dezvoltat pe urmă. pe vremea aceea. de a se exprima. Era un effort de intuiţie ce se poate asemăna cu acela de a găsi cheea unui scris preistoric săpat în piatră. însă rare ori se interesau de ce scriau alţii. O simplă stăruinţă în ai învăţa să citească într-o carte ar fi fost un ajutor negativ care pentru un scop neânsemnat. Şi când eu citii cu voce tare ce scriau ei. spre a le descifra într-un colţ. Era acolo un alt fel de scriere şi se căsneau s-o descopere din sensul unui cuvânt. Aşa a început citirea. unele. de parcă ar fi zis “Cum de ştie ea ce e scris acolo”? Numai după vreo şase luni au început să înţeleagă şi citirea asociind-o mereu cu scrisul. dezvăluind bunătatea inimi sale. le primiră cu răceală. O prea mare grabă a noastră în explicarea literelor de tipar ar fi nimicit acest interes şi această energie intuitivă. să descopere că îmi transmiteam gândul. “Vino la mine”!. crezând că vrea să spună că-I pare rău de nenorocirea întâmplată. Şi 56 . când un surâs se zugrăvea deodată pe micul lor obraz încruntat de silinţa de a pricepe ce era scris. Nu mai văzuseră cărţi şi ne-am silit câtva timp să le atragem atenţia asupra lor. a. un cutremur de pământ distrusese Messina în întregime. ş. S-ar fi zis că nu puteau citi acele cuvinte. De îndată ce înţeleasără limpede aceasta. pe calendar.

de dincolo de marginile mărilor”. Descoperirea valorii cărţilor schimbă totul. S-au scris cărţi despre ei. în deosebi din America. se părea că zugrăvesc lumi necunoscute. în acele feţe colorate. ce se citesc în biserică la 6 Ianuarie – tocmai ziua înfiinţării şcolii – păreau că privesc aceşti copii: “Ridică-ţi ochii şi priveşte în jurul tău: cu toţii s-au strâns şi vin spre tine. Într-o zi. încât numai descriind ceea ce au văzut. rupeau hârtia şi o luau cu ei. Mulţi copii însă. Cuvintele Bibliei. de medicamente şi de hrană întăritoare. De fapt. dacă pricini fizice deprimante pot înrăuri metabolismul. un copil a venit la şcoală foarte tulburat. din acea clipă cărţile ajunseră la preţ. În tot acest timp. a fost o adevărată surprindere. încât era socotit corespunzător cu acela al copiilor din clasa a treia primară. găsind vreo lectură ce le plăcea. pe vremea aceea însă. chiar înainte de a ajunge să citească acele cărţi şi de a le respecta. până şi ziarele vorbeau cu aprindere despre ele. în acele fiinţe mititele cu înfăţişare vie copiii subalimentaţi şi anemici ce se părea că au nevoie grabnică de îngrijire. Multă lume venea din depărtări. copiii şi-au îndreptat ortografia şi şiau perfecţionat scrisul în aşa măsură. să citească povestea. copiii le luară să le citească. nimeni n-ar fi recunoscut. Însă.numai mult timp după aceea. Cele de mai sus sunt o dovadă. cu toate acestea. în urma unei întâmplări ciudate. 57 . El a găsit hârtia în gunoi. ultima carte engleză asupra acestui subiect se intitula: “New Children” (Copii noi). şi romancierii s-au inspirat din faptele lor. – Nu! E o poveste…” O poveste acolo? Iată ce-l minună pe copil. ascunzând în mână o bucată de hârtie mototolită şi s-a destăinuit unui camarad: “Ghiceşte ce e în această bucată de hârtie? – Ce să fie? Nimic. Arătau cu toţii bine. Spre tine se îndreaptă mulţimea. se poate produce tot aşa de bine şi contrarul: cauzele ce înalţă sufletul au şi ele urmări asupra metabolismului şi asupra tuturor funcţiunilor fizice. s-a înţeles atunci ce e o carte şi. ordinea fu tulburată şi fu nevoie să disciplinăm mânuţele neastâmpărate ce distrugeau din dragoste. Şi s-a apucat să citească. Şi. Toate aceste evenimente făcură să se vorbească despre “minuni” şi istorioarele cu copii minunaţi se răspândiră cu repeziciune. Se vorbea de descoperirea sufletului omenesc. se citau conversaţii de-ale copiilor. o bucată de hârtie mototolită. micşorând vigoarea vieţii. de minuni. spre a constata aceste fenomene surprinzătoare. ca după o cură de aer şi soare. nu am făcut nimic spre a îmbunătăţi condiţiile fizice ale copiilor.

Crescuţi în mizerie. printr-un învăţământ cu voce tare. ferit de obstacole. învăţătorul modest şi materialul ştiinţific. Ceea ce ne poate face în stare să pricepem copilul e tocmai această “umilinţă spirituală” care ar trebui să fie partea esenţială în pregătirea învăţătorului. Nu e vorba deci numai să dezvoltăm însuşirile existente. Ceea ce se vede este copilul. Această împrejurare a dus la un “calm intelectual”. A fost doar o întâmplare că aceste condiţii s-au realizat în experienţele nostre. E cu toate acestea limpede că aceste fapte naturale pot fi influenţate prin educaţie. învăţătoarea o lucrătoare. fără prejudecăţi. al cărei scop este acela de a ocroti pe copil. mai bine. e nevoie ca înainte de a intreprindre orice încercare de educaţie. de o lipsă de încurcătură mintală. temeiul însuşi al educaţiei. ci înainte de toate. Fenomenele ivite în Casa Copiilor sunt fenomene psihice naturale. numai atunci vom putea uşura dezvoltarea vieţii normale. Aici e vorba de un calm mai adânc: de o stare de gol sau. Chestiunea este însă aceasta. scaune mici.PRINCIPIILE Expunerea aceasta succintă de fapte şi de impresii lasă o nedumerire asupra problemei “metodei”. În acest moment. dacă. ca fenomenele naturale ale vieţii vegetative. când condiţiile din afară nu-I sunt spre ajutor: alte însuşiri iau atunci locul lor. e de ajuns să înlăturăm piedicile. asupra unui obiect. Totuşi ele nu sunt uşor de văzut. făcute pentru ei şi o curte însorită. Altă împrejurare prielnică a fost materialul ştiinţific atrăgător. să descoperim natura. lucrează potrivit naturii sale proprii. pentru a-I uşura desvoltarea. încât însuşirile sale pot dispărea pe neaşteptate. fără ambiţii. ca şi culorile păsărilor sau parfumul florilor. ce fusese perfecţionat în experienţele de mainainte pentru educaţia simţurilor. Pentru a ajunge la această ambianţă favorabilă. Şi n-am fi putut ajunge la acelaşi rezultat. Cea mai izbitoare şi care parcă ar fi produsă de o baghetă magică ce face să izvorască însuşirile normale. Viaţa sufletească este atât de schimbătoare. O altă condiţie esenţială era starea negativă a adultului: părinţii analfabeţi. Deci: ambianţa potrivită. o descătuşare de orice legătură intelectuală. este activitatea concentrată într-o muncă. să se realizeze în ambianţă condiţiile cele mai potrivite care sprijină dezlănţuirea caracterelor normale adânci. acesta e primul pas pe care trebuie să-l facem. făcută de mâna condusă de inteligenţă. în care găseau mese noi. din care izvorăşte o limpeziciune lăuntrică. Sufletul copilului care. Nu se prea poate pricepe cu ce metodă se poate ajunge la astfel de rezultate. Dar acel calm se înţelegea numai din punct de vedere al impulsiunilor nervoase. Toate acestea ajutau concentrarea atenţiei. Să încercăm acum să scoatem în lumină câteva manifestări ale copiilor. se ivesc anumite fenomene cu scopuri exterioare. Una din cele mai caracteristice a fost ambianţa plăcută ce li s-a oferit. copiii aceea erau foarte simţitori la acea casă curată şi albă. De aceea. Iată cele trei puncte din afară. ca “repetarea exerciţiului” şi “alegerea liberă”. În toate timpurile s-a recunoscut că educatorul trebuie să fie calm. Ele nu sunt câtuşi de puţin rezultate ale unei “metode de educaţie”. Nu se vede metoda. am fi căutat să chemăm energiile din afară. Calităţile copiilor pe cale le-am văzut sunt pur şi simplu calităţi ale Vieţii. Copilul 58 .

propriu zise. el se entuziasmează de învăţământul ce-I deschide calea justiţiei şi a demnităţii. mai cu seamă prin faptul că au continuat aceeaşi atitudine de aşteptare a fenomenelor spontane ale copilului. pozitive şi experimentale. activitatea e ca un metabolism psihic. Ar fi interesant de urmărit pas cu pas această operă care. În lista întâia notăm: Lucrul individual. linia primitivă. Să facem acum o listă. în sfârşit. a jucăriilor şi a dulciurilor. aplaudă. vesel. Bunele maniere în relaţiile sociale. Analiza mişcărilor. De acum înainte. Exerciţii de tăcere. izvor de viaţă şi condiţie de înălţare. primele directive (ce au urmat acelui zero al începutului) au fost păstrate neatinse. Şi. el se apropie de toată lumea. multe alte puncte mărunte. au fost nişte revelaţii nebănuite. e un copil: vioi. 59 . De la copil ne-au venit directivele practice. sincer. în societatea omenească. învăţătorul şi materialul. vertebre. partea toracică şi abdominală. mulţumeşte din inimă. de toate rasele. Uimitoarea repeziciune cu care s-au înmulţit încercările de aplicare a acestei metode în şcoli pentru copii de toate condiţiile sociale. ce ţipă când se entuziasmează. pe vremea când metoda nu era precizată. la început. Liberă alegere. În schimb. spre a se putea vedea evoluţia acestor principii care. neobosit. a lărgit experienţa şi a făcut cu putinţă să se vadă puncte comune. totul va fi călăuzit de alegerea lui. în mod spontan şi una cu ceea ce a respins. bomboanele. admiră totul. Scrierea precedând lectura.pare iluminat de bucurie. în prima înfăţişare a acestei metode de educaţie se găsea totul: o linie fundamentală din care răsăreau trei mari factori: ambianţa. cu toate acestea. la început. Controlul muncii. În aceste liste se poate vedea planul unei educaţii. se adaptează la toate. apoi. Tot aşa. un număr mare de amănunte ce se vor preciza încetul cu încetul ca nişte vertebre. Pe lângă aceasta. refuză alte categorii de lucruri: recompensele. E de observat că. să se determine legile naturale pe care educaţia trebuie să-şi aşeze primele sale temelii. ce se vor rândui şi se vor lămuri încetul cu încetul până se vor solidifica şi vor fi. în stabilirea ulterioară a metodei de educaţie. a lecţiilor colective. ne arată că ordinea şi disciplina sunt pentru el manifestări şi nevoi vitale. cu tot ceea ce a ales el. Scrierea independentă de citire. ca urmare. El soarbe cu însetare tot ce poate contribui la dezvoltarea spiritului său. Repeţirea exerciţiului. şi pe urmă. Se pot deosebi trei părţi: capul. Experienţele din şcolile ce au urmat primei: “Casa din Bambini” sunt interesante. este un răspuns activ din partea adultului la planurile noi pe care le manifestă viaţa copilului în desvoltarea sa. în embrionul unei vertebre. se iveşte o linie. Disciplina în activitatea liberă. Citirea fără cărţi. Educaţia simpţurilor. El caută plăcerea ce o dă exerciţiul tăcerii. ştie să vorbească şi să-şi arate recunoştinţa. a abecedarelor. deschis. un fel de desemn lipsit de substanţă al viitoarei coloane vertebrale. Ca să facem o comparaţie. tendinţe universale şi. pentru că fenomenele cele noi izvorăsc dintr-o viaţă ce se desfăşoară în relaţie cu ambianţa. a programelor şi a examenelor. jucăriile. a catedrei învăţătorului ce “propune”. Ordinea în ambianţă. aleargă. În lista a doua: Părăsirea recompenselor şi a pedepselor. în construirea unei metode de educaţie în care călăuza este alegerea lui şi în care voiciunea sa vitală e un control al erorii. pare a fi ceadintâi operă condusă de copil. ce s-a desăvârşit apoi îndelung prin experienţă. Această ambianţă însă e cu totul particulară. Curăţenia şi îngrijirea propriei persoane. Desvoltarea ce a avuto această singulară metodă e în adevăr o evoluţie.

deoarece copiii pentru care s-a înfinţat erau orfanii ce au rămas de pe urma cutremurului din Messina: vreo şase zeci de copilaşi. măsuţe rotunde foarte joase.ORFANII DE LA MESSINA O experienţă importantă. cunoştinţele ce le puteau câştiga. Acest concep dădea o formă spirituală fenomenului inexplicabil şi impresionant. până şi săpunul şi prosoapele. cu rezultate foarte interesante. Învăţară să stea la masă ca principii şi să servească pe alţii ca în casele mari. Lipsurile şi tristeţea se duc. Groaznica nenorocire I-a uniformizat pe toţi: erau abătuţi. Una din cele mai distinse literate din Italia îmi spunea într-o zi: “Copiii ăştia îţi fac impresia unor convertiţi. mulţi şi absenţi. pofta de mâncare a copiilor reapăru. cu o minuţiozitate ce se complica zi de zi. Condiţiile în care s-a făcut această experienţă erau şi mai excepţionale ca cele dintâi. fără să strice nimic. porumbei… În această ambianţă se mişcau liniştite şi senine maicile cu hainele lor albe. cu faţa plină de viaţă. Dacă la masă nu-I atrăgea mâncarea. căutând în memoria lor şi în vechile lor obiceiuri toate amănuntele ce şi le puteau aduce aduce aminte. Ideea conversiunii pare la început nepotrivitş ce starea de nevinovăţie a copiilor. dulăpioare frumos vopsite. s-a făcut în una din primele Case din Bambini. pe care toată lumea îl vedea. drăguţe şi variate. la umbră. Multe din aceste maici erau din societatea aristocratică şi se sileau să-i înveţe regulile cele mai minuţioase ale vieţii mondene pe care au părăsit-o. Locul era într-o mănăstire de Maici franciscane. ce s-au găsit rătăcind printre ruine. în culori vii. S-a creat pentru ei o atmosferă aleasă şi Regina Italiei se ocupa ea însăşi de ei. Tristeţea e o dovadă că izvorul puterii de viaţă e în scădere. Nu e conversiune mai miraculoasă decât cea care îndepărtează tristeţea şi te ridică pe un plan mai înalt de viaţă”. a fi în stare să regăseşti această energie vitală înseamnă a fi convertit. la mijloc alte măsuţe dreptunghiulare. Peste tot era câte un ornament. totul 60 . desfăceau mobilierul bucată cu bucată spre al aşeza sub pomi. încetul cu încetul. Multe scăderi au dispărut în felul acesta. Au dispărut defecte ce de obicei se credeau incorigibile. “Nihil est innoxium”… Totul e rătăcitor în om. veselia renaşte. îi atrăgea spiritul de exactitate. Ei făcură să se vorbească pentru întâia oară de “convertire”. Noaptea. Erau şi bazine cu peşti roşii. S-au făcut mobile micuţe şi viu colorate. alee largi. se auzeau ţipete şi plâns. odată cu somnul întăritor. exerciţiul şi controlul mişcărilor. cu flori cultivate raţional. Şi aceasta a adus o lumină orbitoare. Nu li se cunoştea nici numele nici condiţia socială. vasela era în deosebi atrăgătoare: farfuriile erau mici. scaune şi jeţuri mititele. Ele învăţau pe copii cum să se poarte frumos. Tablourile frumoase pe pereţi. cu grădini mari. Copiii păreau nesăturaţi. fericiţi. toate erau potrivite mânuţelor cărora le trebuia încă multă vreme până să crească. ce s-au înfinţat la Roma. greu de adormit. sChimbarea acestor copii fu impresionantă: se vedeau ducând în grădină o grămadă de obiecte pe care le ţineau în braţe. făcându-I să renască într-o viaţă de bucurie. cu vălurile lor ce le dădeau un aer maestos. un semn de gust ales. mai înalte. albe. feţele de masă şi şerveţelele minulscule. Erau greu de hrănit. au dispărut caractere ce se consideră de obicei ca bune. mai mult. vase cu flori. Era vorba însă de o schimbare spirituală ce îi elibera de durere şi de singurătate.

Şi. de către copiii proveniţi din cele mai anormale situaţii. un necunoscut în lumea adultului: binele şi răul erau şi ele înmormântate împreună cu el. Copilul real era o fiinţă pierdută. În această judecată a lui. spre a reface. n-ar fi fost cu putinţă să se deosebească binele de rău. Adultul avea o părere a sa şi considera drept bun la copil tot ceea ce se adapta la condiţiile sale de viaţă şi invers. Fără această demonstraţie din şcolile noastre. există o singură cale: întoarcerea la izvorul unic al energiilor creatoare.trebuie refăcut. 61 . caracterele naturale ale copilului rămâneau în umbră.

trec de la un obiect la altul fără a se opri mai îndelung la vreunul. Aleargă în jurul camerei fără să ştie de ce.. Se întreceau care din care în concentrarea atenţiei. fără să excit în el cel mai mic interes. la Roma. din întâmplare. dacă încerc să arăt ceva unui copil. a învăţat cinci culori într-o singură lecţie. Când unul din ei luau un obiect. Ajungeau să se rostogolească pe jos răsturnând scaunele”. O dată. cum e descrisă naşterea disciplinei. extrem de individualiste. Copiii se arată dezorientaţi în munca lor şi refractori ori cărei directive”. În zilele următoare. luă obiectele pe care la început le dispreţuia şi. toţi ceilalţi voiau să-l imite. e o mişcare fără rost. În cele mai multe cazuri. legătura între ei şi material nu se realizează. cum erau cei din prima noastră şcoală. Se împiedică de mese. apoi aleargă şi iau altul. cu un fel de foame intelectuală. rare ori sunt sunt atraşi dintr-o dată de stimulii ce li se prezintă. aleile unei grădini nu îi îmbie. De la o şcoală înfiinţată pentru copii bogaţi. Acest entuziasm poate veni pe neaşteptate şi cu o uimitoare repeziciune. calcă în picioare materialul: câte o dată încep un lucru. Rezultatul fu că se puseră pe lucru ca nişte fiinţe independente. Frumuseţea ambianţei. Învăţătoarea rămâne dezorientată pentru că ei nu se reped la material aşa cum spera ea. scrie de la Paris: “Trebuie să mărturisesc că experienţele mele au fost în adevăr descurajatoare. răstoarnă scaunele. am încercat să-l fac pe unul să se intereseze de multe obiecte din material. îl lasă. toţi ceilalţi îşi lasă lucrurile şi aleargă sgomotoşi să vadă şi ei. “Bătălia nu e definitiv câştigată decât atunci când vreunul din ei arată în mod spontan un interes real pentru un obiect pe care îl descoperă. Se întâmpla că un obiect ce absorbea toată atenţia unui copil. fiind plictisiţi de obiectele multe şi variate. masa aceasta nebuloasă de copii dezordonaţi începu să capete o formă. de jucării alese. Copiii nu se puteau fixa în nici o muncă. Cei bogaţi. nici o iniţiativă din partea lor. 62 . Ei nu arată nici un interes pentru material. în ce ar şi putea să constea “conversaţia” copiilor bogaţi? Ei sunt privilegiaţi. Unii nu sunt în stare să stea liniştiţi spre a urmări cu degetul marginile unui obiect ce li se dă. acum. Copiii cei săraci se apropie numai de material. În adevăr. Una din ele Miss G. A înţeles numai de cât şi. Câte o dată se luau unul după altul ca o turmă de oi.COPIII “PRIVILEGIAŢI” Se pare că se pot educa mai uşor copiii bogaţi decât copiii săraci. sau micuţii strânşi printre ruinele cutremurului de la Messina. florile nu-I poate atrage. cele două tăbliţe roşii şi albastre. Nu au nici un respect pentru obiectele cu care lucrează. îmi scria de la Waschington: “Copiii îşi smulg unul altuia obiectele din mână. ne-a venit această descriere laconică: “Cea mai mare grijă ne-o dă disciplina copiilor. Miss G. încetul cu încetul. scrie de la Washington: “În câteva zile. d-şoara D. Descoperiră un interes original în obiecte pe care mai înainte le dispreţuiau. în faţa greutăţilor ce le-au întâlnit. Iam arătat. Iată. fără nici o noimă”. atrăgându-I atenţia asupra deosebirei culorilor. Când sfârşesc cu explicarea vreunei piese din material. Nici o perseverenţă. Iată câteva din inpresiile unora din învăţătoarele noastre ce au înfinţat şcoli în Europa şi în America. se interesă de toate. toţi copii se bat între ei să o ia. pentru altul să nu aibă nici o atracţie. încurajaţi de cea mai aleasă îngrijire.

orice ar fi avut. iar tu un turn”? Şi. chiar dacă era umplut numai până la jumătate. mirându-se de schimbarea surorii sale. pe neaşteptate. Într-o zi fetiţa descoperi incastrele solide şi îşi petrecu tot timpul scoţând şi punând la loc cilindrele de lemn. puse capăt acestei stări de haos. S-a întors apoi îndărăt. Ordinea părea că se stabileşte de la sine. 63 . Această muncă de precizie avu o urmare imediată asupra caracterului lor. povesteşte: “După vacanţa Crăciunului. Îndată ce copiii găsesc un obiect interesant. această muncă deveni pentru ei un fel de regulă personală şi interioară. la incastrele solide. interesându-se de unul din cele mai complicate obiecte din material: lungimile. Se duceau singuri la dulap şi luau obiectele care la început îi plictiseau. micuţa se interesă de culori roz. repetă acest exerciţiu un mare număr de ori şi uită cu totul de cea mare. nu voia să mănânce decât pâine cu unt. Ei se făcură stăpâni pe sine”. micuţa îşi dobândi personalitatea ei şi nu mai fu doar oglinda celeilalte”. Într-o zi. nu se interesa de nimic şi imita în toate pe sora sa. să vezi”! Miss D. o chemă şi-I zise: “Cum se face că eu fac un cerc. Şi cum unele din prietenele ei desenau cu culori şi aveau nevoie de apă. dacă cea mai mare mânca pâine cu unt. Un alt fapt curios ni l-a adus la cunoştinţă învăţătoarea australiană. vorbeşte despre o fetiţă de patru ani ce nu era în stare să ducă un pahar cu apă. la începerea şcolii. O atmosferă de muncă se răspândi în clasă. una de trei ani. de altfel ea fugea de acest exerciţiu. Cea mai mică era neexistenţă ca personalitate. După ce a repetat de mai multe ori această lucrare. timp de o săptămână şi a ajuns să numere şi să facă adunări simple. piere neorânduiala iar rătăcirile spiritului încetează”. două surori. lucrând cu toate. alergă la învăţătoare. Miss B. fără să-l verse. Ea avea la şcoală o fetiţă ce nu putea vorbi. unul după altul. spre obiectele cele mai elementare. la şcoală. D-şoara D. S-a jucat cu ele fără întrerupere. din ziua aceea. Se lua în toate după sora sa. cealaltă de cinci. construi turnul cu o atenţie foarte vie. Copiii ce până atunci luau în mână vriun obiect doar din capriciu. De îndată ce începu să se intereseze de unul din obiectele din material. le ducea pe rând apă la toate fără să verse un strop. a lucrat cu întreg materialul. fără prezenţa mea. cu un interes puternic. se apucă aşa deodată să ducă la pahare cu apă cu multă uşurinţă. fără să se arate obosiţi. “Erau la noi. strigând: “Vino. Dacă aceasta avea un creon albastru. Copiii păreau a fi prea interesaţi în lucrul lor ca să se mai dea la neorânduiala cu care erau obişnuiţi. Aceasta. Părinţii ei o arătaseră la un doctor să ştie dacă nu cumva e anormală. ştiind că nu-l poate face. de acuma înainte. nu avea pace până nu avea şi ea unul la fel. Aceeaşi învăţare descrie în felul următor deşteptarea unei personalităţi. la cilindre şi până la sfârşit.“Un copil care la început îşi putea concentra atenţia cu mare greutate. îşi concentrau eforturile lor asupra unor lucruri exacte şi metodice. încercând o adevărată mulţumire când puteau trece peste greutăţi. La şcoală. s-a întâmplat o mare schimbare în clasă.

ADEVĂRATA NORMALITATE Aceste descrieri autentice ale învăţătoarelor ce au înfinţat şcoli. unul după altul. mai bine zis. e o dovadă că această conversiune infantilă e comună. uneori instantanee. când a pronunţat primul cuvânt.el se poate întoarce. împins de o putere lăuntrică ce a isbutit să se reverse în afară. o natură acoperită de un văl nepătruns. se întâlnesc la toţi copiii bine trataţi în familiile lor. cum pier simptomele bolii c-nd ne facem sănătoşi. o reântoarcere la condiţiile normale. copilul acesta. Există în om o natură ascunsă. cu primul pas. întregii omeniri. nu e decât o “normalizare”. a cărei cauză e totdeauna aceeaşi. al muncii şi al disciplinei. natura sănătoasă. iar cele deviate pier cu totul. Da. Sunt greutăţi spirituale în legătură cu ceea ce noi numim “bună stare” şi care fac să se înţeleagă răsunetul ce îl au în orice inimă cuvintele Predicei de pe Munte: “Fericiţi cei săraci cu duhul. când metoda încă nu era definită. Şi. şi toţi merg pe acelaşi drum. încât nu vom putea să vedem în ea o reântoarcere la natura umană. Se întâmplă des că. la copii foarte mici. Schimbarea începe printr-o izbucnire. găsind o portiţă de ieşire. la toţi copiii. caracterele psihice normale se deşteaptă cu multă uşurinţă. Răspândirea şcolilor noastre în toată lumea. la toate rasele. dimpotrivă. întreg limbajul se va dezvolta. îşi poate regăsi adevărata natură. mâine va îngâna cel dintâi cuvânt. învingând greutăţile din lăuntrul lor. Cei neliniştiţi se înseninează. Cele mai deosebite conversiuni se întâmplă în felul acesta. Toată viaţa copilului se desfăşoară aşa. vom putea descoperi adeseori caractere normale ce se ivesc spontan. cei oprimaţi renasc. a luat o cale greşită. chiar în ciuda condiţiilor nepotrivita ale 64 . acest erou ce se întrece pe sine însuşi. fenomenul ce era privit ca o “conversiune” este propriu copilăriei. ceea ce am găsit lucru uimitor la prima sa înfăţişare şi căruia I-am zis “conversiune”. deci necunoscută. la început. fericiţi cei ce plâng”… Dar ei sunt chemaţi cu toţii şi cu toţii răspund. El implică o schimbare repede. Observăm copiii în lumina acestei înţelegeri. însă o schimbare ca aceasta e atât de anevoioasă pentru el. Conversaţia infantilă e o vindecare psihică. va face cel dintâi pas. o greşeală deformează tipul psihologic natural şi în felul acesta dă naştere la nenumărate deviaţiuni. începe umblatul lui. şi e natura lui cea adevărată pe care a primit-o în momentul creaţiunii. mai mult sau mai puţin grave. acest suflet bogat ce preferă munca disciplinată nimicurilor vieţii. o prevestire a dezvoltării ce va urma. În toate cazurile de “conversiune” era un fenomen comun: concentrarea activităţii într-o lucrare plină de interes. De aceea. azi îi iese întâiul dinte. Greutăţile de felul acestora. Progresul se desfăşoară de la sine. de toate condiţiile sociale. sau. se pot repeta la infinit. acesta e copilul normal. toţi dinţii îi vor ieşi. ce ne minunează cu precocitatea inteligenţei sale. Această interpretare nu înlătură nici decum o conversiune a adultului. La copil. şi când I-a ieşit dintele dintâi. Dezvoltarea a fost împiedicată.

Natura adâncă a copilului se reântoarce la suprafaţă nu de şapte ori. Pricina decăderii caracterelor normale nu este o perioadă trecătoare din copilărie. nu de şapte ori. ci lupta neântreruptă împotriva represiunii neântrerupte a adultului. amintindu-ne cuvintele Mântuitorului: “Să ierţi. respinse – prin faptul că nu sunt cunoscute – ele se înfăţişează din nou sbătându-se printre obstacole să iasă la lumina zilei. ci de şaptezeci şi şapte de ori”. s-ar putea spune că energiile normale ale copiilor ne dau o lecţie asupra iertării.ambianţei. iertând parcă de fiecare dată represiunea oarbă a adultului. 65 .

când doar o singură şi imperceptibilă cauză e de ajuns să abată omul din calea dezvoltării lui normale. disproporţionată faţă de greutatea urmărilor ei. Un lucru de nimica îl poate abate de pe calea cea adevărată. o adevărată putere diavolească îndreptată împotriva copilului. în realitate. din orbirea adultului. lipsit de apărare împotriva primejdiilor lumii şi ale iluziilor minţii sale. Nu numai disordinea. Dispar şi acele însuşiri studiate în mod ştiinţific ca proprii psihologiei infantile. adică de concentrarea copilului într-o activitate ce îl pune în contact cu lumea din afară. a. Dacă revenirea la normalitate se leagă de un fapt determinat şi unic. nu spune nimic nou. plăcerea poveştilor. de altfel. certurile. neastâmpărul. curiozitatea. nesupunerea. e o dovadă că factorul din care ele derivă trebuie să se caute la începutul vieţii. Constatarea aceasta. primitivă. Şi s-a subliniat că greşeala în sine a fost neînsemnată. jocul ş.DEVIAŢIUNILE Dacă observăm însuşirile ce dispar prin revenire la normalitate. lăcomia. Îndoita natură a omului a fost văzută din cea mai îndepărtată vechime: a omului creaţiune şi a omului decăzut. când energiile lui potenţiale trebuie să se actualizeze printr-un proces de încarnare. instabilitatea ş. când omul e abia un embrion spiritual. În adevăr. decăderea omului a fost atribuită unei greşeli ce s-a răsfrânt asupra omenirii întregi. capriciile. constatăm cu uimire că aproape tot ceea ce era considerat caracteristic copilăriei dispare. alipirea afectuoasă faţă de persoane. ci şi aşa zisa imaginaţie creatoare. Era însă o greşeală ce însemna o îndepărtare de spiritul creator. Dar copilul renaşte vecinic proaspăt. aşa cum e cunoscută. a. tot aşa şi izvorul tuturor deviaţiunilor nu poate fi decât unul: faptul că copilul n-a isbutit să realizeze planul dezvoltării sale. ca imitaţia. 66 . E o potrivire minunată între această concepţie filosofică a vieţii şi ceea ce se petrece la copil. în epoca de formaţiune. Îndepărtându-se de legile ce I s-au dat prin creaţiune. purtând cu sine neatins planul după care trebuie să se dezvolta omul. izvorăşte. Ceea ce se înfăţişează subt haina dragostei şi a ajutorului. Acestea înseamnă că natura copilului. supunerea. din egoismul său inconştient. omul a ajuns o barcă în voia valurilor. egoismul. nu e decât o aparenţă ce maschează o altă natură: cea normală. Faptul că putem reduce o mulţime de consecinţe la o cauză unică şi limpede.

Aceasta e unica libertate pe care lumea adulţilor a lăsat-o omului. De fapt. Copiii aceştia deviaţi sunt socotoţi în şcoală drept foarte inteligenţi. În felul acesta. aceste energii trebuie să se dezvolte. singurul lucru pe care adultul l-a găsit pentru spiritul copilului. e de observat că o parte din materialul lui Froebel sprijină dezvoltarea acestui simbolism. ele se fac instrumentul unei inteligenţe lacome de a cunoaşte şi a pătrunde realitatea ambianţei. în care ar trebui să prindă rădăcini o viaţă mai înaltă. însă adultul e darnic şi liberal în această privinţă. reprezentarea unei ambianţe inutile. cele două elemente sunt silite să se dezvolte despărţite. însă alături de scopul lor natural. ei se apucă numai decât de lucru. nimic nu se crează şi nimic nu se pierde. iar inteligenţa. adică imagini imperfecte şi sterpe ale realităţii. în adevăr. ce declanşează mirajul fantastic al spiritului: un băţ e un cal. De fapt. în natură. fuge în fantezie. căutând să-I dea un material prin care să-şi poată exercita în libertate activitatea. considerând-o imaginaţie. El îmboldeşte pe copil să descopere în cuburi şi în beţişoare. Iată pentru ce jucăriile ce se dau copiilor nu fac cu putinţă o activitate reală şi produc în ei numai iluzii. rătăcirile spiritului şi dizordinea mişcărilor dispar şi un copil liniştit şi senin. la vârsta venerabilă a copilăriei. 67 . Ele se şi dezvoltă. În ambianţa din şcolile noastre. Dacă unitatea nu s-a putut realiza din pricina substituirii copilului de către adult. deviază. prins în realitate se înalţă prin muncă. Din această credinţă el n-a ieşit niciodată. Adultul pedepseşte tulburarea lor. fecunditate a inteligenţei infantile. un creon e un aeroplan. Organele de mişcare ies din starea haotică din clipa în care au reuşit să se supună călăuzei lor lăuntrice. El e convins că ele alcătuesc universul în care copilul îşi găseşte fericirea. după care. un scaun e un tren. însă nedisciplinaţi şi dezordonaţi. unite în chipuri deosebite. ca şi când un suflet animator ar aprinde o mică flacără în jurul ce mocnea sub cenuşă. Însă. cu toate acestea. el împarte copiilor jucăriile cu un adevărat ritual. ce nu poate duce la concentrarea spiritului şi nu prezintă vreun scop. Jucăriile par. adultul nu-l lasă pe copil liber decât în jocurile sale şi numai cu jucăriile. Reântoarcerea la starea normală e pe cale de a se împlini. sau din lipsa motivelor de activitate din ambianţă. le strică. Copiii ce prezintă aceste însuşiri dau dovadă de o mobilitate continuă. asemănări cu un cal. această mică flacără se stinge şi jucăria îi plictiseşte. Dacă. statornicind în felul acesta unitatea personalităţii active. ce trebuie să se construiască prin exerciţiul mişcării. Jucăriile sunt. dar încurajează această fantezie. Ea rătăceşte printre imagini şi simboluri. dând naştere omului dezechilibrat. energia psihică trebuie să se încarneze în mişcare.FUGILE Pentru ca să putem înţelege deviaţiunile şi urmările lor caracteristiceebuie să ne gândim la conceptul întrupării. dezordonată şi fără scop. cu un castel sau cu un tron princiar. Şi activitatea copiilor se trezeşte numai decât. copilul se plictiseşte de jucării cu uşurinţă. simbolismul copilăresc îl face pe copil să se slujească de obiecte ca de nişte butoane electrice. cu neputinţă de oprit. pentru că energia trece prin ei fără să se poată încărca. sau o tolerează cu răbdare. Din această clipă. Ele sunt doar nişte obiecte ce se dau spiritului spre a uşura rătăcirile sale în lumea iluziilor. curiozitatea rătăcitoare se preface într-o sforţare de a câştiga cunoştinţe.

A fugi. ori s-ar mai putea spune. 68 . ascunzându-se subt o mască. a se refugia şi. le-a aşezat în capitolul “fugile psihice”. adeseori a scăpa de o tiranie.Psihanaliza a recunoscut latura anormală a imaginaţiei şi a jocului şi printrşo dreaptă interpretare. e o apărare subconştientă a eului ce fuge de o suferinţă şi de o primejdie. înseamnă a se salva.

Eu nu-mi pot construi universul meu pentru că sunt ocupat cu înălţarea unui zid de apărare. până ajunge să I se facă groază de şcoală. Psihanaliştii I-au dat numele elocvent de “stavilă psihică” (barieră). Când stavilele se opun mai multor materii şcolare sau tuturora. atât în învăţământul intelectual cât şi în îndreptarea disordinei. care s-ar putea asemăna – imperfect. e un exemplu. de camarazi. Învăţătorii judecă aceşti copii cu stavile psihice ca lipsiţi de inteligenţă. e un fenomen cu desăvârşire inconştient. de apărare. ce împiedică simpţirea şi înţelegerea. îN practică. ei reuşesc rar sau nu reuşesc deloc. Dragostea şi afecţiunea. tu repeţi dar eu nu înţeleg. ea nu se reduce la o incapacitate de a înţelege. adică atunci când s-a retras înăuntrul fiinţei. dimpotrivă. riscă să fie trimişi pentru totdeauna printre copiii întârziaţi. dar eu nu ascult. Nimeni însă nu se gândeşte că inteligenţa lor e deviată. cum s-ar putea aştepta. bineânţeles – cu scrintirile (luxaţiunile). E un fel de perdea ce se coboară peste sufletul copilului şi îl face tot mai orb şi mai surd din punct de vedere psihic. groază de un anumit studiu sau de un gen de studii. înainte de a începe o operaţie. Nivelul inteligenţei mijlocii a copiilor deviaţi e mai scăzută decât acela al inteligenţei copiilor reveniţi la normal. iar când aceştia au repetat de mai multe ori clasa. stavila psihică nu e de netrecut. Învăţătorii trebuie să cunoască acest fenomen. se foloseşte. Cu toate acestea e o dovadă limpede că la copilul deviat avem deaface cu o scădere a inteligenţei. se înţelege câtă delicateţe de tratament e necesară pentru a aduce pe copil la normal. O inteligenţă deviată nu poate fi constrânsă la o muncă zilnică fără a provoca un fenomen psihic de apărare. desprinsă de voinţă. cum e nesupunerea sau lenea. se crede doar că un spirit creator nu se poate adapta existenţei practice. copii I inteligenţi pot fi luaţi drept nişte deficienţi. îl face pe copil să se poarte ca şi când şi-ar fi pierdut facultăţile lui naturale. ea însă se înconjoară de apărări înainte. În munca şcolară. Nimic nu e mai obişnuit decât să porţi în tine toată viaţa o astfel de stavilă psihică din copilărie. Aceasta se întâmplă nu numai în cazul când inteligenţa s-a refugiat în lumea închipuirilor ci şi când a fost înnăbuşită ori stinsă prin descurajare. pe care unii o păstrează toată viaţa lor. Vina este a deviaţiunilor. E ca şi când subconştientul ar spune lumii din afară: “Tu vorbeşti. Apărarea de care vorbim e dimpotrivă. Groaza de matematică. De cele mai multe ori. incapabili de a înţelege anumite materii cum ar fi matematica. de învăţător. Nu e vorba de acea apărare cunoscută în psihologie ci care se leagă de actele exterioare. şi. de şcoală. prin care nimeni să nu mai poată pătrunde”. veselia copilului pierde încetul cu încetul. 69 .STAVILE PSIHICE Învăţătorii constată că şcolarii cu imaginaţie vie nu sunt. ori scrierea corectă. rămâne izolat cu desăvârşire. deoarece nu e stăpân pe ea şi nu poate fi stăpân pe dezvoltarea sa. numai auzul numelui acestei materii ridică un obstacol interior şi provoacă oboseală. printre cei mai buni. din această clipă. cunoscute în psihanaliză subt denumirea de “repugnanţe”: repugnanţă. nu mai poate fi vorba de bună sau rea voinţă. agresiunea directă. Această lucrare înceată şi lungă. scârbă.

spre marea mea surprindere. o putere ascunsă îl ţinea încătuşat şi o făcea să împrăştie în afară o ploaie de greşeli. Exerciţiile părea că îi măresc numărul greşelilor. Într-o bună zi. 70 .Eu am cunoscut o fetiţă italiancă. care făcea nişte greşeli de ortografie în adevăr grosolane pentru vârsta şi cultura ei. Dar. Orice încercare de a o corecta era zadarnică. destul de inteligentă. Lectura clasicilor rămânea fără rezultat. E neândoelnic că limbajul corect exista în ea. o văzui scriind într-o italiană corectă şi curată.

dintr-o dată. ce par a se întoarce. înainte ca igiena să-I arate calea vieţii sănătoase. însă nu iubesc cu adevărat lumina pe care o admiră şi le-ar fi cu neputinţă să se oprească o clipă spre a o cunoaşte: stelele ce îl inspiră. ating cu nervozitate lucrurile şi adeseori le strică. confundă în întuneric tot ceea ce ar putea fi iubire şi vieaţă. peisajele.VINDECAREA Am putea să ne întrebăm care din cele două fenomene de deviaţiune – fugile sau stavilele – sunt cele mai grave. de muzică. fugile în imaginaţie şi în joc au fost cele mai uşor de vindecat. rup din distracţie petalele florilor pe care le admiră şi nu pot crea nimic frumos. În aceste cazuri e vorba de construcţii interioare ce închid spiritul şi îl ascund spre al apăra de lume. dimpotrivă. Studiile sunt plictisitoare şi respingătoare. cu toate acestea. e o schimbare adâncă ce se înfăţişează sub aspectul seninătăţii şi al mulţumirii. muzica şi văd lucrurile şi viaţa ca într-un roman. punându-l la adăpostul zidurilor prin care nu poate trece lumina. Această stare ce predispune la adevărate boli psihice. ea poate întovărăşi omul toată viaţa. O schimbare a energiei spirituale. în loc să îşi ajungă scopul. astupând ferestrele. Unul din fenomenele mai des observate în şcolile noastre. în vârsta în care confuzia e uşoară şi în care viaţa împiedicată provocă deviaţii ce nu se pot băga de seamă la început. Oamenii l-au ferit de soare. şi sşa prea mici. e o transformare naturală. de tainele ştiinţei şi ale matematicilor. Cu câte apărătoare a înconjurat omul corpul copilului. pentru că o adâncire tehnică nu le e cu putinţă. cu o 71 . Mulţi adulţi. nu ştiu ce să facă cu mâinile lor. O dramă ocultă se petrece îndărătul acestor pavăze. ce pentru aceştia. când nimeni nu îi salvează pentru că ei văd în slăbiciunea lor organică. nu pot nici să lucreze nici să le ţină liniştite. de fineţea fermecătoare a unei limbi nemuritoare. culorile. Multe persoane despre care se zice că au temperament imaginativ. schimbând condiţiile ambianţei. de obicei. de tot ce ar aduce bogăţie şi fericire: de studiu. Aceştia au o aplecare artistică însă nici o producţie artistică nu poate da. de aer. pregătind tinerimea pentru vieaţă. Stavilele! Numele acesta sugestiv ne face să ne gândim la o mulţime de lucruri. În şcolile noastre. n-ar putea să le reţină atenţia spre a-I învăţa cea mai mică cunoştinţă astronomică. Sunt pierduţi. în realitate nu au decât sentimente nelămurite şi trec superficial peste realităţi sensoriale doar înflorindu-le. de cele mai multe ori despart detot ce e mai frumos. poate fi făcut să se reântoarcă. Admiră lumina. sunt dezordonate în actele lor. de apă. ăşi are originea la rădăcinile însăşi ale vieţii. a căror imaginaţie pare bogată. Schimbarea dezordinei în muncă nu e numai o aparenţă exterioară. dacă deviaţia nu a fost îndreptată în copilărie. de tot. pentru că nu ştiu unde să găsească poezia reală a lumii. dintr-o lume îndepărtată. ce poate părea neânsemnată. e “duşman” de care trebuie să te aperi. chiar la copiii mici sunt mult mai greu de vindecat. Ei. Deviaţiile pier oarecum spontan. Dar. când cineva fuge dintr-un loc unde n-a găsit mijloacele care să-I satisfacă nevoile. cerul. ce. În adevăr. florile. este repeziciunea schimbării copiilor dezordonaţi şi violenţi. Stavilele. în incapacitatea lor o superioritate.

mai puternice decât zidurile casei. sunt ziduri de apărare mai greu de trecut. Ea a fost atât de mare. când civilizaţia se face prin schimburi? Barierele sunt. împiedicând porii pielii să vină în atingere cu aerul curăţitor. fără îndoială. De ce se face aşa.grămadă de pături puse una peste alta ca foile la ceapă. De ce se izolează oamenii unul de altul? De ce fiecare grup familial “se închide” cu atâta “repugnanţă” faţă de alt grup? Familia nu se închide spre a-şi găsi fericirea în sânul ei. se pot vedea de asemenea fenomene ce ne fac să ne gândim la bariere. În planul social. Ambianţa vieţii era o adevărată baricadă împotriva vieţii. şi pentru naţiuni un fenomen psihic. Durerea s-a organizat. mai puternice decât cele ce despart clasele sociale şi naţiunile. ci spre a se izola de alţii. încât viaţa naţiunilor s-a retras îndărătul barierelor din ce în ce mai de netrecut. Nu sunt ziduri ce se ridică spre a păstra dragostea. 72 . o consecinţă a unei mari violenţe.

un mijloc de a păstra asupra lor atenţia persoanei de care au nevoie spre a fi susţinuţi. se vede că întrebările se succed înainte de a li se fi răspuns. Acesteia îi este foarte uşor să se înlocuiască voinţa sa voinţei copilului care cedează cu supunere. extrema limită pe care o poate atinge această deviaţie. Nesfârşite “pentru ce” urmează una după alta. este. pe care adultul o primeşte favorabil. ei găsesc totdeauna să se plângă de ceva. Ei se alipesc vecinic de cineva. dacă vrem. O stare de lucruri ca acesta. nefiinnd în stare să scapa singuri de plictiseala ce îi apasă. şi. depinzând în toate de alţii. Au un aer de mici suferinzi şi sunt socotiţi fiinţe cu sentimente delicate şi foarte simpţitori. fiindcă nu-l contrariază în propria lui activitate. Nefăcând nimica. ei trăiesc. din punct de vedere psihic. Ei se plictisesc fără să ştie şi cer întotdeauna ajutorul adultului. este. I s-a substituit. dar o dependenţă ascunsă îi leagă pe amândoi. Ei par a se înţelege şi a se iubi. pentru aceşti copii. cum este inerţia. lenea. în felul acesta. să le spună poveşti. Ceea ce pare a fi o curiozitate de a şti. E. să se joace cu ei. I-a impus ajutoarele sale. să le cânte. în realitate. o slăbire a puterilor sufleteşti la o fiinţă grav bolnavă. ca şi când vitalitatea lor ar atârna de alţii. copilul cade pradă nenumăratelor primejdii ce-l ameninţă. în realitate. Ceea ce pare a fi o curiozitate de a li se fi răspuns. să nu-I lase nici o clipă singuri. Ce e trândăvia? E o depresiune a organismului spiritual. în felul acesta.COPILUL DEPENDENT Unii copii ascultători. e un apus al energiilor vitale şi creatoare. făcând să se pară că izvorăsc din dorinţa de a cunoaşte. Adultul devine sclavul lor. 73 . l-a sugestionat şi a atins sufletul din el fără să-şi dea seama. Adultul l-a făcut pe copil să dea îndărăt. se alipesc de un adult. dar. trândăvia. Ei se roagă de adult să-I ajute. ale căror energii psihice sunt prea slabe pentru a putea să fugă. zudecând bine. care substituie activitatea lor cu a sa.

nu sunt pricinuite de lucrul dorit. Iată originea reacţiunilor ce nu izvorăsc din dragoste şi a căror explozie provoacă război pentru un lucru de nimica. În cazul acestor 74 . încât e considerat ca un caracter propriu al naturii umane. numai să-l aibă. fără să mănânci nu poţi avea putere de muncă şi mori. goală. Germenele acestei deviaţiuni a pătruns în sufletul său atât de bine. nouă ne place laptele spiritual”. ce păstrează căldura plăcută şi naturală a corpurilor vii. Ei se ceartă între ei tot timpul. ci de un rău interior. Ei strâng obiectele şi le ascund. Însă. întreţine un foc continuu. plictisită. asemănător combustiunei elementelor în atingere cu oxigenul. ci dintr-o cauză foarte gravă: abaterea de la ceea ce ar trebui să fie. Aceste reacţiuni. asemănătoare cu foamea. înseamnă că a trecut de punctul ce desparte omul de măreţia vieţii sale interioare şi tocmai aceasta îl face să-şi concentreze dorinţa asupra lucrurilor exterioare. foamea este o suferinţă ce ne împinge irezistibil să mâncăm.POSESIUNEA Atât copiii foarte mici cât şi cei redeveniţi normali sunt influenţaţi de un elan ce îi face să iubească sforţarea muncii proprii. în afară de societate. ea e o clasificare a obiectelor cu ajutorul cunoştiinţelor. Elanul ce împinge pe copil să iubească ambianţa îl menţine într-o activitate neântreruptă. Copiii supuşi au un fel de a “poseda”. Atenţia lui nu e atrasă decât de “lucruri”. Şi el se nutreşte prin activitate. se opreşte şi copilul devine o fiinţă de neânţeles. e o adevărată şi adâncă dragoste. ceea ce îi face să treacă drept colecţionari. când un copil a ajuns până acolo. întemeind acest învăţământ pe respectul proprietăţii altuia. lucru uşor. Sentimentul proprietăţii îl face să se alipească de lucruri şi să le apere cum şi-ar apăra propria lui persoană. Atragerea pe care ei o simpt fără de ambianţă nu e un lucru fără însemnătate. totul deviază. fiindcă toţi ar vrea să aibă acelaşi lucru şi fiecare doreşte lucrul altuia. prin urmare. În realitate. pe care ar vrea să le aibe. Un fel de foame asemănătoare îl împinge pe copil spre ambianţă. incapabilă. cu toată puterea vieţii. enigmatică. Adevărata colecţie însă e cu totul deosebită. apucând cu putere şi nimicind obiectele din mâna altuia. Acest elan. nu e pentru un lucru de nimica. Cel flămând e împins de o putere lăuntrică să caute mâncare. s-a încercat să li se dea copiilor un fel de educaţie morală. spre a păstra ceea ce e al lor. totul slăbeşte la copil. gata să-l spargă. capricioasă. mai paşnic. Activitatea copilului se îndreaptă asupra ambianţei ca tentaculele unei caracatiţe. Copiii mai mari se bat cu alţi copii. eu vreau ceasul” zice alt copil. în care caută elementele în stare să-i nutrească spiritul. e o nevoie vitală. Şi aşa încep rivalităţile şi lupta nimicitoare. prin urmare trebuie să caut ceva de mâncare!”… Nu. “Ca unor copii nou-născuţi. Aproape toate deviaţiile morale sunt urmări ale acestui prim pas care trebuie să hotărască între iubire şi posesiune şi care poate duce omul pe căi potrivnice. îndemnându-I să nu se lege atât de lucruri. abaterea energiei spirituale de la normalitate. pentru care lumina intelectuală şi dragostea nu sunt de nici un folos! “Nu. această dragoste este caracteristica omului. El nu raţioneazădupă regulile logice şi nu-şi zice: “N-am mâncat de mult. Fără această putinţă.

În patologie se cunoaşte o manie de colecţionar. se adună lucrurile cele mai deosebite fără nici o legătură între ele. Acest fenomen. lacom şi ilogic. Copiii ce păstrează şi adună sunt forme de viaţă omenească pe care societatea le poate înţelege. Dacă cineva încearcă să le ia obiectele pe care le-au adunat. Psihanalistul Adler compară aceste manifestări cu sgârcenia adultului. ale căror buzunare sunt adesea pline de obiecte nefolositoare şi dispărute. Mania de a colecţiona a unor copii slabi de caracter. este o otravă groaznică pentru echilibrul spiritual. Această anomalie nu se întâlneşte numai la oameni cu sufletul bolnav ci şi la copii delicvenţi. ei le apără cu înverşunare. prin care omul se leagă de lucruri şi nu vrea să renunţe la ele nici când nu-I sunt de nici un folos. dimpotrivă.copii. legătura ce-I uneşte cu viaţa socială. Părinţilor le pare bine când îşi văd copiii apărându-şi lucrurile. însă e privită drept un fapt cu totul normal. e aproape de aceeaşi natură. Ei recunosc în această purtare a lor natura omenească. determinată de o anomalie psihică. în general. o putem descoperi la copii. 75 . pe care.

o luptă aprigă se deslănţuie între ei. Ele sunt când nişte femei sărace. Exploatarea lui. Copilul aiurează. se pot obţine lucruri ce depăşesc fantastic puterile omeneşti. care constă în a pune stăpânire asupra lumii exterioare. el se manifestă la toţi copiii şi e considerat ca un fapt foarte obişnuit şi greu de corectat: e capriciul clasic. ce se câştigă prin instinctul stăpânirii. uşoară la început. este dorinţa de “a putea”. Adultul stă şi se gândeşte. el se face tot mai pretenţios. neputincioasă şi prizonieră a văzut că poate constrânge o fiinţă puternică şi liberă să-I aducă foloase. trăesc prin păduri sau în palate fermecate. Şi atunci. care dispune de toate lucrurile şi înţelege că puterea lui ar fi mare. fie nenorocit sau fericit. ele sunt îmbrăcate în zdrenţe. Zânele sunt bătrâne ca bunicile. Sentimentul acesta îşi găseşte un fel de mulţumire în poveşti. dar îl sprijină în mania sa de posesiune. De altfel. Există un fel de putere. stă şi se gândeşte cum ar putea drege răul. În poveşti. Da. să profite de aceasta. Acest proces se poate înţelege foarte uşor. Copilul deviat vede în adult o fiinţă puternică prin excelenţă. pe când imaginaţia rătăceşte în nemărginit. Acolo trăesc zâne bune şi zâne rele. Şi. pentru că adultul cedează şi se lasă învins. începe o companie de exploatare. adultul recunoaşte numai decât că el e vinovat: “Mi-am stricat copilul”. pentru el. prin tristeţea sa şi prin atracţia graţiei sale. deşi. prin lacrimi şi rugăminţi. cărora adultul le cedează. din dorinţa de a-şi vedea copilul fericit şi mulţumit. îndată ce o fiinţă slabă. ca şi mamele sărace sau mamele bogate. începe prin această exploatare ce se sfârşeşte într-o luptă. şi amărăciunea urmează iluziei pe care şi-a făcut-o adultul în silinţele lui de a-l vedea mulţumit. cum lumea materială are margini peste care nu poţi trece. Putrerea este însă o deviaţie. Pe măsură ce adultul cedează. adultul este un uriaşi ce ar putea împlini dorinţele visurilor sale cele mai absurde. Atunci se naşte în sufletul lui o nemulţumire care îl duce la tot felul de rătăciri. e doar o însuşire a anumitor lucruri. spre a obţine de la adult lucruri pe care singur nu le-ar putea avea. bagă de seamă că n-a făcut bine cea făcut şi a sprijinit viciile ce au pus stăpânire pe sufletul copilului său. Capriciul copilului devine pedeapsa adultului. în loc să fie o cucerire ce face să crească personalitatea. dacă ar putea lucra prin mijlocirea lui. frumoase şi urâte. când. cu haine strălucitoare de mătase. copiii îşi simpt dorinţele lor nelămurite exaltate într-o formă atrăgătoare. ori tinere şi frumoase ca mamele. Şi copilul începe să aibe dorinţe peste acelea pe care adultul le socoteşte îndreptăţite. când nişte femei de împărat. E logic şi natural că. până când ajunge să-I fie cu neputinţă a-I da copilului ceea ce doreşte. toate îl încântă pe copil şi-l strică. e pentru copil totdeauna o fiinţă puternică. În poveşti. împinşi de o iubire a ambianţei. ele oglindesc romanul sufletului copilăresc.IUBIREA DE PUTERE O altă deviaţie caracteristică. în realitatea vieţii. o va căuta pe a doua. după prima lui biruinţă. De fapt dorinţele lui nu au margini. 76 . sau în veşmânt de aur. adultul nu-şi lasă copilul să se spele singur pe mâini. Copilul supus îşi are şi el felui lui de a învinge: el învinge prin drăgălăşenii. Adultul. înrudită cu dorinţa de a poseda. Aceasta seamănă în totul cu proectarea idealizată a copilului ce trăeşte în mijlocul adulţilor.

ameninţându-l cu băţul ca să-I scadă temperatura… Nu. spre al convinge că e mai bine să fie sănătos. nici sfatul. ci când l-a împiedicat să trăiască. nici pedeapsa nu ajută la nimic. nu! Adultul nu şi-a stricat copilul când a lăsat după el. silindu-l să devieze. E ca şi când am ţine un discurs unui om bolnav.Se ştie însă că nimic nu poate corecta capriciul copilului. 77 .

În chipul acesta. dărâmarea personalităţii infantile ăşi urmează calea ei liniştită. îşi pune în el toată nădejdea lui în viitor. Sgârcenia. ar vrea să-l ştie puternic. Între altele. dimpotrivă. în acelaşi timp. îşi zice: “De ce să-l pună el altfel. Însă. Adultul nu mai e conştient de succesiunea actelor obişnuite din viaţa de toate zilele. că “ e rău”. dimineaţa. singurul ce nu le poate atinge: că e o fiinţă inferioară. El are nevoie nu numai să atingă lucrurile şi să lucreze cu ele şi să săvârşească o succesiune de acte. dacă eu l-am aşezat aşa? Va să zică nu am nici o autoritate”? şi cu toate acestea. sub masca autorităţii părinteşti. Însi nici o dată nu e lăsat să sfârşească un plan de acţiuni complete. În fiecare moment intervine această fiinţă puternică. tremură la gândul că ar putea să-l spargă. prin urmare.de pildă să umple o găleată cu nisip. sau. înainte de toate “dispreţul copilului” îl îndeamnă să se poarte aşa. fiindcă le stăpâneşte de multă vreme şi s-au legat de propria sa existenţă. pentru el. Copilul ănsă trebuie să se convingă la fiecare pas că este singurul individ periculos pentru lucruri şi. spre a le lăsa moştenire fiului său. vestit în lume. adultul are dreptul să-şi arate şi sentimentele sale cele mai josnice de care I-ar fi ruşine în societatea adulţilor. În faţa lui. iată că vine un prieten al casei şi e luat de la lucrul său ca să fie arătat noului venit. ştie că trebuie să facă lucrul cutare sau cutare şi le face ca pe lucrurile cele mai simple din lume. în clipele acelea. Nu. fără consideraţie faţă de nici unul din faptele sale. un pahar are o însemnătate nemărginită. în aceste clipe. nevoia de autoritate îl sileşte să prefere un lucru de nimica. El poate fi un om bogat. iar dacă un invitat ar sparge un pahar. Dacă stă şi se joacă. Când adultul vede un copil punând mâna pe un pahar. tatăl ar surâde. o putere necunoscută îl face să-l dispreţuiască. Există un alt context pe care trebuie să-l luăm în considerare în formarea interioară a copilului. ca să-l apere. aceste acte au devenit automatisme. sgârcenia îl face să vadă într-un pahar o adevărată bogăţie şi. ce adună comori. lucru de mare însemnătate pentru formarea interioară a personalităţii sale. el nu mai are nevoie să se ocupe de ele. s-ar grăbi să-l încredinţeze că nu-I nimica… de altfel paharul nare cine ştie ce valoare. adică o fiinţă faţă de care poţi face tot ce vrei. ş. ce dispune de viaţa lui fără să-I ceară niciodată părerea. după cum respiră fără să se gândească şi inima îi bate fără ca el să ştie. Dar. mândria lui. nu şia zidit încă temeliile sale. în aceste momente. a. ar fi în stare să săvârşească un act de abnegaţie pentru copilul său. pe când e ocupat să săvârşească o mică muncă.COMPLEXUL DE INFERIORITATE Adultul îşi crede copilul frumos şi desăvârşit. îl împinge să umple ce-I gol şi să îndrepte ce-i rău. că nu-I bun de nimica. El simpte că are de a face în adevăr cu un copil. Dacă gestul acesta ar fi făcut de un servitor. În 78 . El visează să-l vadă mare într-o zi. Nu numai convingerea că “copilul e gol”. tendinţa spre tiranie şi absolutism sunt unele dintre ele. opreşte copilul să-l mişte din loc. Copilul. vine adultul şi-l ia la plimbare: îl îmbracă şi pleacă împreună cu el. Când un adult se trezeşte. Dar. La adult.

una din caracteristicele cele mai uimitoare e tocmai încrederea în sine. după aceea. Toate acestea construesc împreună un “obstacol interior” pe care psihanaliza îl numeşte “complex de inferioritate”. Să ne închipuim că un copil paralizat şi unul sănătos ar fi să se ia de la început în fugă. n-ar consimţi să se bată. este extrem de important. fără să zică: “Te rog…” – “Dacă poţi”… de aceea copilul are sentimentul că el e făcut altfel decât ceilalţi şi că o inferioritate particulară îl face să fie mai prejos de restul genului uman. disperarea şi lacrimile în aceste situaţii penibile. în legătură cu un plan interior prestabilit. un fel de apatie şi o frică ce devine pe urmă constituţională. sau: “Imbecilule! De ce nu te astâmperi? Nu vezi cât eşti de prăpădit”? Un tratament ca acesta nu are urmări numai asupra muncii şi asupra continuităţii faptelor copilului ci şi asupra personalităţii sale. Nimic nu stinge dorinţa efortului la copil ca umilirea pe care o simpte în faţa puterii adultului. sociale. Va veni o zi. Pentru ca să poţi lua o răspundere oarecare. Însă prima bază a acestei răspunderi este planul ce stabileşte legătura dintre fapte şi. Când cineva mai puternic decât noi ne-a împiedicat să împlinim un gând. când adultul îl va învăţa că fiecare e răspunzător de faptele sale. Cel paralizat nici nu va încerca să fugă. ci îi şi spune: “Tu nu poţi face asta. La “copilul normal”. judecata asupra înţelesului lor. Acest procedeu înrădăcinează în sufletul copilului convingerea că nu numai faptele sale ci însăşi personalitatea sa e neputincioasă şi fără nici o valoare. Aşa se naşte descurajarea şi neâncrederea în sine. Părinţii se plâng că nu reuşesc să trezească în copiii lor sentimentul răspunderii şi stăpânirea de sine. Cea mai adâncă descurajare se naşte din convingerea “neputinţei”. 79 . chiar dacă ar fi un servitor. trebuie să fii încredinţat că eşti stăpân pe faptele tale şi ai încredere în tine. dimpotrivă. nu-şi dau seama însă că tocmai ei au sfărâmat clipă cu clipă continuitatea faptelor copilului şi sentimentul demnităţii lor. Acest obstacol poate rămâne în suflet pentru totdeauna şi îl împiedică pe cel ce îl are să ia parte la încercările vieţii zilnice. într-o luptă de box. lipsa de stăruinţă şi statornicie în faţa greutăţilor şi a criticilor. nesiguranţa. Însă adultul caută să convingă copilul că nare nici o putere şi o sfială se naşte în el. sentimentul neputinţei se naşte înainte de “a încerca”.schimb chiar în prezenţa copilului adultul nu întrerupe un alt adult. necesară în ceea ce întreprinde şi lucrează cu seninătate. Dacă. ne gândim întotdeauna că poate va veni cineva mai slab decât noi şi vom putea începe din nou. fără să I se pară că face vreun lucru extraordinar. Copilul înţelege doar că tot ce face e fără însemnătate. Însă succesiunea actelor. Putinţa efortului e nimicit înainte de a fi pus la încercare. De acest complex se leagă timiditatea. Acesta nu se mulţumeşte numai să împiedice copilul să facă ceva. degeaba încerci”. un omuleţ nepriceput s-ar trezi în faţa unui uriaşi. El ştie ce face şi e stăpân pe succesiunea faptelor sale.

FRICA Frica este o altă deviaţie pe care o socotim de obicei o caracteristică naturală a copilului. independent de condiţiile ambianţei şi care. când acestea fugeau în camera părinţilor. îl ajută să priceapă lucruri şi îndepărtează starea tulburătoare a fricii. sunt stări vecine cu fobia. face parte din caracterul său. Acest fel de frică se întâlneşte de obicei la copiii ce “depind de adult”. În asociaţiile de copii. noaptea. s-au găsit şi corpuri de copii ce nu erau orbi. se alipeau de ea spre a se linişti. ca şi timiditatea. Printre victime. cei de la oraş se agaţă de vehicule. Sunt copiii supuşi. O familie spaniolă avea trei fete. Cum nu-I era niciodată frică. Noaptea. ci – aşa se pare – fiindcă la copil e mult mai dezvoltat curajul de a înfrunta primejdiile decât la adult. veşnic fricoşo. două erau mari. cu excepţia unor dorinţe nobile. ei se aruncă cu îndrăzneală în mare şi în râuri şi învaţă să înnoate cu riacul vieţii lor proprii. aceasta profită de starea nebuloasă a conştiinţei copilului şi îi imprimă în mod artificial frică de anumite lucruri. iar cei de la ţară se caţără prin arbori sau se scoboară în prăpăstii. Cazurile de eroism ale copiilor ce îşi salvează sau încearcă să-şi salveze tovarăşii sunt fără număr. Ne-am putea întreba dacă reântoarcerea la starea de normalitate dezvoltă sau nu această tendinţă ce se întâlneşte atât de des la copii. pe care psihanaliza le studiază la adult. de a întâlni o găină. Acest ospiciu avea şi un despărţământ pentru copiii orbi. Copiii se expun foarte des primejdiilor. numai ei nu-I era frică şi îşi conducea surorile prin casă. am nimicit-o. Această frică este o urmare a impresiilor puternice din trecut. când cele mari se înspăimântau de întuneric. puternici şi activi. Noi n-am avut niciodată episoade de eroism în experienţele noastre. Câte o dată. “Starea de frică” e deosebită de frica adevărată. deşi de obicei curajoşoi în faţa primejdiei. ca să-l facă ascultător. Tot ceea ce pune în legătură pe copil cu realitatea şi îi face cu putinţă experienţa. Când spunem despre un copil că e fricos. Îmi aduc aminte de incendiul de la un ospiciu din California. au alergat să-şi salveze camarazii. când se întâmpla să fie furtună. E una din cele mai nefaste apăsări ale adultului împotriva copilului. prezenţa ei era o adevărată îmbărbătare pentru cele mari. pot fi prinşi de o frică neexplicabilă. dar departe de o adevărată acţiune eroică. cum e cercetăşia. instinctul normal de conservare. frica de a trece o stradă. Alţii. Purtarea reală şi ordinară a copiilor noştri e 80 . Cea din urmă e mai rară la copii decât la adulţi. de a găsi o pisică sub pat. în momentul nenorocirei. Şi nu numai fiindcă ei au mai puţină experienţă în ceea ce priveşte primejdiile exterioare. Unul din rezultatele cele mai însemnate la care am ajuns în şcolile noastre. căci măreşte frica naturală ce populează noaptea cu duhuri înfiorătoare. ne gândim la o tulburare interioară. se pot găsi în fiecare zi exemple de eroism copilăresc. nelogică şi de neânvins. iar a treia fregventa şcoala noastră. este că am preântâmpinat frica subconştientă şi. când a existat. ce trăiau în altă parte ai instituţiei şi care.

ei se pot servi de cuţite la masă şi la bucătărie. şi în dezvoltarea prevederei ce face cu putinţă a trăi în mijlocul primejdiilor. prin aceasta. prin urmare. cunoscându-le şi stăpânindu-le. mulţumită controlului propriu al faptelor lor şi pot duce o viaţă senină şi superioară. umblă cu chibrituri. aprind focul.călăuzită de o “prudenţă” ce îi ajută să se ferească de primejdii şi. Reântoarcerea la viaţă normală nu constă. în a se arunca în primejdie. stau liberi lângă un bazin sau trec o stradă. 81 . adică pot fi îndrăzneţi.

copilul se plânse mamei sale împotriva guvernantei. sunt fel de fel de minciuni. ascunzându-se. Iată un exemplu de pură creaţie a imaginaţiei copilului. o adevărată haină în care se îmbracă sufletul. Vechea psihiatrie s-a ocupat pe larg cu minciunile datorite histeriei.MINCIUNA Deşi deviaţiile psihice pot avea înfăţişeri fără număr. spunând o mulţime de nedreptăţi despre ea. fiecare cu o însemnătate şi un înţeles deosebit. este. acasă. ca şi educaţia obişnuită. Îmi răspunse că nu s-a gândit niciodată să pregătească asemenea lucru. tradusă în minciună. ce trebuesc studiate şi înfruntate deosebit. Nişte copii mi-au povestit într-o zi că mama lor. sunt toate ca nişte ramuri parazite ce cresc din rădăcinile unei plante riguroase. de bună seamă. era agravată de emoţie. Aceste minciuni sunt opuse celor ce se spun din lene. în această însuşire comună a lor se găseşte succesul unic al “normalizării”. Mama se adresă directoarei spre a căpăta lămuriri şi I se dovedi că guvernanta avea o mare dragoste 82 . Eu am cunoscut un copil de cinci ani. consideră fiecare din aceste ramuri ca defecte fără legetură între ele. Această înlocuire a adevărului cu un neadevăr. cu intenţia de a face propagandă naturistă. minciuna e un rezultat al unui raţionament isteţ. când sunt chemaţi ca martori. că a reuşit să facă o băutură naturală atât de fină încât acel domn s-a hotărât să o folosească şi el. la copii normali şi în viaţa obişnuită. De asemenea. foarte îndepărtată de minciuna normală a copilului ce caută să se apere conştient. Aceste minciuni nu au scopul de a înşela. având la masă un musafir. Cu toate acestea. pot exista minciuni care n-au vreun scop de apărare şi care pot fi adevărate invenţii. pe care mama sa l-a dus într-un colegiu. datorită unei forme de confuziune mintale. fără alt scop decât acela de a crea un roman. în general. a pregătit singură nişte sucuri vegetale bogate în vitamine. ca acelea pe care le întrupează pe şcenă un actor. Guvernanta căreia I s-a încredinţat grupul din care făcea parte şi acest copil era pătrunsă de misiunea sa şi avea o deosebită admiraţie faţă de acest micuţ. Povestea era atât de amănunţită şi de interesantă. câte o dată. n-au vreun interes personal. minciuna. ce poate fi întâmplătoare sau permanentă. Acestea iau proporţii atât de mari. încât rugai pe mama copiilor să aibe bunătatea să-mi dea şi mie reţeta preparatului său cu vitamine. Psihologia comună însă. ci sunt adevărate forme artistice. descriind-o ca peste măsură de severă. Psihiatrii au atras atenţia asupra minciunii inconştiente a copiilor în faţa tribunalelor pentru minori şi. Minciuna este una din cele mai importante dintre ele. După câtva timp. A fost o adevărată revelaţie când s-a văzut că “sufletul nevinovat al copilului” – aproape sinonim cu adevărul (adevărul iese din gura copilului) – poate spune lucruri neadevărate cu un accent atât de sincer. Trebuie să facem deosebire între minciunile normale şi minciunile patologice. încât limbajul devine o adevărată ţesătură de minciuni. Psihologii ce se ocupau de criminalitate au recunoscut că ei erau sinceri. isvorâte din nevoia de a povesti lucruri fantastice ce pot fi luate drept adevărate.

împotriva acestor minciuni luptă educatorii. “Eu n-am spus minciuni. supuşi. uitând că ele sunt dovezile cele mai vădite de apărare a copilului împotriva adultului. deosebită de conversiune. N-o făcea din lipsă de curaj. improvizate şi. Adultul jertfeşte nevoile copilului pentru nevoile sale. Aceste “camuflaje” ale adultului şi nu minciunile copilului. ce ajută pe om să se adapteze la deviaţiile organizate ale societăţii. numai fiindcă erau mai sinceri decât ceilalţi şi nu se prefăceau. cum ar fi un lucru nesuferit să o recunoască. Minciuna este unul din fenomenele formaţiunii în legătură cu inteligenţa. “Inima se întăreşte. ce acoperă. de drept. decentă şi estetică. el e înlocuit cu camuflaje strălucitoare. statornice de datorie. mulţi din copiii noştri. Camuflajul şi minciuna îl ajută să trăiască într-o lume. Una din cele mai strălucite contribuţii ale psihanalizei la istoria sufletului omenesc este interpretarea “camuflajelor” subconştientului. ca întrun reflex de apărare. ci se ferea să acuze directoarea dintr-un respect al convenienţelor. însă. Sunt minciuni nevinovate. Tot ce se izbeşte de ea se sfărâmă…” – “Inima mea a împietrit…” Imaginea grandioasă pe care o zugrăveşte Dante în prăpastia Infernului unde s-a retras ura. ş. Camuflajul. e de gheaţă. Groaznica minciună se ascunde în colţurile întunecoase ale subconştientului. sufletul trebuie să se adapteze. Când micuţul se apără. sinceritatea pe care n-o cunoşteau părea că răstoarnă baza educaţiei. înfrumuseţează şi apără maşina vie ce funcţionează dedesubt. răspunse copilul.pentru el şi că îl copleşea de îngrijirile cele mai afectuoase. puternice. au fost judecaţi ca obraznici şi nesubordonaţi. foarte străvezii. ea se formează în copilărie şi se organizează cu vârsta şi constituie un element important în societate. trecând în şcolile secundare obişnuite. încearcă pe altă cale să combine minciuni. Dacă se analizează însă viaţa socială. Profesorii nu au observat că disciplina şi raporturile sociale fiind organizate pe minciună. sunt haină ca penele la păsări. împietreşte încetul cu încetul tot ce putea fi dragostea în ură. cum nu e cu putinţă să trăeşti mereu în conflict. însă nu puteam spune că directoarea e rea”. Copiii slabi. de prudenţă. Cu toate acestea. Ambianţa în care se poate reface un suflet sincer este libertatea spiritului şi interesul pentru lucrurile înalte. se face de gheaţă şi străluceşte ca un lucru străveziu. e nevoie de limpeziciunea ideilor de simpţul realităţii. în aceeaşi măsură cu hainele pentru corp. a. Şi. adultul nu priveşte starea adevărată a lucrurilor ci socoteşte copilul ce îşi apără viaţa ca neascultător şi rău. E nevoie de o reorganizare. Iubirea şi ura sunt două stări ale sufletului ce se pot asemăna cu starea lichidă şi solidă a apei. în grabă. Unul din camuflajele cele mai stranii este acela al adultului împotriva copilului. În şcolile noastre. de autoritate. 83 . Ea certă copilul şi îi ceru săI spună de ce a minţit. având chiar de neânlăturat. se vede că ea pluteşte în minciuni ca întro atmosferă din care n-o poţi scoate fără a răsturna ordinea socială. cu care s-ar găsi numai decât în conflict decă şi-ar arăta sentimentele sale adevărate şi naturale. deci. sufletul copilului se eliberează de această mască şi se arată natural şi sincer. minciuna nu e o deviaţie ce piere ca prin farmec. Încetul cu încetul acest glas al adevărului şi al dreptăţii slăbeşte şi se stinge. De fapt. fără conlucrarea inteligenţei lor şi fără nici o înfrumuseţare a imaginaţiei. se convinge pe sine însuşi că e un drept natural al său şi că lucrează pentru binele copilului.

a fost privită ca un viciu moral. cu toate tratamentele medicale. s-a constatat că multe din tulburările fizice se datoresc unor cauze psihice. Copiii supuşi suferă de o scârbă de mâncare. odată cu ivirea deviaţiilor psihice. A trebuit să descriem amănunţit fiecare scenă. în urma studiilor psihanalizei. A fost pentru noi una din demonstraţiile cele mai impresionante. Însă. Era greu de crezut în această reânviere a sensibilităţii vitale: la început se vorbea de conversiune. Interesul lor se îndrepta asupra exerciţiilor. sau ajutau un camarad mai mic. El le simpte numai prin gust. Ei mănâncă mai mult decât au nevoie. fără nici un folos şi în paguba sănătăţii. Mâncărurile îl atrag pe copilul deviat prin înfăţişarea lor gustoasă. De fapt. Încă din antichitate lăcomia oarbă a corpului de a înghiţi alimente peste nevoile sale. copiii noştri încetară de a mai fi lacomi şi mâncăcioşi. a căror sănătate se sprijină pe instinctul de conservare. conservarea individului are două înfăţişeri: ocolirea primejdiilor ambianţei şi hranei. determină cantitatea lor. când am văzut că. Copiii puternici. activi. Numai omul suferă de lăcomie. E impresionant acest fapt. Copiii mici. mănâncă cu lăcomie şi sunt greu de tratat atât prin educaţie cât şi prin igienă. El înghite o cantitate excesivă de alimente şi adese ori adevărate otrăvuri. fiindcă privesc funcţiunile corpului. Ei refuză orice mâncare. în mod logic. neobişnuită şi adesea de neânvins. în timp ce tulburările digestive şi stările toxice nu-I cruţă mai niciodată. pentru a dovedi realitatea acestui fenomen. mai ales la copiii săraci şi slăbuţi care. în acelaşi timp. Unele din aceste tulburări se întâlnesc în deosebi la copii. Dovada o avem la copilul deviat. Câte o dată erau atât de minuţioşi în această grijă. împinşi irezistibile de ceea ce cu bunăvoinţă se numeşte “apetit bun”. câte odată într-un mod atât de impresionant. Fiecare specie păstrează măsura pe care a pus-o în ele natura sub forma instinctului. E o însuşire din cele mai pline de înţeles ce se întâlmeşte la toate speciile de animale. pentru că sperau să servească şi. El a pierdut sensibilitatea ocrotitoare ce călăuzeşte pă căile sănătăţii. ce-şi pierde foarte curând echilibrul în alimentaţie. îndată ce au revenit la starea de normalitate. Instinctul călăuzeşte animalele în alegerea alimentelor şi. încât se naşte o adevărată greutate pentru familie sau pentru şcoală. E vorba de tulburări de nutriţie. Mulţi părinţi au putut constata cu câtă greutate pot fi făcuţi să mănânce unii copii. ar trebui să primească cu bucurie orice ocazie de a 84 . Unele din ele pot părea de altă natură. aveau tot timpul grijă ca şervetul lor să stea bine. dar care ar trebui să o mărginească la ceea ce e necesar. n-au fost aleşi decât pentru lucrul cel mai uşor pe care-l puteau face: acela de a mânca. la ora unui prânz pe care îl meritau. în medicină.URMĂRILE DEVIAŢIUNILOR ASUPRA VIEŢII FIZICE s-ar putea înşira o mulţime de însuşiri ce decurg din deviaţiunile psihice. că uitau de mâncarea ademnenitoare ce se răcea în farfurie. Acest “apetit” depinde de o sensibilitate normală care face omul să caute hrana. Alţii erau trişti. cum se întâmplă la animale. Legătura între faptele psihice şi alimentaţie se dovedeşte prin fapte contrare. în care îşi găseau toată mulţumirea. priveau tacâmul spre a-şi aminti felul corect în care trebuiau să-l ţină. şi sensibilitatea slăbită ori nimicită a consrvării nu-l mai înfrânează. în ziua aceea.

lucrând fără judecată. Acest ritm cu întreruperi se poate observa şi la sugari. interpretează lucrurile altfel şi vorbeşte de “instinctul morţii”. Lăcomia la mâncare este. lângă el se găseşte de obicei un adult care îl oprimă şi de care copilul e foarte alipit. Religia consideră acest viciu ca o tulburare de ordin spiritual. Psihanaliza a adus o mare lumină prin dovedirea “fugilor” în boală. Aceste “fugi” nu sunt prefăcătorii: ele au simptome reale. legate în subconştient de fapte psihice ce ajung să domine legile fiziologice. adică după ritmul adultului. tulburările psihice fac să se nască lăcomia. Cu toate acestea. ele sunt boli neexistente. pe lângă aceasta. pentru că vieaţa corpului şi vieaţa sufletului sunt strâns legate una de alta. sau când e obligat să mănânce repede. nici soarele. copilul e palid şi nici un tratament nu-l poate îndrepta. a renunţat la dreptul său de întâietate. E demnă de amintit preciziunea cu care sfântul Toma de Aquino arată legătura dintre lăcomia la mâncare şi viaţa intelectuală. Bolile pot avea întotdeauna o legătură cu sufletul. În aceste cazuri. care e o stare anormală a organelor dogestive. o pavăză împotriva violenţei cu care sunt constrâşi să mănânce împotriva legilor naturale. pentru a-şi mulţumi lăcomia lui nesăturată de mâncare. Fenomenele acestea se pot înrăutăţi foarte mult. Însă. Sunt şi cazuri în care nu se poate vorbi de o astfel de apărare. se pot naşte tulburări ce se împotrivesc oricărui tratament. Câte odată însă. unul din viciile ce “strică sufletului”.mânca. o strânsă legătură între fenomenele fizice chiar şi între cele ce se cred mai îndepărtate (cum sunt cele în legătură cu hrănirea) şi viaţa psihică propriu-zisă. de fapt. Psihanaliza – modernă şi ştiinţifică – sprijineşte conceptul nostru al pierderii instinctului-călăuză. cocaină. cu opiu. făcându-l să lucreze împotriva vieţii sale. merge spre moarte. E deci feresc la copii o reacţie de apărare. El susţine că prea multă mâncare toceşte inteligenţa şi. slăbeşte puterea de cunoaştere a realităţii inteligibile. Nu. Există prin urmare. simţind o nevoie pe care n-o poate stăpâni. Ea însă. alteraţiuni de temperatură şi adevărate tulburări funcţionale ce iau câte odată o înfăţişare gravă. Singurul leac este îndepărtarea persoanei respective. a-l uşura. S-ar putea spune mai curând că deviaţiile psihice îl duc pe om pe calea pieirii. Pediatrii ştiu că ritmul copiilor e deosebit. Uneori el se şi apără. o alimentaţie anormală deschide poarta tuturor bolilor. protestează cu violenţă. adică a sensibilităţii conservării. aşezarea copilului într-o ambianţă liberă şi activă. spre a începe apoi din nou. aceste boli sunt numai o închipuire. copilul nu vrea să mănânce dintr-o cauză psihică. ei mănâncă încet şi cu pauze mari. ci ca să se odihnească. spre a pierde acea alipire ce-I deformează spiritul. adică de o tendinţă naturală a omului de a grăbi evenimentul de neânlăturat. a scurta termenul şi al îmfrunta prin sinucudere. împotriva interesului său. când cineva vrea să-I bage cu sila mâncarea în gură. Se întâmplă ca lipsa poftei de mâncare să fie constituţională. Refuzul de a mânca nu trebuie să se confunde cu dyspepsia. Dar. adică. ei nu se opresc din subt fiindcă s-au săturat. Eul se poate feri de anumite situaţii sau de anumite îndatoriri 85 . Cărţile sfinte povestesc că Esau. şi acest păcat groaznic prinde rădăcini nevăzute în prima copilărie. nici viaţa în aer liber. Copilul susţine aceeaşi teză însă întoarsă: că. o chiamă. în loc să se lege de viaţă şi de sănătate. din care urmează lipsa de poftă de mâncare. Omul se otrăveşte cu alcool. ar trebui s-o aibă toate fiinţele. ca urmare. ori viaţa la mare. Nu sunt toate acestea o dovadă a pierderii sensibilităţii vitale lăuntrice care veghează la bună stare şi păstrarea vieţii? Dacă tendinţa despre care vorbim ar fi legată de fatalitatea morţii.

Bolile nu se mai iviră îndată ce s-a renunţat de a mai obliga copiii să asiste la slujba de dimineaţă. dispar când li se dă putinţa de a trăi într-o ambianţă de liberă activitate. Boala rezistă oricărui tratament şi nu dispare decât eliberând eul de situaţia de care voia să scape. Astăzi. Cu toate acestea. mulţi din specialişti pentru copii recunosc în şcolile noastre adevărate case de sănătate şi ne trimit copii cu tulburări constituţionale ce n-au putut fi lecuiţi cu tratamentele obişnuite. Multe boli dispar la copii ca şi defectele morale.neplăcute prin îmbolnăvire. în infirmerie se găseau copii bolnavi. Eu am asistat la cazuri de acestea întrun institut religios. în care se ducea o vieaţă igienică excelentă. 86 . Lucruri surprinzătoare sau putut obţine în felul acesta.

de exerciţiul individual şi de vârstă. Sportul.MIŞCAREA Trebuie să fim bine lămuriţi asupra însemnătăţii pe care o are mişcarea în formarea sufletească. S-a ajuns până acolo că s-a crezut că mişcarea e un ajutor pentru buna funcţionare a corpului. ridică omul la înălţimea speciei sale. el. Mişcarea este deci o punte de legătură între spirit şi lume. Mişcarea nu este numai o expresie a eului. ş. adultul aşteaptă ca judecata copilului să se dezvolte cu timpul. Muncitorul cu mâna nu întrebuinţează 87 . La toate acestea ajută mişcarea. care de altfel este o funcţiune caracteristică a lumii animale. la circulaţie. şi tocmai aceasta îl deosebeşte pe om. are ce e drept şi o influenţă asupra funcţiunilor organelor interioare. fără a se distinge esenţa ei deosebită de viaţă vegetativă. nu aduce numai o vieaţă mai sănătoasă. de digestie. spre exemplu. ca astfel eul să poată construi inteligenţa. Omul poartă în sine totdeauna o rezervă de organe neântrebuinţate. ce se nutreşte şi trăeşte prin cunoştinţele luate din ambianţa exterioară. el entuziasmează mulţimea. Individul înzestrat cu raţiune e înzestrat şi cu voinţă. când vrea. respiraţie. nu-I dă nici un ajutor. o moralitate mai înaltă. pentru că e singurul mijloc concret prin care se stabilesc raporturile dintre eu şi realitatea exterioară. se mişcă. ci şi curaj. De obicei. Ea e factorul de neânlăturat în formarea conştiinţei. Prin urmare. Ea e determinată pas cu pas de efort. s-a născut o mare greşeală considerându-se mişcarea ca una din multele funcţiuni ale corpului. Ar fi însă o greşeală să se creadă că mişcarea trebuie să fie privită dintr-un singur punct de vedere fizic. La om. încrederea în sine. Manifestările psihice ale copilului mic dovedesc cu prisosinţă că creşterea este activă. luminat de puterile sale lăuntrice. ca fiinţă cu judecată. El aşteaptă ivirea fiinţei raţionale spre a lupta împotriva ei cu armele raţiunii sale şi pune piedici voinţei sale când aceasta se exprimă prin mişcare. asupra vieţii vegetative. un instrument spiritual ce săvârşeşte o îndoită lucrare: a concepţiunii interioare exacte şi a făptuirii exterioare. şi. adică odată cu înaintarea în vârstă. sunt concepute de spirit cu ajutorul mişcării. Pentru a înţelege mişcarea în esenţa ei. Mişcarea. ca idei de spaţiu şi idei de timp. Nebănuind caznele şi oboselile copilului. E un lucru esenţial pentru copil să adune imagini şi să le păstreze limpezi şi ordonate. Muşchii sunt atât de mulţi încât nu e cu putinţă să se slujească de toţi. copilul. ce creşte prin propria lui sforţare. că ajută la respiraţie. Ideile cele mai abstracte. Ideile abstracte se nasc şi ele din contactul cu realitatea. însufleţind instrumentul cu care va lucra asupra ambianţei exterioare şi împlininduşi rostul său în lume. mişcarea este factorul esenţial în formaţiunea inteligenţei. trebuie s-o judecăm după conceptul încarnării funcţionale a energiei creatoare. a. Raţiunea se construeşte prin această muncă nevăzută. Şi entuziasmul e de ordin psihic. organul mişcării e mai complicat decât la toate celălalte fiinţe.

La ce slujeşte voinţa fără acest instrument al său? Căci numai prin mişcare voinţa se poate răspândi. ceea ce ne poate ajuta să înţelegem mai bine însemnătatea mişcării. iau parte toate împreună la economia corpului. trebuie să fie libere. aşa dar. gata să se supună la un ordin. Există o măsură comună tuturor oamenilor. Lucrarea celulelor musculare. astfel. Această pregătire se face prin excepţii îndelungate. mai de grabă. S-ar putea zice. Deosebirea adâncă dintre fibrele musculare şi aceste fibre nu săvârşesc o lucrare neântreruptă prin ele însele. gata în orice clipă să se supună unui ordin. îndată ce vine un ordin. ele nu lucrează. celulele şi ţesuturile au câştigat o structură potrivită cu funcţiunile pe care trebuie să le împlinească. fără de care el nu înseamnă nimic. a fost dragostea lor de exactitate în actele ce le săvârşesc. fără poruncă. nu e numai un instrument de execuţie ci şi de construcţie. N-ar putea comunica lumii roadele inteligenţei sale. dimpotrivă. este înţelegerea legăturii directe între funcţiunea motrică şi voinţa. Fiecare organ are funcţiunile lui deosebite. ageră şi repede. disciplinaţi şi cu repeziciune. Aspiraţiunea. spre realizarea propriei fiinţe. pentru că nu ar avea voinţă. de aceea. Acest substrat normal nu e pus în lucrare aproape niciodată în întregime şi. El se înfăţişează ca un cercetător. El n-ar putea să lucreze după voinţa lui. Celulele ce au funcţiuni determinate ca aceea de a produce salivă. Spiritul lui pare că se îndreaptă spre existenţă. încât nu mai pot ieşi din rutina lor. Anumiţi muşchi care în mod normal ar trebui să lucreze sunt lăsaţi inerţi. atunci când acest tot poate săvârşi minuni. Copilul ce se bucură de această libertate de vieaţă. ceea ce dă naştere nu numai unei depresiuni fizice ci şi unei depresiuni morale. ce organizează. sau. impulsiunea copilului constă în desăvârşirea acestui instrument. Ele însă trebuie să fie din vreme pregătite pentru aceasta. disciplina trebuie să fie o parte însemnată pentru ca. În această organizare. 88 . Una din manifestările cele mai neaşteptate şi. fiindcă inteligenţa lui n-ar da nici un rod. Instrumentul acestei funcţiuni imateriale. unesc şi coordonează diferitele grupe de muşchi ce trebuie să ia parte la executarea exactă a unui ordin. ar fi numai o imagine a omuluin-ar fi om. ca nişte soldaţi ce aşteaptă pregătiţi. de a absorbi oxigenul sau de a îndepărta substanţele dăunătoare. De aceea reeducarea mişcării e întotdeauna un izvor de energii spirituale. organizarea acestor lucrări determinate este esenţial ce menţine buna funcţionare a întregului. ca nişte lucrători ce s-au specializat atât de desăvârşit. E nevoie. personalitatea e micşorată. că individualitatea se dezvoltă neutilizând decât o parte din ea însuşi. deşi celulele lor s-au modificat în vederea adaptării la o muncă anumită. poate pătrunde şi se poate realiza în fiecare fibră. Fără acest instrument. de o însufleţire suficientă a muşchilor pentru a trăi o vieaţă normală. ca un om ce se arată printre nori ca o fiinţă nelămurită ce-şi caută o formă a sa.muşchii pe care îi întrebuinţează un dansator şi invers. cele mai surprinzătoare ale copiilor ce lucrau prin ei înşişi în şcolile noastre. această organizare să poată cuprinde întreaga individualitate. Noi suntem de faţă la sforţările pe care le face copilul şi la lupta lui pentru a ajunge la această realizare. Ele stau şi aşteaptă o poruncă spre a lucra şi. ce se numeşte voinţă. se leagă mai puţin de imaginile vizibile decât de exactitatea faptelor sale. care constituie temelia pe care se sprijină nesfârşitele posibilităţi individuale. Dar. cu toate acestea.

Evoluţia. Instinctele-călăuză. Ele nu sunt reacţiuni esterioare ale vieţii. se datoreşte acestei lupte a speciilor. deosebite în multe privinţe una de alta şi adesea potrivnice. adică desăvârşirea fiinţelor. ce stabilesc o legătură imediată între fiinţă şi ambianţă. Însă. în două grupe fundamentale. nu se înfăţişează ca 89 . Observaţiile biologilor asupra vieţii copilăreşti au scos la lumină realităţi uimitoare. Acestea au fost primele amănunte recunoscute şi studiate în biologie. în biologie. s-au făcut studii mai adâncite asupra acestor instincte de păstrare a indivizilor şi a speciilor deosebindu-se instinctele pe care le-am numit “instinct-călăuză”. în multele timpuri. cu o altă înfăţişare. Trebuie să existe. o parte tăinuită a vieţii. după scopul lor: instinctele pentru păstrarea individului şi instinctele pentru păstrarea speciei. le-am putea muni: “instinct-călăuză”. se înfăţişează în lupta împotriva evenimentelor nefavorabile sau a lipsurilor iar în instinctul de păstrare a speciei. Lupta ce le implică aceste categorii din instincte se înfăţişează în episoade trecătoare. ca şi gândirea. în relaţiile dintre indivizi. de care se leagă însuşi existenţa vieţii. El explică supravieţuirea fiinţelor cum explicau istoricii materialişti evoluţia istorică a omenirii. în legăturile sau rivalităţile sexuale. Vieaţa adultului se caracterizează prin luptă. se găseşte în copilărie. în înţelesul ei cosmic. Această însuşire episodică. Toate instinctele existente s-au împărţit întotdeauna. fie în vederea selecţiei naturale a speciilor (Darwin). Dar. fiecare vietate a început prin a fi slabă. prin urmare. dovedind existenţa unor instincte ce călăuzesc din lăuntrul lor fiinţele vii. Pentru ca să putem deosebi aceste instincte de mulţimea celorlalte instincte impulsive. fie în vederea adaptării la mediu (Lamarck). în ciocnirea dintre indivizi şi ambianţă. în instinctul de păstrare a individului. după Darwin. trecând printr-un prim stadiu în care organele nu se puteau adapta din simplul motiv că nu existau. în timp ce în explicarea istoriei omeneşti nu există argumente posibile decât faptele adultului. pentru că cele ce se petrec la adult nu pot explica singure taina supravieţuirii. prin lupta şi concurenţa dintre oameni. Nu e fiinţă vie care să fi început prin a fi adult. Acolo se poate găsi adevărata chee a vieţii. Biologia a putut să descopere înţelesul creaţiunii şi al păstrării speciei. adevărata chee ce poate explica varietăţile nenumărate şi uimitoare de indivizi. ci sensibilităţi delicate interioare. Capitolul care ar putea cuprinde explicarea acestor fenomene deosebite s-ar putea numi “copilul în natură”. cu mijloace şi motive cu totul deosebite de cele cunoscute în raporturile dintre individul puternic şi ambianţă. Am putea spune că sunt gândiri divine ce se ţes în intimitatea fiinţei vii şi o ajută să lucreze asupra lumii din afară. Înainte de a fi destul de puternică spre a putea să lupte. prin urmare. în natură. posibilităţi sublime ce umplu întreaga natură vie de poezie – de religie chiar.INSTINCTELE – CĂLĂUZA În natură sunt două forme de vieaţă: vieaţa de adult şi vieaţa de copil.

în perioadele sensitive. câte o dată.porniri impulsive. dintr-o materie deosebită. un adăpost excelent în locurile reci şi umede în care trăesc anumite varietăţi de păianjen: o adevărată ştiinţă în faţa exigenţelor climatului. se apucă să coase un sac mititel. Felul în care se construesc cuiburile sunt caracteristice ce deosebesc fiecare varietate de păsări. deşi ea este procreatoare directă a speciei şi are partea cea mai mare din această datorie de ocrotire. Sunt alte cazuri în care lucrurile sunt mai greu de văzut. în toate speciile. spre a găzdui în ele generaţiile cele noi. extrem de interesante. De altfel. Instinctele speciei îşi găseşte dintr-o dată înfăţişarea lor obişnuită. Unul din aceste instincte e în legătură cu maternitatea. uitând de duşman şi de nevoile sale proprii. în anumite cercetări de laborator. Ea salvează ceea ce e inert şi ceea ce nu are în sine puterea de a se salva. păianjenul îşi schimbă cu totul munca lui şi. vom sfârşi prin a recunoaşte că e o energie misterioasă ce nu e dedicată în mod necesar fiinţelor vii. Deodată însă. aptitudinile de a construi. El a fost ilulsrat de Fabre şi de biologii moderni. în starea adultă. ele se adaptează la natură aşa cum o găsesc. când nu e încă matură. nici armele sale biologice pentru luptă. Pasărea ce zboară spre a-şi găsi hrana sau spre a fugi de primejdii nu mai fuge din cuib şi găseşte alte mijloace de apărare. ca o chee a supravieţuirii fiinţelor. ca păianjenul ce ştie să ţese plase întinse pentru duşmanii săi. Ele au un criteriu statornic şi precis. De fapt. pe drumul lor în timp şi speciape drumul ei în veşnicie. că păianjenul acesta cu corpul cenuşiu şi vâscos. al cărei scop este pregătirea unui adăpost pentru noii născuţi. Nici o specie nu ia la întâmplare primul material ce-l găseşte în cale. asupra tuturor celălalte instincte şi de care atârnă supravieţuirea. Aci. nici puterea şi rezistenţa ei. alveolele albinelor sunt adevărate palate cu o arhitectură geometrică desăvârşită la zidirea cărora lucrază o societate întreagă. S-a constatat. ci cu amândoi părinţii şi. impermeabilă şi adesea cu pereţi dubli. Animalul fioros dă uneori dovadă de o bunătate şi o duioşie ce contrastează cu natura sa. Lucrul ciudat este că păianjenul iubeşte săculeţul acesta cu înverşunare. Există anumite însuşiri ce precumpănesc. nu. cum zice Biblia: “Eu eram cu tine în univers. în care în 90 . de obicei. când fiinţa încă nu se poate spune că e. Instinctul nou al ocrotirii speciei aduce cu sine o putere de muncă de construcţie. a cărei răsplată e supravieţuitoare. şi fiecare specie are o călăuză determinată pentru aceasta. când încă nimic nu exista”. Instinctul maternităţiinu e în legătură numai cu mama. nici nădejdea în biruinţa finală. fină şi deasă. cu o societate întreagă de indivizi. de luptă episodică. instinctul-călăuză al păstrării speciei se cunoaşte sub numele de instinct matern. o ştiinţă. călăuza lucrează în acelaşi timp şi sub o formă de educaţie misterioasă. chiar şi atunci când aceasta nu există în mod material. Un alt instinct e în legătură cu dezvoltarea individului şi a fost ilustrat de savantul De Vries. În acest săculeţ îşi depune ouăle păianjenul. ascunsă. în aceste momente dispar la multe specii. Între altele. ce conduce fiinţele: indivizii. La insecte. nici nu construeşte adaptându-se la loc. Aceste aptitudini nu se întâlnesc niciodată la animale pentru ele înşile. de a lucra. ci stă în legătură cu protecţia speciei în general. pentru că. Instinctele-călăuză sunt deosebit de uimitoare când inspiră ori ocrotesc pe copil la începutul vieţii sale. ca o taină a creaţiei. ci ca o inteligenţă. ci în curs de dezvoltare şi nare încă însuşirile speciei. Studiind mai adânc ceea ce instinct matern. găsim exemple uimitoare de construcţie. sunt animale ce fac nişte construcţii excepţionale.

a cărui menire aceea de a ocroti fiinţele noi. o face după logica vieţii sale: vede în el o fiinţă deosebită de el. Şi. s. le ocrotesc existenţa. prin ceea ce se cheamă “educaţie”. de altfel. din timp în timp. dar potrivit cu specia cea nouă. Dacă le căutăm în umanitate. Rupturile acestea înnoesc vieaţa şi o confundă în veşnicie. şi îşi împlinesc menirea lor. Adultul. Ceea ce fac fiinţele în aceste momente nu seamănă cu ceea ce fac de obicei în viaţa lor: s-ar zice că se săvârşeşte un rit în jurul acestei minuni. trebuie să recunoaştem că avem de aface cu o lume de adulţi în care stăpâneşte lupta. Sub ce înfăţişare se arată cele două căi ale umanităţii? Ele în adevăr că nu se arată. efortul de adaptare. Ele cunosc din punct de vedere teoretic capitolul alimentaţiei micuţilor lor – mai mult – prevăd primejdia ploii şi a soarelui.ar putea spune că. care are nevoie de altfel de hrană. se sileşte să-l “formeze” în mod prematur şi direct. se transformă pe ele însuşi. Ei sunt conduşi de un comandant al naturii. Privind lumea adulţilor în totalitatea ei. Dacă adultul ia în considerare copilul. el le rezumă şi le depăşeşte. Legi neânvinse se frâng. se leagă de ceea ce am putea numi “depozitul-bază” al instinctelor creatoare. ca şi când nar mai exista nimic în afară de acestea. Însă. de legi izbitoare ale naturii ce se credeau absolute şi nieperitoare. spre a fi la adăpost. ca şi când ar fi sosit momentul în care legea obişnuită trebuie să se schimbe. Vieaţa e condusă spre mântuirea ei de instinct ce se găseşte atât în fiinţele în formaţiune cât şi în cele adulte. al cărui înţeles este supunerea la comandamentul interior şi care face fiinţa să iubească ceea ce I se porunceşte. fără să cunoască altă atracţie şi altă hrană. Ele întovărăşesc fiinţele. “Reflexia” aceasta “inteligentă” o fac mulţime de insecte ce nu se hrănesc niciodată cu frunzele plantelor pe care le aleg pentru descendenţii lor. încât pare că e parte din corpul lui. după 91 . se vede că păianjenul e atât de legat de săculeţ. Se zice că omul e ca o sinteză a tuturor fenomenelor naturale ale fiinţelor ce-I sunt inferioare. poate muri de durere. Ne-am putea întreba cum ia parte omul la aceste legi ale naturii. Instinctul împinge această mamă să lucreze pentru specie fără să aibă ca obiect direct fiinţa vie. nefolositoare. grija biruinţii exterioare. nu aşează niciodată ouăle pe frunzele ce vor trebui să slujească ca hrană pentru larve ci pe dosul lor. Ceea ce se petrece la oameni. Multe insecte. nevăzute şi neştiute. nu-şi vor cunoaşte nici urmaşii lor. Am putea spune că e un “instinct fără obiect”cu neputinţă de înfrânat. cum sunt anumiţi gândăcei. se opresc şi se fac loc unor manifestări superioare. propriile lui însuşiri. El îşi iubeşte prin urmare sacul şi nu ouăle nici păianjenii mititei ce vor ieşi din ele. În felul acesta se menţine vieaţa. instinctul lor de nutrire se schimbă şi fluturii zboară spre un mediu deosebit. Există fluturi care toată vieaţa lor au supt numai nectarul florilor. Acest instinct călăuzitor intim şi delicat. se întâmplă rupturi de legi. străin de individualitatea lor. Se pare chiar că nici nu bagă de seamă existenţa lor. deci.zadar am căutat să găsim o inimă. Sau. În acest laborator măreţ se găseşte izvorul nemuririi speciei. plecându-se înaintea unor fapte concrete lor înşile. îndată ce soseşte timpul pentru depunerea ouălor. se îndreaptă spre cucerire şi producţiune. de fapt. Dar fluturii aceştia nici nu cunosc această hrană cum. în faţa sacului său rupt ori nimicit. în faţa unui mare eveniment ce se petrece în natură.

de simplitate şi de pace. arhitectul. o reânnoire a lumii grele de materie. în care un avânt de iubire generoasă ar aduna bogăţii ce nu seamănă cu cele din lumea producţiunii. să se jertfească pe sine.chipul şi asemănarea sa. face pentru copilul său mai puţin decât o albină. în care să se exprime arta cea mai înaltă. creatura puternică. Aceste sentimente ar trebui să fie trezite în om prin fapte analoage cu acelea ce fac fiinţele vii să înfrângă legile lor proprii. Există căi care să-l facă pe om să simptă nevoia de a se lăpăda de sine şi de a uita pornirile sale obişnuite? Să simptă că partea esenţială a vieţii nu este lupta? Să se pătrundă ca de un adevăr adânc că secretul vieţii nu stă în a întrece pe alţii şi că nu e aceasta partea importantă a existenţei? Că adevărata fericire o dă lăpădare de sine? Nu există vreun loc în care sufletul să aspire să înfrângă legile de oţel ce-l încătuşează de lumea externă? Nu se aşteaptă cu îngrijorare şi cu nădejde o minune? Nu se simpte nădejdea unei minuni care să apere continuitatea vieţii?aspiraţia spre ceva peste vieaţa individuală. în stare să facă o muncă nemăsurată superioară faţă de celelalte creaţii? El. constructorul. cu mijloace proprii. căznindu-se să-l facă să respire prin plămâni şi să-I schimbe în verde culoarea lui neagră ce nu I-ar fi pe plac. producătorul. să lipsească cu totul în omenire. o nevoie de inocenţă. Adultul îşi expune în faţa lor propria sa desăvârşire. El nu se gândeşte deloc că însuşirile deosebite ale copilului cer crearea unei ambianţe deosebite. de care depinde existenţa speciei? Omul ar trebui să simptă şi el ceva analog cu ceea ce simpt celelalte fiinţe. tocmai la fiinţa cea mai înaintată. e cu putinţă ca ea să fie în adevăr inertă şi oarbă în faţa fenomenelor celor mai răsturnătoare ale vieţii universale. 92 . ci numai nevoia de a se curăţi şi a se înălţa. sau ca broasca. energiile ce conduc universul există şi când sunt rău distribuite. care ar scoate mormolocul său din apă. când au deviat de la scopul lor. ce nu se modelează după nici o nevoie exterioară. Da. Cum se poate explica o greşeală de înţelegere ca aceasta. În aceste locuri omul simpte nevoia de a renunţa la raţionamentul lui harnic şi de a fi gata să creadă ceea ce nu poate judeca. cea mai evoluată şi înzestrată cu inteligenţă. potrivnice celor ale vieţii obişnuite” un glas divin pe care nimeni nu-l poate înnăbuşi şi care îi cheamă pe oameni. Într-un chip asemănător se poartă omul cu copiii săi. spre a o chema să sboare. o artă pură de orice materialitate. sunt locuri unde omul nu mai simpte nevoia de a cuceri. mai puţin decât oricare altă creatură. mai puţin ca o insectă. cel mai esenţial vieţii. spre a da vieţii veşnicia. E cu putinţă ca instinctul-călăuză cel mai înalt. ce merge mai departe şi se pierde în veşnicie? Pe această cale stă mântuirea. Unde ridică omul monumentul copilului? Ar trebui să existe în vieaţa omenească o exaltare a frumuseţii. El lucrează cum ar lucra (dacă ar fi cu putinţă) un fluture care ar rupe gogoaşea nimfei sale. Da! Trebuie să existe în omenire şi sentimente mari. În natură totul se transformă şi nu se pierde nimica. În această pace curată omul caută o reânnoire a vieţii. la stăpânul ambianţei. poruncindu-le să se strângă cu toţii în jurul copilului. cerând să fie imitat. propria sa maturitate şi propriul său exemplu istoric.

Inteligenţa copilului absoarbe iubind. pe care numai dragostea le poate descoperi. numai atunci copilul nu se supune. oameni mari. De la el primeşte lucruri materiale şi de ajutor şi de la el cere cu dragoste intensă mijloacele de care are nevoie spre a se forma pe sine. I sar cere să o oprească. pentru el. Această călăuză ce sileşte copiii să observe. înfloreşte în conştiinţă ca iubire. Iubirea aceasta nu are înţelesul obişnuit prin care se urmăreşte să se exprime un sentiment emotiv. ea reflectă lumina unei cauze. puterea care face copilul să observe cu o amănunţime şi o repeziciune deosebită tot ce îl înconjoară să descopere ceea ce nouă înşine. în epoca dentiţiunii. Iubirea ambianţei este pornirea irezistibilă ce-l face pe copil să se apropie de lucruri. să-şi împiedice dinţii să iasă. ce vede. conştiinţa copilului e plină de iubire. de aceea. Această absorbire activă. poţi vedea ceea ce alţii nu văd. Spiritul copilului e aplecat până în rădăcinile sale la supunere. E ca şi când. a inteligenţei. adică energia spirituală şi frumuseţea morală ce întovărăşeşte creaţia. dar nu s-a văzut în ea iubirea. Numai când adultul îi cere să renunţe la porunca impulsiunii ce îl construeşte după legi neânsemnate. Copilul e fascinat până la sugestie de vorbele adultului. În toate. să aprecieze calităţi ascunse. pentru că el e dornic de a primi totul. El face să se nască iubirea. în creaţia lui şi. sensul mântuirii şi al sănătăţii. E în adevăr o formă de dragoste. ne scapă. Întâmplarea cu copilul ce a aşezat pantofii pe pătura de pat e o dovadă a supunerii ce ajunge la sugestie. Această însuşire a fost interpretată de adulţi ca vioiciune. veselie. spre a se construi pe sine.ÎNŢELEGEREA DRAGOSTEI Toată lucrarea ce se înfăptueşte după legile naturii şi aduce armonie între fiinţe. absoarbe şi clădeşte iubind. în perioadele sale sensitive. Şi nu iubind oricum. Iubirea nu este cauza. De aceea e atât de sensibil la tot ce face adultul şi de aceea e atât de uşoară substituirea adultului în faptele sale. Adultul este. Iubirea copilului e încă lipsită de contradicţii. Ea este. el le simpte ca pe nişte proiectile spirituale ce-I pătrund în inimă. Capriciile şi nesupunerea copilului sunt izbucniri ale unui conflict vital între impulsul creator şi iubirea lui pentru adultul care nu-l înţelege. ca un adevărat ascultător de iubire. Impulsul îl dă instinctul. cum planetele reflectă lumina soarelui. De aceea ar trebui să-şi măsoare fiecare vorbă ce o spune în faţa copilului. s-ar putea numi cu o expresie a lui Dante: “Înţelegerea dragostei”. am putea spune. Vorbele adulţilor sunt pentru copil stimuli supra-naturali. ea este o iubire. pornirea creatoare de vieaţă. arzătoare şi amănunţită a dragostei. adultul e o călăuză pentru el. Adultul sapă în memoria copilului cum sapă în piatră un sculptor. 93 . o fiinţă pentru care simte o dragoste deosebită. intensitate de voinţă proprie copilăriei. Natura îi porunceşte să absoarbă şi aşa şi face. Adultul este pentru el o fiinţă venerabilă din gura căruia izvorăşte înţelepciunea şi ale cărui vorbe îl ajută să-şi construiască limbajul său. este o caracteristică a copiilor.

În faţa unui capriciu trebuie întotdeauna să ne gândim că poate fi un act vital, o
apărare profundă şi să ne amintim că copilul fără îndoială vrea să ni se supună şi ne
iubeşte.
“Copilul iubeşte adultul”: iată ceea ce ar trebui să fie întotdeauna în gândul
nostru. Veşnic se zice: “Cum iubeşte adultul pe copil” Cum îşi iubeşte mama copilul
său”! ba se zice că despre învăţător; “Cum mai iubeşte copiii”! Şi aşa despre toate
fiinţele adulte.
Se zice că trebuie să învăţăm copiii a-şi iubi mama, tata, învăţătorul, trebuie să-I
învăţăm a iubi totul şi pe toţi. Şi cine este acest dascăl al dragostei, care voieşte a
învăţa copiii să iubească? Acela care vede capriciul în toate manifestările copiilor şi
care are grijă să se apere pe sine însuşi de copil.
El nu poate deveni propovăduitor al iubirii, fără un exerciţiu special şi fără a
deschide ochii conştiinţei sale spre a vedea şi a înţelege lumea în care domneşte
“înţelegerea dragostei”.
Copilul iubeşte neânchipuit de mult pe adult. Când se duce să se culce, vrea
întotdeauna ca o persoană iubită să-I stea aproape. Şi persoana iubită zice: “Trebuie să
împiedic acest capriciu: copilul nu trebuie să câştige reua deprindere de a nu dormi fără
a avea pe cineva lângă dândul”.
Sau poate un copil vrea să vină la noi când mâncăm, şi plânge, ca şi când ar
pretinde să nu mâncăm. Aceasta e vorba omului fără dragoste de copii.
Copilul doreşte doar să stea aproape de noi, spre a privi pe cei ce mănâncă, e
un copil mic, în primul an al vieţii şi n-a luat în gură altceva decât lapte. Şi totuşi plânge
în timp ce noi mâncăm; de l-am primi la masă, n-ar mai plânge; sau poate ar scrânci,
fiindcă cei ce mănâncă uită de el: el vrea să fie privit şi să simptă că vine vorba şi
despre el în conversaţie.
Cine va mai plânge într-o zi, din nemărginita dorinţă de a ne vedea când
prânzim? Şi cât de trist vom zice într-o zi: “Nu mai am pe nimeni care să plângă, pentru
că mă doreşte aproape, când se duce să se culce” Toţi se gândesc la ei înşişi, adorm
cu gândul la ceea ce au de făcut peste zi, niciunul nu-şi mai aminteşte de mine”!
-Pentru că numai copilul îşi aminteşte în fiecare seară şi zice: “Nu mă lăsa, stai
aici, lângă mine”! şi adultul: “Nu pot am de lucru şi apoi ce capriciu mai e şi ăsta”?! Şi
credem că trebuie să-l corectăm, pentru că altfel ne-ar face pe toţi sclavi.
Sunt şi capricii complicate şi unul din cele mai înspăimântătoare pentru familie
este când copilul se deşteaptă dimineaţa şi se duce să trezească pe tata şi pe mama,
care ar voi să mai doarmă; acesta e lucrul cel mai îngrozitor, de care toţi se plâng. Dar
copilul care se dă jos din pat, este o fiinţă curată care face ceea ce toţi ar trebui să facă,
când se arată soarele şi lumina; lumea ar trebui să se scoale, dar mama şi tata dorm
încă şi această mică fiinţă se duce la ei parcă ar zice: “Învăţaţi a trăi sfânt, dimineaţa
oamenii se scoală”! Dar copilul e un dascăl, se duce numai ca să-I privească, pentru că
îi sunt dragi; abia se deşteaptă, şi fuge la cei ce îi iubeşte. Va trebui să treacă prin odăi
încă întunecoase, ce fură închise, ca lumina să nu-I poată trezi înainte de vreme; copilul
se duce se poticneşte, nu-I e frică de întuneric, nu-I e frică de uşi pe jumătate închise şi
ajunge lângă tatăl său şi mama sa şi-I atinge dulce. De câte ori I se spune: “Puiule, nu
ne trezi dimineaţa”! – Dar copilul vine, îi trezeşte, apoi zice: “Dar eu nu te-am trezit, ţiam dat numai o sărutare”. – Se gândesc părinţii cum ar face să-l dezveţe. Dar când se
va mai întâmpla oare în vieaţă ca cineva, abia trezit, să ardă de dorinţa de a alerga la

94

noi, învingând orice greutate, pentru a ne sta aproape, fără să-I treacă prin minte a ne
trezi, ci numai pentru a privi pe cei dragi lui şi pentru a le da un sărut?
Noi zicem că trebuie să corectăm copilul; şi totuşi aceste fapte de dragoste nu ne
sunt indiferente; nu e indiferent, pentru adult, dragostea copilului, mai mult: adultul ar
trebui să înţeleagă că un copil care iubeşte nu numai că trezeşte pe tatăl şi pe mama
sa, care dorm prea mult dimineaţa; acel tată şi acea mamă adeseori dorm în vieaţă;
pentru că toţi avem tendinţa de a “dormi” asupra lucrurilor; şi avem nevoie de o fiinţă
nouă, care să ne deştepte şi să ne menţină treji, cu un mijloc de care noi nu putem
dispune: o fiinţă care să trăiască şi să lucreze altfel decât noi şi în fiecare dimineaţă să
vină să ne spună: “Priveşte, există o altă viaţă, trăeşte mai bine”!
A trăi mai bine, pentru că omul ar merge pe calea degenerării şi copilul îl ajută să
urce. Dacă adultul nu ia în seamă, se pierde; încetul cu încetul sufletul lui se acoperă cu
o scoarţă groasă şi devine nesimpţitor. Aceasta ne face să ne gândim la judecata
universală cand Cristos, întorcându-se către cei blestemaţi, care ar fi cei ce nu s-au
folosit de mijloacele ce le-au îmtâlnit în viaţă pentru a se îndrepta, le zice:
-“Voi m-aşi văzut suferind şi nu m-aţi îngrijit”! şi aceia îi vor răspunde:
-“Doamne, te-am văzut noi suferind şi nu te-am îngrijit”?
-“Eu am zăcut în închisoare şi voi nu m-aşi cercetat”?
-“Da, în fiecare închisoare eram eu”!
în cazul nostru, adultul ar fi acela care ar fi trebuit să-l ajute pe Cristos în cei ce
suferă, iar copilul, parafrazând ideea minunată, ar fi acela care a ajutat pe adult.
În ziua de judecată când vom fi condamnaţi ni se va putea imputa de către
Cristos:
-“Eu te-am iubit mult şi am venit la tine în fiecare dimineaţă, să te trezesc, dar tu
m-ai respins”!
-“Doamne, tu ai venit, ai venit să mă trezeşti dimineaţa şi eu te-am respins”?
“Da, copilul care te iubea şi te trezea dimineaţa sărutându-te eram eu”!
-“Când eu voiam să stau tot lângă tine, tu mă alungai”!
-“Când te-am alungat eu, Doamne”?
-“Da, copilul care te implora să stai lângă el, eram eu, şi tu m-ai alungat”!
era copilul ce-l care voia să ne înveţe a iubi; dar noi l-am crezut un capricios; şi
aşa ne-am pierdut inima noastră.
Copilul, cum spune Emerson, e Mesia cel vecinic, ce coboară în fiecare zi printre
oameni, ca să le arate drumul spre Împărăţia Cerurilor.

95

CUPRINS
Problema socială a copilului………………………………………………..1
Noul născut…………………………………………………………………4
Întruparea…………………………………………………………………...6
Perioadele sensitive……………………………………………………….10
Cercetând perioadele sensitive……………………………………………13
Ordinea……………………………………………………………………16
Inteligenţa…………………………………………………………………20
Somnul…………………………………………………………………….25
Mersul……………………………………………………………………..28
Mâna………………………………………………………………………30
Ritmul……………………………………………………………………..34
Substituirea de personalitate………………………………………………35
Căile noi ale educaţiei…………………………………………………….38
Pregătirea spirituală a învăţătorului……………………………………….41
Originile metodei noastre…………………………………………………46
Repeţirea exerciţiului……………………………………………………..48
Libera alegere…………………………………………………………….49
Jucăriile………………………………………………………………..…50
Tăcerea……………………………………………………………………51
Recompense şi pedepse…………………………………………………..52
Demnitatea……………………………………………………………….53
Disciplina…………………………………………………………………55
Începutul învăţăturii. Scrisul-cititul………………………………………56
Principiile…………………………………………………………………59
Orfanii de la Messina……………………………………………………..62
Copiii “privilegiaţi”………………………………………………………63
Adevărata normalitate…………………………………………………….65
Deviaţiunile……………………………………………………………….67
Fugile……………………………………………………………………..68
Stavile psihice…………………………………………………………….69
Vindecarea………………………………………………………………..71
Copilul dependent………………………………………………………..72
Posesiunea………………………………………………………………..73
Iubirea de putere………………………………………………………….75
Complexul de inferioritate……………………………………………….76
Frica………………………………………………………………………78
Minciuna…………………………………………………………………80
Urmările deviaţiunilor asupra vieţii fizice……………………………….82

96

92 97 ..87 “Înţelegerea dragostei”………………………………………………….Mişcarea…………………………………………………………………85 Instinctele – călăuză……………………………………………………..