NR.

19
3
Ioan Es. POP
cu groparul fulgerat la crâșmă: tu,
după ce mori, pe tine cine-o să te-ngroa? păi da,
e o treabă a dracu' de grea fincă toți to-
varășii mei de lucru s-au dus.
da' poate mă călugăresc și.
să nici nu te gândești, ăia nu te primesc.
atunci poa' că mă duc să mă angajez la
pompe funebre. vezi-ți de treabă, ești prea bătrân.
păi atunci ce mă fac? pe mine cine mă-ngroa?
păi atunci nu mai ai cum muri.
cum adică, să n-am și eu parte de
petrecanie? cam așa ceva.
bine, mă, atunci nu, dar după aia ce mă fac?
Din volumul 1983. Marș/2013. Xanax,
Editura Charmides, 2013
POEMUL LUNII
Ioan Es. POP ......................... 3
INEDIT
Juan JOSÉ MILLÁS
Infernul ..................................... 4
CARTE
Ciprian MĂCEȘARU
Ecouri ....................................... 5
Constantin PIȘTEA
Amintirile unei nonagenare ... 7
Bedros HORASANGIAN
Alice Munro și Premiul Nobel
.................................................. 13
Viorel ZAICU
Bucurați-vă de viață! ............ 14
REPERE
Institutul Balassi
Donau Lounge @ Bookfest ... 6
KLUZ
Întreaga Polonie le citește
copiilor ..................................... 8
Raluca E. GOLEşTEANU
Literatură şi artă românească
la Varşovia ............................. 10
SEMNAL
..................................................... 9
ACCENTE
Director: Ciprian Măceșaru
tel. 0726 239 082
revistaaccente@yahoo.com
ciprian.macesaru@revaccente.ro
www.revistaaccente.com
cuprins
POEMUL LUNII
4
JUAN JOSÉ MILLÁS
Infernul
INEDIT
Mă aflam la înmormântarea unui
prieten când un telefon mobil
a întrerupt solemna ceremonie.
După un schimb scurt de priviri
de reproş, am înţeles că zgomotul
venea dinspre cadavru, al cărui
sicriu fusese deschis pentru ca
decedatul să primească ultimul
salut de rămas bun. Văduva, după
câteva secunde de blocaj, s-a
înclinat deasupra mortului şi i-a
scos telefonul dintr-un buzunar al
sacoului. ”Alo”, a rostit îndurerată.
Nu ştim ce i s-a spus de la celălalt
capăt al firului, dar am văzut
că se albea la faţă; la scurt timp
după aceea a strigat: ”Fernando a
decedat ieri şi dumneata eşti o târfă
care ne-a distrus căminul”. Acestea
fiind zise, a întrerupt comunicarea
şi a pus artefactul la loc.
Când am părăsit cimitirul am aflat
de la cineva din familie că fusese
chiar dorinţa lui Fernando să fie
îngropat cu mobilul lui, ceea ce,
fiind vorba de o ciudăţenie care se
potrivea de minune cu caracterul
omului, îmi înfăţişa din nou chipul
mai puţin plăcut şi întunecat al
celui care fusese unul dintre cele
mai importante puncte de reper
din viaţa mea. Cum cere obiceiul,
m-am îndreptat alături de cei
apropiaţi către locuinţa văduvei
pentru a-i aduce alinare. Ea ne-a
oferit o cafea, pe care o savuram
în timp ce vorbeam despre lucruri
fără importanţă, când a sunat
telefonul. După câteva clipe de
teroare, toţi cei prezenţi am ajuns
la un acord tacit: nimeni nu auzise
nimic, niciun sunet de dincolo de
mormânt nu se strecurase în acea
întâlnire între prieteni. După ce a
sunat de zece sau douăsprezece ori,
aparatul a amuţit şi însăşi văduva
s-a sculat de pe scaun pentru a-l
ridica din furcă. ”Nu am chef de
condoleanţe”, a spus.
În noaptea aceea, la ceasul la care
insomniacii obişnuiesc să aţipească
puţin, m-am ridicat din pat, m-am
dus la telefon şi am format numărul
mobilului lui Fernando. Cineva a
apăsat imediat pe tasta de răspuns,
dar am închis înainte să aud vreo
voce. Voiam doar să mă asigur că
infernul există.
Traducere din limba spaniolă de
Mihai IACOB
foto: Guadalupe de la Vallina
5
CARTE
Ciprian MĂCEȘARU
Volumul lui Wojciech Bonowicz
se remarcă imediat prin atmosferă.
Vizibilitatea pe care ai senzația că o
creează scenografia fiecărui poem,
este una aparentă. Izbutite imagini
se așază ca un paravan peste ecouri,
peste tensiuni, peste tristeți și
bucurii. Această obturare este la
rândul ei aparentă. Se dezvoltă
astfel un circuit dinspre exterior
spre interior, și invers, într-o
transgresare dinspre imagistic spre
ideatic. Virtuozitate imagistică,
așadar, din care răzbat ecouri
discrete.
Există în poezia lui Wojciech
Bonowicz o dorință a ieșirii în larg,
a evadării din tranșee, o melancolie
a spațiului aflat "de cealaltă parte a
apei", "acolo unde se poate întinde
plasa/ unde peștii sunt mai mulți".
De la fereastră, personajele lui
Bonowicz (sau Bonowicz însuși)
privesc (privește) drumul care
"dispare de cealaltă parte" a dealului,
într-o nostalgie după lucruri
pierdute și într-o melancolie față de
cele neștiute. "Nu a ieșit astăzi din
casă. Însă e departe", se spune în
poemul Vineri. Și tot aici: "nu a
ieșit din casă toată după-amiaza/
a fost departe. Încă nu s-a întors".
Dar lucrurile nu stau întotdeauna
așa. Uneori, poemele poartă în
pântec amintiri dureroase, fapte
care încă mai au puterea de a
răni (a se vedea, de exemplu,
trimiterile către tragedia de la
Auschwitz, Oświęcim în limba
polonă, aceasta fiind și localitatea
în care s-a născut poetul).
Sunt și poeme foarte scurte, de
doar două, trei sau patru versuri,
câteva dintre ele amintind de
vorbele de duh inventate de
Ramón Gómez de la Serna,
binecunoscutele greguerías.
Două exemple: "Știți la ce ne-am
gândit?/ Le dăm copiilor bani/
ca să nu ne strige noaptea" (Idee);
"Cruzimea literaturii? Două
fraze dintre care una/ o ucide pe
cealaltă și îi preia cuvintele".
Wojciech Bonowicz este un poet
remarcabil și e de salutat apariția
sa în limba română (în excelenta
traducere realizată de Sabra Daici).
Pare să continue marea tradiție
a poeziei poloneze și sperăm să
ne mai întâlnim cu el în limba
română.
ECOURI și alte poeme
Wojciech BONOWICZ
Trad. de Sabra Daici
Ed. Tracus Arte, 2014
Ecouri
Lansarea cărții, la Bookfest 2014. De la st. la dr.: Cosmin Perța,
Wojciech Bonowicz, Joanna Kornaś-Warwas și Ciprian Măceșaru.
În perioada 28 mai – 1 iunie 2014
a avut loc în cadrul Târgului Inter-
naţional de Carte Bookfest o serie
de evenimente axate în jurul unei
tematici dunărene, DONAU LO-
UNGE. Proiectul a avut scopul de
a populariza, în cadrul târgurilor
internaţionale de carte, culturile din
spaţiul dunărean și de a consolida
relaţiile culturale.
La București, DONAU LOUN-
GE s-a bucurat de un foarte mare
succes: la cele 18 evenimente au
participat 25 de invitaţi din cinci
ţări, au avut loc 8 lansări de car-
te, s-au proiectat 4 filme și au fost
prezente 8 personalităţi publice,
respectiv 17 artiști și critici de artă.
În cadrul seriei de programe Donau
Lounge, publicul târgului de carte
BOOKFEST a avut posibilitatea
de a întâlni scriitori din regiune, de
a cunoaște cele mai recente opere
și temele actuale privind Dunărea.
Cei interesaţi au putut participa
la lansări de carte, mese rotunde,
performance-uri, programe pentru
copii, show-uri gastronomice și au
putut vedea un acvariu digital. Toa-
te aceste activități au avut aceeași
temă: Dunărea.
Márton Méhes, directorul Institu-
tului Balassi – Collegium Hungari-
cum din Viena și iniţiatorul proiec-
tului Donau Lounge:
Odinioară, în Ungaria existau foarte
multe bancuri numite generic „călă-
torii cu trenul”: Kádár, Ceaușescu și
Brejnev călătoreau cu trenul. Şi de-
odată Brejnev spune… În centrul și
estul Europei ne plăcea să-i vedem și
pe conducătorii comuniști în astfel de
posturi umane, stând și povestind. În
aceste bancuri ei deveneau eroi popu-
lari est-europeni, rafinaţi, care se în-
treceau în șiretenie. În realitate nu ei,
ci noi am fost și suntem așa. Ne place
să povestim și suntem prieteni precum
câinele și pisica. În spaţiul dunărean
există multe conflicte, și totuși ne înţe-
legem reciproc istorisirile. Numai cine
nu vrea, nu le înţelege. Înţelegem dife-
renţele și asemănările – cumva. Dar
e bine să vorbim și să citim mai mult
despre acestea.
Bucureștiul este o capitală tinerească,
dinamică, în ascensiune, un loc potrivit
pentru programul Donau Lounge! La
Bookfest dialogul dunărean a devenit
autentic și uman, a fost credibil faptul
că românii, maghiarii, austriecii, nem-
ţii și englezii urmăresc și comentează
cu plăcere poveștile, literaturile celor-
lalţi. De asemenea se poate considera
un mic succes al Strategiei UE pentru
Regiunea Dunării faptul că proiectul
Donau Lounge, iniţiat în 2012 de
Institutul Balassi – Collegium Hun-
garicum Viena a ajuns, datorită Insti-
tutului Balassi – Institutul Maghiar
din București, și în capitala României,
stând mărturie a colaborării de succes
dintre institutele mai multor ţări du-
nărene. Astfel, pe lângă dialogul din-
tre actori a devenit evident și dialogul
dintre organizatori, fiind un exemplu
excelent în ce privește realizarea stra-
tegiei, ca platformă de colaborare.
Atmosfera Donau Lounge la Bucu-
rești evocă viitorul: spre exemplu Da-
niel Bănulescu, Darvasi László și Nick
Thorpe călătoresc cu trenul undeva pe
lângă Dunăre. Stau de vorbă, și asta
nu mai e banc …
Donau Lounge @ Bookfest
REPERE
6
7
Constantin PIȘTEA
Zice lumea că doamna Ralian a
împlinit 90 de ani. De unde până
unde? Orice discurs al său conţine
atâta vivaciate încât te gândeşti că
şi-a falsificat buletinul, din cine ştie
ce considerente şi jocuri livreşti.
Poţi fi atât de ghiduş la 90 de ani?
Totuşi, dacă actele nu mint, iar
doamna Ralian chiar s-a născut
în 1924, modul în care vorbeşte
despre cărţi la această vârstă ireală
este dovada clară a faptului că
lectura te înnobilează. Dovada am
avut-o inclusiv la cea mai recentă
ediţie a Galei „Bun de Tipar”,
când discursul său a stârnit nu
doar ropote de aplauze, ci şi genul
acela de zâmbet de care o mulţime
este capabilă numai în faţa unui
moment magic.
Ei bine, Amintirile unei nonagenare.
Călătoriile mele, scriitorii mei (Ed.
Humanitas, 2014) rupe din cei 90
de ani câteva sclipiri, câteva situaţii
puţin „mai speciale”: gustul „coclit”
al amintirii primei călătorii în
străinătate (Dresda, sfârșitul anilor
'40), reclamele luminoase din Viena,
Crăciunul la Londra, o aventură pe
muchie la Tel Aviv, cu o verișoară
la New York, la a câta vizionare a
spectacolului „Lacul lebedelor”,
cum a fost jefuită la Madrid, ritmul
vizitelor în Statele Unite, paradisul
din oraşul elveţian Lugano,
secvenţe, plimbarea pe Tamisa,
vizite la Pompei, Istanbul, Florenţa,
Paris şi-n multe alte locuri, unele
facilitate de calitatea de jurnalist
a soţului. Apoi, întâlnirile literare,
cum l-a cunoscut pe Saul Bellow,
„năucit, cu senzaţia omului care a
nimerit pe altă planetă”, întâlnirea
cu Raymond Federman, „cel mai
modern postmodern”, părintele
curentului numit Surfiction, cum
a stat cu Salman Rushdie „la o
ţuică şi-un pahar de vin”, despre
provocarea Henry Miller, despre,
cum se putea altfel, Iris Murdoch,
prietena sa, şi, spre final, câteva
eseuri, cu o închidere tulburătoare:
„Nu mă iubesc. De când mă ştiu,
mi-am iubit foarte-aproapele mult
mai mult decât pe mine însămi. Aşa
încât n-am putut oferi fericirii un
sediu prea ospitalier”.
Cartea aceasta trebuie „servită”
neapărat împreună cu „Toamna
decanei”, volumul de convorbiri
cu Radu Paraschivescu, apărut
în urmă cu trei ani, tot la Editura
Humanitas. Sunt chestiuni care
se repetă, dar şi elemente inedite,
precum foaia din jurnalul anului
1949, pe care Antoaneta Ralian a
inserat-o ca să vedem cât de mult a
trăit din ce a visat: „Vreau să ascult
concerte dirijate de mari maeştri,
vreau să văd teatre măreţe cu loji
aurite şi purpurii, vreau să merg la
dineuri de gală englezeşti, la care
totul se desfăşoară ritual, ca pe
vremea Reginei Victoria, vreau să
dansez în localuri de pe Broadway,
vreau să merg în cârciumioarele
din Harlem şi să ascult muzică de
negri”.
Multe au fost trăite de Antoaneta
Ralian, cel mai apreciat şi productiv
traducător din limba engleză de la
noi. Şi dacă nu le-a experimentat
„la propriu”, sigur le-a marcat prin
intermediul personajelor din cărţile
traduse.
Mi-e imposibil ca atunci când
trec cu maşina pe lângă blocul său
de vizavi de Palatul Copiilor din
Bucureşti, să nu mi-o imaginez
acolo, în acea cameră înţesată de
cărţi, traducând şi ascultând muzica
de pe Mezzo. Uneori, duminica,
ziua în care ştiu că se simte singură,
mai ales după dispariţia soţului, mă
gândesc la dânsa şi-i doresc sănătate
şi... spor la tradus!
Amintirile unei nonagenare
CARTE
8
Întreaga Polonie
le citește copiilor
KLUZ
Titlul acestui text nu este o con-
statare – asta ar fi prea frumos – ci
denumirea unei campanii sociale.
Ideea ei este cât se poate de sim-
plă: citește copilului tău literatură
cu glas tare, în fiecare zi. Cititul îm-
preună nu doar întroduce în lumea
literaturii, ci întărește relația dintre
părinte și copil și sporește dezvol-
tarea intelectuală și emoțională a
copilului. În prezent, 95% dintre
polonezi au auzit despre campa-
nie, iar 50% dintre participanții
sondajului declară că le citesc co-
piilor. Lăsând statisticile la o par-
te – aproape toți prietenii mei din
Polonia le citesc copiilor în fiecare
seară. E uluitor: indiferent ce se
întâmplă în casă – vizita familiei
sau trecerea armatei lui Napoleon
– timpul de lectură este sfânt. Iar
cel mai surprinzător lucru în toa-
tă afacerea este naturalețea lui. În
decursul celor 15 ani de când am
părăsit țara mea natală, să citești
copilului în fiecare seară a devenit
un lucru firesc.
Inițiatoarea proiectului, Irena
Koźmińska, a vizitat Bucureștiul
cu prilejul Salonului Internațional
de Carte Bookfest 2014 și în ca-
drul unei conferințe, în fața unui
număr modest de vizitatori, a po-
vestit cum a reușit să creeze moda
pentru lectură în rândul polonezi-
lor.
Totul a început în anii ’90, când
Koźmińska, în timp ce locuia în
SUA, a luat legătura cu Jim Tre-
lease, promotorul american al
cititului pentru copii. Conform
lui Trelease, lectura nu este doar
benefică în dezvoltarea lor, ci, în
unele cazuri, a făcut chiar ade-
vărate minuni în terapia copiilor
cu probleme neurologice severe.
După întoarcerea în Polonia, Koź-
mińska a înființat o fundație care
în anul 2001 a promovat o cam-
panie cu mândrul titlu de mai sus.
Poate mulțumită spotului amu-
zant (o copilă îl deranjează pe tatăl
ei în timpul meciului, întrebându-l
„Tata, da’ tu știi să citești?” Tatăl
aude o voce „din cer” care îi spu-
ne: „Cititul te ajută să gândești!”,
„Cititul dezvoltă imaginația!” și ia
în mână un ziar și răspunde: „Si-
gur! Iată: Steaua – Rapid 2:0”),
poate datorită implicării masive a
vedetelor, scriitorilor și a volunta-
rilor (80 de mii de oameni!) care
ulterior au început să colinde toată
țară și să le citească copiilor în ca-
drul unor evenimente organizate
la școli și case de cultură din orașe
și sate, campania a fost un real suc-
ces.
Cum spune Koźmińska, „dacă încă
nu întreaga Polonie le citește copi-
ilor, cu siguranța știe ca ar trebui.
Corelația între nivelul alfabetizării
și puterea economică a unei tări e
firească. Dacă nu vrem să devenim
țara celor ce asamblează frigidere
pentru alții, trebuie să citim.”
Când – ușor jenat de numărul mic
de participanți la prezentarea ei –
am vorbit cu doamna Koźmińska,
ea m-a liniștit: „Stiți, articolul din
care am aflat despre importanța
cititului pentru copii a fost scris
de un ziarist care a
ajuns la conferința
lui Trelease din
greșeală. A fost
unul dintre cei cinci
participanți. Sunt
sigură că și întreaga
Românie va începe
să le citească copii-
lor în curând.”
REPERE
Tania RADU
Chenzine literare
Ed. Humanitas, 2014
„Ce bine că există și Tania Radu în
peisajul criticii literare românești!
Și ce surprinzător că, după 35 de
ani de scris la două săptămâni o
dată, la «chenzină», își strânge
abia acum, pentru prima dată, un
volum de texte alese, care au trecut
proba timpului. A rezultat un me-
morial de istorie literară, nu numai
pentru că domină jurnalele și me-
moriile, ci și pentru că e o carte cu
valori morale, o carte cu coloană
vertebrală. Criticul adevărat, la fel
ca politicianul adevărat, are spirit
de sacrificiu și se pune discret în
slujba celorlalţi. Criticul adevărat
se abţine să se îmbete cu putere și
s-o cultive, să lingușească și să se
răzbune. Criticul adevărat, la fel ca
politicianul adevărat, e o raritate.
Tania Radu este un critic adevărat.“
(Ioana PÂRVULESCU)
Casele vieţilor noastre
Prefață de Ioana Pârvulescu
Ed. Humanitas, 2014
Antologie cu texte de Adriana Bit-
tel, Ana Blandiana, Andrei Pleșu,
Antoaneta Ralian, Barbu Ciocules-
cu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Lii-
ceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Ro-
man Patapievici, Ioana Pârvulescu,
Micaela Ghiţescu, Monica Pillat,
Radu Paraschivescu, Tania Radu,
Victor Ieronim Stoichiţă
„Rari oamenii unei singure case,
așa cum sunt oamenii unei singu-
re iubiri! Cei mai mulţi ne mutăm
de multe ori, de-a lungul vieţii și,
de la o singură casă luată cu noi la
prima plecare, ajungem, cu timpul,
după toate peregrinările prin lumea
mare, să purtăm înăuntrul nostru
un adevărat orășel plin de povești,
așa cum este și cel ridicat de la sine
în aceste pagini."
(Ioana PÂRVULESCU)
Stelian ȚURLEA
Relatare despre Harap Alb
- ediţia a doua, revăzută -
Ed. Cartea Românească, 2014
Vorbilă (Povestitorul), sătul să-i tot
scrie piesele lui Shakespeare, fuge
din Anglia, se alătură lui Setilă, Flă-
mânzilă și celorlalţi membri vestiţi
ai grupului de aventurieri și împre-
ună sar în ajutorul prinţului Petru,
ajuns în stăpânirea Spânului, care-l
numește cu dispreţ Harap Alb. Cu
toţii străbat lumea în lung și-n lat,
răscolesc plantaţii de canabis, ajung
în minele de azotat de amoniu ale
Septentrionului, inventează jocuri
și dezleagă enigme cumplite, parti-
cipă la lupte celebre consemnate de
hrisoave, văd orașe prăbușindu-se
și altele ridicându-se din cenușă,
imperii care se nasc și ameninţă
lumea, înfruntă armate de barbari
năvălitori. Sunt nemuritori. Cineva
trebuia să relateze despre ei.
SEMNAL
www.revistaaccente.com
9
10
REPERE
Raluca
E. GOLEşTEANU
Articolul de faţă reflectează asupra
a trei tipuri de evenimente artistice
ce puteau fi vizionate/accesate
simultan la Varşovia în luna mai a
acestui an. Primul dintre acestea
este legat de traducerea în poloneză
a romanului Inimi cicatrizate
(Zabliźnione serca) al scriitorului
român de origine evreiască Max
Blecher* (1909-1938); al doilea
este instalaţia pentru interior
concepută şi aranjată de artista
stabilită la Viena Anemona Crişan
(Instalacja do wnętrza) în spaţiul
de trecere al Galeriei Naţionale
de Artă "Zachęta"**; al treilea
se referă la găzduirea de către
Centrul de Artă Contemporană-
Castelul Ujazdowski a expoziţiei
de artă modernă românească, cu
ambiţia de a reuni sub titlul Câteva
grame de roşu, galben şi albastru
(Kilka gramów czerwonego,
żółtego, niebieskiego) tot ce este
semnificativ pe scena artistică
actuală de la Bucureşti şi de la
Cluj***.
Numitorul comun al evenimentelor
de referință este, se subînţelege,
România, interpretată geografic şi
cultural. Pe lângă simpla descriere a
evenimentelor, propunem în acest
text şi o altă citire a lor, reliefând
astfel o conexiune identitară pe care
autorii implicaţi nu au realizat-o
conştient, datorită însăşi naturii
actului artistic (de a fi unicat), dar
şi a contextului istoric distinct în
care au activat. Tema unificatoare
este modernismul, exprimat literar
sau plastic; deseori acesta vorbeşte
despre o modernitate pusă pe harţă
cu ea însăşi, care nu ezită să pună
sub semnul întrebării şi să dea
definiţii alternative esenţialului, fie
el spaţiu, timp sau loc.
Această temă a modernismului
exploatată de artiştii români
este compatibilă cu simbolistica
Varşoviei, oraş esenţialmente
nou ce şi-a construit în ultimii
ani imaginea centrului dinamic
economic şi cultural al Europei
centrale****, regiune al cărei trecut
complicat poate fi lecturat acum
în cheie modernistă (de altfel
singura posibilă, deoarece urmele
trecutului nu mai sunt vizibile, ele
pot fi doar imaginate... artistic-
conceptual sau digital).
Astfel, locurile propriu-zise de
desfăşurare a evenimentelor spun
ceva despre natura producţiilor
artistice expuse. Empik, primul
punct aflat pe lista ghidului nostru,
acronim pentru ,,clubul presei şi
cărţilor internaţionale", este o reţea
de supermarketuri mediatice active
pe teritoriul Poloniei şi Ucrainei,
înfiinţată încă de prin anii `50.
Un astfel de empik încăpător se
află pe bulevardul cel mai întins
Literatură şi artă românească
la Varşovia
- ghidul utilizatorului itinerant sau cum poţi descoperi
România la Varşovia în 24 de ore -
11
al Varşoviei-Marszałkowska şi
învecinează în plan opus Palatul
Culturii şi Ştiinţelor; ambele
instituţii au reuşit să transforme
cultura monolitică comunistă în
spaţii de exprimare plurivalentă,
devenind imagini-tip ale culturii
urbane varşoviene. Şi cum în
Empik este imposibil a nu se găsi
ediţiile în poloneză ale povestirilor
lui Max Blecher, gândul face lesne
conexiunea dintre identitatea
locului şi însemnătatea traducerii
acestui scriitor român ce a flirtat
concomitent cu avangardismul
şi cu existenţialismul. Întocmai
cum Empik şi Pałac Nauki i
Kultury reprezintă punerea pe
hartă a reperelor noilor generaţii
central-europene ieşite din bezna
comunistă, aşa şi prezenţa lui Max
Blecher pe raft umple un spaţiu
lăsat gol în timpul comunismului,
deoarece în acea perioadă nu s-a
prea tradus literatură română în
Polonia, şi reînnoadă o tradiţie,
anume îmbogăţirea tematicii
interbelicului românesc reprezentat
generos şi la Varşovia prin lucrările
lui Cioran, Eliade şi E. Ionescu.
Dincolo de aceste similitudini
la nivel simbolistică-loc, însăşi
substanţa scriiturii lui Blecher
asigură sincronismul cu Varşovia şi
cu spaţiul central-european în sens
mai larg. Evreul născut la Botoşani,
intelectualul cosmopolit de mai
târziu, a scris în limba română o
mărturie personală despre spaţiu,
despre cum fiecare
individ îşi poate
confisca şi coloniza
propriul spaţiu.
Dacă la Blecher
acest efort îşi are
sursa în suferinţa
fizică, în arealul
polonez ecoul
acestui tip de efort
este asigurat de
contextul istoric.
Tot despre spa-
ţiu vorbeşte şi
Anemona Crişan
la "Zachęta";
artista recodifică
spaţiul, jucându-se
îndrăzneţ cu noţiuni
precum central-periferic, coerenţă-
dezordine. Galeria care găzduiește
instalaţia este amplasată într-o zonă
ce se vrea la rândul ei a fi o recodifi-
care a identităţii moderne poloneze.
Situată în apropierea Grădinii Saxo-
ne - simbol al puterii aristocratice
de odinioară, a Pieţii Piłsudski
- simbol al Poloniei reîntregite,
al Mormântului soldatului
necunoscut - simbol al traumelor
secolului XX, palatul "Zachęta"
reuneşte aceste etape istorice în
stilul clasicismului vienez, realizând
prin evenimentele organizate
un contrapunct modernist şi
prin aceasta internaţionalist la
încetăţenitele tradiţii locale.
Anemona recuperează un topos
important al modernismului,
anume cel al ,,camerei din
spate", al nişei, al ghetoului
(întocmai cum Blecher vorbeşte
despre centralitatea condiţiei de
dizabilitate), şi îl învesteşte cu un
sens opus. Printr-un păienjeniş de
linii negre şi roşii, artista anulează
harta subteranului, transformând
culoarele într-un spaţiu dinamic în
care fiecare individ îşi marchează
propriul traseu, şi propunând în
cele din urmă o inversiune de
planuri deoarece interiorul este
marcat linear, iar exteriorul face
aluzie la încrengătura arterelor unui
corp sau la dezordinea spaţiilor de
la periferia a ceea ce este denumit
civilizaţie. >>>>>>>>>>
12
REPERE
Evenimentul ultim de pe lista
scurtului ghid înfăţişat aici
reprezintă o sinteză a conceptului
de spaţiu aşa cum este înţeles
de Max Blecher şi de Anemona
Crişan, dat fiind că artiştii implicaţi
în expoziţia Câteva grame de roşu,
galben şi albastru întregesc aceste
definiţii cu viziuni ale spaţiului
perceput în relaţia sa cu timpul
(artistul clujean Cristian Rusu), sau
ordonat politic (artiştii bucureşteni
Anca Benera şi Arnold Estefan)
dar şi cultural (regizorul maghiar
Zoltán Huszárik (1931-1981)).
Proiectul alpin (2007-2014) al
lui Cristian Rusu se referă la un
spaţiu care este instrumentalizat
de către individ în anxietatea
acestuia de a controla timpul,
astfel că ,,arhitectura devine ex-
presia modului în care individul
organizează spaţiul" [C.R.]. Indivi-
dul instrumentalizează spaţiul şi în
sens politic, după cum subliniază
Anca Benera şi Arnold Estefan în
Principiul echităţii (2012-prezent)
- o alegorie amuzantă asupra
dimensiunii relative conţinută de
noţiunea de teritoriu naţional. În
final, individul instrumentalizează
spaţiul şi timpul pentru uzul
personal prin selectivitatea
propriei memorii; prin al său clasic
film Szindbád, Zoltán Huszárik
închide cercul trasat de Blecher în
încercarea de a marca principalele
repere ale sensibilităţii moderne.
Expoziţia subintitulată ,,Artă
modernă românească" este prima
ce prezintă exhaustiv generaţia de
artişti deveniţi activi la jumătatea
decadei trecute în principalele
centre culturale din România.
Şi în acest caz locul desfăşurării
evenimentului este cu tâlc. Asemeni
menirii artei contemporane, şi
anume de a prezenta o artă ce se
scrie cu "a" mic deoarece se ocupă cu
problemele stringente ale societăţii
de azi, Castelul Ujazdowski, sediul
Centrului de Artă Contemporană
din Varşovia, simbolizează felul
în care discursul oficial, elitist de
deunăzi (instituţia a fost şi este
amplasată în zona ambasadelor de
pe Aleje Ujazdowskie) a făcut loc
diversităţii în exprimare.
Deși tema aceasta a moderni-
tăţii problematice ("entangled
modernity") înfăţișată de artiș-
tii români este una universală,
întâlnim în cadrul evenimentelor
expuse la Varşovia semnificaţii şi
reprezentări altfel pe care artiştii
au ambiţia să le impună pe piaţa
de idei, subminând clişeele
regionale sau codificările de tip
social sau economic. Iniţiatorii şi
organizatorii, fie ei editori, curatori
ai acestor evenimente, vădesc
tendinţa de a eticheta şi clasa
autorii în funcţie de apartenenţa
naţională şi ocupaţională, dar şi
de eventuala paralelă existentă
între aceştia şi cazul polonez în
secolul al XX-lea, într-un cuvânt
de a-i subordona unui spaţiu bine
determinat conceptual; în schimb,
artiştii despre care vorbim scapă
din chinga generalizării şi îşi
ordonează discursul, literar, plastic
după un spaţiu personal, unul aflat
în conflict cu convenţiile de tip
interior/exterior, privat/public,
cu politizarea şi cu timpul istoric.
În cele din urmă, acest motiv
atotcuprinzător al spaţiului include
discursurile paralele sociologice,
istorice şi regionale, însă impune
un punct de vedere cu relevanţă
directă pentru individ, aşadar în
afara unei culturi oficiale.
Note:
* De fapt, cartea ce a apărut în martie a acestui an la editura W.A.B., interesată
de literatura de nişă, în traducerea romanistului din Poznań, Tomasz
Klimkowski, este al doilea titlu semnat Max Blecher pe piaţa editorială
poloneză. În 2013 a fost tradus la iniţiativa editurii Pogranicze romanul de
debut al lui Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată (Zdarzeniach z bliskiej
nierzeczywistość). Asemeni numelui, Pogranicze (graniţă) reprezintă mai
mult decât o editură, fiind un ONG multimedia axat pe cunoaşterea culturilor
vecine Poloniei.
** Instalaţia a cărei curator este Jacek Malinowki poate fi văzută în perioada
13 februarie-10 august 2014. J. Malinowski, sculptor, regizor şi fotograf ce
trăieşte în Varşovia coordonează proiectele vizuale ale Forumului Cultural
Austriac la Varşovia.
*** Expoziţia a fost deschisă publicului în perioada 11 martie-08 iunie 2014,
curator fiind criticul de artă Ewa Gorządek.
**** Berlinul uzează de acelaşi tip de retorică.
Alice
Munro
și
Premiul
Nobel
Noul volum semnat de Alice Munro,
câștigătoarea Premiului Nobel pen-
tru Literatură în 2013, se numește
Ură, prietenie, dragoste, căsătorie și
a apărut la Editura Litera în 2014,
traducerea din limba engleză fiind
realizată de Justina Bandol. Cartea
adună laolaltă nouă povestiri. Alice
Munro scrie simplu. Are și un anu-
me ritm al frazării, pentru că într-o
îndepărtată provincie canadiană
se trăiește altfel decât la București.
Sau Paris. Munro știe bine ce știe.
Nu inventează mai nimic. Secvențe
de viață canadiană aceste stories, cu
oameni care parcă nu-și doresc prea
mult; viața trece oricum de la sine.
Un balans între un trecut inform
și un viitor tulbure. Asta e tot. Un
balans între a renunța și a mai cre-
de că orice e posibil. Când nu mai
ai nimic, poți avea totul. Femei sau
bărbați, tineri sau bătrâni, familii, so-
cialul îi cuprinde pe toți. Contorsio-
natele relații dintre ei. Oamenii unui
anume loc. Mereu iluzii și speranțe,
frânte sau doar parțial îndeplinite.
Și viața trece oricum. Cu ură, pri-
etenie, dragoste, căsătorie. Viață și
moarte, aș adăuga. Detalii ale unor
existențe trăite ca într-un tablou
fără ramă. Rama este această carte
emoționantă.
Bedros HORASANGIAN
CARTE
14
Bucurați-vă de viață!
CARTE
Viorel ZAICU
„Mă gândesc că uneori, în trecut,
atunci când mă confruntam cu
realitatea, aşa mi-aş fi dorit să-i trag
o flegmă zemoasă drept în faţă,
şi să-i mai dau şi câteva picioare
în burtă. Însă acum realitatea
înseamnă şi mai mult mizerie şi
haos, şi chiar dacă ne arată fundul
tuturor, eu parcă totuşi n-am chef
să mă uit, numai ca să mai am
despre ce bârfi.”
Așa sună una dintre nu puținele
zise dulci-amărui ale scriitorului
chinez contemporan Yan Lianke.
Care, când se apucă să povestească
– cu rezonanță de clasic rus
și orchestrație de maestru al
postmodernismului –, năucește,
magnetizează, vrăjește și înmoaie.
Povestea ultimului roman al lui Yan
Lianke e simplă: La Shouhuo, într-
un sat din munții Chinei, începe
să ningă. Absolut banal, dacă
evenimentul n-ar avea loc în miezul
verii, după o torpoare prozaică. Se
așterne zăpada, recoltele sunt duse,
rezervele sunt scurte. Foametea
se ghicește după colțul verii,
tragicul se ridică din amintirile
zorilor comunismului și bântuie
satul, nimeni nu îndrăznește să
mai spere. În afară de Liu, acel
prefect Liu, care vine cu ideea
salvatoare: să cumpere mumia lui
Lenin de la Moscova şi să-i facă
un mausoleu în satul năpăstuit.
Asta ar fi atras turişti, care ar fi
adus bani și ar fi salvat nu doar
satul, ci întreaga regiune. Dar să
aduni fonduri pentru cumpărarea
mumiei lui Lenin e greu. Trebuie
să găseşti o soluţie. Așa începe un
bal literar de pomină, frisonant,
în care comicul țopăie când pe
coardele absurdului, când pe toba
funestului, iar râsul dansează cu
plânsul. Ca în paragraful de mai
jos…
„O altă familie suferea de
poliomielită din tată-n fiu, din
cinci oameni trei copii aveau
poliomielită. Într-o zi tatăl s-a dus
pe munte la fierar să-i dreagă sapa,
și a mers ce a mers până ce s-a
spânzurat undeva lângă drum, și
atunci Revoluția i-a lăsat și aceluia
familia să se întoarcă în sat. O altă
familie, în care toți erau întregi,
însă nu era niciun bărbat, ci doar
o femeie cu o fată de treisprezece
ani și încă una de cincisprezece,
au săpat și au săpat, până când
mama le-a întrebat, râzând, pe fete
cică n-ați vrea voi să vă întoarceți
în sat să vă odihniți? Fetele au zis
că ba da. Atunci ea le-a zis că să
se pregătească, că a doua zi o să
se întoarcă. Ele credeau că a zis
doar așa, și seara s-au culcat într-
un loc mai ferit, dar a doua zi când
s-au trezit, au văzut că mama lor
băuse șoricioaică și că murise în
așternuturi. Revoluția a înjurat-o
bine de tot, dar apoi le-a pus pe
fete s-o ia pe moartă și să plece.”
Yan LIANKE
Bucurați-vă de viață!
Editura ALLFA, 2013
Premiul Franz Kafka 2014
Finalist al Man Booker
International 2013 (cu ediția în
engleză, incomparabilă calitativ
cu originalul sau cu traducerea
românească făcută de ROXANA
RÂBU)