În acest număr semnează

:
Daniel CORBU u Mioara BAHNA u Christian
CRĂCIUN u Marina POPESCU u Andreea VOICU u
Irina‐Roxana GEORGESCU u Miruna Ştefana BELEA
u Adelina DOZESCU u Alin CIUPALĂ u
Valentin IRIMIA u Constantin DOBRESCU u
Cosmin PERŢA u Cornel Sântioan CUBLEŞAN u
Aurel UDEANU u Florentin SMARANDACHE u
Dan DĂNILĂ u Tudor Călin ZAROJANU u
Iulian MOREANU u Diana TRANDAFIR u Emil SUDE
u Virgil DIACONU u Serghie BUCUR u
Lucian GRUIA u Robert TOMA u
Gheorghe A. STROIA u Victor STEROM u
Gherasim RUSU TOGAN u Octavian ONEA u
Emanoil TOMA u Raluca DANCIU CÎRSTEA u
Ştefan Al.‐SAŞA
Revista Nouă
Fondat ă de Bogdan Pet r i cei cu HASDEU l a 15 decembr i e 1887
Ser i a a I V‐ a, edi t at ă de Cer cul Li t erar «Geo Bogza» di n apr i l i e 2004
Anul X nr. 3 (82) / 2014 http://revistanoua.servetown.com
Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA
‐ apare de şase ori pe an ‐
Cercul Literar «Geo Bogza»
al Casei Municipale de Cultură Câmpina
Revista Nouă
Florin DOCHIA (redactor‐şef)
Ştefan Al.‐Saşa (secretarul redacţiei)
Corectură: Iulian MOREANU
Acest număr apare cu sprijinul financiar
al Consiliului Local Câmpina
5 lei ISSN 1223 ‐ 429X
Textele propuse spre publicare se trimit în
format digital, cu menţiunea «Pentru Revista
Nouă» prin e‐mail fdochia@gmail.comsau
florindochia@yahoo.com
Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo
Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal
105.600 Câmpina, jud Prahova, email:
casabogza@gmail.com
DTP: Flowerin Flow
Materialele nepublicate nu se înapoiază.
Responsabilitatea pentru conţinutul textelor
aparţine în exclusivitate autorilor.
Tiparul executat la PREMIER Ploieşti
CUPRINS:
eseu ‐ Daniel CORBU ‐ Note despre posteritatea scriitorului român / 3 * cronica literară ‐
Mioara BAHNA ‐ Emilian Marcu: Tobele mute / 6 * cronica literară ‐ Christian CRĂCIUN ‐
Darul prieteniei / 12 * Concursul de literatură „Geo Bogza” 2014: Marina POPESCU,
Andreea VOICU, Irina‐Roxana GEORGESCU, Miruna Ştefana BELEA, Adelina DOZESCU /
18 * teme istorice ‐ Alin CIUPALĂ ‐ Istoricul G. I. Ionescu‐Gion (1857‐1904) ‐ O biografie
de excepţie / 28 * poesis ‐ Valentin IRIMIA / 32 * historia mirabilis ‐ Constantin
DOBRESCU – Noi date despre grecii prahoveni / 34 * cronica literară ‐ Cosmin PERŢA ‐
Ion Ochinciuc, un maestru al romanului poliţist, din nou pe scenă / 38 * poesis ‐ Cornel
Sântioan CUBLEŞAN / 40 * poesis ‐ Aurel UDEANU / 42 * aniversare ‐ Eugen EVU la 70
de ani. Spicuiri critice / 44 * remember ‐ Gheorghe PITUŢ / 45 * note de lectură ‐
Florentin SMARANDACHE ‐ Acest exil spiritual continuu. Poetul Ionut Caragea / 46 *
interviu ‐ Dan DĂNILĂ: „Am invitat de mic că există mai multe generaţii şi naţii, cu limbi
şi obiceiuri diferite şi asta mi se pare normalitatea, oriunde aş fi” (Tudor Calin Zarojanu)
/ 47 * ethica minima ‐ Iulian MOREANU ‐ A douăzecea povestire cu un copil / 52 * note
de drum‐ Diana Trandafir ‐ Călătorie la Luxemburg / 59 * poezie franceză ‐ Guillaume
APOLLINAIRE / 63 * poesis ‐ Emil SUDE / 64 * note de lectură ‐ Virgil DIACONU ‐
Povestiri de dragoste sau În căutarea androginului / 66 * poesis ‐ Dan DANILĂ / 68 *
note de lectură ‐ Serghie BUCUR ‐ Plaiuri & Chipuri / 70 * note de lectură ‐ Lucian Gruia
‐ Ionel Marin – Lumina eternă a sufletului / 72 * note de lectură ‐ Robert TOMA ‐ Unde
sunt, oare, cei care mai sunt? / 74 * note de lectură ‐ Gheorghe A. STROIA ‐ Viaţa ‐
hranită de speranţă şi altruism ‐ o constantă a eposului Marianei Vicky Vârtosu / 77 *
breviar ‐ Victor STEROM (Gabriela MELINESCU ‐ Stări de suflet; Gellu DORIAN‐ Cartea
singurătăţilor) / 80 * folclor ‐ Gherasim Rusu Togan ‐ Segment de civilizaţie tradiţională:
Ritualica „praznicelor” şi bogăţia lor semantică / 81 * eseu ‐ Octavian ONEA ‐
Menodrama Hasdeu – Caragiale. A. De la Societatea „Românismul” la ratarea premiului
academic (I), urmare din nr. anterior / 87 * actualitatea ‐ Festivalul‐Concurs
Internaţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII” / 91 * comedie ‐ Emanoil TOMA ‐
Vremea omizilor (fragment) / 94 * cronica plastică ‐ Cornel Sântioan Cubleşan ‐ Porţile /
99 * cronica plastică ‐ Serghie Bucur ‐ Romantica / 100 * arte poetice ‐ T. S. Eliot: «Am
descoperit că forma a dat elan conţinutului» (Traducere de Raluca Danciu Cîrstea) / 102
* Centenar Corneliu Coposu / 107 * parodii ‐ Ştefan Al.‐SAŞA / 108
Acum un secol şi mai bine de
jumătate, pe la 1848, când, entuziastă,
euforică, generaţia tinerilor bonjourişti
încerca să facă România mare şi
modernă, românii parcă inventaseră
maşina de produs idealuri. Intelectuali
de marcă precum Vasile Alecsandri,
Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade
Rădulescu, Ion Ghica porneau de la un
ansamblu de atribute culturale şi vizau o
proprietate spirituală care să introducă
România în circuitul european. Idealuri
romantice, uşor naive, veţi spune. Dar la
fel de naive şi romantice au fost şi după
revoluţia din 1989. Entuziasmul
românilor a scăzut îngrijorător, energiile
parcă au secătuit. Trăind o prostească
încântare de sine însuşi, omul „recent” a
devenit supusul unei mentalităţi a
confortului. Astfel, confortul devine noua
religie, o religie promovată asiduu de
tehnologism, de globalism, de
multiculturalism şi alte doctrine
postmoderne.
Prin urmare, omul idealurilor proprii e
înlocuit cu omul paradigmei economic‐
tehnologică, pentru că, eliminându‐se cu
metodă tradiţiile locale, doar valorile
„tehnice” rămân valori universale.
Postmodernitatea doctrinară a
dezobişnuit omul de a‐şi face singur
idealuri. Praxisul postmodern lucrează
pentru el: îi creează ceea ce se numeşte
un „single global lifestyle” (unic stil de
viaţă global), pornind de la convergenţa
spre realizarea „pieţii mondiale
integrate”. Intelectualii români lucrează
cu toate motoarele la răspândirea
multiculturalismului, un concept venit
din ideologia celor pe care trebuie să‐i
imităm de frica marginalizării. Iar de frica
marginalizării, nici un intelectual român
nu deconspiră faptul că
multiculturalismul nu înseamnă de fapt
diversitate culturală, ci monocultură. Şi
nici faptul că este o ideologie şi nu o
cultură! Că urmăreşte crearea unei
societăţi globale plate şi omogene, adică
fără diferenţieri între rase, culturi, religii.
Adică o societate lipsită de idealul
transcendenţei.
În ce mă priveşte, refuz să cred că în
România „omul ontologic” a fost asasinat
de „omul tehnologic”, adică de omul golit
de energiile misterioase şi de
dimensiunea transcendentului care intră
în chiar definiţia sa. Pentru că, prin
condiţia sa, omul e legat de căutare şi de
căutarea căutării. Iar căutarea înseamnă
inconfort şi nu aplatizare, cum doreşte
multiculturalismul. De asemenea, refuz
să cred că maşina noastră de produs
idealuri zace stricată, pradă ruginii şi că
oboseala românească e profundă, ci doar
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 3
Daniel CORBU eseu
Daniel CORBU
Note despre posteritatea
scriitorului român
4 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
o astenie trecătoare.
Problema care a suscitat discuţii
întreg secolul trecut, dar şi mai acut în
aceşti primi ani ai secolului douăzeci şi
unu, este traducerea în limbi de
circulaţie a operelor noastre literare care
să impună literatura română şi specificul
românesc în lume. Întrebarea „ce‐i de
făcut?” stă de un secol pe buzele tuturor.
Mari proiecte de traduceri ale clasicilor
români se făceau în perioada interbelică,
se fac şi astăzi. Fără efect însă. Se traduce
pe apucate, se publică la edituri mai mult
sau mai puţin obscure. Management
prost, ecou pe măsură! Toţi ne plângem,
la conferinţe sau în discuţii de cafenea că
Eminescu e necunoscut, dând vina pe
generaţiile de dinainte, toţi avansăm
ideea comună că dacă filozofia lui Blaga
ar fi fost tradusă la timp în Europa ar fi
provocat curent filozofic. Vorbe! Zilele
trecute dădeam peste un fragment, o
mărturisire a lui Bernard Shaw în
ipostază de cititor al lui Eminescu, de
acum vreo şaptezeci de ani: „Am citit
Împărat şi proletar, Strigoii şi toate
celelalte. Dacă aş fi unul dintre editorii
aceştia tineri, cu tipografie proprie, care
descoperă cărţi vechi, imposibile, şi fac
din ele ediţii pentru bibliofili, m‐aş repezi
de îndată la această carte uluitoare.”
„Uluitoarea” carte era o părticică din
poezia marelui poet român, pe care
traducătorii în engleză şi alţi câţiva
cercetători îl aşezau alături de Lenau,
Leopardi sau Goethe, cu care îi găseau
afinităţi filozofice, tematice şi estetice.
Deh, e micul blestem al poporului român
să piardă mereu trenul!
Însă aceste scurte consideraţii ale
noastre au, mai ales în vedere părerea
cultului pentru marile noastre valori
după trecerea lor la poporul stelelor. Un
fapt revoltător pentru oricine simte
valoarea acoperită de uitare (e cazul
atîtor artişti români!), nu poate să nu te
poarte spre meditaţia sceptică asupra
acestor timpuri postmoderne grefate de
ignoranţă şi neînţelese egolatrii. Acum,
valoarea clară, solidă, cu mesaj pentru
caractere puternice, nu mai interesează.
Giumbuşlucurile, exhibiţiile unor
superficiali oferitori de senzaţii tari
primează. Astfel, într‐o societate în care
e mai importantă eticheta şi reclama
agresivă decât conţinutul, Madonna sau
Michael Jackson întrec în popularitate (a
se vedea sondajele de opinie!) pe
Shakespeare, Goethe, Eminescu sau
Dostoievski. Asta dacă ne referim doar la
personalităţile literare.
Întors de la studii de la Paris, tânărul
bonjourist Vasile Alecsandri declara
prietenilor literaţi din capitala ieşeană
că vrea să ajungă poet naţional şi
popular. Şi, într‐adevăr, Doinele şi
lăcrămioarele, celebrele Pasteluri,
poemele sociale, culegerile de poezie
populară l‐au impus pe Vasile Alecsandri
în conştiinţa naţională românească
drept cel mai bun poet şi cel mai de
succes dramaturg. El a fost primul
nostru scriitor european. Premiul Ginta
latina din 1878 n‐a fost întâmplător!
Dar apariţia poetului Mihai Eminescu a
răsturnat total ierarhiile. În anii
următori trecerii în eternitate a lui
Eminescu, apreciat de contemporani pe
baza manuscriselor din cele două lăzi
predate Academiei Române de
Maiorescu prin 1902, el a devenit
poetul naţional şi, mai accentuat în
perioada interbelică, modelul în absolut
al oricărui poet român.
Daniel CORBU Daniel CORBU
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 5
În perioada interbelică, ierarhizările
literare consumau multă pasiune. Aşa s‐a
făcut că prin anii ’30, după publicarea
Cuvintelor potrivite, bătălia pentru locul
doi, cum ne place să spunem, a fost
câştigată de Arghezi. Pe urmă de Blaga,
de Ion Barbu, Bacovia, de Topârceanu,
care au devenit poeţi naţionali şi
populari şi care adăugau experienţe lirice
originale moderne.
Curând, schimbându‐se gusturile, ce‐i
drept nu esenţial, nu în ceea ce are
poezia mai adevărat, au apărut: Nicolae
Labiş, Gellu Naum, Nichita Stănescu,
Adrian Păunescu, Ioan Alexandru,
Marin Sorescu, Ioanid Romanescu,
Grigore Vieru, Mihai Ursachi, Dan
Laurenţiu, Adi Cusin, Cezar Ivănescu
etc. Marile lor opere, la care se adaugă
cele ale unor prozatori precum
Sadoveanu, Camil Petrescu, Marin
Preda, nu mai sunt gestionate firesc în
posteritate, o posteritate care se‐
ntâmplă acum. Nicolae Labiş,
Sadoveanu, ca să dăm doar două
exemple, au fost scoşi din manualele
şcolare, Preda se predă alternativ.
Umilit, urgisit, controlat de sărăcie în
aceste timpuri, scriitorul îşi pune toată
speranţa într‐o posteritate dreaptă şi
obiectivă, care să pună în lumină
lucrarea sa întru frumos şi bine. Dar
totul în România rămâne vânare de
vânt, iluzie, o iluzie care, lovindu‐se de
zidul gros şi rece al indiferenţei celor
care ar trebui să gestioneze posteritatea
unei opere, se sfărâmă uşor, ca frunzele
de tutun.
Daniel CORBU Daniel CORBU
Prima zi a Fesivalului Internaţional „POEZIA LA IAŞI" în carierul TĂTĂRAŞI
6 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Sugestie a unui strigăt înăbuşit, titlul
romanului lui Emilian Marcu – Tobele mute
– propune o meditaţie pe tema tensiunii
mereu actuale dintre libertate şi absenţa
ei, dintre dreptate şi nedreptate, dintre
real şi ideal, în ecuaţia dramatică a
existenţei surprinse, de această dată, în
primul rând, într‐un sat‐lagăr din
îndepărtata taiga siberiană, unde o
comunitate de marginali încercă să
simuleze – undeva pe la începuturile
comunismului rusesc – normalitatea unei
vieţi, care le refuză atâtea drepturi,
asigurându‐li‐l însă, fără pic de
răgaz/abatere, pe cel la suferinţă, printr‐un
noian de privaţiuni pe care, totuşi,
personajele încearcă să le pună între
paranteze, să facă abstracţie de ele, pur şi
simplu ca să poată trăi.
Este un roman viguros, în descendenţa
capodoperelor realismului românesc
interbelic, dar şi al celui străin, rus, mai
ales, în care naratorul auctorial îşi permite
orice, prin atuul omniprezenţei şi,
automat, al omniscienţei, adică să fie
echidistant faţă de lumea creată, dar şi să‐şi
împletească, în stil indirect liber, deseori,
cuvintele cu ale personajelor, alcătuind un
continuum verbal, în care austeritatea
vieţii celor care compun universul operei e
susţinută prin sobrietatea expresiei, la care
naratorul renunţă însă frecvent, oferind, în
schimb, pasaje încărcate de lirism, subliniat
prin expresivitatea limbajului, totul în
deplină concordanţă cu tema pe care o
dezvoltă, de‐a lungul celor trei părţi ale
cărţii, Mânzul de lapte, Umbra peştelui
sub gheaţă şi Cămaşa de cenuşă a
prizonierului, cu titluri, de asemenea, cu
evidentă încărcătură simbolică.
Când naratorul omniscient renunţă la
prerogativele sale, face ca acţiunea să pară
a se derula urmând meandrele unei
memorii afective colective, creându‐se, ca
urmare, un fel de complicitate între narator
şi personaje, pe care o identifică, şi‐o asumă
şi o dezvăluie, şi, de aceea, discursul epic
merge în zig‐zag, cu întoarceri frecvente
înspre un trecut, nici acesta foarte limpede
pentru cei care l‐au trăit. Mai mult, discursul
narativ dă impresia, de multe ori, de
participare la o dezbatere, incluzând toate
instanţele narative, mereu pe tema celor
două secvenţe de viaţă a deportaţilor din
taiga. Pe de altă parte, prezenţa stilului
indirect‐liber relativizează perspectiva
asupra mediului, a personajelor. Trecerea
de la relatarea naratorului omniscient la
cuvintele personajelor sau la perspectiva
naratorului‐colportor se face însă aproape
insesizabil, dându‐se, totodată, un plus de
verosimilitate întregului. În aceeaşi nevoie
de subliniere a veridicităţii se înscrie şi
tendinţa explicativă: cana de tablă zincată,
dintr‐o tablă…; motocicleta lui cu ataş, o
motocicletă…
Se remarcă o excepţională ştiinţă a
dozării detaliilor, în fiecare imagine, prin
cronica literară Mioara BAHNA
Mioara BAHNA
Emilian Marcu:
Tobele mute
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 7
care se susţine realismul romanului, încât,
fără echivoc, universul creat de Emilian
Marcu pare a fi surprins cu aparatul de
filmat, căruia nu‐i scapă nici cel mai mic
amănunt, odată ce şi‐a îndreptat obiectivul
spre o direcţie. Naratorul panoramează
arealul vieţii personajelor, iar acestea, la
rândul lor, adaugă propria perspectivă
asupra lumii, completând, în primul rând,
imaginea monografică a acestui areal, încât,
prin romanul de faţă, scriitorul dă, încă o
dată, măsura talentului său epic, dar şi liric,
într‐o lucrare monumentală, al cărei incipit
îl transpune pe cititor în atmosfera din
satul‐lagăr, o enclavă multietnică, pierdută
în taigaua siberiană, a cărei reprezentare se
realizează prin detalierea existenţei
cotidiene, a frământărilor personajelor, a
bucuriilor şi a tristeţilor lor – banale, din
afară, dar esenţiale pentru fiecare – prin
care li se fundamentează raţiunea de a fi.
Universul uman al romanului are date
care copleşesc prin grandoarea asumării
destinului de către personajele a căror
existenţă, deşi se construieşte şi se
derulează în sălbăticie, se încăpăţânează
nu s‐o mimeze pe cea obişnuită, ci chiar să
reconstituie şi să înrădăcineze acolo, în
taiga, o viaţă asemănătoare celei de acasă,
de unde au fost smulşi, aşa încât lumea
romanului lui Emilian Marcu
demonstrează, încă o dată, capacitatea
omului de a „sfinţi locul”, iar tenacitatea,
perseverenţa cu care personajele înfruntă
orice adversitate, nu atât a naturii, cât, mai
ales, a semenilor care uită că ei înşişi sunt
pasageri prin viaţă, este cel mai puternic
atu al lor în conglomeratul de circumstanţe
care nu ajung însă la a‐i bulversa.
Planurile narative ale romanului se
dezvoltă, întreţesându‐se. Pentru personajele
lui Emilian Marcu, din satul‐lagăr siberian,
există doar două timpuri: cel dinainte şi
prezentul, care le dă senzaţia eternizării, la
viitor îndepărtat neintrând în calculele lor.
Prezentul vieţii din satul‐lagăr şi din
cea mai apropiată aşezare faţă de acesta
(aflată la vreo treizeci de verste distanţă),
Ivanovca, locurile în care se derulează cea
mai mare parte a acţiunii, dar şi din
oraşul‐port, sediul celor mai înalte
autorităţi tangibile pentru lumea de aici,
este fracturat, prin flashback, de scene din
trecut cuprinzând, în special, momente
care au precedat deportarea intempestivă
a unei umanităţi aruncate apoi într‐o
detenţie sui‐generis, pe care, totuşi,
personajele, dominate de un fatalism
ereditar, o suportă cu blândeţe, resemnare,
cu sincera convingere a omului simplu că,
din moment ce i s‐a dat, viaţa trebuie,
oriunde şi oricum, trăită, oricare ar fi
mijloacele care îi stau la dispoziţie sau pe
care trebuie să şi le inventeze. Aşa se
explică acceptarea schimbării
spectaculoase din viaţa lor, odată cu
ridicarea de‐acasă şi abandonarea în
Mioara BAHNA Mioara BAHNA
8 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
sălbăticie, adaptarea la un mod de viaţă
diferit de cel familiar, la condiţii cât se
poate de rudimentare, unde li se impune
un soi de „reeducare”, obsesie a
regimurilor discreţionare. Mai mult,
personajele, în ansamblu, par a demonstra
că singura lor grijă e să trăiască pentru a
trăi, frust, fără pasiuni ieşite din comun,
fără dorinţe dincolo de ceea ce reprezintă
strictul necesar, hrana şi adăpostul, între
coordonatele cardinale ale existenţei, fără
a face caz de drama reală ai cărei actori
involuntari sunt, sau fără a o conştientiza,
unele dintre ele chiar până când, tot
imprevizibil, li se impune să refacă drumul,
în sens invers, după două decenii, spre
ţinuturile de unde au fost dislocaţi.
Deixisul e subliniat aproape permanent
în roman. De asemenea, o continuă
pendulare între prezent şi existenţa
dinaintea lagărului, din care străbat mai
ales flash‐uri, ordonează materialul epic, în
care se confruntă şi se contopesc, în
cercuri concentrice, oameni liberi şi
oameni care se închipuie liberi, deţinuţii
din satul‐lagăr, paznicii lor şi cei din satul
Ivanovca, iar jocurile laolaltă ale copiilor
acestora, în care fiii prizonierilor devin
stăpânii sunt sugestive, exprimând subtil
nestatornicia lumii, fortuna labilis, chiar
dacă la scară mică. În felul acesta, chiar
statutul de „învinşi” sau „învingători” pe
care‐l au cei care constituie comunitatea
din taiga este relativ, câtă vreme precaritatea
existenţei lor nu le învinge pofta de viaţă.
În plus, un fel de rafinament, cu sau fără
finalitate lucrativă, le însoţeşte sau le
punctează existenţele, tradus, de pildă, în
produsele manufacturiere pe care şoferii
sau Trifonov le duc în oraşul‐port.
Vitregia vieţii le imprimă personajelor o
fermitate, sinonimă contextual cu
duritatea, devenită latură intrinsecă a firii
lor, manifestare instinctuală indispensabilă
supravieţuirii, demonstrată în imagini care
frizează, uneori, naturalismul. Traversată,
în general, de drame uriaşe – morţi
înfioarătoare, mai ales ale celor sfâşiaţi de
fiarele pădurii, violuri, la fel de
înspăimântătoare, sinucideri traducând
neputinţa de a întrezări vreo speranţă de
salvare din ceva care nu pare a fi doar un
intermezzo tragic, ci o stare definitivă,
disparţii misterioase, unele deliberate, ale
unor inşi incapabili să se adapteze la noul
trai, confruntări, deci, cu fiarele pădurii sau
cu semenii‐fiare etc.: o fată e pe punctul de
a fi violată, atentatorul e gata‐gata să fie
ucis de o femeie, o familie e sfâşiată de
lupi, un câine e sfârtecat de fiarele pădurii
etc.–, lumea pe care o conturează scriitorul
în roman este, de fapt, o imagine metaforică
amplă, complexă, a omenirii, aflate mai
mereu în contiguitatea unor răstrişti.
O natură neprietenoasă, determinată
de o climă pe măsură, completează vitregia
existenţei acestor personaje care, paradoxal,
prin capacitatea de a se adapta, devin
învingători, termen sinonim în acest context
cu „supravieţuitori”. De pildă, desprinşi de
realitatea lumii mari, din afară, locuitorii
taigalei de‐abia dacă auziseră, dar cine
mai putea pune bază pe astfel de zvonuri
cum că războiul se terminase demult. Pentru
ei, eroii civilizatori (păstrând proporţiile)
sunt şoferii de pe camioane, cei care
asigură comerţul de tip „troc” (lemn,
vânat, blănuri, obiecte manufacturiere
produse în pădure, în schimbul unor
alimente de primă necesitate: zahăr, ulei,
făină etc.) şi Trifonov, care le face cam
aceleaşi servicii celor din taiga, venind cu
motocicleta sa. Aceştia aduc, totodată,
veşti, când le au, de la rudele de departe
sau, o vreme, scrisorile oficiale prin care se
anunţa moartea, pe front, a câte unui soţ.
Romanul prezintă o societate construită
artificial şi dominată de femei, fiindcă
Mioara BAHNA Mioara BAHNA
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 9
bărbaţii locului sunt puţini, nevolnici,
infirmi, imaturi, cei mai mulţi, iar ceilalţi,
aflaţi doar în tranzit, sunt doriţi, visaţi,
adoraţi, primiţi regeşte, în măsura posibilităţilor
oferite de loc şi de timp. Trifonov, de pildă,
e unul dintre ei, cu simţurile mereu la
pândă, gata să se supună / să răspundă
oricărui semn din partea vreuneia, fiindcă
ele sunt stăpânele locului, care aşteaptă
însă, cu ardoare, să fie stăpânite. În plus,
stabilesc reguli chiar, prin care îi împart
pentru a‐i folosi. Liderul femeilor este
Nastasia Vavilov, cea care face inclusiv o
repartiţie riguroasă a lui Trifonov, un fel de
amazoană (fără cal!), conducătoarea obştii
femeilor, regina neîncoronată, care se
zbate şi ea între a‐şi astâmpăra pornirile
naturale, de a fi mângâiată de un bărbat şi
datoria asumată, înţeleasă lucid, de a ţine
în frâu, spre binele întregii comunităţi,
nevoile celorlalte.
De altfel, puternic instinctuală, lumea
romanului lui Emilian Marcu nu ezită, de
obicei, să se lase condusă de simţuri,
ocolind alte criterii şi, din acest motiv, este
mai aproape, de multe ori, de fauna – şi
fizic, dar şi comportamental – din taiga
decât cei de unde le vin mijloacele de trai
pe care nu li le oferă pădurea şi de care, la
rigoare, chiar se pot dispensa, fără
suferinţe majore. Simplitatea care o
caracterizează nu este neapărat urmarea
abrutizării induse de mediu, ci, pentru cei
mai mulţi, a faptului că n‐au apucat să
trăiască altfel. În consecinţă, nici visurile nu
le sunt altfel. Spre exemplu, copil, Ion
Alnimănui visează, după ce mânzul de
lapte îi e luat în camionul unui şofer şi dus
nu se ştie unde, ca mânzul de lemn primit
în dar, în locul celui real, să prindă viaţă. La
fel, visurile celorlalţi se rezumă la ostoirea
nevoilor genuine, general‐valabile.
Monotonia existenţei cotidiene a
personajelor e anulată prin temeinicia cu
care săvârşesc totul. Tăierea lemnelor
pentru a fi trimise în oraşul‐port, şi de
acolo în marea Rusie, expediţiile la pescuit
ale bărbaţilor conduşi de Saşa Ilici, munca
la bucătărie, a Katiuşei Vasilievna sau a
Tasiei, în oraşul‐port, pregătirea cărnii de
cal pentru hrană, a vânatului, a conservelor,
prepararea băuturilor din fructe de
pădure, strângerea fânului, reuniunile
femeilor rămase singure sau cu câte un soţ
mutilat de război, la care se bea mult, se
cântă, cântecul lor luând turnura unei
aproape continue litanii, se mănâncă
pelmeni din catiloci, se bea vodcă pe
apucate etc. sunt câteva dintre activităţile
asupra cărora se centrează atenţia naratorului,
creând imaginea de ansamblu a vieţii unei
lumi a personajelor, dornice de firesc.
Încercarea de normalitate se face şi prin
încropirea unor legături sociale între satul‐
lagăr şi Ivanovca. Singurele „divertismente”
al locuitorilor acestora sunt „petrecerile”,
la care femeile îşi cântă singurătatea,
înecându‐se, cu toţii, în alcool şi dragostea,
pe apucate, pentru care ele pun la cale
adevărate strategii pentru a putea avea,
măcar pentru scurt timp, un bărbat în
patul lor sau oriunde l‐ar prinde, iar în
ipostaza de vânaţi cu disperare sunt, în
special, şoferii de pe camioane care aduc şi
duc mărfuri, legând aşezările acestea
uitate de realitatea de care au fost
desprinşi locuitorii lor, la care se adaugă
Trifonov, transformat, ca urmare a
tentativei de viol în care e surprins, în
victimă, pe punctul de a‐şi pierde viaţa, iar
apoi, „premiu”, râvnit de absolut toate
femeile din Ivanovca.
Caracterizarea detaliată a locuitorilor
din taiga cuprinde şi referiri la aspecte
organizatorice, administrative, la dubla
ierarhie căreia îi sunt supuşi: una impusă
din afară şi alta pe care şi‐o creează
deportaţii, pentru că, involuntar, dar
Mioara BAHNA Mioara BAHNA
10 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
obligatoriu, în viaţa lor, se întâlnesc
imperativele Maicii Rusii şi cele ale lui
Dumnezeu, într‐o epocă de efervescenţă a
lumii ruse, ale cărei date de permanenţă se
regăsesc şi în regimul ţarist, dar şi în cel
comunist.
Echilibrul relativ al acestor comunităţi –
caracterizate printr‐un oximoronic amestec
de grobianism, mai mult sau mai puţin
structural, şi o delicateţe sufletească
incontestabilă –, creat de ea însăşi, cu
mijloace primitive, este, din când în când,
tulburat, personajele fiind oprite din rutină
de evenimente spectaculoase sau, cel
puţin, cu impact important, aşa cum este,
pentru femei, fuga temporară a lui Trifonov,
cel convertit de ele în trofeu, luându‐l cu
sine şi pe copilul‐bărbat, Alnimănui, de
care li se legaseră speranţele, în oraşul‐
port. Dispariţia, tot temporară, a lui Saşa
Ilici, aduce, în schimb, un episod aproape
fantastic: plecat în pădure să caute urmele
ursului care i‐a sfâşiat câinele credincios,
singurul prieten real, personajul cade într‐o
groapă, moment urmat de amnezie, după
care se trezeşte în mijlocul unei populaţii
stranii, vorbind o limbă necunoscută, care
pare a‐l fi salvat de la moarte.
Acţiunea e susţinută de un număr
incalculabil de personaje, unele ieşind doar
episodic la suprafaţă, dar firesc şi susţinând
verosimilul romanului, alături de toate
celelalte, cărora existenţa la marginea
civilizaţiei le imprimă o traiectorie
obligatorie: se conformează sau dispar.
Personajul care beneficiază însă de atenţia
specială a naratorului este Ion Alnimănui,
venit pe lume în satul‐lagăr, dar rămas
devreme orfan, pentru care aici era casa
lui. Aici se născuse şi aici văzuse lumina
soarelui. De aceea, numele, ales de
comunitate, exprimă un fel de libertate
tragică, prin absenţa vreunei legături
directe cu oricine. E, totuşi, un personaj
emblematic pentru aceşti dezmoşteniţi ai
sorţii, lăsaţi la voia întâmplării, care, rămaşi
fără speranţa de a reveni la viaţa lor
dinainte îşi încropesc un alt făgaş pe care
să‐şi orienteze existenţa, dar sunt, din nou,
deturnaţi şi împinşi în contra voinţei lor.
Ion Alnimănui creşte odată cu satul‐lagăr,
iar urmărirea evoluţiei lui, a transformării
din copil de pripas, docil, harnic,
dezorientat, în bărbatul râvnit de toate
femeile din jur, care, în final, se însoară cu
o fată, Alia, din satul „vecin”, în care trăiesc
oameni liberi, iar aceasta îi aduce pe lume
un fiu, moment pe care pe proaspătul
părinte îl alege ca să pună temelia noii lor
case chiar la poarta lagărului, dar în afara
acestuia, conferă cărţii statut de
bildungsroman. Ordinul de evacuare a
satului‐lagăr din taiga şi plecarea pe
neaşteptate a şlepurilor cu foştii locatari‐
deţinuţi, care precedă iminenta naştere a
copilului său, îl lasă pe Ion Alnimănui într‐o
confuzie totală, pustiirea satului
bulversându‐l, pentru ca avalanşa
evenimentelor să culmineze cu
dobândirea, involuntară, a statutului de
unic responsabil pentu perpetuarea vieţii
satului, tocmai el care era al nimănui.
Candoare, încrâncenare, violenţă,
duioşie şi duritate sunt, în comportamentul
personajelor lui Emilian Marcu, manifestări
fireşti. În plus, o ingenuitate imanentă
înscrie aceste personaje în prototipul
victimei perfecte, predestinate pentru
sacrificiu. Dincolo de traiul frust, de
simulacrul de normalitate, multe dintre ele
ascund visuri pe care nimeni nu li le‐ar
bănui. Un asemenea incredibil visător e
Trifonov: un fel de haiduc într‐ale
dragostei, vânzător de iluzii, făcând naveta
între oraşul‐port, de pildă, şi lumea pustiită
în inima taigalei, dincolo de ispitele
imediate, de statutul lui perpetuu de vânat
şi vânător, în relaţia cu femeile, mai ales
Mioara BAHNA Mioara BAHNA
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 11
din Ivanovca şi din satul‐lagăr, dincolo de
violul pe care e pe punctul de a‐l înfăptui,
până îşi face apariţia corectiv‐punitivă
Nastasia Vavilov, urmată de intervenţia
tămăduitor‐coercitivă a Şurei, personajul
rămâne un idealist. „Regina” misterioasă a
sufletului lui, femeia de departe, învăluită
de aburii amintirii, dar şi ai imaginaţiei
personajului, e factorul care îi dă o
neverosimilă distincţie, coexistând cu
abjecţia suverană, care îi conferă nota
definitorie.
O latură deloc neglijabilă în Tobele
mute, întâlnită şi în celelalte romane ale lui
Emilian Marcu, este interacţiunea realului
cu miticul, însă e vorba şi de o mitologie pe
care şi‐au creat‐o personajele şi la care se
raportează îndeosebi în momente de
răscruce, tensionate. Aşa, de pildă, Ion
Alnimănui, rămas în satul‐lagăr, după
retragerea de către autorităţi a celorlalţi,
alături de proaspăta lui soţie, Alia, simte
pretutindeni, în aşezarea devenită
fantomă, urmele, sunetele, zgomotele
vieţii recent rupte, traversate de fâlfâit de
aripi de îngeri, pentru personaj, realul şi
oniricul formând, adesea, un tot
nediferenţiabil. O imagine, recurentă, din
această paradigmă, a osmozei real‐
fantastic / mitic este cea a umbrei peştelui
care a tras sub gheaţă un pescar şi l‐a dus
cu el, ca ofrandă apelor. Pe de altă parte,
imaginea somnului care se pierde sub
gheaţă cu pescarul tras după el şi cea a lui
Ion Alnimănui, măsurând locul pentru casa
pe care urmează să şi‐o construiască,
pentru el, Alia şi copilul lor, sunt
reprezentative pentru nevoia de libertate,
împletită cu sugestia forţei regeneratoare a
vieţii, în stare să prindă rădăcini oriunde.
În esenţă, aşadar, romanul lui Emilian
Marcu prezintă – în general, cu mijloacele
prozei obiective, dar scindate uneori de
amestecul cu perspectiva subiectivă, a
personajelor – un fragment verosimil de
existenţă ocultată de Istorie, având în
centru o mână de personaje desprinse
forţat din lumea lor şi transplantate într‐un
pustiu, căruia reuşesc să‐i dea atâta viaţă
cât le trebuie lor pentru a putea merge mai
departe, un grup tăcut de oameni care nu
întreabă şi nu se întreabă de ce au ajuns
unde au ajuns, în taiga, iar tăcerea lor,
căreia, în această privinţă, naratorul nu‐i
surprinde nicio fisură, poate fi o demonstraţie
a ideii kafkiene referitoare la impactul cu
absurdul care poate apărea oricând: din
moment ce fiinţele „prelevate” dintr‐o
societate obişnuită nu se întreabă de ce li
se întâmplă ce li se întâmplă, părând a fi
ataşate exclusiv de clipă, fără frământări
induse de politică, de filozofie sau de
altceva, asemenea oricăror fiinţe primare,
strămutarea lor nu se justifică altfel, nu
poate fi explicată decât ca dovadă fie a
interferenţelor cu absurdul, fie, în
descendenţa lui Gide, a actului gratuit.
Aşadar, între frust şi calofil, stilul
romanului lui Emilian Marcu e în deplin
acord cu lumea pe care o înfăţişează,
uneori aspră, dură, aproape primitivă,
alteori de un rafinament nativ, înduioşător,
cartea fiind, în cea mai mare parte a sa, o
retrospectivă a vieţii unor dezrădăcinaţi
care, după infernul ruperii de firesc, într‐o
detenţie sui‐generis, se implică în
traversarea sincopei lor existenţiale, pe
care o iau ca atare, fără a‐i prospecta
limitele, în vederea întoarcerii la matcă,
încât, după ce moare tătuca,
evenimentele, care intraseră pe un alt
făgaş decât cele pe care se aflau de vreo
două decenii, de când deportaţii fuseră
aduşi în taigaua siberiană, fără ca
majoritatea oamenilor să‐şi dea seama,
încep să se precipite, iar debusolarea e
starea pe care o trăiesc toţi, deţinuţi,
localnici, reprezentanţi ai autorităţilor.
Mioara BAHNA Mioara BAHNA
12 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Teologul Costion Nicolescu ne îmbie cu
o carte care atrage atenţia mai întâi prin
titlul cu o răsucire de paradox: Carte pentru
îndrăgostiţii care vor să se împrietenească
(ed. Sophia 2014). În mentalul nostru
inevitabil (şi iremediabil?) secularizat,
ordinea este inversă, prietenia apare ca un
fel de anticameră a iubirii, un stadiu al
legăturilor umane mai lejer, mai puţin
dramatic, mai flou, mai scutit de
responsabilităţi decât iubirea. Pentru
Costion Nicolescu este exact invers: „După
mine, orice legătură bună se cere să
sfârşească în prietenie (philia), care
reprezintă maximum de relaţie umană ce
se poate crea. Este situaţia cea mai
fericită”. (260) Deşi nu pare, nu are nici o
notă combativă, este o carte profund
polemică în fondul ei, prin militantismul
asumat pentru normalitate, tradiţie,
frumos, iubire, feminitate, sensibilitate,
credinţă şi alte asemenea valori tari,
„desuete”. Din acest punct de vedere este
un eseu profund curajos prin directitudinea
mărturisirii. Două mostre pentru pornit
discuţia: „Prietenia este iubirea transfigurată,
sublimată, paradisiacă. Ea trece falnică şi
fără pas [scăpare de corectură, în realitate
păs] barierele artificiale: vârsta, genul, (aş
ezita să folosesc cuvântul „sex”, extrem de
alterat), timpul, spaţiul…Relaţiile noastre
de iubire sunt împlinite numai în măsura în
care măcar ating umbra atoatevindecătoare
a prieteniei. Relaţia părinte – copil, frate –
soră, soţ–soţie, maestru–discipol,
duhovnic– fiu duhovnicesc, iubit–iubit etc.
sunt împlinite numai atunci când sfârşesc
în prietenie. Sigur, prietenia, ca şi
arhitectura bisericilor noastre, poate fi
construită în nenumărate feluri geniale,
dar un arhetip iconic va fi de recunoscut
totdeauna în ea, acelaşi foc comunitar, de
natură inspirată, va arde pe altarul ei,
dătător de viaţă vie (sic!) în toate ale fiinţei
tale. Fiecare tip de prietenie are, pe lângă
exprimările comune, generale, şi manifestări
specifice, căci infinite sunt nuanţele
prieteniei, după cei ce se potrivesc întru
ea” (166). Și fragmentul doi: „Forma cea
mai înaltă de comunicare interpersonală
iubitoare în cuvânt, cea care I se cuvine ca
atare lui Dumnezeu, este cea poetică.
Poezia constituie fără îndoială, veşmântul
de sărbătoare al unei limbi (s.a.). În
cazurile cele mai fericite, de sărbătoare
pascală. Exprimarea poetică în legătură cu
Dumnezeu este posibilă datorită chenozei
Sale iubitoare. El Se lasă îmbrăcat în
cuvinte potrivite, pentru a Se face înţeles în
fiecare limbă şi de fiecare om” (187).
Avem deci cele trei teme ale cărţii:
prietenia/dragostea, poezia şi Dumnezeu.
Nu este o carte „sentimentală”, citită cum
trebuie este un profund eseu teologic
despre Iubire, în toate formele ei. Autorul
a făcut bine că a adunat aceste eseuri,
apărute prin presă, unitatea lor este
izbitoare şi impresia de ansamblu
cronica literară Christian CRĂCIUN
Christian CRĂCIUN
Darul prieteniei
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 13
surprinzătoare prin curajul (în sens creştin)
de a se situa cu totul împotriva modelor de
gândire. În contextul de azi, al unor
năucitoare confruntări în legătură cu
predarea religiei în şcoală, în general cu
locul religiei în spaţiul public, această carte
ar putea fi folosită ca un excelent
instrument de lucru. Un profesor de religie
deschis la minte ar putea vorbi foarte
atractiv elevilor despre iubire, prietenie,
frumuseţea femeii, căsnicie, tradiţie, timp
liturgic etc. dacă ar renunţa la limbajul
uscat al manualului şi ar apela la căldura
vie a trăirii autentice din aceste pagini. De
altfel, cititorului sceptic i‐aş recomanda să
înceapă lectura cu vibrantul interviu care
constituie ultimul capitol al cărţii. Vom
vedea un lucru rar, foarte rar în vremurile
noastre nevrotice: un om care se bucură
de toate ale vieţii şi ne împărtăşeşte simplu
aceste bucurii (travestite uneori în
încercări grele): de la felul cum s‐a
apropiat, stângaci, de soţia lui în studenţie,
până la jubilaţia „meseriei” de bunic. Vom
înţelege omul pentru a înţelege scrierea.
Este, deci, o carte despre teologie şi
poezie (nu întâmplător avem ca încheiere
reproducerea acelui Poem între poemele
de dragoste ale lumii care este Cântarea
Cântărilor, în tălmăcirea vulcanică a lui
Ioan Alexandru. De altfel, duhul neuitatului
poet, profesor şi îndrumător spiritual care
a fost bunul Ioan se simte în fiecare pagină,
mărturisit cu veneraţie în repetate rânduri
de către Costion Nicolescu, unul dintre cei
care frecventau în anii 70 neuitatele
seminarii de ebraică sau de eminescologie
ale poetului; eu unul am simţit cartea şi ca
pe o ofrandă adusă celui care a „întors” o
întreagă generaţie spre biserică şi spre o
„cultură liturgică” în vremuri în care rockul,
structuralismul, existenţialismul,
woodstockul, sexul liber într‐un stat
poliţienesc, demonismele de tot felul erau,
firesc, mult mai atractive pentru tânăra
generaţie, iar controlul social absolut.
Există azi, după o jumătate de veac, în
cultura noastră, o evidentă urmă a
degrabă‐dusului Ioan Alexandru prin
generaţiile pe care le‐a amprentat).
Aflăm deci spre citire şi meditaţie eseuri
despre îndrăgostire, iubire şi prietenie,
tinereţe, frumuseţe, femeie, nuntă, icoană,
chip, ţinerea de mână (excepţional!), poezia
ca acces privilegiat la divin, şi despre
poveştile de iubire din filmele lui Tarkovski.
„Îndrăgostire înseamnă a prinde drag,
înseamnă trezire la iubire. Dacă s‐ar putea,
la iubire netrecătoare. Îndrăgostirea este
iubire înaintemergătoare iubirii. Într‐un fel,
cu îndrăgostirea suntem înainte de o relaţie
de iubire sau de dragoste şi, în acelaşi timp,
chiar mai presus de ea, într‐o fuziune
preponderent spirituală a aburului fiinţelor
(chiar şi la cei mai puţin spirituali), suntem
Christian CRĂCIUN Christian CRĂCIUN
14 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
într‐o legătură în bună parte (bună!)
indefinibilă. Îndrăgostirea aduce în‐aripare,
zbor planat peste lume, cu potenţarea
străvederii tainelor ei, a vânării lor iubitoare.
[…] Îndrăgostirea adevărată, curată, este o
în‐văpăiere fără z‐văpăiere. […] De aceea,
îndrăgostirea stinge în iubire orice accent
pus pe trup şi pe trupesc. Sau, într‐un fel
frumos, întregul trup devine chip. Cele ale
trupului vin să se adauge, firesc şi frumos,
ulterior. […] Îndrăgostirea generează
delicateţe. Îndrăgostirea face ca totul în
legătură cu cel de care eşti îndrăgostit să fie
scăldat în aur, să capete aură, să strălucească.
Sporeşte exponenţial puterea de vedere şi
îndeosebi cea de stră‐vedere. Simţurile toate
sunt la vrednică pândă, spre cuprinderea cu
inima a de‐necuprinsului. Capătă vrednică
putere de pătrundere, temerară şi cuviincioasă
deodată”. (11ş.u.). Acesta este tonul. Acesta
este omul. „Firesc” şi „frumos”, nu vi se par
extrem de riscante, prin raritatea cu care le
folosim azi, aceste cuvinte? Iar „aburul fiinţei”
numeşte exact ceea ce vrea să ne ajute să
vedem autorul: partea de diafan, de
impalpabil, aura invizibilă a existenţei noastre.
Aş observa cât de bine se potriveşte în
contextul de mai sus construcţia lingvistică
a unui prieten antropolog: arhechipul.
Chipul originar, divin, al omului dinaintea
căderii. Nu descoperă în plină lumină
izbăvitoare prietenia/iubirea arhechipul
nostru raic? (cu un alt cuvânt frumos, al lui
Sandu Tudor). Mitul celălalt foarte răspândit
spre a explica întâlnirea mirabilă dintre
oameni, al androginului, nu sugerează, la fel,
o con‐topire a celor doi (lumânări de ceară
pură în noaptea veşnică a lumii) întru
căldura dragostei?
O carte cu o astfel de miză nu poate fi
altfel decât subiectivă, lirică, mărturisitoare.
Adică autentică. Autoportretul iniţial: Cine
sunt eu… (autoportret neterminat…abia
pornit…) fixează o poziţionare existenţială,
valorică, sunt „amănunte” (marca de ceai
preferată, de exemplu) care dau armătura
profund persuasivă a textului. E un fel de
„chestionar al lui Proust” din care aş sublinia
neapărat lista de prieteni, reali sau doriţi,
(nu mai pot spune virtuali, pentru că
termenul şi‐a pierdut sensul adevărat). Un
autoportret care nu este o cochetărie, vezi
subtitlul parantetic, ci o retrimitere spre
simplitate. Într‐o vreme a aşa ziselor
toleranţe care acceptă aberaţiile femeii cu
barbă, îţi trebuie un curaj nebun să militezi
pentru sfânta normalitate. Și asta simplu,
fără vehemenţe, în numele frumuseţii
fizice şi morale. Căci tocmai distanţa dintre
Cuvântul sacru şi trăirea cotidiană este în
discuţie, în fond, în această lucrare. Și asta
exact în domeniul în care contemporaneitatea
a mărit‐o până la ani lumină: casnicul,
familia, iubirea familială. Nu se poate scrie
despre asta fără căldură interioară, fără
sensibilitate arhetipală. Teologic, punctele
de pornire sunt două: primul este din întâia
Epistolă a Apostolului Ioan: Dumnezeu este
iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în
Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el. Al
doilea este capitolul foarte cunoscut din
1 Corinteni, 13. Trihotomia eros, philia,
agape este nuanţată prin perspectiva lui
Pavel Florenski: eros, storge, agape, philia.
„orice fel de iubire, dacă nu atinge treapta
prieteniei, nu este deplin realizată. În acest
sens, relaţiile între membrii familiei trebuie
să devină prieteneşti, relaţiile într‐o familie
monastică, de asemenea, relaţia între
duhovnic şi ucenic, relaţia cu Patria sau cu
Biserica, şi toate celelalte. Dar mai ales
relaţia cu Dumnezeu. ”(41)
Tinereţea, frumuseţea, poezia dau
seama împreună de îndrăgostire, ca stare
supremă, mirabilă a fiinţei. „Îndrăgostirea
este absolut inexplicabilă. Deşi, firesc,
aşteptată, ea vine pe neaşteptate. Nu ne
Christian CRĂCIUN Christian CRĂCIUN
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 15
îndrăgostim prin concurs sau pe bază de
test. În acelaşi timp, îndrăgostirea nu
poate (ne)odihni pe oricine. Chemarea la
îndrăgostire este una cu totul personală.
Căci ea sună ca o chemare. Dar, pentru ca
ea să nu treacă pe lângă tine, pentru a te
atinge, îţi trebuie o aşteptare fremătătoare,
continuă, trează”. Atenţia, trezvia, fineţea
analitică, specifică teologului atent
deopotrivă la stările fiinţei şi la magia
cuvintelor, răzbat din pagini.
„Îndrăgostirea este şi ea o taină, una
dintre cele mai tainice. Cu alte cuvinte,
îndrăgostirea este mistică, taină trăită
ardent. Niciodată Dumnezeu nu este mai
implicit şi mai implicat ca în îndrăgostire.
Poate fi, în plus, şi minunat, şi explicit, în
cazurile fericite în care îndrăgostiţii sunt
copii ai Bisericii şi‐L realizează şi‐L primesc
ca Al Treilea în intimitatea cea mai intimă a
întâlnirii lor”. Mai sugerez să urmăriţi analiza
unei alte treimi: tinereţea, frumuseţea,
iubirea. Costion Nicolescu nu ilustrează
dogme, nici măcar texte, mai mult sau mai
puţin sacre ori poetice, ci pare că mulţumeşte
pentru daruri. Tinereţea, frumuseţea
femeii, îndrăgostirea, dragostea cu toate
meandrele ei, starea de părinte şi mai apoi
cea de bunic, poezia, filmul, muzica,
natura…toate ne cer să fim pregătiţi pentru
a le percepe ca daruri. Aceasta este –
simplu ‐ natura lor pur teologală. Tot
timpul lecturii am avut senzaţia că, scriind
despre aceste lucruri gingaşe, autorul nu
face altceva decât să ne împărtăşească
bucurii. Ca într‐un fel de Acatist sui generis
al vieţii cotidiene de care, în ciuda „non‐
realismului” programatic, autorul nu se
îndepărtează spre un idealism prost după
cum îi zicea parcă Noica. „Îndrăgostirea
vine la chemarea frumuseţii existării, cea a
celui de care eşti îndrăgostit, dar şi cea
proprie. În principiu, frumuseţea înlesneşte
îndrăgostirea. Mai întâi, Frumuseţea
primă, pură şi simplă, pentru că ea apare
ca făcută şi dăruită de Dumnezeu, aşadar
picată din cer, direct din Paradis.
Frumuseţe oarecum îngerească! Dar, mai
apoi, cu mult impact, pentru cei ce ştiu s‐o
vadă (les connesseurs!?) [sic! Eroare de
corectură, corect evident connaisseurs], şi
frumuseţea secundă, rodire interioară şi
exterioară a celei prime. Frumuseţe leac!
Frumuseţea este răpitoare, te răpeşte într‐
o lume transfigurată, schimbată la faţă, o
lume a luminii (cum se şi cuvine a fi, după
cum arată strânsa înrudire etimologică)!
Dacă iubirea este buna combustie a vieţii,
apoi frumuseţea, de multe chipuri, este
fericit combustibilul iubirii. Frumuseţea
persoanei îndeosebi, dar şi necesara
frumuseţe a lucrării persoanei întru
întâlnirea imanentului cu transcendentul.
Or, îndrăgostirea extrage frumuseţea din
om chiar şi atunci când „zăcămintele” sunt
destul de sărace. Frumuseţea sădită de
Dumnezeu în om şi lăsată prea adesea, din
varii motive, să fie invadată de buruienile
nepăsării sau ale urâtului. O aduce la
suprafaţă, concentrată, intensă, biruitoare,
mângâietoare, izbăvitoare…!” (10)
Deşi textele sunt scrise şi publicate la
date diferite, unitatea lor este dată, o
mărturiseşte autorul, de titlul capcană,
acel paradox care situează prietenia ca
valoare supremă. Totul ţine de o dinamică
intrinsecă a spiritului. De la mugur la rod.
Am „ascultat” textul lui Costion Nicolescu,
pentru că el are o evidentă ritmică interioară.
Nu doar prin invocarea frecventă a mărturiei
poeţilor. Rilke, Ioan Alexandru, Sirah,
Solomon, Edith Södergran, Sfântul Efrem
Sirul sunt câteva nume. Este, de altfel, un
capitol special: Poezia ‐ cale întru
întâlnirea cu Dumnezeu. Dar şi capitolul
Timpul şi timpurile tinereţii este din belşug
ilustrat cu texte poetice. Ilustrat nu e bine
spus, vorbirea poetică este locul privilegiat
Christian CRĂCIUN Christian CRĂCIUN
16 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
în care frumuseţea/iubirea se ex‐primă.
Iată, să enumerăm ce ar însemna tinereţea
(„un privilegiu în sine”): timpul frumuseţii,
timpul prieteniei, timpul iubirii, timpul
rodirii, timpul logodnei şi al nunţii, timpul
în‐cununării, al Nunţii, timpul urmării lui
Hristos, timpul întrebărilor, al aflării şi
dumiririi, al raportării generoase la
bătrâneţe, timpul făuririi visurilor şi al
nădejdii împlinirii lor, al pornirii la drum,
explorărilor, călătoriilor iniţiatice, timpul
îndoielilor şi al incertitudinilor, al
începutului bun, al riscului, al luptelor cu
ispitele, al Cuvântului şi, finalmente, timpul
Eternităţii… Nu este acesta deja un poem?
Sigur, lectura atentă este obligată să
vadă armătura de idei venind dinspre
teologie şi mistică. De altfel, un op solid,
apărut în 2012 se intitula chiar Mic tratat
de iubire… Și era o culegere de eseuri
teologale mult mai „specializate”. Miezul
cărţii de faţă este scris ca un fel de
„dicţionar”, da, suntem într‐o vreme în
care cuvintele se cer traduse în propria
limbă. „Dracul. Lipsit el însuşi de o libertate
autentică, sclav veşnic al răului pe care‐l
întrupează spiritual, diavolul atentează cu
precădere la libertatea omului, invidios pe
ea. Îl ispiteşte pe acesta întru orgoliul
libertăţii sale. Dacă Dumnezeu Îşi doreşte
cu omul o legătură în absolută libertate, pe
diavol îl tentează aservirea acestuia”. (115)
„Fericire şi bucurie. Fericirea este o stare
mai instabilă şi mai fragilă decât bucuria.
Fericirea presupune o anumită excitare, în
timp ce bucuria, oricât de năvalnică, este
mai calmă. De aceea, fericirea pare să fie
proprie stărilor de iubire împlinite, fie şi
temporar, în timp ce bucuria este mai
apropiată prieteniei durabile. Aşadar, nu
neapărat fericirea este superioară bucuriei
în această lume. Dar, în cealaltă, bucuria
va nesfârşi în fericirea neînserată” (108).
„Decodare. Minunatul mitropolit de Liban,
Georges Khodr «Spune‐mi ce gândeşti
despre femeie, ca să‐ţi spun cine eşti!» Nu
e o găselniţă, ci o observaţie de o
profunzime extraordinară. Aplicaţi această
cheie la cei din jurul dumneavoastră şi veţi
observa cât de bine funcţionează. Multe vi
se vor lumina şi vi se vor lămuri.” (123)
Nu încetez să repet că partea aceasta a
culturii noastre, afirmată după 1990,
ignorată încă de panoramele oficiale,
formată din tineri (şi nu numai) teologi cu
deschidere umanistă largă, este, poate, cea
mai fertilă din punctul de vedere al
spiritului, dar şi al supravieţuirii unei limbi
române fără botox. Prezenţa lui Savatie
Baştovoi, excepţional prozator, la Târgul de
Carte de la Paris este doar o excepţie în
acest context. Fineţea analitică, erudiţia,
simţul limbii, urechea muzicală capabilă să
audă şoapta duhului, cultura umanistică în
sens larg sunt caracteristici cheie pentru
această generaţie. Costion Nicolescu are o
operă impozantă, fără să apară în prim
planul mediatic. Liniştea cu care scrie, fără
a se preocupa de „contexte” culturale ori
ideologice, aceste „consideraţii inactuale”
are ea însăşi o explicaţie metafizică. Deşi
cuvântul sună straniu în acest context…
„Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat
este sărbătoare. Întâlnirile adevărate,
depline, sunt atât de rare! Numai
Dumnezeu poate să ţi le dăruiască tu
trebuie numai să fii treaz, să fii într‐o
aşteptare activă, să ai urechi de auzit şi
ochi de văzut, minte de străvăzut şi, mai
ales, inimă curată” (155). Este limpede
numit aici caracterul de predanie, intenţia
ultimă cu care autorul a extras din textele
creştine şi poetice învăţăturile despre
prietenie şi dragoste: inima curată pe care
întâlnirile mirabile ale existenţei o
presupun în aceeaşi măsură în care o şi
construiesc. Pentru că întâlnirea are loc
într‐un spaţiu păstrat, dereticat
Christian CRĂCIUN Christian CRĂCIUN
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 17
moralmente întru puritate, dar, simultan
întâlnirea existenţială edifică, cimentează,
consolidează această puritate originară a
vieţuirii. De unde şi senzaţia acută de
redobândire a paradisului într‐o relaţie
privilegiată.
Nu pot să nu amintesc şi de splendidul
capitol: Despre ţinerea de mână. Nu cred
că a mai încercat cineva la noi o
hermeneutică a acestui gest de o căldură,
simplitate, încărcătură spirituală
nebănuite. Ținerea de mână a copilului
(ocrotirea), a îndrăgostiţilor (unirea), a
suferindului sau muribundului
(comunicarea mai presus de cuvinte) sunt
deopotrivă icoane ale „tăcerii mergând
prin tăcere”, cum splendid spune autorul.
Sigur, simbolistica mâinii(lor) este un
capitol bine cunoscut al antropologiei
simbolice a corpului uman, sensibilitatea
cu care Costion Nicolescu reuşeşte în
câteva pagini să sintetizeze bogăţia de
semnificaţii a unui gest cu care suntem tot
mai puţin obişnuiţi duce la un text
excepţional. Pentru că, din comunicarea
noastră cotidiană tind să dispară:
tandreţea, discreţia, generozitatea,
arătarea sensibilităţii (resimţită ca
slăbiciune) etc. „Dintre gesturile fizice de
iubire, ţinerea de mână este unul dintre
cele mai decente, reprezintă atingerea cea
mai curată, întăritoare, protectoare,
pentru că păstrează o anumită proximitate
justă a trupurilor, o depărtare care apropie
şi mai tare. Într‐o astfel de situare eşti mai
ferit de păcate, inclusiv de cele cu gândul”.
(162) „Mâinile mele sunt îndrăgostite”,
zicea cu îndreptăţire Poetul, metaforizând
fulgurant această stare de „independenţă”
a suavelor organe oarecum suprafireşti.
Ultima parte a cărţii ne oferă o analiză a
poveştilor de dragoste din filmele lui
Andrei Tarkovski. Autorul este un mare
iubitor al cineastului rus căruia i‐a dedicat
şi un impresionant volum (aproape 500 de
pagini) de analize filmico‐teologice:
Credinţa, nădejdea şi iubirea în viaţa şi
opera lui Andrei Tarkovski, editura Lumea
Credinţei 2013. Este o „aplicaţie pe text” a
ceea ce autorul aşa zicând a teoretizat aici,
o aplicaţie asupra filmelor marelui cineast
creştin care a fost Tarkovski.
Fără să‐şi fi propus în mod expres asta,
meditaţia lui Costion Nicolescu răspunde
implicit la o întrebare acută: cum să scrii
convingător în postmodernitate despre
credinţă? El alege o soluţie mai radicală
decât pare la prima vedere: să scrie fără a
se lăsa contaminat de (post)istorie, ca un
adevărat creştin, care trăieşte în timpul
liturgic, timpul ucronic al mântuirii, fără să
se predea unui prezent irelevant din
perspectivă eschatologică. Într‐o eră în
care abuzul de comunicare duce la nevroze
şi la însingurare patologică, pentru că,
după vorba făcută celebră de Noica, deşi
cred că vine mai de departe, comunicarea
nu mai atinge stadiul de cuminecare (la fel,
aş observa, cum erosul fizic nu mai atinge
nici măcar stadiul philiei) scrisul direct
mărturisitor, fără ifose „metatextuale”, mai
atent la scoarţa unui mesteacăn şi la
sunetul de toacă în apus decât la funcţiile
obscure ale limbajelor şi la neo‐cenzurile
vremii pare ca o gură de aer ozonat de
pădure adevărată. Aşa poate scrie despre
frumos, despre funcţia salvatoare a femeii,
despre cum poate fi păstrată o căsătorie,
despre tăcere şi icoană, despre fericire şi
întâlnire. Prin acest limbaj special cartea
însăşi devine o admirabilă întâlnire. Ca
atare îi dau ultimul cuvânt: „Când doi
oameni se întâlnesc cu adevărat este mare
sărbătoare. Sărbătoare pe pământ şi
sărbătoare în cer. Iată de unde se cuvine să
înceapă şi să nesfârşească toată învăţătura
noastră. Aleluia!” (157).
Christian CRĂCIUN Christian CRĂCIUN
18 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Pe strada Braşov se ascultă Queen
Puţin la stânga, ceva mai mult la dreapta,
cumva paşii s‐au desprins de el
strada a devenit o pistă de bowling pe care te
rostogoleşti,
te rostogoleşti până când fruntea se înfige în
gard
cu zgomotul unui măr foarte copt
crăpat de cuţit: un pârâit sec.
Şi se făcu horă în jur
(doar că nu se ţineau de mâini)
se puneau diagnostice/întrebări retorice
până când unul ‐ geacă de piele şi şapcă roşie
‐ a zis
să sunăm la salvare, ăsta moare aici
pentru că sângele începuse să picure
şi părea că o să formeze un mic pârâu
(capul era un bulgăre de zăpadă roşie
peste care trecuse primăvara
cu aburii ei şi îl dezgheţa)
S‐au fumat multe ţigări lângă el, la câţiva
paşi,
apoi tot mai departe, pe celălalt trotuar,
în alte cartiere / s‐a băut bere,
s‐a scuipat cu scârbă pe trotuar,
s‐au dat telefoane, s‐a spus
da, un moş căzut beat pe trotuar
nu se mai potolesc ăştia ies toată ziua pe
străzi
şi nici măcar
nu‐şi iau îngerii păzitori cu ei.
După 40 de minute sirena ambulanţei,
medicii
în salopetele lor de astronauţi
şi pentru câteva secunde tragicul se instala
pe feţele tuturor, păreau
nişte politicieni cărora li se va lua interviu
ştiind că următorul punct pe agendă era
revenirea la normal:
o injecţie, perfuzia şi el deschidea ochii.
Alături paramedicii vorbind despre cote şi
pariuri sportive
omul cu geacă de piele spărgea seminţe,
zicea la telefonul mobil
attâa zgomot pentru nimic
apoi cuvintele spital, analize, rutină,
tomografie
ca nişte coji scuipate printre dinţi.
Dintr‐o maşină parcată pe trotuar
dat tare în boxe l’m the invisible man cântată
de Queen.
în ochii lipsiţi de amintiri
nimeni nu vedea cum se lasă înserarea
şi odată cu ea indiferenţa
peste oraş.
Te ştiu de pe Facebook
între noi sunt kilometri de cuvinte
şi săptămâni de tăceri,
între noi sunt atâtea priviri adresate
trecătorilor
la întâmplare,
sunt oglinzile în care eu mă rujez ca şi cum
ar trebui să‐ţi zâmbesc în secunda
următoare,
între noi sunt cauciucurile tale all seasons
care fac oraşul să pară elastic,
sunt fileuri peste care mingea nu trece
niciodată,
între noi sunt rafturile mele cu cărţi
şi cărţile care încep să se întindă pe noptieră,
pe covor, rânduite treptat spre uşă,
concurs de literatură Marina POPESCU
Marele Premiu
la Concursul de literatură „Geo Bogza” 2014
Marina POPESCU
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 19
între noi pozele cu trandafiri şi pisici,
Munţii Bucovinei şi Marea Neagră
(nu ştiu dacă ai observat, dar în unele seri
devine neînchipuit de albă)
şi muzica pe care o ascult când scriu poeme
sau când mă gândesc că poate le şi citeşti.
între noi se ridică tot mai evident zidul
pe care ne atârnă singurătăţile,
pe care postă diverse chestii şi ne credem
cei mai interesanţi oameni din lume.
Poem pentru taţii care plâng
O să scriu un poem pentru taţii care îţi lovesc
fiicele şi apoi plâng,
pentru cei care îţi dau copiii afară din casă şi
după închiderea uşii
durerea le zvâcneşte în tâmple, iar moartea li
se strecoară uşor,
foarte uşor
pe sub reverul hainei tot mai aproape de
piele;
pentru taţii care merg cu băieţii de mână în
casa amantei
în timp ce femeia lor întinde rufe
ar apa din ochii ei spală balconul ca o ploaie
de toamnă târzie;
poemul ăsta e pentru taţii care scriu liste de
cumpărături,
liste cu treburi de făcut în casă, liste cu
lucrurile pe care copiii
încă nu le‐au îndeplinit şi nu le vor îndeplini
vreodată,
pentru toţi cei care ordonează meticulos
vieţile lor şi pe ale celorlalţi
ca nişte cămăşi pe rafturile albe
şi apoi plâng când dungile se strică şi gulerele
se şifonează sub
marea greutate a acestei lumi;
un poem pentru taţii ale căror fete şi‐o trag
pe bani în Spania şi Italia
cu alţi taţi şi fiii acestora,
un poem pentru taţii care beau în cârciumi
până la primul
cântat al cocoşilor apoi se întorc acasă şi
plâng şiroaie de vin
în timp ce soţiile lor le scot ghetele scâlciate
şi îi întind pe
paturi conjugale mirosind a lavandă,
voi scrie poemul acesta cu stiloul tatălui meu
care din când în când plânge pentru mine, iar
mărturie pentru asta
sunt coronarele lui 75% înfundate cu lacrimi.
Ultima aşteptare dintr‐un an, prima
aşteptare din următorul
am aşteptat pe Facebook
cu lumina stinsă, aşa cum un copil
îl aşteaptă pe moş Crăciun,
am aşteptat în autobuz
alături de oameni care râdeau mult,
vorbeau tare (un fel de cenuşărese bete
încălţate cu bocanci) şi credeau
că viaţa se va da de 3 ori peste cap după
miezul nopţii,
am aşteptat cu prieteni şi necunoscuţi în
Piaţa Revoluţiei
muzica vibra în cutiile noastre toracice
şi boschetarii dansau cu mişcări profi
ca nişte clubberi, iar în jur se făcea loc
cercuri‐cercuri în care braţele lor
redesenau haosul primordial,
am aşteptat şi acasă cu muzică,
sticle cu bere
sticle cu vin
cupe de şampanie,
artificii
am aşteptat şi de data asta
să dai şi tu un mesaj, chiar şi unul
din ăla enervant, copiat de pe net cu
Fie ca Noul An să aşa şi pe dincolo
succes sănătate împliniri şi alte chestii banale
am aşteptat şi,
la fel ca acum un an –
aceeaşi tăcere festivă,
acelaşi display de smartphone
întunecat.
Marina POPESCU Marina POPESCU
w
20 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Ochelarii 3D
am ascultat‐o pe Ana vorbind o zi întreagă
am fixat‐o
până mi‐au dat lacrimile
tot ce aveam în minte era o poză a ei
cu două cozi o rochie albastră peticită şi
genunchii juliţi
i se rostogoleau ghemotoace de hârtie din
gură
hârtii mototolite ca atunci când îmi făceam
temele la matematică şi visam să devin
astronaut să‐i demonstrez lui Dănuţ că luna
nu‐i doar o bilă mare şi strălucitoare şi
printre problemele copiate de la sfârşitul
cărţii petele de cafea şi portretele nereuşite
ale Anei se înşirau toate lucrurile pe care le‐a
spus ea vreodată
*
aducea tot felul de secrete
din jurnalul lui străbunică‐su’
şi ne strângeam toţi claie peste grămadă
în beciul cu miros de varză şi mucegai
şi‐o ascultam toată ziua spunând
despre o stradă cu cinci case de vânzare în
rând
cinci case mari şi albe cu verandă
unde la fiecare fereastră stă
câte un bătrânel amnezic care‐a uitat să
plece
spunea despre testele de sarcină aruncate în
toaletele publice despre cabluri tăiate şi copii
drogaţi doar cu Nurofen despre mese luate la
12 noaptea pe‐ntuneric şi despre Mihai pe
care l‐a învăţat taică‐su să fumeze pe
acoperişul blocului despre secretele care‐au
rămas în case goale cu ferestrele sparte şi
poveşti de dragoste începute în toaleta unei
benzinării la margine de drum
*
port mereu cu mine cuvintele scăpate
dintre zăbrelele aparatului dentar al Anei
lipite cumva în spatele capului
şi totul e diferit văzut prin ochelarii 3D
oamenii sunt doar un cerc cu patru linii
prietenii noştri doar nişte străini culeşi de pe
marginea drumului când făceau autostopul
păpuşile decapitate ale soră‐mi aruncate în
fundul podului n‐au să aibă parte niciodată
de‐o înmormântare şi vinul roşu care i se
scurge lui tata mereu printre dinţi pe cămaşa
albă pe rochiile mamei pe temele mele la
matematică e doar suc de struguri
*
dar ieri de când nu mai e curent
bunicu’ s‐a urnit de pe fotoliu
cu gândul să schimbe lumea
şi‐a dus gunoiul
şi toate ghemotoacele de hârtie s‐au pierdut
copiii s‐au făcut mari
şi‐au plecat la facultate
şi Ana a murit dintr‐o dată
într‐o după‐amiază plictisitoare de toamnă
acum e linişte la noi pe stradă
luna e doar o bilă mare şi strălucitoare pe cer
astronauţii doar o poveste
auzită de la părinţi
şi Ana doar un copil
care vorbea prea mult
şi s‐a înecat cu hârtie
La fel
mă‐sperie
că nu‐mi amintesc
ce‐am făcut toată vara trecută
să‐mi dau seama
că entuziasmul Elenei e contagios
concurs de literatură Andreea VOICU
Premiul I
la Concursul de literatură „Geo Bogza” 2014
Andreea VOICU
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 21
că ne‐ntâlnim în fiecare sâmbătă
doar pentru că ne e frică
de ce‐ar face plictiseala din noi
mirosul de tutun e‐n noi toţi acum
nu apar în niciuna din pozele tale
şi tot ce ţi‐am spus vreodată
e luat dintr‐o revistă de benzi desenate
toate scrisorile mele încep şi se termină la fel
nimic din ce ştii despre mine nu e adevărat
nici măcar nu‐ţi aminteşti când m‐ai
cunoscut
şi nu te‐aş suna niciodată doar ca să te‐ntreb
ce mai faci?
poate că sunt o persoană rea
care‐şi lasă câinele să moară de foame
nu‐şi sună rudele de sărbători
şi fură cărţi de la bibliotecă
poate dorm c‐un pistol sub pernă
şi mă strâmb la tine când eşti cu spatele
mă apucă ameţeala când sunt singură
mă bag sub masă cu capul între picioare
şi‐aştept să sune cineva
nu sună
sunt lucruri pe care le ştiu de când sunt copil
transmise din generaţie în generaţie
jumătate din amintirile noastre
sunt de fapt inspirate dintr‐un film siropos
Andrei are o strângere de mână secretă
Maria e dependentă de zahăr
norii de pe cer sunt de fapt
fumul de la case
viaţa mea e la fel de organizată
ca biblioteca ta
pe culori şi mărime
şi bunica are o fabrică de ciocolată
în nordul Elveţiei
ce n‐aş da să mai treci pe la mine
aş deschide cutia de bomboane bune
te‐aş lăsa să‐mi cumperi ce flori vrei tu
nu te amăgi
nu facem niciodată nimic din greşeală
scăpăm farfuriile doar ca să auzim cum se
sparg
era 10 noaptea când am plecat
ştii cât de greu e să alergi pe tocuri?
chirurgie plastică
prietenii mei s‐au răspândit în crăpăturile
gresiei din bucătărie
m‐am obişnuit cu mirosului mucegaiului de
pe pereţi
cu telefoanele de la 12 noaptea
cu copiii orfani care se strecoară pe uşa
uitată deschisă de tataie
şi se ascund după bibliotecă
ne strângem odată pe lună toată familia din
toate colţurile casei
să culegem resturile de mâncare căzute de
pe masă
şi să ne fixăm unii altora genunchii cu
şuruburile
pe care le mai scuipă sor’mea în somn când
visează urât
am ajuns să fiu cunoscută după petele de
cerneală de pe degete
pantofii tociţi într‐o parte
şi cioburile paharelor bunicii din buzunare
e din ce în ce mai linişte în ultimul timp
am început să mă înţeleg cu monstrul de sub
pat
i‐am dat şi nume
şi pot să aud clar vocile din capul meu cum
strigă una la alta
oamenii sunt din ce în ce mai tăcuţi
şi apa se scurge pe pereţi prin gaura din
acoperiş
mi‐a ajuns până la genunchi deja
bunica rătăceşte pe străzi şi strigă nume din
cartea de telefon
sperând să‐i răspundă cineva
ai mei au plecat în piaţă să cumpere un ziar
nu lăsa cafeaua să dea în clocot
nu te speria de mirosul de fum de la casa
vecinilor care arde
şi urmele de noroi din aşternut
nu vorbi cu nimeni
aşteaptă să te sunăm
au trecut 4 ani de atunci
cred că am surzit
Andreea VOICU Andreea VOICU
w
22 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Bilet întreg sau cobori la prima
despre titlul pe care nu‐l pot da pentru că a
fost deja dat
vom fi singuri în tot vagonul
recuperez orele dormind, se va face în
curând întuneric, şi numele tău va răsuna
indecis între aceşti pereţi atât de comuni
o să‐ţi aminteşti de seara întoarcerii, o să ţi
se pară departe
şi albastră, vor aluneca apoi ultimele cuvinte
dintr‐o noapte strâmtă, în care n‐au
încăput decât păcatele noastre şi poate
câteva mici secrete.
atunci vor ieşi din pământ vocile noastre
străine.
spaimele noastre latră la pereţi goi
în spatele lor e un drum îngreunat de ani şi
de tăceri
(aştept continuarea) se făcuse târziu.
(erai frumoasă şi decentă ca o noapte de
mai
sau poate era aprilie)
şi am început atunci să vorbim de gradul de
poluare a apelor (cât de departe erau
oraşul şi platanii şi cât de inofensiv râsul
nostru) am devenit încet copii şi am coborât
pe urechile muntelui, venele noastre, fiecare
la locul ei, refuzau să înnoade la loc
orele, ochii ni se făcuseră mici, îngreunaţi de
balansul trenului şi fiecare scâncet de
copil ritma cu notele de călătorie ale tatălui
care îl aştepta pe peron.
prin munţi şi văi râsetele noastre se
pierdeau în noaptea care‐şi căuta culcuş
printre
pietre.
(mă bucur pentru tine, ţi‐am zis)
singurătatea se rostogolea de‐a lungul
vagonului
şi ne punea spate în spate ca două arhive
goale
(trebuia să înţelegem atunci că nu este timp
că nu putem învinge moartea
o putem doar amâna)
nu ştiam
(scurte sincope de respiraţie)
că tu nu dormeai
în somnul meu tăcerea vagonului îţi tăia
răsuflarea iar tu uitai cine eşti cum te cheamă
încotro te îndrepţi în noaptea‐care‐nu‐se‐
mai‐termină
*
rămăseseră în urma noastră doar pariul
şi câteva dale de şotron, mai era muzica
şinelor şi sunetul lor sfredelitor
râsetele noastre stridente spărgeau
înserarea.
avem de recuperat tăcerile
în curând îmi vei da alt nume şi poate nici
nu ne vom mai recunoaşte
(desigur, aştept să văd ce va urma)
introducere
îi vei spune cine te‐a făcut să adormi în acea
seară plină de nori şi de tăceri
în care s‐au răsturnat toate ezitările noastre
iar liniile din palmă s‐au răsucit asemenea
unor ghicitori fără de început şi fără de
sfârşit
concurs de literatură Irina-Roxana GEORGESCU
Premiul II
la Concursul de literatură „Geo Bogza” 2014
Irina-Roxana GEORGESCU
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 23
ne‐am regăsit apoi într‐o sală de aşteptare
cuvintele macină între dinţi amintirea unor
atingeri
iar sunetele lor îţi crestează pe braţe şanţuri
fine de tristeţe şi de boală
(poemele se scriu între ele ca o ultimă
dorinţă a unui condamnat la moarte)
visele tale s‐au rătăcit printre bagajele de
mână,
cari cu tine doar ore de nesomn, rate la
bancă şi doar drumul ăsta care nu se mai
termină ar putea să te ducă undeva
ţara portocalilor şi a măslinilor înfloriţi îţi
apare în somn uneori ca o posibilă
destinaţie dincolo de grijile care sapă în tine
din interior şi te curăţă fie toată greutatea
lumii acesteia în care înoţi şi în care te
scufunzi fără voie
tu veneai cu braţele încrucişate în faţa
plutonului de execuţie
nu‐ţi păsa de toată puterea lor pe care o
afişau, nu credeai în ea
(dincolo de tine, vuietul apelor scurgându‐se
între şine)
afară, bătrânii aşteptau un semn. tu erai
singur
trenul scârţâie şi tanelele sunt din ce în ce
mai dese. o să cauţi din mers nişte nume
câteva ore de oboseală îţi vor lăsa cute
adânci în piele
vei dormi mai liniştit, mai înţelept te vei
treziri mai alb decât zăpada te vei‐curăţa
când vom coborî amândoi din acest vagon
care nu duce nicăieri
nu o să ne mai recunoaştem o să ne
ascundem după palmele acestea
încremenite, pierdute la rândul lor în
tăcerea ploii şi a întunericului
şi o să privim transfiguraţi
scena cu doi orbeţi care sapă în întuneric
după numele lor
călătorie redusă pentru că nu ştiu de unde
vin. încotro mă îndrept?
văd prin tine aripi întinse de libelule, corpuri
înguste de insecte şi vârtejuri de vele
croindu‐şi cale prin carne
(eşti pe aproape, deşi mâinile noastre nu se
vor întâlni la sfârşitul acestei nopţi)
sporadic, îţi vei aminti de ameţeala aceasta
ca de o boare
iar tristeţea mea o vei purta flămând pe
genunchi
rostind curajos povestea pe care ai trăit‐o
cândva, în trenul acela care merge departe,
spre nicăieri, spre soare‐apune, spre ziua‐
cea‐mai‐lungă
care a încolţit în aerul dintre noi
(carnea roşie a iepurelui se taie felii, e
cuminte şi blândă
şi atât de gustoasă)
scriai despre viaţa pe care o lăsai în rafale de
vânt
alte făpturi locuiesc acum în noi,
altele cântă şi vorbesc, altele dorm
vom trece hotarul, orbete, iar dincolo
nu vor fi decât umbrele noastre
(un neon în capătul pieţei)
câteva bucăţi de marţipan şi prescură,
adunate în buzunarele cămăşii:
acestea îţi vor fi provizii mai târziu
(mai eşti, întrebă ea târziu?)
mai eşti?
amintirea unui drum nesfârşit
coborându‐ţi dintre spete
(s‐au ciocnit atunci genunchii de câteva ori
până când n‐au mai mişcat)
Irina-Roxana GEORGESCU Irina-Roxana GEORGESCU
w
24 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
aşa a fost să fie
aşa a fost să fie că lenuţa Iu titică a scos cartea
influenţa arhitecturii greceşti în românia
secolului XX. o reapreciere a
neo‐românismului. elena munteanu. editura
universitară. 1999.
tocmai în timpul revoluţiei
când mânată de spirit proletar decisesem să
pun capăt
dictaturii lătrătorului şi a lagărelor de muncă
în care
fuseseră închise diverse făpturi datorită
culorii penajului.
şi tocmai când înfăptuiam justiţia arestând
dictatorul la domiciliu
şi îndreptându‐mă spre lagăr
a strigat aia bătrână la mine să las norocului găinile
şi să dau drumul la câine
că mi‐o iau pe coajă nu mi‐ar fi ruşine de tărăboi
şi‐am zburat atunci sus sus doar să pic cu
capul pe basma
şi să nu‐mi mai cunoască picioarele pământul
şi fundul scăunaşul de lemn
decât în curte la tanti nina sora Iu titică
care zvârli la mine în poale cărţoiul din hârtie
plastifiată
ceva ceva tot trebuia să iasă
că dacă nu a băgat frati‐miu la bani în ea nu a
mai băgat
tot pământul din coastă şi ăla din obor plus
averea mă‐sii
dumnezeu s‐o ierte şi atâtea drumuri la bucureşti
şi economia Iu titel c‐a făcut frigul iernile
eu i‐am zis titele dacă tot te chinui să facă
fata o meserie
să apuce serviciu bun
ea a făcut ce‐a ştiut şi ne‐a trimis cartea asta
tanti nina potriveşte basmaua pe cap ia sticla
de gât şi toarnă vişinată
babele degustă aia bătrână zice şi ea că aşa a
vrut dumnezeu
şi să nu vă mai plângeţi voi de menirea
omenească
şi ce dulce ţi‐a ieşit anu‐ăsta nino te‐nţeapă
la limbă
cartea se înfoaie complice la mine în poale
fiecare pagină se gudură înspre mine cu
mirosul ei de fotograf
uite un vârf de casă de tablă o uşă de coridor
ruginită
ca la mătrăguna la bucureşti
nişte coloane înalte şi răsucite cu ciorchini de
struguri de piatră la capete
pe care o să urc într‐o zi
să dau găinilor drumul în zbor de acolo
înspre cerul albastru albastru
sânziana
cică la tanti magda în casă nu era bine să intri
era împuţită bărba‐su umbla cu tâmpenii
cine ştie pe unde
şi mai avea şi‐o soră moartă şi nimeni nu ştia
cum a murit
mie îmi plăcea la tanti magda când venea
nepoată‐sa de la văcăreşti
că avea şi ea album cu sailor moon şi dubluri
exact la acţibildele care îmi trebuiau mie
odată m‐am dus tot aşa când au adus‐o pe
asta mică
şi ploua afară o ploaie de vară era prin iunie.
am făcut albumul ciurciumel până pe uliţa ailaltă
şi tanti magda m‐a primit cu lipici şi cu
mămăligă cu zahăr
concurs de literatură Miruna Ştefana BELEA
Premiul III
la Concursul de literatură „Geo Bogza” 2014
Miruna Ştefana BELEA
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 25
şi ne‐a zis amândurora să nu cumva să ieşim
afară în noaptea asta
de sânziene mai ales pe câmp dar să nu ieşim
deloc
că or să iasă acolo cine ştie de unde
femei d‐alea frumoase şi găunoase
şi or să ne spună minciuni
şi or să ne facă picioarele lungi
să nu stăm lângă bărbaţii noştri când om fi mari
că aşa s‐a dus pe copcă şi soru‐mea vorb‐aia
şi pe ea tocmai că o chema sânziana
iar asta mică şi cu mine ne‐am speriat
groaznic şi eu de frică am şi dormit acolo
chiar dacă era frig şi miros de grajd şi de
ţigară de la bărba‐su
care cine ştie cu ce tâmpenii umbla şi mai şi
fuma în casă
iar când am venit odată de la mătrăguna de
la bucureşti
am luat‐o în drum şi pe asta mică
să o las la văcăreşti cu bagaje cu tot
că tocmai terminase ultima sesiune şi se
muta.
era pe seară aşa n‐aş putea să zic care seară
dar prin pădure pe la ulii ni s‐a părut că ni se
năzăre ceva femei
frumoase n‐aş putea zice că eram în mers în
maşină
dar ieşite din pâlcul păduros chiar păreau din
alea
sânziene frumoase şi găunoase şi cu picioare
lungi
care nu stăteau lângă bărbaţii lor
n‐aş putea spune că nu ne‐am uitat atent am
accelerat am făcut cruce şi am mers mai
departe
miţă
miţă avea un cal
tot ca miţă
aşa îi semăna
că şi calului tot miţă
i‐au zis când mihonea noaptea pe drum.
era amărât miţă
că nu‐l luase nimeni
era beţivan şi umbla mult la tinereţe
cum umblă şi miţă acum
de mihoneşte noaptea pe drum
şi stă plecat cu zilele prin lunci
şi miţă cu grijă nemâncat nedormit
până se întoarce şi mihoneşte la geam
mihaha mihaha în colţul batistei
cum ne‐arăta mătrăguna
unchiul a mers după bujori bătuţi la miţă
şi eu după unchiul
şi ce bine că miţă nu era prin lunci
m‐a luat unchiul şi m‐a urcat pe spinarea lui
cea osoasă
ca pe un munte de unde de‐abia se vedeau bujorii
m‐am prins de coama lui ca de creastă
şi i‐am căutat aripile cu picioarele
miţă mi‐a şoptit atunci tainic
să nu‐mi fie frică de nearipi
nu e mare lucru să zbori
ceilalţi cai zburători oricum răcesc repede sus
şi le cam piere şi vederea
mai bine pe pământ prin lut de oale şi nisip
de cartofi
la întrecere cu apele şi la popas cu
brânduşele
la toamnă dacă vreau pot să mă duc cu el
dincolo de furcărie după focul sumedru
să prindem din urmă pe dama care se
dezgoleşte
şi ne aruncă în zeflemea rochia albă
aşa am vrut să fac dar între furcărie şi focul
sumedru
s‐a prăpădit miţă
şi pe miţă ălălalt n‐a vrut nimeni să‐l ia
de amărât a luat‐o mihonind înspre lunci
zicea mătrăguna că mihaha mihaha în colţul
batistei
l‐o fi prins iarna pe undeva
eu ştiam mai bine că fugise cu dama dezgolită.
Miruna Ştefana BELEA Miruna Ştefana BELEA
w
26 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Apocaliptic
Conectaţi la USB‐uri stăm faţă‐n faţă
Mama, tata sunt de mult transexuali sau
androizi
(dragostea creşte singură)
Tu mă iubeşti ‐
îmi spune inima ce‐o port pe tricou,
Mă iubeşti ca pe floarea de canabis
vânată de brutari
În lume totul e ok...
Dumnezeu ne mai ţine în şah
trimiţând îngerii să latre în van:
Raiul e un bar periferic, Heaven,
Copiii noştri stau îngropaţi într‐un prezer‐
vativ,
În timp ce păsările detonează bombe la
tv,
Noi mimam, cu mâna pe telecomandă,
o rugăciune către un God
căruia îi lipseşte subtitrarea...
Plictisit, El va spune finish ‐
Vor rămâne doar integrate
linse de îngeri.
***
Strigă‐mă pe numele Loser,
să creadă lumea că‐s american şi deţin
money
Numără‐mi păcatele de la (mio)card în
jos‐
în faţa iubirii mă voi scuza că n‐am cash
De treci pe la aortă,
sparge doua vase sangvine în cinstea
mea‐
sângele e cea mai fină băutură,
Eu mă voi ascunde după
ochelarii de (re)vedere Gucci
şi blugul cut
Nu mă treziţi voi din letargie nici cu 50
Cent...
Delir
îngerul meu s‐a apucat de negoţ,
mă închiriază pe post de sperietoare ‐
dau cu dragostea de toţi pereţii
pot să cumpăr alt chilipir
sufletul l‐am uitat pe oglinda de la baie‐
mă simt mai uşoară cu 9 grame
fărâma de Dumnezeu îmi pleacă la plim‐
bare
nimerind în sacoşa unui bâtrânel
tot ce‐i alb mă irită‐
îmi vine să‐mi foştomocesc
înaripatul miştocar şi să‐l
arunc la coş
aş rămâne singură ‐
o păpuşă în faţa oglinzii cameleon
iau doua chibrite şi le aprind in
dreptul inimii ‐
mi‐e atât de frig,
pun pe foc icoana fotografia mamei
cămaşa ta
concurs de literatură Adelina DOZESCU
Premiul «Revista Nouă»
la Concursul de literatură „Geo Bogza” 2014
Adelina DOZESCU
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 27
degeaba
Confort paisible, Sisif!
Stau în genunchi pe gresia de la baie,
mestecând winterfresh
(Săruturile tale au gustul unei ciocolate
amărui,
ce‐o alintam «kent» când m‐am lăsat de
fumat)
pe fiecare centimetru de piele am con‐
struit o cameră,
Sentimentele ne urmăresc la tv în cea cu
jacuzzi
jos în stânga e apartamentul prezidenţial
Unde tu mă saluţi de noapte bună în fie‐
care seară
şi‐mi citeşti o poveste cu „je t’aime”,
apoi adormim îmbătaţi de vinul roşu
(Péché, je ne crois pas au Père Noel...)
În trecut, era un beci în care tata depo‐
zita murăturile mamei
Dau drumu la duş,
Apa trece prin pori ca prin ferestrele
sparte,
urcând până la etaj(mi s‐a spart o ţeavă)
Ţip la tine (la noi) să te ascunzi în cartea
cu
„je t’aime”...
Degeaba...
Pluteşte doar o sticlă de vin,
pe care o beau pe post de somnifer...
Joc
Dumnezeu stă în sfera mea ‐
Îl învârt printre degete
Mama e plecată la târg
să vândă mileuri în formă de inimă
Îmi iau 2 somnifere ‐
porţia de inexistenţă pentru
o zi ...
Adorm cu cerul la cap
şi‐mi trimit Godul la culcare
Lumea moare în reprize de 8 ore
Moartea moare şi ea...
În visele mele inimile
se croşetează singure .
sans doute
fericirea altora relevă neajunsurile tale
pe retină oamenii se maimuţăresc
sparg timpanele cu veselia lor
dacă ceva are sens
e autismul
în jurul tau fericiţii ar fi nişte tribalice‐şi
expun prada
dănţuind a pagubă
quand les paroles sont inutiles
ca să cunoşti cu adevărat singurătatea
trebuie să fii prieten cu şobolanii
plictisul tău nu îmbracă niciodată o haină
nouă
şezi în letargie fără să‐ţi pese ca în
duminica fericitului
fiecare se iubeşte cu fiecare ‐ promo
la prezervative sau cartele telefonice
***
singurătatea pute a durere
îţi vine să‐ţi smulgi oamenii
din piept să‐i pui să danseze...
Adelina DOZESCU Adelina DOZESCU
w
28 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Opera
Secolul XIV şi Constantin
Brâncoveanu, 1884
Elementul pitoresc în cronicile
române, 1885
Entuziasmul în trecuta generaţie,
1886
Manual de poetică română, 1888
Geografia în cronicarii români, 1889
Studiul istoriei naţionale în
şcoalele noastre, 1889
Duşmanii lui Mihai Vitézul
(Conferinţă ţinută la Ateneu în séra de
18 Martie 1890), 1890
Călětoriele lui Carol XII, Regele
Suediei, prin Téra Românéscă, 1890
Raport relativ la Exposiţiunea
geografică internaţională de la Berna
adresat D‐lui Ministru al Cultelor şi
Instrucţiunei Publice, 1891
Din istoria Fanarioţilor. Studie şi
cercetări, 1891
Bucurescii în timpul revoluţiunei
francese, 1891
România în secolul XVIII, 1891
Muzeul pedagogic, 1892
Doftoricescul
meşteşug în trecutul Ţérilor Române,
1892
Ciuma şi holera după zaveră, 1893
Mihail Kogălniceanu şi răpirea
Basarabiei, 1894
Din istoria contimporană a
românilor. Generalul Florescu, 1894
Din istoria și comerciul Brașovului,
1894
Încercare asupra istoriei sciinţelor în
trecutul ţěrilor române, 1894
Portrete istorice, 1894
Marea fresca istorica a
Ateneului Român, 1896
Carte de citire, pentru clasa a II‐a
primară urbană, 1897
Din istoria Bucurescilor. I. Patriarhi,
mitropoliţi, episcopi greci la Bucuresci,
1897
Din istoria Bucurescilor. II. Podul
Calicilor (Calea Rahovei), 1897
Exerciţii de Gramatică şi
composiţiuni, pentru Şcoalele primare,
cl. II primară urbană, 1899
Istoria Bucurescilor, 1899
Istoria naţională în istoria
universală, 1900
Enseignement du français. Diction
et récitation. (A l’usage des élèves
roumains), 1902
Din istoria Românilor. Studie şi
recensiuni. Genealogia Cantacuzinilor.
Societatea Istorică. Braşovul D‐lui Ioan
Bogdan, 1903
Din istoria Bassarabilor. I. Sima.
Stolnicésa Buzésca, 1903
Chrestomathie française. Classe de
VIII‐ème. XlX‐ème siècle, 1903
Şedzětórea Ştefan‐Vodă, făcută de
elevii Liceului Matei‐Bassarab în Palatul
Ateneului în serile de Sâmbătă 13(27)
Martie şi Sâmbătă 17 Aprilie pentru
îmbrăcarea colegilor lor săraci, 1904
Chrestomathie française. Classe de
VII‐ème. XVIII‐eme siècle, 1904
teme istorice Alin CIUPALĂ
Alin CIUPALĂ
Istoricul G. I. Ionescu-
Gion (1857-1904)
O biografie de excepţie
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 29
Omul
Discipolul, colaboratorul, amfitrionul
şi moştenitorul ales de Hasdeu
Urbea noastră a devenit de ceva vreme
un efervescent centru cultural. Casele de
cultură, muzeele locale, Biblioteca Municipală
Dr. C. I. Istrati, filarmonica coordonată de
Tudor Moisin, muzicolog şi muzician de
mare talent, oferă câmpinenilor lansări
de carte, expoziţii de artă, concerte la care
participă interpreţi celebrii, spectacole
de teatru frecvente, publicaţii cu frumoasă
ţinută grafică şi bogat conţinut şi multe altele.
Muzeul memorial Hasdeu, organizează
anual la 2 iulie, data la care cărturarul îşi serba
soţia si fiica, un simpozion cu mulţi invitaţi.
În timp am participat cu o suită de
comunicări sub titlul „Arheologie
literară” prin care făceam cunoscute
mărturii legate de familia Haşdeilor:
destinul arhivei de familie din Basarabia,
numele celui care a fost decoratorul
castelului, faptul că Eminescu a jucat
într‐un rol secundar în Răzvan şi Vidra şi
alte amănunte dezgropate din cărţi si
periodice scufundate în uitare.
O comunicare în care aminteam de o
idilă a Iuliei şi un proiect de căsătorie
aprobat de Bogdan Pietriceicu, a stârnit
o dispută cu cei trei mari specialişti în
viaţa şi opera genialului nostru concetăţean,
universitarii I. Oprişan, Stancu Ilin şi Crina
Decuseară Bocşan. Aceştia au învăluit‐o
pe precocea Iulie într‐o aură de legendă,
transformând‐o într‐o făptură nepământeană
având numai geniu şi spiritualitate.
Contemporanii şi prietenii Hasdeilor ne‐au
lăsat însă şi alte consemnări. Acestea se
referă la legăturile dintre Bogdan Petriceicu
şi discipolul său preferat Ionescu Gion. În
1986,editura Minerva, în colecţia
Restitutio, a reeditat o selecţie din opera
acestui valoros istoric şi publicist într‐o
ediţie îngrijită de Vistian Goia cu titlul
„Portrete şi evocări istorice.” Cităm din
prefaţa lui Vistian Goia: „În ultimul pătrar
al veacului al XIX‐ lea G. I. Ionescu‐Gion
era o prezenţă activă în publicistica
vremii, cât şi în domeniul mai specializat
al studiilor istorice... Abordând cu
aceeaşi plăcere foiletonul, studiul erudit,
evocarea biografică sau relatarea
memorialistică, el era considerat în
epoca marilor clasici când un vlăstar din
şcoala istorică a lui Hasdeu, când un
stilist crescut sub mantie odobesciană”.
Un prieten apropiat, important
nuvelist, epigramist si memorialist Radu
D. Rosetti ne explică numele oarecum
ciudat, cităm: „Gion! Îl chema G. Ionescu;
şi în loc să se singularizeze ca alţii prin
adăugirea lângă numele de la ofiţerul
stării civile a localităţii unde s‐a născut,
să‐şi zică deci Ionescu‐Piteşti, prin
împreunarea numelor s‐a botezat englezeşte
Gion – şi atât stă scris pe lespedea unui
monument sub care doarme de mult
într‐un colţ uitat al cimitirului Bellu, ca şi
sub bustul care s‐a ridicat pe o piaţă
liniştită în oraşul unde a văzut lumina zilei”.
Prezentăm câteva date biografice. S‐a
născut 14 octombrie 1857 la Piteşti.
Urmează studii liceale la „Gheorge Lazăr”
şi „Sfântul Sava” unde s‐a distins în
studiul istoriei şi al limbilor moderne. Elev
premiat mereu, a fost ales meditatorul
copiilor domnitorului Al. Ioan Cuza.
I‐a însoţit pe elevii săi Alexandru şi
Dimitrie în călătoriile făcute prin Italia şi
Spania cu scopul cunoaşterii elementelor
istorice. Gion îşi continuă studiile la
Universitatea din Bucureşti unde devine
Alin CIUPALĂ Alin CIUPALĂ
30 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
studentul apropiat şi preţuit al lui Hasdeu
şi Odobescu. Primeşte o bursă din partea
Ministerul Instrucţiunii Publice si îşi
desăvârşeşte studiile la Paris şi Bruxelles,
întorcându‐se în ţară în 1884 cu titlul de
doctor în litere si filosofie. Începe o
rodnică activitate didactică, profesor de
limba franceză la liceul Matei Basarab,
unde are elevi între alţii pe Petre V.
Hameş, George Oprescu, Ion Livescu.
Ultimul, rector mai târziu al Universităţii
din Bucureşti şi ministrul învăţământului,
îl descrie: un dascăl cu mare capital de
cunoştinţe, cu rafinamente de gust, cu
vorbire elegantă, cu sublinieri ironice de
calitate aleasă, una din icoanele distinse
din marea pleiadă dispărută. Îşi începe
activitatea ştiinţifică în 1876 publicând
numeroase studii. Un moment deosebit
marchează viaţa particulară a lui
Ionescu‐Gion. Se leagă de numele Iuliei
Hasdeu, pe care elevul savantului o
dorea ca soţie, tatăl consimţind. Cităm
din prefaţa lui Vistian Goia: „Existenţa
unei simpatii reciproce între cei doi tineri
este certă astăzi după publicarea
corespondenţei dintre părinte şi fiică.
Romanul lor de dragoste se derulează
rapid, în deceniul al nouălea din veacul
trecut, având ca apogeu vara anului
1887, când aflaţi în vacanţă la Curtea de
Argeş, tânărul îndrăgostit lasă posterităţii
cel mai frumos portret al Iuliei cu un an
înainte de moartea acesteia. „ Era
rumenă, frumoasă, veselă, zveltă în talia‐
i subţire şi mlădioasă, cu ochii umezi de
zglobie fericire, prietenoasă şi glumeaţă,
fără umbră de cochetărie, înflăcărându‐se
în orice discuţiune, cunoscând toate
cestiunile ce se ridicau în conversaţiune –
şi în toate, cu toate şi din toate respirând
viaţa şi puterea minţei în cea mai
splendidă a lor arătare.”
Nici fiicei lui Hasdeu nu i‐a putut fi
indiferent intelectualul de treizeci de ani
pe care îl urmărea chiar de la Paris în
paginile Românului sau Revistei noi, fiind
probabil impresionată şi de înfăţişarea
plăcută a bărbatului „înalt, blond,
zdravăn, cu ochii vioi, cu părul în formă
de perie... ştiind să se facă simpatic în
societate, din fire glumeţ, exuberant,
cult, plin de vervă.”
Moartea Iuliei în septembrie 1888
pune capăt idilei romantice. Gion nu o va
uita niciodată, atât de răvăşit sufleteşte,
nu se va regăsi câţiva ani buni, vieţuind
solitar.”
Ajuns la vârsta maturităţii, la
patruzeci de ani se căsătoreşte cu
doamna Ana Ciupagea din societate
artistică bucureşteană (1). Se instalează
într‐o casă somptuoasă din str. Lucaci,
unde îşi invită prietenii, personalităţi din
lumea academică, literară si artistică:
poeţii, profesorii, actorii sau pictorii
cunoscuţi din epocă. Nelipsiţi la mesele
copioase si la discuţiile savante care
urmau erau: istoricii Hasdeu şi Tocilescu,
poetul Cincinat Pavelescu, actriţa
Aristizza Romanescu, pictorul Nicolae
Grigorescu. În această perioadă devine
un obişnuit al curţii regale. Este ales
membru corepondent al Academiei.
Lucrarea care l‐a consacrat este
voluminoasa istorie a Bucureştilor, o
adevărată bijuterie de carte devenită o
raritate bibliofilă.
În memoriile sale intitulate „ERI...”
publicată la editura Universul 1943, Radu
Rosetti ne spune că pentru această
lucrare, imboldul de‐a o face a pornit
„dela o ţuică” prin Moş Costache
Bălcescu – fratele mai mare al lui Nicolae
Alin CIUPALĂ Alin CIUPALĂ
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 31
Bălcescu – fost sfetnic al Coroanei, „mai‐
mai s’ajungă centenarul” , care avea o
memorie prodigioasă. La mesele din
strada Lucaci, Costache Bălcescu, o
adevarată arhivă vie, delecta oaspeţii cu
amintiri şi Gion nota tot ce auzea. După
moartea prematură a Iuliei, Hasdeu
nemaiavând alţi urmaşi s‐a hotărât să‐l
înfieze pe Gion. Radu Rosetti publică un
document necunoscut, alflat în posesia
rudelor autorului istoriei Bucureştilor,
dispărut şi el prematur la 29 iunie 1904
în urma unui atac de inimă. Redăm în
întregime acest document:
„Amice Gion,
Ultimul Pietriceicu‐Hasdeu, doresc a
nu se stinge în România un nume vechi,
de patru veacuri şi pe care cu atâta
vrednicie l‐au purtat bunicul meu, tatăl
meu, fie‐mea. Sunt sigur că ceasul morţii
mele nu e departe:
Oh, mon âme, ayons bon espoir:
Dieu, sans doute a marqué notre heure;
Jamais l’étérnité ne leurre :
Un beau jour améne un beau espoir....
(Ah, suflete al meu, s’avem speranţă
Dumnezeu, fără îndoială ne‐a marcat ora
Nici o dată eternitatea nu ne trădează
O bună zi aduce o nouă speranţă )
Şi de aceea, cunoscând inima şi
mintea D‐tale te‐am ales pentru a purta
după încetarea mea din viaţă, D‐ta şi
urmaşii D‐tale, numele Pietriceicu
Hasdeu, împreună cu armele neamului
meu ( blazonul ) şi cu deviza „Pro fide et
patria „ – Dumnezeu şi România.
Strângere de mână
B. P. Hasdeu
Bucureşti 14 iulie 1890
D‐sale
D.G. Ionescu‐ Gion”
Această scrisoare arată stima şi iubirea
pe care o purta Hasdeu amicului şi
colaboratorului său şi lăsăm cititorii
noştri să aleagă domniile lor dacă a existat
un proiect de căsătorie între Iulia şi Gion.
...(1) Se poate observa că în viaţă cei mai
mulţi cu toate sforţările lor nu reuşesc să
obţină de la contemporani aprecierea
corectă a talentului şi valorilor artistice. Este
cazul si dinstinsei Ana Ciupagea, societară a
Teatrului nostru Naţional. A făcut studiile la
Conservatorul din Bucureşti şi cu un ajutor
mic, aproape ridicol, a urmat cursuri de
actorie şi la Paris.
Întoarsă în ţară a primit diverse roluri
remarcându‐se pe scena Naţionalului prin
jocul simplu şi natural. A jucat alături de
Grigore Manolescu în Hamlet. Un mare
succes a avut în Apologia lui Alecsandri, de
Ollănescu Ascanio, având ocazia să creeze un
rol de o frumuseţe scenică neuitată. Dragostea
de teatru a îndemnat‐o să scrie un număr de
piese: Virginia, tragedie; Noaptea de Paşti,
dramă; Apartamnet de închiriat, comedie şi
alte lucrări de valoare care au avut succes. A
făcut şi numeroase traduceri din dramaturgia
universală care se remarcă prin respectul
textului şi o limbă românească îngrijită.
Ana Ciupagea avea şi darul de poetă.
Versurile sale au o notă feminină de o rară
gingăşie:
Triste, rătăcim pribege,
După urme de scântei,
Noapte din văzduh le aşteaptă
Eu le‐aştept din ochii tăi.
Ana Ciupagea a murit tânără, neputând
da încă dovada maturităţii talentului ei.
A fost o fiinţă distinsă, de o nobleţe de
caracter excepţională, iubită şi stimată de
toţi.
Date spicuite din Nicolae Petraşcu –
„Icoane de lumină” – vol. IV
Alin CIUPALĂ Alin CIUPALĂ
32 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Valentin IRIMIA
Răsuflul rugilor
Cer din străfunduri asuprind hotare
Ascunde nefiindul, dureros,
Lovind cu semne‐n porţile de jos.
Aici uitarea este neuitare.
Pe malul stâng al verii stă‐mbierea,
Chiar unde‐şi bea răsfăţurile, noaptea,
Dar idoli renăscuţi de ziua şaptea
Se strâng în oşti şi luptă cu tăcerea.
Scurtate în parabola trufiei,
Trăiri de neînvinse mângâieri
Cad în răsuflul rugilor de ieri,
Balanţă între somn şi osul gliei.
Cu răni muşcând din trup ca dintr‐o
pâine
Îşi înveleşte slava, Savaot
Şi vămi din nimbul arderii de tot
Cad în răsuflul rugilor de mâine.
Ningeau tăceri
Iubita mea de tine mi‐e răcoare,
Cu chipul tău mă legăn în ninsoare.
Şi se‐arcuiesc tenebre prin cetate
Când ca un clopot sânul tău se zbate.
Te‐aş fi clădit din geruri şi din rugă
Dar privegheam văzduhul să nu fugă.
Când te‐mbiam cu spaime şi cu vin
Lumina tremura ca un suspin.
Şi ne iubeam printre luciri de spadă
La curtea unui rege de zăpadă.
Ningeau tăceri în treacăt, neştiute
Iar cerul se‐apleca să te sărute.
Cu umbra ta îmbrăţişată‐n pleoape
M‐adăugam tristeţii îndeaproape.
Marţi al mirării
Se scutură văzduhul de văzduh
Pe creştete târzii de catedrale.
Cu spaime noi crestate‐n trup şi duh
Ne ferecăm şi aura în zale.
Credinţele se săvârşesc hai, hui,
La cinele de taină ale iernii,
Cu truda tuturor şi‐a nimănui
Întemniţată‐n neputinţa cărnii.
Din timpuri ce credeam că nu mai sunt
Descalecă atei cu cruci în teacă,
Cu june foc muşcând din rug cărunt
Să dea poruncă orelor să tacă.
În fiecare zi e‐o zi de marţi
Şi‐n fiecare marţi înfiptă‐o bârnă,
De ea ca nişte dinţi flămânzi şi sparţi
O naştere şi‐o moarte se atârnă.
Iar fii risipitori se‐ntorc pe rând
Din apă, foc, din câte şi mai câte,
Cu viaţa lor pre viaţa lor călcând
În răni turnându‐şi tâlcuri mohorâte.
Purtau ecourile în răspăr
Răspunsuri la‐ntrebări încă nepuse
În timp ce noi vopseam un adevăr
A cărei umbră nici nu se născuse.
poesis Valentin IRIMIA
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 33
Anotimp delirant
Scriitorii uituci îşi vând muza‐n talcioc
Şi vulcani ostoiţi ruginesc sub planetă
Căci prin jocul de vieţi chiar şi moartea‐i
un joc,
Pe‐un blestem din trecut ce pieziş se repetă.
Printre cruci defilând, regi invinşi s‐au
pierdut
Iar prin scorburi de lut măreţia se‐ascunde,
Transhumanţă de vise spre alt început,
Alte noi risipiri, alt măcel de secunde.
Uraganul aduce miros de femei,
Este vremea când dogmele ies din statuie,
Cu un slobod avânt şi cu slobod temei,
Chiar Isus răzvrătit se smuceşte din cuie.
Totu‐i marş pendular între minus şi plus,
Tinereţea arzând o‐nchinăm ca pe‐o zestre,
Anotimp delirant ce de‐a pururi s‐a dus,
Veghea ei licărind se întoarce‐n poveste.
Îngerii de urmă
Paşi răstigniţi pe caldarâm de brumă,
Paşi de martir scrumiţi din doi în doi,
Bând în avans din gloria postumă
Îşi sfredelesc avântul spre‐napoi.
Simboluri se‐ncruzesc pe‐aceleaşi steme,
Blândeţea păcii are colţi sticloşi,
Tăcerile linşate de‐anateme
Au îngheţat in ochi de albatroşi.
Din resemnate pâlpâiri de ore
Culorile adverse se‐mpreună
Strivite‐ntre Sodome şi Gomore
Să proslăvească‐amiezile cu lună.
Prin aburi de‐adevăr ce nu se spune
Se furişează îngerii de urmă
Când oastea minţii sieşi se opune
Şi rând pe rând misterele se curmă.
Valentin IRIMIA Valentin IRIMIA
O parte dintre poeţii de la Maratonul „Ziua Mondială a Poeziei” 21 marie 2014
w
34 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Motto: „Niciodată n‐am jertfit adevărul
vreunei duşmănii, dar multe prietenii am
jertfit adevărului.” ‐ Nicolae Iorga
De obicei nu revin asupra unor texte
la care am „mâzgălit” şi chiar publicat
indiferent despre ceea ce tratează.
Ca istoric şi ploieştean cu multe
generaţii în spate nu pot să privesc
nepăsător cum unii călăresc istoria locală
încercând să obţină bastonul de savant.
Aşa cum afirma undeva distinsul meu
prieten Octavian Onea, constatăm că la
Ploieşti istoria a devenit o îndeletnicire
populară sinonimă cu aceea de poet.
Fenomenul luând proporţii de masă ‐
că nu e om să nu fi scris (sau publicat) o
istorie (sau mai multe) măcar odată în
viaţa lui, vorba celebrei romanţe de care
cei tineri nu‐şi mai amintesc.
În cele ce urmează prezentăm unele
informaţii noi privind Comunitatea
greacă prahoveană, care să fie luate în
seamă în cazul în care mai marii
Comunităţii în frunte cu Kir Zisopol, vor
să reediteze lucrarea tipărită în anul
2012, care de fapt aforismizează istoria
grecilor prahoveni. Nu putem aborda
problema etnicilor greci în Prahova fără a
menţiona lucrări de referinţă, ca aceea
datorată lui Florin Marinescu intitulată
Etude genealogique sur la famille
Mourouzi, apărută la Atena în anul 1987.
Să nu uităm că istoria Ploieştiului s‐a
împletit la un moment dat cu destinul
acestei familii fanariote.
La toate acestea adăugăm spre ştiinţă
celor interesaţi existenţa fondului
personal Dimitrie I. Ghica {fiul cel mai
mare al cunoscutului om politic şi scriitor
Ion Ghica (1816‐1897) şi al Alexandriei
născută Mavros (1830‐1926)} care relevă
informaţii despre relaţiile româno‐elene
(1898‐1905) cum ar fi criza din 1905 ca
urmare a iradelei promulgate de sultanul
Abdul Hamid II (1876‐1909), vizita la
Atena a conjudeţeanului nostru Grigore
Tocilescu împreună cu un grup de 250 de
studenţi, afacerea Stere Stelidis stabilit în
România la 1840 şi decedat la vârsta de
104 ani în anul 1904 la Bucureşti. Acesta
a lăsat o impresionantă avere evaluată la
800.000 lei.
Menţionăm şi lucrarea Corneliei
Papacostea – Danielopolu intitulată
„Literatură în limba greacă în Principalele
Române 1774‐1830”, Editura Minerva,
Bucureşti, 1982.
Recomandăm şi opera lui Vlad
Boţulescu din Mălăeştii Prahovei (satul
natal al eroului de la 1877, Grigore Ioan)
născut la sfârşitul secolului al XVII‐lea sau
începutul secolului al XVIII‐lea.
Acesta a fost logofăt sub domnia lui
Ştefan Cantacuzino (1714‐1716) şi
secretar credincios al familiei princiare
de origine grecească şi cu interese
economice în fostul judeţ Saac pe care o
face scăpată în exil, după executarea
domnitorului de către turci. El se
remarcă printr‐o bună cultură dobândită
la Academia domnească din Bucureşti,
unde audiază cursurile de filozofie
aristotelică în limba greacă. A fost
executorul testamentar al Păunei
historia mirabilis Constantin DOBRESCU
Constantin
DOBRESCU
Noi date despre
grecii prahoveni
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 35
Cantacuzino la Braşov. A sprijinit
necondiţionat interesele principilor Radu
şi Constantin Cantacuzino mai ales
pentru revenirea pe tronul Valahiei a lui
Radu şi atribuirea despotatului Serbiei
pentru Constantin Cantacuzino.
Acest prahovean participă la elaborarea
Ordinului Constantinian, devenind mare
cancelar, iar Radu, ca ultim descendent al
împăratului Constantin cel Mare, Mare
Maestru. Atât de ataşat a fost de familia
Cantacuzineştilor, încât atunci când
împărăteasa Maria Tereza a acuzat pe
fraţii Cantacuzini Radu şi Constantin de
complicitate la crimă de lezmajestate
Vlad Boţulescu este reţinut şi condamnat
la moarte prin decapitare. I se comută
pedeapsa în închisoare pe viaţă şi moare
în temniţa Castelului Sforza din Milano.
Manuscrisele sale însumează peste 1500
de pagini şi au început să facă obiectul
unei editări recente de către o echipă de
la Institutul de Lingvistică din Bucureşti.
Avocatul Dumitru Kreţulescu Warthiadi
urmaş al căpitanului C. Filipescu proprietar
la Drajna, a cărui soţie era Elena contesă
de Roma, ultima moştenitoare a castelului
de la Drajna unde în 1946 a fost găzduit
şi liderul bolşevic Gh. Gheorghiu Dej care
era în campanie electorală.
Inginerul hotarnic Pericle Zeuceanu,
maiorul Papazoglu cel care în 1863 a
topografiat planurile Prahova şi Teleajen.
Pentru detalii recomand „Istoricul
Castelului şi bisericilor din Drajna şi al
famiilor care l‐au stăpânit de peste 300
de ani”, Buc. 1959 datorat lui D. K. Warthiadi.
La Drajna întâlnim şi toponimicul Moara
Grecilor printre cele 20 de mori de apă
situate pe apa Teleajenului.
Amintim şi pe Ioan Hagi Moscu din
Salonic care la 1786 arendase ocnele de
sare de la Slănic şi Telega dar şi vămile de
la Văleni şi Gherghiţa. Urmaşul său
Ştefan Moscu avea tovărăşie cu Procopie
Filoti din Comarnic în 1836 şi deţinea
căşării şi abatoare (zalhanale) ale căror
produse erau apreciate tocmai în Italia.
Autorul nu aminteşte legăturile lui
Manuc bei (după unii, grec sau armean
grecizat) cu Prahova unde stăpânea
munţi şi turme de oi (tamazlâcuri) în
zona Câmpinii cumpărate de la C. Dudescu
precum şi vii în zona Dealul Mare.
În cartea respectivă nu se face referire
la Apelul adresat grecilor născuţi şi stabiliţi
în România (deci şi în Prahova) de Psinochis
Gh. Msechis publicat în iunie 1917 de
ziarul „Evenimentul” din Iaşi de a se
înrola în armata română pentru a servi
astfel şi cauza Greciei, luând exemplu de
la conaţionalii stabiliţi în Franţa.
Ca bibliografie care poate da greutate
ştiinţifică lucrării recomand articolele
semnate de D. Limona şi E. Moisuc
despre Ioan Hagi Moscu din Revista
arhivelor nr. 3 / 1975 şi nr. 4 / 1977.
I. Ionaşcu despre veniturile şi
cheltuielile Casei Manuc bei în anii 1815‐
1818 în Revista arhivelor nr. 4 / 1991 şi
R.A. suplim Vol. XL / 1979 etc. Nu putem
trece cu vederea, ofrandele în bani ale
micii Comunităţi elene din Prahova
pentru sprijinirea războiului de
neatârnare din 1877‐1878. Grecii
prahoveni au contribuit la efortul de
război pentru cumpărarea de arme cu
suma de 100 lei, după cum rezultă din
Monitorul Oficial din acea vreme.
Concluzia ineluctabilă este că, cel care
a scris cartea s‐a avântat într‐un domeniu
care îi este străin şi pe care nu îl poate
domina, deoarece îi lipseşte aportul
conceptual şi documentaţia răbduriu
Constantin DOBRESCU Constantin DOBRESCU
36 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
adunată, cântărită şi comparată, alfabetul
chirilic, care sunt caracteristicile unui
cercetător.
Pictorul Apelles spunea Ne sutor ultra
crepidam! (cismarul e nu mai sus de
sandală) în sensul că nu te pronunţa
asupra unor lucruri care te depăşesc.
Redăm un tabel cu grecii din Prahova
depistate prin presa vremii.
Listă cu etnicii greci stabiliţi şi
împământeniţi în Ploieşti şi Prahova.
Gherase Kalogheropulos proprietarul
cafenelei Europa din Ploieşti în 1906,
unde venea elita intelectuală a urbei. A
rămas în conştiinţa ploieştenilor prin
celebra butadă prilejuită de conflictele
din zonă „Să nu ne lăsăm: ori învingem
noi, ori muriţi cu toţii voi”.
Elena M. Danielopol membră a
Corului mixt al Societăţii funcţionarilor
publici din Prahova în anul 1913 (soprană).
Jean Vasopol deasemenea membru al
acestui cor.
I. N. Papazol – documentele de presă
amintesc că în anul 1913 acesta subscrie
suma de 5 lei pentru dezvoltarea flotei
naţionale.
General Papazoglu membru al Familiei
luptătorilor filiala Ploieşti în anul 1914.
B. G. Paximos membru în conducerea
Băncii Comerţului din Ploieşti în anul
1931. Deasemenea acesta participă în
anul 1925 la banchetul dat în onoarea
arhitectului T. T. Socolescu.
Meltiade Tăriceanu preot.
T. N. Armenopol a donat în anul 1919
suma de 150 lei pentru săracii din Ploieşti.
Temistocle Vidal sculptor.
Zarifopol.
Polidor.
Dr. D. Economu – Prahova.
Aristotel Nasopol contribuie cu
60.000 lei pentru sporirea capitalului
Casei Agricultorilor din Prahova în anul
1923, fiind membru fondator al Casei
Agricultorilor împreună cu fratele său
George Nasopol (Ploieşti 17 mai 1925).
M. Regep, Take Zissu greci sau
albanezi stabiliţi în 1926 în Ploieşti.
P. Demetriade – membru al Societăţii
„Prietenii ştiinţei” filiala Ploieşti în anul
1915, de profesie era farmacist.
A. Camburopol redactor şef al ziarului
„Aurora” din Ploieşti în anul 1909.
N. Metaxa jude sindic în 1906.
T. Teodorini avocat participă în anul
1906 la Balul avocaţilor la Ploieşti în ziua
de 21 decembrie 1906.
În fondurile petroliere ale societăţilor
care au funcţionat în Prahova întâlnim
foarte mulţi etnici greci.
Astfel în cadrul soc. Cometa erau
acţionari C. Cristadula, A. N. Paulopulo,
N. Teodorini.
Pe C. Cristodulo îl găsim şi printre
acţionarii societăţii “România
Petroliferă” alături de ing. A. Dinopol.
Informaţiile se găsesc în revista
Monitorul Petrolului Român.
Cireaşa de pe tort o reprezintă Societatea
petrolieră „Prahova” creată în anul 1920
printre altele şi de un grup grecesc în
frunte cu firma „Arvanitidi Frires”.
Pericles Demetriades şi Titi Nasopol
au donat bani pentru realizarea bustului
lui I. G. Obrocea în 1939 care urma să fie
realizat de sculptorul iugoslav Mestrovici,
urmând să fie amplasat în sala Halelor.
Th. Arghiropol, membru al Aeroclubului
Prahova 1942 întâlnim un Col.
Epaminonda Arghiropol drept prefect de
Prahova în timpul dictaturii regale.
Constantin DOBRESCU Constantin DOBRESCU
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 37
Lt. Marius Danielopol funcţionar,
semnează în anul 1940 Moţiunea contra
brutalităţilor aplicate de autorităţi
invalizilor şi orfanilor de război, iniţiată
de Uniunea Ofiţerilor de rezervă Secţia
Prahova condusă de gl. Th. Tăutu
strănepot al logofătului cu acelaş nume
din vremea lui Ştefan Cel Mare.
Gh. Loghiade legionar înscris în anul
1940 în Partidul Naţiunii la Ploieşti.
Ing. Gh. Chrisicos director la
societatea Electrica din Ploieşti.
P. Lazopol.
Col. Ştefan Dimitropol prefect de
Prahova în 1944.
I.Vasiliade autor dramatic la Ploieşti.
Stavrat Olimp general de divizie
primeşte Semnul onorific de 40 de ani
serviţi în armată.
Geta Nasopol – membră în Comitetul
de Conducere al Crucii Roşii din Ploieşti
în 1942.
Col. Metaxa.
Mihai Papadopulos preşedinte al
Casei de Asigurări sociale 1939.
Cpt. J. Papadopol ofiţer membru al
Uniunii Ofiţerilor Rezervişti.
Temistocle Langas, proprietar agricol
1939.
D. Sotiris membru în breasla lucrătorilor
lemnari 1939.
Ananogstopol medic veterinar
participă la consfăturile membrilor
Asociaţiei medicilor veterinari din
Prahova în martie 1939.
Pericles Demetriades 1942 farmacist
implicat în românizarea farmaciilor
evreeşti din Ploieşti.
Slt. Flamaropol Tănase comuna Cornu
de Sus, învăţător mort pe câmpiile
Basarabiei „pentru dreptate şi pentru
cruce”, comemorat la cinema „Roxy” la
16 aprilie 1942.
Coltanide Hristitu urmează cursurile
Şcoalei de infirmiere voluntare din
Ploieşti în 1942.
Constantinidis C. reprezentant în
Prahova pentru ziarul „Universul” în
1943, membru al Asociaţiei Presei din
Prahova, afiliată la Federaţia Naţională a
Presei din Provincie.
Sanda Paxino – studentă făcea parte
din Conducerea studenţimii prahovene
în 1943.
Pastramanis, Vulachis patroni brutari
în Ploieşti, au dat pâini săptămânal
pentru Orfanii de război la cererea
Apărării Patriotice 1947.
Cazanide soră medicală la Spitalul
Schuller în 1934.
Av. Ioan Papazol preşedintele societăţii
Amicii U.R.S.S. în 1934 din această
societate făcea parte ca membru şi
elevul M. Ionescu Quintus.
Fotiade Georgeta.
Epaminonda Lamparides medic al
Dispensarului de sugari „Principele Mircea”
înfiinţat în 1934 la Ploieşti de Cercul
gospodinelor. Consulta 200 de copii.
I. Kalavrezos – negustor din Ploieşti.
Fraţii Paxinos.
Mihăiţă Stravos – agent special la
Siguranţa Ploieşti implicat în Atentatul
împotriva olandezului Wan der Warden
director la Astra Română Ploieşti în 1933.
G. Lainas comerciant din Ploieşti a
subscris suma de 100 lei pentru
realizarea bustului marelui filantrop
Vasile Paapa în anul 1936.
Pispiris brutar din Ploieşti a donat în
acelaşi scop suma de 200 lei.
A. Papadopol – antrepenor al
hotelului şi restaurantului regal de la
băile iodate şi sărate „Isvorul” din Câmpina.
Constantin DOBRESCU Constantin DOBRESCU
38 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Ştim cu toţii cât de greu îi este unei
literaturi mici, destul de localizate, cum este
cea a noastră, să acceadă la marea literatură,
să intre în fluxul şi refluxul circulaţiei
internaţionale, al criticii şi al publicului din
lumea întreagă. Evident, sunt mulţi factori
determinanţi de care depinde o asemenea
reuşită, pornind de la cei politici, sociali, şi
ajungând până la trendurile estetice şi priza
unui anumit tip de discurs într‐o situaţie
determinată temporal.
Literatura a început să se vândă şi la noi,
asta vedem cu toţii şi ne bucurăm, însă până
când intri în librărie, vezi o carte, o iei în
mână, o mângâi, o răsfoieşti şi te hotărăşti
să o iei acasă se întâmplă o grămadă de
lucruri. Traseul unui volum de pe hardul
scriitorului până la ediţia din librărie este
foarte sinuos. Hai să ne gândim aşa: termini
o carte. e inventarul editurilor celor mai
importante. Apoi, dintre acestea, le selectezi
pe cele în ale căror colecţii cartea ta s‐ar
putea încadra. Eşti mulţumit. Câteva zile
visezi ediţii cartonate, vânzări excesive,
apariţii televizate. Apoi trebuie să devii
realist, asta e viaţa, şi abandonezi editurile la
care te hotărâseşi iniţial şi începi să te
gândeşti la cunoştinţe, pentru că, totuşi,
cărţile nu apar unde şi cum vrei tu, dacă
nu eşti cumva Salinger. Pe lângă talent şi
valoare, trebuie să ai noroc, relaţii,
recomandări. O iei încet: pe cine cunoşti şi
la ce edituri şi cum ai putea să le propui
nemernicia asta de carte care deja te sufocă
şi‐ţi stă pe creier.
Dacă nu ştii pe nimeni, începi s‐o trimiţi la
întâmplare, pe la diverse edituri. Procesul
durează şi e costisitor. Printezi cincisprezece
manuscrise, le pui la poştă, dar nu toate
odată, ci pe rând, nu care cumva să te
accepte vreo două edituri şi să fii nevoit să
refuzi una. Le iei în ordine descrescătoare în
funcţie de preferinţe. Cei de la
edituri răsfoiesc cartea. Răspunsul poate să
vină în câteva săptămâni, în câteva luni sau
niciodată. Dacă e negativ o iei de la capăt.
Până la urmă vine şi un răspuns favorabil. Eşti
fericit. De acum nu mai e decât puţin, câteva
luni, poate un an, până apare. Aşteptarea nu
mai înseamnă nimic, dar ea se poate şi
prelungi, chiar la câţiva ani. Ce să faci? O
retragi, o iei de la capăt. Până la urmă apare.
Cartea poate să fie foarte proastă sau
genială, nu contează, procesul este acelaşi.
Asta în cazul unui autor tânăr şi valoros. Dar
ce se întâmplă cu autorii bătrâni şi valoroşi,
dar care au avut neşansa de a ieşi după 1989
din colimatorul criticii şi al publicului tânăr?
Ei cum se descurcă? Pe ei cine îi mai ajută?
Un caz emblematic este acesta al lui Ion
Ochinciuc, prozator de succes ale cărui tiraje
de zeci de mii de exemplare se epuizau în
câteva săptămâni, iar tipografii subtilizau de
obicei câteva mii de exemplare pentru a le
vinde pe or care a intrat într‐un nemeritat
con de umbră după trecerea în era digitală.
În anii 2000 critica literară se plângea de
faptul că ne lipsesc autorii valoroşi de
literatură de consum, policierul fiind unul
dintre ele. Aşteptăm în continuare apariţia
unui scriitor care să facă valuri în genul
acesta, însă ar trebui să nu uităm că am avut
şi încă mai avem scriitori care au Ochinciuc
însă şi‐a făcut curaj şi a scos la Tracus Arte
în 2011, un excelent roman, „Secrete în alb şi
negru”, urmat în 2012 de un volum de
memorii, „Jurnal anapoda” (continuat în
2013 cu vol. II), care, prin asumare
personală a istoriei, face o fascinantă
radiografie a societăţii româneşti din ultimii
70 de ani. Tot la Tracus Arte, în 2008,
Ion Ochinciuc publica un volum de teatru,
cronica literară Cosmin PERŢA
Cosmin PERŢA
Ion Ochinciuc,
un maestru al romanului
poliţist, din nou
pe scenă
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 39
„Bastardul”, care a avut parte de o
bine‐meritată receptare critică.
„Călugăriţa” vine să completeze seria
aceasta a volumelor scoase la Tracus Arte de
către Ion Ochinciuc şi sper să fie şi volumul
care să reimpună numele unui autor
deja consacrat într‐un spaţiu cultural în care
consacrarea se uită şi istoria se şterge.
I se poate, bineînţeles, reproşa lui Ion
Ochinciuc că are un discurs uşor datat, că
personajele sale se învârt într‐o lume
construită cu ingredientele unei societăţi pe
cale de dispariţie, însă ce nu i se poate
reproşa lui Ion Ochinciuc este faptul că
dincolo de coordonatele lumii în care se
învârt, personajele sale reprezintă tipologii
umane viabile, existente şi recognoscibile,
categorii temperamentale perpetue. Ion
Ochinciuc este un prozator clasic, hărşit,
care observă lumea cu delicateţe şi extrage
din ea elementele care nu se perimează şi
care fac referinţă la ceea ce numimgeneral
uman. De aici însă şi până la creionarea unor
personaje suficient reliefate, stabile,
verosimile, care construiesc o poveste
captivantă şi care se întoarce în cele din urmă
împotriva preconcepţiilor tale de cititor mai
este un pas şi un merit care este tot al
talentului şi al stilului ireproşabil al lui Ion
Ochinciuc. Cvadrupletul erotic din
„Călugăriţa”, Simona, Rolo, Popică şi Mircea
(pentru cei care ştiu să citească printre
imagini, alter‐ego al lui chiar Ion
Ochinciuc), anchetat de către procurorul
Găman funcţionează ireproşabil şi derutant.
Despre poveste nu o să vă spun mare lucru
tocmai pentru că farmecul ei stă în lectură,
pe scurt însă, în preajma unei superbe,
gentile şi suave artiste mor, pe rând, în
circumstanţe îndoielnice trei bărbaţi care o
iubeau. Legea (socială şi morală) tinde să o
incrimineze, dar jurnalistul Mircea crede cu
tărie în nevinovăţia ei şi porneşte o anchetă
pe cont propriu pentru a o dovedi.
Totul merge bine până în momentul în care
Mircea însuşi începe să fie bănuit că ar fi ucis
doi dintre cei trei bărbaţi doar pentru a avea
acces direct şi nelimitat la graţiile tinerei
artiste. Cu o dexteritate de invidiat talentul
de fin detectiv al lui Ion Ochinciuc conduce
naraţiunea în asemenea mod încât
până chiar la final nu poţi fi nicio clipă
sigur de adevăr. Nu avem o explicaţie până la
capăt, finalul este deschis, adevărul îi
aparţine cititorului şi modului său de a
înţelege cursul evenimentelor.
În concluzie? Structură romanescă
perfectă, personaje reliefate, dialoguri (piatra
de încercare a oricărui prozator) veridice, ba
chiar filmice, tramă verosimilă, suficient
încâlcită pentru a nu fi nici simplă, nici
labirintică, stil impecabil, o poveste nici
comună dar nici necreditabilă relatată cu
inteligenţă şi umor, o carte care te prinde şi
te sufocă, întocmai ca o mantis religiosa
autentică. Mă bucur de întoarcerea în forţă a
lui Ion Ochinciuc, dar şi mai tare mă bucur de
deliciile de lectură pe care le veţi avea
dumneavoastră, cititorii săi. Spor la citit şi
investigaţi cu atenţie printre rânduri.
Cosmin PERŢA Cosmin PERŢA
40 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
ARBOREZ BATISTA FUNERARĂ
Speranţa nu se afla în cărţi
pe spatele unei cămile culeg deşert
cu privirea
mă destram ca nisipul de câte ori renasc.
Sunt virgula dintre ficţiune şi real,
de foarte departe
se vede, fluturând, umbra mâinii tale,
asemenea unei ramuri carbonizate,
bat din aripi imaginare, e seară,
totul e un gol infinit, arborez
batista funerară.
ELEGIE CU FLUTURI
Vara
s‐a stins in fluturi,
vara
ţine cât fericirea.
OGLINJOARA DE DOI LEI
Ca un apus alunec pe străzi
adolescenţi călătoresc în îmbrăţişări
călugării, prin ei înşişi,
ea mă priveşte în oglinjoara de doi lei
în care
îşi desenează zâmbetul.
alături de noi mai încape
şi soarele.
Încă e loc, mai e loc,
în oglinjoara de doi lei
unde e primăvară veşnic
unde mai încape şi soarele.
AUGUST
îngerii umplu norii cu polen
fumuri aurii se încolăcesc printre meste‐
ceni,
asemenea unei eşarfe de crini la gâtul fe‐
meii,
o frunză s‐a îndrăgostit de un bondar,
un melc ascuns în umbră visează ploaia,
subţire, ca o aripa de stea, de te‐ai apro‐
pia,
de‐atâta lumină aş putea fi aruncat
la ceruri.
VUIETUL PLOII
Şi vuietul ploii, amintindu‐mi,
săpând în mine de parcă ar fi voit
să deschidă mormântul in care te‐am în‐
chis,
demult, de vie,
încercând să te învie.
CALEA
A deviat iar axa meridianului
călcâiul tău l‐a atins
de‐aceea rătăcesc mereu
calea spre Dumnezeu.
APUS
Roşul acestui apus
nu pare a fi autentic
pare doar o copie, o iluzie,
îi lipseşte ceva, strălucirea,
strălucirea sângelui meu.
poesis Cornel Sântioan CUBLEŞAN
Cornel Sântioan CUBLEŞAN
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 41
PESCĂRUŞ
Deasupra valurilor, flacăra albă
coboară, se înalţă,
cineva, pe neaşteptate, suflă
ca într‐o lumânare
şi flacăra se stinge.
Cineva,
poate cuprins de somn,
a stins flacăra,
să poată visa.
EXTAZ
Extazul provoacă suspensia,
ce vie
lumina gleznelor tale —
mă împlinesc fără teologie.
CÂND TE APROPII
Apă de trandafir pe pleoape, pe tâmple,
pe aripele fluturilor,
pe arbori, pe nori, pe cosmosul vibrând,
apă de trandafir
în aerul pe care îl respir,
o, ie, iee, on, ieeee…!
aud cum cantă cosmosul.
Simte
cum te apropii —
miresma de trandafir,
o, ie, iee, on, ieeee…!
ŢĂRÂNA CÂNTĂTOARE
Muzica, lumina din mine se vor scurge
odată cu trupul în ţărână
voi locui o ţărână cântătoare
voi umple adâncul de cântec.
ALBASTRU
Tac, până devine totul albastru, un copac
albastru în care
devin un măr albastru. Tac
în faţa unui vierme albastru, aliluia.
FRIGUL
Astăzi, frigul are forma
inimii tale.
IDEALUL ÎN ARTĂ
Dumnezeu are blândeţea unui câmp cu
maci, e atât de aproape,
lucrurile din spital sunt oarbe şi ascuţite,
oamenii‐departe,
crinii halatelor te ameţesc cu albul lor.
Şoptesc:
„Ave Maria gratia plena...”, lumânarea
pare un arbore exotic.
E bine, totul e lumină, acum am atins
katharzis‐ul…
idealul în artă, idealul în arta de a muri.
RITUAL
Apoi, mă voi muta în maci
micul rug, la care
se vor închina furnicile.
Cornel Sântioan CUBLEŞAN Cornel Sântioan CUBLEŞAN
w
42 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Aurel UDEANU
în viaţa ei n‐a auzit de „arhetipul” lui platon
habar nu are de „antinomiile” care l‐au
pierdut pe kant
ignoră cu desăvârşire „moartea termică a
universului”
şi totuşi spre deosebire de mine
doarme foarte bine noaptea fără sedative
face sex cum respiră
priveşte soarele dimineaţa pe boltă ca şi cum
ar răsări
pentru prima oară
şi multe altele
ea face.
de‐aia o iubesc eu atât de mult
îmi îndes capul între ţâţele ei ca între ale
mamei geea
îi sorb cu nesaţ mireasma aia de la subsol
şi încerc cu ajutorul ciocârliei ei
să trec aici şi acum
styxul.
(tot o euharistie
poate!)
şi de‐aş avea toate mările
toate oceanele toţi peştii
toate scoicile toţi rechinii
toate meduzele toate caracatiţele toate
algele
eu degeaba le‐aş avea
dacă în pumnii mei n‐aş strânge
aici şi acum
urnele sânilor
tăi.
şi de‐aş avea toţi copacii
toate păsările toată iarba
toţi fluturii toate căprioarele
toţi lupii toţi vulturii toate hoiturile
eu nimic n‐aş avea
dacă în podul palmelor mele n‐aş sparge
aici şi acum
pepenii feselor
tale.
şi de‐aş avea toate planetele
toate stelele toţi asteroizii
toate cometele toţi meteoriţii
toate constelaţiile toate galaxiile tot
universul
eu nimic nu aş fi
dacă tu nu m‐ai absorbi
aici şi acum
în gaura neagră de sub burta
ta.
şi de‐aş avea… ce mai contează ce‐aş avea?
na ţine 100 că te‐am chemat
până aici degeaba
pune‐ţi cârpuţele la loc pe tine
orice paradis pierdut când ne instalăm în el
şi vezi pe viitor de scapă
de jungla aia a amazonului
dintre
picioare
şi noi ne‐am aflat între amforele coapselor tale
doamnă
(am fost în arcadia) la ieşirea dintre ele
frunzele au continuat să cadă
toamna
din copaci.
şi noi am strâns în pumnii noştri doamnă
portocalele tale de pe piept le‐am stors fără
de milă
după descleştarea pumnilor mieii de paşti
au continuat să meargă
la tăiere.
şi noi ne‐am înfipt degetele în fesele tale
doamnă
în podul palmelor pepenii tăi posteriori am
spart
soarele pe boltă a continuat seara
poesis Aurel UDEANU
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 43
să sosească
la ghilotină.
şi noi am frământat în braţele noastre trupul
tău doamnă
l‐am arat l‐am discuit l‐am semănat l‐am prăşit
dimineaţa lângă noi cu o pâine
tot în trupul nostru muritor
ne‐am trezit.
şi noi ne‐am îngropat faţa în preeria de sub
burta ta doamnă
am gâfâit deasupra ta am icnit am transpirat
am gemut
din creierul nostru astăzi o bufniţă
ne priveşte cu ochii
scoşi.
„căci celui ce are i se va da şi va avea de
prisos
iar de la cel ce n‐are se va lua
chiar şi ce are”
altceva lutul meu ar fi vrut azi‐noapte
de la buzele tale siliconate
decât această dimineaţă pe fereastră
pe care o vor avea toţi.
altceva carnea mea ar fi vrut azi‐noapte
de la boxele sânilor tăi
decât această singurătate în chiloţeii ei
comestibili
flotările făcându‐şi pe podea.
altceva sângele meu ar fi vrut azi‐noapte
de la gibraltarul fundului tău
decât acest surâs trist căruia în păr
aici şi acum eu îi prind funde.
altceva sacul meu de oase ar fi vrut azi‐noapte
dintre coapsele tale înconjurând tropicele
decât aceste ore în cameră
de molii roase mâncate.
altceva neuronii circumvoluţiunile mele ar fi
vrut azi‐noapte
din etna vezuviul tău de sub burtă
decât această cădere în cuvinte
fără de voie.
dar ce mai contează ce‐ar fi vrut azi‐noapte
nefiinţa mea de la tine
morulă glastrulă blastrulă
blastrulă glastrulă morulă
şi‐un înger în cer tânguindu‐se
din trompetă anunţând stingerea
cosmică
în eudiceea nu se mai face dragoste
în eudiceea bărbatul şi femeia nu mai sunt
instrumente
ustensile
stau doar şi se privesc în ochi
le este suficient faptul că se privesc în ochi
nici prin cap nu le trece să‐şi adore
unul celuilalt zeul
dintre picioare.
stau şi se privesc şi se privesc aseptici
până încep să le crească aripi în spinare
imediat se reped şi le retează
reciproc c‐un foarfece de argint
se privesc în ochi îşi retează aripile din spinare
îşi retează aripile din spinare se privesc în ochi
şi tot aşa la infinit de parcă
s‐ar vedea atunci pentru prima oară în zori
animaţi de o foame albastră
lipsită de orice
obiect.
în definitiv tu nu eşti importantă
prin ceea ce oferi
ci prin ceea ce promiţi
că oferi.
mi‐e somn de parcă n‐aş fi dormit
de la facerea lumii
iar pe pleoape ascult deja
cum îmi creşte
iarba!
Aurel UDEANU Aurel UDEANU
44 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Eugen EVU la 70 de ani
Spicuiri critice
Ion Mircea: „Poezia lui Eugen Evu, clădită
pe un vocabular ales, inspirînd prospeţime,
ritmată şi rimată, uneori cu multă uşurinţă,
sub imperiul revelaţiei, este, cred, totuşi,
lucrarea unui artizan în bună parte”...
(Revista Transilvania, 1978).
...„La Eugen Evu muzica răzbate din
profunzimile textului poetic,amintita
simbioză muzică‐vers, încărcînd‐i structural
poezia‐ poezie străbătută de efluvii eufonice,
luminoase, cu toate acestea, numai în
aparenţă, ca o încăpere scăldată în razele
soarelui, dar în care cântă stins un flaut.
Eugen Evu este lebădă cu gâtul străpuns”.
(Revista Transilvania, 1986).
Petru Poantă: „Eugen Evu poetul visează în
starea de veghe „nunţile primordiale”,
„vuietul miocen”, caută emoţii tari în preajma
sanctuarelor dacice din spaţiul lui natal, sau
în „umbrifagele vise”, invocă ruinele... În
ansamblu, şi aici filonul este evident, natura
este văzută ca o desfăşurare de semne şi
corespondenţe misterioare, ca hieroglifele”.
(Revista Steaua, nr. 8, 1983).
Laurenţiu Ulici: „...deşi nu are obsesii
tematice şi se apropie cu egală dezinvoltură
de orice motiv liric, există câteva nuclee
semantice catre‐l atrag într‐o măsură mai
mare : energetismul ardelenesc, îmblânzit de
o undă elegiacă şi patosul introspectiv,
ţintind o identificare de sugestie mesianică,
în ceea ce priveşte evocarea matricei
transilvanice, dicţiunea e calmă şi gravă; în
spaţiul introspectiv, tonul se schimbă,
gravitatea ardelenească e însoţită de o fină
acoladă de umor muntrnesc”... (Revista
România literară iulie 1986)
Alexandru Horia: ...„poetica lui Eugen Evu e
un mod de a întemeia lirismul pe stări şi
simboluri ale memoriei colective, uneori
tonul este profetic, pentru el versul este un
efort vizionar, poezia se face „spărgînd lumini
cu tâmpla prin cuvinte”... Imaginile sunt
încărcate cu memorie istorică, versurile
conţin un dolorism specific poeţilor
transilvaneni, sentimentul etnic e resimţit la
scară cosmică, precum în poezia lui Goga”...
(Revista Luceafărul, 1987).
Sultana Craia: „Spaţiul interior al liricii lui
Eugen Evu este deopotrivă supus înfloririi şi
întunecării. Cele două ipostaze corespund
timbrului celebrant şi elegiac, egal reprezentate
în orchestraţia lirică. Personalitatea poetului
s‐a arătat deja conturată încă de la primul
volum, lirica sa va evolua fără excese, prin
temperamentul echilibrat dar şi ferit de
sterilitate, prin sensibilitatea creatoare de
imagini din spaţiul profund al înfiorărilor în
transcedental”. (Revista Luceafărul, 1978).
Adrian Popescu: „Proiecţiile lui Eugen Evu
au frăgezime şi candoare şi nu mai puţin o
forţă reală, un timbru de „oratio vechio”, o
fosforescenţă arhaic‐ păgândă. Identificarea
cu elementele se face printr‐o vrajă melodioasă
de incantaţie, care resuscită puteri sufleteşti
ce păreau uitate. Buna stăpânire a versificaţiei,
alegerea cuvântului poetic cu halou semantic
verificat, sugestiv, iradiant, refuzul „rupturilor”,
al reduntanţelor, al prolixităţii, converg într‐o
„spunere” armonioasă, cu veritabile filoane
de lirism. Pentru el expresivitatea rămâne o
categorie estetică fertilă”. („Revista Steaua,
Cluj Napoca, 1979).
Pierre Dubrunquez: „Un frumos lirism se
regăseşte în cărţile poetului român Eugen
Evu, care ştie afla cuvintele pentru a spune
„pecetea catharsică” a lui Dumnezeu, la ferl
de bine ca „gustul sărat al vieţii, libertăţii”.
Există ceva de viziune inocentă („naivă”,
paradiziacă) dusă de o istorie întreagă,
nutrită de antice sentimente ca şi de emoţii
provocate de lumea contemporană, ca
bunăoară în foarte frumosul poem „Tânguirea
mierlei”... (Revista Poesie, Paris, 1999).
* conspect de Sebastian Bara, BJD Ovid
Densusianu.
aniversare Eugen EVU
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 45
Gheorghe PITUŢ
(01.04.1940‐06.06.1991)
O viziune cosmologică asupra existenţei
umane îl apropie pe Gheorghe Pituţ de
spiritul expresionist. Poezia lui are atâta
zbucium sufletesc că numai puterea inefabilă
a cuvântului, cu magia lui, îl poate struni
aşezându‐l în tipare poetice, şlefuite până la
forma definitivă ce o iau agatele şi
diamantele dintr‐un colier sau dintr‐o
brăţară. O latură a viziunii sale poetice o
putem releva în candoarea cunoaşterii întru
închinarea în faţa miracolului existenţial.
Astfel, poetul Gheorghe Pituţ, în tot ce a
creat liric, a avut darul să vadă cuvintele
purtătoare de sensuri adânci, ducând cu sine
lumina înţelepciunii. El a ştiut că, pornind de
la cuvânt, se ţes imaginile atâtor detalii,
atâtor semnificative reflecţii asupra
destinului. De altfel, meditaţiile poetului
Gheorghe Pituţ se convertesc în viziuni care îl
reprezintă şi îl particularizează. Altfel spus,
ochestraţia cuvintelor constituite în metafore
simbolice şi parabolice îi conferă statutul de
poet reflexiv‐emoţional, refuzând vădit
canoanele facile.
Victor STEROM
CAM ATÂT
Ce straniu galopează
pe dealurile din Ardeal furtuna,
părinţii fug
spre casele care o iau din loc,
se crapă coaja norilor
şi apele greoaie vin cu capăt
ca şerpii altor ere ‐
brazii împinşi de bolovani,
scroafe cu dinţii‐ntorşi
înoată cu purceii spânzuraţi de ţâţe,
cerbii loviţi de răsuflarea lupilor
îşi rup de trunchiuri coamele,
se încâlceşte lumea
aşa ca la‐nceput;
aud cum putrezeşte dealul
la care am gândit o clipă.
Şi nu mai sunt decât un strigăt
rupt dintr‐o gură‐n alt mileniu,
când mă inundă fără urmă
puhoaiele materiei.
remember Gheorghe PITUŢ
Şapte poeţi de la Maratonul „Ziua Mondială a Poeziei” 21 marie 2014
46 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Nu sunt primul care să remarce
stilul paradoxist al poetului Ionuţ
Caragea, membru de onoare al
Asociaţiei Paradoxiste Internaţionale –
colaborator la volumul 6 al Antologiei
Paradoxiste Internaţionale (antologie
ajunsă în prezent la volumul 10, timp
de două decenii: 1993‐2013), în care îi
este publicat poemul de mari
dimensini „Analfabetism literar” (52
strofe în care autorul, la fiecare două
strofe, foloseşte o singură literă pentru
începutul tuturor cuvintelor, cu
excepţia strofei finale), şi evidenţiat de
Universitatea din New Mexico – Gallup,
pentru merite culturale. Alţi scriitori au
întrezărit talentul său. Precum Cezarina
Adamescu, care vorbeşte despre
paradoxul din poezia „Ceva din mine
caută ceva” în revista Agero din
Stuttgart (recenzie din 9 mai 2009), iar
Prof. Dr. Constantin Miu desprinde
antinomiile autorului din poemele
„Marea singurătate a zborului”, „Cer
fără scări” şi „Guru amnezic” (recenzii
publicate în revista Sferaonline la 9
august 2009 şi 13 decembrie 2009) .
De curând am putut răsfoi cartea sa
“Antologie de poeme 2006‐2012”,
publicată la editura Fides din Iaşi în
2013, şi să extrag din ea poemul în
întregime paradoxist „Să fii poet”
pentru volumul 11 al seriei
paradoxismului. Versurile sale sunt,
într‐un grad mai mare sau mai mic,
exponente ale oximoronelor, ale
zbaterilor interne, ale solitudinii şi
exilului. Fiindcă Ionuţ face parte din
tagma noastră, a celor cu mai multe
ţări, sau cu nici una!... pătura socială a
emigranţilor. Exilat de două ori!... mai
întâi în Canada, la Montréal (2003‐
2011), apoi în… România, unde
locuieşte şi scrie astăzi (la Oradea).
Nihilism în ideile sale: „viaţa este
zero, la puterea doi / şi rămîne zero,
nuli suntem şi noi” („Eu la pătrat”, pag.
15). Inutilitate: „sîngele curge‐n vene
degeaba, sufletul meu e o pală de vînt”
(„Pot să?”, pag. 165). Introspecţie:
„uneori urăsc lumea / pentru că există
fără mine / uneori mă urăsc / pentru că
exist fără lume” („Prizonier”, pag. 77).
Şi obsesia înstrăinării: „Exil în camera
de veghe, / Exil în starea hibernală, /
Exil la miile de leghe, / Exil în groapa
comunală” („Exil”, pag. 147).
Ca stil, repetiţia, din câteva poeme,
îmi aminteşte de volumul La Baad, al
lui Cezar Ivănescu: „să fii romantic şi să
fii un martir, / să fii apatic şi să fii în
delir, să fii ruşinea încercată pe dos, să
fii degeaba şi să fii cu folos” („Să fii
poet”, pag. 194).
Încheiem cu aceste versuri
memorabile ale autorului: „aceasta
este viaţa, un veni, vidi, vici, / o scurtă
nebunie cu dragoste şi vicii” („Festina
Lente”, pag. 102). Şi cu maxima latină:
Poeta nascitur, non fit (Poetul este
înnăscut, nu făcut).
25 aprilie 2014
note de lectură Florentin SMARANDACHE
Florentin
SMARANDACHE
Acest exil spiritual
continuu
Poetul Ionuţ Caragea
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 47
Interviu de Tudor Călin Zarojanu
‐ Ce şi cât v‐au dat Şura Mică, Sibiul,
Ardealul, România – emoţional şi artistic
vorbind?
‐ Mi‐au dat foarte mult, chiar esenţialul,
fiindcă acolo mi‐am trăit copilăria, adolescenţa
şi prima tinereţe, acele locuri au însemnat
anii de şcoală şi de liceu, acolo m‐am
format şi mi‐am format deprinderile, mi‐
am descoperit aspiraţiile, talentele dar şi
limitele. Vacanţele de la ţară şi atmosfera
Sibiului, contactul cu Clujul şi alte câteva
oraşe mari din Ardeal, dar şi desele
descinderi în Bucureşti au fost hotărâtoare:
de la tata, ardelean, am primit o anumită
rigoare şi seriozitate, de la mama,
moldoveancă, mai toate talentele pe care
le am. Mi‐am cunoscut bine bunicii, toţi
patru mi‐au dat câte ceva important, m‐au
iubit şi i‐am iubit enorm, am avut nişte
relaţii foarte armonioase. Am învăţat de
mic că există mai multe generaţii şi naţii, cu
limbi şi obiceiuri diferite şi asta mi se pare
normalitatea, oriunde aş fi.
‐ Aţi plecat din România în 1990, când
mulţi se întorceau, plini de speranţa marii
schimbări! Ce v‐a determinat?
‐ Îmi dădusem seama, după alegeri şi
mineriade, după toate campaniile acelea
şovine şi xenofobe de la începutul lui 1990,
după Piaţa Universităţii, că România e
captivă a vechiului sistem comunist, că
Iliescu s‐a instalat pe multă vreme la
conducere şi că nomenclatura comunisto‐
securistă va impune pentru foarte mult
timp drumul, mai bine zis stagnarea ţării.
Pasul hotărâtor l‐a făcut însă soţia mea,
plecată la începutul verii, împreună cu
copiii, într‐un periplu Ungaria – RDG, unde
avea rude şi prieteni. În Berlinul de est a
aflat că se poate trece relativ uşor în cel de
vest, deci a făcut‐o, pentru a‐şi vizita nişte
rude din Germania federală. Aceştia au
convins‐o să nu se mai întoarcă în ţară,
cum plănuia de fapt, ci să rămână şi să
accelereze în acest fel completarea actelor
de emigrare. Eu am urmat‐o în 10 iunie.
‐ Aveaţi pe cineva în Germania, aveaţi
ceva „aranjat”, în general cum v‐aţi
adaptat?
‐ Soţia mea având o bunică săsoaică –
în rest e unguroaică – avea dreptul,
conform legilor germane de atunci, să
emigreze în RFG, iar eu la fel, fiindcă eram
căsătoriţi de mai mult de zece ani; fiecare
interviu Dan DĂNILĂ
Dan Dănilă:
„Am învăţat de mic
că există mai multe
generaţii şi naţii, cu
limbi şi obiceiuri
diferite şi asta mi se
pare normalitatea,
oriunde aş fi”
48 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
dintre noi avea un număr de înregistrare
special, de care eu am aflat doar atunci;
totul fusese aranjat dinainte, pe tăcute, de
către rudele soţiei, încă de pe vremea în
care nimeni nu prevăzuse căderea Cortinei
de Fier şi orice indiscreţie ar fi fost
periculoasă, era un fel de asigurare de
evadare la nevoie din lagărul comunist.
Fetele noastre aveau 11 şi 9 ani la plecare,
în Sibiu fuseseră la grădiniţa şi şcoala
germană, deci s‐au adaptat mult mai uşor
decât noi. Dar în septembrie 1990, noi,
părinţii, lucram deja amândoi în profesiile
noastre şi eram apreciaţi, se pare că şcoala
românească nu era chiar aşa de rea, de
fapt eram dintre puţinii care aveam bacul,
nemţii avea în general şcoli de meserii. Eu
am învăţat germana ca autodidact, încă din
ţară, iar când m‐am dus să mă înscriu la un
curs gratuit de limbă germană, la care
aveam dreptul, am făcut greşeala că m‐am
exprimat mult prea corect, drept care am
rămas cu germana pe care o ştiam, bineînţeles
mereu îmbogăţită şi îmbunătăţită, dar
regret şi azi că nu am învăţat sistematic
gramatica germană, teribil de grea.
‐ După un sfert de secol, aţi devenit
neamţ sau aţi rămas român? Mă refer în
special la stil de viaţă, mentalitate, relaţii
cu cei din jur.
‐ E o combinaţie ciudată, nu sunt nici‐
nici. Am învăţat multe în Germania, dar nu
pot să spun că am prieteni nemţi foarte
apropiaţi, adică relaţii de genul celor avute
în ţară, sunt mai degrabă colegialităţi,
simpatii reciproce, fiindcă există mereu şi
anumite reticenţe, incompatibilităţi sau
neînţelegeri, poate e şi vina mea că nu am
căutat să intru în nişte cercuri de scriitori
sau artişti germani – mi‐am văzut de
serviciu şi de familie, dar şi de multiplele
mele hobby‐uri. Plus avantajul şi
dezavantajul Internetului, care mi‐a
prilejuit încă din 1993 multe relaţii virtuale,
în paralel cu corespondenţa clasică cu
intelectuali din Franţa sau SUA şi,
bineînţeles, din ţară. Ca structură, eu am
fost un tip în general punctual şi
conştiincios, aşa am fost educat, aici nu a
trebuit să schimb prea multe; pe lângă
acestea, cu toate riscurile, mi‐am spus
întotdeauna părerea, nu mi‐a plăcut să mă
ploconesc în faţa nimănui, toţi şefii mei
m‐au apreciat pentru ce ştiam, şi nu pentru
linguşeli. La fel în Germania, unde am fost
primit cu amabilitate şi m‐am încadrat
rapid în colectiv, au fost şi nişte încercări de
a fi pus la punct când nu era cazul, dar am
reacţionat imediat foarte ferm şi lucrurile
au fost lămurite definitiv. Eu îi apreciez pe
nemţi pentru rigoare şi seriozitate, ei pe
mine mai ales pentru imaginaţie şi inventivitate,
pentru capacitatea de a improviza. Dar nu‐mi
fac iluzii deşarte, deşi mă simt liber şi în
siguranţă, rămân un străin în ţară străină,
reflexele xenofobe dispar doar la un nivel
social foarte elevat. Sunt acele relaţii de
civilitate tipice oraşelor occidentale, în care
individul hotărăşte singur dacă vrea linişte
sau doreşte să treacă în mijlocul atenţiei,
să facă valuri.
‐ Publicaţi poezii, proză şi grafică în
reviste din mai multe ţări. Să zicem că sunt
un tânăr artist care se stabileşte acum în
străinătate – şi sunt talentat! Cum ajung să
mă impun, şi local, şi transfrontalier?
‐ Aici nu vă pot ajuta, din moment ce eu
însumi nu m‐am impus şi nici nu am
încercat acest lucru; neavând atelier, sunt
un pictor de duminică, cam toate relaţiile
mele sunt de tip virtual, prin Internet.
După moartea lui Alexandru Lungu şi a lui
Georg Scherg, izolarea mea aici a primit noi
dimensiuni. Un artist plastic trebuie să
bată la multe uşi, mai ales dacă e străin,
pentru a se impune, numai valoarea în sine
nu e suficientă, trebuie răbdare, tupeu şi o
grămadă de noroc. Publicarea unor texte
Dan DĂNILĂ Dan DĂNILĂ
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 49
este mult mai simplă, revistele sunt în
general deschise, mai ales că sunt
obişnuite să primească mură‐n gură.
‐ Ce relaţii aţi păstrat cu scriitorimea
din România? Ştiu că aveţi – firesc –
prieteni aici, dar cu breasla în ansamblu?
Cu Uniunea Scriitorilor?
‐ Prietenii mei scriitori sunt în primul
rând cei din Sibiu, dintre care unii au plecat
definitiv, vezi Mircea Ivănescu, alţii s‐au
mutat, precum Ion Mircea, iar alţii au
rămas încă sibieni. Ne vedem cel puţin o
dată pe an, când îmi vizitez tatăl şi fratele.
Am minunaţi prieteni scriitori şi la Craiova,
Bacău, Cluj, Bucureşti, Câmpina, Satu
Mare. Dar la un moment dat am vrut să ies
din USR, mi‐am trimis demisia prin e‐mail
la asociaţia din Sibiu unde sunt înscris şi la
USR Bucureşti. Era o reacţie de protest faţă
de ignorarea sistematică a cărţilor mele,
toate tipărite pe cheltuiala mea şi trimise
cu generozitate revistelor literare şi criticilor,
la lipsa oricăror reacţii, nici măcar a unor
confirmări de primire, gesturi care ţin de
politeţea elementară, deşi corespondam şi
prin e‐mail. La insistenţele mele mi se
răspundea uneori că s‐au pierdut, că nu au
ajuns, o dată chiar am aflat că da, cartea
mea venise, dar căzuse sub birou şi fusese
descoperită de abia după trei luni (?), deci
scuze penibile şi puerile, minciuni şi lipsă
de profesionalitate. Şi nu era doar situaţia
mea, şi alţi autori din diaspora erau trataţi
cu aceeaşi răceală, îmi imaginez că dintr‐un
amestec de indiferenţă şi invidie, eram
probabil consideraţi doar pe jumătate
români, sau milionari în valută – ce dacă
scriam în limba română şi eram membri
USR, n‐aveam decât să publicăm unde
putem. Şi totuşi multe reviste îmi cereau
mereu traduceri, nu răzbeam să traduc
destul, deci era o situaţie greu de înţeles.
După un an, fără nici o reacţie oficială la
demisia mea, am aflat la Sibiu că demisia
prin e‐mail nu e valabilă în România şi că
sunt în continuare membru deplin USR,
mai ales că îmi plătisem încă din primăvară
cotizaţia pe anul respectiv: am fost sfătuit
şi rugat să rămân în asociaţie şi am cedat,
furia îmi trecuse între timp. Deci vă
imaginaţi că nu am relaţii foarte amicale cu
anumiţi şefi de reviste sau critici literari
care adoptă tactica struţului, nici nu‐i
cunosc personal – deşi am corespondat
prin mail sau ne‐am intersectat pe FB sau
pe bloguri, corectitudinea lor lasă de dorit,
tocmai când ar trebui să reacţioneze cu
adevărat, se ascund. Scriitorii trebuie să
scrie iar criticii să‐i critice, pur şi simplu.
Din păcate, o spun cu tristeţe, nu există o
reală solidaritate de breaslă, de cele mai
multe ori suntem doar nişte indivizi care se
întâlnesc din când în când la lecturi sau
festivaluri urmate de chiolhanuri.
Egocentrism şi egoism tipic românesc,
Dan DĂNILĂ Dan DĂNILĂ
50 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
multe interese mărunte, goana după
premii; iar obiceiul unor critici de a scrie
doar despre autori pe care‐i cunosc
personal mi se pare absurd, în definitiv e
vorba de nişte texte care trebuie analizate
cât mai obiectiv iar o relaţie personală cu
autorul complică inutil lucrurile. Nu mai
pomenesc de prieteniile interesate – scriu
despre tine, scrii despre mine, mă inviţi, te
invit. Eu nu vreau să fiu prieten cu criticii
mei, dar nici duşman, cel mai bine ar fi să
nu‐i întâlnesc niciodată.
‐ Înainte de a vorbi despre poeziile dv. –
minunate, după părerea mea – spuneţi‐ne
două vorbe despre atracţia traducerilor. Ce
vă motivează? În definitiv, în felul ăsta vă
promovaţi concurenţa – şi încă la nivel înalt!
‐ Nu cred că se pune problema concurenţei,
mai ales când traduci marii autori; Rilke a
fost o descoperire mai târzie, în sensul
unor lecturi în original. Cred că acesta este
cel mai important imbold în învăţarea unor
limbi străine, citirea în original a marilor
poeţi, pentru proză sunt de obicei
suficiente traducerile de calitate.
‐ Într‐o listă de autori de limbă germană
s‐a strecurat şi un haiduc francez… Aici
aveţi un alt tip de concurenţă, în traducerile
lui Romulus Vulpescu. Ce v‐a atras la Villon?
‐ L‐am îndrăgit pe Villon încă din liceu,
dar nu am avut o ediţie integrală în
franceză decât după stabilirea în Germania.
Prima ediţie Villon a lui Vulpescu, pe lângă
multe soluţii geniale, conţinea şi o seamă
de erori, fie texte care nu‐i aparţineau
poetului parizian (de exemplu Balada
crâşmarilor), fie o biografie incompletă sau
preluând greşelile unui traducător rus, pe
care Vulpescu le‐a copiat aproape integral.
De fapt, de abia spre sfârşitul secolului XX
francezii au ajuns la o ediţie critică
definitivă Villon. A fost o muncă dificilă,
dar care mi‐a dat cele mai mari satisfacţii.
Am publicat numai baladele, deşi am
tradus, practic, toată opera villoniană; mai
aştept şi azi un editor serios.
‐ Ce libertăţi îşi poate lua traducătorul –
mai ales în poezie? Ce e mai important: să
sune cât mai aproape de original, să sune
cât mai româneşte, să respecte cât mai
bine structura, ritmul şi rima (dacă există)
originale sau să redea cât mai fidel spiritul,
atmosfera originalului?
‐ Poezia este de fapt intraductibilă, ca
sens inefabil, ca melodicitate. Cred că
soluţia trebuie adaptată textului respectiv,
sunt poeme în care semantica predomină,
altele în care semiotica pare prioritară, dar
orice soluţie ai aplica, pierderile sunt de
neevitat. Am observat că există
traducători consacraţi care evită sistematic
originalele rimate, culmile meseriei, care,
paradoxal, le‐ar da şi cele mai mari
libertăţi de traducere. Actul traducerii este
unul de curaj şi de umilinţă în acelaşi timp.
Eu îi sfătuiesc, pe toţi cei care au
posibilitatea, să facă efortul de a citi
poeziile în original – traducerile sunt un
rău necesar, fiindcă vor fi întotdeauna
foarte mulţi cititori care nu vor cunoaşte
decât o singură limbă, pe cea maternă.
‐ Nu putem evita subiectul suportului
fizic al literaturii. Va „înghiţi” e‐book‐ul
cartea pe hârtie?
‐ Sper că nu, cred că vor exista în
paralel pentru foarte multă vreme. Şi dacă
tot se pune la modul acut problema
reciclării maselor plastice, de ce nu s‐ar
produce un suport de tipar, o hârtie
artificială din plastic?
‐ Azi, toată lumea – autori consacraţi,
debutanţi, veleitari – îşi postează textele pe
Facebook, îşi creează bloguri, site‐uri
literare etc. E bine sau e rău? Mai are
cititorul vreo şansă să discearnă între
valoare şi impostură? Şi ce rol mai are
critica literară – aflată în imposibilitate de
a acoperi tot ce apare!?
Dan DĂNILĂ Dan DĂNILĂ
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 51
‐ Nu ştiu dacă e bine sau e rău, dar am
prieteni minunaţi pe FB, iar cititorii educaţi
vor recunoaşte întotdeauna literatura
adevărată; cu foarte puţine excepţii, azi nu
mai există nici un fel de cenzurare a
textelor, ar fi de fapt imposibil, sau
Internetul nu ar mai fi liber şi gratuit.
Critica literară are încă rolul ei axiologic,
dar şi ajutător, cei mai mulţi cititori au
nevoie de recomandarea unui specialist
pentru a citi sau cumpăra o carte. Din
păcate, critica de întâmpinare e tot mai
subţire, iar cronicile care apar dau falsa
impresie că sunt recenzate doar cărţile
bune, iar celelalte sunt ignorate: de multe
ori este exact invers.
‐ „Ritmul perfect, timbru fără asperităţi
tonale, rima interioară, aliteraţia,
calamburul, armoniile discursului liric,
delicata adiere a amintirii, deprinderea
lucrului trainic, meticulos şi răbduriu la
şevalet” – în care dintre aceste
caracterizări făcute de Mihai Posada în
revista Poesis vă recunoaşteţi cel mai bine?
‐ Cred că mă recunosc câte puţin în
fiecare din afirmaţii, deşi sunt foarte
măgulit, dar Mihai Posada a citit toate
cărţile mele şi are tot dreptul să
sintetizeze. Am oscilat întotdeauna între
versul tradiţional rimat şi cel alb, sunt un
meloman şi un plastician romantic şi
melancolic, muzicalitatea şi imaginarul îmi
sunt preocupări permanente. Nici un afon,
nici un daltonist nu ar trebui să scrie
poezie, de dragul lui şi al cititorului.
‐ V‐aţi definit în timp un public‐ţintă?
De la ce fel de oameni vă aşteptaţi cel mai
mult să fie încântaţi de versurile dv.?
‐ Cred în homeopatie, vreau să
spun că dacă un singur vers sau un
singur poem dintr‐o carte publicată ar
ajunge la ţintă, ar produce un frison,
aş fi mulţumit – ars longa, vita brevis.
Îmi doresc cititori deopotrivă culţi şi
sensibili, sunt foarte pretenţios.
‐ Ce feed‐back aveţi – în afară de cel
critic, specializat? Fără îndoială, primiţi
mesaje de la simpli cititori – se rezumă
acestea la felicitări în câteva cuvinte sau
uneori sunt mici exegeze, implicit
folositoare dv.?
‐ Nu pot să mă plâng de feedback, atât
din partea simplilor cititori dar şi al
poeţilor sau criticilor. Uneori mi se
reproşează că sunt criptic. Dar am
constatat mereu că unii nefilologi au
antenele mult mai sensibile, mă citesc mai
bine decât mulţi critici consacraţi – trageţi
singur concluzia…
‐ Care a fost cel mai spectaculos,
neaşteptat, frumos mesaj primit de la un
cititor?
‐ Un intelectual român din Canada –
decedat între timp – mi‐a cumpărat cinci
exemplare din cartea de debut şi mi le‐a
trimis prin poştă, rugându‐mă să scriu
dedicaţii pentru el, familie şi prieteni. Într‐o
scrisoare de şase pagini îmi analiza fiecare
poezie… am fost foarte mişcat.
‐ Paul Valéry spunea că „Poezia este o
interjecţie dezvoltată”. Dv. din ce porniri
scrieţi? Aveţi strategii, faceţi calcule, vă
gândiţi la impact – sau mizaţi pe
spontaneitatea necenzurată, pe ceea ce
vine năvalnic din interior?
‐ Am mereu la capătul patului hârtie şi
creion, uneori chiar visez câte un vers, ba
chiar o strofă întreagă… la un moment dat
se adună câteva sute de poezii şi atunci fac
o selecţie pentru un nou volum… altfel nu
pot să scriu mai departe, e ca un blocaj, o
etapă necesară. Uneori merg pe stradă şi
îmi vine un vers, mă opresc şi îl scriu.
Rareori scriu îmboldit de un eveniment
grav, de exemplu 11 septembrie 2001,
atentatul lui Breivik sau moartea lui Mircea
Ivănescu. Cititorii mei ideali sunt persoane
sensibile şi reflexive…
Dan DĂNILĂ Dan DĂNILĂ
52 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Mai era foarte puţin timp până ce
copilul avea să termine cei opt ani de
şcoală generală. Cam două săptămâni.
Chiar la începutul trimestrului trei venise
la clasa lor un ofiţer de la Comisariatul
militar judeţean. Acesta le vorbise o oră
întreagă despre cariera militară. Despre
avantajele acestei meserii (multe mai
greu de înţeles), frumuseţea uniformei şi
aşa mai departe. Dar, până a deveni ofiţeri,
ei, elevii, puteau să se pregătească într‐
un liceu aparte, cu caracter militar din
localitatea cutare, care nici nu era prea
departe de oraşul lor. După terminarea
acestui liceu, puteau, cei mai mulţi dintre
ei, dacă nu cumva chiar toţi absolvenţii,
să urmeze o şcoală de ofiţeri, având un
mare avantaj la examenul de intrare faţă
de ceilalţi candidaţi, civili. Şi pronunţând
acest cuvânt, civili, lăsă să‐i scape o
uşoară grimasă de dispreţ. Cine voia să
se înscrie la examenul de admitere la
acel liceu militar trebuia să vină la
Comisariat cu următoarele acte. Şi dictă
o listă nu prea lungă. Apoi, fiindcă nu
erau întrebări, plecă spunând că speră să
se întâlnească în următoarele zile cu cât
mai mulţi candidaţi. Adică dintre ei, cei
cu care vorbise.
Nu s‐a văzut decât cu copilul şi un
coleg al acestuia, Aurel, un băiat nu prea
strălucit la învăţătură, dar de o bunătate
şi cuminţenie fără margini. Având acasă o
situaţie materială destul de precară şi
fiind şi mulţi copii, Aurel nu ar fi putut
urma liceul teoretic, aşa că această
şcoală era o salvare atât pentru el cât şi
pentru întreaga familie.
Cei doi au mers împreună la
Comisariat, şi‐au depus dosarele cu
actele cerute, iar la întoarcere Aurel l‐a
întrebat pe copil dacă or fi făcut bine
pentru că aleseseră să dea examen la
acel liceu. El oricum altă variantă nu
avea, dar aşa, ca tip de şcoală vorbind.
„Cred că da”, a zis copilul, care se sfătuise
mult cu tata înainte de a decide dacă să
meargă sau nu la liceul respectiv.
Apoi au participat alături de ceilalţi
colegi la orele de pregătire suplimentară.
În plus, au început să meargă la stadion
ca să alerge, spre a‐şi creşte rezistenţa
fizică, pentru că examenul la liceul militar
începea cu câteva probe sportive ce erau
eliminatorii, ca de altfel şi vizita medicală.
Alegerea copilului era cunoscută de
toţi profesorii ca şi de către vecinii săi.
Aceştia din urmă păreau foarte mândri
că dintre ei va ieşi peste câţiva ani un
ofiţer mândru şi frumos (chiar aşa au zis
– mândru şi frumos). Erau vorbe cărora
copilul nu le dădea prea mare
importanţă. Uneori chiar avea impresia
că erau spuse mai mult în glumă.
Apoi, faptul că el şi Aurel vor da
examen la liceul militar s‐a aflat rapid, nu
doar în toată şcoala, ci şi printre ceilalţi
prieteni şi cunoscuţi din oraş. Unii
apreciau această hotărâre, iar alţii nu
prea erau de acord, zicându‐le că s‐au
cam grăbit. Din mai multe motive, şi mai
ales pentru că se vor vedea doar în
vacanţe. Multe fete din şcoală îl opreau
pe copil ca să‐l întrebe dacă era adevărat
că şi el va veni acasă cu uniforma aia
ethica minima Iulian MOREANU
Iulian MOREANU
A douăzecea
povestire cu un copil
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 53
frumoasă pe care o văzuseră la televizor,
când se transmitea defilarea de la 23
August. Păreau dintr‐o dată îndrăgostite
de el, de unde până atunci nu‐i dăduseră
nici o importanţă. Nu prea ştia ce să spună
şi era aproape sigur că deja acestea îl
aveau în vedere nu pe el ci o imagine
care va veni acasă în vacanţe, împreună
cu el, în acea uniformă frumoasă.
O mare surpriză a avut‐o când s‐a
trezit căutat de o puştoaică pe care nu o
cunoştea. Mai precis, nu a recunoscut‐o
din prima clipă. „Sunt Dana de la Şcoala
3!” i‐a zis aceasta şi l‐a luat de mână.
Erau în recreaţia mare şi nu‐şi dădea
seama cum aceasta avusese timp să
ajungă până la el. Între cele două şcoli
erau vreo doi kilometri.
Nu i‐a trebuit mult ca să‐şi aducă
aminte că o întâlnise acum doi ani la un
spectacol de muzică uşoară. Era în clasa
a şasea, atunci, iar ea i‐a spus că e într‐a
patra. Atunci, acesta l‐a întrebat dacă o
să vină şi Giani Morandi ca să cânte, şi
acum, acest gând era să‐l facă să
pufnească în râs.
Se schimbase mult. Aerul îi era parcă
şi mai îndrăzneţ şi se vedea că îşi dăduse
pe faţă şi pe pleoape, destul de
neîndemânatic, cu un strat de fard ce se
potrivea şi nu prea la culoarea tenului.
Fusta uniformei era mult deasupra
genunchilor, iar părul, ce nu era prins sub
bentiţă îi flutura rebel în toate părţile, la
fiecare mişcare. De fapt ea îşi mişca în
aşa fel capul pentru ca părul să pară că
este într‐o continuă răzvrătire. Colegele
copilului se uitau la ea cu uimire dar şi cu
o urmă de invidie.
Dana l‐a tras de‐o parte şi, ţinându‐l
de mână a început să‐l descoase în
legătură cu viitoarea şcoală la care auzise
că avea să meargă. „Deocamdată nu ştiu
nimic, mai întâi să reuşesc, răspunse
copilul unei prime întrebări. Să vedem
dacă voi lua examenul. Am auzit că e
mult mai greu de intrat acolo, pentru că
vin elevi din toată ţara, iar concurenţa
este foarte mare…” „Da, dar tu eşti un
băiat foarte deştept şi ai să intri… În plus,
mai eşti şi frumos, şi asta o să conteze în
plus…” zise Dana şi îi strânse palma cât
putu de tare. „Ei, de unde ai scos‐o şi pe
asta?” se înroşi copilul fâstâcit, pentru că
se vedea clar că zănateca asta era pusă
pe făcut declaraţii de dragoste aşa, pe
nepusă masă. Deja observă că mai mulţi
colegi erau cu ochii aţintiţi asupra lor, iar
câteva fete îşi dădeau într‐una coate.
Din câte îşi mai amintea el, atunci, la
sfârşitul spectacolului, Luminiţa,
văzându‐l, sau părându‐i‐se că se uita
după ea, îi spusese că ştie ea că Dana
asta e o neserioasă. Ce‐o fi vrut să spună
Luminiţa? Cam înţelegea el, dar nu avea
idee de unde ştia Luminiţa lucrul acesta.
Ei, între fete treburile astea se aud foarte
repede, indiferent la ce şcoală ar fi.
Luminiţa… După ce se mutase din Teiş
în această parte a oraşului, o vreme se
văzuse cu ea şi cu Mirel, fratele ei, la
două, trei zile. Ori se ducea el la noua lor
casă, trecând cu o nelămurită durere în
suflet pe lângă locul gol pe care fusese
clădirea aceea mare şi frumoasă, rămasă
de la americani şi în care locuiseră
împreună, de când deschiseseră ochii, ori
veneau ei la el, „la blocuri”. Îşi găseau de
lucru, îşi povesteau despre ce mai
făcuseră, râdeau, se plimbau şi părea că
nimic nu va reuşi să îi despartă vreodată.
Apoi, aceste vizite au început să se
rărească şi să se tot rărească până când,
pe nesimţite, au încetat. Nici el nu s‐a
Iulian MOREANU Iulian MOREANU
54 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
mai dus la ei şi nici ei nu au mai trecut pe
la el. Se mai întâlneau, din când în când,
în oraş, întâmplător, la cinematograf ori
pur şi simplu pe stradă, dar mai ales în
jurul lacului, unde se plimbau puştimea
şi elevii de liceu. Vorbeau la modul din ce
în ce mai neutru despre una‐alta,
banalităţi de mai mare jena, apoi se
despărţeau promiţându‐şi că se vor mai
căuta şi vor mai sta de vorbă. Lucru care
nu se petrecea însă, decât la fel ca şi
până atunci, din pură întâmplare.
„Ei, aşa am auzit eu…” îl trezi Dana
din visare şi‐i strânse şi mai tare palma.
Copilul îi privi mâna. Avea unghiile făcute
cu un lac rozaliu, lucru nemaiîntâlnit la
colegele sale, iar pe inelar sclipea un inel
subţire din aur având o pietricică albă
fixată într‐un fel de mini‐scoică. „Apoi,
am mai auzit că la liceul ăla primesc doar
băieţi frumoşi, aşa că eşti pe jumătate
intrat!” continuă fâşneaţa aia obraznică
de care copilul nu ştia cum să scape. Mai
ales că la câţiva paşi de ei se oprise
Cristina, care‐i privea ca pe o bizarerie.
Avea însă o privire diferită pentru
fiecare. Pe intrusa aia micuţă de statură
o studia ca pe o mostră de proastă
purtare, iar pe copil cu o undă de dojană
şi parcă şi de regret.
Cristina era împreună cu prietena ei
nedespărţită şi amândouă se uitau la
perechea aceea improvizată şi
nepotrivită ca la o mare ciudăţenie. Dana
le văzu pe cele două fete şi îl cuprinse pe
copil cu cealaltă mână pe după umeri,
încercând să‐şi apropie faţa de obrazul
său într‐o tentativă vizibilă de a‐l săruta.
Copilul le observă la rândul său pe cele
două fete şi jena faţă de situaţia în care
se afla îl făcu să roşească şi mai tare. Nu
avea habar cum să scape de tipa asta
care se agăţase ca scaiul de el şi până la
urmă se smulse cu putere din încleştarea
ei, „o să te caut eu”, îi zise şi o luă la fugă
spre clasă. „Te‐aştept”, auzi în urma sa.
În recreaţia următoare, Costel i‐a
strecurat în palmă copilului un bilet, „e
de la Cristina”. Nu s‐ar fi aşteptat în viaţa
lui la aşa ceva! „Crezi că ai ajuns vedeta
şcolii pentru că o să mergi la un liceu mai
aparte? De doi ani aştept un semn mai
precis de la tine. Şi ce ai făcut? Ai dansat
cu mine la o serbare fără să scoţi un
cuvânt, am auzit că atunci când cu
şezătoarea aia de 8 Martie ai cântat
pentru mine, fără să‐mi spui dinainte,
mi‐ai făcut o poză pe care nu am văzut‐o
niciodată, iar anul trecut, când am căzut
în lac şi am ajuns la mal nici măcar nu ai
întins mâna ca să mă ajuţi. Iar în ultimul
an… ce să mai zic? Iar amicul tău mi‐a tot
împuiat capul în timpul ăsta că vrei să
fim prieteni… Ce să spun?... Şi acum, ai
să crezi că am să stau la coadă ca să fiu
printre cele pe care le vei băga în seamă
când vei veni în vacanţe în uniforma aia
frumoasă? Cine e pe locul întâi?
Paţachina aia de la şcoala 3 de care ştim
toate cam ce‐i poate pielea?... Mai voiam
să‐ţi spun ceva dar m‐am răzgândit. C.”
Era sâmbătă în ziua aceea şi după‐amiază
copilul a hotărât să rămână acasă, deşi
Costel a insistat cât a putut pentru a‐l
face să meargă în oraş. I‐a zis, inclusiv, ca
un argument suprem, că ştia sigur că va
ieşi şi Cristina, împreună cu prietena ei,
desigur, dar nici asta nu l‐a făcut să se
răzgândească… Nu, i‐a zis copilul, nu
avea nici un chef, şi a rămas acasă.
A stat la el în cameră şi a citit. Adică a
încercat să citească. De fiecare dată însă
când încerca să parcurgă un rând, literele
ieşeau din cuvinte şi se amestecau între
Iulian MOREANU Iulian MOREANU
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 55
ele aranjându‐se în termeni ce nu aveau
nici un sens. Parcă se jucau cu el, în felul
acesta enervant, care poate că altă dată
l‐ar fi amuzat. Dar acum nu avea nici un
chef de aşa ceva, iar toată goana asta
după căutarea înţelesurilor îl obosea.
Lăsa cartea deoparte, stătea câteva minute
cu privirea lipită de pereţi, şi încerca să o
ia de la capăt cu lectura. Cu acelaşi
rezultat însă. Gândurile la rândul lor îşi
făceau în continuare de cap, zburau prin
alte locuri, copilul încerca să le aducă
înapoi şi să le facă să se concentreze pe
lectură dar în zadar, era o luptă pe care
simţea că nu are cum să o câştige.
Îi plăcuse până atunci de câteva fete,
colege de clasă ori din şcoală, dar
niciodată nu avusese curajul să le‐o
spună. Uneori totul nu durase decât o
singură zi, alteori mai mult. Unele fete îi
dădeau de înţeles că nu vor accepta
niciodată să stea de vorbă cu el, iar altele
făceau prea multe mofturi. O plăcuse pe
Elisabeta, unguroaica ce stătuse doar un
trimestru în clasa lor pentru că taică‐său
avea o meserie ce presupunea
schimbarea deasă a locului de muncă; au
fost dăţi când fata a terminat o clasă
frecventând şi trei, patru şcoli. Apoi pe
Laura, fata de bani gata, de care oricum
nu avea cum să se apropie. Dar Cristina îi
făcuse cele mai multe nopţi albe! Şi
niciodată nu avusese curajul să‐i
vorbească, deşi anul trecut formaseră
pereche la dansurile populare de la
serbarea de sfârşit de an şcolar. De unde
o fi aflat că atunci, la şezătoarea aia de 8
Martie el cântase „Ai trecut iar pe strada
mea” pentru ea? Pentru ea, care în
momentul în care el a început să cânte a
ieşit din sală. Dacă i‐ar fi spus că gestul
acesta îi era dedicat, ar mai fi plecat?
Cine poate şti, după cum cine ştie cum i‐ar
fi putut spune lucrul acesta, pe care nici lui
Costel nu i‐l mărturisise? De întâmplarea
din vara trecută, când ea căzuse în lac
nici nu mai voia să‐şi aducă aminte, deşi
parcă simţea şi acum fierbinţeala palmei
pe care ea i‐o trăsese pentru că el nu‐i
întinsese mâna ca să o ajute să iasă din
lac, deşi era la doi paşi de ea.
Şi uite că azi tot ea i‐a trimis biletul
acela. Dacă nu ar fi venit aiurita aia de
Dana, oare i l‐ar mai fi trimis? Cât de
caustică a putut fi! Copilul căută în
ghiozdan biletul şi‐l citi de câteva ori
până îl învăţă pe deasupra. Ce putea să
înţeleagă din tot ce scria acolo? Poate că
ar fi fost totuşi bine să iasă cu Costel în
oraş. O să‐l întrebe mâine dacă a văzut‐o
pe Cristina şi cam care a fost treaba.
A doua zi, copilul a ieşit în oraş, cu
gândul de a merge la biblioteca din
centru unde se ţinea o dimineaţă de
lectură. Nu mai avea vârsta celor ce le
erau dedicate aceste acţiuni, dar din
când în când mai dădea pe acolo,
duminica, pentru a fi alături de ţâncii
cărora o tânără bibliotecară le citea
poveşti pe care aceştia, după mişcarea
buzelor lor ai fi zis că le spuneau, şoptit,
în acelaşi timp cu ea.
După câteva sute de metri, copilul îşi
dădu seama că paşii i‐o luaseră singuri
spre Teiş, astfel că în curând s‐a trezit în
faţa locului în care fusese cândva casa aia
mare, „americană”, în care locuise ani
întregi. Nici nu ai fi zis că acolo fusese şi
altceva în afară de clădirea aia gri
dinăuntrul căreia se auzeau tot felul de
zgomote stridente, metalice şi un huruit
continuu. Nu‐şi putea închipui cum de s‐a
ajuns să se dărâme câteva case mari,
frumoase şi rezistente ca nişte cazemate
Iulian MOREANU Iulian MOREANU
56 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
pentru ca pe acel loc să se prelungească
uzina mecanică, şi nu s‐a ales pentru
această treabă partea dinspre gârlă a
uzinei, unde era un teren liber cât vedeai
cu ochii, pe care nu erau decât bălării şi
gunoaie aduse acolo din tot oraşul. L‐a
întrebat într‐o zi pe tata, dar acesta nu i‐a
dat nici un răspuns. De fapt a ridicat din
umeri şi a zis, doar, „aşa s‐a hotărât…”
Dar cine hotărâse asta nu ştia, aşa a
încercat să lase de înţeles.
Copilul a trecut pe lângă Clubul 1,
unde cu câţiva ani în urmă mergea la
televizor, sâmbăta, ori la bibliotecă, şi
simţi că i se făcuse un gol în stomac,
care‐l rodea de parcă o vietate ciudată
încerca să‐l devoreze dinăuntru către
afară. Pe treptele Clubului, ieşită la
soare, bătrâna bibliotecară picotea pe un
scaun. S‐a întors spre ea şi o salută
făcându‐i cu mâna, dar nu a fost văzut.
Şi‐a continuat drumul şi era gata‐gata să
dea nas în nas cu Dincă, fostul său coleg
de bancă, cel mai bun elev din clasă. S‐au
îmbrăţişat, dar copilul nu a simţit acea
strângere puternică în braţe care să
spună fără cuvinte cât de bucuros era
fostul coleg de faptul că se reîntâlniseră
după atâta vreme.
Dincă se făcuse ditamai vlăjganul,
avea faţa plină de coşi ce parcă stăteau
să explodeze şi din cauza înălţimii părea
că e puţin cocoşat. Ba parcă se şi ruşina
într‐un fel de aspectul său. I‐a spus
foarte pe scurt că Sanda cea favorizată
de învăţătoare plecase de doi ani cu
părinţii într‐un oraş din Ardeal, că
Zanvetore abandonase şcoala încă de la
începutul clasei a cincea şi nu se ştia
nimic despre ea, ca de altfel nici despre
maică‐sa – dispăruseră pur şi simplu din
oraş. Şi învăţătoarea plecase. Divorţase
de cel cu care se măritase când ei
intraseră în clasa întâi (prima ei serie) şi
se auzise că se recăsătorise undeva prin,
sau pe lângă Constanţa. Bătrâna
învăţătoare, mătuşa ei murise în urmă cu
un an, au găsit‐o vecinii nemişcată într‐
un fotoliu, cu mâinile încleştate pe o
carte. Valentin? Valentin e bine, şi e în
ceartă mare cu taică‐său pentru că vrea
să meargă la Bucureşti, la un liceu
sportiv, pe când ai lui vor să‐l aibă lângă
ei şi să‐l pregătească spre a‐l urma pe
taică‐su în profesia de doctor. Dar el? El
va da examen la şcoala profesională,
pentru că părinţii i‐au spus că nu‐l pot
ţine la liceu. O să se facă lăcătuş‐mecanic.
Ori strungar, să vadă. Apoi, după ce va
ieşi pe leafă, o să facă liceul la seral,
şi‐apoi o mai vedea.
Spunându‐i asta, Dincă se opri din
vorbit şi dădu de înţeles că ar vrea să
plece, şi că oricum avea drum undeva şi
întârziase prea mult. Copilul aştepta să
fie întrebat şi el ceva, despre colegii lui,
sau măcar despre unde vrea să dea după
ce termină şcoala, dar Dincă nu părea
curios să afle nimic din toate astea. De
altfel, nu dorea să afle nimic, îi întinse
mâna, ne mai vedem, zise, şi plecă fără
să mai spună un cuvânt.
Rămas singur, copilul stătu câteva
clipe pe gânduri apoi o porni mai
departe. Până la casa pe care părinţii
celor doi fraţi, vecinii şi bunii săi prieteni
din copilărie o terminaseră cu doar
câteva zile înainte de demolarea casei
„americane” nu mai erau decât câţiva
paşi. Pe poarta metalică îşi făcu apariţia
capul lui Mirel, apoi imediat răsăriră şi
cârlionţii Luminiţei. Se pare că se alergau
sau se jucau cumva, pentru că râdeau şi
se împingeau, încercau să‐şi pună
Iulian MOREANU Iulian MOREANU
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 57
piedică şi se trăgeau de haine. Au rămas
uimiţi când l‐au văzut. „Ce cauţi pe aici?”
l‐a întrebat Mirel pe copil. Acesta ridică
din umeri. Sincer, nici el nu ştia. Doar că
s‐a trezit că ajunge prin aceste locuri,
deşi el plecase spre biblioteca din
centrul oraşului. Nu putea să le spună
aşa ceva. Şi cum venea asta: ce cauţi pe
aici?, de parcă era greu de ghicit. „Am
venit pe la voi… Nu v‐am mai văzut de
mult…” „Şi‐ţi era dor de noi?” făcu
Luminiţa ochii mici şi‐l privi puţin dintr‐o
parte, ca pe vremuri.
Se făcuse frumoasă foc, pârlita. Se
înălţase, era acum cam de statura lui
Mirel, iar trăsăturile feţei i se rotunjiseră.
Părul şi‐l purta strâns într‐o coadă groasă
ce‐i atârna pe pieptul împlinit, poate
chiar prea împlinit pentru vârsta ei.
Copilul roşi la gândul anilor în care toţi
trei stăteau cu busturile goale, lăsând la
vedere, nestingheriţi şi fără să ştie ce e
ruşinea, sfârcurile sânilor lor mici cât
nişte năsturei. Nu aveau nici o problemă,
iar din când în când Luminiţa şterpelea
câte un sutien de la maică‐sa, îl umplea
cu vată apoi şi‐l punea ca pe un ham de
râdeau cei doi băieţi de ea de se
prăpădeau. Acum Luminiţa purta un
sutien adevărat, al ei, care se vedea prin
tricoul lălâi ce atârna pe ea până
aproape de genunchi. În câteva clipe
copilul rememoră cele mai frumoase
momente şi întâmplări (şi au fost multe,
mai toate) trăite alături de cei doi fraţi.
Ar fi vrut s‐o întrebe pe Luminiţa o
sumedenie de lucruri, dar ceva îl oprea,
o timiditate pe care nu o trăise niciodată
în preajma ei şi pe care acum nu şi‐o
putea explica. Ba da, îşi zise, crescuseră,
nu mai erau nişte copii mici, şi cu
siguranţă că Luminiţa nu ar mai fi putut
să‐i spună că atunci când va fi mare se va
mărita cu el, aşa cum îi zisese de atâtea
ori. Copilul se aştepta să fie întrebat la ce
şcoală va merge după terminarea
generalei, dar nici Luminiţa şi nici Mirel
nu păreau interesaţi de acest lucru. Ca şi
Dincă, ceva mai devreme. Pe de altă
parte, parcă era mai bine aşa, pentru că
dacă şi ei ar fi început să‐l întrebe de ce a
ales să meargă la un liceu militar, cu
siguranţă că s‐ar fi lăsat antrenat într‐o
discuţie care nu i‐ar fi făcut nici o plăcere.
Luminiţa purta o pereche de
pantaloni scurţi, franjuraţi, tăiaţi
probabil dintr‐o pereche de blugi vechi
de‐ai lui Mirel. Parcă dintr‐un crac se
tăiase mai mult decât din celălalt. Din
cel mai scurt se iţea marginea albă a
chiloţilor ei lăsaţi pe picior în jos. Îşi
aduse aminte de parcă nu trecuseră
decât câteva minute de ziua în care o
surprinsese pe Luminiţa în magazie
privindu‐şi sexul într‐un ciob de
oglindă şi constatând cu uimire dar şi
cu o fericire care o făcuse să cânte, că
îi venise primul ciclu. Copilul stătuse
pitit, dar trecând pe lângă locul în care
era ascuns, Luminiţa i se adresă, în
timp ce ieşea din magazie, spunându‐i
sigură că el era acolo, că ea a devenit
domnişoară, în timp ce el rămăsese un
mucos prăpădit. În ziua aceea, de
ruşine, nu mai îndrăznise să dea ochii
cu ea, dar apoi niciodată Luminiţa nu a
adus vorba de acea întâmplare. Acum,
privind‐o, copilul se întrebă cât îşi mai
aduceau aminte cei doi fraţi, şi în
special ea, de anii aceia de care lui
deja îi era atât de dor.
Au flecărit despre tot felul de aiureli
şi, pe măsură ce timpul trecea, copilul
simţea tot mai acut cum o perdea
Iulian MOREANU Iulian MOREANU
58 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
nevăzută îi împiedica să mai fie şi să se
comporte cu firescul de acum câţiva ani.
Dacă ar fi întins ferm mâna între ei,
probabil că ar fi şi simţit‐o şi ar fi putut
s‐o sfâşie. Dar tocmai de acest lucru îi era
teamă. Ca nu cumva să o găsească acolo
şi să i se năclăiască mâna. Ce‐l mai ţinea
pe loc era doar prezenţa Luminiţei, în a
cărei privire încerca să găsească o
scânteie care să‐i amintească de copila
de acum câţiva ani. Dar nici vorbă,
Luminiţa se uita la el ca la o cunoştinţă
oarecare, de care parcă se despărţise în
urmă cu doar o zi. Iar ceea ce spunea era
absolut lipsit de importanţă. Copilul avea
impresia că într‐un fel stricase dispoziţia
de joacă a celor doi fraţi, sau că în orice
caz îi întrerupsese dintr‐o hârjoană pe
care abia o începuseră.
Situaţia jenantă în care se aflau a
destrămat‐o, spre împăcarea tuturor,
mama celor doi fraţi. Aceasta, mai întâi
şi‐a strigat din curte odraslele ca să vină la
masă apoi, văzând că acestea nu
apăruseră în secunda următoare, a ieşit
ea însăşi ca să vadă ce e cu ei. L‐a văzut pe
copil şi l‐a întrebat ce face. Bine. Fusese
până la Clubul 1 şi trecuse să‐i vadă pe
Mirel şi pe Luminiţa. A minţit, desigur. Mă
bucur că ai venit să‐i vezi. Pe‐acasă e totul
bine? Bine. Ei, să mai treci într‐o zi, dar să
vii mai devreme. Sau după amiază. După
examenele astea de admitere o să aveţi
timp mai mult să staţi de vorbă. Şi zicând
asta îşi luă copiii de mână şi intrară cu toţii
în curte. La revedere! se auzi de dincolo
de gard vocea Luminiţei. Salut! se auzi şi
glasul lui Mirel.
Bătrâna bibliotecară picotea în
continuare, pe scaunul acela care numai
printr‐o minune nu se dezmembra, şi
părea că urmăreşte să se fixeze asupra
unui punct ce nu se lăsa localizat.
Copilul se apropie de bibliotecară, se
opri în faţa ei şi aceasta îşi ridică
privirea spre el. Avea aceeaşi privire,
neschimbată, care i se deplasa rapid de
la stânga la dreapta şi invers. Era vorba
de o boală a ochilor ei, pe care copilul
i‐o ştia de când o cunoscuse dar pe care
nu aflase cum se chema. Nu vedea bine
dar se încăpăţâna să nu poarte ochelari.
Din acest motiv şi făcea deseori greşeli
în fişele cititorilor: le trecea numele în
rubrica destinată denumirii cărţilor,
scria data restituirii în afara chenarului
ori pur şi simplu încurca fişele. „Ai venit
să aduci vreo carte?” l‐a întrebat pe
copilul ce rămăsese pironit în faţa sa.
Sunt eu… ar fi vrut să‐i spună copilul
reamintindu‐i că ar fi trebuit să‐l
cunoască, doar fusese cititor fruntaş, cu
numele trecut la gazeta de perete a
Clubului. „Nu…” „Atunci vrei să‐ţi faci
fişă? îl chestionă mai departe bătrâna
bibliotecară. Mâine începem un
inventar mare, o să dureze câteva luni,
iar fişe nu se mai fac…” Sunt eu… voia
copilul în continuare să‐i spună, dar
gura îi rămăsese încleştată.
Bătrâna bibliotecară îl mai privi câteva
secunde, nerecunoscându‐l, apoi se
ridică cu greutate de pe scaun şi,
ţinându‐şi şalele cu ambele mâini o porni
domol către uşa deschisă, din stânga sa.
Trecu aproape un minut până când
dispăru în măruntaiele Clubului. Copilul îi
urmări în tăcere şi cu un ciudat
sentiment de milă amestecată cu
stânjeneală tot acest efort şi îşi văzu
îngândurat de drum. Nici nu şi‐a dat
seama când a trecut de locul unde fusese
odată casa aceea de care până mai
adineauri îl legaseră atâtea amintiri.
Iulian MOREANU Iulian MOREANU
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 59
În privinţa relaţiilor dintre naţiuni se făcea
nu de mult observaţia transgresării de la o
cultură spirituală, bazată pe comunicare, la o
cultură aşa‐zis „de consum”, în care totul se
cumpără şi se vinde, totul are un preţ. S‐ar
părea că de la o vreme asistăm însă la o
revenire treptată, în speranţa într‐o Europă
mai bună, la o mult aşteptată recontaminare
de tip cultural între ţările europene. Subiect
la modă în ultima vreme: Europa ‐ casa
noastră... Da, există o Europă geografică, aşa
cum există o Europă socio‐economică şi una
financiară, ori o Europă culturală şi există,
bineînţeles, o mult vizitată Europă turistică.
Departajarea, în cazul culturii de consum de
cea autentică, cât şi în cazul celeilalte abordări
maniheiste, nu se impune imperios, trebuie
însă luată în calcul, tot astfel cum rămâne
valabilă şi împărţirea teritorial‐spirituală între
Europa vestică şi cea estică. Percepută timp
de câteva decenii de către noi, esticii, ca o
adevărată „fata Morgana”, Europa de vest nu
încetează să atragă şi să încânte…
Vizitând Marele Ducat de Luxemburg, am
remarcat ceea ce aflasem din diverse surse,
şi anume că acest stat e, contrar denumirii
sale, una dintre cele mai mici ţări ale Europei.
Se prezintă însă ca o ţară cu adevărat
încântătoare! Pentru capitală, împrejurimi şi
de fapt pentru toate regiunile, cuvântul cu
care se poate face o descriere exactă este:
„pitoresc”. Sau acelaşi adjectiv la gradul
superlativ: „foarte pitoresc”! Se ştie că de‐a
lungul istoriei zbuciumate a bătrânului nostru
continent, destinul Luxemburgului a fost în
mod inevitabil legat de acela al vecinilor săi:
Belgia, Franţa şi Germania. Aflat destul de
multă vreme sub stăpânirea altor state,
numai începând cu secolul al X‐lea a devenit
unitate politică separată, însă nu întrutotul
autonomă.
În plină epocă a vitezei, în zilele noastre,
Luxemburgul se regăseşte tot ca un mare
ducat ereditar, bazat pe sistem parlamentar
unicameral, fiind, după cum se ştie, un
important membru UE. O mare parte a
instituţiilor europene se găsesc în această
capitală (una din cele trei ale Uniunii
Europene) ce se situează geografic la
confluenţa râurilor Petrusse şi Alzette. De pe
fereastra autocarului ne‐au atras atenţia şi
am admirat cu încântare construcţiile masive
de beton, elegante, îmbrăcate în sticlă şi
metal, loc în care se află sediile unor instituţii
vestite: Curtea de Justiţie a Comunităţii
Europene, Curtea Europeană de Audit, sau
Banca Europeană de Investiţii.
Depăşind această zonă cu specific politic,
am simţit însă din plin pacea luxemburgheză,
ce îşi făcea în mod subtil loc în percepţia
noastră... Cel mai mult mi‐a atras atenţia
faptul că în oraş se simte din plin
normalitatea lucrurilor, faptul că toate ale
sale sunt aşezate cu un anume rost. Cetăţenii
din clasa medie, cei cu care te intersectezi şi
care pot fi văzuţi circulând pe stradă la pas,
pe bicicletă sau în mijloacele de transport în
comun, transmit o linişte şi o căldură aparte.
Când nu se grăbesc dimineaţa spre locurile
de muncă, luxemburghezii şed paşnic,
relaxaţi, în parcuri şi în pieţele publice, pe la
terase, în faţa unei cafele cu lapte sau a unui
pahar cu bere de calitate (belgiană sau
luxemburgheză). După ce am lăsat în urmă
clădirile şi instituţiile oficiale, am putut gusta
atmosfera calmă a acestui oraş plin de
verdeaţă, de care chiar de la primul contact
te poţi îndrăgosti iremediabil, poţi simţi cum
că aici ai dori să‐ţi creşti copiii… Vegetaţia se
prezintă de‐a dreptul luxuriantă, fiind cam ca
la noi, Sinaia, iar liniştea, asemenea…
Aşezat aproape în întregime pe nişte
note de drum Diana TRANDAFIR
Diana TRANDAFIR
Călătorie la
Luxemburg
60 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
coline, Luxemburg City nu se arată totuşi
foarte impresionant, adică nu epatează...
Oraşul are o geografie interesantă, fiind
împărţit, după cum se poate observa, în
„oraşul de sus” şi „oraşul de jos”. În Oraşul de
Jos, aşezat într‐o adevărată prăpastie se pare
că nici nu pătrunde soarele. În acest spaţiu la
prima vedere cam prea umbros trăia pe
vremuri clasa cea mai săracă. Astăzi însă zona
este plină de localuri, poduri, cafenele, care
de care mai atractive şi mai pitoreşti. Rolurile
s‐au inversat, clasa mai avută fiind atrasă aici
de localuri de lux, mici grădini cu verdeaţă,
pasarele, străduţe pline de farmec… Toate
acestea creează o atmosferă greu de uitat...
Într‐o asfel de cârciumioară cu specific
italienesc am avut şi noi surpriza să vedem că
suntem serviţi chiar de un chelner român, cu
care am avut o scurtă conversaţie, în care
ne‐a mărturisit că se simte integrat, câştigă
bine, însă munceşte foarte mult. Munceşte
mult, „ca şi acasă, în România”, a mai
adăugat. Trăiesc aici multe naţionalităţi şi
fiecare îşi cunoaşte locul… Nu se cer decât
lucruri de bun simţ: să ai o pregătire
temeinică în domeniul tău, o mare seriozitate
şi un dram de noroc, căci pentru emigranţi,
Luxemburgul nu este doar oraş turistic…
Depinde totuşi de profesie, de meseria
aleasă, intelectualii, studenţii, muzicienii sau
artiştii având se pare ceva mai mult timp
pentru prospecţiuni culturale. Se poate
vedea aici cum fiecare piatră, fiecare arbore
sau obiect ieşit din mâna dibace a omului e
pus în valoare prin jocuri de lumini de toate
culorile şi mai ales printr‐o grijă deosebită a
fiecărui cetăţean şi a autorităţilor, care îşi dau
mâna într‐o deplină armonie pentru
frumuseţea şi binele urbei. Clădiri noi sau
vechi, statui impozante sau simple artefacte
artizanale, totul e construit şi întreţinut cu
mare simţ de răspundere. În câteva locuri
publice, afişate între clădirile şi muzeele
impozante din oraşul de sus, chiar şi în două‐
trei vitrine ale unor magazine obişnuite de
suveniruri, am văzut fotografia marelui duce
şi a familiei sale. Se pare totuşi că sistemul
monarhic e apreciat de luxemburghezi, iar
marele duce este într‐adevăr foarte iubit. Am
aflat în treacăt despre reşedinţa acestuia că
se găseşte în partea de sud a oraşului, în
incinta Marelui Palat, construit în stil
renascentist şi că este o clădire de renume,
de o mare frumuseţe.
Tot în sudul capitalei poate fi vizitată
Galeria de Artă A Tunnel, o galerie de artă
contemporană situată într‐adevăr într‐un
tunel, chiar sub platoul Bourbon. Această
vestită galerie găzduieşte peste o sută de
artişti locali, în special creaţiile fotografice
ale lui Edward Steichen. Nici artiştii români
nu se lasă mai prejos... Aflăm că într‐o altă
vestită galerie, Schorton Gallery, a expus în
2012 artistul plastic Gheorghe Fikl, cel care
trăieşte şi lucrează la noi în Timişoara.
Artistul a atras atenţia vizitatorilor
luxemburghezi ai galeriei prin lucrările sale
valoroase, nonconformiste, bazate pe
juxtapuneri de baroc şi suprarealism în
combinaţii neaşteptate.
Interesant e faptul că Luxemburgul e o
ţară trilingvă, germana, franceza şi
luxemburgheza fiind limbi oficiale. Religia
majorităţii cetăţenilor e cea catolică,
catedralele fiind la fel de măreţe şi
impresionante ca peste tot în Europa de vest.
Oraşul Vechi adăposteşte Piaţa Armelor,
foarte animată pe timp de vară şi dominată
de Palatul Municipal. În Piaţa Wilhelm se află
vestita Primărie, construită în 1830 şi statuia
lui Wilhelm al II‐lea al Olandei. În zonă se
găseşte amplasată stânca Bock, unde a fost în
vremuri apuse primul castel al ducatului,
împreună cu cazematele sale, întreg oraşul
edificându‐se în jurul acestor fortificaţii.
Țărişoara aceasta încântătoare e împărţită
în trei districte, 12 cantoane şi 118 comune.
Întrucât economia se dovedeşte a fi destul de
stabilă, inflaţia şi şomajul sunt foarte reduse,
practic inexistente. Sectorul industrial, dominat
pe vremuri de industria siderurgică, a devenit
în ultima vreme tot mai diversificat şi include
Diana TRANDAFIR Diana TRANDAFIR
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 61
fabricarea cauciucurilor şi a altor produse chimice.
În ultimele decenii şi acest sector se află însă
în declin, dezvoltându‐se, ca peste tot în lume,
mult mai bine sectorul financiar‐bancar. Cu
toate acestea, economia luxemburgheză se
menţine puternică. Pe timpuri, ocupaţiile de
bază ale locuitorilor se cantonau în sectorul
minier şi agricol. Și în prezent, luxemburghezii
sunt viticultori vestiţi şi cresc animale, industria
pielăriei fiind una cu tradiţie îndelungată.
Magazine specializate de desfacere a
vinurilor se pot observa pretutindeni în
capitală, însă eu nu am putut reţine nicio
denumire sau marcă. Ca multe alte state
europene, Luxemburgul este şi un important
producător de bere, mărci precum Bofferding
sau Diekirch pot fi degustate în Europa
vestică, însă nu prea se găsesc pe la noi.
Orice capitală care se respectă e, după
cum spuneam, totodată şi un oraş turistic,
aşadar Luxemburgul nu face excepţie, în
special turismul cultural atrăgând anual în
capitală mii de vizitatori… De altfel, în
întreaga Europă, când călătorul ajunge într‐
un orăşel cât de mic, i se oferă zeci de
posibilităţi de petrecere a timpului liber:
expoziţii, catedrale, biblioteci vechi sau mai
noi, pieţe publice, evenimente, ateliere de
creaţie, happening‐uri… Iar în oraşele mari
sunt găzduite în permanenţă diverse festivaluri
de teatru, film, sau saloane de carte, muzee
în aer liber… Tot ceea ce e cât de cât de pus
în valoare, chiar este pus în valoare!
Podul Adolf, edificiu renumit, a devenit în
timp un simbol neoficial al Luxemburgului,
reprezentând independenţa acestui ducat.
Construită în stil gotic, Catedrala Notre Dame
adăposteşte cavoul familiei regale şi
sarcofagul lui John cel Orb, ce nu poate fi
văzut decât la cerere. O altă construcţie
celebră, Muzeul Naţional de Artă şi Istorie,
găzduieşte opere vestite ale lui Rubens, van
Dick, Rembrandt şi Bruegel, precum şi
exponate istorice şi arheologice de tot felul.
Şi aici, ca peste tot în Europa vestică, se
poate vorbi despre risipă de cultură. Se poate
vorbi chiar despre o inflaţie de cultură…
Operele de artă, monumentele, catedralele
te înghesuie, te bagă în corzi, aproape cad pe
bietul turist, care nu mai ştie încotro să
privească. Nu mai ştii încotro să îţi îndrepţi
atenţia, iar simţurile îţi sunt solicitate la
maximum… Ne‐am fi dorit să facem o
incursiune şi până la Muzeul Fabricii de Bere
din Diekirch, aflat în incinta Muzeului de
Vehicule Istorice, însă nu ne‐a permis deloc
timpul. Iată încă ceva semnalat de ghidă,
demn de a ne trezi interesul şi de a ne
programa în viitor o altă incursiune prin
aceste locuri de poveste! Am amintit că
industria siderurgică constituia pe timpuri
depăşite nu tocmai de mult, un important
atu al luxemburghezilor. Într‐un astfel de
mare combinat siderurgic cu totul dezafectat
se preconizează a fi construită în curând o
nouă Universitate. Astfel, oraşul‐capitală nu
va mai dispune deloc de Universitate, căci
aceasta va fi mutată cam la 25 de minute
distanţă cu trenul, în acest campus aşa‐zis
siderurgic. Clădirile vor fi modernizate, iar
furnalele vor fi în curând transformate în
monumente de artă, monumente
arhitecturale ce vor atrage şi aici fel de fel de
vizitatori. Se estimează deja că vor fi găzduiţi
cam 20 000 de studenţi, concurând chiar şi
Franţa la acest capitol. Dacă am primit
informaţii discutabile, le transmit ca atare,
însă cred că totul e nu numai posibil, ci şi
real. Cert este că la Universitatea din
Luxemburg se înscriu şi în prezent foarte
mulţi studenţi, sosiţi din toate colţurile lumii,
centrul universitar fiind preferat cu
precădere de americani.
După cum se remarcă peste tot în lume,
economia a devenit mai mult o economie
ne‐materială sau, cu un termen ceva mai
potrivit, o economie i‐materială (economia
turistică cu apanajul ei cultural face parte din
această categorie). Vizitarea Luxemburgului
m‐a făcut să înţeleg mai bine de ce ar trebui
să fie considerată cu totul învechită
concepţia conform căreia cultura materială
Diana TRANDAFIR Diana TRANDAFIR
62 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
ar fi deasupra celei spirituale. S‐ar părea că
formula noastră, a românilor, a rămas
cantonată într‐un naţionalism cam prăfuit
sau doar unul foarte prost înţeles. În zilele
noastre trebuie să recunoaştem faptul că
există mari dominaţii şi, deşi nu mai există
imperii, lumea întreagă a devenit imperiu. În
orice caz, cu cât schimburile culturale vor fi
mai intense, mai consistente şi mai
constante, cu atât se poate vorbi despre un
real progres în această lume cu totul
globalizată, lumea noastră, a tuturor.
În pacea luxemburgheză, într‐un mic
local, şezând în faţa unei fripturi de iepure
sălbatic asezonată cu şuncă de Ardeni şi
stropită cu vinul casei, am putut simţi pentru
câteva ceasuri că acest progres ar putea fi
posibil... Dacă şi noi, românii, vom
redescoperi într‐o primă fază şi vom pune pe
tapet păstrăvii de munte copţi în coajă de
brad sau ţuica ţărănească de prun şi vom şti
să oferim toate acestea turistului străin în
mod civilizat şi onest, acesta ar putea fi un
foarte bun început… Mai apoi vom trece la
lucruri şi mai serioase şi vom vedea ce mai e
de făcut… Poate vom inaugura renovarea
caselor unor iluştri muzicieni sau scriitori, sau
vom înfiinţa câteva festivaluri care să
reziste… şi… cine mai ştie? Tinerii noştri şi ai
vesticilor nu vor mai merge atât de des la
shopping în Dubai… Bătrâna Europă trebuie
să demonstreze generaţiilor care vin din
urmă că mai are încă destule resurse de
atracţie, de încântare şi de ridicare a maselor
prin cultură. Nu toate utopiile au fost trăite la
maximum de către europeni… Utopia prin
cultură se dovedeşte a fi una neexprimată
până la capăt.
Diana TRANDAFIR Diana TRANDAFIR
Acest număr este ilustrat cu grafică din expoziţia „Spania” de Serghie Bucur
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 63
Guillaume APOLLINAIRE
(1880 ‐1918)
Novator de stiluri poetice, Guillaume
Apollinaire, un italian‐polonez, a devenit unul
din marii poeţi francezi, critic şi prieten cu
pictorii suprarealişti. Fiind precursor al
suprarealismului şi promotor al cubismului,
poezia sa e caracterizată prin lirism şi
supleţea expresiei, înnobilată întru
ceremoniale.
Am putea spune că Apollinaire a cultivat
în versuri muzicalitatea dar şi
transpersonalizarea. După câte semnificaţii
capătă cuvântul, poezia aceasta poate fi
socotită atemporală, cutremurându‐ne fiinţa,
scufundându‐ne sufletul în verbele şi‐n
tăcerile ei, autorul crescând odată cu ea,
devenind cunoaştere de sine toată viaţa lui,
ori, altfel spus: „o continuă luptă cu sinele”.
În poeziile de mai jos am descifrat o stare
aproape imnică, versurile constituind o
admirabilă concretizare a lăuntrului.
Victor STEROM
NOAPTE DE RIN
În cupa‐mi plină vinul ca flacăra scânteie
Un barcagiu c‐un cântec lin apele mângâie
Şi zice că odată, sub lună, o femeie
Sau şapte‐şi storceau părul verde şi lungă
până‐n călcâie.
Cântaţi mai tare‐n juru‐mi, jucaţi în hore
ronde
Să nu mai aud cântecul acestui barcagiu
Aduceţi‐mi aproape mulţimi de fete blonde
Cu ochii goi şi părul strâns‐aur din târziu.
Rinul e beat când via în unda‐i se‐oglindeşte,
Aurul nopţii cade tremurător şi sus
Spre stele vocea se‐avântă nebuneşte,
Zânele verii‐mi sfarmă cupa‐n hohot de râs.
RĂMASUL BUN AL CAVALERULUI
O, Doamne, ce frumoasă‐i lupta
Prin cântece şi chefuri pline!
Am lustruit inelul, iată,
Vântul se‐amestecă‐n suspine.
Adio. Un ultim om călare
Dispare‐ntr‐un vârtej deodată
Murind. Ea râde‐n depărtare
De mult surprinzătoarea soartă.
CRAVATA
Cravata
Sufocată
Pe care‐o porţi
Om dintre cei subţiri
Cu care te găteşti
Scoate‐o
De vrei să şi respiri.
OGLINDA
În astă‐oglindă sunt fixat
Eu cel adevărat, cel viu
Cum numai îngerii se ştiu
Şi nu cum luciul ei m‐a reflectat.
INIMA
Răsfrântă,
ea
inima mea
c‐o flacără
se‐asemăna.
Traducere de Paula ROMANESCU
poezie franceză Victor STEROM
64 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Emil SUDE
Insectiformi
Mă retrag într‐o formă
Numai eu ştiu cât mai e
Până la umeri până la umeri
Într‐o formă diformă
Numai eu ştiu cât mai e
Până mai ieri
Mai ştii tu partea mea de insectă
Din partea mea de om
Când la braţ la braţ
Un insectar insecticid
Ca pe Naum cu ciorapii nespălaţi
Pentru că atât ţi‐a mai rămas în minte
De la calul galben
Eu din cauză îndrăgostit
Tu sinucigaşă şi vie
Cum ne‐ai plăcut nouă
De la soldat la soldat
Şi‐ţi lăsam sânii pe muchie
Să ne vorbească de insecte
Despre insectă lângă insectă
Soldat lângă soldat
Şi‐am întrebat al doilea soldat
De ce pleacă primul soldat
Şi‐am întrebat al treilea soldat
De ce pleacă al patrulea soldat
Toţi sunt cu tine ai spus
Să nu mă tem de cuvintele tale
Ai spus şi de ciorapii nespălaţi
Ai lui Naum că nu te temi
Şi s‐ar putea să vorbesc despre muscă
De ziua lucrului bine făcut
hrănesc un păianjen
care şi‐a întins plasa
la intrare în garsonieră
în locul uşii că toţi vorbim despre uşă
se află un păianjen
să trec dincolo îl hrănesc
din oaspeţii mei
sunt o gazdă binevoitoare
de exemplu musca, pentru că
toţi vorbim despre muscă
de exemplu musca e un semn de
tandreţe,
nu‐mi place de ea
a venit cu toţi pruncii
şi nu ştiu pe unde garsoniera
sau poate s‐a ascuns
în gulerul cămăşii mele de ginere
pe care n‐am purtat‐o niciodată,
poate am invitat‐o din vorbă în vorbă
nu mai ştiu de unde atâta fojgăială
de fapt ce făceam, nu mai ştiu.
A! ce făceam, voiam să hrănesc
păianjenul
din locul uşii
Da unde‐i uşa mă întrebă uşa
că toţi vorbim despre uşă
Libidoul căpuşelor sau uitarea atomică
Frida, Adelaide, Amber
au primit cadou
băieţelul chelios în pantaloni scurţi
şi cu ochii albaştri căzuţi din orbite
sângele uşor îngroşat a strigat
poesis Emil SUDE
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 65
cancer canceraşul meu
ce m‐i te‐a dat Dumnezeu
eu sunt mic tu fă‐mă mare
eu sunt slab tu fă‐mă tare
uimite Frida, Adelaide, Amber
s‐au mutat pe rănile de război
ale criminalului de război
care împlineşte vârsta de război
lângă nepoţii de război ai viitorului război
Unchiul Sam şi Scufiţa Roşie ne
împărtăşesc băieţelul
Diferenţa dintre omida Ofelia şi
paraşută
Creatorul îmbracă propria muză
în propria piele ameţitor dejavu rotitor
versuri şi orchestre ale lor,
taine scuturate de la un capăt la altul,
spunere ca picătura chinezească între
două lumi,
nici un om nu va roşi la asceză,
nici un om nu se va ruşina de firele
translucide
scoase dintre două lumi,
o unică aşteptare dintre toate
aşteptările,
principiul tuturor principiilor,
de data aceasta este victorioasă
de data aceasta....
apoi a fost ţesută
într‐un petec de paraşută
Un gândac pe nume jon
Un om pe nume jon
aleargă să omoare
un gândac pe nume jon
jon e cheratinos
are antenele lungi
şi ochii bulbucaţi
si jon şi jon
se ascund
într‐o fustă‐pantalon
un gândac pe nume jon
aleargă să omoare
un om pe nume jon
jon e cheratinos
are antenele lungi
şi ochii bulbucaţi
şi jon şi jon
se ascund
într‐o fustă‐pantalon
ghici cine e jon
Emil SUDE Emil SUDE
66 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Alexandru Şerban Bucescu a publicat
până acum trei romane: Cazul Murasame
(Ed. Carminis, 1996), Rocada morţii (Ed.
Argeş Press, 2000) şi Golgota iubirii (Ed.
Juventus Press, 2012). Acestora li se
adaugă două culegeri de articole ‐ Bric‐a‐
brac (Ed. Argeş Press, 2013) şi În lumea lor
(Ed. Argeş Press, 2013).
Recentul volum ‐ Revendirea
androginului (Ed. Argeş Press, 2014) ‐
adună între coperţile sale o serie de
poveşti de dragoste. De fapt, aici se
întâlnesc propriile experienţe erotice şi
pseudoerotice, pentru că scurtele
desfăşurări epice parcurg mai toate
vârstele autorului, de la 7 la 60 de ani.
Autorul se povesteşte; şi ne povesteşte
experienţa sa în domeniul „floral”, pentru
că de multe ori el lasă impresia că îşi
spune poveştile cuiva ‐ unui cititor
nenumit, pe care îl ia drept martor‐
ascultător.
Desfăşurarea în carte a „poveştilor de
iubire” este cronologică ‐ autorul pleacă
de la descoperirea (contemplarea) la
şapte ani, printre tulpinile de iederă, a
trupului unei fete, trece prin cele dintâi
atingeri ale adolescentei şi se ramifică, la
maturitate, într‐o serie de fidelităţi pe
termen scurt, aflate însă cu toate în
căutarea iubirii, a arhetipului, a
androginului, ca ipostază a perfecţiunii.
Primele două povestiri ‐ Revelaţia
nudităţii şi Iubire interzisă ‐ sunt un fel de
relatări ale fragilităţii şi frumuseţii
descoperite de copil. Contemplarea, la
şapte ani a trupului unei fete care face
baie îi rămân autorului în minte până azi,
în ziua povestirii:
„În decursul vieţii am văzut numeroase
femei goale şi toate s‐au pierdut din
memoria mea. Dar imaginea acelei fete
necunoscute, a trupului ei minunat ce se
înfiora sub propria‐i atingere când se spăla,
nu m‐a părăsit niciodată. Oricând pot să
închid ochii şi în faţa mea va apărea din
nou în lumina soarelui amurgind…” (p. 14).
În cea de a doua povestire, Iubire
interzisă, copilul de 8 ani sărută înamorat
pentru prima oară o parteneră de joacă şi
uzează de o serie întreagă de trucuri
pentru a intra în graţiile şi mângâierile
primei sale iubite.
Poveştile lui A.Ş.B. trec prin toate
stările şi sentimentele ‐ cel de dragoste, în
primul rând, apoi prin cel de prietenie,
încântare, fidelitate şi infidelitate, trădare,
dăruire, gelozie. Peste toate tronează
uimirea în faţa frumuseţii femeii şi un fel
de respect discret faţă de aceasta: „Am
primit cu toată recunoştinţa acest trup
care mă onora, oferindu‐mi‐se în
totalitate.” (Iubire la comandă).
Depistez la autor o mare dragoste
pentru citat. Astfel, peste 50 de maxime şi
vorbe duh împânzesc textele îndrăgostite.
În Iubire interzisă apar, de exemplu, şase
citate semnate de Anatole France,
Voltaire, Freud, Oscar Wilde, Baruch
Spinoza, Ralph Walde Emerson.
Alese de regulă să ilustreze ideea
principală a uneia sau alteia dintre
povestiri, aceste citate sunt plasate fie ca
moto, fie în text, ca replică în discursul
personajelor. În ceea ce mă priveşte, aş fi
fost mai zgârcit în folosirea lor, pentru că
note de lectură Virgil DIACONU
Virgil DIACONU
Povestiri de dragoste
sau În căutarea
androginului
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 67
ele dau impresia că autorul face paradă şi
că introduce în text corpuri artificiale,
deranjante faţă de unitatea şi cursivitatea
poveştii.
Unele citate îi folosesc, desigur,
perfidului cuceritor. „Singura modalitate
de a scăpa de ispită este să‐i cedezi”
(Oscar Wilde), îi spune junele noii sale
iubite. Şi tocmai din substanţa acestor
cedări ale iubitelor sale, autorul
construieşte un Decameron modern,
ispititor, tulburător pe alocuri şi măsurat,
dacă îl vom compara cu deşănţatele poezii
porno ale lui Emil Brumaru, poetul fără
şliţ, care îşi extrage în ultima vreme
talentul direct din prohab.
Povestirile lui A.Ş.B. sunt simple,
„clasice”, visătoare, bine puse în pagină,
fremătătoare. Ele trimit la acea specie de
scriitori lirici, pentru care farmecul simplei
poveşti nu este pierdut.
A.Ş.B. subsumează toate poveştile unui
concept ‐ cel al androginului ‐ şi, în acest
sens, el simte nevoia să îşi deschidă cartea
cu un microeseu, care, ar fi fost să se
numească chiar Revendicarea
androginului, de vreme ce el conţine, in
nuce, ideea, conceptul cărţii ‐ mitul
androginului. Însuşi motoul volumului
configurează androginia:
Dumnezeu a făcut pe om după chipul
Său, l‐a făcut după chipul lui Dumnezeu;
parte bărbătească şi parte femeiască i‐a
făcut. (Genesa I, 27).
Înţelegem în acest fel că iubirea pe
care o caută autorul (şi noi, deopotrivă)
este întru refacerea unităţii primordiale;
căutăm, în fond, perfecţiunea cuplului.
Unii dintre noi au talentul şi curajul să‐şi
dea în vileag căutările, alţii nu. Primii sunt
poeţi şi prozatori, ceilalţi critici...
Virgil DIACONU Virgil DIACONU
68 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Dan DĂNILĂ
CRUCIADA
Împăcat cu propriul eşafod imaginar, tablou
fumegând de flacăra rece a unui trup dezvelit –
văd soarta nemiloasă printre triburi flămânde,
planul ei sângeros, cuvintele arzând în gura
copiilor trimişi să înveţe primul sacrificiu
Un lanţ zornăitor prevestind cruciada,
numai urme de păsări în zăpada nouă de azi,
o pagină întoarsă de preabunul care discerne
între floarea carnivoră şi îngerul vegetarian,
mai uşor decât cenuşa umbrelor vechi
între tăceri şi morţile lor curajoase –
încă mai văd sub amintirile încurcate
agatul în crengile sălciei plângătoare
dragonul aţipit, paharul gol, absentul absint.
OCHIUL TOAMNEI
Ca şi cum ar cădea toate stelele
în ochiul stâng al unei toamne
şi ea nici măcar nu ar clipi
ca să le strivească
într‐o lacrimă...
SONET
Ce să‐ţi aduc, iubito, de pe mare,
mărgean sau perle, aur strecurat?
Să‐ţi construiesc din ele un palat
cum nu s‐a mai văzut sub soare?
Comori, pe care ochiul le‐a uitat
ţi le‐aş aşterne toate la picioare.
De‐ar străluci, la gâtul tău curat,
colane de cristal, scânteietoare
Şi tot n‐ar fi destul. Neîmpăcat
te‐aş întreba dacă preferi culoare
ori mângâieri, răcoarea unui pat
sau valurile moi, fremătătoare,
care tot trupul ţi l‐au alintat:
ce să‐ţi aduc, iubito, de pe mare?
MINCIUNA
Minciună verde, minciună gustoasă
de ce mai stai cu prostul la masă,
zugrăvind tabloul acelui omor
cu sângele scurs din televizor
Nu mai lăsa dinţii tăi fără gură
să muşte din depărtare cu ură,
dar pune apropierea sub lupă
ca o grăsime topită în supă
Adu sforăitul în limba maternă
plângi libertatea cu steagul în bernă,
deşteaptă‐te când visezi că eşti treaz
tradu în speranţă cuvântul necaz
De ce mai stai cu proştii la masă
minciună verde, minciună gustoasă...
BURG
Voi mi‐aţi furat oraşul, călători,
grăbiţi să rupeţi frunzele şi norii,
să scoateţi uşa veche din uşorii
prin care n‐aţi trecut adeseori
Ce aţi făcut cu străzile acestea
care păstrau ecoul de demult,
unde‐i alaiul verii în tumult,
cortegiul ce i se dusese vestea?
Aţi jupuit lumina de pe case
ca să puteţi zări cum doarme dus
mileniul în grinda cea de sus
iar dedesubt portretele umbroase
Din calomnie v‐aţi făcut un scut,
vorbiţi cu dimineaţa printre deşte:
oraşul care‐n sine se topeşte
deja îmi e complet necunoscut...
poesis Dan DĂNILĂ
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 69
DARURI
Bogat nu sunt dar pot să dau pomană
melancolii, dezamăgiri, idei răzleţe:
îngerul meu respiră printr‐o vrană,
doar când sunt afumat îmi dă bineţe
Nu ştiu să oblojesc a lumii rană,
dar las o umbră veche să mă‐nveţe
că nu desparţi orfanul de orfană,
nici omul mic de grijile măreţe
Dau bună dimineaţa – prea departe
sunt zorile pe care le aşteaptă
cei care niciodată nu au parte
de fericirea strânsă într‐o şoaptă:
cu gândul la bucatele din carte
zic seara bună – foamea se deşteaptă...
A SCRIE
Artă poetică, incizii pe ziduri de ceaţă,
indescifrabile în zilele senine – poate
doar hrana ochiului orb e mai săţioasă:
cu metafore stafidite, delicatese amare
şi carne aproape transparentă de înger,
merinde pentru drumul tău sinuos ai
putea străbate Siberii, poţi trece pustiul
spre lumea nesperată a celor statornici
Ai o familie mare – totuşi eşti singur
cu prieteni ai depărtărilor autoimpuse
(pe hărţile rar străbătute cu degetele,
nu sunt destule ţărmuri pentru durerea
concretă dintr‐un trup devenit virtual)
Doar poetul alcoolic care spală cadavre
îţi trimite o dată pe an douăzeci de file
despre sinuciderile din ţara lui adoptivă,
preţul în cădere al literaturii absurde
sau prima vizită la fabrica de whisky:
scrie cu vin negru, mai gros decât sângele,
când moaie tocul în pahar îţi zâmbeşte.
ELEGIE
Catifeaua seamănă mult cu tunetul stins,
pus deoparte pentru plecăciunea de seară,
dar atenţie, poţi orbi la ieşirea din templu
când umbrele vechi odată cu tine coboară
Domnule arhitect de supraetajate ecouri,
eu nu mă mai recunosc în oraşul burlesc,
daţi‐mi strada înapoi, tovarăşe ministru,
vreau să aflu măcar unde pot să opresc
Din vechile amintiri ale nopţilor ploioase
încerc să refac barbarul refren de cartier,
femei languroase, nume vechi de localuri,
cinematografe cu afişe colorate până la cer
şi pluşul greu peste care curge o smoală:
da, pe atunci mergeam mai des pe la baluri,
acum rup tot ce‐am scris şi iau altă coală,
corăbii se sufocă între îngustele maluri...
ROŞU
Maci, alibi pentru sângele tânăr
amar cutreierând verile neuitate,
mereu mă voi pierde în labirinturi
cu Hölderlin mai viu în memorie,
de zidul plângerii tot mai departe
Maci, tot mai negri spre înserat
plini de multe furtuni amânate,
mii de petale clipind la unison
înspre aceeaşi visătoare moarte,
hemoragii care nu mai pot fi oprite
Macul, ţipătul crud sugrumat
în ceasurile cu arătătoare de iarbă
lângă clavirul din lut – sub petală
o boare ce stă în echilibru instabil
ca o balerină cu anestezie locală.
Dan DĂNILĂ Dan DĂNILĂ
70 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Aproape 300 de pagini au adunat domnii
profesori Alin Ciupală şi Şerban Băleanu,
istorici de prestigioasă anvergură ai Câmpinei,
între coperţile cărţii intitulate „Chipuri. Locuri.
Întâmplări” – subtitlul genericului cu rezonanţe
romantice, ISTORISIRI DE PE PLAIURI CÂMPINENE,
apărut în toamna 2013, la editura ploieşteană
„Premier”, într‐un tiraj consistent, repede
epuizat datorită interesului ce l‐au stârnit
ecourile lansării volumului, pe 8 Ianuarie
2014, cu prilejul aniversării Zilei Municipiului,
pentru a 511‐a oară.
În condiţii grafice de admirat, cartea este
scrisă pur şi simplu cu sufletul – cu acea nostalgie
tipică numai spiritelor mereu înflăcărate de
rosturile înalte ale existenţei, melancolică şi
stenică întoarcere pe uliţele cele mai bogate
ale Trecutului aşezării semi‐milenare între
vadurile Prahovei şi ale Doftanei, Trecut zidit
de Oameni nemuritori prin exemplare vieţi
trăite pe aceste meleaguri dominate de
Treimea Hasdeu‐Istrati‐Grigorescu! Cu atât
mai rezonant socotim că se impune în
conştiinţa locuitorilor Câmpinei, această
suavă lucrare, cu cât onoraţii sponsori –
oameni sensibili la vibraţiile acestui Trecut‐
reînviat cu o umană forţă literară – mişcaţi
de patetismul şi splendorile diamantine
aduse sub privirile noastre –, au susţinut
financiar apariţia buchetului de „Plaiuri &
Chipuri” evocate parcă de Panait Istrati.
De ce ni se întâmplă să avem parte, în aşa
negre vremuri, şi de asemenea pilde
tulburătoare, e superfluu să ne întrebăm;
răspunsul îşi face deja loc, prin ISTORIRILE
domnilor Ciupală şi Băleanu, ca de altfel, prin
noianul de cărţi – de istorigrafie, literatură,
arte şi istorie propriu‐zisă, datorate acelei
mulţimi de intelectuali ce încă fac să reziste
sloganul privitor la procentajul lor maxim,
per mia de locuitori, ivit, în secolul XX, pe
arealul Câmpina, şi care s‐a statornicit în
conştiinţa publică oficial: Stoica Teodorescu,
Ion Bălu, Constantin Trandafir, Gheorghe
Râncu (şi întreaga Societate de Ştiinţe Istorice
Filiala Câmpina), Florin Dochia, Gherasim
Rusu Togan, Diana Trandafir, Constanţa
Mezdrea Coman, Jenica Tabacu, Codruţ
Constantinescu, Adrian Popescu, Marian
Dulă, Emanoil Toma, Cristina Gabriela Dinu,
Iulian Moreanu, Simona Luncaşu, Ioan
Miclescu, Ştefan Alexandru Saşa, Cătălina
Grigore, Vasile Ilinca, Cristian Nicolae Oprescu,
Theodor Marinescu, Silviu Dan Cratochvil,
George Hanibal Văleanu, Liliana Ene, Valentin
Gheorghiu, Petru Moga, Victor Dumitru,
Hariton Nicolau, Tudor Moisin, Cornelia
Bronzetti, precum şi autorii cărţii despre care
scriem (imposibil de strâns, aici, pleiada, elita
Câmpinei moderne şi contemporane!).
Ilustrată – pe coperţile 1, 2 şi 3 – cu
imagini de tezaur din colecţia ilustrului
profesor Alin Ciupală, cartea este dedicată de
autori „Oraşului care are harul de a
transforma calitatea de câmpinean într‐un
titlu de onoare de care sunt mândri toţi
locuitorii săi”! Seducţia sentimentului curat şi
umanizator ne‐o induce citatul din excerptul
Reginei Maria a României, inclus în
deschiderea op‐ului nostru generator de
spiritualitate: „Amintirile cată să fie o
bucurie, pentru că ele înseamnă o bogăţie a
vieţii... Ele ar trebui să fie căldura şi lumina
împotriva zilelor reci, întunecoase, care ne
ajung pe fiecare dintre noi” (AMINTIRI, 1928).
Spirala pe care urcă autorii CHIPURILOR,
nu este una strict istorică, aşa cum un distins
cercetător s‐a aşteptat, care, în demersul
domniei sale, a pretins menţionările riguros
ştiinţifice care ar fi trebuit să stea, prin notele
de subsol explicativ‐argumentânde, la baza
Istorisirilor. Afectivi şi rezonanţi la Câmpina
note de lectură Serghie BUCUR
Serghie BUCUR
Plaiuri & Chipuri
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 71
cu propria ei belle‐epoque, autorii se justifică
pofesional: „Mulţi istorici pun la baza
lucrărilor lor principiul „lăsaţi documentele
să vorbească”. Istoria nu este, însă, o ştiinţă
exactă cum ar fi algebra. (...) De aceea am
încercat altceva. Am cules un număr
impresionant de istorisiri de la concetăţenii
noştri vârstnici, am cercetat arhive de familie
aproape uitate, conservând ceea ce se
cheamă istoria orală despre urbea noastră.
(...) A ieşit o vie evocare despre lumea veche
a oraşului şi minunatului ţinut care‐l înconjoară”.
Profundă antologie de aduceri‐aminte
dintr‐un fabulos, complex şi animat Trecut
social şi moral, marcat de repere istorice,
militare, artistice, literare, muzicale, politice
şi ştiinţifice, ISTORISIRILE domnilor Alin Ciupală
şi Şerban Băleanu sunt o diademă a stării de
spirit omeneşti în evoluţia Câmpinei
multiseculare! Istorici de profesie, domniile
lor sunt acum doi scriitori de proză confesiv‐
afectuoasă, trăind fundamental ceea ce
reconstituie, modelând caractere, evenimente
şi mentalităţi după care, cu cât ne electronizăm,
cu atât mai tare tânjim după ele!
Enciclipedică galerie a doar câteva din marile
personalităţi al Câmpinei şi înconjurimii ei,
ISTORISIRI‐le domnilor Ciupală şi Băleanu
conservă mărturii de o valoare unică, irepetabilă
în Cultura şi Civilizaţia acestor meleaguri,
nedeclarat aşteptate de localnici (şi intuite?),
acuma, la apariţie, redându‐ne brilianta epocă
în lumini şi umbre relevante, care, fireşte, pot
genera controverse, dar sigur, o necuprinsă
împăcare cu sinele nostru şi al altora asemănător.
Din pleiada personalităţilor – un veritabil
Pantheon al localităţii – ne oprim la câteva
din ele, care definesc euforia scrierii „Plaiuri
& Chipuri”, în tonalităţi albe‐şi negre, cu
influenţe din Rapsodia Română: „Prin anii 50,
Câmpina era un oraş mic, elegant şi prietenis.
Familia Moisin era printre cele mai
respectate din oraş. Preotul suferise
represiunea regimului comunist şi oferea
sfintele liturghii în secret, în propria casă. A
fost nevoit, pentru a‐şi întreţine soţia şi cei
patru copii, să se angajeze ca muncitor
tapiţer la Cooperativa Munca” (Centenarul
părintelui Moisin, p. 10). „Colonelul Alfred
Dumitriu nu se prea lăuda cu înaintaşii săi cu
merite în făurirea Marii Uniri, dar avea o
slăbiciune pentru fiii săi care se realizau pe
plan artistic. Cităm dintr‐o scrisoare: „Fiul
meu cel mare este sculptor cu renume în ţară
şi în străinătate (e vorba de Alfred Dumitriu,
n. n.), ca şi cel mic, Giulian, aflat în plină
ascensiune”. Colonelul, care se stabilise la
Moineşti şi a pictat toată viaţa bisericile de
prin Moldova, l‐a anunţat odată fericit pe fiul
său: „Mă, băiete, am fost trecuţi toţi trei în
Monografia oraşului”! (O familie de artişti –
familia Dumitriu, p. 24). „Pe prundul de vară
al apei (Doftanei – n. m.) sau pe şarpele
încolăcit al drumului de munte – ici săpat în
stâncă – dincolo aruncat călare pe un muscel,
poţi ajunge într‐un sat de oameni care şi‐au
presărat cuiburile între două maluri. (...) S‐a
făcut că, prin aceste locuri unde stăpânea
singurătatea sălbatică şi tare, ca să scape de
biruri, s‐au oploşit câteva fiinţe. (...) Asta a
fost până‐ntr‐o zi când din munţi se coborî un
om roşu la faţă ca ruja (bujor – n. a.), purtând
pe picior o flintă ghintuită, iar într‐un sac
agăţat de şa, galbeni împărăteşti. Cu el mai
erau vreo câţiva. (...) Au rămas în acele locuri
(unde) tovarăşii haiducului de odinioară îşi
aveau căsuţele lor albe” (Haiducul Nicolae
Grozea, povestit de Ştefan Alexiu, într‐o carte
a sa de schiţe, prin 1931, p. 29).
„Chipurile, Locurile, Întâmplările – De pe
plaiurile câmpinene” povestite cu farmec şi
acribie, pun Câmpina multiseculară pe un
portativ al permanentului remeber local, în
trei etaje: 1. „Portrete de localnici”:Vasile
Paraschiv, Eugen Bălan, Radu Niculescu‐
Mislea, Liliana Ţicău, B. P. Hasdeu, Sorin Stoica,
Silviu Dan Cratochvil, Bazarcă, Alexandru
Popescu‐Telega, Constanţa Todiraşcu, Nicolae
Grigorescu, Barbu Ştirbey, Costică Radu, Lulu
Palamida, Petre Câmpeanu, Mircea
Vrebancu; 2. „Locuri pitoreşti” şi 3.
„Întâmplări de odinioară şi de azi”.
Serghie BUCUR Serghie BUCUR
72 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Ionel Marin s‐a născut la 2 iulie 1954
în comuna Suraia, judeţul Vrancea.
Absolvent al Şcolii Militare de Ofiţeri
de Artilerie din Sibiu, promoţia 1976, a
lucrat ca ofiţer în Ministerul Apărării
Naţionale până în anul 1994, când s‐a
pensionat.
A publicat până în prezent nouă
volume individuale de versuri: Prinţul
astral, 2006; (ediţie bilingvă româno‐
italiană); Inimă stea în devenire
(ediţia I), 2007; (ediţia II), 2008; (ediţie
bilingvă româno‐engleză); Crâmpei de
veşnicie, 2007; (ediţie bilingvă
româno‐italiană); Crinul din inimă
(ediţia I), 2007; (ediţia II), Galaţi, 2008;
Nestinse amurguri, Galaţi, 2008; Punţi
spre iubire, 2009; Printre ani, lacrima
netimpului, 2010.
Al zecelea volum de versuri, pe care‐l
comentăm în continuare, se intitulează
Picături de timp (Ed. Armonii culturale,
Adjud, 2011) şi este prefaţat de scriitorul
Gh. A. Stroia. Volumul este structurat în
două părţi, I. Picături de timp şi II.
Candela luminii
Motorul imobil al poeziei lui Ionel
Marin, aşa cum îl regăsim în toate
volumele amintite, îl constituie moartea
unicului său fiu. O asemenea tragedie l‐
ar fi revoltat pe omul postmodern, dar
Ionel Marin rămâne ataşat valorilor
tradiţionale româneşti: moralitatea,
respectul familiei, patriotismul, credinţa
creştin‐ortodoxă şi nu cade în ateism.
Acum, cu trecerea anilor, deşi rana
sufletească nu s‐a cicatrizat, credinţa în
Dumnezeu i‐a mai alinat suferinţa,
autorul împăcându‐se cu destinul: “În
pragul casei,/ Roua viselor acoperă/
Rana din inimi, /(…)/ Smerita lumină/
Sparge povara cuvintelor,/ Mister şi
tandreţe/ Roua dimineţilor spală/
Zăpada neagră de amintiri...” (Roua din
vise) Băiatul plecat în eternitate este
apelat ca “mesager astral”. Spre el se
îndreaptă gândurile pline de dor ale
tatălui: “Călătoreşte pe Căile cerului/
Bogdan, îmbrăcat cu haina albastră/ A
norilor neîntinaţi.../ Este viu, în ecouri
nestinse,/ Mereu înfrunzite de doruri.../
Mesager astral, neschimbat la chip,/
Veghează, trimite tainice semne,/ Din
cereasca Lui casă, candelă,/ Făclie
roditoare de speranţe./ Bogdan merge
pe poteca din interior,/ Nu mai simte
frigul, plânsul clipelor,/ Aleargă prin
tainice întinderi,/ Vorbeşte cu stelele,
ne trimite/ Vise, ecouri din nesfârşirea/
Luminilor Împărăţiei Iubirilor...
(Mesager astral)
O temă complementară pierderii
fiului, în lirica lui Ionel Marin, o
constituie credinţa în Dumnezeu,
singurul care ne călăuzeşte spre lumină,
dacă ne lepădăm de păcate şi care ne va
mântui, dacă îi suntem credincioşi:
“Fără busola magică a Domnului,/ Nu
voi găsi labirintul/ Ce duce la izbăvire./
Dorul de albastru/ Devine o tristă
iluzie.” (Umbra zilei) Alte poezii sunt
dedicate lui Iisus (Nestinse gânduri) care
s‐a jertfit pentru noi şi Fecioarei Maria
(În coliba de lumină) Uneori, poeziile
autorului devin adevărate rugăciuni:
note de lectură Lucian GRUIA
Lucian GRUIA
Ionel Marin –
Lumina eternă
a sufletului
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 73
“Rogu‐te, Doamne, ajută‐ne/ Să
rodească iubirea Ta/ În toate sufletele
noastre/ Şi să devenim, Părinte,/ Fii
buni, ascultători.../ În zâmbetul
veşniciei Tale!” (Rugăciune)
Tradiţionalist din fire, poetul se simte
agresat de conducătorii veroşi, venali şi
corupţi, care pentru a se îmbogăţii riscă
distrugerea planetei. Ca tot românul
adevărat, Ionel Marin se simte parte
integrantă a naturii şi trage un semnal de
alarmă pentru că astăzi această legătură
e ameninţată să se rupă, de către
industriaşii lumii şi casta care profită de
pe urma acestora: “Prea mulţi vânzători
de‐ntuneric,/ Aruncă în lumina vieţii cu
noroi.../ Ca o rană, Planeta/ Se vede din
nori, neîngrijită./ Dragostea, vocea ei
divină,/ Ne întoarce la armonie!” (Ca o
rană, Planeta)
Revolta socială din poezia
Înstrăinarea, îmi aminteşte de poezia lui
Radu Gyr, Ridică‐te, Gheorghe, ridică‐te,
Ioane…: “ Încotro ne îndreptăm?/
Comoară de aur dată la „fier vechi”/ De
mai marii zilei impostori!/ Trezeşte‐te
Vasile, Ioane, Nicolae.../ Ridică‐ţi fruntea
din ţărână, Petre,/ Gheorghe,Vasile,
Ilie.../ Vezi că icoana străbună plânge...”
Pe lângă credinţă şi poezia aduce
alinare sufletului greu agresat în epoca
noastră: “Rană de cuvinte/ Ce vindecă
tăcerea clipei,/ Cu fulgi de lumină,/
Netopiţi de vise./ Umbră subţire,/ În rug
ceresc sângerând,/ Luminează,/ Cu
flacăra inimii,/ Freamătul viu al
netimpului.” (Poezia)
Partea a II‐a a volumului reia tema
pirderii fiului şi a credinţei mântuitoare,
în poeme epico‐eseistice, scrise cu rară
sensibilitate şi deschidere sufletească.
Meditaţiile devin o terapie spirituală pe
care poetul doreşte să o transmită,
cuprins de iubire, semenilor: “Moartea
este doar o trecere spre alte forme de
viaţă. Omul este cea mai frumoasă
zămislire a lui Dumnezeu! A rămas în
suflet Icoana, cu chipul cel viu, neizgonit
de vise şi dureri, ca o comoară a vieţii
primite. Lumina cea adâncă aduce
şoaptele nemărginite în matcalor şi le
transmite, prin ecouri, undelor…
(Candela iubirii)
Odată cu trecerea timpului, Ionel
Marin îşi aminteşte cu duioşie de
copilăria lui Bogdan dar şi de
rescoperirea căii drepte, ce duce spre
Iisus.
Citind majoritatea volumelor de
versuri semnate de Ionel Marin constat
că fiecare carte constituie o etapă a
evoluţiei stilistice spre lapidaritate
expresivă şi esenţializare a mesajului.
Adresarea este limpede, confesiunea
autentică.
Dragostea de oameni l‐a făcut pe
Ionel Marin să editeze revista Bogdania,
mai mult pe cont propriu, sprijinind mai
ales pe elevi şi tinerii debutanţi, adică pe
tineri de vârsta fiului său pierdut în
floarea vârstei.
Cartea se deschide cu prefaţa
sensibilă a scriitorului Gheorghe A.
Stroia, din care cităm: “Fără a exagera, se
poate spune despre poezia lui Ionel
Marin, că este precum o carte magică, un
flash existenţial, din care răzbate – până
dincolo de despărţitura dintre suflet şi
duh – lumina.”
Coperta şi ilustraţiile cărţii sunt
realizate cu har de soţia prefaţatorului,
Maricica Stroia.
Lucian GRUIA Lucian GRUIA
74 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Volumul de reflecţii şi aforisme intitulat
„Lacunare” (apărut la Ed. Vremea,
Bucureşti, 2013), e un fel de „plută a
Meduzei”. Ne rămâne să sperăm că vom
„supravieţui” măcar. Într‐o ţară în care se
vorbeşte atât de mult, stilul incisiv, lapidar,
al unui tânăr autor, surprinde şi încântă.
Atâţia scriitori la o vârstă înaintată, uimitor
de productivi, cultivă retorica searbădă şi
fanfaronada!
Marius Conu e departe de‐a se lăsa
„confiscat” de fantasme; el nu se
„hrăneşte” exclusiv cu lumină de lună şi
cântec de privighetoare. Altfel spus, poetul
Marius Conu e dublat de un observator
atent al cotidianului, pe care îl
„demontează” necruţător, ca să‐i arate
„lacunele”. Idealistul e substituit de un
sceptic. Azurul fascinează; dar mocirla
există. Autorul i se adresează cititorului cu
familiaritate, deşi decorul e sumbru; de
unde impresia că s‐a strecurat deja o
nuanţă de cinism: „Trăim vremuri
pervertite, prietene... şi perversiunea cea
mai mare este că ne ascundem de această
realitate sub etica unor vremuri trecute.”
În treacăt fie zis, vremurile trecute nu
erau mai puţin pervertite. Exploatarea
omului de către om („homo homini lupus”)
datează de milenii. Setea de putere, goala
frazeologie (menită să camufleze interese
personale sau de grup), corupţia,
arivismul‐iată aspecte monstruoase de
care Eminescu şi Caragiale, printre alţii, se
arătau perfect conştienţi. Industrializarea
României, încă din a doua jumătate a sec.
al XIX‐lea şi, implicit, introducerea unei
complicate birocraţii, a dus la alienarea
treptată a individului (cazul funcţionarului
Nicu Dereanu, dintr‐o scurtă proză a lui
Macedonski, e semnificativ). N. Iorga,
adept al modului de viaţă patriarhal şi,
deci, al unei concepţii estetice „sănătoase”,
nu putea fi decât refractar teoriei
lovinesciene a sincronismului, al cărei
nucleu e noţiunea de spirit al veacului. În
altă ordine de idei, Urmuz („ajutor de
grefier”) are un precursor în Caragiale,
„cinicul”, în ceea ce priveşte intuirea
absurdului existenţial. Faptul e cunoscut,
dar prea puţin luat în seamă.
În România de astăzi, sub auspiciile
aşa‐zisei democraţii post‐decembriste,
asişti la spectacolul epuizant al unei lumi
cenuşii, ostile. Într‐un asemenea context,
nu poţi avea decât sentimentul des‐
rădăcinării. Anumite afirmaţii ale autorului
ar putea să pară nelalocul lor, dacă n‐am
dispune, la tot pasul, de exemple
„palpabile”. Individul modern are memoria
„scurtă” sau a pierdut‐o cu totul. De aici,
opacitatea faţă de trecutul nostru cultural‐
istoric, reticenţa şi chiar aversiunea în
raport cu adevăratele modele. Autorul
constată, pe bună‐dreptate, „lipsa unui
destin călăuzitor” şi observă „gesturi lipsite
de importanţă şi semnificaţie”. Înţelegerea
greşită a expresiei „a fi la modă”,
„americanizarea” sau „manelizarea”
generală, seducţia pe care vedetele‐paiaţe
o exercită asupra conştiinţelor necoapte,
minciuna sistematică şi goana după
succesul steril‐mediatic‐ au rupt punţile de
legătură fireşti dintre indivizi şi chiar dintre
generaţii. Dezgustul autorului e sintetizat
într‐o imagine plastică: „Ne hrănim cu
gunoi social”. Stereotipiile de
comportament şi de limbaj par consecinţa
note de lectură Robert TOMA
Robert TOMA
Unde sunt, oare,
cei care mai sunt?
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 75
unui experiment macabru, realizat într‐un
uriaş laborator secret, fiinţele umane
având rolul de cobai. Uniformizarea de tip
comunist se perpetuează într‐o ambianţă
„capitalistă”. Individul modern acţionează
la „comandă”, iar un indiciu de
personalitate, echivalând cu o ieşire din
„cadru”, e aspru sancţionat.
Termenul angoasă („Angst”) revine
frecvent în paginile cărţii de faţă. Autorul e
de părere că „angoasa eliberează monstrul
din noi”. Se face aluzie, probabil, la reacţiile
imprevizibile, instinctive, ale omului în
situaţii‐limită. Nu‐i exclusă influenţa unor
filosofi şi scriitori „existenţialişti”, precum:
Nietzche, Sartre, Camus, Kafka. Câte‐o frază
cu caracter eseistic sună „cioranian”:
„Soluţiile se dovedesc a fi în cel mai bun caz
optimismul deşănţat că mâine va fi mai
bine”. Individul modern nu mai fiinţează
„întru mister şi pentru revelare” (după
expresia lui Blaga). El apare, mai curând,
des‐fiinţat. Meritele sau calităţile cuiva au
căpătat pondere materială, au devenit
„măsurabile”. Cetăţeanul modern vrea
eficienţă, profit. Principiul de care te izbeşti,
în toate încercările tale de adaptare la
sistem, e acesta: „Dacă vrei, poţi”. Ca şi cum
n‐am avea, la urma urmei, preocupări şi
înclinaţii diferite. Ca şi cum profesorul
(tocmai el!) n‐ar avea dreptul să trăiască
decent măcar!... Nu bunul‐simţ, ci
indiscreţia te face simpatic, interesant în
ochii celorlalţi. Pentru femei, în genere,
agresivitatea (verbală şi chiar fizică) denotă
„masculinitate”; stăpânirea de sine
plictiseşte, lasă impresia oscilării. Dar şi
lipsa de reală comunicare determină
„angoasa”. Paradoxal, invocăm „societatea”,
fără a avea sentimentul solidarităţii. Ne
entuziasmăm de fleacuri şi ne prefacem
înduioşaţi de dramele altora. Relaţiile inter‐
umane sunt precum filele mucegăite ale
unei cărţi din care te străduieşti să salvezi
ceva, sau precum fântâna cu apă tulbure
din care, pe arşiţă, ai vrea totuşi să bei, ca
să nu crapi de sete. Autorul a înţeles că
roţile maşinăriei moderne, capitaliste, sunt
unse cu otravă. Tehnologia, ca mijloc‐e
absolut necesară; tehnologia, ca scop în
sine‐înspăimântă. Cetăţeanul de azi „nu
mai este altceva decât suma unor amintiri
străine, implementate, şi a unor nevoi
artificiale dictate de zeul Consum”. Virtualul
a înăbuşit firescul, autenticul. Omul,
concurat de propria „creaţie”, riscă să fie
anihilat de aceasta. Când robotul va ajunge
să‐l ia, prieteneşte, pe om pe după gât, se
va auzi, probabil, o trosnitură scurtă.
Reţelele de socializare constituie un soi de
„fast‐food”: comunicare sintetică, absenţa
elementelor „nutritive” pentru minte şi
inimă. Aşa se şi explică noţiunea de
„obezitate psihică”, utilizată de autor. În
afara omenescului, a contactului viu cu
semenii, nimic nu se poate construi. Mai
bine un prieten de suflet, decât sute de
„prieteni” pe FACEBOOK. S‐a creat o
relaţie „specială” între om şi ecran, aşa
încât prezenţa concretă a cuiva tinde să
devină de prisos.
O altă problemă esenţială atinsă de
autor este aceea a pornografiei. Internet‐
ul, într‐adevăr, „geme” de oferte. Eşti
asaltat de imagini în care instinctele se
dezlănţuie brutal, orgiastic, de parcă am
asista la însuşi triumful cărnii asupra
spiritului. Astăzi, până şi copiii au acces la
aşa ceva; interdicţia le sporeşte, evident,
curiozitatea. Ţi se pare că‐i vezi jucându‐se
cu nişte grenade. Ne‐am obişnuit cu ideea
că societatea românească are o mentalitate
conservatoare (naţie creştin‐ortodoxă).
Totuşi, cazurile de ipocrizie sunt nenumărate,
atât de partea bărbaţilor, cât şi de partea
femeilor: „Trăim într‐o lume în care este
interzis şi ruşinos să vorbim despre actul
dragostei în mod explicit, dar în care
Robert TOMA Robert TOMA
76 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
violenţa şi juisarea orgasmică ne sunt
oferite clipă de clipă, în formele ei cele mai
crude şi nude pe toate canalele media”. Pe
de altă parte, femeile moderne,
„emancipate”, au pretenţia de‐a concura
cu bărbaţii (pe care, de fapt, ar vrea să‐i
domine) şi nonşalanta de‐a se folosi de ei,
simulând „sentimente”. Pe scurt, femeia a
cam uitat să fie... femeie: „Alienaţia şi
stranietatea sunt ceea ce definesc astăzi
feminitatea”. Autorul crede că în relaţia
modernă de cuplu s‐a instalat chiar „o
formă de canibalism psihic”. Cortegiul
penibil de nunţi şi divorţuri din ultimii ani,
ar trebui să ne dea de gândit. De la artificii
la înjurătură nu‐i decât un pas.
Volumul conţine şi un „discurs” împotriva
artei contemporane. Nu‐i propriu‐zis vorba
de un discurs, cum nu prea pare să existe o
„artă contemporană”. Avem în vedere, cel
mult, tendinţe artistice actuale. În sec. al
XIX‐lea, romanticii erau „moderni”; „clasicismul”
(teoretizat de Boileau) reprezenta o fază
depăşită. Pentru avangardiştii din primele
decenii ale sec. XX, „romantic” şi „anacronic”
sunt noţiuni sinonimice. Dadaiştii, de pildă,
experimentau inteligent, deşi avem în
vedere un grup restrâns de „iniţiaţi”, un
program estetic fără ecouri durabile. Astăzi
discutăm despre „dadaism” ca despre un
bun cultural câştigat; mişcările de „avangardă”
au devenit, şi ele, „clasice”. Stabilim
afinităţi sau diferenţieri între epoci,
curente şi scriitori cu mijloace noi de
investigare; însăşi întrebuinţarea cuvântului
„noutate” se pretează la nuanţe. Au avut loc,
între timp, revalorificări şi repoziţionări,
s‐au deplasat „linii”, de la o generaţie de
critici la alta (exceptând, fireşte, cazurile de
osificare), s‐au modificat accente. E de
ajuns să ne gândim că „proza” lui Urmuz
(un anonim pentru vremea lui) rămâne
interesantă, şi că Bacovia s‐a dovedit a fi
mai mult decât un „simbolist”.
Căutând să surprindă specificul
manifestărilor artistice actuale, autorul se
pierde în generalităţi. Tonul e categoric: „Se
caută în contemporaneitate o revoluţie a
stilemelor... Apare o dihotomie a înţelegerii
expresiei artistice, una pentru critica de
artă, alta pentru publicul larg”. Sau: „De
cele mai multe ori, ambiguitatea expres
dorită (sic!) ascunde snobismul intelectual
(?)”. Sau: „O literatură de tip terorist care îşi
propune (?) să adâncească angoasa
receptorilor, să provoace dezgust şi repulsie
(sic!)”. Se ivesc pleonasme şi stângăcii
verbale: „un mod ardent şi mistuitor”;
„lume artistică în declin şi bolnavă în ea
însăşi”; „forma şi finalitatea unei forme
fixe”; „poezia este atunci când...”; „nu
considerăm în mod manierat şi academic”;
„arta nu se poate subsuma ca înţeles...”;
„asumarea unui act de curaj benevolent”.
În schimb, atunci când încearcă să
definească poezia (lucru imposibil!),
autorul creează el însuşi imagini sugestive:
„Exprimarea poetică nu este nici caldă, nici
răcoroasă, este de gheaţă sau de foc”;
„Poezia este un fluture sonor ce‐şi picură
vibraţiile subtile asupra unei lumi în
destrămare...”
Dar poetul Marius Conu se „trădează”
şi cu alt prilej. În „Lacunare şapte” el
evocă, subtil, „încăpăţânarea firelor de
iarbă în căutarea lacomă a soarelui” sau
„violenţa fragilă a fiecărei gâze trăindu‐şi în
mod plenar destinul efemer”.
Omul ar trebui să asculte de un glas
mai înalt, să se integreze, prin gânduri şi
fapte, în însăşi ordinea cosmică: „Suntem
inima dureroasă a universului şi suntem
în viaţă”.
De noi depinde să ne revenim din cumplita
inerţie mental‐spirituală, semnalată cu
nerv polemic în această carte.
(Visul din vise, 2013 – vol. al II‐lea al
trilogiei LEGATĂ LA OCHI)
Robert TOMA Robert TOMA
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 77
Moto: „Tăcere: între viaţă şi moarte/
Copacul solitar pe landă geme;/ Cineva
merge pe drum cu sufletul chinuit/ Ca şi
când ar privi, fascinat, într‐un dincolo.”
Srečko Kosovel
Aflată la a 13‐a carte, abordând
genuri ori specii literare diferite,
manifestând predilecţie pentru scrierile
epice, traversate de subtile investigaţii
psihologice sau chiar parapsihologice,
Mariana Vicky Vârtosu concretizează,
astăzi, un alt vis propriu şi anume,
apariţia celui de‐al treilea volum al
trilogiei „Legată la ochi”. Din această
trilogie, primul volum – „Legată la ochi” ‐
a fost publicat la editura râmniceană
Rafet, în anul 2005, iar al doilea ‐
”Dincolo de nimic” ‐ la editura
focşăneană Andrew, în anul 2007.
Construit pe sistemul jurnal în jurnal,
volumul „Visul din vise” este o lectură
agreabilă, în care personajele, conturate
cu precizie şi îndemânare, schimbă
roluri, adaugă doze de mister, inserează
detalii subiective în logica firului epic,
completându‐se reciproc şi ţesând în
jurul lor veritabile nuvele. Personajele
centrale ale cărţii sunt elementele
constitutive ale trio‐ului Demetrio –
Damiana – Marius, o planetă a iubirii, cu
o latură obscură – aventura onirică de
dincolo de moarte şi o alta mai senină –
aventura realităţii, ca recurs la viaţă şi
morală. Prinsă în acest triunghi fatal,
printre nelinişti furibunde, angoase,
temeri mai mult sau mai puţin justificate,
Damiana este, fără nicio îndoială, tipul
femeii puternice, cu vocaţie de inovator,
stăpânind arta conversaţiei, dar pusă
adesea, în situaţii incerte ori la limita
dintre viaţă şi moarte.
Povestea de dragoste cu Demetrio
Lualdi este una atipică, cea dintre pacient şi
medicul său, care, în cele din urmă cedează
tentaţiei, căci: „mila este fiica cea dintâi a
dragostei”. Din acest eros consumat, apare,
precum o rază de lumină pe cerul
înnegurat al existenţei sale, Dorador, un
înger de copil, cu nume predestinat să
reitereze un nesfârşit dor urcând către
astral. Unicul motiv, de fapt, al luptei
acerbe a Damianei cu viaţa, cu greutăţile,
cu sine însăşi şi, bineînţeles, argumentul
fiecărei victorii prezente sau viitoare.
De la această poveste romantică,
finalizată mult prea devreme, porneşte
direcţia principală de acţiune ‐
concretizarea unei activităţi caritabile, cu
scopul înfiinţării centrului (cu nume
predestinat CTB – Centrul de Trăit Bine)
pentru adăpostirea vitregiţilor destinului:
bătrâni, oameni ai străzii, cărora li s‐ar
pune la dispoziţie condiţii optime de trai,
un loc ce i‐ar fi făcut invidioşi pe mulţi
dintre semeni. Dincolo, însă, de
construcţia firului epic, Mariana Vicky
Vârtosu aşterne pe hârtie, printr‐un act
de curaj civic extraordinar, problemele
reale ale societăţii româneşti, potenţând
reacţia unora dintre personajele
romanului la acestea. Demetrio, de
note de lectură Gheorghe A. STROIA
Gheorghe A. STROIA
Viaţa - hrănită de
speranţă şi altruism
- o constantă a
eposului Marianei
Vicky Vârtosu
78 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
exemplu, fire nobilă, caritabilă, face, din
dorinţa sa de a dărui oamenilor ceva
durabil, un veritabil testament, pe care i‐l
lasă Damianei spre executare: Trebuie să
te întorci acasă, îi spusese într‐una
dintre zilele lui bune. Îţi iubeşti ţara,
trebui să faci ceva în acest sens. Şi, ce
altceva mai preţios decît să îngrijeşti
materia cenuşie – altădată, belşugul
ţării. Reîntoarce‐te, iubita mea Damiana,
redă‐i şi păstrează‐i demnitatea,
personalitatea. Aşa cum trebuie s‐o facă
orice bun cetăţean. Demonstrează
tuturor, că nu vîrsta are un cuvînt de
spus, ci iubirea fără vîrstă. Cum să fii
iubit, dacă n‐ai învăţat să iubeşti, nu
dăruieşti nimic, dar cerşeşti necontenit.
Vei şti să‐i înveţi să iubească, iubindu‐i.
Tu poţi face acest lucru, poţi!
Interesantă este reacţia Damianei care,
mânată de aceeaşi generozitate şi grijă
faţă de oameni, se întreabă: Am patruzeci
de ani în curînd şi, ce‐am făcut eu pentru
semenii mei? M‐am mulţumit cu o
alergare dintr‐un loc în altul, cu un trai
îmbelşugat între străini, închipuindu‐mi că‐
mi trăiesc viaţa decent. Cîtă dreptate a
avut Demetrio, ce egoist trăim! La cît de
puţin ar trebui să renunţăm, spre a oferi
bucurie celorlalţi! Cumpărăm şi‐aruncăm,
fără să gîndim că unora le‐ar potoli
foamea, frigul, singurătatea veşnică.
Doamne, ajută‐mă să‐mi împlinesc visul!...
Însă, spre împlinirea acestui vis, eroina
poartă o luptă teribilă cu piedici de tot
genul, fie izbindu‐se constant de birocraţia
exagerată, fie de interesele politice
meschine şi chiar de revolta la nou, la
schimbare, a unor cetăţeni „binevoitori”:
Cum credeţi voi că veţi schimba faţa
lumii? Acordînd un loc sub soare lichelelor
şi boschetarilor? V‐aţi întrebat cîţi dintre ei
vor suporta acest soi de închisoare poleită
în aur şi argint? Ai încercat vreodată să pui
în lanţ un cîine vagabond? I‐ai urmărit
reacţiile, scheunatul, revolta,
nesupunerea, înfometarea, ştrangularea,
în cele din urmă?
Printre problemele multiple pe care
Damiana le întâmpină în concretizarea
ultimei dorinţe a iubitului său Demetrio,
se ţese o nouă poveste de dragoste cu
Marius, poveste al cărei final trebuie să
fie unul fericit. Brodând filele acestei
noi „aventuri”, Mariana Vârtosu aşterne,
ici acolo, descrieri aproape lirice, de o
austeră frumuseţe romantică, rod al
bogatei sale imaginaţii, dar şi fruct al
sentimentelor nobile pe care doreşte să
le împărtăşească: Acolo unde pădurile
nu albesc niciodată. Unde, copacii fac
şpagatul în aer, înălţîndu‐şi braţele spre
cer, într‐o graţie demnă şi divină.
Hărăziţi ca adevărate balerine. În
această poveste de iubire este loc
pentru magie, pentru vraja cuvintelor,
toate petrecute într‐un ţinut de vis. Aici,
în miezul iubirii, se ţes legende pe care
îndrăgostiţii le (re)găsesc verosimile,
credibile, iminente realităţii. Aceasta,
poate şi dintr‐o ardentă speranţă de
împlinire a viselor, oricât de îndrăzneţe
ar fi ele: Mama spune că există o
legendă despre această floare. Floarea
se numeşte palatul‐reginei. Nu
înfloreşte decît o dată la şapte ani, iar
floarea nu trăieşte decât o singură
noapte: în noaptea stelelor căzătoare.
Se mai spune că, la miezul nopţii,
regina‐licurici apare în uşa palatului ei.
Iar, cel ce reuşeşte să o vadă va avea
parte de o mare împlinire. O bucurie
unică în viaţă. I se va împlini chiar şi cea
mai imposibilă dorinţă. Aici înfloresc
Gheorghe A. STROIA Gheorghe A. STROIA
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 79
mugurii unei vieţi noi, străfulgerate de
lumina speranţei, în rugul iubirii
călindu‐se dragostea, ca unică
modalitate de suport moral, de
supravieţuire într‐o lume tenebroasă,
cuprinsă de angoase chinuitoare,
apăsătoare dileme, lipsuri ori temeri
majore. Printre firele ţesute cu
versatilitate scriitoricească, transpar şi
alte unghiuri de abordare ale
problematicii sociale, cum ar fi
conflictul dintre generaţii (părinţi‐copii,
soacră‐noră) sau chiar modul în care
cetăţenii străini (Alfredo, spre
exemplificare) percep realităţile
româneşti, într‐o manieră nu foarte
onorantă – s‐ar putea spune.
În toată această reţea de intrigantă
pasiune sau de frustrantă dezamăgire,
autorul‐narator staţionează pentru câteva
cadre într‐o galerie de artă, discursul
personajului său ‐ Valeria ‐ punctând
elemente esenţiale ale creaţiei plastice,
în general: formă şi culoare, expresivitate,
vibraţiile eului lăuntric, simbioza dintre
muzică şi culoare, recursul la sinestezie.
Cartea, per ansamblu s‐ar preta foarte
bine la transpunerea într‐un scenariu de
film sau montarea unei piese de teatru,
având în vedere comportamentele bine
încadrate în scenă ale personajelor,
precum şi amploarea monologurilor
inserate. Dacă ar fi să ne gândim la
romanele lui Steinbeck (iniţiator al teoriei
„is thinking”), în care personajele erau
privite din exterior, distant, iar vocea
autorului era eliminată aproape în
întregime, atunci se poate spune că în
scrierea de faţă există o puternică
implicare a autorului în viaţa personajelor
sale, pe care ştie să le înconjoare cu o
deosebită căldură, ca pe propriii săi copii.
Autorul este, el însuşi, aici, arhitectul care
construieşte şi, de ce nu, îşi desăvârşeşte
structura epică, fapt care apropie scrierea
în sine de romanele lui Hemingway sau
de cele ale Virginiei Woolf, ce încurajau
împletirea planurilor narative (alternarea
monologului cu dialogul).
Se poate spune despre acest al treilea
volum al trilogiei că este ‐ de departe ‐
cel mai valoros dintre toate. Mariana
Vicky Vârtosu se autodepăşeşte, reuşind
să creeze momente reale de suspans şi
sinergie, să coloreze momentele cheie cu
scene intense, să conducă emoţiile spre
făgaşul lor real, fără a scăpa de sub
control în niciun moment acţiunea, să
împletească realul cu irealul (fapt care dă
amploare, pe coordonatele spaţiu‐timp,
scrierii în sine). Autoarea se dovedeşte a
fi un creator de cursă lungă, căreia proza
i se potriveşte mănuşă şi care are o
deosebită abilitate de a transforma o
scriere într‐un eveniment existenţial
unic. Mai mult, se poate spune despre
scriitoarea focşăneană că este o
luptătoare, în permanentă dispută cu
viaţa, pentru a‐şi putea atinge visele. Nu
de preamărire, ci de omenie, nu de
epatare a cuiva, ci de mulţumire a
cititorului său. Ce altceva este viaţa, dacă
nu un fundament al jertfei, al sacrificiului
de sine şi un templu ridicat pas cu pas,
prin foarte multă voinţă, aşa după cum
spunea Antoine de Saint Exupery:
Trebuie să ne supunem, sau să luptăm?
Trebuie să te supui pentru a supravieţui,
şi apoi să lupţi pentru a continua să
exişti [...]. Tăcerea ta de acum este
tăcerea bobului de grâu aflat în ţărână,
unde putrezeşte pentru a deveni spic.
Adjud – 8 Martie 2013
Gheorghe A. STROIA Gheorghe A. STROIA
80 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Victor STEROM
Gabriela MELINESCU
Stări de suflet*
„Veritabile imnuri sunt poeme în care,
iniţiată parcă în taina unirii mistice şi trăind
conform acestei iniţieri, Gabriela Melinescu
cântă dispariţia, terifiantul, noaptea. Ea
declara că treptele care instituie opera de
artă sunt mai întâi visul, apoi divertismetul şi,
în al treilea, rând, un sens etic”‐ scrie Mircea
A. Diaconu în postfaţă.
Constrânsă de‐a sta între amintire şi
presimţire, între vis, existenţă şi destin,
Gabriela Melinescu, plină de fervoarea sacră,
face din aceste stări de suflet elogiul clipei,
închinând poeme în poeme printr‐un
vizionarism nutrit dintr‐o fundamentală
percepţie expresionistă şi realistă a lumii; un
teritoriu unde se încearcă reabilitarea iluziei
întru împlinirea iubirii. Exaltarea fiinţei rezidă
într‐un fond substanţial de aspiraţii spre
puritatea care devine aici fabuloasă prin
sacralitate. Aşadar, e mărturia unei
spiritualizări în funcţie de dimensiunea
cognitivă ce izbuteşte a o sugera.
Splendoarea momentelor pe care le trăieşte
autoarea pare a‐i crea o anume
independenţă în raport cu fluxul liric, în
sensul că reuşeşte să‐şi acorde rolul unei
expresii, bunăoară, convenţionale şi uşor
insolite.
„Încă e noapte şi mă gândesc în întuneric
/ la prima zi a lumii. / La început a fost
lumina / şi lumina era întuneric. / Căldura era
frig / şi frigul absolut era căldură. /
Întunericul deveni solid / captiv în forme
bizare. / Aceşti doi ochi crescuţi în cap / simt
ce simte Pământul când peste el creşte
verdeaţa. / întuneric de lumină sunt / şi pe
colinele cărnii mele / răsare dimineaţa.” (Încă
o noapte)
*Ed. Paralela 45, Piteşti, 2010
Gellu DORIAN
Cartea singurătăţilor*
„În „Cartea singurătăţilor”, tema
deprimării (fiziologice şi vitale) s‐a
interiorizat şi a corupt ritmul confesiunilor,
transformându‐le în monodii. Deşi rupt în
cinci secvenţe, volumul are circularitate şi o
fluenţă monodică a temei, pe care doar o
interpretează în mai multe registre, dar n‐o şi
distorsionează,” scrie Al. Cistelecan pe
coperta a patra a acestei cărţi de poeme, în
care Gellu Dorian surprinde cu sensibilitate şi
naturaleţe tristeţile şi înfrigurările, intuind
descoperirea caldă, aproape nudă şi sublimă.
Iubitor de poezie modernă, de frumos, dar
mai ales de vis şi aşteptare, poetului Dorian îi
place să creadă în împlinirea imposibilului.
Uşurinţa de a spune lucruri morale şi intime,
etice şi estetice, merge, din aproape în
aproape, din vers în vers, cu improvizaţia, cu
intuiţia înnobilată de dorinţa dobândirii ori
susţinerii propriului său stil poetic. Astfel,
poezia creată de Gellu Dorian, mai mult epică
decât lirică, în vers liber, laconic şi sincopat,
capătă valoare semantică prin înseşi
sintagmele reuşite, cu puteri demiurgice.
Aşadar, poetul botoşenean Gellu Dorian
reuşeşte să reconstituie treptele emoţionale
ale cuvântului pus în lumină, ori în
sublimitatea ideatică a fenomenelor şi a
stărilor afective categoriale.
„Stă desfăcută la nasturi şi buricele
degetelor îi ating sfârcurile, / ştie ea de ce
acolo caută degetele cuiburi de îngeri, / ştie
ea că nici acolo, / nici în altă parte nu sunt
îngeri, / ci doi drăcuşori care se zbenguie ca
luminiţele în oglindă / cînd ea se prăvale şi
nimeni nu o mai prinde, / ştie ea cît de fragile
sunt braţele care se arcuiesc pe sub ea, / cît
de jucăuş devine trupul cînd cade în gol, /
acolo totul se pierde cu bună inconştienţă.”
(Frumuseţea)
*Ed. Charmides, Bistriţa, 2012
breviar Victor STEROM
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 81
Pentru cine şi‐a păstrat, chiar şi „în
modernitate”, spiritual cel puţin, legăturile cu
lumea tradiţională, destinul i‐a rezervat
încrustat prin pâcla aducerilor aminte şi acel
fior al oficierii ritualice a meselor, în diverse
ocazii, încărcate de magie şi fast. Iar atribuirea
calităţii de stare sărbătorească, în genere, nu
depindea nicidecum atât de preţuirea
bunurilor, cât de practica în sine, de oficierea
unui datummarcat de tradiţie, în legile tradiţiei.
Faptul în sine nu excludea totuşi realitatea că
oferta impunea sobrietate, iar pentru
bunurile oferite o undă compensatorie,
vizând truda dobândirii lor. Preţuirea faptului
ritualic, la rândul lui, impunea anumite
practici, cu o semantică, din punct de vedere
compensativ, reprezentând sacrificii încărcate
de valenţe sacrale: pregătitul pâinii, diversele
forme ale produselor din aluat, pregătitul şi
oferta, crucea de dinaintea tăierii produsului;
aşezarea pânzelor pentru mesele de praznice,
odată cu aşteptarea sufletelor din lumea de
dincolo, la aceste practici anume dăinuite.
Sistemul complicat de ofrande, prezent
până în zilele noastre, ne determină să dăm
atenţie însuşi termenului de „praznic”, a cărui
ramificaţie din punct de vedere semantic
este o certă dovadă a multiplicării ofertelor
rituale, în patrimoniul nostru de valori, atât
religioase cât şi laice. Să recurgem prin
urmare la dicţionar: „Praznic, praznice: masă
mare dată după o înmormântare sau după
un parastas ori pentru pomenirea unui mort:
pomană, comândare”. De aici, termenul s‐a
ramificat semantic, vizând aspecte de practici
lumeşti: 1. „Petrecere mare; chef, ospăţ, zaifet”
2. „Sărbătoare religioasă, p. ext. zi în care nu
se lucrează, (Inv.) Aniversare a zilei de naştere
a cuiva, patron, din slavul prazdiniku” (1).
Praznicele şi milosteniile
Marile pomeni, practici sacre ce se
oficiază pe tot parcursul anului calendaristic,
în cazul de faţă implică „Moşii”, ordonaţi
calendaristic într‐o ţesătură sărbătorească,
însumatoare a celor patru anotimpuri.
Printre ele, cultul duşilor se încrustează astfel
prin rotirea armonioasă a anotimpurilor,
definind temeiurile civilizaţiei noastre vechi
româneşti, prin tot ceea ce are mai profund.
Un prim aspect este semnificat prin
ştergerea hotarului presupus a exista între
„tărâmuri” şi „lumi”, redevenind „după
vechea cultură profundă românească… parte
a aceleiaşi lumi” (2).
Se descoperă, în această formă de
venerare, ancestralul cult al înaintaşilor, prin
continua sa reactivare, construind în fapt
suportul civilizaţiei, al dăinuirii şi veşnicii
noastre îmbogăţiri sufleteşti, urmare a
credinţelor îndătinate şi rostuirea lor într‐o
veşnică atitudine sacrală. Permiţându‐ne, ca
urmare, pe această grilă o asociere posibilă,
suntem tentaţi să afirmăm faptul că „focurile
sacre” ale relaţiei cu „moşii” pornesc tocmai
de la un asemenea principiu cu o viabilitate
universală, fundamentat fiind pe prezumţia
că viul, vieţuirea este o componentă a
eternului, o măsură a firii” pusă de
Dumnezeu în tot ce există” (3).
Descoperim astfel faptul că „limbajele”
exprimării acestei vieţuiri îşi găsesc suflul
comunicativ tocmai în mulţimea praznicelor
şi milosteniilor, prin care tărâmurile celor
două lumi se unifică într‐o spiritualitate
exprimată prin gestică şi gândire sacră. Şi
astfel, moşii, strămoşii, „străpărinţii” şi
părinţii, prin procedurile sacre veşnicite in illo
tempore, sunt chemaţi prin „praznice”
încărcate de abundenţă şi fast sărbătoresc,
folclor Gherasim RUSU TOGAN
Gherasim
RUSU TOGAN
Segment de civilizaţie
tradiţională: Ritualica
„praznicelor” şi bogăţia
lor semantică
82 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
într‐un prezent veşnic, respectiv mereu
reiterat ca aducere‐aminte prin gesturile de
milostivire practicate la asemenea ocazii.
În privinţa spaţialităţii, praznicele, după
cum se cunoaşte, se desfăşoară în locurile
sacre ale aşezării respectivei colectivităţi, cu
predilecţie în apropierea locaşului sfânt, lacuri,
râuri, fântâni, prelungiri precreştine, şi
niciodată în ocolul cimitirului, din care urmaşii,
în legea pământului şi‐au preluat vigoarea
dăinuirii. Astfel, dacă ne‐am arunca privirea
şi mai insistent dincolo de matricea precreştină,
desigur că uşor am descoperi sub multiple
falduri formele doveditoare ale continuităţii,
cu referire la modul în care colectivităţile îşi
trăiau acest sărbătoresc‐omagial, situat în
zona focalizatoare a „jertfelnicului”.
Hrana „albă”:
Un întreg scenariu îşi găsea câmp propice
pentru desfăşurare, într‐o coabitare firească
a actanţilor, cinstiţi cu „hrană sacră”, precum
colac, brânză, caş, lapte, completate aceste
bunuri cu băuturile locului. Tradiţional,
asemenea îndătinate forme de cinstire se
organizau la intersecţii de drumuri, (în Banat
şi sudul Transilvaniei), bunurile fiind aşezate
pe feţe de mese, sub veghea unor tineri,până
la trecerea drumeţilor ce se ospătau din ele.
O altă modalitate era ca aceste „bunuri de
praznic” să fie aşezate în coşuri de nuiele şi
acoperite cu pânzeturi albe şi oferite,
asemenea, drumeţilor, pentru a fi duse
familiei. De reţinut pare să fie discreţia
acestor proceduri, oficiate departe de ochii
mulţimii, fapt ce ne determină să‐l credem o
veche relictă, venită înspre noi din substratul
nostru procedural.
Masa de pomană. Rechemarea duşilor
Apare drept componentă a marelui
parastas sau sărbătorească retrăire a legăturii
cu duşii. Suntem martorii unui moment cu
valenţe sacro‐inaugurale, în sensul că
respectiva masă întinsă la încheierea
parastasului, vizează o anume persoană sau
grup component al familiei. Rechemarea
duşilor răsplăteşte audienţa prin acest ritual
al mesei întinse, completat mai apoi prin
danii, vizând însă indivizi străini de familie,
cărora li se împart haine, veselă, unelte etc.
Sunt vizate în mod prioritar categoriile mai
sărace, a căror stare oferă o bună primire a
bunurilor oferite. Desigur că existase cândva
un întreg repertoriu verbal ce însoţea actul
acestor danii mulţumitoare, dar astăzi, în
cele mai dese cazuri, se rezumă la formule
protocolare de bune şi sincere mulţumiri, nu
lipsite însă de sobrietate, respect şi
bunăcuviinţă, precum: Dumnezeu să‐i ierte;
Să fie bine primite; Să‐i (le) fie numele în veci
pomenit etc. În ceea ce priveşte vechimea,
asemenea proceduri vin înspre noi din vremi
de substrat, urmare fiind credinţa în legătură
cu duşii, prelungirea forţei lor de seducţie în
urmaşi, întru continuitate şi destin.
Poziţionarea şi ţinuta actanţilor
Aşa cum se cuvenea în planul
sărbătorescului, cât priveşte poziţionarea
actanţilor, atenţia acordată se înscrie sub
semnul sobrietăţii, dar şi într‐o moderată
cuvioşenie, impusă de mediu şi, implicit,
scopul întregului act sacral desfăşurat. Astfel,
pentru subiecţii implicaţi în desfăşurarea lui,
îmbrăcămintea se defineşte printr‐o reţinere
de la partea ornamentală şi exagerată
coloristic. Femeile, cu prioritate, îşi impun
tradiţională sobrietate anume, procedând la
decenţă, începând cu învelirea capului,
culoarea hainelor, excelând cu prioritatea
negrului. Bărbaţii vârstnici, la rândul lor, îşi
poartă îmbrăcămintea „clasică”, într‐un
specific tradiţional, de la cămaşa în cusături
sobre, pieptar, cioareci etc. Tinerilor, de
asemenea, li se interziceau „adaosurile” ce
le‐ar fi putut scoate ţinuta vestimentară din
normalitatea impusă. În planul religiosului,
totodată, ne întâmpină un univers care astăzi
captează întregul ritual. Reprezentarea
preotului este predominatoare. Ne abţinem
de la alte comentarii remarcând‐i doar
Gherasim RUSU TOGAN Gherasim RUSU TOGAN
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 83
absoluta sacralitate ce o emană, această
mare pomenire şi totodată aplecare a
asistenţei înspre religiozitate şi supremaţie
divină.
Dar se impune să luăm în atenţie şi faptul
că tensiunea afectivă a participanţilor este
condiţionată, în mod cert şi de timpul în care
se trăieşte respectivul eveniment.
Eram copil, prin anii 1946… Se sfinţea în
satul meu cimitirul eroilor, înfiinţat de fapt
după primul război mondial, dar acum i se
adăugase un şir nou de cruci, întru
pomenirea pieriţilor în cea de a doua
conflagraţie mondială. De faţă, era întreaga
suflare a satului, iar în dreptul fiecărei cruci
erau grupate rudele, în frunte cu părinţii şi
ceilalţi dintr‐un sânge, iar acolo unde era
cazul, văduvă şi copii. La deschiderea slujbei
de către preot, un vaier de suferinţă
explodase din piepturile îndureraţilor, încât a
fost nevoie să intervină bărbaţii pentru a‐şi
tempera femeile. Cu greu si‐a stăpânit şi
părintele valul emoţiilor, el însuşi
considerându‐se implicat în drama colectivă
a semenilor săi. Apoi, rostindu‐le în
pomelnicul său numele celor pieriţi, un
geamăt colectiv se aşternuse peste mulţime,
urmat de bocete şi pronunţarea numelui
celui drag, aşa, într‐un fel anume, ca şi când
Atotputernicul ar fi fost anume invocat, de a
nu uita pe Toader, pe Ion, Gheorghe, Mihai şi
Doamne, Doamne, ce s‐or face orfanii lui,
Doamneee! Şi multe mame,răzbite de
durere, îşi rupeau basmalele, despuindu‐şi
pletele albite de loviturile sorţii.
S‐au împărţit atunci dulciuri copiilor şi s‐a
întins pânză albă, aşternându‐se pe ea
pomană parcă peste măsură, iar întreaga
suflare a satului, până târziu, în miezul nopţii,
le‐a privegheat jertfiţilor plecarea!
Apoi, ani la rând, rareori ca în vreo
sâmbătă să nu se rostogolească de pe Coastă
vaierul de femeie îndurerată; de nevastă,
mamă, soră care‐şi stropeau astfel cu lacrimi
aducerea‐aminte a dalbului pribeag.
De la o vreme, odată cu trecerea
timpului, Coasta şi‐a înghiţit până şi pe cei
care au dus ani şi ani durerea pe picioare, iar
în prezent chiar şi cimitirul este înecat de
ierburi şi tufari, satul însuşi căzând în ruină!
Comunismul lovise cu plaga lui până şi
civilizaţia acestui colţ de lume, clătinată din
rădăcini şi pentru totdeauna!
Dar pentru a ne încheia digresiunea într‐o
notă optimistă, facem cunoscut gestul de
mare forţă patriotică al noului preot, fiu al
locului, animat de cutezanţa salvării acestui
colţ de lume. Posibil că la geamătul de sânge
al străbunilor săi, cu eforturi duse până la
limita suportabilului, a ridicat în faţa bisericii
un monument de granit al eroilor. Pe el sunt
sculptate, drept pioşenie, numele eroilor jertfiţi
în cele două războaie mondiale, veşnicindu‐le
astfel memoria, în dincolo de lacrimile
demult secate ale celor dintr‐un sânge!
Ritualica meselor în viaţa cotidiană
Viaţa din mediul ţărănesc, cu legile ce‐i
asigurau stabilitatea şi echilibrul necesar,
cuprindea într‐o ordine prestabilită prin fire
şi dăinuire, un ritual ancestral, legat de însăşi
rotirea vremii pe mosorul timpului: mesele
zilnice. Cele trei momente ale zilei,
dimineaţa, amiaza şi seara, coincid cu mesele
familiei, ordonate în raport de momentele
calendaristice ale anului şi inclusiv munca
prestată la momentul de referinţă, înscrisă în
calendarul activ al anului.
Aşadar, în raport de anotimp şi muncile
tradiţionale din momentul de referinţă,
ritualica meselor zilnice se deosebea însă de
la o ocupaţie la alta, atâta timp cât implica
majoritatea membrilor familiei, reprezentând
gospodăria tradiţională. Ziua, în mod
excepţional, duminica şi‐n zilele de sărbători
religioase, se consuma prin gruparea întregii
familii în jurul mesei, în cele trei momente
ale sale, iar în restul zilelor, respectiv a celor
lucrătoare, primii care asaltau frugal masa de
dimineaţă era tatăl, urmat de fiii cei
mari,cărora avându‐se în vedere specificul
coordonării gospodăriei, animale, păsări,
Gherasim RUSU TOGAN Gherasim RUSU TOGAN
84 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
pregătirea pentru o anumită muncă a
câmpului, impunea o exigentă înscriere în
ritmul de început al zilei. Femeia ca prezenţă
inevitabilă asigura consumul hranei, fără un
protocol anume, respectiv „din mers”, rareori
cu răbdare, prin aşezare la masă, într‐o
anume ordine.
Un spaţiu aparte era totuşi rezervat
copiilor, cărora mama le dăruia atenţia sa
maternă, învăluită într‐o diversitate de stări
sufleteşti, apte de a le imprima optimism şi
tragere pentru o anume ocupaţie. Conţinutul
hranei se raporta la îndestularea lor cu
bunurile din gospodărie, ca lapte, brânză,
pâine, mămăliguţă, fără să lipsească
legumele, mierea şi alte bunuri specifice
gospodăriei tradiţionale…
Concluziile anchetei, „Starea fizică şi
alimentaţia şcolarilor în România”, apărută
sub semnătura Dr. Anatole Cressin, în
Sociologia Românească din veacul trecut, ne
aduce în faţă o realitate perpetuată prin
vremi. Extragem:
„Debilitatea fizică a generaţiei noastre
tinere este în funcţie de hrana neraţională,
săracă în vitamine şi insuficientă calitativ şi
cantitativ.”. Ca soluţii viabile, se pledează
pentru cooperarea dintre casa părintească şi
şcoală, sub directa intervenţie a satului:
„Putem ridica robusteţea copiilor noştri de
şcoală prin grija părintească a şcolii asupra
hranei şi a condiţiilor de viaţă ale elevilor.
Şcoala nu trebuie să rămână indiferentă dacă
elevii dorm 4‐5 în cameră sau într‐un pat…
Şcoala trebuie să rezolve toate aceste
chestiuni prin îndrumarea şi concursul
statului, care are o obligaţie sfântă să vegheze
asupra dezvoltării normale a tineretului…” (4).
Masa amiezii. Prânzul
În faptul de viaţă curent, masa de prânz
îşi avea momentul ei inaugural, înscris în
ordinea firească a zilei şi supus unui regim
alimentar marcat de riturile lui specifice. La
rându‐i, conţinutul alimentaţiei depindea
considerabil de locul şi specificul muncii la
momentul respectiv. Dacă locul desfăşurării
era casa cu gospodăria ei, membrii familiei
oficiau cunoscutul ritual al aşezării în jurul
mesei, rugăciuniea şi, în ordinea prestabilită,
consumul hranei pregătite.
Dacă masa se servea în câmp, practica
oficiată în ordinea cerinţelor vieţii era
dictată de caracterul muncii şi locului
desfăşurării. La muncile de praşilă ori
seceriş, pentru întreg corpul familiei, prânzul
se desfăşura în apropiere, sau un umbrar
artificial sau natural, iar în lipsa unor condiţii
proprii, chiar la marginea ogorului. Pe o faţă
de masă erau aşezate alimentele pregătite;
de obicei supă sau ciorbă, ouă fierte, legume
naturale ş.a. Scurta pauză care îi succeda
desfăşurarea îşi avea rostul de a revitaliza
familia la ritmurile muncii.
Particularităţi ale mesei să‐i zicem
„mobile”, le descoperim şi‐n mediul
păstoresc, respectiv la stâna de oi, unde ea
se interferează cu regimul turmei şi al
prelucrării laptelui. Ca specific, masa la stână
nu mai cuprinde familia ci grupul celor
implicaţi la respectivele munci, în care rareori
era implicată soţia baciului sau altor rude mai
apropiate. De astă dată, masa îşi avea
caracterul său frugal, compusă fiind din
alimentele ei specifice, sub presiunea grabei
de a oferi turmei regimul de viaţă specific.
Să nu omitem nici mesele aşa‐zise
„singulare”, rezervate unora dintre membrii
familiei, cu ocazii anume, precum cositul,
uscatul fânului, prelucratul lemnelor din
pădure etc. La asemenea munci, respectivul
membru al familiei sau grupului, precum
tatăl şi unul sau mai mulţi fii ai săi, aveau
pregătită o straiţă cu hrana compusă din
pâine şi carne pregătită încă din iarnă,
anume să fie folosită vara sau, specific
Ardealului, slănină afumată, brânzeturi şi
legume diverse.
Şi totuşi, indiferent de localizarea lor,
mesele purtau cu ele unda sacrală specifică,
trăgându‐şi seva din însuşi conceptul ce le
fundamenta durata: masa fiind ofranda Celui
Gherasim RUSU TOGAN Gherasim RUSU TOGAN
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 85
de Sus oferită supuşilor săi ca răsplată pentru
credinţă şi trudă. Omul pământului s‐a arătat
întotdeauna şi pentru toate recunoscător
forţei divine, de unde şi pornirea de a fi
darnic cu semenii,oferindu‐le din bunuri,
întru îndestulare şi mulţumire.
Sărbătorile calendaristice
Frecvente în „România profundă”, aceste
mese reflectă stare sărbătorească,
înălţătoare de duh sfânt, de suflet urât şi
ofrandă adusă Cerescului. Ca origine,
pierdute în vremi de demult, ele îşi aveau ca
rădăcini sacrale starea de mulţumire adusă
de omul pământului acelor forţe văzute mai
presus de fire, de care îi era legată viaţa.
Fiindcă de ele depindea soarta seminţiei sale
dar şi a firului de grâu, a ierbii şi spicului
vieţuitor şi a tuturor celor de pe lume,
inclusiv a membrilor familiei sale, a legăturii
între cei trecuţi în ceea lume şi cei care sunt,
fiii lor de un suflet şi‐un sânge. Ei, „plecaţii”,
erau întotdeauna elementul de referinţă,
„motivaţia”, în numele căreia se justificau
obiceiuri, proceduri, gesturi sacrale.
Marile sărbători de peste an: Crăciunul,
Anul Nou, Boboteaza, Sărbătorile Pascale,
Moşii, Sfinţii şi Sfintele erau omagiate printre
altele şi prin mesele, ofrandele ritualice
încărcate de fast şi de pace, într‐o adâncă şi
temeinică primenire a vieţii, sub
multitudinea semanticilor sale. Ca urmare, e
aproape imposibilă surprinderea lor sub
toate nuanţele şi inclusiv a practicilor ce le
includeau, cu un mesaj specific, fiecare în
specificul său.
Decupăm din multitudinea stărilor, în
primul rând Masa de Crăciun care, în univers
tradiţional, îşi avea ca specific, pe lângă
hrana cu predilecţie constituită din preparate
de porc, câteva particularităţi cu trimitere
înspre preparatele din aluat cu simbolistica
lor proprie şi coloristicul de suflet imprimat
de colind, modalitate aparte de exprimat
starea de înălţare, de adâncă recunoştinţă
faţă de Naşterea „Craiului cel Mare”. La masa
rituală, pregătită după revenirea acasă de la
Slujba cea Mare, în prezenţa tuturor
membrilor familiei, uneori şi a rudelor cu
unitatea familiei spartă, erau serviţi colacii
pregătiţi anume, cu o simbolistică
determinată de însăşi semantica acestei mari
sărbători. În asemenea ocazii, colacul era
rupt de gazda mare şi împărţit celor de faţă.
Bucăţi din el, „firmiturile” mai ales, erau
presărate în hrana animalelor, pentru „sporul
gospodăriei”. Ca moment inaugural, masa
era oficiată la miezul zilei, când obligaţiile
extrafamiliale erau încheiate: prezenţa la
oficiul divin, colindatul şi alte îndatoriri. De‐
aici, prelungire la masa ritualică a familiei şi a
unor comportamente avute la celelalte ocazii
sacre, printre ele îmbrăcămintea
sărbătorească, incluzând cel puţin o piesă
purtată pentru prima dată, din credinţa că
aduce noroc, respectiv primenire şi echilibru.
Un element în plus şi de forţă optimistă
aparte, era prezenţa copiilor din familie şi
înrudiţi, cărora li se solicita să colinde şi să
interpreteze diverse piese din repertoriul
teatral religios.
Ca originalitate, proiectată pe fundalul
iernii, această sărbătoare imprimă optimism
şi prospeţime, de unde şi prezenţa unor
mese colective la care participarea depăşeşte
universul familiei, mobilizând chiar întreaga
colectivitate. Din economie de spaţiu şi
evitarea repetării unor situaţii de altfel
comune, ne limităm, ca urmare, la aceste
aspecte incursiunea noastră.
Mesele omagiale sau aniversare
De astă dată, avem în atenţie actul de
sărbătorire a unui membru al familiei,
ocazionat de omagierea numelui, emblemat
sărbătoreşte, prin invitarea celor apropiaţi
sieşi. Sărbătorirea era rânduită după tipare
anume. În cazul băieţilor, erau invitate fete,
implicit iubitele, având la îndemână şi un
spaţiu de joc, fiind tocmiţi uneori chiar şi
muzicanţi, ei fiind aceia care îşi rânduiau cele
necesare, familia nefiind implicată decât
Gherasim RUSU TOGAN Gherasim RUSU TOGAN
86 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
parţial sau deloc. Uneori vârstnicii petreceau
şi ei, cu discreţie şi cumpătare, alături de
câteva rude mai apropiate, fără să
umbrească pe tineri.
Masa tinerilor căsătoriţi
Prin practica ei, era o formă de relaţie
spirituală, confirmată de prezenţa naşilor, în
cadrul ritualicii de factură omagial‐familială.
Asemenea, erau implicaţi tinerii căsătoriţi şi
părinţii acestora. În majoritatea cazurilor,
masa omagială avea loc în săptămâna
următoare de după nuntă, bucurându‐se de
audienţă pe raza localităţii, în raport de
legăturile prestabilite între membrii ce şi‐au
întemeiat familia. Astfel, dacă tânărul s‐a
căsătorit „pe curte”, în sensul că părinţii au
hotărât ca existenţa lui să dăinuie, împreună
cu tânăra soţie, în cuibul unde se născuse,
atunci semantica acestei îndătinări se
amplifică. Tinerii, în văzul întregului sat, se
duc la masă în casa socrilor mici, urmaţi de
socrii mari şi de naşi, cinstindu‐i astfel, drept
mulţumire că fata lor şi‐a transferat
existenţa, total, în noua casă. În ce‐i priveşte
pe naşi, aceştia sunt învăluiţi în consideraţii
apreciative, fiind cinstiţi cu daruri diverse,
completându‐le pe cele de la evenimentul cel
mare, precum ghiveci de flori, o haină mai
aleasă pentru naşă, iar pentru naş, o curea
înflorată, şerpar etc. În cazul de faţă avem în
atenţie familia de tineri în care ginerele era
feciorul cel mai mic sau singurul şi ca urmare
rămânea în casa părinţilor drept moştenitor
şi totodată împlinitorul voinţei testamentare
a părinţilor. Aceeaşi situaţie era şi în cazul
fetei ca unică moştenitoare a familiei.
Oricum, era interesat faptul că ochii
satului erau îndreptaţi înspre acest
eveniment, apreciindu‐i contribuţia la
sudarea noii căsnicii, dar uneori erau
prezente şi săgeţi ironice, mai cu seamă la
adresa soacrei mari, speculându‐se defecte,
moduri vechi de comportament etc. Dar
dincolo de toate, cu riscul de a ne repeta,
consemnăm faptul că, în legile ei imuabile
vremi şi vremi, colectivitatea îşi deschidea
primitoare braţele, acceptându‐le tinerilor
integrarea în colectivitatea ce le –a dat în
fapt viaţă.
……………..
1 DEX, Univers Enciclopedic, 1998, p. 835.
2 Mihai Andrei Alexe, Transcendentul.
Paradigmă a vechii mistici româneşti,
Saeculum, An X, nr. 7‐8, 2o11, p. 40.
3 Daniel Sebastian, Comunicarea
simbolică…,Editura Dacia, 2003, p.13.
4 Sociologie Românească, An II, Nr. 5‐6, Mai‐
Iunie 1937, p. p. 214‐215.
Gherasim RUSU TOGAN Gherasim RUSU TOGAN
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 87
(urmare din numărul trecut)
Una la Prefectură sau O scrisoare
pierdută
Aşa se face că, puţină vreme după
premiera de la Teatrul Naţional a Scrisorii
pierdute (Marţi, 13/25 Noembrie 1884)
Hasdeu, deputat de Craiova, îşi ia adio de pe
scena Camerei Deputaţilor, aducând în
spectacol o replică a lui Trahanache, din actul
III, scena VI. Aici chiar trebue să ne oprim
puţin, pentru că unele dintre „persoanele”
din Parlament se vor regăsi şi în Academie, în
1891. Aşadar:
Le povesteşte Hasdeu, Iuliilor, la 16/28
Nov. ’84: „În curs de 3 săptămâni am fost
numai pe drumuri: de 5 ori din Bucureşti la
Craiova şi înapoi. Am avut un succes strălucit:
nu numai m‐am ales eu, dar am ajutat a se
alege în Craiova toţi amicii mei şi am dărâmat
pe Stolojanu, care mă combătuse în alegerile
trecute. Acum Camera s‐a deschis eri.
(Premiera Scrisorii pierdute, cu două zile
înainte de deschiderea Camerei Deputaţilor,
nu poate fi desprinsă de acest context.
Dimpotrivă; n.O.) Astăzi sau mâine Stolojanu
(continuă Hasdeu) care s‐a ales în Bucureşti
după ce a perdut la Craiova, este decis a
rădica în Cameră cestiunea că eu nu pot fi
deputat de vreme ce sum director al Arhivei.
Sper că‐l voi birui şi aci, căci Direcţiunea
Arhivei nu este un post administrativ, ş‐apoi
am foarte mulţi amici în Camera actuală.
Înţelegeţi acum de ce nu v‐am scris atâta
timp. A fost luptă şi iarăşi luptă (subl. n., O.).
Cu toate astea m‐am gândit zi şi noapte la
voi. Mai am bucluc în Cameră astăzi şi mâine,
şi apoi mă liniştesc. De nu eram eu în
Craiova, ar fi căzut şi Chiţu, căci Stolojanu
organizase o intrigă infernală contra noastră,
a tuturora. Dar bun e D‐zeu! / Mă grăbesc la
Cameră.” (Corespondenţa Hasdeu – Iulia,
scrisoarea 166.)
Peste două zile, Duminică, 18/30 Nov. ’84:
„V‐am scris alaltăeri. De atunci un succes
definitiv, şi mai mare decât cel dintâi.
Stolojanu a împins pe Kogălniceanu să
conteste alegerea mea, sub cuvînt că
directorul Arhivei, ca funcţionar, nu poate fi
deputat. Erau faţă în Cameră 120 deputaţi. Se
scoală Kogălniceanu şi zice: «Contest pe d.
Hasdeu, care trebui să fie invalidat.» După
lege, o contestare numai atunci se poate lua în
consideraţiune, când o susţin cel puţin 5
deputaţi. Preşedintele întreabă dară: «Sunt 5
deputaţi cari să susţină pe d. Kogălniceanu
contra d‐lui Hasdeu?» Adâncă tăcere. Întreabă
încă o dată. Aceeaşi tăcere. Întreabă a treia
oară. O voce răspunde: «Nu este nimeni
contra d‐lui Hasdeu.» Atunci preşedintele
rosteşte: «Proclam pe d. Hasdeu deputat al
Craiovei.» Kogălniceanu a rămas ca un
caraghioz. Stolojanu devenise galben ca ceara.
Toţi deputaţii mă felicitau. Tablou!”
(Corespondenţa Hasdeu – Iulia, scrisoarea 167.)
Dar lupta continuă. Tot Hasdeu, peste
două săptămâni, Duminică, 2/14
Decembrie, după ce se deschisese şi
Senatul: „Vă scriu în pripă, căci trebui să
merg la Ateneu, unde ţin astăzi (Duminică, 2
oare p.m.) o conferinţă literară. Vă anunţ
numai că Stătescu în Senat a combătut
alegerea mea, cerând de la Minister cu or‐
ce preţ ca să optez pentru Arhivă sau pentru
Cameră, una din doă. Chiţu a declarat că voi
opta. Jurnalele au şi publicat că mi‐am dat
demisia de la Arhivă pentru a rămâne
eseu Octavian ONEA
Octavian ONEA
Menodrama Hasdeu –
Caragiale.
A. De la Societatea
„Românismul” la
ratarea premiului
academic (I)
88 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
deputat. E minciună. De Arhivă nu mă las
odată cu capul. Mâine mă duc la Cameră,
fac un discurs şi‐mi dau demisia din
deputat. Dacă Camera va refuza demisia,
atunci rămân şi deputat şi arhivist. Iată cum
stau lucrurile. Bun e Dumnezeu! Eu mă port
înţelepţeşte şi cu moderaţiune. Să vedem,
cine va birui!” (Corespondenţa Hasdeu –
Iulia, scrisoarea 164; editorii au datat‐o
eronat: 2/14 Noembrie 1884.)
Momentul fiind tensionat, înţelegând cu
o zi mai devreme că a pierdut partida („Un
om care 20 de ani a lucrat zi şi noapte în
sudoarea frunţei şi totdauna cu fruntea
senină, un om căruia energica cetate a
Craiovei, prin scrutin secret, i‐a dat 400 de
voturi, un om care nu a şovăit niciodată pe
calea ideilor liberale şi naţionale, un
asemenea om nu intră nicăeri pe fereastră,
ci totdauna pe uşa cea mare, şi tot aşa pe
uşa cea mare va eşi, iar nu pe fereastră din
această Cameră”, spunea în discursul ultim;
„Monitorul Oficial”, nr. 12, 4 Decembrie
1884: Desbaterile Corpurilor Legiuitoare.
Şedinţa Camerei de la 3 Decembrie, p. 147;
apud Oprişan, Setea, 448) şi nevrând să mai
întindă coarda, Hasdeu – el însuşi un
devastator umorist – destinde situaţia cu o
replică din Scrisoarea cea proaspătă a lui
Caragiale: „Îmi permit, domnilor, să trec
peste laudele personale, ce‐mi adresează aci
d. Stătescu, laude care‐mi aduc aminte un
pasagiu din comedia d‐lui Caragiali, pasagiu
care zice: «onorabile, dă afară pe
stimabilul». D. Stătescu, făcându‐mi atâtea
elogiuri, se adresează către d. Chiţu şi‐i zice:
Onorabile, dă afară pe respectabilul
(Aplauze, rîsete).” („Monitorul” cit.; apud:
Caragiale, Teatru, 599.) Aducerea lui
Caragiale în Parlament – nici n‐a fost nevoe
să‐i numească titlul piesei, fiind suficient să
spună „comedia d‐lui Caragiali” – era
totodată şi un „certificat de calitate”, pe care
Hasdeu înţelegea să‐l acorde mai tînărului,
dar marelui său confrate, ca pe un
monumentum aere perennius, fixat în forul
aleşilor naţiunii. Ca o dovadă că teatrul
caragialian era deja memorabil. Data este de
reţinut: Luni, 3/15 Decembrie 1884. Până
atunci, Scrisoarea se jucase de nouă ori:
Marţi, 13/25 Nov. 1884 (I), Joi, 15/27 Nov.
(II), Duminică, 18/30 Nov. (III), Marţi, 20
Nov./2 Dec. (IV), Joi, 22 Nov./4 Dec. (V),
Duminică, 25 Nov./7 Dec. (VI), Marţi, 27
Nov./9 Dec. (VII), Joi, 29 Nov./11 Dec. (VIII) şi
Duminică, 2/14 Dec. 1884 (IX). Şi avea să se
mai joace apoi de şapte: Marţi, 4/16 Dec.
(X), Duminică, 9/21 Dec. (XI), Duminică, 23
Dec. 1884/4 Ian. 1885 (XII), Marţi, 1/13 Ian.
1885 (XIII), Joi, 17/29 Ian. (XIV), Luni (deşi,
ziua mi se pare curioasă; Onea), 25 Martie/6
Aprilie (XV) şi Marţi, 23 Aprilie/5 Mai (XVI)
1885 (Massoff III, 165).
Nu ştiu dacă Hasdeu fusese la vreunul
dintre spectacolele anterioare scrisorii sale
(sper că da), dar ştiu că a asistat la a doua
lectură făcută de autor (prima fusese
Duminică, 23 Septembrie/5 Octombrie 1884,
la Junimea, în presenţa lui Alecsandri,
Maiorescu, Zizin Cantacuzino, Al. Philippide,
Th. Rosetti, Burghele, Chibici Râvneanu;
Marin Bucur, 191). A consemnat‐o
Maiorescu, în însemnările sale zilnice:
„Miercuri, 3/15 Oct. Aseară, domnul şi
doamna [Dim. A.] Sturdza la mine, alde Th.
Rosetti, Hasdeu, Creţeanu, Zizin, I. Cerchez,
Alecsandri ş.a.m.d. Carag[iali] a citit din nou
O scrisoare pierdută” (Bucur, 192). Hasdeu
cunoştea, aşadar, cel puţin şi sigur, piesa de
la sursă.
Şi nu esitase să‐i facă reclamă, deşi Caragiale
îi persiflase copios reperele pe care le
expusese în programul ziarului „Traian”, la 16
Aprilie 1869: „Trei date formează totalitatea
crezului nostru politic: 1821, 1848, 1866.
Revoluţiunea lui Tudor Vladimirescu a
deşteptat în România elementul naţionalităţii,
amorţit până atunce sub falanga jugului fanariot.
Fidel memoriei lui 1821, organul nostru
va fi un luptător neobosit al românismului.”
„Revoluţiunea din 1848, rumpând şi
sfărâmând ruginitele lanţuri ale privilegiului,
Octavian ONEA Octavian ONEA
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 89
a fost pentru noi aura născândă a democraţiei.
Generaţiunea de astăzi este fiia de trup şi
suflet a lui 1848.”
„Revoluţiunea lui Tudor ne‐a dat
românism, revoluţiunea din 1848 ne‐a dat
democraţie, revoluţiunea din 11 Februarie a
venit să le căsătorească într‐un mod
indisolubil, dându‐ne Constituţiunea.
În 1866 principiile din ’21 şi din ’48 au
devenit o literă vie, o lege, un sacrament.”
(H., Op. IV, 385‐386). Gândea, probabil, că şi
o reclamă comică, din partea lui Caragiale,
tot reclamă rămânea. Aşa că, în loc de
supărare şi ranchiună, a ales lauda.
...Acuma, va zice cineva, ce mare brânză
că te lăuda Hasdeu? Păi, era. Aşa cum – şi
avea s‐o simtă Caragiale însuşi, la
desnodămîntul premiului academic – era de
rău dacă te critica Hasdeu.
Şi apoi, să nu uităm că laudele lui
Hasdeu erau adresate unui dramaturg ce
fusese copios fluerat şi avea să mai fie încă
fluerat. Şi ce fluerat! De‐i sunau sirenele‐n
cap şi după ce ajunsese în fruntea Teatrului
Naţional. „Le auz încă... De atunci ocolesc
stradele cu linii de tramways [aveau
clopote de avertizare], de atunci am rămas
cu un fel de antipatie de anarhist contra
sergenţilor de oraş [aveau ţignale];
semnalele lor mă aruncă într‐o melancolie
[nu inventase încă Cioran cuvîntul
disperare] foarte neplăcută.” Semnatarul
acestor cuvinte exasperate era „actualul
director al teatrului” şi „autorul pieselor O
noapte furtunoasă, Leonida faţă cu
Reacţiunea, O scrisoare pierdută şi D‐ale
Carnavalului – şi încă un autor unic în
ţară... Nu vă speriaţi” – şi prin asta
sublinia, de fapt, echivocul – „unic nu prin
talent, ci prin altceva: eram şi sunt unicul
autor dramatic fluerat... Şi ce fluerare!... Le
auz încă...” (O întîmpinare personală în
cestiunea Teatrului Naţional, 22 August
1888; Op. III B, 799; scriem şi noi, peste
tot, Reacţiunea şi Carnavalului, cum le‐a
scris Caragiale).
BIBLIOGRAFIE
Bibliografia (sau Bibl.) = Academia
Română, Institutul de Istorie şi Teorie Literară
„G.Călinescu”, Bibliografia I.L.Caragiale în
periodice (1852 – 1912), Vol. I, [de] Mioara
Apolzan, Marin Bucur, Georgeta Ene, Rodica
Florea, Dorina Grăsoiu, Stancu Ilin, Dan
C.Mihăilescu, Coordonare: Marin Bucur,
Revizie finală: Georgeta Ene, Cuvînt înainte:
Acad. Eugen Simion, Bucureşti, Editura „Grai
şi Suflet – Cultura Naţională”, 1997.
Bucur (sau, Marin Bucur) = Marin Bucur,
Opera vieţii. O biografie a lui I.L.Caragiale, I,
Bucureşti, Cartea Românească, 1989.
Caragiale, Teatru = I.L.Caragiale, Opere, 1,
Teatru, Ediţie critică de Al. Rosetti, Şerban
Cioculescu, Liviu Călin, Bucureşti, ESPLA,
1959.
Cazaban = Ion Cazaban, Caragiale şi
interpreţii săi. Un secol de reprezentare pe
scenele româneşti, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1985.
Cioculescu, Viaţa = Şerban Cioculescu,
Viaţa lui I.L.Caragiale. Caragialiana, Bucureşti,
Editura Eminescu, 1977. Pentru cine are vreo
nedumerire: Ediţia I (1940).
Corespondenţa Hasdeu – Iulia = Institutul
de istorie şi teorie literară „G.Călinescu”,
Documente şi manuscrise literare, Vol.III,
Corespondenţa B.P.Hasdeu – Iulia Hasdeu,
Ediţie publicată, adnotată şi comentată de
Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu,
Bucureşti, Editura Academiei, 1976.
H., Op. IV = B. P. Hasdeu, Opere, IV,
Publicistică politică. 1858 – 1904, Ediţie
îngrijită de Stancu Ilin şi I. Oprişan..., 2007,
Colecţia „Opere fundamentale”.
Influenţe = Octavian Onea: Influenţe
hasdeene, în „Luceafărul”, anul XXXII, nr. 9
(1399), 4 Martie 1989, pp. 1, 6,
(Eminesciana); Eminescu – mirajul Hasdeu. I.
Influenţe hasdeene în poezia eminesciană. 1,
„Verva”, nr. 1, pp. 1, 3‐4; 2, nr. 2, p. 2, nr. 3, p.
3; 3, nr. 4, pp. 2‐3; Influenţe hasdeene în
poezia eminesciană, „Revista de lingvistică şi
ştiinţă literară”, Chişinău, 1 (151), Ian.‐Febr.
Octavian ONEA Octavian ONEA
90 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
1994, pp. 83‐88.
Însemnări I = Titu Maiorescu, Însemnări
zilnice. Publicate cu o introducere, note, fac‐
simile şi portrete de I.Rădulescu‐Pogoneanu,
I (1855 – 1880), Bucureşti, Editura Librăriei
Socec, [1936].
Maiorescu, Op. I = Titu Maiorescu, Opere,
I. Critice, Ediţie îngrijită, cronologie, note şi
comentarii de D. Vatamaniuc, Studiu
introductiv de Eugen Simion, Bucureşti,
Fundaţia Naţională Pentru Ştiinţă şi Artă,
Univers Enciclopedic, 2005, (Fundaţia
Naţională pentru Ştiinţă şi Artă), Colecţia
„Opere fundamentale”.
Massoff I = Ioan Massoff, Teatrul
românesc. Privire istorică, Volumul I (De la
obârşie până la 1860), Bucureşti, Editura
Pentru Literatură, 1961.
Massoff III = Ioan Massoff, Teatrul
românesc. Privire istorică, Volumul III, Teatrul
din Bucureşti în perioada 1877‐1901,
Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1969.
Op. III B = I.L.Caragiale, Opere, III. Teatru.
Scrieri despre teatru. Versuri, Ediţia a doua,
revăzută şi adăugită de Stancu Ilin, Nicolae
Bârna, Constantin Hârlav, Prefaţă de Eugen
Simion, Bucureşti, Fundaţia Naţională Pentru
Ştiinţă şi Artă, 2011, (Academia Română,
Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă),
Colecţia „Opere fundamentale”.
Oprişan, Setea = I. Oprişan, B.P.Hasdeu
sau setea de absolut. Tumultul şi misterul
vieţii, Bucureşti, Editura Vestala, 2001.
Opere I = I.L.Caragiale, Opere, I. Proză
literară, Ediţie îngrijită de Stancu Ilin, Nicolae
Bârna, Constantin Hârlav, Prefaţă de Eugen
Simion, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2000
(Academia Română, Fundaţia Naţională
pentru Ştiinţă şi Artă), Colecţia „Opere
fundamentale”.
Pumnul, Istoria familiei Petriceico‐Hăjdău
= Octavian Onea, Aron Pumnul – Studii
genealogice. Istoria familiei Petriceico‐
Hăjdău. Extras din „Arhiva Genealogică”, V
(X), 1‐2, Iaşi, Editura Academiei Române,
1998, pp. 29‐45.
Răsvan = B. Petriceicu‐Hasdeu, Răsvan şi
Vidra. Poemă dramatică în cinci cânturi,
Ediţiunea IV, Bucuresci, Editura Librăriei
Socecu & Comp., 1895.
Octavian ONEA Octavian ONEA
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 91
Ediţia a XIII ‐ a, 25 – 27 septembrie,
Bacău‐Tescani, 2014
Regulamentul concursului
Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea
Cancicov” organizează cea de‐a XIII ‐ a ediţie
Festivalul‐Concurs de Creaţie Literară
„Avangarda XXII”, manifestare care îşi
propune descoperirea şi promovarea
creatorilor de poezie, proză scurtă, teatru
scurt, critică literară şi eseu în limba română
‐ tineri şi adulţi, începători şi profesionişti ‐, a
celui mai bun debut în volum, a celor mai
buni poeţi consacraţi, precum şi a celei mai
bune antologii de autor, identificarea şi
promovarea celor mai valoroase reviste
literare şi de cultură de limbă română din
ţară şi străinătate. De asemenea, iniţiativa îşi
mai propune descoperirea şi promovarea
valorilor autentice băcăuane prin acordarea
Premiilor Anuale ale Fundaţiei „Georgeta şi
Mircea Cancicov” pentru Literatură, Cultură,
Arte, Jurnalism, Ştiinţe şi Învăţământ.
Condiţii de participare
La această competiţie pot participa:
I. Creatori de poezie, proză scurtă, teatru şi
critică literară şi/sau eseu în limba română
din ţară, Basarabia, Bucovina (Ukraina),
Voivodina (Serbia), Gyula (Ungaria) şi din
diaspora, cu cetăţenia română, a ţării de
rezidenţă sau cu dublă cetăţenie, care:
‐ nu au depăşit vârsta de 35 de ani şi nu au
debutat editorial
‐ au debutat editorial în perioada 2013 şi
nu au depăşit vârsta de 47 de ani
‐ nu au depăşit vârsta de 65 de ani (scriitori
profesionişti), precum şi
II. Autori de antologii (din creaţia unui
singur sau a mai multor poeţi) în limba
română, din ţară, Basarabia, Bucovina
(Ukraina), Voivodina (Serbia) şi din diaspora,
apărute în 2013
III. Reviste literare şi de cultură
IV. Creatori din domeniile literaturii,
artelor, jurnalismului, ştiinţei şi
învăţământului
Desfăşurarea concursului
I. Concurenţii care nu au depăşit vârsta de
35 de ani, nu au debutat editorial şi nu au
primit premiul de debut în volum în ediţiile
anterioare vor expedia un număr de
minimum:
‐ un grupaj de 10 poezii,
‐ 3 lucrări de proză însumând maxim 8 pagini,
‐ 1 ‐ 2 piese de teatru scurt,
‐ 2 lucrări de crtitică literară/eseu de circa
4‐5 pagini.
Lucrările vor fi editate în word, cu caracter
Times New Roman, corp 12, la un rând şi
jumătate, cu diacritice.
Lucrările vor purta un moto, iar fişa
autorilor (care va conţine, în mod obligatoriu,
o copie scanată a cărţii de identitate,
numele şi prenumele, locul şi data naşterii,
profesia, locul de muncă, adresa exactă,
numărul de telefon şi de mobil şi adresa de
e‐mail) se va introduce într‐un plic închis, ce
va avea acelaşi moto cu cel al lucrărilor.
De asemenea, concurenţii vor introduce în
plicul mare un CD cu textele şi fişa autorului
culese în word, cu fonturi româneşti
(condiţie eliminatorie!), o copie scanată a
cărţii de identitate, precum şi două poze
color ‐ una bust şi una în picioare, scoase cu
aparat foto digital, la rezoluţie maximă.
Conţinutul CD‐ului va fi transmis
obligatoriu şi la adresa de e‐mail:
fundatiacancicov@yahoo.com
actualitatea Avangarda XXII
Festivalul-Concurs
Internaţional de
Creaţie Literară
„Avangarda XXII”
92 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
‐ Concurenţii care au debutat editorial în
anul 2013 şi nu au depăşit vârsta de 47 de
ani vor trimite trei exemplare din cartea
apărută, un CD cu o copie scanată a cărţii de
identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.
‐ Poeţii consacraţi, care nu au depăşit
vârsta de 65 de ani, vor trimite minimum trei
titluri de cărţi reprezentative, un CD cu o
copie scanată a cărţii de identitate, un
curriculum vitae şi o fotografie.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru editorii
(responsabilii, îngrijitorii) antologiilor care
cuprind creaţiile mai multor poeţi.
‐ Poeţii profesionişti, care şi‐au scos o
antologie din creaţia proprie în anul 2013,
vor trimite trei exemplare din cartea respectivă,
un CD cu o copie scanată a cărţii de
identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.
‐ Prozatorii, dramaturgii şi criticii literari vor
trimite o carte editată în anul 2013, în trei
exemplare, un CD o copie scanată a cărţii de
identitate, un curriculum vitae şi o fotografie
‐ Directorii (redactorii‐şefi) publicaţiilor
literare şi de cultură de limbă română, din
ţară şi străinătate vor trimite cel puţin trei
numere reprezentative apărute în cursul
anului 2013, un CD cu o copie scanată a cărţii
de identitate, un curriculum vitae şi o
fotografie.
Toate lucrările vor fi expediate până la data
de 25 iulie 2014 (data poştei), pe adresa:
Direcţia Judeţeană pentru Cultură Bacău,
Strada 9 Mai nr. 33, etaj III, C.P. 600066, cu
menţiunea: „Pentru Festivalul‐Concurs de
Creaţie Literară Avangarda XXII”.
Concurenţii premiaţi vor fi, în prealabil,
anunţaţi telefonic sau prin poşta electronică
în vederea participării la festivităţile prilejuite
de acest eveniment.
Manuscrisele, revistele, cărţile şi CD‐urile
nu se înapoiază.
II. Până la data 25 iulie 2014,
‐ creatorii din domeniile literaturii, ştiinţei
(inclusiv monografii) şi artelor vor trimite
prin poştă:
‐o carte de poezie editată în 2013 sau
minimum două grupaje de poezie publicate
în reviste literare anul trecut, un CD cu o
copie scanată a cărţii sau a textelor publicate
şi a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi
o fotografie bust
‐o carte de proză editată în 2013 sau
minimum două proze publicate în reviste
literare anul trecut, un
‐ CD cu o copie scanată a cărţii sau a
textelor publicate şi a cărţii de identitate, un
curriculum vitae şi o fotografie bust
‐o carte de critică literară/eseu editată în
2013 sau minimum două articole publicate în
reviste literare anul trecut, un CD cu o copie
scanată a cărţii sau a textelor publicate şi a
cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o
fotografie bust
‐ artiştii plastici vor depune minimum trei
lucrări semnate în anul 2013, un CD cu o
copie a lucrărilor şi a cărţii de identitate, un
curriculum vitae şi o fotografie bust
‐ dirijorii de orchestre sau coruri, soliştii
vocali şi instrumentişti, ansamblurile
folclorice vor depune un CD cu o copie a
minimum trei piese înregistrate video şi
prezentate la cel puţin un spectacol în anul
2013, o copie a cărţii de identitate, un
curriculum vitae şi o fotografie bust
‐ jurnaliştii vor depune un CD cu minimum
trei reportaje sau anchete sau interviuri,
indiferent de mărimea lor, şi cinci note sau
ştiri ‐ toate publicate în anul 2013, o copie a
cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o
fotografie bust
‐ conducătorii de instituţii culturale ‐
publice sau organizaţii neguvernamentale
sau profesioniste ‐ vor depune un CD cu un
raport al activităţilor desfăşurate în anul
2013, însoţit cu imagini de justificare, filmate
şi/sau foto, o copie a cărţii de identitate, un
curriculum vitae şi o fotografie bust
Lucrările, însoţite de un CV, vor fi trimise
sau aduse la sediul Direcţiei Judeţene pentru
Cultură şi Patrimoniul Naţional Bacău şi vor
purta menţiunea: „Pentru Premiile Anuale
ale Fundaţiei Culturale Cancicov”.
Avangarda XXII Avangarda XXII
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 93
PREMIILE:
Pentru prozatorii consacraţi, care nu au
depăşit vârsta de 65 de ani:
‐ Premiul de Excelenţă „GEORGETA MIRCEA
CANCICOV” pentru cea mai bună carte de
proză a anului 2013
Pentru poeţii consacraţi, care nu au
depăşit vârsta de 55 de ani:
‐ Premiul de Excelenţă „GEORGE
BACOVIA” pentru cea mai bună carte de
poezie a anului 2013
Pentru dramaturgii consacraţi, care nu au
depăşit vârsta de 65 de ani:
‐ Premiul de Excelenţă „ION LUCA” pentru
cea mai bună carte de teatru a anului 2013
Pentru criticii literari consacraţi, care nu
au depăşit vârsta de 65 de ani:
‐ Premiul de Excelenţă „VASILE
SPORICI” pentru cea mai bună carte de
critică literară a anului 2013
Pentru poeţii care au debutat editorial în
anul 2013 şi care nu au depăşit vârsta de 47
de ani:
‐ Premiul de Excelenţă pentru cea mai
bună carte de debut a anului 2013
Pentru cea mai bună antologie (inclusiv de
autor) de poezie a anilor 2013:
‐ Premiul de Excelenţă „GEORGE BACOVIA”
Pentru poeţii care nu au debutat editorial
şi nu au depăşit vârsta de 35 de ani:
‐ Premiul de debut în volum al Editurii
Fundaţiei Culturale Cancicov Bacău
La această categorie se vor mai acorda
Premiile I, II şi III, trei menţiuni, precum şi
premiile unor reviste literare.
Pentru cea mai bună revistă literară şi de
cultură a anului 2013:
‐ Premiul FUNDAŢIEI CULTURALE
„GEORGETA şi MIRCEA CANCICOV”
Pentru întreaga creaţie literară, Juriul va
acorda:
‐ Premiul „OPERA OMNIA” sau PREMIUL DE
EXCELENŢĂ
PREMIILE ANUALE ALE FUNDAŢIEI
CULTURALE „GEORGETA ŞI MIRCEA
CANCICOV” PENTRU LITERATURĂ, CULTURĂ,
ARTE, JURNALISM., ŞTIINŢE ŞI ÎNVĂŢĂMÂNT
În vederea stimulării şi promovării la nivel
local, naţional şi internaţional a creatorilor
băcăuani din domeniile literaturii, artelor,
ştiinţei şi învăţământului, juriul constituit va
acorda:
‐Premiul pentru cea mai bună carte de
poezie a anului 2013
‐Premiul pentru cea mai bună carte de
proză a anului 2013
‐Premiul „NICU ENEA” pentru cel mai bun
artist plastic al anului 2013
‐Premiul de Excelenţă pentru cel mai bun
jurnalist al anului 2013
‐Premiul de Excelenţă pentru cel mai bun
solist‐vocal/instrumentist al anului 2013
‐Premiul „Dr.VASILE ADĂSCĂLIŢEI” pentru
cel mai bun ansamblu folcloric al anului 2013
‐Premiul pentru cel mai bun management
cultural al anului 2013.
Activităţile Festivalului, precum şi
festivitatea de decernare a premiilor vor avea
loc în perioada 26 ‐ 27 septembrie 2014.
Notă: Premiile vor fi acordate numai
persoanelor prezente la festivitatea de
decernare a acestora.
În lipsa premiantului, premiul se anulează.
Manuscrisele, cărţile, materialele, lucrările
şi revistele care nu îndeplinesc întocmai
condiţiile acestui Regulament nu vor intra în
concurs.
Relaţii suplimentare la telefon:
0334405419
mobil: 0721/861045
E‐mail: fundatiacancicov@gmail.com
Director Festival:
Victor Munteanu
Avangarda XXII Avangarda XXII
94 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
comedia amară în trei acte
fragment
[…]
SENATORUL (brusc, indicându‐se pe sine cu
degetul): Dar ce sunt eu, mă? Pasăre
migratoare? Vezi, asta e gândirea ta tâmpită,
de ŞTIFT. Să pleci din ţară în loc să fii în mijlocul
alegătorilor care te‐au propulsat în scaunul
parlamentar? Sau... Asta nu înghit eu la colegii
mei: îşi pun coada pe spinare şi tule‐o la dracu
în praznic. şi alegerile bat la uşă. De‐aia sunt ce
sunt! Pentru că sufăr şi canicula şi durerile
reumatice odată cu alegătorii.
(Schimbă tonul. Se aşează pe fotoliu. ŞTIFT
rămâne în picioare în spatele spătarului
fotoliului).
Spune‐mi, cum stai cu derularea
proiectelor pentru viitoarele alegeri
parlamentare.
ŞTIFT: Păi...
SENATORUL: Lasă „păiul”. Scurt. Cum stai
cu finanţele locale, cu colectarea taxelor
locale? Ai reuşit să aduni ceva?
ŞTIFT (mândru): Stăm destul de bine. Fiind
califatul cu cel mai mare număr de intelectuali
din Califatania şi cu cei mai mulşi metri pătraţi
de asfalt per capita, oamenii sunt responsabili,
nu ca la centru unde în instituţiile de resort se
angajează rubedenii, amante, care pun
economia pe butuci. Iertaţi‐mă că vă
inoportunez cu o întrebare (în tot acest timp,
Senatorul are palmele împreunate şi îl priveşte
pe ŞTIFT pe sub sprâncene) de om din stratul
de jos. Dumneavoastră, ditamai parlamentarii,
nu ştiaţi ce se petrece pe feuda impozitelor?
SENATORUL: Nu şi se pare că te întinzi cu
vorba? Că gândeşti astfel este treaba ta, dar nu
e bine s‐o dai pe goarnă.
ŞTIFT (lozincard): Strategia înaintaşilor
noştri în privinşa dezvoltării economice era
„prin noi înşine”. Am dat drumul economiei,
domnule senator!
SENATORUL: Ascultă comanda la mine,
califule! Uite, aşa cum se prezintă cei din
bazinul termal, goi adică, aşa plecăm din lumea
asta, dar până atunci... avem copii pe care
trebuie să‐i călăfătuim în vreun fel. şi‐ai deschis
vreo afacere? Pe aici, prin alte orizonturi?
ŞTIFT (îl priveşte atent şi apoi râzând):
Sunteţi şugubăţ! Aveţi destule antene ca să fi
aflat cum dansez eu. Să fiu sincer? Dacă nu mă
sprijinişi să devin parlamentar, plec prin vecini.
Ne apropiem cu paşi mari de alegeri şi trebuie
să întreprindem ceva în cuget şi simţiri. Sunt
foarte curtat.
SENATORUL: Vezi că nu e bine să stai prea
aplecat...
ŞTIFT (nu sesizează ironia senatorului):
Trebuie să schimbăm faşa Califatului, că de aici
stoarcem voturile.
SENATORUL: Sau poate faceţi vreo parcare,
ceva, că uite, de câte ori vin la piaţă, n‐am
unde parca maşina. şi, eventual, poşi avea şi tu
o participaţie că eşti băiat sărac, nu ţii să te
îmbogăţeşti dintr‐un salariu de bugetar, dar
mai strânge şi tu din cur, mai strânge cureaua,
ori dă din mâini. (brusc) şi nu mai face pe
prostul! (ŞTIFT înlemneşte).
N‐ai pus umărul la privatizarea prin MEBO
a trustului?
ŞTIFT: Ba da!
SENATORUL: N‐ai 25% din acţiuni?
ŞTIFT: Ba da! Să trăişi!
SENATORUL: N‐a câştigat licitaţia ce ţinea
de Agenţia de pe noul bulevard societatea de
la care alegerile te‐au propulsat calif?
ŞTIFT: Nu, excelenţă, noi construim
Instituţia de alături.
SENATORUL: Da, ştiu, că pe aia aşi lăsat‐o
celor de la Castel. I‐aşi fi lăsat flămânzi mă...
dacă nu vă venea directiva. Nu! Nu vă mai
săturaşi, mă, nu vă mai săturaşi. Că sunt şi ei
simpatizanţi de‐ai noştri, posibili aderenţi; asta
este... trebuie să‐i înghiţim pe toţi.
PENT este un partid majoritar. Începând cu
aprilie când s‐a dat startul pentru alegerile
comedie Emanoil TOMA
Emanoil TOMA
Vremea omizilor
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 95
parlamentare, noi cei aleşi am redevenit
luptători. Alergăm în teritoriu ca să convingem
adunările cetăţeneşti, orăşeneşti, comunale,
săteşti, de cătun, de cartier, de stradă, de bloc,
de palier, să ne realeagă fiindcă noi, vorba
poetului, „doar eu, eu, eu şi numai eu, sunt
bun califatan şi ştiu ce vreau!” Va trebui,
Califule, dacă vrei să apari pe cracă, să te
răspândeşti ca potârnichea în lan. Să başi
teritoriul metru cu metru, căci asta este
garanţia că ne vor alege din nou „până ce
moartea ne va despărţi”.
ŞTIFT: Mi‐am pus de gând să duc în cioc
fluturaşii şi posterele care precuvântă că în
anul acestor alegeri, numărul autoturismelor
cumpărate de populaţie a crescut cu 16%, în
timp ce numărul celor care posedă telefon
mobil a crescut cu peste 31%.
SENATORUL: şi să le vorbeşti şi de alţi
indicatori: de achiziţiile de TV color, de plasme,
de plăci, de laptopuri, de magazinele de unde
se pot procura toate acestea. (silenţios)
PENT e un partid ma‐jo‐ri‐tar. şine minte
asta. Harta Califataniei trebuie să devină un
teritoriu de culoarea noastră; să ştergem
portocaliul, să ştergem galben‐albăstriul, ori
mărul muşcat. Prioritatea noastră pentru
alegeri este 60% dintre primari.
(Se apropie unul de altul, dau mâinile şi le
ridică precum în filmele MOSFILM cu
muncitorul şi ţăranul ce înălţau secera şi
ciocanul. De acum vor „lozinca” împreună).
ŞTIFT şi SENATORUL: 605 consilieri
aeropagişti centrali, 185 de deputaţi şi peste
150 de senatori.
ŞTIFT: Dar nu depăşim numărul de
parlamentari deja existenţi, peste 300?
SENATORUL: Cât mai mulşi, cât mai mulşi,
vorba lui Lăpuşneanu: mulşi şi proşti, că nu
asta contează. Plebea ne alege, plebea să
suporte consecinţele.
ŞTIFT: N‐aveţi impresia că după Marea
Revoluţie a Emanaţilor din Decembrie,
parlamentarii sunt o molimă, ca nişte lăcuste
din vremea lui Caragea, pe spinarea amărâţilor
ăstora?
SENATORUL (ameninţător): Vezi că jigneşti
un parlamentar califatan şi intri pe mâna CNA.
ŞTIFT: CNA?
SENATORUL: Consiliul Naţional al
Audiovizualului, că suntem asaltaşi peste tot
(schimbă tonul). şi omizi dacă am fi socotişi,
scopul nostru derivă din Decalog. Noi
instaurăm liniştea socială (ironic). Dar tu, eşti
independent... N‐ai nici o firmă.
ŞTIFT: Una pe numele soţiei şi alta pe
numele fiului meu. Ca să nu fiu incompatibil.
Să nu fiu socotit brigand de stat.
SENATORUL: Bravo, mă! Bravo! Îmi placi. Ai
o gândire pragmatică. Dar vezi... (se apropie de
el şi îi spune cu voce joasă) să faci totul cu
discreţie, nu cum a făcut Strategul care era să‐l
bage în cătuşe pe vicecaliful judeţean.
ŞTIFT: Nu cunosc!
SENATORUL: A băgat doctorul, care
candida pe sectorul respectiv peste zeci de mii
de euro şi Strategul l‐a păpat de bani. Aşa
vorbeşte lumea. Aşa se dă pe surse. Strategul îl
sfătuia să meargă prin comune, cât de modest
îmbrăcat, vezi Doamne, să vadă ţăranul că el
este om din popor. Tot lanţul de farmacii din
zonă era al Strategului şi se cam ferea să‐l vadă
lumea, nu cumva ţăranul să‐şi condiţioneze
votul, doar dacă el scade preşurile la
medicamente. Fiind din zonă, ştia pe unde să
se pitulească, pe sub vreun copac cu tulpina
mai groasă, pe după vreun boschet. Mai venea
cu el vicele – că de aici este şi el suspectat –
care şi‐o fi zis şi el să‐şi tragă partea.
ŞTIFT: Vă place bârfa! Vă place!
SENATORUL: Nu! Concluzionez! A cam dat
peste marginea cratiţei la sediu. Venea gagiul şi
primul lucru de care se interesa era dacă
doctorul a adus gustările, pentru cei ce erau
hăitaşi în sectorul lui. Intra în biroul şefului, că
acolo le ducea candidatul, le înjumătăţea, că
de uscat ce era începuse să se rotunjească şi
apoi dădea indicaţii. La o cafea.
SENATORUL: Oricum, te apreciez. şi după
ce rezolvi ce şi‐ai propus, dă un banchet. unde
voi prezenta şi eu un discurs. şi pentru asta ia
legătura cu Mărăcine.
Emanoil TOMA Emanoil TOMA
96 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
ŞTIFT: Dar nu‐l cunosc.
SENATORUL: Nici nu merită. În lumea prin
care se învârte circulă o epigramă legat de
numele lui. Se oferă singur să stea preş:
ştie o lume că matale
Ai numai ţepi şi nu petale,
Eşti ceea ce îşi stă mai bine:
Un putregai de mărăcine.
Ne folosim şi noi de jigodii cât ştiu să nu ne
latre.
ŞTIFT: Ciudat!
SENATORUL: La treabă, prietene, la treabă!
Ai capul tare? Loveşte, nu sta! Pregăteşte bine
acţiunea, că vreau să ţin un discurs inaugural.
Cât priveşte prezenţa mea aici, ia aminte: la
banii mei puteam să merg oriunde în lumea
asta, dar am venit aici în sezon, în mijlocul
nevoiaşilor bolnavi, dar şi alegători, Califule!
Nu de băi am eu nevoie, că, fie vorba între noi,
nu mă doare niciunde, sunt ca un taur, dar,
venind aici, îmi pregătesc viitorul mandat. Şi
voi avea eu timp şi de Mollorca Dar alegerile
sunt mai importante . Hop, şop, bat la uşă.!
Vezi ca parcarea să fie o victorie. (confidenţial)
Crezi că o să‐mi scot banii din ea?
ŞTIFT: La început poate fi mai greu; lumea
nu e obişnuită să plătească pentru că îşi lasă
maşina în stradă. Dar o să am în vedere să
schimb traseul unor străzi; avem exemple în
acest sens, îi obligăm pe posesorii de
autoturisme să intre în parcarea cu plată. O să
plantăm semne de circulaţie restrictive, că n‐
am încotro. Mai mutăm nişte bariere automate
la intrare şi la ieşire, vom folosi câţiva salariaşi
ca să taxeze şi maşinile care trag pe străzile
limitrofe. Găsim soluţii, că dă‐i în soarta mă‐si,
vin la piaţă, doi paşi, cu maşina? Să simtă şi ei
că ne modernizăm. Ne descurcăm noi să vă
scoateţi banii, că doar n‐o să faceţi campanie
electorală din salariul dumneavoastră de
bugetar.
SENATORUL: Bine gândit. Bine spus! Repet.
ştiu că eşti independent, dar ai face bine să te
înscrii la noi, pentru că eşti un tip dibace. şi
virtuos pe deasupra! Dacă treci la noi, aş
propune staff‐ului partidului să fii primit chiar
săptămâna viitoare în PENT şi pus pe lista
noastră pentru un scaun de deputat. Dar vezi
că ai lătrăi destui. Care mai au şi verzişori şi
euroi prin buzunar. şi jinduiesc de mult la un
loc de parlamentar. Pricepi?
ŞTIFT: Bănuiam că locul costă!
SENATORUL: Nu‐şi face griji. Calitatea nu
şine de averea individuală. Engels era fiul unui
capitalist din Manchester şi a scris despre
muncitorii englezi. De ce tu, fiu de muncitor, să
nu ai în mână soarta celor bogaţi. Doar nu eşti
un ŞTIFT.
ŞTIFT: Eu când mă duc la şedinţele
Areopagului Local nu mă duc îmbrăcat la patru
ace şi nici îmbrăcat sport.
SENATORUL: Cunosc. şi s‐a dus buhul! Te
duci în pufoaica ta de şantierist îmbibată cu
zeamă de ciment de cad de pe ea bucăţi‐
bucăţele de tencuială, când te aşezi pe scaun.
ŞTIFT (se face că n‐a sesizat ironia). Mi s‐a
părut, sau cam aşa ceva, când aşi venit păreaţi
îngândurat?!
SENATORUL: Da! Îmi voi concedia
garderobierul! (suflecă mânecile hainei). Uite,
vezi?! Garderoba mea este plină de cămăşi cu
mânecă simplă care se încheie cu un nasture
obişnuit, pe când şoferul tău are cămaşă cu
manşetă dublă.
ŞTIFT: N‐am sesizat.
SENATORUL: Da! Cu manşetă dublă şi
butoni de aur!
ŞTIFT: Poate din double.
SENATORUL: Aur, double, nu mai contează.
M‐a umilit cu mânecile lui.
ŞTIFT: E, domnule senator?! Pentru atâta
lucru?
SENATORUL: Să nu te aud. E grav că nu ştie
să facă managementul şefului său. (Se
învârteşte în jurul mesei, mută scaunul, apoi se
apropie de peretele pe care se găseau sub o
perdea „Principiile PENT”).
ŞTIFT: Doresc din tot sufletul să vă luminez
cu bucurie spiritul! Principial am trecut în
barca dumneavoastră de când şeful nostru a
Emanoil TOMA Emanoil TOMA
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 97
rupt alianţa. (Trage perdeaua care acoperea
panoul PENT).
SENATORUL (Se retrage pe podium câţiva
paşi, ca să privească panoramic tabloul). L‐ai
ascuns de ochii lumii aşa cum stareţul
Mănăstirii Sâmbăta a ascuns portretul regelui
Mihai pe toată perioada comunistă, sub un
linţoliu.
ŞTIFT: Suntem sub vremi, Excelenţă. După
cum vedeţi, domnule senator, noi am stabilit în
consens cu toţi consilierii principiile PENT.
SENATORUL: PENT?
ŞTIFT: Nu v‐aşi prins?
SENATORUL (nostalgic): Partidul e‐n toate,
E‐n cele ce sunt
Şi‐n cele ce mâine
Vor râde la soare.
ŞTIFT (înţeapă): Sunteţi nostalgic?!
(Senatorul nu răspunde) Nu Partidul, ci PENTUL
e‐n toate. Când ne‐am propus aceste principii,
ne‐amgândit că, fundamental, fiecare dintre
membrii Areopagului, aparţine doctrinar PENT‐
ului său. Care îl şine în cârcă. şi, prin adunarea
noastră în conclavul califatan am elaborat
întâiul ACT NORMATIV, carta sfântă a coteriei
ce conduce mândrul nostru pământ:
Califatania. Sunt cele 10 porunci cărora trebuie
să se supună oricare pentist.
SENATORUL: Da?! Dar aici par a fi 13.
ŞTIFT: Aparent! Ele trebuiau evidenţiate în
funcţie de importanţă. Iată:
Sigla: PENT
Imnul: PENT‐ul e‐n toate
Teza fundamentală: MIERISMUL: Ai câştigat
puterea. Rade borcanul cu miere până la fund
pentru că opoziţia râvneşte la el.
SENATORUL: şi, de aici încolo, principiile:
ŞTIFT: E decalogul nostru, care în subsidiar
îşi arată esenţa lui de origine biblică. Zece
porunci. (Citeşte cu glas tare).
PRINCIPII
1. Demolează trecutul şi laudă prezentul
făcut de PENT.
2. Ai un prieten care te‐a ajutat la nevoieş
Să dispară! ştie prea multe despre tine!
3. Un lucru furat trebuie spălat; din lăturile
lui ies milioanele.
4. Ai avere ilicităş Legea de bază a
Califataniei şi‐o va garanta.
5. Orice război este benefic. EL ne scapă de
recesiune.
6. Fii alături de cei puternici, dar nu fi
convins că ei te vor ajuta la nevoie.
SENATORUL (citeşte şi el): 7. Lupta sindicală
trebuie compromisă. Ea este forma mascată a
terorismului.
ŞTIFT: 8. Singura vietate capabilă să
aştearnă egalitatea între regnuri este omida.
SENATORUL: 9. Omida instaurează liniştea
socială. Pe unde trece, dispare clorofila.
ŞTIFT şi SENATORUL (lozincard): 10. Înscrie‐
te în PENT ca să‐şi asiguri clorofila fizică şi
intelectuală (râd amândoi şi bat palma). Ha,
ha, ha!
SENATORUL: Califule, ascultându‐le,
recunosc, până şi mie mi s‐a făcut pielea găinii
şi părul măciucă şi o sudoare rece mi‐a cuprins
şira spinării.
ŞTIFT: Firesc. Sunt redactate la nivelul de
gândire al revoluţionarilor noştri.
SENATORUL: E un amestec doctrinar.
ŞTIFT: Am cules din mai multe statute cele
mai importante idei. Dar, ia spuneţi‐mi, mai
găsişi undeva un asemenea principiu? Lupta
sindicală trebuie compromisă. Ea e firma
mascată a terorismului!
SENATORUL: Da! E bine conjugat cu
realitatea luptei sindicale de la noi, care e un
fiasco imens. E culcuşul sub care se latră ca să
se ajungă în parlament.
ŞTIFT: Dacă ziceţi dumneavoastră... Mie mi
se cere declaraţie de avere; averile ăstora sunt
tabu. Eu trebuie s‐o bag pe Maridora în faşă.
SENATORUL: Maridora fiind amanta?
ŞTIFT: Mă jignişi, domnule! Eu nu poftesc la
bunăciuni, domnule Ţimitrecu.
SENATORUL: Ţimitrecuş Cine este acesta?
ŞTIFT (prins la mijloc, împăciutor, dându‐şi
seama că a sărit calul). Pentru ştiinţa
dumneavoastră, e pseudonimul politic al
Emanoil TOMA Emanoil TOMA
98 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
preşedintelui Areopagului regional.
SENATORUL: Al meu?
ŞTIFT: Nu aveaţi dumneavoastră sloganul
electoral: „Ţine minte trei cuvinte, pam, pam,
param, pam Preşedinte!?
SENATORUL: Adică, numele meu era „pam,
pam, param, pam...
ŞTIFT (entuziasmat): Ţineţi minte trei
cuvinte! Ţi‐mi‐tre‐cu preşedinte!
SENATORUL: Hai că m‐ai binedispus. Să
revenim la masa tratativelor (îl ia pe ŞTIFT de
după umăr şi se întorc în scenă la masa din
mijloc) cum s‐ar zice. Să discutăm despre
proiectul pe care îl ai în vedere. (se aşează) E
mult de vorbit?
ŞTIFT: Mai mult despre istoria acestui
proiect (se aşează şi el), care a fost cauza unor
discuţii cu Maridora.
SENATORUL: Soţia?
ŞTIFT: Da. Ei nu‐i place politica. Nu i‐a
plăcut nici că m‐am implicat în alegerile locale
pe care după cum vedeţi le‐am câştigat, din
moment ce sunt Calif. Dar asta este. Că îi
răstorn viaţa personală cu noile responsabilităţi!
SENATORUL: Responsabilităţi noi?
ŞTIFT: Sigur, că dacă a trebuit să nu fiu
incompatibil am transferat pe numele ei
afacerile mele. (reflexiv) Pe mulţi nu‐i aştepta
nimeni, nu‐i întâmpină nimeni. Eu am bucuria
de a avea o soţie şi un copil. Aveam de ce trăi.
SENATORUL: Normal.
ŞTIFT: Da! Îmi tot reproşează că stau capră
pentru alţii. Că de ce vreau să‐l destitui pe
Metodiu, directorul de la Fabrica de izuri din
moment ce chiar în condiţii de criză are
balanţa pozitivă.
SENATORUL: Hai s‐o luăm cu binişorul!
Oamenii cred încă în faptul că, tocmai pentru
emiterea excesivă de vânturi, au fost obligaţi să
se debranşeze pe vremea dictatorului şi au
ieşit în stradă.
ŞTIFT: Gândiţi populist! Aşa zice şi
Maridora, deşi noi nu discutăm în casă
probleme de serviciu. N‐am făcut pe tema asta
un pact cu ea, dar a fost un acord mutual: „Am
ieşit din Areopagş Sunt bărbatul soţiei mele!
Am ieşit pe poarta casei, salut! Sunt califul din
Califat”. Că, vezi Doamne, lumea la vot m‐a
apreciat pentru că aş fi avut patru coaie. Că
trebuia s‐o întrebe pe ea în privinţa asta, mai
întâi. Că dacă în tinereţe ar fi găsit pe altul l‐ar
fi luat pe ăla de bărbat! Chestii tulburătoare
după atâţia ani de căsnicie.
SENATORUL: Şi până la urmă, de ce vroiai
să‐l concediezi pe Metodiu, pe care şi eu îl
apreciez ca specialist?
ŞTIFT: Metodiu n‐a realizat legătura apelor
pluviale, care ar fi inundat strada după ce se
aproba proiectul cu modificarea traseului
rutier.
SENATORUL: Adică?
ŞTIFT (se dă mai aproape de masă şi
explică Senatorului, parcă desenând pe tăblia
mesei, cum stă chestia cu Metodiu). După ce
m‐am întors de la Tianjin şi am învăţat multe
din experienţa chineză, i‐am explicat lui
Metodiu că, în cazul ploilor abundente, apa de
pe străzi ar fi putut fi direcţionată printr‐un
sistem de cădere liberă a acesteia, de la
înălţimea şoselei, prin canale speciale la nivelul
la care se găsesc WC‐urile, şuvoiul apelor
pluviale curăţind budele dintr‐o lovitură.
SENATORUL: WC‐urile? E proiectul vostru?
ŞTIFT: Proiectul Calipawc. Aşa va fi locul
marcat cu o pancartă imensă, viu colorată şi
arătând cetăţenilor direcţia de mers spre
interiorul acestuia.
Lasă că acum trebuie să aducem modificare
la cabinele de duş. Din două cabine trebuie să
facem un buncăr. A fost solicitarea Ministrului
aflat la cel mai înalt grad. Că are încredere în
capacitatea mea organizatorică şi va fi sigur că
din acest loc nu va mai ieşi la presă nici o
informaţie şi nici o şoaptă din discuţiile lui
secrete cu areopagiştii regionali.
SENATORUL: Trebuie să‐l înzestraţi cu cele
necesare securizării. Da! Se poate ascunde
acolo. Oricât de adânc s‐ar băga, va auzi
bâzâitul muştelor verzi cu grad de general. Şi
mirosul n‐o să iasă din el oricât de mult s‐ar
duşa.
[…]
Emanoil TOMA Emanoil TOMA
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 99
Un dor de timpuri străvechi, de oameni
măreţi, un dor de monumente ce încă mai
strălucesc, în umbra fostei glorii: statui,
palate, catedrale, teatre, altare, ascun zând
istorie, mistere, un dor de a cuprinde cu
mintea, cu sufletul, inefabilul ascuns în
forme, spaţii, lumini şi umbre, un dor de
necunoscut se trezeşte în simţurile şi simţirile
omului artist Serghie Bucur, aşa, deodată,
impresionat până la extaz, văzând, ca pe un
miracol, frumuseţile de neasemuit ale
arhitecturii străvechi spaniole ‐ dintr‐o
întâmplare pur şi simplu.
Serghie îşi vizitează fiica în Spania.
Muzicianul, poetul, prozatorul, gazetarul se
trezeşte aşa, deodată, în postura de grafician.
Măreţia vechilor cetăţi, a cate dralelor, a
turnurilor măreţe, a coloanelor ce se înalţă
până la cer, a arcadelor, perspectiva în care
formele îşi arată splendorile, perfecţiunea, îl
fascinează pe Serghie Bucur. Străbate
drumuri, străzi, cu pasul, urcă pe coline, zile
întregi, colin dând, tăind cu privirea spaţiile în
care se arătau minunile, dumnezeieşti, create
de oameni, căutând unghiuri ascunse,
perspective noi, Serghie se trezeşte în febra
creaţiei. Pe cartoane, desfăcute din cutii
obişnuite, în care se transportă
îmbrăcăminte, încălţăminte, bunuri pentru
oameni, Serghie înalţă un imperiu al visului
său, ascuns în subconştient, născând din
istorie o istorie spirituală. Cu pixul, cu
creionul, desenând, haşurând, scoţând din
umbre, din lumini, tot ce poate cuprinde
ochiul, spiritul, desfăşurând pe sute de
cartoane, frumos colorate, de la alb‐gri la
alb‐ocru, o întreagă panoramă a frumuseţilor
Spaniei vechi. Precizia desenului, sensibi ‐
litatea liniilor, trecerea de la umbră la lumină,
vibraţii ale tuşelor sensibile, îi dezvăluie
pasiunea, trăirea artistului în faţa sacrului. O
trudă risipită în dragoste, Serghie, graficianul,
deschide lumea lui, fascinantă, cu un
„Megalit”, o poartă de piatră prin care ies şi
intră umbrele, prin care încercăm şi noi să
intrăm, să descoperim lumea nouă a lui
Serghie Bucur. Teatro Romano De Meridia,
monumentalitate, în faţă „Altar catedral di
Seguenza”, nu poţi să nu te închini. Un
cavaler, cu sabia scoasă de ani şi ani, înfruntă
timpul, prins într‐un păinjeniş de haşuri din
care nu poţi ieşi. „Plaza Fadrel, Castellon”, o
schiţă rapidă, un moment al zilei în care
oameni şi arbori, locuinţe pe verticală, prinse
în linii subţiri, alunecoase, se armonizează
într‐o tăcere în care timpul s‐a oprit o clipă şi
respiră. „Catedrala Santa Maria, Castellon”,
arabescuri, soliditate, loc unde sufletul s‐a
unit cu mintea, proslăvind pe Domnul. „Piaza
Cafeteria, Castellon”, lume respirând în aer
liber, tăifăsuind, reciclări sufleteşti. „1075,
Alcazar, Castello di Segovia”, din umbra
uriaşă a zidurilor ne pri vesc cavalerii şi
domniţele; ei speră şi acum că victoria va fi a
lor şi că vor cuceri inimile frumoaselor de la
curte, dar toate sunt vise spulberate. Doar
piatra, sticla şi marmora, reci ca o
glaciaţiune, ne vorbesc de neputinţa şi
fragilitatea fiinţei umane şi de puterea
spiritului. Privind „Catedrala Vieja de Leida,
cu turnul uriaş, perspectiva oraşului, ai
impresia că te afli pe un nor, cu îngerii. „El
Alcazar de Sevilla”, cetate adunată între
ziduri, în care eşti prins ca într‐un asediu al
meditaţiei, al aşteptării unor invadatori care
nu vor reuşi sa străpungă niciodată aşezarea,
speranţa. „Caile Corcardos Castellon, linii
agitate, oblice, verticale, spiralate, încearcă
să reconstituie ceruri, ferestre, felinare,
locuinţe, care ascund înăuntrul lor vieţi, după
ţesătura grafică. Ceasuri, turnuri, ferestre
impunătoare aşteptând reîntoarcerea
cronică plastică Cornel Sântioan CUBLEŞAN
Cornel Sântioan
CUBLEŞAN
Porţile
100 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
timpului. Linii înfrigurate, linii verticale ale
coloanelor, forme ce vorbesc despre
eternitate şi geniul uman. „El Aquedueta de
Segovia”, cu coloane până la stele, cu infinite
arcade prin care priveşte Dumnezeu spre noi,
cu milă şi cu speranţă. Urbe cu case sprijinite
una în alta, cu biserica în centru, şi arbuşti à
la Van Gogh ce străjuiesc liniştea metafizică
din interioare.
Seria de portrete schiţate rapid, psihologii
diferite. Aş remarca portretul scriito rului
Eduardo Mendatti, interiorizare, detaşare de
lucrurile lumeşti, portretul pianistei Libeth
Preitas, Enric Garcall, poet, o privire de
dincolo de timp. Las porţile deschise de
Serghie Bucur, aici ne vom putea întoarce,
oricând, în timp, întoarcerea în timp este o
înaintare, de fapt, nu poţi fi dacă nu îţi aduci
aminte să fii un întreg, nu o jumătate, iată
învăţătura.
Bucuria ce mi‐a adus‐o întâlnirea cu
pictura şi grafica doamnei Maria Bulgărea,
artistă plastică a Câmpinei, mi‐e şi acum vie,
iar privilegiul de fi vorbit la vernisarea
expoziţiei sale, găzduită de sala „Constantin
Radu” (fostă „Sala cu Două Piane”) a Casei de
Cultură „Geo Bogza”, sâmbătă, 15 februarie
2014, ora 11, amplifică o stare emoţională
devenită istorie. Interesul pentru opera
distinsei pictoriţe, faţă de valoarea artistică a
lucrărilor – într‐un număr impresionant
expuse privirilor, pe toţi pereţii sălii amintite,
l‐a probat numerosul public prezent la
vernisajul oficiat de dl Florin Dochia,
directorul Casei de Cultură „Geo Bogza” şi dl
prof. Gherasim Rusu Togan, eminente
personalităţi ale Culturii române
contemporane.
„Călătoria” cronicarului a însemnat o
fabuloasă descindere în trei dintre lumile
cărora Arta plastică autentică le insuflă
durata eternităţii şi forţa valorii estetice.
Tehnicile de lucru – acuarela, pastelul şi
uleiul au „cooperat” în elaborarea acestor
„lumi” de un fecund romantism – echivalenţa
mereu proaspătă a spiritului artistei noastre
–, reflector al epocii în care trecutul este
obsesiv prezent, Câmpina – în conştiinţa şi
trăirile plastice ale doamnei Maria Bulgărea –
fiind inepuizabilă, natura şi locuitorii ei, într‐o
necontenită plecare‐sosire, arătând – prin
peisaje, flori şi portrete, în 2014, cam cum
era în 1814, în 1914 sau cam cum s‐ar vrea să
fie văzută în 2114! Artisticeşte vorbind, pre
limbajul plastic al pictoriţei Maria Bulgărea.
Aidoma Muzicii şi Poeziei, Florile sunt
marea slăbiciune a doamnelor! În Nudurile şi
Naturile lui statice, Theodor Pallady plasează
o plantă cu sau fără flori, un vas cu
voluptoase florilegii. Luchian – pictorul
Florilor, e deja un reper al speţei picturale în
discuţie. Doamna Maria Bulgărea a fericit
invitaţii expoziţiei d‐sale cu o memorabilă
galerie de Stânjenei şi Narcise, de Lalele şi
Ciclame, de Crini şi Maci! Un coronament
paradisiac, la un moment fortisim aievea
sonorizat de tonuri şi semitonuri ascunse în
petale, pistiluri şi polenurile conţinute, în
carnaţia vegetală a dublului feminităţii, care îl
constituie florile! Când somnolând într‐o
fereastră, când în compania unei ceşti de
cafea sau de ceai, a unei cărţi, a unei pălării
sau scrumiere, a unei umbrele, când sub vreo
privire ascunsă după o secretoasă perdea sau
în aşteptarea înserării, Florile doamnei Maria
Bulgărea îl venerează în tăcere pe Dimitrie
Anghel – nebunul după nurii Nataliei Negru –
„închisă” de el (Şt. O. Iosif plânge resemnat)
într‐un turn – un liliac înflorit din rădăcină
până‐n vârf! Am tresărit însă, când, în nu ştiu
care din Peisaje, am simţit cum păşesc pe un
cronică plastică Serghie BUCUR
Serghie Bucur
ROMANTICA
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 101
drumeag plin cu Stânjenei crescuţi în dreapta
şi în stânga cărării, îndreptându‐mă către
casa bunicilor mele Safta sau Smaranda, prin
Călineştiul copilăriei, venind să le aduc ceea
ce aşteptau: gaz şi candel de Ion Grecu, sau
mirodenii şi „o juma de franzea” de la
Gheorghe Leu – negustorii de seamă ai
satului meu natal. Scenele sociale s‐au
insinuat în expoziţie doamnei Maria
Bulgărea, într‐un discret stil moromeţian,
prin câteva personaje „cu vechime” în
speţele lor existenţiale. Spre exemplu,
arhaica „Ţaţa Leana” stă de o sută de ani în
poiana din faţa căsuţei sale, în aceleaşi
veşminte în care se‐mbrăcase când omul ei
pleca la război – cel de Independenţă, cu
basmaua strânsă sub bărbie, uitând că şade
acolo „să vie Dumitru sau Anghel sau Croicu
sau Neculai sau...” Soarele arde, bălăriile
cresc în jurul Ţaţei Leana, până când s‐or face
pădure, dânsa acolo stă – nemişcată, statuie,
fiinţă înveşnicită, „Domnu’ l‐o aduce pă
Dumitru sau Anghel sau... odată ş‐odată!” În
partea de peste deal, „Casa lu’ Ion Iancu”
pare să se fi mutat de pe Pământ; ca şi cum
spusa lui Lucian Blaga aşa arată, prin urmare,
aşa şi este aievea; odăiţele cosmineanului
Iancu, precum Sfinxul între Piramide, ascultă
cum „Ce e val, ca valul trece...” Pe unde‐o
umbla dumnealui – stăpânul lor, asemenea
căutătorului „Lânii de aur”! – se întrebă
chefliul melancolic din tabloul „Caut o
nevastă”, cuprins de teama unei aşteptări
zadarnice care, dacă ar fi dimpotrivă, e sigur
ea că nu l‐o înşela cu primarul sau vreun
privat ce – a văzut el unu’ – îşi ridică vilă cu
termopane în liziera salcâmilor, spre
Pietriceaua? Ei, da’ chestia e loterie, o aduci
în casa ta şi, la o adică, te aruncă cu altu’ de
nu te vezi! E mai sigur „Acasă la bunica”,
biata de dânsa anu’ trecut s‐a dus la Ceruri,
acu’ se face anu’ , tre’ cumpărat arpacaşu’
pen’ colivă...! Pân‐atunci, o fugă „La Telega‐
Vale”, vremea e bună pentru‐o baie în lacul
sărat, n‐ai nevoie să‐noţi, ştii, doar, că, astă‐
vară, la Techirghiol, nu‐ţi venea a crede că e,
pe lumea asta, ape care te ţin deasupra, ca
pe Christos!... Ce de vile răsăriră pe‐aici, ce
maşini şi mai ales ce coconeturi urcă şi
coboară din ele, mamă! Telega – Ocnele de
sare, Christophi, „Un om între oameni”,
Telegescu, Serghiescu‐Naţionalu, „Apter” –
istoria devenirii României!!!
...Portretul arhitectului Mihail Maciu, o
reprezentare de ţinut minte, cu ecouri şi
similitudini edilitare în „Casa dr. Cuţu”, unde
proprietarul conversează (gândeşti; parcă îi şi
auzi!) în sufragerie, cu oaspeţii lui, despre „Al
doilea război balcanic” – la care tatăl său a
luat parte, „Să vă dau cartea lui, „Jurnal de
Front”!, spune el, pe când Vetuţa,
servitoarea, în uniformă, cu şorţ şi bonetă,
aduce cafelele pe un cărucior silenţios...
„Pictura doamnei Maria Bulgărea, privită
de noi, astăzi (sâmbătă,15 februarie 2014)
sonorizează spiritele tuturor! Peisajele – cu
acorduri din „Rapsodia Română”, a lui
George Enescu! Portretele – pe ritmuri din
„Nuntă în Carpaţi”, de Paul Constantinescu,
iar Florile vin din „Fetele de la Căpâlna” –
infinita coloană a frumuseţii româncelor din
izvoarele Maramureşului!”. Aşa am încheiat
scurta mea aserţiune, la vernisajul Expoziţiei
de artă plastică a Doamnei Maria Bulgărea.
Serghie BUCUR Serghie BUCUR
102 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Interviul a avut loc în New York, în
apartamentul Dnei Louis Henry Cohn, de la
House of Books, Ltd., o prietena de‐a Dlui şi
Dnei Eliot. Biblioteca minunatului living
găzduia o remarcabilă colecţie de autori
moderni. Pe unul dintre pereţii de la intrare
se afla o schiţă a Dlui Eliot, făcută de
cumnata lui, Dna Henry Ware Eliot. O
fotografie gravată de la nunta soţilor Eliot şi
încadrată de o ramă argintie se află pe o
masă. Dna Cohn stătea alături de Dna Eliot
pe o canapea într‐un colţ al camerei, în timp
ce Dl Eliot stătea faţă în faţă cu reporterul în
mijlocul camerei. Microfonul reportofonului
zăcea pe podeaua dintre ei.
Dl Eliot arăta bine. În drumul spre Londra,
se hotărâse să viziteze Statele Unite pentru o
perioada scurtă de timp, după o vacanţă în
Nassau. Era bronzat şi părea că se îngrăşase
puţin în cei trei ani de când reporterul nu‐l
mai văzuse. Într‐un cuvânt, parcă întinerise şi
arăta mai vesel. Pe parcursul întrevederii,
arunca frecvent câte o privire Dnei Eliot, ca şi
cum ar fi împarţit un adevăr cunoscut doar
de ei.
Reporterul mai discutase cu Dl. Eliot în
Londra. În biroul mic de la Faber and Faber,
situat deasupra Pieţii Russel, se află o
expoziţie de fotografii: o imagine mare a
Virginiei Woolf cu un portet în medalion al lui
Pius XII; precum şi fotografii ale lui I. A.
Richards, Paul Valéry, W. B. Yeats, Goethe,
Marianne Moore, Charles Whibley, Djuna
Barnes şi alţii. Mulţi dintre poeţii tineri au
privit cu uimire portretele de aici în timp ce
discutau cu Dl Eliot. Unul dintre ei a povestit
un fapt neaşteptat după o conversaţie cu
acesta. Astfel, după o oră de discuţii literare
serioase, Dl Eliot a făcut o pauză pentru a găsi
un sfat pentru tânărul poet; acesta, american
la origini, urma sa meargă la Oxford, aşa cum
făcuse şi Dl Eliot, cu patruzeci de ani în urmă.
Deodată, la fel de serios ca şi cum ar fi vorbit
despre salvarea sufletului, Dl Eliot consideră
de cuvinţă să‐l sfatuiască pe tânăr să‐şi
cumpere lenjerie intimă din lână din cauza
climei umede a Oxford‐ului. Dl Eliot are darul
de a fi prietenos şi deopotrivă conştient de
comicul discrepanţei dintre atitudine şi
mesajul transmis.
În comentariile de mai jos se regăsesc
multe astfel de divagaţii, iar ironicul
mişcărilor sale dispar e în scris. Există însă
dăţi când reporterul trece de la sarcasm şi
comic la hilar. Pe casetă se aude frecvent
râsul zgomotos al Dlui Eliot, mai ales când
menţionează cum, în primii săi ani, l‐a
discreditat pe Ezra Pound sau în răspunsul la
o întrebare despre o operă nepublicată şi
considerată inadecvată, respectiv poeme cu
Regele Bolo scrise în anii studenţiei la Harvard.
arte poetice T. S. ELIOT
T. S. Eliot
«Am descoperit că
forma a dat elan
conţinutului»
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 103
***
Să începem cu începutul. Vă aduceţi
aminte împrejurările în care aţi început să
scrieţi poezie în St. Louis pe când eraţi copil?
Cred că am început pe la vârsta de
paisprezece ani, inspirat fiind de Omar
Khayyam al lui Fitzgerald, să scriu câteva
catrene întunecate şi cu orientare ateistă şi
deznădăjduitoare. Din fericire, m‐am oprit
aşa de iremediabil încât aceste catrene nu
mai există. Nu le‐am arătat niciodată
nimănui. Prima poezie publicată a apărut în
Smith Academy Record şi mai târziu în The
Harvard Advocate, fiind scrisă la sfatul
profesorului de engleză şi imitându‐l pe Ben
Jonson. Profesorul meu a considerat‐o o
scriere foarte bună pentru un băiat de
cincisprezece sau şaisprezece ani. Ulterior,
am mai scris câteva la Harvard, suficiente
pentru a mă putea califica la alegerile pentru
funcţia de redactor şef la The Harvard
Advocate, funcţie pe care am savurat‐o din
plin. Apoi, ultimii ani de şcoală au fost
extrem de efervescenţi. Am devenit mult mai
prolific, mai întâi sub influenţa lui Baudelaire
şi apoi a lui Jules Laforgue, pe care cred că l‐
am descoperit în primii ani la Harvard.
A existat cineva, în mod special, care v‐a
prezentat poeţilor francezi? Bănuiesc că nu
Irving Babbitt.
Nu, Babbit ar fi chiar ultima persoană!
Singura poezie pe care Babbit a admirat‐o
mereu este Elegia lui Gray. O poezie bună, e
drept, dar cred că asta denotă anumite limite
pe care săracul Babbit le avea. Cred că mi‐am
declarat public sursa; este vorba despre
cartea lui Arthur Symon care insistă asupra
poeziei franceze şi pe care am găsit‐o din
întâmplare la Clubul Harvard, un loc de
întâlnire al studenţilor de la Harvard. Se afla
acolo o bibliotecă mică, aşa cum găsim azi în
multe dintre casele Harvard. Mi‐au plăcut
vorbele lui şi aşa am mers la o librărie
specializată în literatură franceză, germană
precum şi în alte limbi străine (am uitat
numele şi nici nu ştiu dacă mai există azi) şi
am găsit Laforgue şi alţi poeţi. Nu‐mi
imaginez cum de exista Laforgue în biblioteca
aceea. Dumnezeu ştie de cât timp îl aveau şi
dacă îl mai căutau şi alţii.
Eraţi conştient în perioada studenţiei de
prezenţa dominatoare a poeţilor mai
vârstnici? Astăzi poetul scrie în tinereţe ca la
vârsta unor Eliot, Pound şi Stevens. Vă
amintiţi dacă aveaţi conştiinţa spiritului
literar al vremii? Mă întreb dacă nu cumva
situaţia ar fi fost diferită altfel.
Lipsa unui interes deosebit pentru poeţii
englezi sau americani îl consider un avantaj.
Nu ştiu cum ar fi fost, dar bănuiesc că
existenţa unor prezenţe aşa de dominatoare
cum le numiţi ar fi reprezentat o distragere,
deloc benefică. Din fericire, nu ne‐a deranjat
nimic din toate astea.
Auziseţi de Hardy sau Robinson?
Ceva am auzit despre Robinson pentru că
citisem un articol despre el în The Atlantic
Monthly care prezentase şi câteva dintre
poeziile lui, dar mărturisesc că nu era pe
gustul meu. Cât despre Hardy, nu prea era
cunoscut ca poet pe vremea aceea. Lumea îi
citea romanele, dar abia generaţia următoare
i‐a remarcat poezia. Apoi, mai era Yeats, dar
acel Yeats de la începuturi. Pentru mine, era
prea mult crepuscul celtic în poezia lui. Nu
era nimic deosebit, cu excepţia generaţiei
anilor ’90 [1890 – n. red.], care murise din
cauza alcoolului sau sinuciderii sau din
ambele cauze.
V‐aţi sfătuit cu Conrad Aiken la poezii
când eraţi coeditori la Advocate?
Am fost prieteni, dar nu cred că ne‐am
influenţat unul pe altul. Referitor la scriitorii
străini, el era mai interesat de cei italieni şi
spanioli, iar eu eram interesat de scriitorii
francezi.
Au mai fost alţi prieteni care să vă
citească poeziile şi să vă ajute?
T. S. ELIOT T. S. ELIOT
104 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
Da. Un prieten de‐al fratelui meu pe
nume Thomas H. Thomas care locuia în
Cambridge a văzut unele dintre poeziile mele
în The Harvard Advocate. Mi‐a scris atunci o
scrisoare plină de entuziasm şi m‐a felicitat.
Mi‐aş dori să mai am scrisoarea de la el
întrucât i‐am fost extrem de recunoscător
pentru cuvintele scrise.
Să înţeleg că cel care v‐a intermediat
legătura cu Pound a fost Conrad Aiken.
Da, aşa este. Aiken a fost un prieten tare
darnic. Într‐o vară a încercat să‐mi publice
câteva poezii la Londra, cu Harold Monro şi
alţii, dar nimeni nu a vrut să îl ajute. Mai
apoi, cred că prin 1914, pe când eram
amândoi în Londra, a spus: „Trebuie să mergi
la Pound şi să‐i arăţi poeziile”. S‐a gândit că s‐
ar putea să‐i placă, întrucât lui îi plăceau,
deşi erau diferite de ale sale.
Vă aduceţi aminte de circumstanţele în
care v‐aţi întâlnit prima data cu Pound?
Cred că mai întâi i‐am făcut o vizită scurtă
şi sper că am creat o impresie bună în acea
cămăruţă în formă de triunghi din Kesington.
Mi‐a spus atunci: „Trimite‐mi poeziile tale” şi
apoi; „Sunt mai bune decât tot ce‐am văzut.
Treci pe la mine să discutăm”. Apoi le‐a
publicat, la editura lui Harriet Monroe, ceea
ce a durat puţin.
Într‐un articol despre perioada când
lucraţi pentru Advocate, în cinstea celor
şaizeci de ani împliniţi, Aiken citează o
scrisoare pe care o trimiteaţi din Londra şi în
care numeaţi poezia lui Pound „extrem de
nepotrivită”. Mă întreb dacă vă mai
menţineţi părerea.
Ha! Nesăbuită afirmaţie, nu? Un prieten
apropiat de‐al meu, de‐al lui Conrad Aiken şi
de‐al celorlalţi poeţi Signet, W. G. Tinckom‐
Fernandez – editor la The Harvard Advocate,
mi‐a arătat prima dată poezia lui Pound. Mi‐a
arătat Exultations and Personae a lui Elkin
Mathews şi mi‐a spus: „Este genul tău, deci
ar trebui să‐ţi placă.” Sincer sa fiu, nu mi‐au
plăcut. Mi se păreau destul de excentrice,
demodate şi romantice... genul poeziilor de
capă şi spadă. Când am mers la prima
întâlnire cu Pound, nu eram neapărat un
admirator al operei sale şi deşi acum privesc
opera de atunci ca fiind desăvârşită, sunt
sigur că ideile măreţe se regăsesc în lucrările
de mai târziu.
Aţi menţionat undeva că Pound a tăiat
din poemul The Waste Land, forma iniţială
fiind mult mai mare decât cea prezentă. Aţi
avut de învăţat din metodele sale critice la
adresa poeziilor dumneavoastră? A mai tăiat
şi din alte poezii?
Pe atunci da. A fost un critic minunat
întrucât nu încerca niciodată să te transforme
într‐o copie a sa. Încerca doar sa vadă ce
intenţii aveai.
Dar aţi încercat vreodată să rescrieţi
vreuna dintre poeziile prietenilor... ca de
exemplu ale lui Pound?
Nu‐mi vine în minte niciuna. Cu toate
acestea de vreo douăzeci de cinci de ani am
tot făcut numeroase însemnări în
manuscrisele tinerilor poeţi.
Manuscrisul original de la The Waste
Land mai există?
Nu mă întrebaţi pe mine. Nu e un lucru
pe care să‐l ştiu. Rămâne însă un mister. Eu
l‐am vândut lui John Quinn împreună cu un
caiet cu poezii nepublicate prin prisma
bunăvoinţei pe care mi‐a arătat‐o în câteva
dăţi. Atunci am auzit ultima dată despre ele.
Apoi el a murit, însă niciunul dintre poeme
n‐a apărut ulterior.
Ce anume a tăiat Pound din The Waste
Land? Secţiuni întregi?
Da. Era, îmi amintesc, o bucată lungă
despre o epavă. Nu cunosc legătura cu restul
poemului, dar bănuiesc că a fost inspirat de
cântul lui Ulise din The Inferno. Pe lângă asta,
mai era şi o copie a secţiunii Rape of the
T. S. ELIOT T. S. ELIOT
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 105
Lock. Pound chiar spunea: „N‐are rost să faci
ceva pe care altcineva l‐a făcut la fel de
bine… fă ceva diferit.”
Consideraţi că aceste tăieturi de
fragmente au modificat structura
intelectuală a poemului?
Nu. Era lipsit de structură şi în versiunea
mai lungă.
Vă voi pune o întrebare legată de
compoziţia poemului. În Thoughts after
Lambeth aţi negat afirmaţia unor critici care
au declarat că în The Waste Land
reprezentaţi „deziluzia unei generaţii” sau cel
puţin aţi negat cum că aţi fi avut o astfel de
intenţie. Cred că F. R. Leavis spunea că The
Waste Land nu are progresie, dar, pe de altă
parte, alţi critici au afirmat mai recent că are
orientare spre religia creştină. Mă întreb
acum dacă aceasta era tot o intenţie de‐a
dumneavoastră.
Nu, cel puţin nu conştient. Cred că în
Thoughts after Lambeth, mă refeream la
intenţii mai mult în sens negative decât
pozitiv… mă refeream, de fapt, la ceea ce nu
intenţionam. Dar oare ce înseamnă
„intenţie”? E ca atunci când vrei să‐ţi iei
ceva de pe suflet şi nu‐ţi dai seama de
această povară până nu o iei de pe suflet.
Dar n‐aş fi putut să găsesc o relevanţă a
cuvântului „intenţie” din punct de vedere
pozitiv în niciunul dintre poemele mele şi
nicidecum în altele.
Mai am o întrebare despre dumneavoastră
şi despre Pound la începutul carierei. Am citit
că va hotărâserăţi împreună să scrieţi
catrene, întrucât eraţi de părere că versul
liber îşi depăşise limitele.
Cred că Pound a spus asta. Şi tot el a fost
şi cel care a susţinut ideea cu catrenele. Mi‐a
recomandat chiar Emaux et Camées.
În ceea ce priveşte relaţia dintre formă şi
conţinut, aţi fi ales vreodată forma înainte să
ştiţi conţinutul?
Într‐un fel, da. Am studiat poemele lui
Gautier şi m‐am gândit „Mi‐ar fi această
formă utilă în vreunul dintre conţinuturile
mele?” Şi experimentând, am descoperit că
forma a dat elan conţinutului.
De ce aţi ales să folosiţi în poemele
timpurii versul liber?
La început am ales versul liber sub
imboldul de a utiliza aceeaşi formă ca şi
Laforgue. Prin asta înţelegem ca versuri
neregulate ca număr de silabe să rimeze cu
cuvinte care apar la intervale neregulate. Era
mai mult vers decât liber, numit de Ezra
„amygism”. Într‐o etapă ulterioară, au apărut
lucruri care aveau o mai mare libertate,
precum „Rapsody on a Windy Night”. Nu
cred că am avut atunci vreun model în minte,
ci pur şi simplu a venit de la sine.
S‐a întâmplat să simţiţi cum că aţi scrie
împotriva la ceva, mai degrabă decât după
un model anume? Cum ar fi de exemplu
împotriva poetului laureat?
Nu, nicidecum. Nu cred că am încercat
respingerea anumitor aspecte, ci pur şi
simplu o cale de descoperire a sinelui. Poeţi
laureaţi, precum Robert Bridges, au fost într‐
adevăr ignoraţi. Dar nu cred că poezia de
calitate ia naştere în urma unor tentative
politice de înlăturare a unor forme deja
existente. Cred că pur şi simplu o înlocuieşte.
Oamenii găsesc modalităţi prin care se pot
exprima şi‐şi spun: „N‐o pot face în felul
acesta, dar care este modalitatea ideală prin
care mă pot exprima?” În concluzie, nici nu
prea îţi pasă de formele deja existente.
Cred că între „Prufrock” şi „Gerontion” aţi
scris acele poezii în limba franceză care apar
în Collected Poems. Cum v‐a venit ideea să le
scrieţi şi aţi mai scris de atunci?
Nu şi nu cred că o voi mai face. Acest
episod a fost unul deosebit pe care nici eu nu
mi‐l pot explica. Cred că atunci ajunsesem
T. S. ELIOT T. S. ELIOT
106 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
într‐un punct mort. Nu mai scrisesem nimic
de ceva timp şi eram destul de disperat. M‐
am apucat să scriu câte ceva în franceză şi
mi‐am dat seama că pot. Cred că la acea
perioadă vă referiţi, dar eu nu am luat în
serios acele poezii şi ca atare nici nu m‐am
temut că nu voi mai putea scrie. Le‐am scris
ca pe un tour de force ca să‐mi testez
limitele. Şi asta a durat câteva luni. Pe cele
mai bune chiar le‐am publicat. Mărturisesc
că Ezra Pound le‐a răsfoit, iar Edmond Dulac,
un francez din Londra, ne‐a ajutat. Cât
despre cele pe care nu le‐am publicat, cred
că pur şi simplu au dispărut. Apoi am
reînceput să scriu în engleză şi aşa mi‐a
dispărut orice dorinţă de a mai scrie în
franceză. De aceea, consider această fază un
imbold pentru a mă reapuca de scris.
V‐a trecut prin minte ideea de a deveni
poet simbolist francez, ca acei doi poeţi
americani din ultimul secol?
Stuart Merrill şi Viélé‐Griffin. Am cochetat
cu ideea asta pe parcursul anului petrecut la
Paris după Harvard. Pe atunci, am avut chiar
ideea de a renunţa la engleză şi de a mă
stabili în Paris şi cu timpul să scriu în
franceză. Dar ar fi fost o nebunie, chiar dacă
mă descurcam excelent în ambele limbi,
întrucât nu consider că poetul poate fi
bilingv. Chiar nu ştiu pe cineva care să fi scris
excelent sau cel puţin bine în două limbi în
egală măsură. Părerea mea este că trebuie
să‐ţi alegi o limbă prin care să te exprimi în
poezie, iar în acest scop să renunţi la
cealaltă. În ceea ce priveşte limba engleză,
cred cu tărie că are mai multe resurse decât
franceza. Cu alte cuvinte, bănuiesc că m‐am
descurcat mai bine în engleză decât aş fi
făcut‐o în franceză chiar dacă aş fi devenit
probabil la fel de experimentat ca şi poeţii
mai sus menţionaţi.
Vă pot întreba dacă aveţi în plan să scrieţi
poezie în prezent?
Nu, nu am nimic în minte momentan,
probabil cu excepţia dorinţei de a scrie
puţină critică literară, acum că am terminat
cu The Elder Statesman – am făcut ultimele
corecturi înainte de a pleca din Londra. Nu
gândesc decât la urmărtorul pas. Dacă vreau
să scriu o altă piesă sau alte poezii? Nu voi şti
răspunsul până când nu‐mi voi da seama
singur de ceea ce îmi doresc.
Există poezii neterminate pe care vă mai
uitaţi din când în când?
Nu prea. În general pentru mine un lucru
neterminat este egal cu zero. Mai bine,
păstrez în minte ceva ce trebuie reţinut şi pe
care l‐aş mai putea folosi decât pe‐o hârtie
într‐un sertar. Într‐un sertar e un lucru
părăsit, dar în memorie se transformă. Un
exemplu relevant în acest sens este, aşa cum
am mai spus, Burnt Norton pe care l‐am
alcătuit din bucăţi pe care le tăiasem din
Murder in the Cathedral. Din această dramă
am învăţat că nu are rost să alcătuieşti nişte
rânduri drăguţe pe care le consideri poezie,
dacă nu sunt alimentate şi de acţiune în
acelaşi timp. În acest sens, îi datorez
mulţumiri lui Martin Browne. Ar fi spus
„Acestea sunt nişte rânduri bune, dar n‐au
nicio legătură cu ceea ce se întâmplă pe
scenă.
Reprezintă vreunul dintre poemele
dumneavoastră minore ceva care să fi fost
tăiat dintr‐o operă mai mare? Îmi vin în
minte două care seamănă cu „The Hollow
Men”.
Acelea erau doar nişte schiţe scrise la
începuturi. Am mai publicat altele în reviste,
dar nu în colecţiile mele de poezii. Nu ar fi
normal ca în aceeaşi carte să spun acelaşi
lucru.
Adeseori poemele dumneavoastră par a fi
alcătuite din capitole. Le‐aţi imaginat iniţial
ca poeme separate? Mă gândesc îndeosebi la
„Ash Wednesday”.
Da, aşa este. Similar poemului „The
T. S. ELIOT T. S. ELIOT
Revista Nouă nr. 3 (82) /2014 107
Hollow Men” şi acesta a fost gândit în
capitole. Îmi amintesc bine când spun că una
sau două dintre schiţele anumitor secţiuni
din „The Hallow Men” au apărut în
Commerce, dar şi în alte publicaţii. Apoi,
odată cu trecerea timpului, am început să‐l
privesc ca pe un tot. Ăsta e un aspect al
minţii mele care se pare că funcţiona în anii
de la începutul carierei – să realizez diferite
lucruri şi ulterior să le văd cum fuzionează
din punct de vedere poetic, modificându‐le şi
în fine dând naştere unei creaţii noi.
***
Interviu de Donald Hall pentru The Art of
Poetry No. 1, The Paris Review, 1959
Traducere de
Raluca Danciu Cîrstea
T. S. ELIOT T. S. ELIOT
Centenar
Corneliu Coposu
O suită de manifestări omagiale s‐au
desfăşurat în capitală, marcând
împlinirea a o sută de ani de la naşterea
celui care a fost seniorul politicii post‐
decembriste româneşti.
Aceste activităţii s‐au desfăşurat sub
patronajul Fundaţiei Corneliu Coposu,
Filarmonica George Enescu şi Fundaţia
Română pentru Democraţie.
Un rol deosebit în organizarea şi
desfăşurarea acestor activităţi l‐au avut
distinsele doamne Flavia şi Rodica
Coposu, surorile marelui dispărut.
S‐au depus coroane de flori la statuia
din Piaţa Palatului, un impresionant
portret în bronz, opera maestrului Mihai
Buculei.
Poeta Maria Cristina Moisin, o
apropiată a celor două doamne, mi‐a
relatat un fapt impresionant, muncitorii
care săpau fundaţia pentru soclul statuii
au găsit în pământ o cheie patinată de
vechime, dar care te ducea cu gândul la
cheia‐simbol aleasă de Corneliu Coposu
pentru Convenţia Democratică, alianţă
politică pe care cu mari strădanii reuşişe
să o înfăptuiască. În program a urmat un
concert extraordinar in memoriam
Corneliu Coposu, marţi 20 mai 2014,
orele 19.00 la Ateneul Român. Orchestra
Filarmonicii George Enescu dirijată de
Horia Andreescu a cântat Simfonia a 3‐a
”Eroica” de Ludwig van Beethoven.
În deschidere, în holul Ateneului a
avut loc vernisajul expoziţiei de
fotografii Corneliu Coposu, o sinteză
care ilustra viaţa, suferinţele în
închisoare şi lupta plină de încercări
grele dusă de Senior în perioada post‐
decembristă pentru deocratizarea
României.
La vernisaj, Preşedintele Emil
Constantinescu a ţinut un impecabil
discurs omagiindu‐l pe Corneliu Coposu
şi lupta sa de o viaţă pentru democraţie
şi integrarea României în structurile
europene moderne.
A urmat lansarea emisiunii filatelice
„Corneliu Coposu – 100 de ani”.
Directorul filarmonicii, înainte de
concert a omagiat într‐un discurs evocator
personalitatea lui Corneliu Coposu.
Regretabil că poporul roman a
pierdut o ocazie unică să folosească
valoarea a două mari personalităţi,
Regele Mihai şi Corneliu Coposu, care ar
fi putut schimba faţa actualei Românii.
(Alin Ciupală)
108 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014
FEMEIE PLANTUROASĂ
După BARBU FUNDOIANU
Femeie planturoasă ca viscolul de iarnă,
dă‐mi sânul tău, cât dealul ce se înalţă‐n cer,
dă‐mi pletele, murdare ca mlaştina fetidă ‐
femeie cu genunchiul ca un aluat dospind
şi pleoapa ca felia de şuncă‐ngreunată.
Femeie, clisă albă, de‐a pururi te doresc,
aş vrea s‐o pup, s‐o mângâi, s‐o tatuez, s‐o ard,
o clisă îndulcită, de‐ai mei strămoşi cântată,
o clisă vie în care tot vie e uimirea,
o clisă peste care vreau să mă culc şi eu.
Şi vreau ‐ în ciuda celui ce unge prin tigăi
ulei, grăsimi, untură, a porc amirosind ‐
fripturilor o clisă să fac cadou, şi vin;
aş vrea s‐o pup, s‐o mângâi, s‐o tatuez, s‐o ard
şi să mă culc cu micii cei suculenţi sub pernă,
o clisă, tu femeie, spre patima eternă
te‐aştept cu trupul cald şi supraponderal.
FARDURILE VOR DORI SĂ SE ÎMPRĂŞTIE
ÎN VÂNT
După VIRGIL TEODORESCU
Fardurile vor dori să se împrăştie în vânt ca
nişte păsări extenuate de zbor
Din pricina ta fardurile vor împânzi vântul
Pentru că în fiecare are loc o orgie
În fiecare o vulcanică ejaculare
În valul lor pastelat
Mascaţii vor împroşca lacrimogene şi lovituri
de baston
Un iz de bordel demolat va curge din ele
Pentru că în fiecare are loc o orgie
În fiecare o ejaculare vulcanică
De astăzi înainte o să te sărut doar pe zonele
nepoluate
Cu rimelul tău voi face hărţi pentru ele
Te voi ruga să‐ţi atârni sutienul pe lustra cu
becuri arse
Să‐ţi arunci bikini ca pe un lasou
În coarnele trofeului de vânătoare deasupra
şemineului
ALE TINEREŢII VALURI
După ŞTEFAN AL.‐SAŞA
Mi‐ai dat de înţeles că eşti otrava
Şi uneori, tămâia vieţii mele,
Cobori îmbrăţişările din stele,
Iar pe cearşaf, seminţe de gâlceavă.
Iubirea măsurată‐n gogonele,
Mă prinde cu furtuna‐i scandinavă,
Atuncea când drogat dau tot pe ţeavă,
Visând înfrigurat porniri rebele…
Discret, te crâmpoţesc de cele sfinte
Şi‐mi pari fantasmagorică‐Afrodită,
Frumoasă, gospodină şi cinstită…
Doar popa zice să mai iau aminte,
Tămâia şi otrava nu‐s totuna,
Deci beau, în consecinţă, mătrăguna!
parodii Ştefan Al.-SAŞA

Related Interests