Director Daniel CORBU

I S SN

9

1 5 8 4 - 9 2 9 5

7 7 1 5 8 4

9 2 9 0 0 1

editorial

SCRIITORUL ŞI LUMEA
ÎN CARE TRĂIM

În acest scurt articol nu vom vorbi despre ceea ce se vehiculează
de cîteva secole încoace: forţa scriitorului, scriitorul ca model, scriitorul ca
formator de conştiinţe, scriitorul ca ordonator de influenţe asupra socialului
şi politicului, etc. Vom vorbi de marginalizare. Un cuvânt care în ultima
vreme revine frecvent cînd e vorba de tagma blestemaţilor la literatură.
Într-adevăr, de vreo patru mii de ani încoace, scriitorul e
marginalizat continuu. Pe cînd scriitorul timpurilor antice era şamanul,
sacerdotul, al doilea om în stat, fără de care împăratul / regele nu
lua decizii capitale, în societatea postmodernă de azi, pozitivistă şi
superficialistă, blestematul, alesul scrisului prin destin este şi alesul
marginalizării, al umbrei. Nedespărţindu-se de vocaţie, consolându-se
cu ideea că tot ceea ce făptuieşte face parte din iluzia universală, el aplică
binecuvântata zisă: Se tu sarai solo, tu sarai tutto tuo (Dacă vei fi singur,
îţi vei aparţine în întregime). Cine să-l cheme pentru dialoguri pe sticla
televiziunilor, cine să-l provoace, cine să-i tulbure bogata singurătate,
cînd priorităţile epocii sunt îmbogăţirea cu arginţi, arătarea orgoliilor
goale, tinicheloase, bălăcărirea în limbaj suburban. Astfel, tv-urile colcăie
de modele gîgă, de vedete porno cu gîndire gîsculinică, de piţipoance
care sfidează moralitatea etc. etc. Rar cîte un scriitor deghizat în ziarist
sau analist apare pe vreun ecran, dar pus să susţină, pentru a-şi cîştiga
pîinea zilnică, un partid politic. Un al doilea mod de umilire al celui care,
prin scrisul său, are credinţa că se poate ţine departe de link-urile morţii.
Pe de altă parte, într-o epocă a maculaturismului, a fost compromisă
total ideea de scriitor. Un amestec al valorilor şi lipsa criticilor literari
ordonatori nu pot fi folosite decît de veleitari, acei deploranţi „scîrţascîrţa pe hîrtie”, despre care Flaubert spunea, ironic: „fericiţi cei ce nu se
îndoiesc de ei şi înşiră în fuga condeiului toate cîte le ies din cap!”.
Ce poate face scriitorul adevărat, profund, lucrător cu zilele
şi nopţile întru frumos şi bine, îndepărtat de la afirmarea forţei şi a
frumuseţii originale, acum, cînd postmodernismul american, fabrică
megavedete şi megascriitori precum Dan Braun şi premiază impostura şi
deriziunea? Să viseze, să-şi urmeze blestemul şi să accepte scrisul în
singurătate şi pe cei cîţiva cititori ai săi ca pe „une faute du destin”?
Daniel CORBU

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina
1

provocări

Tezaurul României:
lucruri pe care
Bruxelles-ul nu ar vrea
să le aflaţi
Radu GOLBAN
Un secol de zvonuri peste o tăcere
de aur: soarta Tezaurului României este,
probabil, unul dintre cel mai bine păstrate
secrete ale istoriei secolului trecut. Acel
gen de secret al unei istorii în care curge
mult sânge decât cerneala. Însă, atât cât a
spus cerneala în tratatele de pace din răgazul dintre războaie, ar fi suficient pentru
un cercetător atent ca să reconstituie traseul aurului, cu totul neaşteptat, pe care
îl veţi regăsi în cronologia din ancheta pe
care am iniţiat-o.
Studiind problema datoriei istorice a
Germaniei faţă de România de 18 miliarde
de euro, am găsit în arhive o conexiune
cu totul neaşteptată în alt dosar nerezolvat al istoriei: profesorul universitar şi
diplomatul german Ernst Jäckh (1875-1959)
pagina scrie în Memoriile sale „DergoldenePflug.
Lebensernteeines Weltbürgers” (Stuttgart
2 1954, p. 382) că România a cedat aurul
său Germaniei prin Tratatul de Pace de la
Bucureşti din 7 mai 1918. Iată, răspunsul
poate fi găsit, nu exclusiv la Moscova, ci
chiar în inima Europei, la Bruxelles. Daca
ne-am afla într-un roman de Agatha Christie, poate chiar în „Orient Express”, am
exclude din start ipoteza ca cele 93.400 kg
aur  încărcate în vagoane într-un decor de
iarnă, ar putea fi, în continuare, la Moscova. Voi demonstra, într-o serie de articole,
care completează şi duc mai departe datele
prezentate aici, povestea reală a traseului
Tezaurului: Rusia - Germania –Franţa. O
istorie pe care Bruxelles-ul nu ar dori ca
românii să o cunoască. 

REVISTA FEED BACK

Problema tezaurului a fost resăpată periodic, asemeni unei poveşti cu zâne, adică fără
vreo finalitate concretă, de politicienii României. Pentru că sună bine. Pentru că 90% dintre
români cred că problema tezaurului este importantă. Pentru că un secret nu este niciodată
suficient de bine ascuns dacă asupra subiectului
se aşterne o tăcere absolută.  Pentru început,
iată traseul cronologic al istoriei Tezaurului.  
23 noiembrie 1916: Capitularea Bucureştilor, Capitala României, în faţa trupelor
de ocupaţie germană. În zilele următoare,
Statul Major şi Comandatura germană au
ocupat Hotel Bulevard, Capşa şi Athéné
Palace.  
12-14 decembrie 1916:  Tezaurul este
încărcat la Iaşi, în vagoane, cu direcţia
Moscova. Transportul viza exclusiv aurul
României (o cantitate de 93.400kg aur) deţinut sub formă de lingouri, monede diverse
şi bijuterii. Porneşte către Moscova al doilea transport cu valorile Băncii Naţionale
a României din care, aur efectiv în valoare
de doar 574.000 lei aur (echivalentul a circa
170 de kg aur).  În total: 93.570 kg aur au
luat drumul Moscovei, în cele două transporturi. Au dispărut exact  93.540 kg de
aur. Reţineţi cifra: este cantitatea de aur pe
care o vom regăsi, cu o precizie uluitoare,
în păienjenişul armistiţiilor şi tratatelor
de pace de după Primul Război Mondial:
transportată de la Moscova la Berlin şi apoi
în somaţia Antantei către Germania de a
restitui „aurul României sau al Rusiei”.
18 decembrie  1916 (1 ianuarie
după calendarul Gregorian):  Alexandru Marghiloman scrie, în Notele sale

nr. 7-8/ iulie-august 2014

provocări
politice:„Mecanismul emisiunii lor (n.r. al
trupelor germane de ocupaţie) este următorul:
ei emit indefinit, pentru a plăti soldele şi tot
restul. Pe măsură ce se emite, tezaurul acoperă
la Berlin în mărci. — Eu: „Dar reglementarea
cu Romania?”. El (n.r. generalul Petersen, şeful
delegaţiei germane la Bucureşti): „Vom vedea
la pace”. Cu alte cuvinte, administraţia germană tipărea monedă în România pentru
cheltuielile curente, pe care o garanta cu
aurul României, pe care Guvernul român
refugiat la Iaşi îl evacuase din ţară. 
5 ianuarie 1917: Banca Naţională e
pusă sub sigiliu de germani  – „s-au dat
10 minute personalului pentru a se retrage”, notează politicianul român. După care
adaugă ca, Banca Naţională a fost redeschisă a doua zi, dar sub supravegherea unui
delegat german.
5 martie 1917: O  altă ordonanţă a
administraţiei de ocupaţie anunţă că Banca
Naţională a fost pusa sub sechestru şi închisă pana la noi ordine. „Ordonanţa vizează
faptul că Tezaurul şi majoritatea Consiliului nu
sunt la sediu”, scrie Marghiloman.
6 martie 1917:  Liderul conservator
află conţinutul împuternicirilor semnate
de Col. Hentsch, noul şef de Stat-Major de
la „Militarverwaltung”: „Administratoriisecheştrii trebuie să se pună  în posesia Băncii
Naţionale; sunt autorizaţi să exercite toate acţiunile pe care Banca le poate exercita şi să dispuie de tot avutul Băncii”(...) Spiess crede că germanii vor să se pună la adăpostul emisiunilor
abuzive care s-ar face la Iaşi” (http://de.scribd.
com/doc/207736456/Document-e-1). 
Octombrie 1917: Marea Revoluţie
în Rusia. Comuniştii, sub conducerea lui
Lenin, preiau puterea cu sprijinul financiar, ajutorul şi angajamentul Germaniei cu
intenţia să încheie Frontul din Est.
13 ianuarie 1918: Sovietul Comisarilor Poporului de la Moscova ia hotărârea
de a rupe relaţiile diplomatice cu Romania,
articolul 3 al acestei hotărâri stipulând că:
„Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declara intangibil pentru oligarhia
română”.
3 martie 1918:  Rusia şi Germania semnează Tratatul de la Brest-Litovsk, marcând
astfel ieşirea Rusiei din primul război mondial, ca să înlăture astfel de pe Frontul de Est.

REVISTA FEED BACK

7 mai 1918: Romania semnează Tratatul de Pace de la Bucureşti, un document
umilitor, dintre România pe de o parte şi
Germania, Bulgaria, Austro-Ungaria, Turcia pe de altă parte. Dincolo de cedările
teritoriale impuse, Romania a cedat controlul activelor Băncii Naţionale către trupele
de ocupaţie germane. Din interpretările
asupra acestui tratat rezultă că Romania ar
fi renunţat la Tezaur, o dată cu documentele referitoare la acesta aflate în custodia
BNR. Profesorul universitar şi diplomatul
german Ernst Jäckh (1875-1959) scrie în
Memoriile sale (Stuttgart, 1954, p. 382) că
Romania a cedat aurul sau Germaniei prin
Tratatul de Pace de la Bucureşti. Se pare că
Romania ar fi renunţat atunci la dreptul de
proprietar al tezaurului. (http://de.scribd.
com/doc/207736450/Document-e-2). 
27 august 1918: Acordul financiar germano-rus, semnat în continuarea Tratatului
de la Brest-Litovsk, prevede daune de război şi compensări pentru prejudiciile aduse
Germaniei prin confiscarea şi sechestrarea
averii germane în Rusia. Compensările în
aur făcute de Rusia în contul Germaniei
se efectuează, conform tratatului, în doua
tranşe: prima de 42.860 kg aur şi a doua de
50.676 kg aur. În total: 93.540 kg aur. Sunt
singurele transe prevăzute concret în tratat din cantitatea de aur pe care Moscova
ar fi urmat să o trimită către Berlin (circa
245.500 kg aur) şi, totodată cantităţile de
aur care au ajuns ulterior la Berlin.
10 septembrie 1918:  se efectuează pagina
primul transport de 42.860 kg aur de la
3
Moscova la Berlin
30 septembrie 1918: al doilea transport de 50.676 kg aur ajunge la Berlin
(http://de.scribd.com/doc/207736448/Document-e-3). 
11 noiembrie 1918: Armistiţiul de la
Compiegne marchează înfrângerea Germaniei şi anulează Tratatul de la BrestLitovsk, Acordul Financiar ruso-german şi
Tratatul de Pace de la Bucureşti. Conform
armistiţiului semnat între Germania, Franţa şi Regatul Unit (art. XIX – Clauze financiare), aurul ar fi trebuit să fie predat puterilor Antantei care au declarat că-l vor ţine
în custodie până la semnarea unui acord
de pace. Formularea exacta din armistiţiu

nr. 7-8/ iulie-august 2014

provocări
este: „Restituirea aurului rusesc sau românesc
capturat sau aflat în custodia Germaniei”.
Este clar că textul din armistiţiu se referă
la cele  93.536kg aur transportate de la
Moscova la Berlin în septembrie (cantitate
echivalenta cu cea a Tezaurului României
trimis, spre păstrare, la Moscova). (http://
de.scribd.com/doc/207736453/Documente-4). 
5 decembrie 1918: potrivit documentelor aferente armistiţiului din 29 noiembrie, o cantitate formata din doua transe
de 42.866 kg aur, respectiv 50.676 kg aur
(un total de 93.536kg aur)  pornesc, în
două vagoane,   pe linia ferată Mainz Saarbrücken către căile ferate controlate
de Aliati, pe riscul Guvernului francez.
(http://de.scribd.com/doc/207736445/Document-e-5). 
ianuarie 1919: În memoriul delegaţiei
române de la Conferinţa de Pace de la Paris,
se arata că, în ce priveşte chestiunea Tezaurului, „Poate n-ar fi de dorit să i se ceară Germaniei,
ca o categorie de despăgubiri, dar dl. Danielopol
consideră că faptul de a face Germania garanta a
acestei restituiri ar putea avea ca efect prezervarea
acestor bunuri şi asigurarea lor”.
23 iunie 1919: I.I.C.Bratianu se interesează într-un memoriu trimis d-lor Clemenceau (prim ministru al Franţei), ministrului francez de Finanţe Klotz şi mareşalului Foch dacă aliaţii au primit de la
germani vreo cantitate de aur în contul
României. Răspunsul ministrului francez
pagina de finanţe este negativ. (http://de.scribd.
com/doc/128701886/48980343-Tezaurul4 Romaniei-de-La-Moscova-de-AndreeaTutunaru) 
28 iunie 1919: se semnează  Tratatul
de la Versailles, iar Rusia, deşi NU participă la semnare, are conform art. 116 a acestui tratat posibilitatea de a solicita direct
pretenţii de despăgubire Germaniei. Cu
toate acestea, Rusia nu a cerut niciodată
înapoi cantitatea de 93.540 kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie,
în baza tratatului financiar ruso-german,
anulat prin armistiţiul din noiembrie 1918.
(http://de.scribd.com/doc/207736444/Document-e-6). 
16 aprilie 1922: prin semnarea Tratatului de la Rapallo, Germania recunoaşte

REVISTA FEED BACK

Rusia sovietică. Totodată, Germania renunţă
conform art. 2 al tratatului la orice pretenţie
de despăgubire împotriva Rusiei (Atenţie:
pretenţii admise la Brest-Litowsk si anulate
ulterior de Aliaţi) cu condiţia ca nici Rusia să
nu despagubească ţări terţe pentru confiscările şi naţionalizările pe urma revoluţiei din
Rusia. Reamintim că, iniţial, România a pierdut controlul asupra Tezaurului aflat iniţial
la Moscova în urma sechestrării acestuia de
către regimul instaurat de Lenin. După ce
tot Germania ar fi trebuit conform tratatelor în vigoare(Tratatul de la Versailles) să
despăgubească Rusia cu aurul 93.540 kg aur
primit după Brest-Litowsk, tot Germania
indirect renunţă condiţionat la pretenţii de
despăgubire din partea Rusiei pentru averile confiscate de către Rusia ţaristă şi bolşevică. Deoarece cele mai mari plasamente
de capital din Rusia erau germane, firesc
ca Rusia nu ar fi intenţionat să ne restituie
tezaurul şi să se oblige din nou la plată faţă
de Germania cu sumele fabuloase stabilite
la Brest-Litowsk . Mai mulţi delegaţi ai statelor participante, printre care şi Brătianu,
condamna acest tratat pentru ca favorizează
Rusia. A plătit cumva Lenin pentru prietenia ruso-germana cu aurul românesc?
(http://de.scribd.com/doc/207736443/Document-e-7) 
Toamna lui 1941: Armata a 4-a
a  Mareşalului Ion Antonescu, unul dintre
cei mai înverşunaţi adversari ai Sovietelor,
ajunge dincolo de Nistru, până la Odessa,
însă nu scoate nici un cuvânt despre restituirea Tezaurului de către Moscova. 
1956:  Rusia a trimis către autorităţile
comuniste din Romania, aproximativ 33 kg
aur, singura cantitate de aur returnata vreodată din Tezaurul care a luat drumul Moscovei în decembrie 1916. Şi, cel mai probabil, singura care mai era depozitată, la acea,
dată, la Moscova.  Dacă scădem aceste 33
kg aur din totalul celor 93.570 kg aur care
au ajuns iniţial la Moscova,  în cele doua
transporturi, obţinem exact cele  93.540 kg
aur  care au fost trimise de la Moscova la
Berlin, conform cantităţii stipulate în Acordul financiar germano-rus şi cele 93.540 kg
aur care au plecat din Germania către Franţa, conform documentelor aferente armistiţiului de la Compiegne. 

nr. 7-8/ iulie-august 2014

tineri poeţi

Dorina BALAN
Evoluție
Se-ntâmplă să se schimbe lumea
Să vorbim deschis despre păcate vechi ...
Se nasc copii purtați în pântec
De alte mame, chiar de tați!
A-mbătrânit leoaica? Unde-i jungla?
Polii pământului s-au inversat?
Purtăm războaie nevăzute,
Înarmurați în tastaturi
Iubirea-i la un click distanță...
Ah, vremuri fără căpătâi!
Poemele nu mai au rime,
Nu mai iubim în armonii,
O ghilotină-i sentimentul
Și Gâdea-i... la televizor.
Se-ntâmplă să se schimbe lumea,
Și ... trebui să mă schimb și eu?
... să-nșir cuvinte fără noimă,
... să fiu la fel ca ei, ateu?
Și simt cum mă cuprinde ura,
Și să iubesc parcă-i mai greu!
Și simt cum mă cuprinde ura,
Deși mă tem de Dumnezeu!

Speranța
Se clatină credința când groapa ce se cască
Înghite lumea pe care, zadarnic, o păzesc.
Se duce libertatea, profesorul se duce,

REVISTA FEED BACK

Părinții, casa, cerul,
Şi dragostea, și anii.
Bolnavă și bătrână,
Flămânda cerșetoare, ascunsă în Cutie,
Așteaptă toți să plece!?
Sub picioarele mele
Treptele se împuținează,
Astfel încât pot vedea, uneori, capătul
scărilor
Și asta doar pentru că cineva a închis
capacul cutii.
Încă mă mai așez, ca un orb, cu mâna
întinsă,
Nu pot ști niciodată de unde va veni
bucuria.

Putere
Sunt doar ruină sub această armură
Dar masca mea vă sfidează pe toți,
Pe malul vieții dau baluri la care
Dau lecții la zorba, la tango ori step.
Am ochi plini de lacrimi sub pleoape
închise
Dar zâmbetul rămâne ca santinela, la post.
Mi-am pus peste sutană mantaua ... sau
invers,
pagina
Să fiu străjerul vostru, când nu găsiți un rost!

5

Sunt doar ruină sub această armură.
Dar cicatricele mele sunt precum
ambrozia,
Din ele vampirii se hrănesc și noapte și zi
Pentru că ... sângele meu ... conține mult
fier.
Am ochi plini de lacrimi sub pleoape
închise
Dar vă pot ghici în cutele irisului păcatele
Și mai pot vedea, în grăuntele nisipului
Sticla cu care voi ... vă izolați sufletele.

nr. 7-8/ iulie-august 2014

tineri poeţi
Singurătate
Când am strâns pumnii era deja prea târziu,
Se scurseseră deja printre degete!
Și cum să nu se scurgă când i-am
mărunțit,
I-am risipit în stânga și în dreapta,
I-am jucat la cazinou râzând,
Fără să-mi pese că cei mai mulți trișează,
I-am dăruit tuturor, i-am ajutat să crească
cu seva lor,
I-am aruncat pe ogoare din care n-a
crescut nimic,
I-am trimis în războaie ce nu erau ale mele
Uitând să păstrez un batalion să-mi
păzească cetatea.
Acum, când privesc degetele încleștate,
Încheieturile mâinilor albite de-atâta efort,
Telefonul ce sună mereu ocupat la
descarcerare,
Mă cuprinde o teamă nebună. Sunt doar
eu!
Nu am curajul să-mi desfac pumnii
Pentru că, de-acolo, din mijlocul palmelor,
linia vieții
Mă privește la fel de curioasă ca acum...un
număr de ani,
La fel de adâncă, la fel de încâlcită
Doar eu o văd pentru prima data...sau
poate mă prefac,
pagina Pentru că nu pot să îi dau răspunsurile pe
6 care,
Mută, le așteaptă, la fel de mult ca mine.

Supraviețuire
Ne târâm prin tranşee mizere
Sub rafalele-aceloraşi zile.
Murim (sau nu?) - sub aceleaşi drapele
Cu cuvinte tot mai puţine.
Războaie sub blazoane de doliu,
Orgolii clădite-n redute,
Speranța ne-mbracă-n linţoliu…
Ne-mbracă şi chipul în cute.

REVISTA FEED BACK

Ne camuflăm sufletul în tăceri,
Naştem oameni în uniformă.
Suntem mai singuri, mai puţini decât ieri
Şi nu respectăm nicio normă.
Cântăm în gura mare acelaşi imn,
Râdem cu ochi înecaţi în lacrimi,
Ne batem joc de tot ce înseamnă destin
Răniţi de focul aceloraşi patimi.
Construim în jur cazemate
Ne-adăpostim în vorbe, prematur,
Ne îngropăm suflete decimate
Sub nepăsarea aceloraşi figuri.
Murim de viaţă, murim... de moarte,
Murim ireversibil, aberant,
Duşmani pe frontul ce ne împarte
În destine fără nici un liant.
Trecem batalioane-n derivă,
Dezarmaţi prizonieri de război
Deși n-avem arme, n-avem nici miză,
Ne ucidem în public, în unu sau doi.

Minciuni
Stau pe fruntea mea,
Ca o cunună împletită din demoni și îngeri,
Capcane pentru zilele ce vor veni.
Pe cojile greșelilor când mă îngenunchează
Pentru a mă pedepsi
Se uită la mine, de sus, ca niște sfinți.
Mă urmează peste tot, ca o trenă,
Purtată de domnișoarele de onoare
Spre o biserică în care voi dănțui în jurul
mesei
Cu scepticismul, prejudecata,
Orgoliul, renunțarea...
Mă ruinează, ca pe-un zâmbet,
Mă sting ca pe-un soare la Polul Nord.
Ele știu prea-bine că în gândurile mele,
Prin care a trecut pasiunea,
E locul cel mai îndepărtat de teologie.
Nici tu nu știi că zâmbetul meu
sângerează,
Când îți spun că m-am vindecat.

nr. 7-8/ iulie-august 2014

tineri poeţi
Lavinia NECHIFOR

Debut

l’hiver sur le papier

scara înflorită

amintiri calde se lipesc
de cerul îngheţat
puştoaica de la zece are ochii trişti
& scrie în jurnal

cuvintele tari se sparg lângă
fereastra albă. cresc flori de muşeţel
în ceaiul tău se amestecă şi nişte gânduri

cineva scutură nişte îngeri
aripi uriaşe cad/ pe umeri fragili pe blocul
turn pe
umbra lui ascuţită

respiri doar pe jumătate mă uit cum
te desfaci ca şuviţele de păr se
colorează ziua pe trupul tău
aerul crud alunecă prin carnea
îngheţată / o femeie

femeia în roşu se sperie. maşina cu geamuri fumurii
îi mângâie repede poşeta
şi alunecă în altă stradă
.......................................................
mă întorc:
când săruţi iarna înghite o zi din jurnal

priveşte deasupra dimineţii lângă
lemnul rece şi ud
mâinile ei se risipesc în cădere
e adelina
puştoaica
de la şase împodobeşte o scară flori dese
codiţe fragede

în ultimul timp

pe ea cu mâini ferme coboară
în fiecare joi în mansarda ta
fără viaţă

mă uit rar
la ceilalţi. pe feţe au dungi metalice
ca nişte storuri/ vorbele sunt scândurele
subţiri
orizontale
resortul e de carne amară se lasă şi se
ridică brusc
din cutele buzelor
lângă zâmbetul pierdut lângă zâmbetul
pierdut
fiecare caută refugiul/ în apa unei mări
imaginare
în buchetul de cuvinte tari
care se tulbură spontan precum ceaiul
lăsat
prea mult la soare
asta e starea de azi:
o dungă verde taie gheaţa pe cer
e frig şi în ultimul strigăt
maşina vecinului sparge somnul şi ziua
uită că e noapte
oricum/ tu nu vezi
& nici nu simţi

REVISTA FEED BACK

echo
strig de aici dintre umeri fragezi
dintre două sentimente vagi un fel de
spumă a lor
privirea asta amorfă
se dezlipeşte greu de coastele tari
care cresc. nişte spini uriaşi
alunecă printre gratiile lor sângele
poartă cuvinte fierbinţi somnul
buzelor adulmecă/ rănile proaspete
se întind pe spatele gol ca într-o
singurătate neutră
cineva răpeşte inconştient ultimele artere
noaptea se împiedică
de gânduri pietrificate în douămiitreişpe
ai zice că strigătul meu
curge spre tine ca o lavă fierbinte

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina
7

cronica literară

Postmodernism şi
postmodernitate în
România de azi
Vasile Anton IEȘEANU
De multă vreme am vrut să scriu
un mic eseu - o privire liminară - despre
poemele și articolele editate de poetul Daniel Corbu, dar prins de treburi stringente
am tot amânat.
Așa a trecut mai bine de un an,
rămânând cu această datorie neîmplinită
față de mine, nu față de poetul Daniel
Corbu. Încă din 7  aprilie 2013, când am
participat la sărbătorirea a șaizeci de ani
de viață a poetului nemțean, am făcut
cunoștință cu opera sa. Atunci mi-am propus să scriu un mic eseu. Dar cine știe,
poate că acum a venit timpul să-mi împlinesc datoria față de mine.
Imediat, după ce am cumpărat
cartea  Postmodernism și postmodernitate în
România de azi,  scrisă și editată de poetul
pagina Daniel Corbu la editura sa Princeps Multimedia am lecturat articolele și eseurile
8 adunate în volumul menţionat.
Prins însă de noile noțiuni ce păreau
a suna chimvalul viitorului cultural mi-am
propus chiar să întreprind o cercetare mai
atentă a acestor ultime curente ale culturii
actuale, sau ca să ne înscriem în viziunea
aristoteliană să studiez aceste categorii
- postmodernism și postmodernitate cu care ne
iluzionează civilizația de azi.
Postmodernismul, explică autorul,
e un curent cultural, postmodernitatea se
referă la condiția umană actuală - lipsită
de valori culturale și idealuri autentice,
haotică, angoasantă, „lipsită de reperele certitudinii”  (Lefort, citat de Daniel Corbu),
dezbinată și schizoidă și asta pentru
că  „omul postmodern locuiește simultan în

REVISTA FEED BACK

mai multe lumi virtuale.” Fără repere cultural-metafizice autentice și fără ideal viața
omului postmodern devine fără sens - o
frunză-n în bătaia vântului.
În culegerea de articole și eseuri din
cartea sa, Daniel Corbu afirmă că postmodernismul implica alte subcategorii, anume
-  metanațiune, cultură planetară, globalizare,
transculturi, cultură fără frontiere, satul planetar, pluralism etnic și cultural, un adevărat
Turn Babel al vieții culturale și existențiale
cotidiene.
Poetul se întreabă ce loc ocupă omul
în acest nou context cultural, îndeosebi
omul de creație mioritic și cum pot face
față culturile mici spre a nu fi absorbite de
marile puteri culturale. În acest sens aduce
ca argument teza lui Malraux anume  că:
„fiecare civilizație se definește prin ceea ce
acceptă să sacrifice.”
Ideea sacrificiului din citatul lui
Malraux ne conduce la doctrina lui  Spinoza, anume a Creatorului care se dizolvă
în creația sa (Dumnezeu sau Natura) sau la
balada Meșterul Manole, în care creatorul își
sacrifică, pentru creația sa, ce are mai drag
- iubita, familia.
 
Globalizarea, afirmă Daniel Corbu,
cu viziunile postmodernismului și
postmodernității, conduce inerent la pierderea identității culturale și chiar a celei
etnice - sunt cetățean al lumii, concomitent cu o repulsie față de spirit, omul fiind
prins tot mai mult în mrejele  „voluptății
materiale până la alienare” - casă, prietenă
(amantă), mașină – ce-i mai trebuie carte
și cultură!

nr. 7-8/ iulie-august 2014

cronica literară
În această nouă dezordine culturală,
micile culturi vor sfârși prin a fi asimilate
sau dizolvare de noul Leviathan - modelulcultural american  care oferă, consumatorului, monstruoasa iluzie a fericirii în masă
- „fericirea pentru toți plus optimismul istoric
” (Pascal Bruckner citat de autor).
În literatura postmodernă, „agresiva provocare americană” a condus inerent
la apariția literaturii de consum, în care
excelează romanul-șoc, spectaculos, underground-ul anxios și angoasant sau genul
fantasy - twilight sau mainstream.
Să nu-și închipuie cineva, nici măcar
din  cei rău intenționați, că aș crede că  literatura de consum ar fi o literatură proastă.
Nu! E o literatură receptată de un mare
segment de populație. Nu e o literatură
proastă, dar e aproape la fel ca tabloidele pe
care le citești și le arunci la coșul de gunoi.
Experimentalistă, naturalistă, profetică sau
fantezistă, literatura de consum a preluat
modelul american al romanului șoc.  
Primul roman în stil american, pe
care l-am citit a fost al franțuzoaicei Virgine Despentes - Trage-mi-o, unde întâlnirea a două prostituate, la care plictisul de
moarte, cinismul, mizantropia și hedonismul violent ating pragul maxim, le conduc spre nivelul subteran cel mai de jos
- acela al crimei sadice, haotice șiiraționale.
Prostituția privită ca nivel minim al moralei
se asociază aproape în mod fatal cu crima.
În literatura de consum, întâlnim cu
predilecție marasmul, simplitatea senzorială,
lipsa de ideal, dar totuși rămâi în memorie cu ceva, cu o idee măcar, cu un mesaj
coerent. De exemplu, din romanul lui Helen
Fielding - Bridget  Jones: la limita rațiunii rămâi cu mesajul că femeia e mereu în
căutarea iubirii, induce cititoarei necesitatea
exercițiului practic pentru femeia modernă,
de a-și controla zilnic greutatea corporală
și a urma perceptul moral de a nu accepta
starea umilitoare, aceea de a fi pentru bărbat
- „umbrela pentru vreme rea”.  
De la Ionuț   - Ingrid târfa, rămâi cu
ideea morții ca mântuire după decăderea
morală, o viziune realistă despre iresponsabilitatea genitorilor față de progenitură.
Fără un model demn din casă copilul
are tendința de a se lăsa sedus de modele negative ale străzii. În perioada de
tranziție, moment al descompunerii lumii
comuniste, tatăl, trimis în  pușcărie pentru
furt, determină decăderea familiei - mama

REVISTA FEED BACK

devine alcoolică și întreține relații sexuale
cu diverși bărbați, în fața fiicei, fără jenă.
Ingrid, aflată în plină criză a
pubertății, este împinsă inevitabil spre
prostituție Ce să facă o adolescentă „orfană”
în această epocă a „voluptății materiale până
la alienare”, cum a numit, postmodernitatea,
Daniel Corbu? Se prostituează. Decăderea
morală poate ajunge până la disprețul de
sine. Asasinarea fetei de către bruta cu
minte obtuză, limitat și ușor manipulabil,
este pentru Ingrid, ajunsă la starea de animal hăituit, o moarte așteptată, izbăvitoare.
De la Doina Ruști –  Lizoanca la 11
ani, aflăm despre condiția fetiței de 11 ani
cu un tată alcoolic și o mamă de cârpă.
Nevoită să se prostitueze pentru un codru
de pâine și un adăpost de frica tatălui, pentru a supraviețui într-o lume indiferentă
și egoistă, fetița acceptă sexul pedofililor.
Lizoanca îmbolnăvește de sifilis un sat
întreg. Doina Ruști transformă un fapt
divers din tabloide - „făloșenie grețoasă a
vânătorului de rating”, într-un roman de consum. De la Camille Laurens – Carnet de bal
- despre viața de calvar a femeii căsătorite
cu un afemeiat; de la Amélie Nothomb
- Antichrista,despre relația patologică de
manipulare a colegei și prietenei de clasă - o
relație sado-masochistă pe care, din păcate,
am întâlnit-o în realitatea românească,
la vârste mult mai fragede decât personajele romanului lui Nothomb. Unul dintre
romanele literaturii de consum care incită
cititorul la meditație este Particule elementare al romancierului francez Michel Houel-

pagina
9

nr. 7-8/ iulie-august 2014

cronica literară
lebecq. Acest roman depășește, prin problemele de antropologie, psihanaliză și filozofie pe care le ridică, cu mult romanele lui
Haruki Murakami - Pădurea norvegiană,
Iubita mea Sputnik sau ale scoțianului
Irwin Welsh Jeg sau Trainspotting.
Cum pornografia tinde tot mai mult
să ia locul iubirii erotice și manifestărilor
ei romantice, romanul lui Houellebecq  ne
propune, în locul sexului care ne complică
și ne murdărește viața – fertilizarea in
vitro.  Particule elementare este un roman
profetic de mare succes, al literaturii de
consum, care detronează instanța falică. Ce
vom pune în locul acestui regat pierdut?!...
Thrillerul polițist  Millenium,  al suedezului, Stieg Larson, te pune în fața sentimentului de perplexitate, aflând că bogăția,
acumulată de o familie, poate transforma individul uman într-un scelerat - o bestie sadică.
Disprețul față de ființa umană în
general și față de femeie în special, face din
trilogia Millenium, nu doar o simplă poveste
polițistă, ci un roman de critică morală a
individului bogat, care se crede deasupra
umanului, capabil de crime sadice în serie,
amintindu-ne de personajul din Crimă și
pedeapsă  al lui Dostoievski, Raskolnikov,
pentru care libertatea conștiinței îi conferă
dreptul la crimă. De altfel societatea actuală
spre asta se îndreaptă, altfel cum am putea
înțelege teroriștii care ucid cu aceeași lipsă
de discernământ moral oameni nevinovați,
la întâmplare. Conștiința libertății a apus
de mult, odată cu Tolstoi.
Romanul suedezului scoate în
evidență comportamente tipice ale așa
pagina numitei high class, realiste până la groază
faptul că pot fi identificate și în socie10 prin
tate românească la beizadelele politicienilor.
Multă vreme am crezut în maxima
pictorului spaniol Goya, anume că - somnul
rațiunii naște monștri.  Nu somnul rațiunii,
ci stările extremiste în care ajunge omul bogăția extremă sau sărăcia extremă, regimurile politice de extremă stânga sau dreapta
care au conferit individului devotat puterii
o libertate a conștiinței, până la fărădelegea
crimei ridicată la rangul de faptă eroică.
Pentru om cea mai bună cale este
calea de mijloc. A afirmat-o răspicat Socrate
în urmă cu peste două mii de ani. Morala
filosofului grec s-a sprijinit pe două dictoane
înscrise pe templul din Delfi -„cunoaşte-te pe
tine însuţi!” şi „nimic fără măsură!’’
A ieși din calea de mijloc înseamnă

REVISTA FEED BACK

a ieși din raționalul uman. Orice formă
extremistă, care îl scoate pe om din calea
de mijloc, îl proiectează în irațional, în
nebunie și absurd.
Puțini au luat în seamă acest mare
adevăr socratic. Dovada! Secolul XX a fost
secolul regimurilor politice extremiste și
al războaielor exterminatoare - cel mai
irațional și mai absurd secol din istoria
omenirii. L-aș numi secolul tenebrelor.
Democrația e singura formă politică
ce urmează calea de mijloc și care trebuie
menținută ca formă politică cu orice preț.
Literatura de consum este o literatură de
succes facil. Fără îndoială, maestrul literaturii de consum a fost brazilianul Paulo
Coehlo. Succesul magului brazilian a fost
fulminant. Vânzarea cărților lui a atins cote
nevisate de niciun alt scriitor. Cele mai
mari edituri i-au cumpărat, pe bani mulți,
drepturile de autor. Romancierul ajunge
un fenomen literar mondial. O sută cincisprezece milioane de oameni de varii religii
de la catolici, ortodocși la musulmani și de
alte religii i-au citi cărțile.
Imitarea autorului brazilian i-a prins
pe mulți în mreje la gândul îmbogățirii rapide.
Și la noi mulți intelectuali, fără talent sau chemare literară, au mizat, după revoluție, pe
literatura de consum, încercându-și norocul
în această industrie literară care produce bani
mai mult decât produce valoare.
Bibliografie:
Amélie Nothomb - Antichrista, Ed. Polirom,
2004, Iași 
Camille Laurens - Carnet de bal, Ed. PandoraM, 2003, Târgoviște
Daniel Corbu - Postmodernism și postmodernitate în România de azi, Ed. Princeps Multimedia, 2012, Iași
Doina Ruști – Lizoanca la 11 ani, Ed. Trei,
2009, București
F. M. Dostoievski - Crimă și pedeapsă, Ed.
RAO clasic, 1995, București
Fernando Morais - Magul, extraordinara viață
al lui Paulo Coehlo, Ed. Humanitas, 2011,
București  
Helen Fielding - Bridget Jones: la limita rațiunii,
Ed. Polirom, 2006, Iași
Ionuț Cristache – Ingrid târfa, Ed. Trei, 2007, București 
Stieg Larson - Millenium, bărbați care urăsc
femeile, Ed. Trei 2005, București
Virginie Desperentes - Trage-mi-o, Ed. Pandora – M, 203, Târgoviște

nr. 7-8/ iulie-august 2014

eseu

FILOSOFIA
LECTURII
Nicolae BUSUIOC

1. O analiză metafizică?
Tudor Vianu a fost permanent urmărit
de ideea construirii unei fenomenologii
a operei, a formelor ei artistice, apoi a
filosofiei asupra esenţei şi conexiunilor
social-culturale din viaţa acelei opere. Se
poate porni însă şi pe drumul invers, cel
al descoperirii filosofiei lecturii? Se vor
identifica unele „teze” ale lecturii care
privesc căile tainice de pătrundere în
înţelesul textului. După afirmaţiile estetului
şi teoreticianului nostru, orice operă este
un întreg multiplu. Din acest punct de
vedere, a scrie o operă înseamnă a duce mai
departe „lucrarea de organizare formală a
naturii”. După săvârşirea creaţiei, autorul
se detaşează de ea, o priveşte cu alţi ochi,
luând cunoştinţă ca de un fapt deosebit de
sine. Metafizica este aceea care depistează
diferenţa dintre text şi filosofia celui care
studiază textul. Va regăsi, dincolo de
substratul compus din cuvinte, linii, forme,
sunete, culori etc. în opera artistică, un
înţeles care-i aparţine, unul chiar mai bogat
şi care provoacă noi conţinuturi. Acest
înţeles adaugă simbolului originar nuanţe şi
subtilităţi noi. Un cititor care îşi meditează
lectura până în ultimele detalii contribuie,
într-un fel, la o rescriere după propriile
lui principii de adâncire şi interpretare
a textului, după puterea sa de analiză şi
sinteză. Desigur, opera îşi are viaţa ei, o

REVISTA FEED BACK

existenţă autonomă şi imanentă, nu pentru
că „reproduce un model superior şi etern,
ci pentru că se dirijează după un scop ales
de creator, care îi prescrie apoi drumul
realizării”, cum precizează Tudor Vianu.
La ce ne putem gândi când vorbim de
o filosofie a lecturii? A cunoaşte, în general,
înseamnă un act de punere în relaţie a
două sau mai multe elemente. Forma
oricărei cunoaşteri este judecata, înseamnă
a pune în legătură un mijloc cu un scop.
Scriitorul gândeşte cum să elaboreze o
operă într-un gen literar, folosindu-se de
metodele adecvate şi caracteristice acelei
creaţii. Scopul este finalizarea textului care
se va adresa cititorului. Regulile „tehnice” pagina
ale lecturii se con-formează interesului cu
care este urmărit acel discurs, impactul 11
manifestându-se la nivelul valorii, pentru
că valoarea este atributul prim al creaţiei.
Doar lucrul bine făcut poate să satisfacă
exigenţele. Un Shakespeare este o valoare
literară certă, după cum un tablou de
Andreescu este un bun estetic, în acest
caz configurarea ideii în vederea dorinţei
teoretice a sensibilităţii consolidează
comunicarea talentului, inteligenţei şi a
bunului gust. Dinspre operă dar şi dinspre
iubitorul de frumos şi adevăr. Civilizaţia
şi cultura reprezintă suma operelor, după
cum „consumul” lor este asigurat de omul
cult, format printr-o sumă reprezentativă
de lecturi.

nr. 7-8/ iulie-august 2014

eseu
În completarea ideii de filosofie
a lecturii pot veni încă multe detalii ce
dau contur gândirii şi interpretării. O
gândire pendulează între experimentele
şi observaţiile asupra vieţii şi lecturile
preponderent filosofice, de unde scriitorul
extrage conceptele generale, cât şi lectura
„simbolico-poetică”, bogat pigmentată
cu fantezia-i caracteristică. Un exemplu.
Lucian Blaga însuşi este fermecat de
conceptul lui Goethe şi spune: „Goethe
supravieţuieşte nu atât prin teoriile
sale din domeniul ştiinţelor naturale,
cât prin metoda inaugurată. Iar pentru
perspectivele ce le deschide, o metodă
înseamnă întotdeauna mai mult decât o
teorie”. Metoda nu era „infailibilă”, dar ea
venea cu o serie de avantaje mai ales pentru
abordarea acelor fenomene ce nu intrau
sub incidenţa metodelor experimentale,
mai ales pentru o serie de gânditori de tip
intuitiv. Dacă în cazul lui Goethe, textul
este plin de poezie şi mister („poezie şi
adevăr”), de acea expresie artistică dată
fenomenului metafizic al fiinţei umane,
atunci lectura unor asemenea pagini trebuie
să urmeze „metoda” prin care ele însele
sunt supuse gândirii filosofice. Prin aceste
metode împrumutate într-un fel inconştient
de la text, lectura săvârşeşte trecerea de
la aparenţe la esenţe, de la imediat la
transcendent. Cititorul încearcă şi el, odată
cu autorul, să vadă dincolo de lumea
reală, iar gândul său frământat, tulburat,
pagina incitat este precedat de o schimbare a
modului însuşi de a exista. În efortul lui
12 de a cunoaşte, omul (cititorul) se foloseşte
de raţiune pentru că ea ghidează spiritul
în tentativa obţinerii cunoaşterii. Sunt
suficiente elemente care se pot desprinde
din discursul literar impregnat de filosofie
şi nu numai pentru ca teoreticienii să
tragă concluzia, până la urmă firească şi
necesară, că metafizica textului trimite la o
metafizică a lecturii, o legătură în fapt între
cunoaştere, valoare şi cultură, între cauză
şi efect. Cultura individuală, prin multele-i
lecturi, îl ajută pe om de a nu se supune cu
naivitate realităţii în care trăieşte. Cultura şi
lectura sunt procese istorice în cursul cărora
omul învaţă să nu renunţe la educaţie şi la
împlinirea naturii umane.

REVISTA FEED BACK

2. Conceptul filosofic al
lecturii
Privite în afara vieţii lor în timp,
creaţiile artistice devin configuraţii ale unor
dorinţe posibile. Uneori, incertitudinea
în fixarea caracteristicilor lor de opere
se datorează greutăţii întâmpinate de
critică de a corelaţiona discursul literar cu
reprezentarea preferinţei cititorului. Viaţa
textului este deplină atunci când se întâlneşte
cu dorinţa vie de a fi citită. Teoria lecturii
demonstrează că unele cărţi încetează să
mai corespundă unor preferinţe, nu din
motivul transfor-mării structurii lor, ci din
cauza metamorfozelor în evoluţia pasiunii
şi opţiunii de lectură. Prin urmare, unda
oscilaţiei în timp a vitalităţii cărţilor este
provocată de ierarhia preferinţelor, chiar
dacă unele dintre ele, tot în timp, devin
instabile, superficiale, nestatornice. Una
era filosofia lecturii în Renaştere, alta este
în lumea contemporană, dar axa centralvalorică, atunci când există cu adevărat,
rămâne ca o coloană solidă, îndreptată
spre înălţimea celestă, graţie căreia opera
rămâne în ecuaţia ei axiologică, indiferent
de fluctuaţiile mai mari sau mai mici ale
gustului de lectură.
O analiză a lecturii sub aura filosofiei
protec-toare? Viaţa omului cultivat se
mişcă în spaţiul până la urmă limitat de
opere. Sugestia creaţiei culturale este
proporţională cu amploarea şi densitatea
componentelor ansamblului literar, omul,
cu dorinţele lui artistice, fiind influenţat
direct de mediul auster sau bogat în
produsele minţii celor angrenaţi în creaţie.
Putem considera opera homerică ca pe o
exprimare de motive literare într-o realitate
autonomă în timp, iar o simfonie a lui
Bach ca pe o alternare de motive muzicale,
şi într-un caz şi în celălalt sunt opere
expresive pentru modul de a fi al societăţii
greceşti vechi şi respectiv al celei iluministe
germane. Dacă putem privi creaţia în felul
în care elementele ei se angrenează în
logica construcţiei, de ce n-am privi-o şi
din perspectiva expresivităţii adăugate de
percepţia în timp. Opera celor doi geniali
amintiţi a trăit şi trăieşte într-o strânsă
legătură cu generaţiile care s-au hrănit
într-o doză constant-spirituală şi datorită

nr. 7-8/ iulie-august 2014

eseu
cărora opera nu s-a putut sustrage timpului,
dimpotrivă a căpătat o valoare eternă.
Cititorii lui Homer şi ascultătorii muzicii
lui Bach se recunosc în ceea ce au ei mai
preţios şi universal, dincolo de tribulaţiile
istoriei, dincolo de zbuciumul sufletesc
al omului în evoluţia sa intelectuală şi
sensibilă. Lectura îl oglindeşte pe scriitor,
auzul fin îl manifestă pe compozitor,
încât expresivitatea devine biunivocă,
se produce armonizarea operei în dubla
ei perspectivă autonomă şi dependentă,
absolută şi relativă. Uneori, suprapunerea
celor două planuri este atât de alipită încât
putem distinge cu greutate până unde
merge primul şi unde începe celălalt.
Se susţine că operele sunt fapte
istorice dar n-or fi în acelaşi timp şi reacţii
ale oamenilor care se înfruptă din aceste
opere, reacţii care se conservă ca amintiri
ale umanităţii? Din acest punct de vedere,
lecturile îşi au filosofia lor, devin parte a
întregului, sunt etape ale actului cultural
fără de care creaţia, opera, textul ar rămâne
stinghere, izolate, neproductive. Prin
fuziune, opera şi lectura ei se constituie
în totalul capabil să susţină actul spiritual
complet, temeinic, organic. Conceptul
filosofic al lecturii ne îndeamnă să acordăm
o atenţie deosebită simbiozei dintre scrisul
autorului şi lectura cititorului, dintre
spiritul operei şi cunoaşterea individuală,
dintre înţelepciune şi natura umană.
Dacă prin ea însăşi cunoaşterea este o
activitate teoretică izvorâtă din dorinţa
pură de a şti, cunoaşterea textului unei
cărţi e ca o construcţie posibilă a fi ridicată
datorită inteligenţei şi sensibilităţii. Nu
există cunoaş-tere absolută dar, în spirit
platonician, ea trece uşor de la aparenţe la
esenţe.
Intelectul uman este într-o înţelegere
succesivă a realităţii. Cartea şi lectura
sunt realităţi care depăşesc banalul
unor elemente constitutive ale simplei
veridicităţi. Ca produs al minţii şi spiritului
omenesc, cartea este şi concretă şi abstractă,
cu înfăţişarea unui ceva învăluit în mister,
poate de aceea se supune lecturii, lăsânduse decodificată şi înţeleasă. Se încearcă să
se înlăture exigenţa imaginaţiei scriitorului
pentru a descoperi filosofia creaţiei lui

REVISTA FEED BACK

chiar şi în condiţiile nesesizării complete a
criteriilor după care se organizează scrisul.
La ce ne-ar folosi această filosofie? Cartea
este un organism viu, alcătuind totalitatea
manifestărilor gândite de autor, cu un
destin circular – se naşte, ajunge la apogeu
(prin multitudinea lecturilor cu care este
asaltată), devine inertă (prin uitare şi
dizgraţie) şi moare (de oboseală fizică şi
chiar morală). În timpul vieţii, cartea e ca
un câmp cultivat cu multă grijă şi întreţinut
sistematic, graţie căreia cultivatorul
(cititorul) creşte şi el, se dezvoltă ca intelect
şi suflet, intrând în universul cultural uman.
Cum viaţa îşi are filosofia ei şi lecturii
textului i se poate aplica o metafizică, deşi,
după Hume, aceasta este o iluzie pentru
că ea presupune o cunoaştere a ceea ce în
realitate este inaccesibil omului. Kant va
fi cel care nu va renunţa la ideea de a face
din metafizică o ştiinţă, şi încă una dintre
cele mai complexe. Într-o ultimă şi cea mai
acceptată definiţie, metafizica este ştiinţa
completă a condiţiilor cunoaşterii umane.
Or, din sfera acestei cunoaşteri fac parte
inseparabil cele două fenomene – scrisul şi
cititul. În analizele lor, teoreticienii culturii
se folosesc de metode care ţintesc spiritul
omenesc supus cunoaşterii şi prin apelul la
metafizică.
În istoria dezvoltării spiritului
uman, după Auguste Comte, ar exista
trei faze importante: starea teologică, în
care inteligenţa îşi explică fenomenele
din jur prin cauze divine şi prin miracol, pagina
starea metafizică, în care explicaţiile sunt
determinate de cauze abstracte (iluzia, 13
intuiţia etc) şi starea pozitivă, când omul nu
se mai întreabă pe sine, ci întreabă însăşi
natura vieţii, făcând observaţii, cercetări,
experienţe. Aceste căi de cunoaştere au
fost completate, după cunoscutul logician
român Anton Dumitriu, cu o nouă metodă,
cea a cunoaşterii matematice, adică a
patra stare a spiritului omenesc – starea
matematică. Astăzi matematica este plurală
şi fiecare teorie a ei este construită într-un
mod logic impecabil. Printr-o deducţie tot
logică, lectura cărţii este o stare a spiritului
nostru a cărei semnificaţie ajută la o mai
clară percepere a raportului dintre text
şi citit, dintre creaţie şi cunoaştere, o

nr. 7-8/ iulie-august 2014

eseu
cunoaştere care ne permite reprezentări
mai bune în planul teoriei cât şi în cel al
concretului.
O definiţie a conceptului filosofic al
lecturii rămâne un demers pe cât de dificil
pe atât de necesar. Trebuie să se aibă în
vedere criteriile exacte, de altfel menţionate
în orice tratat de logică tradiţională şi
unde se precizează că orice definiţie să nu
fie tautologică, să nu conţină contradicţii,
în schimb trebuie să cuprindă elementele
şi caracteristicile esenţiale ale domeniului
sau obiectului definit. Indiferent însă de
orice definiţie, important este ca puterea
inteligenţei şi a sensibilităţii omului să se
reflecte în capacitatea lui de cunoaştere şi
autocunoaştere continuă.
Dicţionarele ne explică toate cuvintele
dar nu pot reflecta şi structurile sufleteşti
din care rezultă. De aici faptul că fiecare
cuvânt sună diferit la omul comun şi la
cel spiritual. Vasile Băncilă, cu vocaţia lui
paideică, analizează diferenţele dintre
oamenii obişnuiţi şi oamenii deosebiţi în
ordinea spiritului, arătând „interesele
sufleteşti pe care le au”. În mediocritatea
lor, primii au instinctele dezvoltate şi
atâta inteligenţă cât să le folosească pentru
obţinerea doar a prosperităţii materiale,
ceilalţi urmăresc un ideal prin puterea
sacrificiului, ei suferă când se lezează
lumea valorilor morale, artistice, religioase,

pagina
14

REVISTA FEED BACK

sociale, ei încearcă să intre în zona culturală,
singura care justifică destinul uman ca stare
de spirit şi ca simbol luminos al existenţei.
Oamenii deosebiţi sunt cei care se apropie
mai mult de adevăratele semnificaţii ale
vieţii. Filosoful Vasile Băncilă descoperă
cinci zone de semnificaţie: semni-ficaţia
vieţii intime, semnificaţia vieţii în societate,
apoi cea a istoriei largi, a metafizicii şi a
absolutului. În fiecare dintre ele omul îşi
dezvăluie caracterul şi gradul de aderenţă
faţă de una sau alta. Asupra primelor două
nu insistă prea mult pentru că valoarea lor se
explică prin însuşi firescul şi naturalul vieţii
din familie şi din public. Ceea ce prezintă
cu adevărat importanţă sunt celelalte
semnificaţii. În zona istoriei, oamenii îşi
urmează destinul, uneori măreţ, alteori
atât de crud încât dreptul la viaţă dispare.
În metafizic, existenţa este complexă şi
dinamică, esenţa realităţii se află dincolo
de aparenţe, această esenţă însă e dominată
când de relativ, când de absolut, de unde o
continuă luptă a principiilor şi contrariilor.
Absolutul ar fi esenţa ultimă. „Absolutul
este esenţa dincolo de care nu mai este alta,
care e necesară şi care, direct sau indirect,
a creat totul. Absolutul este Dumnezeu”.
De absolut se leagă existenţa moralei şi a
religiei, se leagă lumea conştiinţei ca reflex
al absolutului.
Ideea de semnificaţie, prezentă în toate
formele amintite de gânditorul român, nu
poate fi detaşată de filosofia culturii, mai
mult – ea relevă importanţa legăturilor
permanente între aceste forme în procesul
dezvoltării culturale şi psihice a omului,
legături care determină „conduita lui de
valoare” în viaţă. Omul devine conştient
de aceste fenomene doar prin cu-noaştere,
aceasta ca rezultat al multiplelor lecturi
şi studii, al învăţării şi educaţiei. Omul
devine plenar când meditează, studiază
şi creează, când îşi trăieşte condiţia vieţii
spirituale. Dacă inteligenţa e făcută după
relativ şi sufletul după absolut, cunoaşterea
reprezintă armonia dintre mental şi psihic,
după cum cultura este proiectată de structura
omului şi de modul în care el se integrează
în cunoaştere. Iar minunea de a putea crea şi
citi face parte din taina prin care cultura se
însoţeşte de frumuseţea sufletească.

nr. 7-8/ iulie-august 2014

poezia
MARI POEŢI MINORI
(îndreptar)

în modul cel mai natural
cu putinţă
chiar locuiesc
într-o limbă
necunoscută
de unică folosinţă
şi chiar se folosesc de adevărurile
pe care nu le-au învăţat la şcoală

Ion P. IACOB
UN RITM CARE NU SE POATE
SCHIMBA
maşini uriaşe care sfârtecă câmpul
unde să fugi iepure dinţos
potârnichi mierle sezonul vostru s-a dus
printre cuiburile cu ouă zdrobite
doar neputinţa
ridicată în rang de regină
urzica moartă a câmpului mă cuprinde
cu cernelurile roşii legate de trup
însoţit de albine
într-o ultimă fotografie de grup
n-au nevoie de poezie
şi-au făcut socotelile
moartea se lăfăie plină de viaţă în fiecare
la toţi e datoare
coseşte coase si ară
coseşte ară si coase orice
crevasă
acest poem e o încercare de fugă
departe
într-o grămadă de lucruri şi fiare
în inima mea
e un vultur
cu pământul în gheare

REVISTA FEED BACK

pe tărâmul în care
tristeţea
e o limbă universală

EU CE SUNT
eu ce sunt
cenuşa aerului care arde
în miezul poemului
printre cuvinte
îngheţate
o Doamne
sunt milioane
de poeţi
şi doar o mână
de sfinţi

pagina
15

LIMBA ARAMAICĂ
o pasăre
care s-a oprit
o clipă
pe acoperişul
magazinului real
o pasăre
care nu s-a oprit
din cântat
deasupra tuturor lucrurilor
care se-ntâmplă
indiferente

nr. 7-8/ iulie-august 2014

poezia
O DULCE OTRAVĂ...
o linişte
care împresoară
din toate părţile
zăbava
nenăscutului poem
o zăpadă cu fulgi
de oţel topit pe fruntariile lui
subterane
un poem
o dulce otravă
într-o lume care te cuprinde cu
totul
o lume care n-a descoperit
antidotul
*
Recunoşti
această bătrână
cu trăsăturile tăiate
de cuţitele morţii
această tânără
cu privirea de gheaţă :

pagina
16

poezia
se hrăneşte cu firimiturile
zilei
poezia mea
se hrăneşte cu mine
*
Apus de soare.
Un melc traversează lin
Calea ferată

una
pe marea unde guvernează doar luna
animăluţul dragălaş crescut
cu pietate
a devenit uriaş
înghite apusuri si rasărituri
din obiectivul meu
perfect calbrat
pentru cremenea lunii
care e
-credeţi-mădoar un astru stingher
-vă spun vouăcare escaladaţi
lumina-i de fier
-ţineţi-vă bineacum chiar acum
mă-nghite
pe mine

VOCEA AUCTORIALĂ
„chiar şi Freud
ar fi neputincios
în cazul tău”
într-o permanentă rezervă
în grota deliciilor
conectată la aparate
de supravieţuire infinită
fericirea
urlă în minca o fiară
rănită
*
o rimă finală
poate fi o lovitură
în moalele capului
biet cititor
de unde să ştii
ce te aşteptă
simţi în spate
o răsuflare fierbinte?

FOTOGRAFII TRUCATE :ÎN
BURTA CHITULUI

e poemul care nu minte

ciudat
pe obiectivul meu
perfect calibrat
apusul şi răsăritul
tot

într-o răscruce
la o oră târzie
ca-ntr-un roman poliţist
te aştept
deci exist

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

poezia
infestate precum ciuma bubonică
pe toate programele
între pauzele de refacere a strălucirii
cu pudra cucernicei invocări
a Celui de Sus
- un nume rumegat cu râvna
cuvenită caramelei cleioase până ce întunericul striveşte
pleoapa
şi-adorm strunind cu greu sub frâul limbii
galopul de mustangi
ai cuvintelor ce-mi tropotesc nebune
printre gânduri.

Tania NICOLESCU

ARCA

ZIUA CA O PRADĂ

Cenuşa altei dimineţi
necunoste
se strecoară prin hubloul
arcei
cu prora împotmolită în capătul străzii
şi ţi se-aşterne peste pleoape
tresari în zgomotul tăcerii sfâtecate
de ascuţişul croncănitului
semn că ramura de măslin încă
dormitează-n sămânţă
şi aştepeţi
împietrit în tăcere
cât timp frica
simţind izul singurătăţii
îţi dă târcoale
unduindu-şi înotătoarele prin aerul rece
până când părelnica lumină
risipită de vânt
lasă să se întrevadă
printre banchizele norilor
ochii narvalilor
clipind ca să-ţi arate calea.

Orbită de lumina clipei
ziua încremeneşte
răstignită

în intersecţia clocotind de vacarm
şi-şi strânge a rugă

aripile-i translucide de efemeridă
deja mototolite sub paşii de miriapod ai
lumii
ce-agită iar frenetic
cleşti antene maxilare
şi curge
tropoteşte
prin cenuşa trotuarelor
strivind
crâmpeiele de-aripi
ale predecesoarelor.

ÎNTUNECARE
Peste oraş
înserarea se prăvăleşte
odată cu zgomotul stridentelor stoluri de
ciori
precum o alarmă antiaeriană
precum capacul unui tomberon
grăbit să îşi ascundă conţinutul
scurtcircuitând
prăfuitul sistem locomotor al
robotului de serviciu
căruia doar mâna îi mai zvâcneşte
în reflexul de a răsfoi
butonând la întâmplare
paginile cotidienei biblii
ce etalează
aceleşi atitudini chipuri ipostaze

REVISTA FEED BACK

DUPĂ QUIJOTE
Obosit de-a şuiera-n pustiu
vântul s-a răsucit colan pe gâtul alb
ca de lebădă mută
al geamiei
ce încă îşi înalţă peste aburul apelor
privirile oarbe spre zări
cătând să desluşească în foşnetul
neliniştitelor clipe
paşii rătăcitorului Quijote
reîntors din lupta lui cu căpcăunii
care-au macint cu gurile lor ştirbe

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina
17

poezia
timpul
şi doar tăcerea se iveşte picurând din
înălţimi
insinuantă acaparatoare
precum atotputernica pulbere
a nimicului
din care vin
şi-n care se scurg
toate.

CÂNTEC PENTRU MELCI
Scapătă soarele
pentru o clipă cât veacul
rămânând aninat
de snopul prelung al zilelor sterpe
cosite
- ce greu îţi mai apasă umerii îţi sprijini fruntea de uşa casei
precum melcul pe frunza de brustur
oftezi adânc şi intri
smulgându-ţi în grabă
veşmântul de nessus
sfâşii sandale încrustate în pielea tălpilor
arzânde
ca lovite de cnut
apoi te ghemuieşti cu ochii-nchişi sub duş
să nu observi cum lacom gura
scurgerii se cască
gata de-a te absoarbi odată cu apa
şi uiţi de tine un timp
până când începi să reauzi susurul apei
ca un ecou al inimii
despre paparudele ce vor aduce la venirea
nopţii
iepele nărăvaşe
ploile
pagina
ca să adape
însetarea
melcilor.
18

SPIRALE ÎN OGLINDĂ
În dimineaţă în care
reflex în oglindă am privit
şi nu m-am văzut
părea că întregul perete şi-apoi
întreaga cameră
până atunci aşezate în spate cuminţi
a cutezanţă deodată bombate
se cufundaseră cu totul în apele-i sticloase
şi fără milă peste margine le
revărsau
ocupându-mi tot locul
iar de sub degetele ce febril cătau

REVISTA FEED BACK

pe suprafaţa netedă şi rece
încercând să mă regăsească
nedumerirea strunele îşi acorda
şi-am tras atunci cu grijă uşa-n urma mea
ca să urmez traseul străzilor înguste
precum odinioară în copilărie
pe poarta casei când mă strecuram
aşteptând cu sufletul la gură să întâlnesc
- cutreierând câteva zvârlituri de băţ prin
lume nevăzutul
iar lumea-nveselită se uita
chicotindu-mi complice
hei lumee luumeee
vesel se piţigăia vasilache şi-n ison
mărioara
când - între turele de căluşei – ca pe un
titirez
mă răsucea ispitindu-mi privirea cu
femeia sirenă
înghiţitori de săbii păpuşi de ipsos vopsite
strident
scuipători de flăcări sau omul cu
limbă de bou
şi tiribomba tiribomba tiribomba e-o e-o
e-o e-oleee
- cântul din veacuri apuse încă-n
urechi răsuna dar alertată de sunetul strident
mă scuturam de amintiri plonjând
în clipa
ce mă metamorfoza
în abţibild lipit pe zidurile reci
spre a face loc lungului şir de captete
pătrate
ce-şi clămpăneau lungile limbi de
lemn
urmaţi de talentaţii în a sufla pe nări
panglici colorate
cu-un hocus-pocus aspirate în vidul
purtătorilor - cu mâna-ntinsă - de jobene
gonflate
cum mai trecea
cum trece lumea lumeee
în norul eternului colb
cu surle strigăte sclipici lozinci
pancarte
şi-n urma sa mai stăruia stingheră-n drum
tremurătoarea hologramă
a marelui prestidigitator
de - inutile acum - cuvinte
ce-ntregul sens şi l-au pierdut
sub paşii ciborgilor sfărâmate.

nr. 7-8/ iulie-august 2014

eseu

Un secol de
istorie în
dramaturgia
românească
Livia CIUPERCĂ
O noapte dintre ani. O noapte-a
vegherii. O noapte a speranţelor îndoliate
prin trădare. Trădare de frate.
Sângerândă-i neacceptarea!
Pentru câţiva arginţi?
În mod cert, un urmaş de-a lui Iuda,
într-o întunecată noapte a minţii!
Da, în vârtejul istoric românesc,
străfulgeră memoria unui anume timp,
coborând în piept de secol al XVIII-lea, la
anul una mie şapte sute optzeci şi patru.
Documentat istoric sau cu mijloacele artei
literare, această înfricoşătoare pagină sângerândă s-a cerut scrisă, re-scrisă, evocată.
Iar în istoria literaturii române sunt multe
consemnări despre diversitatea de genuri
şi specii literare, prin care s-a cerut evocat
momentul Răscoalei ţărăneşti condusă de
Horia, Cloşca şi Crişan.
Cel care reface – acum un secol
– acest zguduitor momentul istoric, cel
al trădării, este scriitorul Zaharia Bârsan
(1878-1948). În viziunea sa, noaptea dintre
ani (1784-1785) devine noaptea privegherii.
„În colibele româneşti ard candelele... de
jale...” Buciumele răsună jelind mistuirile
sufletelor prigonite sau torturate. Se face
ziuă. Aşa se numeşte drama lui Zaharia
Bârsan. Dar acea Zi nu este o zi salvatoare,
ci o Zi care iluminează conştiinţele. Românii înţeleg (a câta oară?) că viaţa lor înseamnă lacrimi, durere, sacrificii.

REVISTA FEED BACK

Drama Se face ziuă (Ed. „Minerva”,
Bucureşti, 1914) poartă în ea emblema unei
sângeroase file din istoria neamului românesc. Textul dramatic este dispus într-un
act şi şase scene. Acţiunea se desfăşoară în
satul Gura Cornii, „din jos de Abrud”, mai
precis, în casa bătrânului preot Costan,
octogenar, cu răsfrângeri zvârcolinde în
trupu-i neputincios, dar cu mintea trează, cu glăsuire vulcanică, de bărbat care
a retrăit în toate fibrele sale durerea de
veacuri a poporului român transilvan. O
glăsuire dublată de precepte biblice, atunci
când se referă la dăruirea totală a fiecărui
creştin faţă de Horea (Vasile Ursu Nicola):
„Să-l urmeze! Să-l urmeze cum a urmat Petru pagina
pe Hristos!...” Întru netrădare. În juru-i,
Ilica, nora bătrânului preot, are motive de 19
îngrijorare. În sufletul acestor români sălăşluiesc – întru înfrăţire – şi teama, dar şi speranţa. Sunt români căliţi. Trăiesc vremuri
tulburi, evenimente primejdioase.
Orice răzvrătire naşte speranţe. Dar
şi mult foc şi moarte...
„A ars satele, a sărăcit lumea şi a sdrobit
sufletele oamenilor...”
Mesajul scriitorului este unul îndrăzneţ, de neuitat: Românii nu se lasă înfrânţi.
Aspiră spre lumină. „Când ţi-e dor de lumină, spargi zidurile şi ieşi!...”
Românii sunt flămânzi de „lumină”.
Au suferit mult, mereu, în valuri succesive,

nr. 7-8/ iulie-august 2014

eseu
dar sunt conştienţi că numai prin jertfă
pot dobândi „lumina”. Şi-avem a crede.
„Nimeni nu ţi-o dă altfel: poţi să te rogi şi să
te plângi! Când ne-am dus la Sibiu să ne plângem, cu ce ne-am ales? Ne-au bătut când ne-am
întors acasă... văru-meu, Gavrilă Todea, săracul, a murit din bătaia asta...” Sunt reale mărturiile istorice care confirmă aceste ziceri. Şi
la 1784, dar şi la 1514 (v-amintiţi? jertfa lui
Gheorghe Doja!); la 1892 (Procesul Memorandumului), dar şi la 1914; la 1919, dar şi
la 1940... suferinţă şi moarte.
Sunt momente de încordare, mai
ales pentru cei implicaţi direct în răzmeriţă.
Fiul Bătrânului său, Nuţu – este căpitan al
lui Horea, iar nepotul, Mihai – este căprar.
Suferă, dar nu uită (şi nu vor uita niciodată) că Horea le-a călcat pragul casei, că a
mâncat la masa lor, că au văzut hârtiile şi
„cruciuliţa de aur” dăruite de-mpăratul (în
cuvântul căruia, Horea credea cu religiozitate), că Horea l-a sărutat pe Mihai pe
frunte, că vorbele lui Horea aruncă limbi de
foc în sufletele lor: „Credeţi cuvintelor mele şi
înălţaţi-vă credinţa pe ele cum aţi înălţa o casă
pe piatră!...”

pagina
20

REVISTA FEED BACK

Sărutul lui Horea este vrăjit. Ne-o
mărturiseşte şi Dominic Stanca (în ciclul
de povestiri Pentr-un hoţ de împărat...)
– descriind întâmplările cu... opincile lui
Horea... „Glasul lui Horea ar fi mişcat şi stâncile câtu-s de înţelenite...” Asemenea, şi vocea
lui Crişan, „trăsnetul lui Dumnezeu!...”: „A
bătut ceasul!... Să se ridice până şi pruncul din
pântecele maică-si şi să vie cu mine!...” „Să nu
rămână piatră de piatră!...”
Cea mai mare durere este cea a
aşteptării, când orice semn naşte descumpănirea. Se stinge lumina de la icoană
– „Nu ne mai vine norocul în casă!...” Şi-n
adevăr, Şoldeş aduce triste veşti: „s-a frânt
pornirea noastră cum s-ar frânge zborul unui
vultur izbit de glonte...” despre doi dintre
capii răscoalei. Horea şi Cloşca sunt surprinşi „în fundul pădurii de la Scorăcet, din
munţii Albacului”, în timp ce „şedeau la un
foc sub un brad scorburos în pragul unei colibe
de nuiele”
Scenariul dramatic surprinde o cruntă realitate, pe de o parte – neputinţa bieţilor oameni de a învinge hidra, deopotrivă
– slăbiciunea trădării. Şi-n această reală
îmbrăţişare, ce rămâne? Plânsul, jelania şi
blestemul – prin vocea bătrânului preot:
„Doamne Dumnezeule, carele eşti în ceruri,
răscumpără lacrimile mele şi dă drumul trăsnetelor tale să cadă pe capul vânzătorilor. Închide-le, Doamne, Ierusalimul ceresc! Sufletul lor
chinuit fie de toată Gheena şi puterea cerului şi
a pământului să-i stingă şi să-i nimicească!...”
La trecerea dintre ani (1784-1785),
tradiţionalele urări sunt formulate de Crişan, imortalizat în acest text dramatic ca
un vestitor al unor promiţătoare prefaceri: „Sculaţi oameni nu dormiţi, / Sculaţi şi
vă’mpodobiţi, / Că nu-i vreme de dormit / Ci-i
vreme de’mpodobit... / Că Iuda’n raiu a intrat /
Şi raiul ni l’a prădat!...”
Prezenţa lui Crişan în mijlocul acestei
familii torturate de nelinişte, groază şi durere, are rolul de implantare a unor posibile
speranţe de viitor: „Anul Nou cu pace şi cu
sănătate, cu spor întru toate. Să fie această casă
întru toate mai aleasă, tot cu mană şi cu hrană...
din neam în neam, din seminţie în seminţie...”

nr. 7-8/ iulie-august 2014

eseu

Buciumele care s-aud vestesc „alte
semne”: Horia şi Cloşca – prinşi, Crişan –
căutat cu înfrigurare (ascuns într-o casă de
creştini, acolo unde sălăşluieşte ambiguitatea). Elocventă este secvenţa în care un tânăr
baron cere să i se salveze viaţa, urmărit fiind
de răsculaţi. Firesc, bătrânul preot, cunoscător al repetatelor mişelii săvârşite de baronii
trăitori în acest spaţiu românesc, îi răspunde
îndurerat şi hotărât că „în casa asta nu e loc
pentru tine!...” Dar Ilina, suflet neîntinat, îl
ocroteşte. Şi cât de târziu va înţelege că ea a
cruţat viaţa aceluia care i-a omorât pe unicul
ei fiu!
O mare lecţie de viaţă, asemenea,
replicii lui Crişan, în momentul confruntării sale cu tânărul baron: „Sufletul nu ni-l
puteţi omorî. El iese din toate astea cum iese
lumina din beznă... În el ne e tot sprijinul şi
e oţelit de nici trăsnetul nu-l mai pătrunde,
necum uneltirile voastre!...”
Toţi aşteaptă zorile. Dinspre coline –
doar focurile, iar „dinspre văgăuni” – „urlă”
viforul... Încordată atmosferă. Scriitorul
recompune simţămintele omului confruntat cu pieptul unui munte, nevoit să doboare cu securea un stejar. Dar stejarul „geme”
– „ca un om...” Viforniţa iernii anului 1784
este viforniţa unor neputinţe, aşa cum glă-

REVISTA FEED BACK

suieşte şi Şoldeş: „s-a frânt pornirea noastră cum s-ar frânge sborul unui vultur izbit
de glonte...” Întruchiparea lui Crişan – în
chip de „cerşetor” întru dreptate, amplifică
durerea străbunilor noştri, ceva mult mai
aproape de viziunea scriitoricească decât
a noastră, a acestor fii de români trăitori
în mileniul al III-lea: „Focule focşorule/ Eu
te’nvelesc, tu nu te’nveli./ Eu te potolesc, tu nu
te potoli./ Eu voi adormi, tu nu adormi./ Ci te
desveleşte/ Şi despotoleşte/ Şi te fă laur, balaur/
Cu aripi şi solzi de aur/ Şi te du peste hotare/
S’avem şi noi rod la vară!”
pagina
În zorii marii conflagraţii mondiale,
21
în 1914, mesajul dramaturgului se doreşte
optimist: „În noi să credem” şi „numai aşa
are să se facă odată ziuă...” Tonalitate
optimistă – şi prin reprezentarea, în premieră, în martie 1914, pe scena Teatrului
Naţional din Bucureşti, cu o distribuţie
de neuitat: George Ciprian (1883-1968) –
cunoscut actor, dramaturg, om de teatru
– în rolul lui Crişan, Ion Manolescu (18811959) – figură proeminentă a scenei româneşti, Aurel Athanasescu (c. 1890-c. 1965),
Olimpia Bârsan (soţia dramaturgului) ş.a.
Lumină întru amintirea bravilor
eroi români din toate timpurile!

nr. 7-8/ iulie-august 2014

poezia
Adolescență 

 
Etapele se succedau  
într-un ritm accentuat;  
primii bani, prima țigară,  
primul contact sexual -  
ultimele noastre griji erau  
sida și cancerul.  

Femeia aceea  

Daniel LĂCĂTUȘ

Eu sunt regele oaselor făcute
țăndări  

 
Inima-mi tremură 
ca frunza toamnei, orfană, 
știu că n-ai să mai vii.  
 
Când ai plecat 
nici măcar nu te-ai uitat înapoi 
ca să vezi cum mă prefac 
într-o statuie de cenușă 
 
O zi în Irak
În orice minut putea fi posibil
să devin cenușă.
În acest loc
ura este un cancer
care crește în fiecare zi.
Cu cât înaintam, corpul meu
pagina dezintegrându-se
22 părea opera unei întregi armate.
 

La moartea poetului 

 
Acolo era Aius 
împărţind cuvinte, 
speranţe şi iluzii 
celor morţi. 
 
Aflând în cuvânt o forță 
mai adâncă decât moartea, 
poetul s-a trezit, 
înaintând spre asfințit 
îmbrățișând lumina 
 
(Aius a fost, la romani, zeul cuvântului) 

REVISTA FEED BACK

 
Era o voce ușoară precum glasul unui
cerșetor 
cântecul cursese mai apoi de-a lungul
gâtului meu 
pentru a năvăli puternic ca o revărsare de
ape 
în cap unde s-a învârtejit îndelung înainte
să adorm 
ochii îmi erau sub asediul acelei femei 
care cu privirea ei poate sfărâma armele
zeilor desfrânați 
și care îmi amintea de bunica mea 
ce a murit cu numele libertății între dinți 
a învins holera și cancerul 
dar au răpus-o gloanţele 
de atunci scriu pe sicriul defunctei 
până într-o zi când i se vor deschid
pleoapele  
auzeam urcând cântecul în trupul acelei
femei 
umflându-i sânii și străbătându-i mâinile 
și picioarele și coastele în ondulații
fantastice 
în ochii ei se deschideau irisurile ca niște
eclipse 
iar cântecul acela a reușit să mă pătrundă
și pe mine 
 

Nu-l vreau pe √-1  

 
cât de mult timp a trecut 
de atunci din timpul şcolii 
când am întâlnit prima dată pe √-1 
o amintire vie 
ca şi când ar fi tăiată în timp 
sala sferică 
zeci de capete rotunde 
şi profesoara noastră de matematică 

nr. 7-8/ iulie-august 2014

poezia
etalându-şi geometria formelor sale 
multă vreme am crezut 
că ea era necunoscuta din ecuaţiile mele 
într-o zi ne-a vorbit 
despre radicali 
şi îmi amintesc că am plâns 
bătând cu pumnii în masă 
şi am ţipăt nu-l vreau pe √-1 
acest număr care a crescut 
în mine ca o nelinişte 
 

Cimitirul din gândurile mele  

 
noaptea a pus stăpânire pe mine 
lovindu-mi memoria pentru totdeauna 
cu acel strigăt care mi-a intrat în carne 
ca să prindă rădăcini 
cu acele feţe strălucind ca nişte candele 
într-o biserică antică 
asemenei unui animal de pradă 
durerea mă devora dinăuntru 
cimitirul din gândurile mele 
vuia de rafale ca o vijelie 
cădeau obuze avioane rachete 
bulgări enormi de pământ 
cădeau oameni în fiecare clipă 
din toate direcţiile zburau cu graţie
gloanţe 
ziua focurile se răreau 
se opreau perioade lungi 
aşa a fost zi după zi 
noapte după noapte 
din camerele cu geamurile făcute zob 
cu pereţii muscaţi de gloanţe 
am sfârşit prin a aştepta 
căzând peste mine bucăţi de cer 

Am fost acolo când Dumnezeu a
creat lumea
Părea să-mi vorbească
de undeva dinăuntrul meu,
îmi rostea gândul și a zis "să fie lumină!",
când păsări se așezau
pe marginea ochilor mei.
Liniștea devenea simfonică.
Apoi ape au inceput să se miște
cu grația unei balerine,
într-un dans abstract.

REVISTA FEED BACK

Am plecat de acolo,
să-l las pe Dumnezeu
să construiască mai departe
paradisul.

Zeul poeziei
Mă înalţ ca un zmeu,
la templul poeziei
mă întâmpină un zeu,
nu-l cunosc,
nu am mai avut contact cu el.
Îmi pune întrebări retorice
şi-mi recită poezii.
Tu ştii ce-i poezia ?
Da !
mă contrazice brusc,
îmi reproşează că nu sunt un bun poet.
Nu e poezie
cuvinte înşirate pe hârtie
figuri de stil menite să impresioneze,
nu e poezie
versurile cu prozodie perfectă,
poezia
e suflet ce izvorăşte din minte !
Nu are ritm,
bate dupa inimă,
poezia are suflet:
cântă, transmite, plânge,
e un pui de om
în inocenţa vârstei
care creşte odată cu noi
sau rămâne copil
dacă nu e bine hrănită..
Poezia
nu sunt versuri banale care să rimeze.
Izvorul cuvintelor unui poem
îşi are mântuirea în suflet,
în sufletul poetului!
Priveşte pe cerul poeziei:
Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Nichita,
Blaga,
sunt stele ce vegheza eternitatea poeziei,
au dat viaţă cuvintelor,
le-au îngrijit ca pe nişte copii.

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina
23

poezia
viaţa este sfera, cercul şi pătratul
scotocind prin toate, aflăm rezultatul
viaţa e triunghiul, dreptele catete
şi rămîne unghiul fără epitete
viaţa e obtuză, pînă-n infinit
şi rămîne punctul, singur şi uimit
viaţa-i printre puncte, o mulţime vidă
şi rămîne moartea... singură, rigidă

Ionuţ CARAGEA
Să fii poet
să fii romantic şi să fii un martir,
să fii apatic şi să fii în delir,
să fii ruşinea încercată pe dos,
să fii degeaba şi să fii cu folos.
să fii pervers din exces de pudoare,
să fii timid şi să dai din picioare,
să fii creştin şi să-njuri dumnezeii,
să fii dorinţa şi chinul femeii.
să fii ascet şi să umbli prin lume,
să fii sărac şi cu multe volume,
să fii iubit şi să fii împotrivă,
să fii frumos şi urît deopotrivă.

pagina să fii nebun şi să-ţi simţi nebunia,
24 să fii damnat şi să speri veşnicia,
să fii bolnav şi să vrei să te doară,
să fii poet şi poeţii să moară.

Eu la pătrat
viaţa este zero, la puterea doi
şi rămîne zero, nuli sîntem şi noi
viaţa-i primul număr, împărţit la doi
rămîne jumate, restul la gunoi
viaţa-i radicalul din divinitate
şi rămîn doar sfinţii fără de păcate

REVISTA FEED BACK

viaţa este zero, zero absolut
la puterea doi, un necunoscut
viaţa e un calcul – simplu – cum sînt Eu
însă Eu² = Dumnezeu

Ceva din mine caută ceva
Ceva din mine caută singurătatea, ceva
caută oamenii.
Bine că am ce alege.
Ceva din mine caută lumina, ceva caută
întunericul.
Bine că pot arde, bine că mă pot stinge.
Ceva din mine caută liniştea, ceva caută
larma.
Bine că există cuvîntul.
Ceva din mine caută moartea, ceva caută
nemurirea.
Bine că există cerul.
Ceva din mine caută ceva din tine.
Bine că există iubirea.
Ceva din mine caută adevărul, ceva caută
minciuna.
Bine că există cugetul.
Ceva din mine caută totul, ceva caută
nimicul.
Bine că există ceva care caută ceva.
Ceva din mine caută suferinţa, ceva caută
alinarea.
Bine că există lacrima.
Ceva din mine caută fericirea.
Bine că există speranţa.
Ceva din mine caută agonia, ceva caută extazul.
Bine că mai pot să respir.
Ceva din mine îl caută pe Dumnezeu,
ceva îl caută pe diavol.

nr. 7-8/ iulie-august 2014

poezia
Bine că am în cine să cred şi de cine să mă
lovesc.
Ceva din mine caută uitarea, ceva caută
amintirea.
Bine că mai există visele.
Ceva din mine caută o secundă, ceva caută
un minut,
Ceva caută o oră, ceva caută o zi, ceva
caută o lună,
Ceva caută un an, ceva caută o viaţă,
Ceva caută mereu ceva.

Guru amnezic
secundele s-au adunat într-o sectă
condusă de un guru
amnezic
traficant de nisip
în spaţiul îngust
al clepsidrei
secundele s-au adunat
ca morţii-n cimitir
aşteptînd numărătoarea
inversă
degeaba
o nouă istorie începe
istoria clepsidrei
pe jumătate plină
de lăcomia unui guru
amnezic

Prizonier
uneori urăsc lumea
pentru că există fără mine
uneori mă urăsc
pentru că exist fără lume
şi între aceste stări diforme ale existenţei
mă întreb cum este să iubeşti cu adevărat
lumea aceea care există fără lume
şi eul acela care există fără eu
ceea ce scriu este o poezie
ruptă din realitatea fantomatică
împrejmuită cu garduri înalte de sîrmă

REVISTA FEED BACK

ghimpată
zornăie din lanţuri neliniştea durerii
fiinţa mea aflată în pragul nebuniei
visînd la ultimul zbor către lumea
de dincolo de lume

Festina lente
năucitoare clipe, poeme indecente,
aceasta este viaţa, un vis: festina lente,
calvarul cu cocoaşă, copita de argint,
cu fiecare vobă încerc să nu vă mint,
cu fiecare scrîşnet un gînd se domoleşte
în fiecare faptă o moarte mă păzeşte,
aceasta este viaţa, un vis: memento mori,
adu-mi mereu aminte, pleca-vor călătorii,
la margine de cale doi oameni se iubesc,
privindu-i cu tristeţe şi eu îmbătrînesc…
nu-mi place vinul ăsta cu gust de
scorţişoară,
nu-mi place nici izbînda pe calea cea
uşoară,
aceasta este viaţa: de gustibus; nu-ţi place?
traieşte altă viaţă sub altă carapace!
şi crucea, ce e crucea, şi ce poteci arată?
poteca spre vecie şi cea spre niciodată?
şi corpul, care corp se va arde-n
crematoriu?
şi lumea, care lume trăieşte-n purgatoriu?
aceasta este viaţa, un veni, vidi, vici,
o scurtă nebunie cu dragoste şi vicii,
tu scrie, lasă joaca, poeme indecente,
aceasta este viaţa, un vis: festina lente!

Exil
Exil în camera obscură,
Acolo unde timpul static
Încremeneşte o figură,
Sfîrşitul unui enigmatic.
Exil în camera de gardă,
Înconjurat de reci halate,
Lumina-ncepe brusc să ardă,
Pupila-n ochiul stîng se zbate.
Exil în maximul pericol,
Globule albe decedate,

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina
25

poezia
De la magnific la ridicol
Te-aruncă dulcile păcate.
Exil în camera de veghe,
Exil în starea hibernală,
Exil la miile de leghe,
Exil în groapa comunală.

şi mai poţi să priveşti aşa la Cer
ca la tavanul vecinului de deasupra
care se uită la tavanul vecinului de
deasupra
Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj
într-un Cer fără scări

Pot să?...

Sunt clona umbrei mele

pot să respir ca peştele-n apă
sau ca un vierme să cresc în pămînt?
sîngele curge-n vene degeaba,
sufletul meu e o pală de vînt.

cât de departe-i palatul vieților anonime
Omul, metamorfoza fără de-nțeles
între două lumi sinonime

pot să şterg cu buretele totul
sau să revendic iubirea ce-a fost?
timpul trece şi trece degeaba,
eu îmi zidesc prin credinţă un rost.
pot să privesc din spate de pleoape
sau să adorm şi cu ochii deschişi?
inima-şi bate gura degeaba,
sîntem cu toţii tăcerii promişi.

Marea singurătate a zborului
adevărata lume este a celor singuri
ştii şi totuşi te pierzi în mulţime
mergi lovindu-i cu umerii
pe toţi ceilalţi
şi nimeni nu-şi ridică
perechea ascunsă de aripi
pagina poate că lumea este toată a ta
26 a celui rătăcit printre oameni
şi cine să zboare
şi cine ştie calea
spre marea singurătate a zborului?

Cer fără scări
poţi să priveşti aşa la Cer
ca înecatul la suprafaţa apei
nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mînă
poţi să priveşti aşa la Cer
ca la o ţesătură fină de stele
cu care moartea-ţi acoperă ochii
nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mînă

REVISTA FEED BACK

am învățat să mor mai frumos
dragostea persistă în tăcere
transmite reverberații
de durere
coșmarul tinereții
îmbătrânirea lentă
ceea ce nu mă ucide
mă face sclav al durerii
sunt clona umbrei mele
ne-mbrățișăam în jocuri de cuvinte simple
ne-ascundem în jocuri de lumini
și de imagini succesive
și cui i-ar păsa de umbra întemnițată de un
Soare hain
fără de tine razele sunt muguri de zăpadă
ce-mi zgârie retina
fața de pernă înca mai păstrează la colț un zâmbet
și acostez la țărmul viselor
nu există lege în ceea ce privește direcția
timpului
nu există lege în ceea ce privește amorul
suntem născuți din aceeași tărână
praf aruncat în ochii existenței
lumânarea îmi ramâne cel mai fidel dintre cititori
te pierd printre ecouri rupte de cadență
diforme gânduri exorcizând
tacerea
suntem suflete pierdute
ca florile-n oceane
de furtuni

nr. 7-8/ iulie-august 2014

Jurnalul unei asceze

Scrii, scrii,
dar depinde
cum citeşti!
Gheorghe SIMON
&

de Zona lui Tarkovski, din Călăuza: acolo
viermuieşte nimicul şi e stăpân Marele
Mărturiseşte, mărturiseşte-te! Despre Nimeni. Dacă ţi-e dat să ajungi acolo, poţi
ceea ce se întâmplă cu tine însuţi şi te să-ţi rupi picioarele sau îţi poţi în-frânge
vei mântui! Cel care (se) mărturiseşte în gândul: te vei alege însă cu ceva: vei fi
fiecare clipă a vieţii sale, va sfârşi prin a fi admis în fracturism, cu f(r)actură cu tot.
duhovnic! Spiritul tranşant, clar şi răspicat,
reconfortant, imprevizibil al lui Marian
&
Preda, cel care a colorat vorbele ţăranului

cu înjurături, dar el nu s-a jurat niciodată,
A scrie pentru mâine înseamnă a
nici pe dracu nici pe tat’su, s-a bazat doar scrie pentru nimeni: Iar celui de 60 de ani
pe spusele lui Moromete.
trebuie să-i spui (dacă a reuşit ori nu, şi
cine reuşeşte cu adevărat?) că e bine să
&
se gândească atunci când scrie la cititorul
care nu s-a născut încă. (Constantin Noica)
Dilema unei conştiinţe critice: aceea Fatalitatea scrisului nu ţine de abilitatea
de a putea scrie în mai multe feluri despre exprimării, ci de răpirea eului, surprins
o carte/autor. Totuşi, nu se poate scrie decît de imaginarul viu şi care nu se arată decât
într-un singur fel: acela care să surprindă arareori şi nu oricui.
abisul (ascunderea) textului, ceea ce nu a
pagina
fost exprimat de autor. Atunci vei fi împăcat
&
cu tine însuţi şi nu vei mai avea remuşcări,

27
ezitări. Dilema se va risipi, iar tu te vei înălţa
Ţipătul (strigătul neputinţei) sfâşietor,
supunându-te doar înţelegerii profunde.
interior, doar prin cuvânt se va lămuri,
Scrii, scrii, dar depinde cum citeşti!
devenind o voce clară, distinctă, răspicată.
Une voix humaine, trop humaine! Moartea
&
transformă o viaţă într-un destin, dar
numai un destin uman. Doar prin creaţie
Vocea unui poet, vocaţia unui poet: viaţa se înseninează, convertind moartea
distinct în expresie, răspicat şi inocent într-un chip „expresiv”, ucigând-o prin
în imaginarul neumbrit, neiertător cu litere, faci duhul să învie. Fără ezitare însă,
sine, întâmpinând fără frică făptura de şi fără îndârjire.
cuvinte care i se arată, fulger captiv sub
cerul nemuririi promise. Cei care şi-au
&
pierdut inocenţa, prin lectură, suferă o
trans-mutilare, pecetluindu-şi sufletul
A fi un om înseamnă să fii mai mult
cu un prefix păgubos şi înrobitor: post- decât eşti, dacă nu te cucereşti, supunândumodernism. Ţinutul isme-lor îmi aminteşte te unui imperativ interior, de a nu trăda

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

Jurnalul unei asceze
(prin cuvânt) şi de a nu perverti ceea ce se
oferă de la sine: clipa de faţă. De la aberaţii
cromatice la aberaţii poetice: mimetismul
face ravagii. Haosul poate fi plagiat, dar
niciodată asumat, când nu se întrevede nici
un temei pentru a fi salvat. Destin eşuat.

Nu ştiu cum se face, dar şi actul gândirii
pare să fie inutil: întotdeauna e cineva
(altcineva) care gândeşte în locul tău şi
care te îndeamnă să i te supui. În acest caz,
depinde unde te afli, în ce loc trăieşti, căror
instanţe te supui: exterioare sau interioare.

&

Primordialul, princiarul, absolutul,
vagul, neantul, nu sînt nici ele scutite de
mimetisme: doar pătimirea pertinentă,
gratuită, firească, netrucată, poate învia
cuvântul, întrezărind Logosul. A devia, a
vicia, a corupe, a face loc entropiei verbale.
Cel care scrie nu poate fi decât un impostor,
când nu e încercat de remuşcare, dacă nu e
cuprins de spaimă. Din corupător de limbaj,
scriitorul devine el însuşi corupt şi atunci
va fi stăpânit doar de demonul întristării.
Sau, şi mai rău, de cel al resemnării.

&

Imaginea învăţătorului care ţine cartea
în dreptul inimii e revelatoare: înţelepciunea
se împlineşte prin minte şi inimă. Gest de
acceptare şi de împăcare a ceea ce ţi-e dat,
mai târziu, să constaţi cu durere: ruperea,
fragmentarea, abrevierea, pulverizarea.
Căderea mâinii. Zborul cuvintelor, ratat.
Cartea nu mai are autor. Iar ţie îţi rămâne
să fii doar cititor. Necârtitor.

&

Cine rătăceşte odiseic pe valurile
&
amăgitoare ale expresiei, riscă să nu

mai ajungă niciodată acasă, pe tărâmul
Teoria semnelor (semiotica) ne arată odihnitor al limbii române, unde arheii nu
cât de precară e viaţa omului, victimă s-au hotărât încă să se întrupeze în ceva;
a ambiguităţii şi a echivocului, când fie şi într-o nevinovată politropie care nu-i
împrejurările devin agasante. Semnele sunt decât semnul hybris-ului, al oboselii, al
moarte, iar sufletul, şi el, tot mai strâmtorat, îngrijorării, al depăşirii de sine, când omul
e întristat de moarte.
a întrecut măsura şi îşi este sieşi semn şi
sens, căci nu mai are cine îl respecta.
&

&
Secetă interioară, frig interior: sensuri
vestejite pe câmpiile înmiresmate ale
Pare mai uşor să te furişezi ca o
semanticii, iar textele nu mai sunt altceva umbră-ntr-o pădure, ca un înţeles în texte
pagina decât trofee în marele muzee ale memoriei obscure, pare mai uşor să te strecori în
omului.
mulţime, fără să te ştie nimeni, amintire
28
devenită Ficţiune.
&
&
Poezia, azi: vlăguită sau în călduri.
Nici un vertij. Ea nu mai însufleţeşte
Cum aş putea să uit, de Sf. Înviere,
spiritul uman, şi-a mutat sediul în agenţiile noaptea petrecută la Ravena, într-un mic
de publicitate sau pe tricourile imaculate. hotel situat pe o străduţă pierdută, botezul
Întâlnirile pot fi admirabile, dar pot fi şi în apele Adriaticii, pe înserate. A doua zi,
aşteptări ratate. Superficialitatea are drept vizităm Biserica San Vitale, din secolul al
corolar vulgaritatea.
VII-lea: lumina filtrată prin mozaicuri, ţesută
parcă din zborul îngerilor, face să înfiripe
&
făptura dumnezeirii. Coacerea cuvântului.

Uimire înălţătoare, mai presus de fire. Şi
Gândirea, reflecţia, presupun un efort noaptea horthystă de 14 septembrie 1940,
intim, asociativ şi spontan. Nu poţi gândi ziua Sf. Cruci, când la Ip au fost ucişi în
la comandă, când ţi se ordonă „Gândeşte, mod sălbatic 157 de români, iar la Tresnea,
bă!”, ca şi cum ţi s-ar ordona „Drepţi!”. în aceeaşi noapte, 65 de săteni.

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

proza

Photo
Shooting
Violeta BOBE
Mi-am îmbrăcat trupul voluptos
într-o rochie răcoroasă din satin verde.
Aromele din ea pluteau prin aer. Cu fiecare
mișcare mă strangea dintr-o parte în alta,
întâi pieptul, apoi șoldurile. Culoarea ei
mă calma, mă revigora precum un ceai de
mentă consumat în clipe de singurătate. Mă
făcea să mă balansez lasciv în fața oglinzii.
Eram doar eu și oglinda. Nu mă puteam
opri din admirat. Eram un Narcis feminin care s-a îndrăgostit de propriul fizic.
Undeva, ascuns în spatele mobilei vechi
stătea fotograful. Ma privea cu pupilele
dilatate, sudoarea i se prelingea pe față, pe
cămașa cu mâneca suflecată. Click-click!
Prima poză a fost făcută. Am fugit prin
cameră jucându-mă cu pernele, rezemându-mă pe vitrinele-ncărcate cu porțelanuri.
Click-click! Urmează cadru după cadru,
poziție după poziție, calibrare după calibrare. Fotograful a obosit. L-am invitat
să soarbă din una din ceștile scumpe un
ceai rece de mentă cu mirodenii orientale.
Ceșcuța avea și ea frunzulițe verzi asemenea rochiei. Tapițeria scaunelor era la fel de
vișinie precum draperiile. Și ea contrasta
într-un duet armonios cu mine, cu natura
mea. Fotograful și-a revenit. Am fugit pe
scări înaintea lui. El îmi poza fiecare pas,
fiecare undă a salturilor mele pe scările
obraznice. La marginea lor, vis-a-vis de ușa
gotică de la intrare ședea prăfuită statuia
lui Eros, rămas singur. L-am îmbrățișat ca
pe un iubit. Click-click! Iubirea noastră a
fost imortalizată. Click-clik! Am fugit spre

REVISTA FEED BACK

ușă. Click-click! Am râs nebună cu mâinile
prin aer.
Mă asortam cu grădina, cu toate
nuanțele de verde. Contrastam cu florilen culori calde, dar și reci. Niciuna nu mi
se împotrivea. Am cules câte un soi din
fiecare, apoi le-am împletit într-o coroniță.
Fotograful mă privea cu pupilele dilatate.
Zâmbea precum un copil care primește
jucăria mult dorită. Și-a calibrat atent aparatul. Click-click! Ședința de-abea acum
a-nceput. Soarele bătea dinspre sud lăsând
o umbră imensă-n spatele meu. M-am orientat spre cele mai frumoase locuri ale
grădinii, fântânile arteziene. Ele dansau
cuminți cu apă încălzită. Marmura se îmbină perfect cu verdeața, așa cum albul înobilează verdele. Nu m-am stropit, nu mi-am
murdărit rochia, nici fotograful nu se mai pagina
simțea obosit. Alte statui triste mă chemau
să le îmbrățișez. Eroși părăsiți de soartă, 29
uitați chiar și de legendele mărețe prin care
s-au remarcat s-au bucurat de căldura mea;
nu am neglijat pe niciunul din ei.
Grădina era paradisul meu mediteranean, visul meu de sfârșit de primăvară
care nu se mai sfârșește, care durează,
parcă, decenii. Amintirile blânde și frumoase nu mor niciodată, așa cum nici memoria
fotografiei nu se stinge, ci se înobileză cu
trecerea vremii. Rochia verde o să se rupă,
o să se strice, va fi cusută și recusută, dar
niciodată nu va recăpăta prospețimea de
la începuturi. Doar pozele mai păstrează
gloria ei de odinioară.

nr. 7-8/ iulie-august 2014

document

Ultimul banchet
al “Junimii”
din Iaşi
Constantin OSTAP
„L-am cunoscut (pe Eminescu)
cu prilejul ultimului banchet al “Juni­
mii”, cel din 1888”. Este afirmaţia
făcută de avocatul Ioan N. Roman, din
Constanţa. Cel puţin aşa pretinde C.Z.
Buzdugan în articolul „Amă­nunte inedite
despre Eminescu”, pu­blicat în ziarul
„Evenimentul” la data de 25 septembrie
1911. Se preciza că petrecerea a avut loc
la „hotelul Carol”. Mai mult, se afirma:
„Erau de faţă Creangă, Eminescu (amândoi
nedespărţiţi), Caragiale, Maiorescu, Iacob
Negruzzi, Miron Pompiliu. Eram de faţă şi
eu, fiind pe atunci colaborator la Convorbiri
literare. Se dau şi detalii: De alt-fel (sic!)
ulti­mul banchet al „Junimii” s-a petrecut
destul de searbăd. (...) Singur Cara­giale a
izbutit să „ridice moralul” co­mesenilor,
pagina cu anecdote spirituale. La urmă, spuse
30 şi Nicu Gane o anecdotă foarte şocantă.
Era vorba, cum e mai bine: cu pantalonii
scurţi sau cu pan­talonii lungi. Adevăr?
Fabulaţie? Unde era acel hotel Carol? A
fost avo­catul Ioan Roman colaborator al
re­vistei Convorbiri literare, în acea vreme?
Sunt puncte de reper, care ar permite
cercetătorilor sa aducă lu­mină în problema
ultimului banchet al junimiştilor, la care
au luat parte Eminescu şi Creangă, cu
un an înain­tea morţii lor. Dar nu numai
atât. C.Z. Buzdugan a notat şi o altă rela­
tare a avocatului Roman, care permi­te să
verificăm veridicitatea amintirilor lui Gh.
Panu, redate în „Amintiri de la Junimea
din Iaşi”. Vorbind despre „Aniversările

REVISTA FEED BACK

Junimii”, el afirma că următoarea scenă
(„La masă”) s-ar fi petrecut cu ocazia ban­
chetului de prin 1876-1877. Este vorba
despre conversaţia pe care Eminescu ar
fi avut-o cu „un junimist nou, proaspăt
venit”.
„...Animaţia era generală. Într-un
colţ, Eminescu, pe care un pahar cu vin îl
făcea foarte expansiv - căci de natura lui
era tăcut - ciocnea şi se îmbrăţişa cu un
junimist nou, proas­păt venit. În mijlocul
zgomotului ge­neral, am tras cu urechea,
fiind pe aproape, să aud ce vorbeşte
Emi­nescu cu noul venit, şi am surprins
următorul dialog:
Noul venit: - Eminescule dragă, în
sănătatea Venerei şi Madona.
Eminescu: - Lasă deoparte Ma­dona,
să închinăm pentru Venere.
Noul venit: - Şi pentru poet şi pentru
proletar.
Eminescu: - Bravo! Scumpe ami­ce,
ştii că-mi placi? Apropo, cine eşti şi cum te
cheamă, dragă prietene?
Noul venit: - Mă cheamă Ionescu.
Eminescu: - Poate să te cheme şi
Brandraburgă, poţi chiar să n-ai nici un
nume, tot prieten îmi eşti. Să bem!”
Versiunea lui Ioan Roman este cu
totul alta:
„...Mai am o amintire hazlie despre
Eminescu, pe timpul când trăia Conta. Ai
s-o găseşti şi în amintirile lui Panu, căruia

nr. 7-8/ iulie-august 2014

document

pagina
i-am povestit-o tot eu. (s.n.) Eram de 19-20
de ani. M-am dus la vestitul local Bolta Rece,
con­dus de Miron Pompiliu. Acolo găsim
într-o odaie a cârciumii pe Conta, în­soţit
de Vasile Gheorghian, Gheorghe Panu,
Lambrior, Eminescu, Georgianu, profesor
de Istorie la Se­
minar, - la care ne-am
adăugat şi noi. Eminescu se găsea la o masă
deo­sebită, cu Georgian. Observam că dis­
cuţia devine din ce în ce mai prietenească.
Pe la ora 1, într-un moment am azistat (sic!)
la scena aceasta:
Deodată cei doise sculară în picioare:
- Ai foarte mare dreptate! zise
Eminescu entuziasmat.

REVISTA FEED BACK

- Şi d-ta, d-le, ai deplină dreptate.
- Dar... cum te chiamă pe d-ta?
întrebă Eminescu.
- Georgianu.
- Şi eu Eminescu.
Pupându-se, îşi cerură adresele.
Părea că se cunoşteau de când lumea. Conta
se uita zâmbind la amândoi. El ştia foarte
bine ticurile amândurora şi-i părea bine
văzând pe Eminescu atât de expansiv”.
Poate că faptul în sine nu prezintă
prea mare importanţă, dar aduce o dovadă
în plus, de la un martor care l-a cunoscut pe
poet, mărturie care „corectează”, credem,
relatările fă­cute de Gh. Panu în „Amintiri...”.

nr. 7-8/ iulie-august 2014

31

remember

Ion ZUBAŞCU
(1948-2011)

CONTRACTUL MEU CU
REALITATEA
să încep numai lucruri pe care să le pot
duce la bun sfârşit
lucruri cât de mărunte dar pe care să le
pot termina la vreme
toată viaţa m-am dăruit unor mari proiecte
pe care nici măcar nu le-am început ca
lumea niciodată
pentru că alte proiecte şi mai acaparatoare
mă ademeneau
Etimologicum Magnum Romaniae
întreaga noastră istorie dramatizată
epopeile lui Heliade proiectele lui
Eminescu ale lui George Coşbuc
piramidele noastre în veci neterminate
o epopee de începuturi grandioase
un popor de debutanţi perpetui
într-o istorie care începe în fiecare zi pe
pagina alte temelii
devenit treptat o sumă de pure
32 am
potenţialităţi
un încâlcit ghem genetic de proiecte
nerealizate
zac la pământ toate marile mele utopii
cu capetele-n vânt fluturând ca şi cozile
zmeielor
ale unor zmeie care nu s-au înălţat
niciodată din ţărână
şi numai cozile lor flutură falnic în vânt în
creierul meu
împotmolit în această mlaştină de lucruri
nefăcute la timp
care e propria mea viaţă
nimic nu te ruinează mai mult
nimic din această lume nu ruinează mai
mult un destin
decât lucrurile nefăcute la timp

REVISTA FEED BACK

nimic nu te pedepseşte mai amarnic în viaţă
decât lucrul acela mărunt şi total
nesemnificativ
pe care nu l-ai terminat niciodată la timp
să vopsesc geamul de pe balcon să-i pun chit
să repar sertarul stricat din bucătărie
robinetele din baie blocate de atâţia ani de
rugină
patul din dormitorul copiilor care scârţâie
enervant
maşina de spălat a Mariei
Doamne, ajută-mă să-mi schimb din
această dimineaţă viaţa
să încep numai lucruri pe care să le pot
termina la timp

PSALM
tu care n-ai dezamăgit niciodată pe nimeni
şi nu dezamăgeşti în fiecare clipă întreg
universul
de la ipoteticul big-bang galactic
până în momentul acela istoric când Bill
Clinton
s-a întâlnit în Piaţa Universităţii cu Emil
Constantinescu
iar în clipa istorică următoare George Bush
s-a întâlnit la summitul NATO cu Traian
Băsescu
tu care nu dezamăgeşti gâzele şi florile
şi fiecare fir de iarbă
de sub asfaltul nou al periferiilor
îţi aşteaptă cu credinţă
ajutorul şi făgăduinţa ta
de ce m-ai dezamăgi, Doamne, tocmai pe mine?
cine sunt eu, Doamne
ca tu, făcătorul cerurilor şi al pământurilor
să mă dezamăgeşti tocmai pe mine?

nr. 7-8/ iulie-august 2014

in memoriam

Cezar BALTAG
(1939-1997)

Un apostol al poeziei iniţiatice

Tot ce-i mai rezistent în poezia lui
Cezar Baltag poartă marca im-personalităţii. Poet metaforic, profund modern, Cezar
Baltag aleargă permanent după o transcendenţă goală, cum o numea Hugo Friedrich în
celebra carte Structura liricii moderne, transcendenţă căutată de toţi apostolii modernismului de la Rimbaud încoace.

Multe dintre poemele lui Cezar Baltag au iz mitologic, mitul eternei reîntoarceri fiind o constantă a poeziei sale.
Se poate remarca credinţa nesfîrşită în
metaforă, metafora care poate „resacraliza
lumea”. Viaţa e o succesiune de naşteri şi
morţi repetate zilnic, ca pe un rit iniţiatic.
Într-un Dialog cu îngerul, poetul se confesează: „Am murit de multe ori, îngere,/
de fiecare dată în alt chip./ Dar de născut/
m-am născut doar o singură dată.// – Niciodată nu te naşti pentru totdeauna – / mi-a
spus îngerul. Naşterea/ e doar marele risc:
moartea e ultima şansă.// Acum vom muri
amîndoi şi, poate,/ vom învia împreună//
Dă-mi mîna. Ţine-mă strîns”.

Poetul urmăreşte, într-o mentalitate spectaculară, pro-cesul propriei transfigurări: „şi trec prin cel ce sunt şi umblu
astfel/ şi împrumut un chip al altcuiva”.
Sau: „Iată, trec pragul fiinţei/ şi ca lupii ce
tabără prada/ sar asupra mea simţurile”.
Poetul se arată a fi un cuceritor de absolut,
exerciţiile sale fiind repetate exorcizări ale
fiinţei. Remarcăm jocurile de mare fineţe
şi graţie intelectuală, obsesia umbrei şi a

REVISTA FEED BACK

oglinzii. Spune poetul: „Umbra literelor/
unui poem nescris/ îţi joacă pe tîmple”. Şi
mai remarcăm apriga luptă eu logosul liric,
acest vehicul celest spre marile revelaţii:
„Cuvinte care nu tremură. Cuvinte care
ard./ Cuvinte care spală morţii./ Cuvinte
care învie./ Cuvinte care strigă pe nume/ şi
cheamă din cenuşă alt chip./ Eu nu sunt din
lume. Dacă fără voie/ în lume/ din nou am
venit/ cuvintele mele, azi voi/ înviaţi-mă!”.

Îl considerăm pe Cezar Baltag unul
dintre liderii atît de diversificatei generaţii
’60, un apostol al poeziei iniţiatice.
Andrei STURDZA

Uitarea
(...) A fost un om
care era eu însumi
Eu merg în locul lui.
Ostatic pentru el nu poate
să fie nimeni. Lipsa lui
sunt eu
şi cel ce merge-n mine este golul
şi umbra lui. Şi golul meu, altcineva
va fi. Şi lipsa lipsei mele
priveşte-ncet spre golul nimănui, acolo
unde
punctul ţipă
de lipsă de alb
şi ziua îşi caută seara şi seara lipseşte,
şi focul plânge după cenuşa sa
şi pulberea îşi rosteşte zilnic
numele
si somnul se devoră pe sine
şi nu adoarme

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina
33

in memoriam
şi un deal îşi tot înghite malurile.
Oarbă se deschide soarelui
cucuta nepăsătoare:
- Doamne, sunt nebună, nu poate fi
adevărat,
totul este demult, totul este departe,
femeia care îşi toarce părul
la malul unui fluviu
e marginea.

Tarot
Dormi cu faţa la pământ,
prunc tomnatic şi cărunt,
tu albeşti, eu te descânt,
între noi nici un cuvânt. (...)
De-ar fi moartea cineva
singur m-aş duce la ea.
Dar mi-eşti moarte despletită
cu cămaşa-nnămolită,
parcă-mi dai carnea cu bobii,
mă desparţi şi mă apropii,
trei-nainte, patru după,
siclu, sceptru, paloş, cupă. (...)

Stejarul cu o mie de ochi
În faţa mea câmpul cu păsări;
înăuntrul meu tăcerea
ca o câmpie întoarsă
de fulgere

Urci un munte
şi devii muntele
care creşte în urma ta
Zbori
şi pământul pe care tocmai l-ai părăsit
se ridică şi suie în spaţii
o dată cu tine
Jos e întuneric şi tot
neantul
Timpului... sus e întuneric
şi nu îl ştii
Şoim orb în zbor orb
pe o boltă oarbă
Dar câtă vedere, neînţeleasa,
câtă vedere...

Când nu ne vom mai zări
Cândva, când nu voi mai avea umbră,
am să te strig
cu numele tău de dinainte de naştere
cel care nu mi-a fost îngăduit niciodată
să ţi-l pot spune
Odată, când nu voi mai fi
am să te chem
cu numele tău cel adevărat,
cel care nu ţi-a fost dat să-l afli
câtă vreme am fost cu tine

pagina Să-mi ridic la cer veşnicia
34 Să-mi privesc
cu frunze încă verzi
bătrâneţea

Să foşnesc cu păsări şoptite
partea mea de apus

Foşnet
Încă un pas şi atingi
Cerul
dar eşti până la umeri pământ
ca şi cum zborul însuşi
ar fi de pământ
ca şi cum ar trebui să zboare pământul
în tine

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

in memoriam
Cândva, când nu mă vei mai zări,
am să-ţi caut paşii, strigând
numele tău cel de taină,
pe care, auzindu-l pentru prima oară, vei şti
că a fost al tău dintotdeauna

Mi-ai nălucit pe urmă iar
şi-asemeni lui Avesalom
prinzîndu-şi părul de-un stejar
legai destinul meu de om
de braţul tau imaginar

Cândva, când nu te voi mai putea privi
am să te chemară veste
cu numele tău de la început,
la a cărui rostire te vei trezi din pulbere ca
să afli
că nu te-am împărţit niciodată
cu nimeni

ca de un ram necunoscut.
O, şi ades te-am întîlnit
rintre clădiri şi nevăzut
strada Cuţitului de-Argint
memoria mi-a străbătut.

Cândva, când nu ne vom mai găsi
am să te strig
cu numele tău dinainte de naştere
pe care iarbă chiar de ai fi,
auzindu-l,
îmi vei răspunde.

Romanţă fără sfîrşit
Eram prea tînar şi tăcut
şi te visam aproape zilnic...
De-atunci în anotimpuri, ritmic,
te-am regăsit şi te-am pierdut.
Vreau să am optsprezece ani
şi să iubesc întîia oară
aceiaşi umeri diafani
robind un asfinţit de vară
evaporat aproape-n ani.
Iubirea, arbore ciudat
cu flori albastre carnivore
în trupul meu a navigat
asemeni timpului în ore
zile si luni neîncetat.
II
Solstiţiul trecu în zbor,
şi tu iubirea mea dintîi...
eram un plop tremurător:
rămîi frumoasa mea, rămîi.
Şi era toamnă-ntîmplător...

REVISTA FEED BACK

III
Tu, iulie, cadran de foc,
colină galbenă-a tăcerii,
iubirea mea din loc în loc
a ars pe miriştile verii,
şi iarăşi a crescut la loc.
Ivindu-se din limpezi căi,
din însoritele corole
a unor depărtate văi,
Ana zidarului Manole
lung mă privea din ochii tăi.
O, tu păr galben-cînepiu,
cea mai înaltă dintre stele
din cîte constelaţii ştiu,
în flacăra iubirii mele
şi eu am fost zidit de viu.
Fie să nu ştiu altă zi,
să fiu de Dîmboviţa smult
şi mult purtat spre miazăzi
de nu te-am fost iubit mai mult
decît pot oamenii iubi...
Tu eşti un astru plutitor
spre care tot alerg şi nu viu,
căci mersu-i mi-i amăgitor.
Mie-mi fu dat destin de fluviu
şi braţe de înotător.
Mie-mi fu dat destin de fluviu.
Tu eşti un astru plutitor...

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina
35

in memoriam
Ceasornicul
Ei în ochii mei trăiesc,
ei în ochii mei iubesc,
ei în ochii mei gîndesc,
ochii mei şi-i amintesc
Trece Nimeni visător,
blond şi înmărmuritor,
printr-un veşnic şir de numeni
la acelaşi numitor.
Cel ce nu e a venit,
cel ce e s-a risipit,
Lîngă tîmpia mea începe
plus şi minus infinit.
Trupul şi-l voia înfrînt
ora matură căzînd
sclavă cercului de zgomot
ce-l înscriu monoîogînd.
Faţa mea-i oglindă rea,
îi dizolvă chipu-n ea,
i-a topit obrazul palid
chipul care-i răspundea.
Trece Nimeni visător
pur şi înmărmuritor
printr-un veşnic şir de numeni
la acelaşi numitor.

pagina Cel ce nu e a venit,
36 cel ce e s-a risipit,

eu însămîntez în lucruri
sufletul lui Heraclit.

Răsfrîngere în memoria soarelui

E aici un loc din care-n toate
laturile lumii mă aud.
Nordul e un punct din care-ncepe
numai sud şi sud şi sud şi sud.
Timpul plouă-n lucruri. Valea ţese
ulii într-un aprig cerc sonor.
Unde duci, soţie a-ntîmplării,
inimile noastre în ulcior?

Răsfrîngere de umbră
Un ochi fantastic mă răsfrînge-n
oglinda cristalinului.
Plutesc ţinînd în palmă rara
monedă a destinului.
Pe-o parte-i chipul tău,
iubită neîntîlnită nicăieri,
efigie ce-şi schimbă vîrsta,
femeie azi, fecioară ieri.
Pe alta inima mea bate
un ritm tenace şi avid
pulsînd în hohote viaţa-mi
spre-un infraroşu bănuit.
Vîslesc. Curg frunzele. La capăt
îl văd pe Kronos dilatînd
pupila lui săpată-n ora
smulgerii celui care sînt.
(Era o Dîmboviţa calmă
cînd trandafirul înstelat
al unei dragoste de toamnă
în trupul meu a explodat...)

Toate sînt sub semnul tău, Apollo.
Clipa plouă-n noi torenţial.
Ieri a rîs un ulm. O vară-ntreagă
o femeie a iubit un deal.

Cîndva pe irisul albastru
dintre odată şi nicicînd
va trece discul unei inimi
zenitul bolţii eclipsînd.

În stejar, unde septembrie ţese
ulii într-un aprig cerc sonor,
de ieri seară vremea o măsoară
Absalom, pendul nemişcător.

Atunci, strigat voi fi de plante.
Şi din nostalgicul oval
mă va privi, furîndu-mi chipul,
doamna surîsului final.

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

in memoriam
Răsfrîngere de demult
Maică, vorbele-mi curate s-or spori întru a
face
taina mea cu osebire aplecată către pace.
Decît şerpii cei cu moarte în fiorul
muşcăturii
mai vîrtos simţii în mine visul galben al
securii
cînd, ca ostenită cale către plaiul cel
ciudat,
un prea luminos răsuflet carnea mi-au
înconjurat.
Şi eram o fierbinţeala şi eram un rîs apoi,
şi eram un fel de ciuda sinilor muierii goi.
Şi eram o ştimă alba şi eram un şarpe-n
lemn
şi nu mai eram nemica rămînînd numai un
semn.
Totu-atunci a fost zburare, însă mai cu
scăzamînt,
că eu nu zburam la stele ci zburam pe sub
pămînt.
Nici poci ochiul a desface, nici poci braţul
a mişca
şi-un fior de împăcare eu simţesc în urma
mea.

Monada
Din drumuri înnodate, în spaţii muritoare
un fluture perpetuu în care dorm stihii,
codru de viscole ereditare,
enorm stejar de nervi şi hematii,
metamorfoză-ntoarsă, strămoş invers,
copil
în care mama doarme spre a-l naşte
şi somnul alb al unui Endymion fosil
neîntîmplări de tinereţe paşte,
aude cum respiră ostatic şi fierbinte
ca larva în adîncuri de muzical tunel
un Dumnezeu astenic în crinul ce presimte
necroza paradisului din el.
Nimfă priveşte. Iată mult palid înecatul
în marea lacrimă de cositor,
din ochiul Afroditei Pandemos, nemiloasa

REVISTA FEED BACK

torţă-a amorului întîmplător.
Crotal năprasnic, soră a focului, de unde
tu, noapte, mai poţi naşte în tîmpla mea
mercur?
O, numere, voi inimi suav eterogene
iubiţi-l pe fara-de-soţul pur.
Făptura mea sorbi-va îndoliatul lapte
al sînuiui Neclipei spre care alb cobor.
El creşte deci cu mine şi este seminoapte
şi ochi artezian interior.
Primeşte-mi chipul. Ora îmi coace în
ţesuturi
un foarte sus şi aprig şi orb ori încotro
şi-o trecere ciudată de prag a zveitei inimi:
...implozie... explozie... implo...

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina
37

portrete critice

VASILE
VLAD

Poetica absenţei
Vasile Vlad face parte dintre nostalgicii
suprarealismului. Încă de la prima carte,
Pedepsele (1969), poetul avea alura unui
experimentalist neoavangardist de o izbitoare originalitate, discursul său bazîndu-se
pe deconstrucţie sintactică, pe antilirism şi
subminări. El reuşea, după publicarea celor
trei cărţi care au urmat debutului, Omul
fără voie (1970), Sărbătorile absenţei (1971), şi
Îndreptările doctorului Faustus sau calea cea mai
lungă (1978), să-şi pună la punct o poetică
proprie, poetica absenţei.

pagina
38

REVISTA FEED BACK

Vasile Vlad aruncă în aer sintaxa textului clasic, îi persiflează recuzita, îi sfidează
muzica, producînd un alt tip de poezie. Poetica absenţei se bazează în principal pe alternanţa
vid şi plin. Se schimbă total privirea asupra
eului poetic, se schimbă sintaxa, deseori
forţată, are loc ceea ce am numi formarea
deformării. În poezia lui Vasile Vlad fragmentu-i stăpîn. Să luăm seamă de spectacolul textual a acestui poet novator printr-un
fragment din Îndreptările doctorului Faust
sau calea cea mai lungă: „O, Castilie neagră!
Slăbiciunea răbdării/ nu-i cea mai agonisită
în mine. Cine, dacă nu eu, să fie/ maimuţa
Apocalipsei?/ E rându-mi (...) să mă tem de
Dumnezeul lui Tu!/ Unde eşti?/ Mare lucru
şi albul ochilor, îmi încâlceşte laşul/ Maimuţa, slăbiciunea (...) împrăştie printre elefanţi/
ghimpi umflaţi.../ Doamne! curăţeşte canalul, întunericul acesta peltic,/ Apocalipsa
răbdării,/ Sărută-mi mâna, la ce te gândeşti?/
Orbecăi prin canal (...) Am rămas singur, am
ajuns în ţipătul meu./ O lumină pătlăginie
creşte ca laptele proaspăt, sunt la/ cheremul
oricărei amăgiri, ar trebui să fiu mult prea/
pretenţios ca să nu fac oricui semnul apropierii./ Nu mă voi/ ridica deasupra umbrei
nicicînd?/ Fără speranţă pumnu-i doar o
adunătură de deget4e!/ Este un lucru destul
de obişnuit să te rătăceşti, înaintea/ naşterii
mele şi-a stelelor eternitatea s-a dat înapoi
câţiva paşi,/ nu trece nimeni în faţa căruia
să izbutesc a mă stăpâni./ Sărut un zid, fac

nr. 7-8/ iulie-august 2014

portrete critice
şi eu ce pot, asta-i o poartă./ Duminică, sâmbătă, vineri, joi, miercuri, marţi, şi?/ Nu-mi
rămâne decât spă calc apăsat. De ce să cred
că-s pictor/ de evantaie, de ce să las ruga la
jumătate, de ce să cred că/ n-am spus nimic,
de ce să cred că păianjenii-şi părăsesc/ plasele, de ce să cred cpă mă vântur printr-un
oraş neştiut,/ de ce să cred c-am ajuns pe-o
stradă?/ Am ajuns pe-o stradă./ Sunt hotărât
să citesc tot ce scrie pe uşi: Dăruie totul,/
întreabă-l pe fiecare ceva. Aici soarele soseşte cel mai devreme/ dreptatea răzbate cel
mai târziu. Ce dreptate? Ce uşi? Carnea/ sembibă în pleoape./ Eu am două mâini./ Am
doi ochi, două urechi,/ Am nişte picioare./
Cum să nu fiu vexat?”.
Experimentul neoavangardist al poeticii absenţei a fost preluat în parte de mulţi
dintre reprezentanţii optzecismului.
Daniel CORBU

Omul fără voie
Şi mereu mă prefac a şti
Şi mereu mă prefac a şti
unde-i marginea. Chiar şi cu ochiul
desfăcut.
Dar, aşa cum dispare un vîrtej,
uneori
dispare speranţa,
şi se umblă atunci cu un gard în spinare,
pe lîngă salcîmi jupuiţi
şi chiar pe sub pămînt, peste cîrtiţe
tresărind ca un clopot,
din nevoia doar de a fi apărat.
Mai au ceva să-şi spună oamenii şi în
somn,
cu glasul dat la o parte,
naivi străbătînd despărţirea.
O răsuflare îngropată în ape
este posibilă. Şi nici măcar nu ne mai
astupă
o singură soartă.
La strigătul raţelor sălbatice închise în cer
se holbează răbdarea oricui

REVISTA FEED BACK

Dar eu
cu atingei de sidef încerc să-i vorbesc
inimii,
cum vuiesc pentru sechii (sechii
neînsemnînd
desigur nimic), pe la ferestrele stinse
din cartierele orbilor,
şi despre cum o întunecare feroce
mă caută.
Pivniţele tăcerii au fost cotrobăite
şi ele. Tufişurile arse de praf
au fost şi ele date-ntr-o parte. Pe colinele
de cenuşă
ajungînd
am măsurat toată singurătatea.
Ţine cît mine.

Fără voie, aici. Ca şi cînd
Fără voie, aici. Ca şi cînd
un ochi mi-ar fi scăpat în burtă
şi acum se dilată, uimit.
Asta după ce ar fi trebuit
să păstrez florile în sămînţă. Asta
după ce bulboanele zilei
au acoperit
rădăcina ferfeniţată a inimii.
Şi s-ar putea recunoaşte:
„fără nervii speriaţi de umbra
microbilor,
arborii au un farmec aparte!”
Şi s-ar putea recunoaşte:
„la fiola aceea, în care păstrezi
valul iubitei înotînd pe spate,
întruna te-ai holba încîntat”.
Şi parcă lacrimile date afară
nu au nici un fason?
Dar cum sufletul este destul,
pentru ce să mă strivesc peste nodul
aburos
din lucruri?
Şi de ce dincolo de marginea cuvîntului
să pîndească absenţa?

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina
39

portrete critice
Şi pentru ultima oară în fiece clipă,
de ce?

Trîmbe de apă, din rărunchi, îmi smulge
soarele.

Pasăre de apă sînt, Doamne,
într-o piaţă ruptă de rîs.

Pasul în răşini se pricepe.
Şi trimis am fost
nu pentru salvarea tăcerii, nici pentru
mesajul suprafeţelor cîştigate.
Trimis am fost către vămile desfigurate
să aştept ecou de la zero;
acuma, oho, aş vrea să întîrzii
cu noroi peste pleoape,
lîngă o insulă acoperită cu inima.

Braţele se despart.
Un deget se acoperă de viscole. Un deget
nu mai ştie să arate. Habar n-are ce să mai
facă un deget. Unul, trist, se întoarce în
palmă. Altul, se pierde pe cer.

Am dreptul de a veni
Am dreptul de a veni
din propria mea depărtare şi altul
nici unul. O, semnul
anotimpului bun, surprins peste umăr,
nu se arată. Mi-am încolăcit trupul fără
folos
împrejurul singurei flori, Doamne,
şi pînă departe îi aud petalele prăbuşindu-se.
Nu mai aşteaptă apă setea mea îndîrjită.
Pluteşte cenuşa stelelor peste
cer. Nemişcat am rămas pînă cînd mi-a
putrezit
carnea. Arborii sînt otrăviţi de umbra
înduioşătoare a corbilor.
Scandaloasa balanţă a focului
vorbeşte despre temeiul
buneicredinţe.

pagina Printre măruntaiele beznei,
40 simţindu-mi învăţătura tîrzie,

credeam a fi plîns pentru totdeauna.
Dar vrednic de împrejurările schimonosite
eu sînt, cu spatele nins, iar cazna
aerisită a visului
mi-o pregătesc singur.
Să mă trîntesc la pămînt
s-ar cere. Dar pămîntul cel mai bun
aşteaptă în mine.
Pîcla se prinde. Bruma sub limbă
e acră. Duhul zvelt
al umărului ar geme.
Plopii se prăbuşesc
după ce le-am lăudat rădăcina.

REVISTA FEED BACK

Pustiu, ca sufletul unui păianjen
„Pustiu, ca sufletul unui păianjen,
ştiu să fi fost nimicul
întrupat.
Din false părţi, furiile atente
îşi surîdeau egal şi depărtate.
Iar aşteptarea, bine prăfuită,
şi de-nceputuri suptă
ca un vis,
pîndea prin somnolenţa ei
încăpătoare
spre piguleala tristului păun,
înfiorat de farmecul
absenţei.
Deodată îmbrîncită i-a fost
pînda.
Durerile spărturi au smuls
şi brume argintii au gîlgîit.
Un fir de praf,
pe un boboc de brumă,
luminător a devenit în haos.
Golul nervos, înghesuit de taine,
sta dumirit acum de sine
cu ameţeală galbenă pe pleoape.
O primă lacrimă aluneca
departe. Mai luminează nopţile
şi astăzi.
Cîte-or fi curs, cine-ar putea
să spună?
Trecutul se îngroaşă lîngă ele.

nr. 7-8/ iulie-august 2014

portrete critice
Trecutul se îngroaşă pentru sine.
Iar eu mă aflu blestemat acuma
să răscolesc din ochi
doar înţelesul
atîtor cuiburi goale,
nevăzute.
Oriunde-aş sta cu spatele-s
la lucruri,
pe trîmbe de pămînt pedepsitoare.
Cu vuiet îmi loveşte aşezarea
veşnica îndoială despre mine
ca răbufnirea piţiguşilor prin soare.
O formă a prăpastiei
sînt însumi. Şi nu-mi cunosc sfîrşitul
cît suflarea. Eternitatea
efemerului îmi duce pleava.
Cu gîndul, ştiu, mai viu încap
în moarte; dar tîlcul ei
nedezlegat rămîne.
A fost o vreme, o, a fost
o vreme, cînd pietrei
îi lipsise prăbuşirea. Acum se duce
insultînd trecutul.
Trecutul meu
al golului şi-al morţii.
Trecutul tuturora dinspre
unu.
Şi inima mi-o rezem
lîngă ziduri. Ce pot să fac?
Chemare suplă fîlfîi. Dar tace întunericul
şi tace şi inima
acum de ploi bătută,
în uşile fără folos deschise,
în umbra visului fără sămînţă.
Sensibila tăcere, o,
acuma să mă înţelepţesc, se dă exemplu,
şi plîng în pumni şi în picioare urlu
şi neputinţa mi-o desăvîrşesc
cu gînduri.
Stă inima de ziduri rezemată.
Ce pot să fac? Chemare suplă
fîlfîi.

REVISTA FEED BACK

O, Doamne, m-am săturat
O, Doamne, m-am săturat
să-mi pândesc sângele. Năclăit sunt,
pângărită e goana. Dâmburile de silă
nu au fost ocolite nici ele,
dar se aşează temeliile răzând la fel
de măruntaiele spetite.
Şi nu ştiu ce vreau
cu un singur deget măcar,
şi vlaga oftează după stârpitul imbold,
printre lăptoase boabe de vâsc,
şi tidva se loveşte de arborii lepădaţ.
O, nu-mi cerceta numele, Doamne,
eu m-am închinat ochilor care ştiu să nu
presupună,
picioarelor care se opresc târziu în pământ,
mâinilor sfinte cât o dragoste omenească.
Frunţii.
Cu privirea vâlvoi am cutreierat
apele încurcate în ger, şi am istovit
ceea ce presupune răgaz.
Am fumegat cu mentă sub limbă,
am îngropat vâslele în pământ,
am aşezat blidele cu leşii deasupra.
Mi-am spălat, Doamne, sufletul
către miazănoapte,
şi acum pe spaimă pândeşte gura
bolnavului.
Mi-a rămas doar somnul
cu glasul lui bătut în adânc,
ei nu vreau somnul.
Cocorii aşteaptă cer. Eu
ce aştept rezemat de arborele tău
înflorit de cârje în vârf?
Clopotele sapă în pământ primăvara
mielului
care se va desparte de sânge.
Mestec cenuşă în gură,
la răspântiile cu dureri de picioare,
privind cerul săpat în fântână.
Stelele.
Iar cerul e atât de înalt
încât îmi atinge sufletul, Doamne.

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina
41

biblioteca de poezie

SALVATORE
QUASIMODO
Fiu de modeşti feroviari sicilieni,
poetul s-a născut la Siracuza în august
1901, a peregrinat cu părinţii prin diversele
localităţi unde tatăl său era chemat în
virtutea profesiei sale şi a făcut multă
vreme studii tehnice, înscriindu-se chiar
la Politehnică, dar abandonând-o şi
urmând cursurile Facultăţii de litere de
la universitatea din Roma fără a-şi lua
vreodată licenţa, datorită di­ficultăţilor
materiale, căci altminteri studiile clasice
îl atrăgeau puternic, şi îndeosebi greaca
veche care avea să-i dezvăluie fru­museţi
întrevăzute încă din copilărie: meleagurile
lui natale mis­tuiau în văzduh mirajele
plăsmuirilor homerice, iar undeva, pe
lângă stâncile polimorfe, mai stăruiau, cu
umbrele lor de niciodată, Acis şi Galateea
înconjuraţi de amurg aşa cum şi-i imaginase

odinioară Claude Lorrain. Silit să practice
diferite meserii ca să-şi câştige existenţa, e
desenator tehnic, funcţionar la o prăvălie,
şi apoi la un mare centru comercial, în
sfârşit ziarist şi apoi profesor de literatură
italiană la Conservatorul Giuseppe Verdi
din Milano, unde rămâne până la sfârşitul
vieţii. În 1959 i se acordă premiul Nobel,
şansă nesperată dacă ne gândim că fusese
preferat unor compatrioţi de talia lui
Ungaretti şi Montale.
Opera lui Salvatore Quasimodo e
vastă în domeniile ei extra-poetice şi destul
de restrânsă ca poezie. A tradus enorm, începând cu liricii antichităţii eline pe care i-a
înţeles şi i-a tălmăcit excelent, nu o dată în
ciuda exigenţelor filologice, până la poeţii
moderni ai Americii, un Pound, un Cummings, un Mac Leish şi la românul Arghezi.

FRAGEDA FEMEIE CULCATĂ
PRINTRE FLORI

pagina

Se ghicea anotimpul
ascuns
din apăsarea ploilor de
noapte,
din rătăcirea
schimbătoare-a norilor,
leagăne dulci, uşoare;
şi eu murisem.

42

Un oraş suspendat în văzduh
îmi era cel din urmă exil,
şi mă ademeneau în preajmă
suavele femei de altădată
şi mama-ntinerită culegea
cu mâna ei neprihănită trandafirii,
cu cei mai albi încununându-mi fruntea.

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

biblioteca de poezie
Afară era noapte
şi stelele urmau
necunoscute
drumuri tăiate-n
cercuri mari de aur
şi toate lucrurile
trecătoare
mă atrăgeau în tainice
unghere,
vorbindu-mi de grădini
miraculoase
şi despre înţelesurile
vieţii;
dar eu tânjeam după
surâsul ultim
al fragedei femei culcate printre flori.

DĂ-MI ZIUA MEA
Dă-mi ziua mea
ca să-mi caut din nou
un chip de ani potolit,
pe care un râu străveziu
să-l răsfrângă în apa-i fugară,
şi ca să-mi pară rău de mine însumi.
Umblu pe inima ta
şi stelele se-adună, o, noapte,
în mari arhipelaguri fără somn,
înfrăţite cu mine,
fosilă ivită-n lumină de-un val ostenit;
o înclinare de orbite-ascunse
pe care stăm
cu stâncile, cu iarba.
***

Şi deodată e seară.
Fiecare stă singur pe inima
pământului
străpuns de o rază de soare
şi deodată e seară.

ARBORE
O umbră se desprinde-ncet din tine
încât îmi pare moartă umbra mea
ce totuşi mai tresare şi se-ngână
cu jocul crud al apelor albastre
la malul către care mă-ntorc în astă seară
căci mă îmbie martie lunarul
plin de pe-acum de ierburi şi de aripi.

REVISTA FEED BACK

Nu doar din umbre creşti, ci şi pământ
şi soare eşti, şi-un dulce dar al apei
îţi înnoieşte fiecare frunză,
în timp ce eu m-aplec tăcut şi-mi pipăi
pe faţă, scoarţa ta uscată.

IARNA STRĂVECHE
Mi-e dor de mâinile tale albe
în penumbra luminii:
aveau o mireasmă de roze, de crânguri,
de moarte. Iarnă străveche.
Căutau păsărelele meiul
şi deodată erau de zăpadă;
ca şi cuvintele.
Un pic de soare, nimb îngeresc,
şi-apoi ceaţă şi arbori
şi noi aerieni în dimineaţă.

PLÂNGERE DUPA SUD
Luna roşie, vântul, culoarea ta
de femeie din Nord, necuprinsul zăpezii...
Inima mea e de-acum prin aceste livezi,
în aceste ape tulburate de neguri.
Am uitat marea, gravul ghioc
în care se-aud suflând păstorii Siciliei,
cântecul stins al carelor legănate pe
drumuri
pe unde roşcovul freamătă-n aburul
miriştii,
am uitat migratoarele stoluri de cocori şi
erodii
plutind prin văzduh, peste verzi năluciri
de podişuri,
pentru câmpiile şi fluviile Lombardiei.
Dar omul pretutindenea îşi strigă
destinul unei patrii.
Ximenea n-o să mă-ntoarcă vreodată în
Sud.
Oh, Sudul a obosit să tot târască morţii
spre mlaştina albă-a malariei,
a obosit de singurătate şi lanţuri,
gura i-a obosit să mai blesteme
seminţiile care strigară moartea
pu ecoul fântânelor lui,
care-i băură sângele inimii.
De aceea flăcăii lui se-ntorc înspre munţi,
îşi înfrânează caii sub giulgiul de stele,
mestecă-n dinţi flori de salcâm pe cărări
din nou roşii, iarăşi roşii, mereu roşii.
Nimenea n-o să mă-ntoarcă vreodată în Sud.

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina
43

biblioteca de poezie
Şi seara aceasta plină de iarnă
e iarăşi a noastră, şi-aici lângă tine-mi repet
contrapunctul absurd de mâine
şi dulce blândeţe
o plângere de dragoste fără dragoste.

GHITARELE MOARTE
Patria mea e printre fluvii lângă mare nici un ţinut nu are glas atât de blând
când paşii mei se pierd rătăcitori
prin păpurişuri pline de melci.
Desigur e toamnă: în vânt răvăşit
ghitarele moarte-şi arată
pe gura neagră coardele tăcute,
şi-o mână îşi agită degetele
de flăcări.

În oglinda lunii
se piaptănă fete cu sâni de
naramză.
Cine plânge? Cine-şi biciuie caii
în roşul văzduh? Iată, vom sta pe-acest
ţărm
printre lanţuri de iarbă - şi tu iubire
de nu m-ai purta spre oglinda aceea
nemărginită: acolo se privesc băieţi
care cântă, copaci subţiratici şi ape.
Cine plânge? Eu, crede-mă,
nu: pe fluvii
se-aud nebune pocnete de
pagina bici,
şi cai abătuţi, şi se văd
44 licăriri de pucioasă.
Eu nu, neamul meu are
pumnale
aprinse, şi tării, şi răni care
ard.

ca toate mamele poeţilor, săracă
şi dreaptă cu dragostea
pentru fiii depărtaţi. Astăzi, sînt eu
care-ţi scriu.” - „În sfârşit, vei gândi,
două vorbe
de la băiatul fugit, într-o noapte, cu-o
haină scurtă
şi câteva versuri în taşcă. Bietul de el,
inimos şi aprins cum îl ştiu
îl vor ucide undeva-ntr-o zi...”
„Da, mi-amintesc, era o gară cenuşie
cu trenuri încete ducând portocale,
migdale
spre gura Imerei, fluviul cel plin de gaiţe,
de eucalipţi şi de sare. Dar astăzi vreau
să-ţi mulţumesc pentru ironia ce-ai pus-o
pe buzele mele, blândă ca şi a ta.
Acel surâs m-a scăpat de dureri şi de
plânset.
Şi nu-i nimic dacă-mi dau chiar acum
câteva lacrimi
pentru tine şi toţi cei ce-asemenea ţie
aşteaptă mereu
şi nu ştiu nici ei ce anume. O, delicată
moarte,
să nu atingi orologiul ce bate-agăţat de
peretele bucătăriei,
copilăria mea toată-a trecut pe smalţul
cadranului său, pe florile-acelea pictate;
să nu atingi mâinile, inima lor, a
bătrânilor.
Dar oare răspunde cineva? O, moarte de
milă,
moarte de sfială. Adio, iubită, adio,
dulcissima mater”.

SCRISOARE MAMEI
„Mater dulcissima, iată-acum ceaţa
coboară,
valuri se-aud confuz lovind în diguri,
copacii se umflă de apă, îngheaţă;
nu mai sînt trist în Nord: nu-s împăcat
cu mine, dar nici nu mai aştept
iertarea nimănui - mulţi îmi datorează
lacrimi
de la om la om. Ştiu că ţi-e rău, că trăieşti

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

galaxii
galazii lirice
mi-am pierdut înfăţişarea.
Cât eşti de gol, iubitule,
gol şi lipsit de apărare:
eu sunt adevărata liră
care-ţi loveşte pieptul
supunându-se ţie întrutotul.
(din vol. Vuoto d’amore, 1991)
***

Alda MERINI
Italia
PRIVIREA POETULUI
Dac-ar încerca cineva să-ți înțeleagă
privirea
Poetului apără-te cu îndârjire
privirea ta este o sută de priviri care vai
te-au privit tremurând

Ospiciul este o mare cutie
acustică
în care delirul devenit ecou
anonimitatea-o măsoară,
ospiciul este muntele Sinai,
blestemat, pe care tu primeşti
tablele unei legi
necunoscute oamenilor.
(din Terra Santa, 1984)
***

Plânge nebunia în patul meu
(din vol. Vuoto d’amore, 1991) absurdă memorie a altor momente.
În mine toţi iubesc nebunia
iar eu o venerez,
ALDA MERINI
minunată terasă de cântec
dar nimeni nu iubeşte femeia
Iubit-am cu duioşie blânzi amanţi
ce arde în faţa oglinzii.
fără ca ei vreodată s-o ştie.
Nimeni nu ştie ce înseamnă plăcerea
Ţesut-am în jurul lor păienjenişuri
de a ţine lumina răbdării
şi pradă am fost creaţiei mele înseşi.
pe drumuri sterpe
În mine sufletul era de târfă
liberând clipe de solitudine.
sfântă criminală ipocrită.
Par oribile torturi
Mulţi au dat felului meu de-a trăi un
Dar între timp tu mănânci bei şi mergi
nume
înainte
eu am fost doar o isterică.
după ce ai cunoscut embrionul
(din vol. La gazza ladra - Venti ritratti, 1985) care te-a uitat.
***
M-am îndrăgostit
de înseşi aripile mele de înger
de nările mele care sorb aerul nopţii
m-am îndrăgostit de mine
şi de chinurile mele.
O grapă scormonind în lucruri,
sau poate devenind fecioară

REVISTA FEED BACK

(din vol. Superba è la notte, 2000)
***
Cele mai frumoase poezii
se scriu deasupra pietrelor
cu genunchii zdreliţi
şi minţile ascuţite de mister.
Cele mai frumoase poezii

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina
45

galaxii lirice
se scriu în faţa unui altar gol
încercuit de agenţi ai divinei nebunii.
Aşa, nebunul criminal ce eşti
tu dictezi versuri omenirii
versurile salvării
şi biblicele profeţii
şi eşti frate cu Iona.
Dar pe Pământul Făgăduinţei
unde rodesc copacii de aur
şi pomul cunoaşterii
Dumnezeu n-a coborât nici nu te-a
blestemat vreodată
Tu, însă, da, îţi blestemi
oră după oră cântul
pentru că ai coborât în limbul
unde inspiri pelinul
supravieţuirii negate.
(din La Terra Santa, 1984)
***
O altă dimineaţă fară culoare
o dimineaţă plină nesecată
ca o gutuie
ca o rodie a lui Dumnezeu
o dimineaţă mirosind a ferigi
şi a galop prin păduri,
dar nu vor fi nici ferigi
nici cai ce ţâşnesc în lumină

pagina
46

această blândă dimineaţă
va purta pe frunte
pecetea decadenţei mele ...
(din La Terra Santa, 1984)
***
Era un bărbat fară vorbe
cel ce într-o zi veni să mă vadă
doar din pură laşitate
şi care îmi atinse trupul plin de ierburi
şi de suspine ciudate. O barieră
fu omul acela, un imn nenorocirii,
avea pleoape tăcute
căutând frigul din case
un foc, o dorinţă...
Până şi timpul se opri încet
pe vechile sărutări ce scobiră pe buze
o stâncă, un hohot adânc
de iubire mi-a adus din nou în minte
batjocura lui Dumnezeu când făcu
primul meu model de nebunie.
(din vol. Superba è la notte, 2000)

LIRICĂ ANTICĂ
Dragule, dă-mi vorbe de-ncredere
pentru tine, bărbatul meu, singurul iubit
în lungii ani de groază imbecilă,
fa ca mâinile-mi să iasă din neagra
amara vrajă fară rod...
Sunt nestemate, vezi, mâinile mele
sunt limba unei vii iubiri
dar lanţuri sumbre le-au închis
le-au strâns de-un trunchi. Iubitule,
am visat despre tine aşa cum se visează
despre roze şi vânt,
eşti pur, eşti viu, un echilibru astral,
dar eu mă aflu-n beznă
şi nu te pot primi. Aş vrea să guşti
păşunile pe care
Dumnezeu mi le-a sortit, dar frica
mă opreşte duşmană; îndrăznesc cuvinte,
numai cuvinte, iar dacă tu-mi asculţi
cu încredere cântul, pot să ştiu
că vei fi mândru de tortùrile mele.
(din vol. Testamento, 1988)
Traducere de Gabriela LUNGU

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

galaxii lirice

Grigori PETNIKOV
Rusia
FRAGMENT LIRIC
O, ce încărbunat e-al nopţii contur
Şi-al răchitelor ce dau din capu-nchivărat,
Când pe nisip tânjeşte lângă balustradă
Unda primăverii, cu ramii contopită.
Şi iată vine-a lunii palidă minune
Ca să ocrotească tihna râului
Şi să adape cu coama ei noptatică
Ale copacilor vrăjite creste-nalte.
Iar colo –
Curentul greu al unui zbor de aur,
Al miezului de noapte freamăt clătinat,
Iar tu, ferindu-te de umbrele căzute,
Spre mine vii în zbor ca o solară zestre.
(1920)

CÂNTEC
Trece ziua, trece anul, trece omul,
Şi se strâng alături, mai că-n tot întreg,
Două mere, sus, pe muşchi de ramuri
strâmbe.
Din hudiţă se-aude mersul de căruţă,
Caii printre nori îşi clatină mari boturi,
Peste deal rotesc învârtejite coapse –
Poporul ciorilor într-un ceresc festin,
Şi-a libelulelor oştire tainică,
Ca zvon de strună, zboară peste-un câmp
de-ovăz.

REVISTA FEED BACK

Născut la Petersburg. Studii
gimnaziale la Harkov, după care se înscrie
la Facultatea de Filologie a Universităţii
din Moscova. Ca scriitor, debutează în
1913, peste un an fiind unul din fondatorii
editurii „Lireni”. În 1918 absolvă Facultatea
de Drept. În 1916, împreună cu N. Aseev
semnează volumul de versuri „Lotorei”.
În 1916, devine unul din primii membri
ai societăţii utopice „Preşedinţii Globului
Pământesc”, iniţiată de V. Hlebnikov.
Peste doi ani, editează volumele de versuri
„Existenţa vlăstarilor” şi „Lăstărişul
soarelui”. În 1928, publică „Fulgere
nocturne”, iar în 1934 – „Tinereţea lumii”. În
ultima perioadă a vieţii a locuit în Crimeea,
dedicându-se, în special, traducerilor din
literatura universală.
Un vuiet greu străbate prin adânci păduri,
De nimeni cunoscut, milog – frate cu vântul.
Şi eu, cuprins de-un sentiment ciudat
Că, iată, martor sunt la cheful autumnal,
Precum pasărea, copacul sau căruţa,
Respir, din lumea asta încă neexclus.
Trece ziua, trece anul, trece omul.
*

*

(1922)

*

Pacea zilei ce intră
Prin geamul meu: curăţă sticla
De neagra funingine.
*

*

*

Te perinzi pe alături,
Şi tristeţea străină –
Ca un desen pe faţa nisipului.
*

*

*

Cortina trasă. Luminile stinse.
Merg pe punte spre casă
Între pământ şi cer.
*

*

*

Fie ca versurile
Să muncească şi după moartea-mi:
Citindu-le, tu discuţi cu mine.
Traducere de Leo BUTNARU

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina
47

eseu

Iosif Brodski
sau poezia
s-a născut
în exil
Alexandru PINTESCU
Sintagma din titlu nu se vrea a fi o
aluzie, străve­zie de altfel, la cunoscutul
roman al lui Vintilă Horia des­pre ale
cărui avataruri aflăm detalii interesante în
nr. 3 din 27 ianuarie 1990 al „Timpului”.
Ea s-a impus de la sine prin faptul că
prima plachetă de versuri a laureatu­lui
Premiului Nobel pentru literatură pe anul
1987 (v. Poezii şi poeme, 1965) apăruse
la New York unde emi­grează în 1972.
Chiar titlul interviului apărut în decembrie
1987 în „Le Nouvel Observateur”, acordat
după de­cernarea prestigiosului premiu la
locuinţa sa din Greenwich Village (New
York), se intitulează semnificativ „Exi­lul
- singura mea patrie”, adăugând: „Exilul
este, poate, condiţia firească a poetului,
spre deosebire de narator care simte nevoia
să aibă în jurul său structura societăţii pe
pagina care o descrie. Aş considera un fel de mare
privilegiu această coincidenţă între modul
48 meu de viaţă şi ocupa­ţia mea”.
Cât de semnificative sunt aceste
cuvinte dacă le colaţionăm cu acelea ale
unui alt mare exilat Vasili Axionov (n. 1932),
autorul celebrului roman Colegii (1961), al
„Pârjolului”, (în exil adăugând volumul
de teatru „Aristofaneşti cu broaşte”), al
romanelor Peisaj de mucava, Atenţie,
stafide!, Insula Crimeea, dar mai ales al
mult comen­tatului jurnal american În
căutarea tristului baby... Titularul cursului
de proză rusă şi sovietică la Universitatea
„George Mason”, intitulat „Romanul
contemporan — gen proteic” afirmă şi el că
„Obiectivitatea nu are ce căuta în treburile
noastre literare”.
În poetica lui Brodski regăsim aceeaşi

REVISTA FEED BACK

orgolioasă afirmare a subiectivismului,
în opoziţie, spre pildă, cu poe­zia
pasternakiană care căuta cu obstinaţie
elementele recognoscibile ale realului
poate ca o reacţie la acuzaţiile de evaziune
din realitate; Brodski consideră observaţia
drept una dintre sursele poeziei, dar nu
cea mai importantă. El consideră poezia
drept „o traducere” şi anume „traducerea
adevărurilor
metafizice
în
limbaj
pământesc”. Interesantă este diseparea
poeziei sale de cea pasternakiană de care,
volens-nolens, a fost apropiată: „Pasternak
era un mare poet al detaliului; de aici el se
ridica spre înălţimi. Interlocutorul ideal al
poetului nu este omul, ci îngerul, mediatorul
invizibil. Chiar dacă, în realitate, adevărata
raţiune a poeziei este cu totul alta”. Întrebat
în acelaşi context care ar fi vehicolul
veritabil al poeziei, Brodski răspunde fără
să pregete o clipă: limba, respec­tiv, cu
propriile-i cuvinte: „Poetul este un produs
al lim­bii şi nu invers”, aceasta din urmă
fiind „mai veche decât noi”. El vedea în
sesizarea „raporturilor dintre lu­cruri” o
„lege superioară” a poeticii.
Într-o perioadă când apar o serie din
romanele interzise până mai ieri în patria sa
semnate de Pasternak (Doctorul Juvago), E.
Zamiatin (Noi), V. Grossman, F. Gorenstein
(Iarna lui ‚53), Efreim Seveli (Opriţi avionul,
mă dau jos!), când se retipăresc lucrări de
filosofie, estetică, memorialistică semnate de
P. Florenski, V. Nabokov, V. Hodasevici, G.
Kozinţev (Istoria singurătăţii mele, amintiri
de teatru acoperind perioada 1959-1969 aşa
numită a „stagnării”) Iulia Axel (nepoata lui
Leon Troţki), când fac senzaţie interviurile lui

nr. 7-8/ iulie-august 2014

eseu
Mihalkov-Koncialovski privitoare la filmele
realizate peste Ocean ca şi acelea ale lui Al.
Soljeniţîn, Brodski se arată dezinteresat de
proză („Nu-mi place subiectul, ficţiunea
estetică ascunsă în spa­tele prozei îmi este
complet străină. Transformarea poe­tului
în romancier nu funcţionează aproape
niciodată. Contrariul este mai uşor: Thomas
Hardy, Ivan Bunin ...”).
Pe acest cel mai tânăr „nobelist” cu
greu îl poţi numi curat liric. Născut la 24
mai 1940 într-o familie de inte­lectuali din
Leningrad s-a bucurat de timpuriu de o „glo­
rie subterană” după expresia lui Pasternak,
singura au­tentică de altfel. Iată cum evocă
unul dintre prietenii săi leningrădeni
începuturile sale: „Locuiau în celebra casă
Muruzi la intersecţia bulevardului Liteinîi
cu strada Pes­tei, unde au stat la vremea lor
Hippius şi Marejkovski, unde mai târziu s-a
instalat Studioul de traduceri al lui Kornei
Ciukovski şi unde venea frecvent Blok...
Tatăl său, Aleksandr Ivanovici Brodski era
un fotoreporter cunoscut în Leningrad, a
făcut războiul. Caracterul fiului s-a format
sub influenţa părintelui. După absolvirea
şco­lii medii, Iosif a intrat în câmpul muncii.
A plecat în expediţii geologice, cu ajutorul
tatălui şi-a însuşit tehnica fotografică la
nivel de profesionist, a lucrat ca paznic de
far, ca frezor într-o uzină — mi se pare că în
cartea lui de muncă figurează circa douăzeci
de locuri de muncă (...)”. Acelaşi Evgheni
Rein, traducător şi scenarist cunoscut,
va evoca şi începuturile sale pur literare:
„L-am cunoscut în august 1959. Eram întrun cerc de scriitori, un prieten a venit la
mine şi mi-a spus că vrea să-mi prezinte
un tânăr, nebun de poezie...”. Mult timp
poe­ziile lui n-au văzut lumina tiparului
în U.R.S.S. I s-a condiţionat publicarea de
unele modificări pe care a re­fuzat să le facă.
Chiar Evtuşenko, mărturiseşte Brodski
de astă dată, în calitate de responsabil al
secţiei de poe­zie a revistei „Iunosti” a făcut
atari demersuri.
Deşi avea un cerc larg de prieteni
(Dmitri Bobâşev, Anatoli Neiman, Gleb
Gorbovski, Aleksandr Kuşner, Ilia Averbah,
Vladimir Ufleand, Lev Losev, Ev. Rein),
deşi se bucura de aprecierea nedrămuită a
Annei Ahmatova, Brodski a publicat extrem
de rar în revista „Kosteor”, ori în almanahul
„Molodoi Leningrad”. Publica însă frec­vent
traduceri, îndeosebi din poeţii metafizici

REVISTA FEED BACK

englezi (J. Donne, spre pildă), fără ca să
ajungă membru al Uni­unii Scriitorilor însă,
motiv pentru care la 17 ianuarie 1962 i se
înscenează un proces pentru vagabondaj şi
pa­razitism social, iar judecătoarea Savelieva
îl condamnă la muncă forţată în satul
Norinskoe, regiunea Vologda. Iată cum cel
care avea să aibă o influenţă covârşitoare
asupra unor importanţi scriitori sovietici
(Bella Ahmadulina, David Samoilov) sau
americani (Allen Ginsberg, Arthur Miller),
dar mai ales asupra tinerilor poeţi avan­
gardişti leningrădeni (Oleg Ohapkin, Elena
Şvarţ, Elena Ignatova, Boris Kupreianov,
Viktor Krivulin) sau mos­coviţi (Aleksandr
Veliceanski) a fost obligat la munci
dezumanizante (defrişări, zootehnie)
pentru intelectualul de ales rafinament,
cunoscător al mai multor limbi de circulaţie
care a fost deja maturul de acum Iosif
Brodski.
Dar ceea ce demnitarii lipsiţi de
demnitate ai popo­rului său îi vor refuza,
îi va oferi Demiurgul exilaţilor. Vor apare,
în străinătate (S.U.A.), rând pe rând: Poezii
şi poeme (1965), Sfârşit de belle epoque (2
vol.) şi Părţile vorbirii (ambele în 1977),
În Anglia, Noi stanţe în au­gust (1984)
Urania (1987), dar şi Marmoră (1984), piesă
de teatru, Mai puţin de unu (eseistică),
precum şi complexele sale poeme: Moartea
lui Jukov (1974), Cântec de leagăn pentru
Capul Batogului, Noul Jules Verne, Laguna,
Ele­gii din Roma, 20 de sonete pentru Maria

pagina
49

nr. 7-8/ iulie-august 2014

eseu
Stuart (despre ultima scrisese şi Pasternak
vizavi de tălmăcirea lucrării (trilogiei — lui
Swinburne).
Brodski cultivă o poetică a recluziunii,
el scrie despre tragedia omului singur, a
insului marginalizat, abandonat pe faleza
contemporaneităţii după un scenariu
mai mult existenţialist decât psihanalist.
Vorbind despre şansa sal­vării omului prin
artă Brodski îl evocă atât pe Dostoievski
(„Frumuseţea va salva lumea”), cât şi pe
Matew Arnold („Poezia ne va salva”),
precizând cu scepticismul „ingur­gitat” din
metafizicienii anglo-saxoni: „Probabil că
lumea nu mai poate fi salvată, însă omul ca
individ poate fi întotdeauna salvat”. Este
însăşi esenţa discursului ţinut cu ocazia
decernării Premiului Nobel.
Vorbind în diverse contexte despre
legăturile sale cu tradiţia poeziei ruse,
Brodski a invocat numele lui Pas­ternak,
Ahmatova, dar mai ales Ţvetaeva de care
se simte strâns legat. Mai strânse legături
susţine cu scriitorii af­laţi în emigraţie
(Kublanski, Losev, Gorbanevskaia, Kuşner,
Bitov). De altfel, chiar la venirea lui de la
Viena în S.U.A. Brodski a afirmat că nu
va mânji cu catran por­ţile Patriei, de care
se simte legat prin înnoirile ce se produc
în vremea din urmă, privind cu satisfacţie
grupa­jul de poezii din „Novâi Mir” (deşi
este surprins de se­lecţia făcută), arătând
ca posibilă revenirea, ca turist, în Ţară. El
nu consideră răul ca fiind o determinantă

pagina
50

REVISTA FEED BACK

a crea­ţiei fie el politic sau social. Brodski
afirma: „Nu este vorba atât de faptul că
virtutea nu mai reprezintă garan­ţia făuririi
unei capodopere, cât de faptul că răul, în
special cel politic, este totdeauna un prost
stilist. Cu cât este mai bogat, mai precis,
gustul estetic al individului, cu atât este
mai clară opţiunea lui morală, cu atât este
el mai liber chiar dacă, poate, nu şi mai
fericit”.
Considerat continuatorul spiritual al
Ahmatovei, la intervenţia căreia (conjugată
cu a lui Tvardovski) a fost eliberat din
detenţia siberiană, Brodski se simţea, totuşi,
mai apropiat lui Ossip Mandelştam, motiv
pentru care soţia marelui poet, Nadejda
Iakovlevna, îl alinta cu apelativul „Ossei cel
tânăr”, poate la sugestia unor atari versuri:
„doar peştii mărilor cunosc preţul libertăţii
dar pe ei muţenia nu-i obligă, ca pe noi,
spre creaţie şi compromis.
Spaţiul chiar se insinuează
în catalogul preţurilor.
Moartea generează timpul.
Necesitatea iscă nevoia de oameni şi de obiecte,
dar calităţile lor sunt aidoma
legumelor proaspete”.
Lirismul lui Brodski este un aliaj
de clasicitate şi barochism traversate de
experienţa metafizicilor englezi J. Donne şi
W. H. Auden. Dar obstinaţia lui pentru poe­
zia de sorginte metafizică nu este singura
curiozitate / sau contradicţie a lui Joseph
Brodsky (în grafie engleză, atunci când îşi
scrie textele în proză direct în această limbă,
lăsând-o abandonată integral poeziei pe cea
natală). Tra­diţiile prozodiei ruse, ale poeziei
ruse în genere, nu agre­ează metafizica pe
care, însă, proza o abordează cu non­şalanţă
de ar fi să-l pomenim doar pe Merejkovski
sau pe discipolul dostoievskian care a fost
Leonid Andreev.
Brodski a renunţat la continuarea
şcolii pentru a de­veni un „geniu pustiu”
(proscris), un autodidact de vastă cultură
literară şi filosofică, trăind aidoma
„căpitanului” lui J. Verne o veritabilă
aventură (de astă dată în spirit). Învăţatul
fără studii de specialitate predă în prezent
la cinci universităţi americane, păstrânduse iconoclast şi in­sensibil la presiuni de
orice fel. El poartă in nuce acel demon
(Daimon) al prefacerilor, acel semn care
face recognoscibilă poezia adevărată.

nr. 7-8/ iulie-august 2014

eseu
Aceasta este „trăsătura lui Apelles” de care
amintea Pasternak, o veritabilă ars com­
binatoria în care construcţia / destrucţia
poemului, este aidoma mozaicurilor din
băile publice romane, în textura ei intrând
informaţii diverse: culturale sau alogene,
dar şi absorbţii ale cotidianului (vezi
„buretele” pasternakian):
„... şi îngheţul lui februarie potopind zăpezile,
va desluşi vocea: „La revedere, prieteni!”
Voi zări două
vieţi dincolo de râu
în vreme ce patul, cu indiferenţă,
mi se lipeşte de obraz ...”
Chiar el îşi caracteriza sintaxa drept „o
compunere înceată, surdul meu repuls faţă
de variile tendinţe”. Sau, într-un alt context:
„Aripa unde ne atinge / şi cui încredinţăm
vieţile noastre?” Dar Brodski nu este un poet
lesne de receptat, după cum şi poezia lui
nu se înregimentează „democraţiei lirice”
maiakovskiene. Paşaportul lui liric este
policrom. La el poezia vieţii coexistă – întrun spaţiu semantic plin de aluzii culturale,
unele abia perceptibile -, cu o sfâşiere a
eului (eul caché al existenţialiştilor?!) care
repudiază orice formă constituită chiar şi
pe aceea de sine omologată...
Cel mai bine exprimă poetul însuşi
această stază existenţială (dar şi lirică) prin
intermediul unui interviu acordat unui
ziarist sovietic şi publicat în revista „Skif”
(„Sputnik-kino-festival”), organ de presă
apărut pe durata Festivalului Filmului de
la Moscova (iulie 1989): „Vedeţi, fără istorie
omul mai poate rezista, dar fără geografie...
Asta afirm pentru a atrage atenţia că nu se
poate trăi doar din aglomerări de fapte şi de
realităţi înconjurătoare. Trebuie limpezită
corespondenţa dintre spaţiu şi întâmplări:
totul se petrece într-un spaţiu determinat,
altui spaţiu fiindu-i caracteristice alte
coordonate”. Brodski invoca aici influenţa
lui Hegel care s-a manifestat mult mai
târziu decât data elaborării sistemului său
filosofic. Ireversibilitatea Timpului i se pare
un concept fundamentat metafizic. „Nu
ne scăldăm de două ori în acelaşi râu şi
nu călcăm de două ori în acelaşi râu şi nu
călcăm de două ori acelaşi asfalt” spune
el cu autoironie. Iar despre întoarcerea în
Patrie afirmă că dacă criminalul se întoarce
la locul crimei, asta nu e valabil pentru
reîntoarcerea la locul unei vechi iubiri...

REVISTA FEED BACK

Este un minunat pandant pentru o
lirică adresându-se direct sufletului, legată
nu doar de tradiţia marii poezii ruse, dar
şi de cea actuală (Evtuşenko, Voznesenski,
Rojdestvenski, dar şi Rubţov, Vîsoţki,
Okudjava), neignorînd nici noua avangardă
sovietică (Koroliov, Parşcikov, Jdanov).
Dar ceea ce îl seduce cu adevărat pe poet
este sen­timentul spaţiului planetar infinit,
al Oceanului ca rea­litate ireductibilă la un
simplu concept fie el şi metafizic: „Pentru
mine Oceanul a fost cea mai mare zgudu­ire,
cu toate că el este până la un punct aidoma
mării: apa, cerul, linia orizontului. Dar
în preajma lui te în­depărtezi de călduţele
convenienţe domestice, de reali­tăţile vieţii
imediate (...) El îţi dă sentimentul că tre­buie
să pierzi totul ca să-i dai de capăt. Să pierzi
şi să refuzi totul. Posibil ca la sfârşit să te
acapareze sentimen­tul infinitudinii”.
Acest „sentiment al infinitudinii” îi
evocă lui Brodski şi această secvenţă lirică
amintind de lagună (motiv liric recurent)
şi de Insula Vasilievski, din proximitatea
Leningradului, invocaţie tragică până la cel
de pe urmă dia­pazon:
„M-am născut şi am crescut în glodurile
baltice,
alături de ochiurile de un cenuşiu de zinc
alergând îngemănate şi, de aici, rimele
şi vocea mea şoptită care le înlănţuie
ca părul ud şi învălătucit.
Sprijin cu cotul pavilionul urechii,
zgomotele nu le voi percepe ci doar
fâifâitul pânzei,
al obloanelor, al palmelor,
al ceainicului fierbând pe lampa de petrol pagina
data la maximum — strigătele pescăruşilor.
51
Aceste locuri joase doar inima le păzeşte
de falsitate, nu ai unde să te ascunzi,
totul se vede de departe.
Doar pentru sunet spaţiul este întotdeauna
vremelnică piedică
dar vocea nu va regreta pierderea ecoului”
Semnificative sunt aceste versuri din
Părţile vorbirii în ce priveşte capacitatea
teurgică a literaturii, a poeziei in spe,
din ele răzbătând, dincolo de rezonanţele
pasternakiene (îndeosebi detectabile în
poemul Petersburg), — poet mereu trădat
şi veşnic iubit —, o viziune a Totu­lui
înţeles ca durată a fragilei fiinţe umane în
Infinit. Un Infinit al tuturor posibilităţilor...
Aidoma unei co­loane dorice...

nr. 7-8/ iulie-august 2014

galaxii lirice

pagina
52

Vitezslav Nezval e primul mare poet ceh
în sensul modern şi uni­versal al cuvântului căci predecesorii săi, un Jarosllav Vrchlicky sau
un Jan Neruda (al cărui nume şi l-a luat drept
pseudonim chilianul Neftali Ricardo Reyes,
cunoscut sub numele de Pablo Neruda) deşi
poeţi de anvergură, nu depăşesc totuşi interesul
naţional, rămânând ctitori ai poeziei cehe ce se
va afirma în concertul euro­pean odată cu prima
pleiadă de lirici ai secolului XX.
Născut în 1900 la Biskupovice în Moravia,
nu departe de oraşul Třebiče, Nezval face studii
liceale şi urmează la Praga filologia, intrând
de foarte tânăr în cercurile noilor poeţi cehi
grupaţi în miş­carea numită Devětsil, de orientare
revoluţionară, având anumite afinităţi cu Proletcultul rus; creată în 1920 sub vădita influenţă a
lui Maiakovski, această grupare se dizolvă trepVitezslav NEZVAL
tat, mai cu seamă când surrealismul lui André
Breton va oferi avangardei cehoslovace un miraj
la care Nezval însuşi se va arăta foarte sensibil. Prin­cipiile, nu lipsite de inflexiuni naive,
Cehia
erau foarte categorice. Unul dintre protagonişti,
poetul Jiři Wolker, fiul unui înalt funcţionar
de bancă, sfidează arta burgheză şi proclamă
dispariţia personalită­ţii creatoare care urmează
NOAPTEA SALCÂMILOR
să se absoarbă în ceea ce el numeşte colectivism,
invocând precedentul unanimismului francez al
Sunt două sau trei zile de dragoste
lui Jules Romains, şi chemând artiştii vremii la
pentru care viaţa
luptă împotriva orânduirii burgheze. Simpatiile

copac despuiat are mii de membrilor acestui cerc sunt capricioase: Chaplin, Apollinaire, Utrillo, Stravinsky, Archipenko,
flori şi albine
Maiakovski, Esenin etc. iar sloganele la ordinea
Ca noaptea aceasta de iunie când
zilei nu depăşesc generalităţile curente ale realînfloresc şi mor salcâmii
ismului socialist de mai târziu.
Vâltava încoronată de luciri e numai
Dacă debutul lui Nezval se situează sub
miresme ai spune
semnul acestor orientări, el se apropie ulterior

că trupuri îmbălsămate se scaldă de mişcarea suprarealistă. Călătoreşte în Franţa
şi se opreşte îndelung la Paris familiarizându-se
în apele ei
Străzile sunt largi dintr-o dată şi licăresc cu ambianţa grupării lui André Breton. Studiază
stăruitor poezia franceză, traduce din Mallarmé
ca nişte parfumerii
şi Rimbaud. Poezia lui din acest răstimp e
Pe poduri suspendate coboară din
marcată de arbitrarul asociaţiilor şi de discursiSmichov cu rosariul luminilor
vitatea metaforică a suprarealismului, dar fără
Grădini invizibile ce se lovesc de
a părăsi pe de o parte preocuparea socială, pe
de alta rigoarea construcţiei. Influenţa lui Apoltrecători
linaire e predominantă după cum se poate vedea
Ele au întâlniri cu parcurile din
bunăoară din poemul Angoasă, scris în 1928 după
Vinohrady
tiparul celebrului Pont Mirabeau, inclusiv un leit

şi cu aleile pieţelor interioare şi
motiv ce recheamă în auz acel Vienne la nuit,
bulevardelor
sonne l’heure/ Les jours s’en vont, je demeure
Fascinat nu mai recunosc vechile străzi al poetului Alcoolurilor. Ulterior el urmează o
cale mereu mai personală, se concentrează asuale Oraşului Nou
Zidurile lor banale sunt azi majestuoase pra universului ceh, cântă Praga medievală şi
Praga modernă, câmpurile, ţăranii, râurile, norii
ca incinta castelelor
- o poezie apropiată oarecum de aceea a altor
poeţi străini din descendenţa suprarealismului,
O, durează-ndelung noapte a salcâmilor orientaţi spre istorie, spre problematica epocii,

noapte a fântânilor noapte a
ca de pildă suedezul Artur Lundkvist.

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

galaxii lirice
enigmaticului pianissimo
Ca să păstrez pe totdeauna dorul de
dragoste şi de Praga
Noapte de la sfârşitul lui iunie scurtă

ca iubirile pătimaşe ca voluptatea
senzuală
O noapte a salcâmilor nu te sfârşi înainte
ca eu

să fi trecut toate podurile ce le
numără Praga
Nu caut pe nimenea nici prieten nici
femeie nici pe mine însumi
O noapte ce-mi aduci vara aş vrea să respir

la nesfârşit pletele tale de abanos
Fascinat de diamantele tale aş vrea să le
caut în ape

stângaci pescuitor
Să-ţi pot cel puţin spune adio
Noapte de iunie dacă trebuie să nu te mai
văd niciodată

Să-mi înăbuş în tine

O destinul iubirea.

ZIDUL CETĂŢII
La picioarele zidului cetăţii tăcerea şi
câteva stele
Pentru visătorul solitar
Asemenea soldatului ce stă de pază
El nu pleacă el revine mereu pe urmele
paşilor săi
Ca şi când ar aştepta pe cineva
Ca şi când ar aştepta o femeie ori un
prieten mort
Singur cu steaua.

Ascult acest cântec pe două voci
Îngândurat ca şi acest visător solitar
Dacă n-ar fi aici
ochii stelelor s-ar închide
de oboseală şi de tristeţe.

TRAPA

(Fragment)
Salut zborul tău lunecos aripă a morţii
Cei ce se apără de tine
Au chipul violet
Au ochii însângeraţi ca o frunză dc viţă
uscată
Au cicatrici teribile pe frunte
Au unghiile împlântate-n liniile palmei
Au părul ridicat de groază
Au limbă de lemn şi membre de piatră.
O de-aş putea fără apărare să mă
încredinţez morţii
Ca bolnavul unui narcotic
Ca rănitul unui bisturiu de chirurg
Ca ochii obosiţi somnului
Ca mâinile mele gândului meu
Ce se târăşte ca norii schimbători peste
răscolitul pământ

pagina
53

Oraşul în depărtare e ca un burduf
Din care poţi să bei
Sub lămpile fără abajur
Aici nu e aşteptat cântecul îndepărtatului
vier
Nici suspinele cimitirului
Ca un miracol semănând unor rămăşiţe de
femeie

înfloreşte aici trandafirul sălbatic
Oraşul în depărtare seamănă cu un
acordeon
Dintr-o parte urcă vuietul lui din cealaltă
parte urlă un câine

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

galaxii lirice
PIAŢA MALA STRANA
Un cavaler rătăcitor
Cu mănuşa-i de fier
Bate în poarta
Palatelor din Mala Strana
Nimenea nu-i deschide
A rătăcit casa
A rătăcit secolul
Ultima cafenea se închide
El recunoaşte glasul orologiului
Nota lui gravă
Îi e foame
Ar fi trebuit să fie acasă
Undeva înlăuntru
Patul trebuie să fie neatins
E cam băut
Ca şi paznicul
Care nu mai vine
Mai bate o dată
Într-un zid
Şi-apoi adoarme
Rezemat de faţada
De-a lungul căreia eu trec întorcându-mă
acasă
Clătinându-mă ca şi omul acesta de fier.

pagina
54

REVISTA FEED BACK

COŞURILE DE GUNOI ALE
STRĂZILOR
Nu invidia, inimă, niciodată pe nimenea
Niciodată, niciodată, inima mea pregătită
pentru toate Altminteri ţi-ai pierde majestatea ta de cristal
Altminteri ai fi ca şi coşurile unde se
aruncă cenuşa
Şi tot felul de murdării,
Dimineaţa când le văd adunându-se mă
gândesc la o licitaţie,
Şi la străzile-acelea din preajma gărilor,
Altminteri ai înceta de-a mai fi, inimă, un
miraculos belvedere
De unde poţi vedea înlăuntrul tuturor
inimilor

şi îndărătul oricărei ferestre.

PRAGA VECHE SUB PLOAIE
Ploile din Mala Strana
O harpă
Peste Hradcin pluteşte o zdreanţă neagră
pe care o sfâşie vântul
Acest drapel melancolic
Din secol în secol îi face un semn de bun
rămas
Soarelui pe care-l înghite oceanul
Drapel credincios eternului doliu
E prea multă vreme de când poporul se
plânge sub acest drapel
Sună o harpă
Posomorâte profeţii şi păsări negre se
aşază pe palate
O torţă roşie se-aprinde şi se stinge la
îndoliatele geamuri
Un toboşar îşi pregăteşte toba

aşteptând să-nceapă execuţia
Bătrânele se-nchid în case
Un vuiet a răsunat
Teribilă serbare-n cinstea morţilor
Rozariile scrâşnesc între degetele
bătrânelor şi turnurilor
S-au abătut peste coşciug ca o grindină
Nu mai rămân pe loc decât pompele
funebre uitate
Plouă
Glasul orologiilor
Un cortegiu sub negre umbrele
Ca o sperietoare pentru femeile-n doliu se
iveşte un călăreţ.

nr. 7-8/ iulie-august 2014

Violon d'Ingres

CÂNTECE DE NEBUN

Mircea VULCĂNESCU

Şi gândul meu era o bază

nestabilă.
Iar din împreunarea lor

pe calea vântului
năştea sarea pământului
dintr-o formulă complicată
care pân-a fi aflată
ALCHIMIE
a uscat creierii a N îndrăzneţi cercetători
Und bin so kulg als wie zuvor
dar care nu se va mai pierde niciodată

pentru că este
Ieri am făcut sinteza fleacului

o poveste

într-un borcan

minunată.
cărămiziu şi unsuros
Vântul nimicului strica mereu formula

în care
şi fleacurile nu erau în coeziune
corpii se combinau pe dos.

nici metafizică

nici fizică.
pagina
Iar eu mă combinam cu ei în pasta
Nimic de acest fel nu era-n oală

fără formă
căci oala era goală.
55

în care se petreceau reacțiuni
Iar eu am mârâit ciudat

neobicinuite.
că n-o puteam clasifica,
Pentru că-n oală era totuşi un ceva.
Le urmăream atent.
Cuprins de fleacuri am râs un ceas!

Vedeam atomii
Şi ce-am descoperit nu vă mai spun,
nărăvaş cum împroşcau gălăgioşi cu lumi
decât că nu sunt azi
de fleacuri

mai bun,

gogoloaie de lumini usturătoare
nici mai nebun

săltănd electric
nebun

în delir.
ca orişicare
Ele pătrundeau în mine
care

în gând
nu a făcut sinteza fleacului

şi-n trup.

într-un borcan
Şi trupul meu era un reactiv
cărămiziu şi unsuros

- acid puternic.
în care corpii se combinau pe dos.

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

Violon d'Ingres
Zdruncinat...
Haha! Tramvaiu-a deraiat
şi-a plecat singur prin oraş
lui St. Mateescu ca într-un tablou de Bulgăraş.
- într-o împrejurare pe care-o ştie numai el - ce fu vitrinelor să vadă! o ladă liberă pe stradă!
Iată-l că urcă pe trotuar!
Pe şine vine
Cavou mortuar
un tramvai
zboară-n ţăndări fereastra-n aer
electric
spaimă, vaier.
fără cai.
Intră-n casă, surpă zidul, plin de foc!
... Da de unde?
Fuge
‘ncremeneşte dobitoc.
şi fuga lui i-o rugă de Anteu
Vatmanii vin şi-l pun la loc.
mereu
primeşte forţă nouă din uzină
- trece curent din fir prin şină TĂCERE
‘nvărte roata
Şi-ncarcă, -ncarcă toată gloata

Tin.
Tăcerea-i Turnul Colţei

Tin.
lung

Tin.
uscat
Te urci şi stai.
şi plin de fum.

Tin
Iar la picior
tin
înfumurat
din nou
şi tămâiat
şi hai!...
de-un bragagiu
şi hai!...
de-un plăcintar
ecou de-un acordor
Dar Turnul Colţii-i dărâmat!
- Omule înţelesu-m-ai
Nu-i nicăieri?
de n-ai lăscai
I-adevărat c-a avut suflet altădată,
jos să te dai.
ieri?
- Da ce n-ai minte?
Şi vârful lui, tăiş prin gol
- Avansaţi domnilor înainte!
şi pieptul lui de plumb
c-acum opresc tramvaiu-n loc
trăiesc în amintirea numai
Ha! Ha! Uite vatmanul gros
azi?
Cum

din
mers
românul
jos.
pagina
Să-l reclădim!
Avem noroc!
56
Să-l reclădim iarăşi
Hahahaha!
în inimi.
Românul muge
Ca să simţim imense bucurii
Hahahaha!
În ziua când l-om dărâma din nou
Tramvaiul fuge
a doua oară
fuge
Mâine!
fuge
ca un bezmetic nemâncat
Martie 1921
desigur c-a întârziat
- vezi că se ştie controlat
sărman tramvai
sărman băiat
LUMINA
Biată vecină!
- Toţi controlaţi, matriculaţi
Numai tu inimă senină
În seara ceea ce de cleştar
baţi, baţi, baţi,
aveam în cap un felinar
întruna baţi şi n-ai uzină.
cu agaz aerian
aprins pe-o stradă.

DETERMINISM

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

Violon d'Ingres
Roată de locomotivă,
oraş.
Parc înflorit,
poştaş,
misivă.
Sfântu Gheorghe,
călărie,
bazar,
bizar,
popicărie...
Manivelă
Traforaj
În tren spre Frankfurt am Mein
1922 vara

PEISAJ MARIN

- pastel ideo-dinamic În amintirea Titanicului

Ardeau într-însul
la temperaturi înalte
gaze
şi luminau cu o lumină rece-n mine
chiorii
noaptea
Cum a aprins vreun felinar
În seara ceea de cleştar
pe-o stradă?

PEISAJ URBAN
- pastel substanţial -

Bandaj.
Cartofi,
cârnaţi,
bielă;
vagabondaj,
pantofi,
dantelă;
Radu de la Afumaţi.

REVISTA FEED BACK

Vapor,
motor,
căpitan.
Ratapataplan,
plan,
plan.
- Fssssss...

Fssssss
Papuci.
Canapea
Dusssss...
Sifon.
„Tikitik”...
Idealism.
Bancher,
becher,
gol,
pistol.

pagina
57

Curagiu.
„Tikitik”
...Naufragiu!
În drum spre Ostanda
1922, vara

nr. 7-8/ iulie-august 2014

interviu
”Eminescu este și va
rămîne multă vreme
modelul în absolut al
oricărui poet adevărat
de limbă română.”
Angela BACIU în dialog cu Daniel CORBU
Angela Baciu - O să încep interviul nostru cu un gând:
„Poet impecabil, născut iar nu făcut,
venind din zona mitică a Moldovei, constructor
de metaforă epatantă și parabolă șocantă, cu o
încredere în puterea magică a poeziei pe care
o au doar cei aleși, Daniel Corbu atacă temele
mari cu o uimitoare forță a tragismului, care-l
personalizează și-i conferă originalitate.» (scria
Cezar Ivănescu, «Luceafărul», în 1982).
Ce înseamnă azi scrisul și poezia pentru
Daniel Corbu?
Daniel Corbu – Același lucru ca în
1982, cînd nu-mi apăruse încă o carte și
pe cînd, student fiind la Facultatea de
Litere din București, publicîndu-mi mai
multe grupaje în revista ”Luceafărul”,
Cezar Ivănescu îmi făcea această generoasă
prezentare. Adică un exorcism, o punere
pagina în legătură cu miracolul ființei, cu înalta
rostire. Dar lucrurile veneau, așa cum îmi
58 place să spun, dintr-un blestem, un blestem
în sensul inițial, grecesc al cuvîntului, un
blestem diriguitor de destin. Altfel nu-mi
pot explica de ce pe la cinci ani și jumătate, pe prundul Ozanei în știoalnele căreia
m-am bălăcit toată copilăria, am început să
gînguresc poezii, să iubesc rimele și să-mi
întăresc credința în cuvîntul civilizator.
Am mai spus cu diferite ocazii că
mi-i dat să cred în poezie nu ca într-o profesiune ci ca într-un miracol. Un miracol
care ți-i dat sau nu. Asta și din convingerea mea de-o viață că a scrie poezie fără
inspirație, adică doar prin inginerie textuală, e o lipsă de bun simț. Iar relația cu poezia
o consider la fel de intimă ca aceea cu misterul
sau cu Dumnezeu. Mă consider un poet

REVISTA FEED BACK

tragic. Revenind la începuturi, pot spune că
Dumnezeul Poeziei m-a smuls din seninul
celest și m-a aruncat himerelor spre veșnică
sfîșiere. Cît despre Ozana, îmi dau seama
azi că, pornind de la Sfîntul Ion Creangă
(cel mai testicular prozator din literatura
română), apa asta a devenit Iordanul literaturii noastre. O-ZA-NA: Iordanul nostru
purificator.
A.B. - Ați avut modele literare? Cum și
cînd ați fost ”atins” de poezie?
D. C. – Modelele vin din lecturi.
Ele sunt modele stilistice, modele valorice,
dar pot fi și de comportament în social al
poetului. Poate că printr-o tăinuită cutumă, poetul se hrănește din toată cultura și
experiența lumii, alimentîndu-și din plin
mitologia inocenței, canonizînd prezențe
sau absențe. Eram foarte tînăr cînd îmi
făceam programe de lecturi. Cît de aproape-mi erau Ghilgameș, Homer, Dante,
Shakespeare, Goethe, Hӧlderlin, Eminescu,
Rilke, apoi Cervantes, Balzac, Dostoievski,
Tolstoi, Gogol, Cehov, Proust, Borges și
atîția alții! Atîtea universuri care te umplu
de frumos , de visare și fast! Ele îți șoptesc
cînd urmezi tu. Iar cînd ești tînăr artist,
dacă nu ai credința că vei schimba o lume,
înseamnă că te afli în eroare. Spunea cîndva Cioran: ”În artă trebuie să ai senzația că
fondezi o religie”. Tot bunul Cioran vorbea
atît de frumos despre ”l’obligation d’avoir un
Destin”.
Pentru a-mi continua ideea, voi spune
așa: poeții atinși de blestem, poeții cu destin nu pot fi decît sclavii cuvintelor, tertipurile lor pentru ca un cuvânt să se aşeze

nr. 7-8/ iulie-august 2014

interviu
la locul său şi să dea strălucire unui text
critic seamănă cu ale îmblânzitorilor de lei.
Asta pentru că au trecut acele timpuri în
care poetul (de acum patru mii de ani, să
spunem!) obţinea efecte poetice doar prin
rostirea unor cuvinte precum copac pasăre
spumă de mare. O numire ca asta te trimitea, fără niciun fel de paşapoarte vizate,
într-o stare poetică. Iar pe poetul de atunci
mi-l închipui având o linişte olimpiană,
chiar dacă scria Povestea lui Ghilgameş,
Rāmāyana, Rubayatele sau Cântarea
Cântărilor.
Vorbeam într-un poem de tinereţe
despre acest timp care e „corigent la visare”. E o constatare întristătoare nu numai
pentru poeţi. În lumea asta toate măreţiile
s-au întâmplat pornind de la un vis. Dar în
perioada noastră modernă – postmodernă
lucrurile s-au schimbat. Cum spunea şi
bunul Eminescu, modelul în absolut al oricărui poet român adevărat: „Iar în lumea cea
comună a visa e un pericul,/ Căci de ai cumva
iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul”.
Ei bine, a scrie poezie în aceste vremuri: ce ocupaţie donquijotescă! De mai
bine de un secol avangardismele, integralismele, tehnicile postmoderniste ale
discontinuităţii şi pluralismului, limbajele
experimentale au complicat totul. Şi, fără
îndoială, poetul a decăzut din rolul de
sacerdot al cetăţii, de apostol al umanităţii,
însă poezia, îmi place să cred, va reveni la
simplitatea ei presocratică.

lângă capitolele teoretice privind impunerea
unui nou model ontologic şi stilistic, pe lângă etalarea poeziei gestuale, a biografismului
– prima mişcare din literatura română de
influenţă americană, fără rădăcini europene – şi a tehnicilor postmoderne, un număr
de 100 portrete literare ale celor mai importante voci lirice aparţinătoare celor şapte paradigme, un fel de monade ale paradigmei
mari a optzecismului. Se va putea observa
din demonstraţiile noastre, cuprinse în paginile teoretice, dar şi în portrete, că postmodernismul românesc a fost pentru generaţia
’80, în „întunecatul deceniu nouă al secolului trecut”, un avangardism de refugiu, devenind repede pecete a paradigmei optzeciste.
Reacţie dură faţă de modernismul românesc destul de obosit, de formulele literare
consacrate, optzecismul va rămâne cel mai
spectaculos fenomen din literatura noastră
de după al doilea război mondial. Şi dacă
generaţia lui Mircea Eliade (cu Emil Cioran,
Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mihai
Ralea etc.) a scos parţial România din anonimat şi provincialism, dacă generația 60 a
refăcut punțile lirice cu generația interbelică, generaţia ’80 s-a dorit o generaţie universală,
care să înscrie România în circuitul european şi
mondial. Ea a avut obsesia teoretică şi obsesia existenţială, sentimentul critic şi chiar un
fior diacronic, adică sensibilitate faţă de istorie şi conştiinţa că este a treia mare generaţie

A. B. - Credeți în “generații literare”? În
calitate de poet si critic literar, care este părerea
Dumneavoastră, avem în România o nouă
generație de poeți?
D. C. – Mă consider poet, poet de limbă
română (versurile scrise direct în franceză
sunt doar simple exerciții) dar nici pe departe critic literar. Un autor de eseuri și portrete literare, aceasta da! Am scris astfel Intimitatea publică a poeziei (șapte eseuri despre
comportamentul liric) - 2001, Postmodernismul
pe înțelesul tuturor (2004). De curînd am terminat o carte de acest fel intitulată Rostirea
postmodernă. Generația poetică '80 în literatura
română, cuprinzînd odiseea impunerii, apoi
creșterile și descreșterile generației noastre
poetice, o generație care a dominat sfîrșitul
de secol douăzeci și continuă să domine
peisajul literar de azi. Cartea cuprinde, pe

REVISTA FEED BACK

pagina
59

nr. 7-8/ iulie-august 2014

interviu
culturală, după cea paşoptisto-junimistă şi
după cea interbelică. Trebuie să accentuăm
faptul că în literatură sincronismul s-a putut realiza doar prin acceptarea şi asimilarea
postmodernismului.
Să mai precizăm că am infuzat lucrării
noastre un coeficient înalt de „exponenţialitate”, ea „reflectând” la vârf aventura poetică a generaţiei ‘80. Spunem asta pentru că,
încercând să ordonăm materialul, am contabilizat fără prea mare greutate 430 de poeţi
notabili ai generaţiei în discuţie (am lecturat
peste patru mii de cărți, majoritatea cu autograf!), adică un fenomen poetic ce ni se pare
irepetabil în aria noastră literară. Am luat
astfel în discuţie, atât în capitolele teoretice,
cât şi în portrete, opera poeţilor care au contribuit la formarea paradigmei optzeciste
care, unind spiritul critic cu cel sincronic , a
impus, nu numai un nou model de poeticitate, clasicizat acum, ci un nou tip de discurs
poetic şi (de ce nu?) cultural.
La întrebarea dacă mai cred în
generații literare cred că am răspuns. Aș mai
adăuga că aceste generații rămîn importante în timp doar prin cei 3 – 4 – 5 scriitori de
reper. Dacă se conturează o nouă generație
poetică în România răspundem afirmativ
datorită cîtorva nume (Claudiu Komartin,
Aida Hancer, Teodor Țupa, Răzvan Voncu și Miruna Vlad, între ele) care au înțeles
că poezia nu e o adunătură de cuvinte mai
mult sau mai puțin potrivite, ci pulberea

pagina
60

aceea fină de deasupra textului, adică fiorul
metafizic. Dacă ai dus textul dincolo de
metafizic, dacă-l bălăcărești în fiziologic,
dacă-l umpli de organe sexuale și înjurături
birjarerești (”poezia roz”!) pentru a șoca,
pentru un ieftin vedetism, dacă latrinizezi
textual și arunci cu noroi în sfinți, dacă nu
crezi în inspirație și accepți ingineria textuală doar pentru că ți-ai cumpărat destul de
ieftin umbrela postmodernismului, ești un
făcător de teribilisme fără de orizont și atît.
A. B. - Ce se mai scrie astăzi? A evoluat
sau involuat literatura?
D. C. – Poezia nu evoluează, nu involuează. Ea este sau nu este. Își schimbă doar
nuanțele, limbajul, formele de exprimare
textuală. Dacă am accepta evoluția poeziei,
între poemele lui Pindar și ale lui Rilke ar fi
diferențe ca de la roabă la rachetă.
De scris, se scrie mult și bine.
Facebook-ul e o invenție postmodernă care
incită milioane de oameni la superficializare. E o minciună despre Prietenie și
Singurătate. E de-ajuns ca omul să fie alfabetizat și se trezește scriind texte pe care le
numește fulgerător poezii, asta chiar fără
a ști definiția poeziei, fără a fi aflat vreodată de împărăția metaforei, de blestemul
și sfîșierile poetului adevărat, născut iar
nu făcut. Deh, pe internet și dincolo de
pereții internetului, dincolo și dincoace
de coperțile cărților autori sunt mulți, dar
poeții sunt foarte puțini. În acest moment
s-a creat o atît de mare confuzie de valori că
nici un supracritic de dimensiuni nietscheniene nu mai poate limpezi peisajul.
A. B. - Orice scriitor are un “ritual” să
spunem, atunci când scrie: fie de pe masa de
lucru nu îi lipsesc anumite obiecte, fie respectă
aceeași oră sau are nevoie de o anumită stare…
aveți un asemenea ritual”?
D. C. – Mi-i dat să consider poezia un
miracol care ţi-e dat sau nu. De cele mai
multe ori ea te scrie pe tine şi nu tu scrii
poezie. Cum să aibă oră fixă? Ca locuitor
al acestei emoţii şi ca unul dintre oamenii
ţinutului care mai crede în inspiraţie (pe
aceste vremuri accentuat pozitiviste e ușor
să fii considerat vetust), vă pot spune că
poezia vine pe neașteptate şi pleacă fulgerător. Te lasă de multe ori deznădăjduit
şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil.

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

interviu
E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot
dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar
nu cunosc întâlniri mai înalte, mai disperate, mai brutale şi mai serafice decât cele
cu poezia. Prin urmare, înainte de a te lăsa
devastat, curtezi duhul poeziei (prin lecturi, visare liberă, eu aproape întotdeauna
prin muzică), iar apropierea ei o simţi ca pe
apropierea unei femei cu halou.
Pe urmă, e bine să vorbim, dacă nu e
o deconspirare a intimității, despre dorința
/ încăpăținarea unui poet adevărat este de
a fi el însuşi, de a se confunda cu propria
voce. Îmi bine amintesc: eram tânăr, frumos
şi atent. De-aş fi fost iarbă, mi-ar fi plăcut
să mă cosească poeţii metafizici. Mai întâi
am făcut tot ce se poate face să-mi apropii
marii poeţi, ai ţării şi ai lumii, pe urmă să
mi-i îndepărtez, să mi-i aşez pe piedestalele
lor pentru a nu-mi încurca drumul. Acum
ştiu că hotărârea unui tânăr de a porni pe
un drum cu mii de cunoscute cum este
cel al Poeziei vine din credinţa că va reuşi
să egaleze pe Eminescu, Göethe, Rilke.
Cît se poate de normal. La asta se adaugă
ideea aparent infatuată că tot ceea ce va
face poate schimba sau salva lumea. Pe de
altă parte, pentru un tânăr poet influenţele
sunt scuzabile, mai târziu dacă seamănă cu
alţii e un dezastru. O ratare. Nu de talent
sau veleități este vorba, de talente lumea
e plină. Talentele sunt fragile şi nesigure.
Totul e să devii o natură. Atunci nu mai poţi
confunda jocurile înşelătoare ale gloriei cu
bucuria fiinţială de a te simţi unic.

Ursachi, Adi Cusin, Grigore Vieru, Cezar
Ivănescu. Pe urmă, criticii Eugen Simion,
Al. Piru, Nicolae Manolescu (mi-au fost și
profesori la Filologia bucureșteană), Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu. Păstrez mai
multe scrisori de la Constantin Noica, N.
Steinhardt, Emil Cioran, Octavian Paler, de
la poetul portughez Egito Gonçalves, poetul grec, premiant Nobel, Odysseas Elytis,
cu care am corespondat și înainte de 1989.
Întotdeauna m-au emoționat mîinile întinse
prietenește, solidaritatea sinceră, neviclenită. În timp am constatat că nimic nu e mai
toxic decît o falsă prietenie. Din generația
mea corespondam asuduu cu Dan David,
Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Dumitrașcu (
păstrez de la el peste patru sute de scrisori), Lucian Vasiliu, George Vulturescu. Și
acum, pe vremea detractorilor în floare (nici
Eminescu nu a scăpat de înjurăturile unor
limbrici literari contemporani!) eu nu contenesc să onorez aceste spirite, majoritatea
plecate prin agorele cerești, să-i editez, să-i
păstrez în actualitate, adică.

A. B. – Să facem un exercițiu de imaginație
și  să credem că pentru o clipă ați putea să îi
“revedeți” pe unii dintre prietenii plecați la
îngeri. Pe cine ați dori să revedeți și de ce, ce
le-ați spune?
D. C. – Pe toți cei trecuți în Panteonul
meu. Îi și văd, dialoghez cu ei, uneori notez
ceea ce vorbim. Ehe, ce unice momente!
Unii mă roagă să mai adaug sau să îndepărtez ceva din opera lor. Ce vreau să spun?
N-ar trebui să părăsesc lumea asta înainte
pagina
A. B. - Ce personalități marcante ați cunos- de a termina Panteonul, o carte de poeme
cut? Ce ne spuneți despre prietenia literară?
la care lucrez de vreo douăzeci şi cinci de 61
D. C. – Mai întîi pe mama Casandra ani. O replică postmodernă la Divina comeși pe bunica Ana (care știa cîteva sute de die, pusă la cale împreună cu idealul meu
poezii pe de rost!), apoi pe Costică Oan- prieten Rilke. Serenissimele poet german
cea, bibliotecarul, pe cîțiva povestitori de la mă conduce prin Panteonul celest. A ajuns
apa Ozanei, unde am copilărit, și mai pe la șase sute de pagini şi, ca şi celelalte cărţi
urmă scriitori, pictori, cîntăreți. Ca student scrise, va fi o formă de libertate canonică,
la Facultatea de filologie bucureșteană am menţinută în metafizic, aceeaşi misterioacunoscut pe aproape toți poeții generației să navetă între mine şi mine, între mine şi
60, pe Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Ion lume, între ideal şi realizabil, dar și o priviGheorghe, Petre Stoica, Marin Sorescu, Gri- re în canon propriu asupra spiritului poesc
gore Hagiu, Adrian Păunescu, Cezar Baltag. al lumii.
Cu mult prea popularul Nichita Stănescu,
cel cunoscut prin Traian T. Coșovei și Elena
A. B. - Îmi vin în minte multe întrebări,
Ștefoi, am și băut cîteva vodci. Să adaug ne-am întâlnit la multe evenimente și proiecte
apoi majestuoșii poeți moldavi , cu care am culturale, că veni vorba, mai țineți minte de
devenit prieten, Ioanid Romanescu, Mihai când ne cunoaștem?

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

interviu
D. C. – Nu, nu mai țin minte, iertare! Dar pot spune, asemenea junimiștilor:
cunoștința noastră, bazată pe un potop
de empatii reciproce, se pierde în negura
vremurilor.
A. B. - Profitând de faptul că am mai
luat un rând de cafele și  ne tragem puțin
sufletul, spuneți-mi, vă rog, cum arata o zi din
viața Dumneavoastră și ce proiecte pregătiti în
viitorul apropiat, ce mai scrieți?
D. C. – Cum bine spunea Aristotel,
de multe ori lucrurile diferă prin ceea ce
au în comun. Așa și zilele de lucru de care
vorbim. Deseori se interpun idolii baconieni, un fel de viruşi ai spiritului. Între ei,
minciuna cu care ne încoronăm de voie sau
fără voie: utilitatea noastră în relaţie cu cei
din jur. Prozaisme. Servituţi? Depindem
poate şi de-o victoriolă, de un extaz inutil.
Ţinutul meu: improbabilul. Nu zicea rău
Cioran că universul e o geometrie epileptică, iar viaţa nu-i decît zarvă peste o întindere lipsită de coordonate. În acest caz, poate
fi arta salvarea fiinţei? Dacă n-am crede,
n-am persevera în blestem asemenea unor
Narcis, Prometeu, Tezeu…
Sunt aproape gata: o nouă carte de
poeme, Ferestrele oarbe și așteptatul de
către prietenii apropiați roman al boemei,
Martorii orbi. Dar n-aş vrea să părăsesc
lumea asta, cum spuneam, înainte de-a
termina Panteonul, o carte gîndită îndelung,
ajustată, complicată, din nou simplificată,
replică postmodernă peste cîteva secole la
pagina Divina comedie a neasemuitului Dante.

62

A.B. - V-aș ruga să îmi citiți un poem
care vă e drag, care vă aduce aminte de ceva…
sau cineva…
D. C. - INTRAREA
ÎN MIRACOL
De ce m-ai născut din carne cînd aş fi putut
repeta piatra
cînd aş fi putut fi copac sau spumă
de mare
şi suferinţa ar fi locuit departe de mine?
Poate tu ai vrut să mă naşti stea
şi iată-mă doar un trist adevăr care umblă prin
lume
licurici al nesfîrşitelor grelelor nopţi.
Pentru cîntec şi moarte m-ai născut mamă

REVISTA FEED BACK

înveşmîntat în viitorul meu de stele căzătoare
n-am contenit să-mi hrănesc propriul gol
şi să mîngîi pămîntul de sub pleoape.
De ce m-ai născut de carne, mamă
cînd aş fi putut repeta piatra
cînd aş fi putut fi copac sau spumă
de mare
şi suferinţa ar fi locuit departe de mine
şi n-aş fi simţit cum ne-acoperă plînsul.
A. B. - Este ceva ce v-ați fi dorit să faceți
în viață și nu ați făcut încă?
D. C. - Foarte multe lucruri! Ne-ar
ocupa pagini și pagini. De aceea voi spune
doar de întîlnirea cu Marele Creator al
acestei lumi, cu Marele Anonim, cum spunea Blaga, cel care ne-a pus în brațe atîtea
întrebări fără de răspuns și ne-a predat
Misterului. Pentru că nu se putea ceasul
fără marele ceasornicar.
A.B. - Ne apropiem de sfârșitul dialogului nostru, am mai avea atâtea de vorbit, iată ne
aflăm aici la Zilele Eminescu de la Botoșani Ipotești, cum vi se pare această ediție?
D. C. – Acum, ca și alte dăți, excelentă,
detoxifiantă. Ne regăsim anual în acest
spațiu sfințit de spiritual eminescian. Vorbim, citim poeme, ne refrișăm, fiecare în
felul său. E ca o descindere la Mecca. E
ca o apropiere de marea flacără. Pentru
că, așa cum spuneam, Mihai Eminescu este
și va rămîne multă vreme modelul în absolut
al oricărui poet de limbă română. Nu poți
face un pas în limba, gîndirea și simțirea
românească fără a da de Eminescu. Este a
doua copleșitoare personalitate iscată din
aceste pămînturi, după Zamolxe. Marele și
necunoscutul Zamolxe, pentru că românii
nu și-au ordonat încă vechea lor mitologie.
Deh, vreme trece, vreme vine!
A. B. - V-aș ruga să adresați un gând
cititorilor Dumneavoastră…
D. C. - Nu de mult timp am publicat o
Scrisoare deschisă necititorilor mei. Nu mai am
nimic de adăugat la ea. Cît despre cititori,
cîți mai sunt, dispoziție și răbdare, precum
și accentuată propensiune pentru tragic.
Pentru că orice carte a noastră de revelaţii
lirice aparţine fericirii de a sta mereu în deschiderea fiinţei şi, în egală măsură, eşecului
de a nu o fi cucerit niciodată.
A. B. – Vă mulțumesc!

nr. 7-8/ iulie-august 2014

promo
dare”. Escaladând istoria obiectelor, poetul,
„răstignit între polul nord şi polul sud”, trece
absurdul existenţial prin furcile caudine ale
sarcasmului şi ironiei.
Autoproclamându-se cronicarul liric al
unei tulburătoare lumi a absurdului condiţiei umane, introducând în universul său liric
poemul-armă, în care fiecare cuvânt are forţa
unui glonte, înteţind „industria disperării”,
cinic, ludic, ironic, parodic (precepte şi tehnici postmoderniste), folosind în construcţiile
sale o înaltă expresivitate a limbii române,
Pavel Gătăianţu este un neoavangardist cu
aplomb, unul dintre cei mai importanţi poeţi
români de astăzi.
Rozina VAUM

Pavel GĂTĂIANȚU
Hotel Balcan

Editura Libertatea, Panciova
Hotel Balcan e o nouă antologie a poetului de limbă română Pavel Gătăianțu, născut
și trăitor în Banatul sârbesc. Ea adună poeme
de la cartea de debut, Timp absent (1976),
apoi din Șarpe bărbierit (1984), Nașterea poeziei
(1986), Poezii (1987), Calibrul pistolului (1991),
Antrenament pentru ogari (1997), Nevisatele vise
(1999), Umărul lui Sisif (2001), Made in Banat
(2002), Din ţara lui Shabon (2006), Anarhie cu
pauză de ceai (2011), precum și un ciclu de inedite. Poet adevărat, Pavel Gătăianțu este magnetic și în această antologie acribios alcătuită,
prin care se pot decripta toate obsesiile, sensurile, elemntele spectacolului stilistic care-l
presonalizează, dându-i aura de mare poet.
Încă din primele volume, Gătăianţu
sparge tiparele poeziei clasice, le dinamitează, convins fiind că lumea suferă o esenţială schimbare, iar poezia trebuie să-i fie pe
măsură. Sincopa, hiatusul, viziunea neagră,
mozaicul, decupajele sunt materia primă a
performance-lui acestui poet, observator profund al realităţii groteşti, al vulgarităţii, al
invaziei subculturii americane în Europa, al
rinocerizării. Spune poetul în Poem şi comentariu: „Rinocerul din rezervaţia locală a fost
detaşat azi înainte de masă într-o grădină
zoologică din Europa centrală”. Sau: „Rinocerul snob îşi face degajat nevoile pe la colţuri” (Dimineaţă albastră). În rest, „asasinate
politice la telejurnal. Spionaj. Afaceri mur-

REVISTA FEED BACK

Geo VASILE
Poesia romena. Sogni suono
segno. Saggi & antologia.
Testo rumeno a fronte
Editura Ass. Culturale Il
Foglio (collana Orizzonti),
2014, 620 p, Curatore P.
Garofalo

Unul din prestantele evenimente
literare ale ultimilor ani este apariția
Antologiei de poezie română prin Ass.
Culturale Il Foglio, o antologie realizată
(alegerea poeților și poemelor, traducerea)
de poetul și italienistul Geo Vasile.

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina
63

promo
Despre antologie și despre traducător,
redăm câteva fraze semnate de Patrizia
Garofalo): „La scrittura di Geo Vasile penetra
con grandi capacità poetiche un periodo
complesso che vede la fine del romanticismo e
il nascere di fermenti nuovi, difficili e spesso
complessi. I regimi totalitari che coinvolsero
tutto il novecento sfaldarono certezze e negarono
libertà. L’arte si trovò quindi a confrontarsi
con il surreale, il metafisico, l’incertezza
del sé e il desiderio spasmodico di luce. Geo
Vasile poeta, italianista e critico, sia nella
lirica che prosa incide l’animo e ci riporta
autori che, „al gravitare” dei tempi, risposero
cercando di trovare la realtà nell’impossibile,
nel sogno, nella pazzia. L’autore che nella sua
silloge di poesie pubblicata con i tipi della
Lietocolle (Como, 2012) fa la parte di un Orfeo
„maudit”, mendicante in cerca del sublime,
inteso come profondità abissale del bene o del
male, ci offre una inaudita panoramica dei suoi
tempi scandagliando nel profondo la lirica dei
maggiori rappresentati del secolo, offrendo così
al lettore un testo che viene a configurare storia,
letteratura, poesia e suggestioni d’immagini di
alto lirismo.”
Antologia cuprinde următorii poeți:

pagina
64

MIHAI EMINESCU (1850 – 1889) p. 9
L’eterno mattino della creazione
Dati bio-bibliografici essenziali p. 13
GEORGE BACOVIA (1881 – 1957) p. 18
Epitaffio in nome del futuro
Cronologia bio-bibliografica
ION VINEA (1895 – 1964) p. 25
Estetica del paradiso disperso
Cronologia bio-bibliografica
LUCIAN BLAGA (1895 – 1961) p. 33
Epicentro dell’anima romena e universale
(Vita, opera, ars poetica e philosophica)
GELLU NAUM (1915 – 2001) p. 39
Tecnica dello stupore
Cronologia bio-bibliografica Gellu Naum
MIRCEA IVĂNESCU (1931 – 2011) p. 49
Nostalgia della fiction narrativa
NICHITA STĂNESCU (1933 – 1983) p. 51
Intelletto d’amor, visione delle non-parole
MARIN SORESCU (1936 – 1996) p. 54
L’anti-eroe lirico
MIHAI URSACHI (1941 – 2004) p. 57
Araldica del giglio
CEZAR IVĂNESCU ( 1941 – 2008) p. 60
Esorcismo polifonico della morte
VIRGIL MAZILESCU (1942 – 1984) p. 62

REVISTA FEED BACK

„Ho inventato la poesia e non ho più
cuore”
GEO VASILE ( n.1942) p. 66
Orfico rimpianto
VALERIU ARMEANU (n.1946) p. 69
Ribellione del cacciatore di vento
LIVIU PENDEFUNDA (n.1952) p. 72
La croce della rosa rossa
DANIEL CORBU (n. 1953) p. 74
„Il Vangelo secondo Corbu”
GELLU DORIAN (n.1953) p. 76
Senso mirabile e tragico della vita
GABRIEL CHIFU (n.1954) p. 78
Ritorno dal reame misterioso
AUREL DUMITRAŞCU (1955 – 1990) p. 80
Alla ricerca dei messaggi perduti
ION MUREŞAN (n.1955) p. 82
Poesia, unica terapia
ADRIAN ALUI GHEORGHE (n. 1958) p. 85
Poesia, lusso dei poveri
NICOLAE TZONE (n.1958) p. 88
Possessione immacolata
CRISTIAN POPESCU (1959-1995) p. 90
Arte Popescu, elogio della follia
HORAŢIU IOAN LAŞCU (1964 -1997) p. 92
Lacrima nera
ANGELA MARINESCU (n.1941) p. 94
Stato d’emergenza
RUXANDRA NICULESCU (n.1949) p. 96
Grafitti sul sudario del tempo
IOANA CRĂCIUNESCU (n.1950) p. 98
Comunicare il dramma
IOANA GRECEANU (n.1950) p. 100
Eteronimi in chiaroscuro
GABRIELA CREŢAN (n.1955) p. 102
Kenoma vs Pleroma
MARTA PETREU ( n.1955) p. 104
Recital di tenera rabbia
MARIANA MARIN (1956 – 2003) p. 107
Oro avvelenato
IRINA NECHIT (n.1962) p. 109
Freschezza, graziosa crudeltà
RUXANDRA CESEREANU (n.1963) p. 111
Sola e donna
EUGENIA ŢARĂLUNGĂ (n.1967) p. 113
Giovane parca borderline
ANDRA ROTARU (n.1980) p. 115
Un certo modo di essere vivi
LINDA MARIA BAROS (n.1981) p. 117
Violenza e disinvoltura
ELENA VLĂDĂREANU (n.1981) p. 119
Romania. Fin de siècle
MIRUNA VLADA (n.1986) p. 122
Giglio tra le cosce

nr. 7-8/ iulie-august 2014

SUPLIMENT
FEED BACK

33

Valeriu ANANIA

pagina
65

Imn Eminescului
REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina

Lazăr Dubinovschi, Mihai Eminescu - bronz

66

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

suplimentul Feed Back

STAREA INTÂI
E mult de când te-nsinguri spre nopţile de-apoi
Mişcându-ţi veşnicia prin spaţii şi prin noi.
Intrăm cu tine-n lume şi parcă ieri ne-au fost
Năvoadele din care-ţi făcurăm adăpost.
Enciclică serbare. Ne-nvălui în rotund.
Stâlpări de foc se-adună şi-n tine se pătrund.
Cenuşile-nserării pe slove ni le cerni
Umplându-le cu arderi din zorii tăi eterni.

TREAPTA ÎNTÂI
Minunea lumii toată-i în ochii tăi oglindă.
Ies taine din vitralii şi-n soare se-nfloresc.
Hotar cu ne-nceputul, văzduhul pământesc
Aprinde roi de patimi când visul tău colindă
Imperii de tăcere din care cânturi cresc,
bucură-te-ntrariparea gândului de-abia-ntrupat
bucură-te somn în care munţii-n capete se bat
bucură-te corn de seară când se pleacă-n vad gorunii
bucură-te logodirea lacului cu raza lunii
bucură-te cel ce nu ştii ceasul bun pe unde-apucă
bucură-te Dor-de-Ducă!
bucură-te chip al ierbii îndrăgit de cer şi ape
bucură-te undă-n care stelele te simt aproape
bucură-te cutezanţa vântului de-a fi subţire
bucură-te că-nainte-ţi neguri prind să se desfire
bucură-te-nmugurire din gândire şi din grai
bucură-te-nveşnirirea Eminescului Mihai!

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina
67

suplimentul Feed Back

STAREA A DOUA
Erai pe-atunci copilul cu plete zburătoare
Mirat de câte-n lume din vis pot să coboare.
Intrau cu tine-n fi’nţă şi fruntea ta-nvârstate
Nălucile din sânge cu veacuri lungi în spate.
Eresurile cărnii cu sufletu-n răspăr
Se schimbă azi la faţă-ntr-un singur adevăr.
Cine-ar putea să nege că-n ochii tăi adânci
Undeşte învierea izvoarelor din stânci?

TREAPTA A DOUA
Miresme tari ţi-adie pâmântul astei patrii.
Izvoarele suspină şi-codrii negri plâng.
Hai-hui porneşti cu dorul, colinele se frâng,
Asiric ţi se-nchină ca nişte idolatri
Indii şi Ceahlăii - şi cerbii din Parâng.

pagina
68

bucură-te somn al brazdei roditor de spic înalt
bucură-te noapte-adâncă ce-şi ia soarele cu-asalt
bucură-te bob de spumă bubuind prin besne sparte
bucură-te şoaptă-n care se dau stâncile de-o parte
bucură-te că secunda-n veacuri vaste se dezghină
bucură-te Rădăcină !
bucură-te trunchi al slavei drept şi dârz prin viituri
bucură-te umbră largă cât o ţară de păduri
bucură-te nor de aur peste dulce Românie
bucură-te prinţ de rouă rourat în moarte vie
bucură-te că te-mbie de sub glie sfânt alai
bucură-te-nveşnicirea Eminescului Mihai!

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

suplimentul Feed Back

STAREA A TREIA
Elanurile ierbii sub calmele zăpezi
Mărturisescu-ţi graba cu care te visezi
Ivit la faţa lumii-ntr-o singură durată.
Năpraznicele arderi strâng timpul ca-ntr-o roată.
Erupi precum din scorburi diamantele-n cunună;
Strigoii zburdă-n soare, muţenia se răzbună.
Curg raze diamantine şi ne sporesc de sus
Umbrind virginitatea cuvântului nespus.

TREAPTA A TREIA
Musteşte toamna-n codri - nemistuite ruguri leşindu-şi dintru sine pe când în ea se-nchide.
Hipnotice podgorii se-ascund în crisalide,
Aripile de mâine din vinuri dorm în struguri,
Imn tainic ce-ţi preschimbă armurile-n hlamide.
bucură-te-ntrebătorul neştiutului tărâm
bucură-te că-n lumina vetrei tale dogorâm
bucură-te-adeverirea celor ce ne par că mint
bucură-te pasul frunzei între-aramă şi argint
bucură-te murmur palid al cuvântului nescris
bucură-te Prag Deschis !
bucură-te ritm al horei ce se-alege din hârjoană
bucură-te nimb subţire care faci din chip icoană
bucură-te geană-a zilei când o lume se desceaţă
bucură-te abur slobod prins în florile de gheaţă
bucură-te dimineaţă ce-şi răsfaţă albul strai
bucură-te-nveşnicirea Eminescului Mihai !

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina
69

suplimentul Feed Back

STAREA A PATRA
Eminii şi Aniinii ni se-ntâlnesc în mituri,
Mânaţi de începuturi, atraşi de nesfârşituri
Istorie şi poveste se-adeveresc în carte,
Nicicând mai laolaltă şi nici mai făr’de moarte.
Eroii-nchipuirii şi-ai vieţilor aieve
Străbat un singur geniu şi sorb aceleaşi seve.
Cândva vom înţelege de ce - rotit şuvoi Urcându-ne spre tine ne pogorâm în noi.

TREAPTA A PATRA
Mulţimi trezite-n spiţa strămoşilor iconici
Izbesc cu pumni de piatră-n preaferecate porţi.
Hrisoavele se-nziuă din viaţa celor morţi,
Aleargă-n colb spre tine uitaţii de prin cronici;
Iar tu la curţi de aur triumfător îi porţi.

pagina
70

bucură-te buciumaşul secolelor ne-ndurate
bucură-te glas de-aramă ce prin neguri mari răzbate
bucură-te că-ţi răspunde zvon de fluier şi de trişcă
bucură-te că-n Rovine osemintele se mişcă
bucură-te steag sub care vin norod după norod
bucură-te Nou Voivod !
bucură-te biruinţa armelor cuvântătoare
bucură-te că vitejii îţi pun sceptrul la picioare
bucură-te bard ce schimbă halebardele-n stindarde
bucură-te că din arcuri numai viersul sună-n coarde
bucură-te stea ce arde în pieptar de tânăr crai
bucură-te-nveşnicirea Eminescului Mihai !

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

suplimentul Feed Back

STAREA A CINCEA
Eşti azi şi vei fi miine ce-ai fost întotdeauna,
Mai mult decât certarea ce ne-a-mblânzit furtuna.
Imens la proră, zarea scrutând-o cu doi cremeni,
Năboiul greu de ape şi veghea ni le-ngemeni.
Epave-ngreuiate de aur se scufundă;
Săraci ne ştim, dar marea ni-i largă şi rotundă.
Când Mircea Domnul însuşi în zaua ta viază,
Unde am găsi povaţă mai clară şi mai trează ?

TREAPTA A CINCEA
Menit ai fost să scaperi un verb de foc prin oameni.
Icnesc în furci mişeii, nebunii-n cuşcă rag,
Hienele-ncolţite stau gata de arţag,
Abraşe că din toate-n nimic nu li te-asameni ;
Instanţă ţi-este vorba, condeiul tău, toiag.
bucură-te mustrătorul proştilor şi făr’delegii
bucură-te grai prin care şi-au râvnit puterea regii
bucură-te jude tânăr, nemitarnic şi bărbat
bucură-te că-mprejuru-ţi stau toţi Ţepeşii la sfat
bucură-te că prin tine bunii de cei răi se-aleg
bucură-te Om Întreg !
bucură-te bici pe cei ce limba neamului o spurcă
bucură-te spaime celor ce jucară ţara-n ţurcă
bucură-te zeu ce-nfruntă toate ştimele-n fruntarii
bucură-te că te-or teme hoţii, gâzii şi samsarii
bucură-te cel ce-i sparii pe cezarii puşi pe trai
bucură-te-nveşnicirea Eminescului Mihai !

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina
71

suplimentul Feed Back

STAREA A ŞASEA
Egal cu tine însuţi, la masa ta de brad
Mângâi garafa ştirbă ca pe-un pocal de jad.
Ispite nu-ţi treziră de slavă prin funingini
Nici idolii din pieţe, nici larii carolingini.
Edenul tău e unde cărare n-au călăii:
Singurătatea lumii şi cosmosul odăii.
Cerca-te-vom zadarnic în moarte, vocea ta
Uranic se detună şi arde-n agora.

TREAPTA A ŞASEA
Misterele femeii ucid şi nasc imperii.
Izbânzi, înfrângeri, doruri şi patimi omeneşti
Hangere-ţi trec prin cuget, pumnale prin poveşti,
Ascunsă ca un cântec în bronzurile serii,
Iubirea ta-i vecernia din care le stârneşti.

pagina
72

bucură-te-mpătimitul frumuseţii ne-nserate
bucură-te cel ce-n codru i-ai pus dragostei cetate
bucură-te floare ninsă peste pletele bălaie
bucură-te dor ce-ncarcă sfânta nopţilor văpaie
bucură-te boare caldă peste trupuri ca o haină
bucură-te Vis-de-Taină !
bucură-te însetatul sărutării suferinde
bucură-te jind pe care gura dulce nu-l cuprinde
bucură-te limpezime de fântână şi năstrapă
bucură-te că nu-i pânză de izvoare să te-ncapă
bucură-te ochi de apă ce-şi adapă guri de rai
bucură-te-nveşnicirea Eminescului Mihai !

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

suplimentul Feed Back

STAREA A ŞAPTEA
Erotică-am numi-o lucirea ta pe ape Miraj nocturn - de n-am şti că-i rază din Agape.
Iubita care-n braţul străinului se frânge
Nu-i poate da durerii decât porniri nătânge.
Există-n frigul cosmic o clipă făr’ să degeri?:
Seninul unei alte mai ‘nalte înţelegeri.
Cu cât eşti mai Luceafăr, cu-atât eşti şi Părinte ;
Uitaseşi pentru-o clipă, El ţi-a adus aminte.

TREAPTA A ŞAPTEA
Mărunte lumi se-nalţă, curg stelele prin cetini,
Inelele se leagă-n ghirlande de minuni.
Hyperion, ce patimi te-aleargă prin genuni,
Atât de vii, că zborul nu-i chip să ţi-l încetini ?
Iertăm în tine totul, tu încă nu te-mbuni.
bucură-te neodihna vântului culcat prin vrejuri
bucură-te că te-aţâţă şuier, spulber şi vârtejuri
bucură-te amintirea lumilor de peste soare
bucură-te că tot cerul în făptura ta tresare
bucură-te sfânt nesaţiu să cuprinzi ce-i necuprins
bucură-te Zbor Nestins!
bucură-te drum de aur către Steaua-ne Polară
bucură-te că durata doar adâncul ţi-o măsoară
bucură-te cel ce fulgeri dincolo de timp şi schime
bucură-te din răpirea neajunsă-n veac de nime’
bucură-te-n Cincizecime şi-nălţime de-Adonai
bucură-te-nveşnicirea Eminescului Mihai !

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina
73

suplimentul Feed Back

STAREA A OPTA
Eonul asfinţeşte din ostenite pleoape
Mărindu-ţi umbra lungă pe câmpuri şi pe ape.
Ins de-o vecie, fructul e floarea dintr-o zi
Nuntită-n vis şi-ntoarsă-n bobocul ce-o porni.
Efluviile stirpei în tine ni se-adună
Supuse şi slăvite ca laurii-n cunună.
Cuceritor de spaţii, ne dărui pe pământ
Uimirea de-a cuprinde o lume-ntr-un cuvânt.

TREAPTA A OPTA
Martiriul de-a te naşte nu-ncape în osândă.
Izbeliştile vieţii sunt viaţa-n sinea ei.
Haiduc al suferinţei, în codrul tău de tei
Adii din doina frunzei nelinişte născândă Incertă şi fecundă ca luna-n funigei.

pagina
74

bucură-te rob al trudei şi-al sudorilor de sânge
bucură-te cel ce-n noapte noaptea paginii o-nfrânge
bucură-te-mblânzitorul de cuvinte-n herghelii
bucură-te cel ce graiul într-un spic de pană-l
ţii bucură-te lupta slovei cu-nţelesul ei deplin
bucură-te Dulce Chin!
bucură-te colb de aur între filele ne-ntoarse
bucură-te ceară scursă din lumina care-o arse
bucură-te turn de veghe până-n ceru-n care stărui
bucură-te apă-naltă ce-n cascade largi te nărui
bucură-te cel ce-i dărui fiecărui tot ce ai
bucură-te-nveşnicirea Eminescului Mihai !

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

STAREA A NOUA
Ecouri destrămate par vechile geneze.
Mormânt cu plod, în tine-nceputurile-s treze.
Incendii calme parcă ar vrea să despresoare
Neprihănite doruri timide-n aşteptare.
Efemerida nopţii ţi-aruncă-n ploi de stele
Seminţe ne-ncercate, grădini să faci din ele.
Culegem floare-albastră şi ştim că ni s-a scris
Ursita de-a ne-ntoarce cu tine-n paradis.

TREAPTA A NOUA
Mirunsă frunte. Logos în treapta lui înaltă.
Iluminată stemă-n vecia unui neam.
Harismă-n desnădejdea sub care ne-nclinam
Amurgului. Cu viii şi morţii laolaltă
Ieşimu-ţi în nuntire prin sfânt epitalam:
bucură-te-nflăcărare adunată-ntr-o scânteie
bucură-te strop de rouă revărsat în curcubeie
bucură-te ram pe care stelele-n ciorchin roiră
bucură-te alăută-n zbor cu strunele spre liră
bucură-te văz lăuntric ce-n auzul alb se-nscrie
bucură-te Poezie !
bucură-te-ntregul nostru ce prin secoli s-a tot frânt
bucură-te darul pâinii de-a se-ntoarce în cuvânt
bucură-te ne-mpărţirea inimii ce ni se-mparte
bucură-te bucurie din adânc şi de departe
bucură-te cel ce-n moarte printr-o carte ni te dai
bucură-te-nveşnicirea Eminescului Mihai !

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014

pagina
75

STAREA A ZECEA
Extazele cernelii doar tu ni le-nfiori,
Mihaiul nostru unic şi-al unicei splendori.
Izvoade noi de-om strânge, tot am culege-n cale
Norocul de-a-l petrece pe-al tău din ale tale.
Eternă stalagmită din stea stalactitară,
Statura ta ne-adună sub cer şi peste ţară.
Cuvântul tău din ziuă-l purtăm cu noi prin ere,
Uşure ca o moarte şi greu ca o-nviere.

pagina

Sabin Bălașa, Luceafărul

76

REVISTA FEED BACK

nr. 7-8/ iulie-august 2014