You are on page 1of 50

Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca Lector dr.

biolog Dana MALSCHI
Facultatea de Ştiinţa Mediului.Domeniul Ingineria Mediului,
An II, semestrul 1, 2006
Disciplina: Hidrobiologie, Cursul 5-6 / 1-3. 11.2006 / 8-10.11.2006

Bibliografie:
Oros I., 1981. Tehnica de analiză aplicată la hidrobiologie, Univ. Babeş-Bolyai, Cluj-
Napoca, Facultatea de Biologie, Geografie şi Geologie;
Pricope, F., 2000, Hidrobiologie, Univ. Bacau, Fac. De Litere si Stiinte, Sectia Biologie ;
Pora, E., Oros, I., 1974. Limnologie si Oceanologie, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti;
Tomescu, N., Gabos, M., 1989, Hidrobiologie, Univ. Cluj-Napoca, Fac. de Biologie, Geografie-Geologie.

APELE STATĂTOARE
Caracteristicile hidrografice şi biologice
Apele stătătoare sunt ecosisteme acvatice
localizate în depresiuni ale scoarţei ce au luat
naştere sub acţiunea unor factori interni sau
externi şi care sunt ocupate de apa
meteorică.
Ele cuprind lacurile, bălţile şi
mlaştinile.
1. Lacul.
1.1. Structura generală a lacurilor
Lacurile sunt ecosisteme localizate în depresiuni
relativ adânci ale scoarţei terestre
ocupate permanent de apă, întreţinând
sau nu legătura cu oceanul planetar.

Sub raport topografic lacul are două zone
distincte:
• 1. zonă litorală = zonă fotică sau
trofogenă,
acoperită cu vegetaţie emersă şi
submersă ;
1
• 2. zonă profundă = zonă
trofolitică, lipsită de lumină, fără
plante, cu numeroşi consumatori şi
descompunători, acoperită cu mâl
fin.
În România, în categoria de lac propriu-zis pot
fi încadrate puţine ecosisteme:
• lacul Snagov, lacuri din Carpaţi:
Zănoaga,
Bucura, Galeşu, câteva lacuri de baraj natural.
Din punct de vedere biologic lacul are două zone:
• 1. masa apei sau pelagialul şi
• 2. fundul lacului sau bentalul.
- 1. PELAGIALUL sau masa apei,
de la suprafaţă spre profund, are
următoarele 3 zone:
epilimnionul, metalimnionul, hipolimnionul
• EPILIMNIONUL = zona fotică,
trofogenă,
cu organisme planctonice vegetale
şi animale,
cu organisme nectonice si neustonice,
zona bine luminată, în care predomină
fotosinteza;
• METALIMNIONUL = zona saltului termic
= nivel de compensaţie al
fotosintezei. În această zonă are loc
un salt termic brusc;
• HIPOLIMNIONUL = zona trofolitică
= zona profundală a pelagialului se
2
suprapune peste zona profundală a
bentalului. Aici predomină
consumatorii şi mai ales
descompunătorii.
- 2.BENTALUL sau fundul lacului
După condiţiile de viaţă şi distribuţia
hidrobionţilor, bentalul lacului prezintă 3 zone:
zona litorală, zona sublitorală, zona
profundă.
• zona litorală, se întinde şi până la limita
de dezvoltare a vegetaţiei compacte, zonă bine
reprezentată mai ales în bălţile puţin
adânci;
• zona sublitorală, este zona de tranziţie, de la
limita inferioară a vegetaţiei compacte şi
pănă la limita de extindere a populaţiilor
compacte de moluşte;
• zona profundă, întunecată, fără plante, cu
depuneri de mâl de grosimi variabile, cu
populaţii diverse de bacterii. In lacurile foarte
adânci cum este lacul Baikal profundalul se
continuă cu zona abisală.
Suprafaţa totală ocupată de lacuri pe Terra
este de
2,7 milioane km2, 1,8% din suprafaţa terestră.
Suprafaţa ecosistemelor stagnante de toate categoriile
din România, inclusiv a celor antropogene de
pe râuri, se estimează la 2.600 km2, 11% din
suprafaţa ţării
0100090000037400000002001c00000000000400000003010800050000000b02
00000000050000000c0286035307040000002e0118001c000000fb02ceff000000

3
0000009001000000000740001254696d6573204e657720526f6d616e000000000
0000000000000000000000000040000002d01000004000000020101000500000
00902000000020d000000320a2d00ffff01000400000000005307840320fb16001
c000000fb021000070000000000bc02000000000102022253797374656d000000
000000000000001800000001000000e0272000e4040000040000002d01010003
0000000000

1.2. Clasificarea lacurilor
după diverse criterii: origine, regimul
hidrologic, zonă geografică, gradul de
mineralizare, gradul de trofie, gradul de colmatare,
etc.
După legătura directă,permanentă cu
Ocenul Planetar lacurile pot fi clasificate în :
• lacuri cu scurgere situate în zone cu
climă
umedă sau temperată, cu volum mare, la
4
care surplusul de apă se scurge în râuri şi de aici în
fluvii şi mări.
În Romania: lacurile Bucura, Zănoaga,
Gîlcescu;
• lacuri fără scurgere situate în zone aride
unde
evaporaţia depăşeşte alimentarea cu apă din
precipitaţii; cu un volum redus de apă, un
conţinut ridicat în săruri fiind salmastre, sărate sau
suprasărate:
Lacul Ciad, Marea Moartă, Sf. Ana, Techirghiol.

După gradul de mineralizare lacurile pot fi
• dulci (salinitatea sub 0,5‰)
• salmastre (salinitatea între 0,5 şi 30‰),
• sărate (salinitatea între 30 şi 40‰ şi
• hiperhaline (salinitatea mai mare de 40‰).

După agenţii care au dus la formarea cuvetei
lacustre, lacurile pot fi lacuri endogene şi exogene .
Lacurile endogene după originea lor pot fi
• lacuri tectonice care au luat nastere în
depresiuni formate prin prăbuşirea
scoarţei;
• vulcanice, formate în crater de vulcani (Sf. Ana),
• de baraj natural (Lacul Roşu)
• sau formate în sinclinale.
Lacurile exogene sunt cele la care cuveta
lacustră a luat naştere sub acţiunea unor factori
externi de natură fizico-mecanică (gheţari,
5
meteoriţi), chimică (prin dizolvarea rocilor) sau
asociată (eroziune si dizolvare). Din categoria
lacurilor exogene fac parte:
• lacurile carstice care sau format în masivele de
sare, calcar sau gips sub acţiunea chimică şi
mecanică a apelor de suprafaţă şi de
adâncime;
• lacurile glaciare formate în locul ocupat de gheţari
sau în spatele depozitelor glaciare: lacuri glaciare, de
baraj morenic din Carpaţii Meridionali, la
1700-2300m:
(lacul Bucura - 8,8 ha, Zănoaga - 29 m
adâncime).
• lacurile litorale de origine marină, formate prin
bararea unor golfuri marine sau a unor guri de râu
de către cordoanele litorale. Unele fără legătura cu
marea (Techirghiol), altele o păstrează (Razim).
• Unele lacuri cu origine mixtă, ex.tectono-
glaciare.

După zona geografică şi regimul lor termic, pot fi:
• lacuri temperate - cu temperatura de suprafaţă
în jurul valorii de 4°C iar în e stagnaţia estivală şi
hivernală oscilează cu circulaţia de primăvară-
toamnă;
• lacurile subtropicale, temperatura la
suprafaţă nu
coboară sub 4°C, au numai o stratificaţie termică
directă.Ex. lacurile din nordul Italiei.
• lacuri intertropicale, asezate între tropice,
6
temperatura apei variază puţin în cursul anului,
deosebirile dintre suprafaţă şi profundal
sunt mici;
• lacuri polare, cu temperatura la suprafaţă
aproape
întotdeauna sub 4°C şi cu o stratificaţie termică
inversă.

După caracteristile lor, lacurile au fost
împărţite iniţial în trei grupe (Thinemann şi
Naumann):
oligotrofe, eutrofe, distrofe, apoi şi
mezotrofe,politrofe.
• Lacurile distrofe se caracterizează prin conţinut
redus de substanţe biogene şi productivitate
redusă. Sunt lacuri puţin adânci şi în
general colmatate, sedimentele sunt de natură
humică şi formează pe fundul lacului
depozite de turbă. Apa are culoare
cafenie, este săracă în calciu. Descompunerea
substantelor humice în perioada de vară duce la
scăderea concentraţiei oxigenului şi la
apariţia unei hipoxii, ca şi în lacurile eutrofe.
Planctonul-bentosul-sărace, ihtiofauna
lipseşte. Lacurile distrofe specifice
Peninsulei Scandinave, se mai numesc lacuri de
tip scandinav.
• Lacurile oligotrofe au cantităţi relativ reduse de
7
substanţe biogene. Sunt situate în zona montană
din Alpi şi Scandinavia: lacuri de tip subalpin.
Fundul cuvetei lacustre este format din roci
cristaline de provenienţă tectonică, vulcanică
sau de glaciaţie montană. Adâncimea lor este
mare, peste 30 m. Au culoarea albastră închis sau
verde albăstrie, cu transparenţă foarte mare.
Cantitatea de mâl de pe fundul lacului este mică,
cu concentraţii reduse de substanţe organice, ceea
ce face ca metalimnionul şi hipolimnionul să
fie bogate în oxigen, aproape ca şi
epilimnionul. Sedimentele bentonice,
sărace în substanţe organice, sunt populate cu
organisme bentonice puţin pretenţioase faţă de
hrană dar care necesită cantităţi crescute de
oxigen.
• Lacurile mezotrofe sunt lacuri de tranziţie spre
cele cu o productivitate ridicată. Au un echilibru
dinamic fragil, o productivitate moderată,
sunt în majoritate de provenienţă glaciară sau
fluvială, cu o adâncime medie de 25 m. Lacurile
mezotrofe au caractere intermediare între lacurile
oligotrofe şi cele eutrofe; se formează prin
eutrofizarea celor oligotrofe. Datorită
cantităţilor moderate de substanţe biogene
dezvoltatrea explozivă a fitoplanctonului
este rară.
• Lacurile eutrofe sunt bogate în substanţe
biogene,
predomină în câmpiile baltice, de unde şi numele

8
de lacuri de tip baltic. Stratul de sedimente de pe
fundul lacului este gros, cu concentraţii mari de
substanţe organice, oferind o hrană bogată
organismelor bentonice detritivore. Transparenţa
este redusă, culoarea apei este galben-verzuie
până la cafeniu, datorită incărcării cu
substante organice şi humice.
Epilimnionul este bogat în oxigen provenit
prin difuzie din atmosferă sau din fotosinteza
fitoplanctonului care trăieşte în număr mare în
această zonă trofogenă. În metalimnion, paralel
cu scăderea temperaturii, are loc şi o scădere a
concentraţiei de oxigen care creşte cu
adâncimea. Hipolimnionul este sărac în oxigen
datorită descompunerii substanţelor organice din
mâlul de pe fundul bazinului. Fauna bentonică este
formată dintr-un număr mic de specii (viermi
din genul Tubifex, larve de chironomide, etc.) dar cu un
număr mare de exemplare.

• Lacurile politrofe iau naştere datorită
eutrofizării
accelerate a lacurilor eutrofe, prin
pâtrunderea în aceste lacuri a unor cantităţi
mari de substanţe organice din descompunerea
cărora rezultă cantităţi mari de azotati şi
fosfaţi. Grosimea sedimentelor este mare, gradul de
colmatare este avansat. Lacurile politrofe
reprezintă un stadiu în evoluţia
lacurilor eutrofe spre mlaştină.
Lacurile oligotrofe şi cele eutrofe nu sunt
9
tipuri izolate ci reprezintă termenii extremi
ai unei serii cu multe forme intermediare (oligo-
mezotrofe, mezo-eutrofe, etc.) care se transformă
sub acţiunea unor cauze externe, naturale sau
antropice, evoluând spre stadiul de mlaştină.

1.3. Evoluţia lacurilor
Lacurile sunt ecosisteme cu o evoluţie lentă
spre bălţi şi apoi spre mlaştini, determinată
de
• aportul de aluviuni,
• de creşterea cantităţii de substanţe
organice şi
• de proliferarea vegetaţiei acvatice.
Eutrofizarea lacurilor este urmarea creşterii
fertilităţii apelor prin aport de substante
nutritive, în special fosfaţi şi nitraţi, care
favorizează proliferarea
fitoplanctonului şi a macrofitelor
acvatice. Acest proces accelerează depunerea
sedimentelor, lacurile se colmatează şi în final
se transformă în bălţi şi apoi în
mlaştini. În condiţii naturale acest proces este
foarte lent şi are loc la scară geologică.
In evoluţia unui lac apar cel puţin trei faze
distincte: de tinerete, de maturitate şi de
bătrâneţe.
În zonele temperate majoritatea lacurilor
se pare că au luat naştere la sfârşitul
pleistocenului, când banchiza de gheţă s-a topit

10
şi s-a retras spre nord (Ramade, 1991). Lacurile tinere
sunt relativ adânci, sărace în substante
biogene, au o biomasă vegetală redusă şi
deci o productivitate scăzută. Acest stadiu
corespunde lacurilor oligotrofe. Cantităţile de
minerale aduse de apele de şiroire de pe versanţi sunt
reduse deorece terenurile învecinate sunt consolidate de
vegetaţie. Treptat cantitatea de nutrienţi adusă de
emisari creşte, ceea ce duce la creşterea
productivităţii primare a apelor. Ecosistemul
lacustru intră astfel în perioada de
maturitate. Stadiul de maturitate sau de echilibru
poate dura sute sau mii de ani. Substanţele nutritive
aduse de emisari sunt în întregime utilizate
şi transformate în producţie biologică. În acest
stadiu de evoluţie, în sezonul cald, în apa lacului
se constată prezenţa unei termocline
(metalimnionul) care separă epilimnionul,
pătura trofogenă cu ape mai calde, de
hipolimnion, pătura profundală cu ape
mai reci. Treptat, fenomenul de colmatare se
accelerează, adâncimea lacului scade, zona
profundală se micşorează, stratificarea
termică nu mai este evidentă, temperatura
apei este omogenă. Urmează o creştere a
productivităţii primare, fitoplanctonul se
dezvoltă abundent, macrofitele emerse
si submerse proliferează, pe maluri se
instalează vegetaţie palustră. Lacul devine
eutrof. Este stadiul de bătrâneţe a lacului. Treptat
lacul ajunge la stadiul de baltă de mici dimensiuni
11
care prin colmatare se transformă într-un teren
mlăştinos.

1.4. Factorii abiotioi din lacuri
Principalii factori abiotici care condiţionează
viaţa în ecosistemele lacustre sunt regimul hidrologic,
dinamica apelor, regimul termic, lumina, chimismul
apei şi natura substratului bentonic.
Regimul hidrologic al lacurilor depinde de zona
geografică, de cantitatea de precipitaţii din zonă, de
condiţiile climatice locale, de gradul de acoperire cu
vegetaţie a bazinului de alimentare; de forma şi
adâncimea cuvetei lacustre, etc.
În funcţie de raportul dintre cantitatea de apă
care intră în lac şi cea pierdută prin scurgere,
evaporare sau infiltrare în sol, lacurile pot avea un
regim hidrologic excedentar, relativ constant sau
deficitar.
În regiunile temperate cantitatea maximă
de apă din lacuri depinde de altitudinea la care sunt
situate şi de cantitatea de precipitaţii din zonă,
prezentând variaţii sezoniere. În timp ce lacurile
montane au niveluri maxime în perioada mai-iunie,
datorită topirii zăpezilor, lacurile colinare şi
de şes au nivele maxime mai devreme, în lunile martie-
aprilie, condiţionate de precipitaţiile lichide.
Mişcările apei influenţează
caracteristicile fizice, chimice şi biologice ale
apei. Ele pot avea:
• caracter ondulator (valurile),

12
• de curenţi (orizontali sau verticali) sau
• caracter haotic, turbulent.
Valurile sunt mişcări ondulatorii care de regulă
antrenează pătura de la suprafata apei şi
iau naştere sub acţiunea vântului. Mărimea
valurilor depinde de viteza vântului şi de
relieful înconjurător. Înălţimea valurilor din
lacuri se calculează după formula:
h = 1/3 x F unde: h= înălţimea valului, în m
F= viteza vântului, în km/oră
În lacurile de câmpie valurile au înălţimi
de 50-80 cm în timp ce în lacurile litorale întinse
precum Razimul înălţimea valurilor poate depăşi
1,2 m. Relieful din jur face ca vântul să capate o
mişcare circulară antrenând în acelaşi sens şi
apele lacului.
Valurile provocate de vânt amestecă masele
de apă, mărind concentraţia oxigenului dizolvat.
În acelaşi timp, ridică mâlul depus pe fundul
apelor, provoacă mărirea turbidităţii şi
ridicarea în pâturile superioare a produşilor rezultaţi
din descompunerea sedimentelor.
Seişele sau valurile de hulă, sunt mişcări
ondulatorii ale apei care se formează după
încetarea bruscă a vântului, datorită
acţiunii locale a presiunii atmosferice pe suprafaţa
lacului. Variaţiile de presiune de pe diferite zone
ale lacului dau naştere la mişcări de
balansare a întregii mase de apa.
In funcţie de mărimea lacului şi de

13
influenţa exercitată de ariile ciclonale si
anticiclonale locale seişele pot avea înălţimi şi
perioade diferite. Astfel în lacul Baikal se
produc seişe cu perioade de 4 ore şi 35 de
minute, cu variaţii de 4-5 cm iar pe lacul
Leman (Geneva) sau înregistrat seişe de 50
de minute, cu variaţii ale niveluli apei de 20
cm.
Curenţii orizontali sunt mişcări orizontale ale apei
- sub acţiunea presiunii atmosferice,
- a vântului sau
- a densităţii diferite a maselor de
apă din lac.
1.Curentii orizontali formaţi sub acţiunea presiunii
atmosferice au sens ciclonal sau anticiclonal.
Mişcările ciclonale iau naştere în zone cu
presiunea atmosferică scăzută şi determină,
în emisfera nordică, deplasara apelor în sensul
acelor de ceasornic şi în sens invers în cea
sudică. În centrul curenţilor ciclonali are loc
ridicarea apelor din profunzime spre
suprafaţă. Mişcăriie anticiclonale se
formează în regiuni cu presiunea atmosferică
ridicată şi determină circuite de sens contrar celor
ciclonale. În centrul curenţilor anticiclonali are loc
coborârea apelor superficiale spre profundal.
2. Curenţii orizontali produşi de vânturi
care bat într-o singură direcţie au o
importanţă majoră în circulaţia apei în
întreaga masă a lacului. Astfel, un vânt care
suflă cu 3 m/s dă naştere unui curent
14
orizontal cu o vitezâ de 10 cm/s. La malul expus
vântului nivelul apei creşte ca urmare a
deplasării ei în acel sens. Acolo v-a
coborî în adâncime făcând drumul în
sens invers, provocând un curent
profund care ajunge la malul opus, se
ridică din nou spre suprafaţă si parcurge
iarăşi drumul spre malul expus vântului. Îa
naştere astfel o circulaţie capabilă să cuprindă
întreaga masă a apei lacului.
Ca urmare a variaţiei termice a aerului în timp
de 24 ore, are loc şi o modificare circadiană a
densităţii apei. Noaptea, apa din stratul
superficial se răceşte şi cade spre adânc
ridicându-se spre suprafaţă ape mai calde.
Aceşti curenţi verticali ce se formează se
numesc curenţi de convecţie şi afectează numai
pătura superficială a apei.

Regimul termic al lacurilor este condiţionat
de aşezarea lor geografică, clima
regiunii, altitudine, aport alohton de
ape, de substratul cuvetei lacustre. În zonele
temperate, datorită variaţiilor termice, în
apa lacurilor apare o adevărată circulaţie
sezonieră cu efecte asupra caracteristicilor
fizice şi chimice ale apei şi asupra biocenozelor
din aceste ecosisteme.
Circulaţia sezonieră a apei în lacuri cuprinde
patru etape distincte:
• Circulaţia de primăvară. Odată cu
15
încălzirea
aerului are loc topirea gheţii de la suprafaţa apei şi
creşterea treptată a temperaturii apei până
la valori apropiate de 4°C, când apa cu
densitate maxima cade spre adânc.
Vânturile de primăvară amestecă masele de
apă de la suprafaţă cu cele din adânc şi
egalizează pentru puţin timp temperatura în
toată masa apei.
• Stagnaţia estivală. Pe măsură ce înaintăm
în
vară păturile superficiale ale apei lacului se
încălzesc mai mult decăt cele din profundal care
având 4°C, deci densitate maxima, râmăn la fund.
Temperatura apei scade de la suprafaţă spre fund,
instalându-se o stratificaţie termică directă
care împiedică amestecul păturilor de apă.
În structura pelagialului lacului se delimitează pătura
superioară, epilimnionul, în care temperatura
apei suferă oscilaţii circadiene, urmată de
metalimnion sau pătura saltului termic
în care are loc o scădere evidentă a temperaturii
şi de pătura profundală, hipolimnionul,cu
temperatură mai scăzută şi constantă. Dacă
metalimnionul - pătura saltului termic - este sub
adâncimea de pătrundere a luminii (orizontul de
compensaţie) concentraţia oxigenului din
hipolimnion scade mult datorită reducerii
intensităţii fotosintezei făcută de fitoplancton
şi imposibilităţii difuziei oxigenului din

16
atmosferă. In aceste condiţii în hipolimnion
apare hipoxia cu efecte grave asupra tuturor
organismelor hidrobionte.
• Circulaţia de toamnă. Odată cu
răcirea
aerului are loc şi răcirea apei de la
suprafaţă care mărindu-şi densitatea cade
spre adâncimi la care se găseşte apă de
aceeaşi densitate, în locul ei ridicându-se apele calde,
mai uşoare. Are loc astfel o circulaţie verticală a
apei care pune în mişcare întrega masă de
apă din lac, astfel încât pentru o perioadă
scurtă de timp întreaga coloană de apă are o
temperatură de 4°C.
• Stagnaţia hivernală. Răcirea apei
continuă
încât stratul de apă de la suprafaţă are o
temperatură sub 4°C, devine mai uşor şi
nu mai cade spre fund. Se stabileşte astfel o
stagnaţie de iarnă, cu o stratificaţie termică
inversă: temperatura creşte de la
suprafaţă spre adânc. Această stratificare
durează până la topirea gheţii când apele de
suprafaţă se încălzesc, ating 4°C, cad spre
adânc, vântul amestecă masele de apă,
aşadar începe din nou circulaţia de
primăvară. Vara majoritatea lacurilor din
zona temperată au o stratificare termică
directă, cu excepţia celor helioterme la care se
observă fenomenul de dichotermie sau

17
mezotermie: un strat de apă caldă între
două straturi mai reci. Aşa este Lacul Ursu
(Sovata) în care apele de suprafaţă au 25-27°C,
stratul cuprins între 1-4 m are 30-35°C iar
stratul de apă de la fund are sub 20°C.

După amploarea circulaţiei apelor D.
Hutchinson (1957) împarte lacurile în două grupe:
holomictice şi meromictice.
• Lacurile holomictice sunt lacurile în care are
loc un amestec complet al masei de apă.
În raport cu numărul de circulaţii lacurile
holomictice pot fi monomictice, dimictice, polimictice
adică au o singură circulaţie (de primăvară
sau de toamnă), două circulaţii (de
primăvară şi de toamnă) şi respectiv mai
multe circulaţii.
• Lacurile meromictice sunt lacuri în care apa
este supusă unei circulaţii parţiale, un anumit
volum din masa apei nu este circulată. Aceste lacuri
au o circulaţie permanentă a apelor
condiţionată, de obicei, de diferenţa de chimism
dintre epilimnion şi hipolimnion.
Din punct de vedere al circulaţiei
apelor, lacurile din România se încadrează în
categoria lacurilor dimictice. După regimul
termic şi gradul de încălzire al apelor
superficiale Ujvari (1972) împarte lacurile din ţara
noastră în trei categorii:
- dimictice reci, din zona alpină, temperatura

18
apelor de suprafaţă din luna cea mai caldă
variază între 4-10°C;
- dimictice moderate, din zona montană
carpatică, temperatura maxima a apelor de
suprafaţă este cuprinsă între 10-20°C;
- dimictice calde, din zona colinară şi de şes, cu
temperaturi maxime ale apelor de suprafaţă de
20-30°C.

Transparenţa lacurilor este dependentă de
concentraţia substanţelor minerale şi
organice din apă, de cantitatea de suspensii,
de densitatea organismelor planctonice.În funcţie de
valoarea ei transparenţa este - redusă când
este sub 2 m, ca în lacurile eutrofe,
- moderată, între 2-10m ca în lacurile oligotrofe
alpine (Lacul Sf. Ana, Galeş). Aici transparenţa poate
ajunge la 8-12 m, în timp ce în lacurile din Delta
Dunării transparenţa maximă ajunge la 1,5-2,5m. În
lacurile distrofe, puternic humificate, transparenţa este
redusă.
Chimismul apei lacurilor influentează profund
viaţa organismelor acvatice. Mineralizarea apelor este
determinată de cantitatea de săruri dizolvate,
reprezentate predominant de carbonaţi în apele
dulci şi de sulfaţi şi cloruri în apele
salmastre si sărate.
După conţinutul de săruri lacurile pot
fi:
• dulci (salinitatea<0,5‰),

19
• salmastre (salinitatea=0,5-30‰),
• sărate (salinitatea=30-40‰) şi
• suprasărate (salinitatea>40‰).
După componenta ionilor predominanţi
apele lacurilor pot fi bicarbonatate, sulfatate sau
clorurate. Cantitătţile de săruri biogene,
azotaţi şi fosfaţi, din lacurile eutrofe este
asemănătoare cu cea din râuri, în timp ce în lacurile
oligotrofe şi distrofe este mai mică.
Gazele dizolvate în apă. Cantitatea de
oxigen din apa lacurilor diferă în funcţie de sezon,
deci de termica şi circulaţia apei, de cantitatea de
substanţe organice din apă, de grosimea stratului
de sedimerite şi concentraţia lor în substanţe organice;
de dinamica apelor; de densitatea organismelor
acvatice.
Oxigenul din apă îşi are originea în gazul din
atmosferă care difuzează în apă şi în procesul
de asimilaţie clorofiliană a algelor şi a macrofitelor.
Scădera concentraţiei oxigenului in apa
lacurilor apare
ca un efect al consumului prin respiraţia plantelor şi
animalelor şi prin procese bacteriene de oxido-
reducere a substanţelor organice din apă şi
sedimente.
În lacurile oligotrofe cantitatea de oxigen din apă
este apropiată de valoarea oxigenului la
saturaţie, chiar şi în hipolimnion. În lacurile eutrofe
cantităţile de oxigen sunt suficiente hidrobionţilor în
special în perioadele de circulaţie de primăvară şi

20
de toamnă. În perioadele de stagnaţie de vară
şi de iarnă concentraţia oxigenului scade, mai ales
în hipolimnion, apărând deficit de oxigen. Iarna când
podul de gheaţă întrerupe difuzia oxigenului
în apă, fotosinteza organismelor planctonice
este încetinită sau oprită iar bacteriile
descompun intens substanţa organică din
resturile vegetale şi animale, are loc o scădere
puternică a concentraţiei oxigenului ducând la
moartea organismelor acvatice, în special a peştilor.
Este fenomenul de zamor de iarnă.
Scăderea cantităţii de oxigen din masa apei
poate avea loc şi vara datorită dezvoltării
explozive a populaţiilor fitoplanctonice,
fenomen numit "înflorirea apelor". Aceste populaţii
algale detemninră ziua o suprasaturare a apei în
oxigen, periculoasă pentru alevinii de peşti,
în timp ce noaptea prin respiraţia lor şi a animalelor
acvatice concentraţia oxigenului în apă scade la valori
de 1-2 mg/l, se instalează hipoxia urmată de
moartea în masă a organismelor pretenţioase faţă
de oxigen. Este fenomenul de zamor de
vară.
Bioxidul de carbon din apa lacurilor se
găseşte în cantităţi mai mari decât în aer
(1,7% în apă faţă de 0,003% în aer) şi provine
:
• prin difuzie din atmosferă (datorită
coeficientului mare de solubilitate în
apă),

21
• din apele subterane care
alimentează lacul,
• din respiraţia hidrobionţiior,
• din oxidarea substanţelor organice de
bacterii,
• din descompunerea carbonaţilor din
apă.
Bioxidul de carbon din apă este consumat de
plante în procesul de fotosinteză, parte
difuzează în atmosferă când presiunea lui
parţială din aer scade sau este consumat
prin procesul de calcifiere biologică, când are loc
descompunerea bicarbonatului de calciu solubil şi
formarea crustelor de carbonat de calciu (travertin).
Acumularea bioxidului de carbon în
hipolimnion, alături de metan, hidrogen sulfurat
şi alţi compuşi toxici duce la intoxicarea
progresivă a hidrobionţilor.
Metanul din lacuri rezultă din
descompunerea celulozei în zona
profundală, în lipsa oxigenului. În lacuri cu multă
vegetaţie se acumulează în hipolimnion în
concentraţii de până la 40 cm3/l. Împreună cu
bioxidul de carbon si hidrogenul sulfurat are
acţiune toxică asupra hidrobionţilor.
Hidrogenul sulfurat ia naştere din acţiunea
bacteriilor asupra substanţelor organice cu sulf
sau din descompunerea sulfaţilor sub acţiunea
bacteriilor sulfat reducătoare. În perioada
stagnaţiei de iarnă se acumulează cantităţi

22
mari de hidrogen sulfurat în hipolimnion, cu
efect toxic direct sau indirect, prin modificarea pH-ului
apei.
Reacţia ionică a apei lacurilor depinde de
gradul de mineralizare a apei, de cantitatea de
substanţe organice prezente, de intensitatea
activităţii organismeior hidrobionte. In
lacurile dulci, valoarea pH-ului este cuprinsă
între 6,9-7,3, în lacurile cu mineralizare
ridicată pH-ul creste la 8-9, în timp ce în lacurile
distrofe valoarea pH-ului este de 5,6-6 unităţi.
Valoarea pH-ului apei depinde şi de
intensitatea activităţii organismelor acvatice din
lac. Creşterea intensităţii fotosintezei în
timpul zilei duce la alcalinizarea apei, în timp ce
noaptea prin predominanţa respiratiei asupra
fotosintezei are loc acidifierea mediului. Astfel
în lacurile şi băltile bogate în fitoplancton,
dimineaţa pH-ul poate fi 5,6, creşte la 9,5
spre amiază, ca noaptea să aibă valori în jur
de 6,5 unităţi. Bicarbonaţii şi carbonaţii de
calciu şi magneziu au rol de substanţe tampon şi
limitează variaţia pH-ului în jurul domeniului
neutru.
Sedimentele din lacuri influenţează viaţa
organismelor acvatice, în special a celor bentonice, prin
cantitatea, calitatea şi originea lor. După originea lor
sedimentele pot fi autohtone, atunci când provin din
descompunerea corpului hidrobionţilor sau din
eroziunea malurilor sau alohtone când provin din
eroziunea solului bazinului de alimentare a efluenţilor
23
lacului sau din dezagregarea chimică sau
fizică a rocilor.Cantitatea de substanţă organică
din sedimentele lacurilor diferă în funcţie de
tipul lacului.
În lacurile oligotrofe substanţa organică
din sedimente reprezintă 7-10%,
sedimentele bentonice fiind în proporţie de
90% de natură minerală.
În lacurile eutrofe concentraţia substanţei
organice din sedimente este în medie de 38-40% dar
în cele de dimensiuni mici poate ajunge la 90%. În
lipsa oxigenului aceste sedimente se transformă într-o
masă coloidală bogată în compuşi moleculari
graşi şi azotoşi de culoare verde-cenuşie până la
neagră numită sapropel.
În lacurile distrofe sedimentele sunt bogate în
substanţe humice, sunt mâluri turboase, de culoare
brun-verzuie.
Acumulatrea sedimenteior în cuveta
lacustră dă naştere fenomenului de colmatare. În
funcţie de cantitatea de aluviuni ce intră în bazinul
lacului acestea pot fi lacuri cu colmatare lentă
(sub 1 t/ha/an), în pericol de colmatare rapidă
(1-5 t/ha/an) şi cu colmatare rapidă (peste 5
t/ha/an). Colmatarea lacurilor este accelerată
şi prin procesul de eutrofizare a acestora care are drept
consecinţă dezvoltarea exagerată a vegetaţie
palustre şi submerse. Prin colmatarea avansată şi
rapidă lacurile se transformă în bălţi apoi în
mlaştini. Procesul poate fi încetinit prin
procedee de oligotrofizare ce constau în dragarea
24
aluviunilor, restabilirea circulaţiei apelor,
suprimarea vegetaţiei amfibii şi
submerse, etc.

1.5. Asociaţii de organisme din lacuri
Lacul este un ecosistem cu un mare grad de
autonomie şi complexitate în care hidrobionţii se
găsesc în asociaţii caracteristice şi
dependente unele de altele.
PLANCTONUL lacurilor sau limnoplanctonul
este format aproape exclusiv din elemente autohtone,
este mai variat şi mai abundent decât
planctonul apelor curgătoare şi populează
întreaga zonă pelagică . Organismele
planctonice din lacuri sunt prezente în toate cele trei
niveluri trofice ale biocenozei:
• producători (fitoplanctonul),
• consumatori (zooplanctonul) şi
• descompunători
(bacterioplanctonul).
Fitoplancţonul din lacuri este format din alge
microscopice din încrengăturile Chlorophyta,
Cyanophyta, Bacillariophyta şi Pyrophyta.
• Din încrengătura Chlorophyta (alge verzi)

25
sunt
întâlnite frecvent specii de Scenedesmus quadricauda,
S. acutus. Chlorella vulgaris. Monoraphidium
griffithii, Pediastrum duplex, etc.
• Din încrengătura Cyanophyta (alge albastre) în
perioada caldă a anului sunt prezente în
lacurile cu o troficitate ridicată specii de
Oscilatoria granulata, Microcystis aeruginosa,
Anabaena flos-aquae, Aphanizomenon.
• Din încrengătura Bacillariophyta (diatomee)
începând de primăvara timpuriu se dezvoltă
diatomee din speciile Asterionella formosa,
Nitzschia palea, Diatoma vulgare, Synedra ulna,
Navicula sp., Gomphonema sp. etc.
• Algele din încrengătura Pyrophyta sau Dynophyta
sunt reprezentate prin speciile Ceratium hirundinella,
Peridinium tabulatum, etc
Fitoplanctonul din lacuri prezintă o dinamică
sezonieră ca număr de specii şi ca
abundenţă. Iarna datorită temperaturilor
scăzute şi transparenţei reduse se
înregistrează un minim în dezvoltarea
fitoplanctonului, în timp ce în perioada caldă
maximum de dezvoltare depinde de grupul
sistematic:
• diatomeele au maxim primăvara şi toamna,
• cloroficeele şi cianoficeele vara.
În apa lacurilor dezvoltarea populaţiilor algale are loc
într-o anumită succesiune, legată de stadiul în
care iernează diferitele grupe de alge, de

26
temperatura apei şi de prezenţa sau
absenţa anumitor substanţe în apă.
• Primăvara se dezvoltă primele diatomeele
datorită
faptului că iernează în stadii vegetative, necesită
cantităţi mai mari de siliciu şi fier, substanţe
prezente în apa lacurilor primăvara în concentraţii
sporite.
• Odată cu încălzirea apei se dezvoltă
cloroficeele
care ierneză sur forma de spori sau chişti şi se
transformă mai greu în forme vegetative.
• În plină vară, cu temperaturi ridicate ale apei şi
cantităţi mai mari de substanţe organice, se
dezvoltă cianoficeele. Dezvoltarea
cianoficeelor este legată şi de absenţa
manganului din apă în timpul perioadei de
stagnaţie de vară, element toxic pentru cianoficee,
care rămâne în sedimentele bentonice creând astfel
condiţii de proliferare a algelor albastre.
Dezvoltarea explozivă şi pentru o perioadă
scurtă de timp a unor populaţii algale care
realizează densităţii foarte mari este
cunoscută ca "înflorirea planctonului". Fenomenul
are 1oc în lacurile eutrofe şi foarte rar în cele oligo
şi mezotrofe. Cele mai periculoase pentru hidrobionţi
sunt înfloririle cu cloroficee si cianoficee datorită
consumului unei cantităţi sporite de oxigen
din apă prin respiraţia acestora şi toxinelor
eliberate în apă de unele specii de

27
cianoficee.
• Diatomeele proliferează primăvara
şi mai rar toamna iar cloroficeele şi
cianoficeele vara.

Zooplanctonul este format din protozoare (ciliate),
viermi (rotifere) şi crustacee (copepode şi
cladocere).
• Din încrengătura Ciliata sunt prezente în
apa lacurilor specii de Paramecium aurata,
Tintinnidium lacustris, T. fluviatilis.
• Din încrengătura Nemathelmintes clasa
Rotatoria sunt întâlnite specii de Brachionus
calyciflorus, Keratella cochlearis, Asplachna
priodonta, Testudinella sp., Hexarthra sp., etc.
• Din clasa Crustaceea sunt prezente în apa lacurilor
organisme din ordinul Cladocera si Copepoda.
o Dintre cladocerele frecvent întâlnite
cităm: Daphnia longispina, Bosmina
longirostris, Leydigia leydigi, Chydorus
sphaericus, Alona guttata, Diaphanosoma,
Simocephalus, etc.
o Copepodele sunt reprezentate prin
Acanthocyclops viridis, A. vernalis,
Eudiapctomus vulgaris, Eurytemora velox,
Cyclops vicinus, Mesocyclops crassus.
În lacurile eutrofe de câmpie predomină cladocerii
iar în cele oligotrofe de munte rotiferele şi
copepodele.

28
Şi în cazul organismelor zooplanctonice se
constată o anumită succesiune a diferitelor grupe
sistematice legată de termica apei si de
dezvoltarea populaţiilor de
fitoplancteri care le servesc ca hrană.
 Rotiferele se dezvoltă mai timpuriu,
odată cu diatomeele, iar
 cladocerele mai târziu odată cu
dezvoltarea cloroficeelor si cianoficeelor.

La populaţiile de zooplancton din lacuri
se observă o dinamică sezonieră
evidentă. Ating maximum de dezvoltare vara si
minimum iarna. Distribuţia zooplancterilor în
masa apei este grupată, neuniformă, spre
deosebire de fitoplancteri care au o
distributie relativ uniformă.
La zooplanctonul din lacuri există şi o
dinamică sezonieră legată de lumină,
hrană şi termica apei. Noaptea se ridică în
orizontul superficial al lacului iar ziua
coboară spre adânc. Acumulările de
zooplancton urmează stric izotermele lacului, mai
ales în cele adânci unde temperatura scade evident.
Amplitudinea migraţiilor pe verticală făcute
de zoplanacteri este foarte diferită. În timp ce
unele specii nu se deplasează decât în
grosimea epilimnionului, altele fac migraţii pe
verticală de peste 50 m/zi precum Daphnia,
Bosmina, Keratella.

29
Neustonul lacurilor este format din organisme care
sunt legate de pelicula superficială a apei,
trăind fie pe suprafaţa ei fie sub aceasta.
• Epineustonul lacustru este format din insecte
o heteroptere : Geris, Velia, Hydrometra,
o specii de colembole şi coleoptere
(Gyrinus).
• Hiponeustonul din lacuri cuprinde
o heteroptere (Notonecta),
o specii de coleoptere (Hydrous, Hydrophylus),
o gasteropode (Limnea, Planorbis) si
o larve de diptere care stau suspendate de
pelicula superficială a apei.

Pleustonul
este format din organisme animale şi
vegetale care au corpul parţial imersat în apă
şi plutesc la suprafaţă :
plantele cu frunze plutitoare, nefixate prin
rădăcini, din bălţiie din Delta Dunării:
o lintiţa (Lemna),
o iarba broaştei (Hydrocaris),
o peştişoara (Salvinia),
o Spirodella, Wolffia, Azola şi
cladocerul Scapholeberis, care populează luciul
apelor.

Nectonul lacurilor este în mare parte format din
o peşti la care se alătură un număr
30
redus de
o amfibieni,
o adulţi şi larve de insecte iar în
lacurile mari
o mamifere acvatice.
Ihtiofauna diferă în funcţie de zona geografică,
de termica apei şi de gradul lor de trofie.
În lacurile oligotrofe montane fauna piscicolă
este formată din salmonide:
o pâstrâv de lac (Sa1mo trutta lacustris),
o coregon (Coregonus albulla, C. lavaretus),
o lostriţă (Hucho hucho).
În lacurile eutrofe de câmpie domină ciprinidele:
o caracuda (Carassius carassius),
o crapul (Cyprinus carpio),
o roşioara (Scardinius
erythrophthalmus),
o plătica (Abramis brama),
o linul (Tinca tinca)
o babuşca (Rutilus rutilus).
Alături de acestea sunt răpitorii de însoţire:
o bibanul (Perca fluviatilis),
o şalăul (Lucioperca lucioperca),
o ştiuca (Exox lucius).
În lacurile mezotrofe populaţiile de salmonide şi
ciprinide sunt amestecate iar în cele distrofe ihtiofauna
este formatâ din percide şi ciprinide de talie
micâ.

BENTOSUL ecosistemelor lacustre cuprinde
31
organisme din cele trei nivele trofice:
o producători (fitobentosul),
o consumatori (zoobentosul) şi
o descompunători (bacteriobentosul).
Populaţiile bentonice se caracterizează printr-
o mare diversitate specifică şi abundenţă
numerică şi au o dezvoltare maxima în zona
litorală şi sublitorală comparativ cu cea
profundală.
• Fitobentosul este reprezentat prin macrofite care
În raport cu suprafata apei pot fi
parţial emerse, emerse sau submerse.
Repartiţia macrofitelor bentonice pe substratul
bazinului este legată de adâncimea bazinului,
trensparenţa apei, natura sedimentelor şi gradul de
trofie al lacului. În lacurile eutrofe macrofitele sunt
prezente pânâ la adâncimi de 45 m, în timp ce în
lacurile oligotrofe şi mezotrofe adânci, cu
transparenţă ridicată (Baikal) se găsesc
pânâ la adâncimi de 25-30 m.
- Plantele amfibii parţial emerse cresc în apropierea
malului, dar pot coborî în etajul litoral până
la adâncimi de 1-1,5 m şi formează flora
dură a lacurilor.
• Stuful (Phragmites communis) se dezvoltă în
lacurile mai adăpostite de vânturi şi valuri,
favorizează înţelenirea malurilor şi fixarea
aluviunilor. Pe terenurile inundabile din
Delta Dunării formează adevărate filtre
naturale pentru aluviuni. Se dezvoltă bine pe

32
plaurii ce acoperă suprafeţele imense din bălţile
Deltei.
• Papura (Typha latifolia si T. angustifolia) este
prezentă alături de stuf în asociaţile de
Phragmitetum.
• Speciile de pipirig (Scirpus lacustris, S. tabernae
montani, S. maritimus) cresc pe malurile lacurilor dar
sunt prezente şi în etajul litoral al bentalului.
Din categoria plantelor parţial emerse mai fac parte
• rogozul (Carex riparia),
• iarba mlaştinii (Juncus effusus),
• mana apei (Glyceria aquatica),
• săgeata apei (Sagittaria sagittifolia),
• buzduganul (Sparganium ramosus).
- Plantele cu frunze plutitoare, fixate prin
rădăcini, formează asociaţii de
Nupharetum. Frunzele sunt dispuse
orizontal la suprafata apei şi împiedică
pătrunderea luminii spre zonele profundale.
• Nufărul alb (Nymphaea alba) şi
• nufărul galben (Nymphaea lutea) au
rădăcini
fixate la 3-4 m, frunze mari, bogate în ţesuturi aerifere,
plutesc pe suprafaţa apei. Comune în Deltă Dunării
sunt
• plutnita (Nymphoides peltata),
• troscotul de apă (Polygonum
amphibium),
• ciulinul de baltă (Trapa natans).
- Plantele submerse formează flora moale sau
33
buruiana apelor. Au rădăcinile înfipte în
substrat, frunzele lenticulare sau
puternic fidate iar inflorescenţele se
ridică deasupra apei.
- Majoritatea acestor plante sunt perene,
sărurile
nutritive sunt luate în mica măsură prin
rădăcini din sedimente, majoritatea sărurilor
şi gazelor sunt luate pe cale osmotică direct
din apă.
Condiţiile de dezvoltare a plantelor submerse sunt
diferite de a celor emerse. Cantitatea de lumină
disponibilă este relativ redusă, variaţiile
termice sunt mici, bioxidul de carbon utilizat în
fotosinteză este luat din CO2 dizolvat în apă,
din descompunerea bicarbonatului de calciu
din apă. Oxigenul necesar respiraţiei este
luat din apă şi din oxigenul produs prin
fotosinteză şi înmagazinat în aerenchimuri.
Cele mai comune plante submerse din lacuri sunt
• broscariţa (Potamogeton crispus, P.pectinatus, P.
pusillus, P.filiformis, P.perfoliatus, P.lucens, P.gramineus),
• brădişul (Myriophyllum spicatum, M. verticillatum),
• rizacul (Stratiotes sp. ),
• sârmuliţa ( Vallisneria spiralis),
• ciuma apelor (Elodea canadensis),
• cosorul apei (Ceratophyllum demersus, C. submersus),
• inarita (Najas marina şi N. minor, etc.

• Zoobentosul lacurilor este bine dezvoltat cantitativ
şi calitativ în etajele litoral şi sublitoral ale
34
bentosului. Fauna specifică acestor zone depinde de
natura substratului bazinului si a sedimentelor.
• Zonele litorale nisipoase, cu
cantităţi reduse de detritus organic,
sunt populate cu specii psamofile:
o oligochete (Proppapus volki),
o larve de diptere (Bezia, Culicoides),
o bivalve (Anodonta).
• Zonele litorale cu cantităti mari de
detritus adăpostesc specii de
o oligochete (Tubifex, Peloscolex),
o larve de chironomide (Chironomus,
Cryptochironomus),
o larve de efemeroptere,
o bivalve (Anodonta, Pisidium).
• În zonele profundale zoobentosul este mai
sărac şi
reprezentat prin detritifagi şi pelofagi care trăiesc
fie la suprafaţa sedimentelor (epibentosul) fie
în grosimea lor (endobentosul) până la
adâncimea de 30-40 cm. În această zonă se
dezvoltă specii de
• oligochete din genurile Tubifex, Limnodrilus,
Peloscolex, Lumbriculus,
• larve de diptere din genurile Chironomus şi
Chaobarus,
• bivalve din genul Pisidium.
• Bacteriobentosul este cantonat la nivelul
substratului şi în grosimea lui şi este reprezentat
de un număr mare de specii de bacterii şi
35
fungi. Bacteriobentosul are rol în
descompunerea substanţelor organice din
sedimente si este mai abundent la suprafata
de contact dintre apă şi mâl, legat de
concentraţiile mari de substanţe organice de aici şi
de prezenta oxigenului la interfaţa apă-mâl.

1. BALTA

2.1. Caracteristici generale
Bălţiie sunt ecosisteme lacustriforme la care
lipseşte etajul profundal al pelagialului, localizate în
depresiuni relativ reduse ale scoarţei terestre.
Zona trofogenă se întinde în întreg
pelagialul, zona trofolitică fiind redusâ la
substratul bentonic. Sintetizând, Forel defineşte
balta ca fiind
"un lac fără adâncimi".
Bălţile se caracterizeză prin suprafeţe
relativ reduse, până la câteva sute de hectare,
adâncime mică, în medie pând la 2-3 m, cu
nivele variabile ale apei în funcţie de sezon şi
de cantitatea de precipitaţii.
Sunt răspândite în toate zonele geografice, cele
mai numeroase fiind în luncile inundabile şi în
deltele fluviilor. Bălţile pot avea o legătură
permanentă cu apele curgătoare sau o pot
pierde, în funcţie de cantitatea de precipitaţii din
zonă şi de nivelul apelor curgătoare.
Datorită acestui fapt, în timpul anului au loc
modificări ale chimismului apei, ale
36
concentraţiei gazelor dizolvate şi în general ale
tuturor factorilor abiotici ce influenţează viaţa
hidrobionţilor.
Chimismul apei bălţilor este influenţat de
cantitatea şi calitatea apei care intră în bazin,
de regimul hidrologic al apelor curgătoare
cu care au legături permanete sau temporare şi de
intensitatea evaporaţiei. Primăvara domină
bicarbonaţii dar odată cu ridicarea
temperaturii şi intensificarea evaporaţiei
creşte cantitatea de sulfaţi şi cloruri din apă.
După începerea ploilor apa revine la tipul
carbonatat.
Regimul de oxigen din apa bălţilor este
instabil datorită masei relativ reduse de apă,
dezvoltării uneori explozive a organismelor
planctonice şi a macrofitelor precum şi datorită
proceselor de descompunere bacteriană a
substanţelor organice.
• Pătura de la suprafaţa apei are cantităţi
mari de oxigen provenit prin difuzie
din atmosferă sau rezultat din
activitatea fotosintetică a
producătorilor primari.
• Pătura mai profundă conţine cantităţi
reduse de oxigen datorită consumului
intens de către bacteriile
reducătoare. Această stratificaţie
chimică a oxigenului apare numai în
perioadele de acalmie atmosferică.

37
• Vântul agită puternic masele de apă
din bălţi ducând la omogenizarea
conţinutului de oxigen în toată
grosimea ei.

Reacţia ionică a apelor din bălţi depinde
de zona geografică şi productivitatea acestora.
• Bălţile oligotrofe din zona montană au
un pH acid datorită acizilor humici
iar
• cele eutrofe din zonele colinare şi de şes
sunt alcaline, cu slabe variaţii diurne:
noaptea devin acide datorită acumulării
de bioxid de carbon provenit din
respiraţia hidrobionţilor iar ziua sunt slab
alcaline prin consumul intens de bioxid de
carbon din procesul de asimilaţie
clorofiliană.

În bălţi nu exista o stratificaţie termică ca
cea din lacuri datorită adâncimii mici a apei.
• Oscilaţiile de temperatură sezoniere sau
diurne se
resimt în toată masa apei. Ziua temperatura
creşte la suprafaţa apei iar noaptea are loc o
omogenizare a temperaturii datorită curenţilor de
convecţie ce iau nastere, prin racirea apei de
la suprafaţă şi datorită mişcărilor apei resimţite
în toată masa ei. În iernile foarte geroase

38
apa bâlţilor puţin adânci îngheţă până la
fund punând în pericol existenţa e
hidrobionţilor.
Cantitatea de sedimente de pe fundul bălţilor
este mare şi concentraţia în substanţe
organice ridicată. Adâncimea mica a apei
face ca fundul bălţilor să fie bine încălzit şi
luminat încât activitatea bacteriană este foarte
ridicată. Intensitatea mare a mineralizării
face ca descompunerea materiei organice
provenite din corpul hidrobionţilor să se facă rapid
iar substanţele biogene să fie utilizate în mai
multe cicluri în acelaşi sezon.
2.2. Clasificarea bălţilor
În funcţie de dimensiunile lor Dussart (1966)
împarte bălţile în trei grupe:
• bălţi mari, cu suprafaţă relativ întinsă de
câteva
zeci de hectare si adâncime medie de 2-3 m. Au o
microstratificaţie termică diurnă ce alterneză
cu o homotermie nocturnă;
• bălţi relativ mici, cu suprafaţă redusă şi
adâncime
ce nu depăşeşete 1 m;
• băltoace, bălţi mici cu adâncimi de câtiva
zeci de
centimetri, care se încălzesc până la fund
vara la peste 25°C. Au caracter temporar,pot seca
datorită evaporaţiei intense din sezonul cald
sau datorită infiltrării în sol.

39
După componenta fitoplanctonului şi
productivitatea lor Wurtz (1958) clasifică
băltile din zona temperată în bălţi oligotrofe;
mezotrofe; eutrofe; politrofe.
1. Bălţile oligotrofe,
în raport cu originea oligotrofiei şi natura
fundului bazinului pot fi:
- bălti oligotrofe propriu-zise, au un
substrat bentonic nisipos sau pietros, au un regim
de oxigen favorabil hidrobionţilor, stabil in timp
şi uniform în masa apei. Flora algală este
variată ca specii şi nu prezintă variaţii
de abundenţă neregulate;
- bălti oligotrofe acide, sunt amplasate pe soluri
nisipoase sau argiloase, au cantităţi reduse de
mâl şi sunt proprii zonelor forestiere.
Fitoplanctonul este format din
Desmidiacee, Cloroccocale, Chrysophycee si
Peridinee, fără dominaţa uneia din grupe;
- bălti oligotrofe acide cu turbă, au un pH acid,
substratul conţine turbă, mineralizarea
substanţei organice în substrat se face lent şi
incomplet. În fitoplancton domină net
Desmidiaceele şi Diatomeele asupra
altor grupe de alge.
2. Bălţile mezotrofe, sunt ecosisteme care au pe
substrat cantităţi reduse de mâl iar planctonul este
dominat de Chrysophycee, singure sau în amestec cu
diatomeele si peridineele.
3. Bălţile eutrofe, după gradul de saturaţie în
40
oxigen a apelor de suprafaţă şi profunzime din timpui
zilei, pot fi:
- Bălţi slab eutrofe, in care se dezvoltă o
macrofloră dură bundentă. Pe părţile
submerse ale macrofitelor se dezvoltă
un perifiton dominat de diatomee iar în pelagial
domină peridineele şi diatomeele;
- Bălţi eutrofe moderate, se caracterizează
prin dominanţa algelor clorococale,
diatomee, peridinee si crisoficee. Uneori toamna
au loc înfloriri cu cianoficee din genurile
Oscillatoria şi Microcystis. În aceste bălţi se
dezvoltă intens macrofite submerse.
- Bălţi puternic eutrofe, sunt bălţi în care
domină clorococalele si
cianoficeele si care determină înflorirea
apei. In cantităţi reduse sunt prezente
diatomee, volvocale şi euglenoide;
4. Bălţile politrofe, au productivitate ridicată,
se colmatează repede datarită
acumulării unor mari cantităţi de mîl organic.
În orizonturile profunde ale apei apare un
deficit de oxigen datorită proceselor intense
de descompunere bacteriană a substanţelor
organice. Fitoplanctonul este predominat de specii
de volvocale, clorococale si cianoficee. Algele albastre
din genul Aphanizomenon dau naştere frecvent la
înfloriri cu consecinţe negative asupra hidrobionţilor
din aceste bălţi.

2.3. Asociaţii de organisme din bălţi
41
PLANCTONUL bălţilor
este un amestec de plancton litoral şi pelagic, cu o
structură specifică caracteristică în funcţie
de mărimea bălţilor şi de tipul acestora.
Planctonul bălţilor este numit heleoplancton.
În bălţile mici numărul redus de specii este
compensat de numărul mare de indivizi.
Fitoplanctonul din bălţi este format din:
diatomee,cloroficee, cianoficee,flagelate, dinoflagelate
• În bălţile din lunca inundabilă a Dunării
domină diatomeele urmate de cloroficee.
• Cianoficeele comune în bălţiile dunărene
sunt:
Anabaena,Aphanizomenon,Microcystis,Merismopedia
• Cloroficeele sunt reprezentate prin specii din
genurile Scenedesmus, Pediastrum, Euglena.
In bălţile eutrofe, vara, cloroficeele şi cianofiiceele
au o dezvoltare explozivă ducând la
înflorirea apelor. Înflorirea nu se produce simultan
în toate bălţie şi nu este provocată de
aceeaşi specie.
Zooplanctonul este format din
protozoare, rotifere, cladoceri, copepode.
În bălţile din lunca Dunării grupul dominant
este :
grupul rotiferelor (peste 60%), urmat de cladoceri
(19%) şi copepode (16%). Genurile reprezentative
sunt:
protozoarele: Vorticella şi Paramaecium,
rotiferele: Brachionus, Euchlanis, Keratella,

42
Notholca, Asplanchna, Polyarthra;
copepodele: Cyclops, Mesocyclops, Eudiaptomus,
Eurytemora iar
cladocerele: Daphnia, Moina, Chydorus, Leptodora.
In bălţile temporare odată cu secarea apelor, multe
organisme zooplanctonice trec în forme de
rezistenţă.
• Unele copepode trec într-o stare de viată
latentă, corpul fiind învelit în secreţii ale unor
glande.
• Flagelatele şi infuzorii elimină mare
parte din apă, se înconjoară de un înveliş
rezistent formând chişti.
• Cladocerele şi rotiferele trec perioadele
nefavorabile sub forma de ouă de
rezistentă.

Nectonul bălţilor,
în funcţie de mărimea bazinului şi tipul de
baltă, este reprezentat prin peşti,
batracieni, unele reptile.
• Ihtiofauna bălţilor este abundentă în
special în
cele cu caracter permanent. Componenţa specifică
variază în funcţie de sezon. Astfel în bălţile
din Lunca şi Delta Dunării primăvara intră
pentru reproducere numeroase specii de
peşti. Adulţii se retrag imediat dupa
depunerea pontei iar alevinii şi puietul
rămân să se hrănească în bălţi până toamna

43
când se retrag în Dunăre sau în bălţile mari
care nu îngheaţă în totalitate în perioada de iarna.
Sunt comune în bălţi specii de
crap, caras, caracudă, lin, babuşcă,
roşioară, ştiucă.
• Amfibienii sunt reprezentaţi în bălţi prin specii
de Rana şi Bombina iar speciile de Bufo
şi Pelobates sunt prezente în special în
perioada de reproducere.

BENTOSUL bălţilor
are o structura specifică în funcţie de natura
sedimentelor de pe fundul bazinului.

• În bălţile eutrofe din lunca inundabilă şi
Delta
Dunării fitobentosul are o structură specifică
asemănătoare cu cea a lacurilor.
Flora dură este bine dezvoltată iar buruiana
apelor acoperă cea mai mare parte din bental.
Dezvoltarea exagerată a vegetaţiei duce
la
acumularea unor cantitati mari de substanţă
organică în bental, intensifică eutrofizarea
băltilor, accelerează depunerea sedimentelor şi
succesiunea ecologică a bălţii spre
mlaştină.
44
• Structura zoobentosului din bălţile dunărene
este
legată de structura fundului bazinului, de
natura şi cantitatea de sedimente depuse în
timpul anului. Datorită condiţiilor foarte
diverse din bentalul bălţilor din lunca Dunării se
constată o mare diversitate specifică de
oligochete, hirudinee, bivalve, gasteropode,
coleoptere.
• Oligochetele din bălţi sunt reprezentate prin
specii
de Nais, Limnodrilus, Peloscolex, Tubifex,
• hirudineele prin specii de Piscicola şi Hirudo,
• bivalvele prin Unio, Anodonta, Dreissena iar
• gasteropodele prin specii de Theodoxus,
Viviparus, Fagotia, Limnea şi
Planorbis.
• Cele mai comune coleoptere din bălţi aparţin
genurilor Gyrinus, Hydrophylus iar
• tendipedidele sunt reprezentate prin genurile
Tendipes, Tanytarsus, Cryptochironomus.
3. Mlaştina
Mlaştinile sunt terenuri cu umiditate
ridicată şi ochiuri de apă pe care se dezvoltă
o vegetaţie hidrofilă specifică şi în care are loc
frecvent formarea turbei. Iau naştere
• pe locuri lipsite de scurgere, cu pantă
redusă şi substrat impermeabil,
• în zone unde aportul de apă depăşeşte
evaporarea sau
45
• prin colmatarea băltiţor eutrofe.
Ramura hidrobiologică care se ocupă cu studiul
mlaştinilor se numeste telmatologie (telma =
mlaştină).
După localizarea lor, modul de alimentare cu
apă, componenţa specifică şi producţia
primară mlaştinile pot fi oligotrofe, eutrofe,
mezotrofe sau distrofe.

• Mlaştinile oligotrofe sau tinoavele se
formează în
zona superioară a fagului şi inferioară a
molidului, la altitudini de 1.000-1.600 m, în
depresiuni montane cu climat rece, temperatura medie
anuală a zonei fiind de 4-6°C. Apa mlaştinilor
oligotrofe provine din precipitaţii, din condensare sau
din ape suprafreatice.
Tinoavele au o suprafaţă proeminentă,
bombată,
în micile depresiuni locale formate se
acumulează apa. Vegetaţia predominantă
este formată de muşchiul Sphagnum care în
condiţii de umiditate locală are tendinţa de
extindere periferică a tinovului.
• Apa din tinoave are o transparenţă redusă
şi o culoare maronie datorită compuşilor
humici şi turbei în suspensie.
• Temperatura are variaţii sezoniere şi circadiene.
• Chimismul apei depinde de modul de alimentare al
mlaştinei, de natura substratului mai ales de

46
prezenţa şi vârsta turbei din substrat.
Oxigenul solvit in apă are concentraţii mici iarna
şi ajunge la valori de saturaţie primăvara şi
toamna. Bioxidul de carbon liber este prezent în
cantităţi mari. Substantele organice solvite sub
forma de compuşi humici se găsesc în cantităţi
ridicate, reacţia activă a apei este acidă, cu
pH-ul cuprins între 3,5-5,2.

Fitoplanctonul din apa tinoavelor este reprezentat prin
specii de
• diatomee (Frustulia, Eunotia) şi
• flagelate (Dinobryon, Synura), vara înlocuite cu
• desmidiacee(Gymnozyga,Micrasterias,Xanthidiu
m).
Zooplanctonul tinoavelor este reprezentat prin
rotifere, cladocere, copepode.
Rotiferele caracteristice mlaştinilor oligotrofe sunt
Polyarthra platyptera,Keratella valga,Monostyla
virga.
Cladocerele din speciile Daphnia longispina,
Chydorus sphaericus, Bosmina longirostris, Moina
rectirostris, Polyphemus se dezvoltă în sezonul
cald.
Copepodele sunt reprezentate prin genurile Eucyclops,
Acanthocyclops,Macrocyclops,Eudiaptomus,Myxodiaptomus.
Fitobentosul mlaştinilor oligotrofe este reprezentat
prin macrofite din genul Sphagnum (Sphagnum
warustorfii, S. fuscum, S. squarossum, S. wulfianum,
S. medium, S. cymbifolium), Eriophorum vaginatum,
Vaccinium oxycocus, V. vitis idaea, plante care
47
formează o asociaţie vegetală specifică
turbăriilor Sphagneto-eriophoreto-vaccinetum.
În România tinoavele sunt frecvente în
depresiunea Dornelor, Oaş, Harghita
şi bazinul superior al Sebeşului.
Suprafeţele cele mai mari de turbării
sunt în depresiunea Dornelor şi în
Apuseni.

• Mlaştinile eutrofe se formează în
depresiunile
câmpiilor aluvionare, în zona inundabilă a
râurilor şi în regiuni bogate în ape subterane
superficiale.
Provin în majoritate din lacuri şi bălţi
colmatate şi invadate de vegetaţie palustră,
reprezentând stadii de senescenţă a
acestora.
Apa mlaştinilor eutrofe provine din ape de
infiltraţie şi inundaţie, este bogată în săruri
minerale nutritive, este de obicei limpede
sau are o culoare brună datorită depunerilor de
pe fund.
Reacţia apei este alcalină.
Suprafaţa mlaştinilor eutrofe este
concavă sau plană, vegetaţia palustră se dispune
concentric, la margine fiind dispusă
vegetatia dură (rogoz, stuf, papură) care este
înlocuită spre interior de briofite si alte forme
asociate.
Biocenozele mlaştinilor eutrofe sunt
48
asemănătoare celor din bălţile oligotrofe în
stadiul avansat de îrnbătrânire.
Macrofitele palustre sunt reprezentate prin specii de
Pharagmites communis, Typha latifolia, Gliceria fluitans,
Scirpus silvaticus, Carex vulpina.
În jurul mlaştinilor apar specii lemnoase
precum Salix repens, S. cinerea, S. fragilis, Populus
tremula.
Mlaştinile eutrofe sunt răspândite în lungul Dunării,
Someşului, Prutului, Călmăţuiului, în depresiunile
intramontane Giurgeu, Ciuc, Ţara Bârsei.
Succesiunea ecologică a mlaştinilor
poate merge pe două direcţii.
In zonele colinare şi de şes, prin umplerea
bazinului cu depozite organice şi reducerea
umidităţii, mlaştina poate deveni uscat. Flora
palustră este treptat înlocuită cu cea a uscatului,
dispare fauna acvatică, înlocuită cu cea terestră.
În zonele cu altitudine mai mare, peste 800 m,
mlaştinile eutrofe evoluează spre mlaştini
oligotrofe cu specia dominantă Sphagnum si faună
caracteristică. Evoluţia lor ia sfârşit când turba
ajunge să umple întreaga depresiune.
o Mlaştinile mezotrofe sunt stadii de
tranziţie între
mlaştinile oligotrofe şi cele eutrofe. Cele din jurul
tinoavelor arată clar succesiunea lor spre mlaştini
eutrofe. Sunt cunoscute sub numele de bahne.
o Mlaştinile distrofe sunt mlaştini cu
productivitate
redusă datorită cantităţilor mici de substanţe
biogene.
La nivel planetar mlaştinile ocupă o
suprafaţă de peste 1 milion km 2 şi datorită
49
Organisme planctonice din lacuri:
Organisme
1-Spirogyra; 2-Zygnema;bentonice
3-Scenedesmus; din4-Coelastrum;
lacuri:
affinis; 4-Chironomus
5-Richtriella;
acestui plumosus;
6-Closterium;
lucru joacă 5-Procladius
7-Navicula; un 8-Fragilaria;
rot major sp.;în
6-Tubifex
ciclul tubife
9-Asterionella; 10-Nitzschia; 11-Anabaena; 12-Microcystis;
biogeochimic al apei.
13-Gleotrichia; 14-Asplanchna; 15-Notholca;
Ele 17-
16-Macrocyclops; au Diaphanosoma;
rol, deasemenea, în reglarea debitelor
18-Daphnia;
râurilor
19-Bosmina; şi indică prezenţa
20-Acantholeberis. (dupa Pricope,unor
2000, p. surse
102). bogate de
apă.
În anurnite cazuri mlaştinile oligotrofe pot constitui
rezerve exploatabile de turbă.

50