Tratatul de la Amsterdam

(17 iunie 1997)

Dupa încheierea negocierilor Tratatului de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993, s-a convenit că se va efectua o revizuire pânǎ la sfârşitul deceniului: articolul N prevedea convocarea unei conferinţe în 1996. Conferinţa interguvernamentalǎ a fost deschisǎ la Torino pe 29 martie 1996, şi a durat mai mult de un an. S-a încheiat la Amsterdam pe 17 iunie 1997 printr-un acord politic la înalt nivel cu privire la un nou Tratat, semnat pe 2 octombrie 1997. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Contextul social al Conferinţei s-a tradus prin inserarea in tratat a douǎ noi titluri: cel consacrat vizelor, azilului, imigratiei şi altor politici legate de libera circulaţie a persoanelor care vizeazǎ instituirea pe termen de cinci ani a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie pe teritoriul uninunii şi cel privind ocuparea forţei de muncǎ, de asemenea prin aducerea în cadrul tratatului a prevederilor Protocolului şi Acordului asupra politicii sociale. Tratatul de la Amsterdam are patru obiective generale : a) sǎ plaseze ocuparea forţei de muncǎ şi drepturile cetǎţenilor în centrul atenţiei Uniunii Europene; b) sǎ suprime ultimele obstacole pentru libera circulaţie a persoanelor şi sǎ consolideze securitatea; c) sǎ permitǎ Europei sǎ îşi consolideze poziţia pe plan mondial; d) sǎ eficientizeze arhitectura instituţionala a Uniunii în vederea viitoarei extinderi.

1

STRUCTURA TRATATULUI Tratatul de la Amsterdam constǎ în trei parti, o anexa şi 13 protocoale. Prima parte include amendamente importante la Tratatul privind Uniunea Europeanǎ (TUE), Tratatul de instituire a Comunitǎţii Europene (TCE), Tratatul de instituire a Comunitǎţii Europene a Cǎrbunelui şi Oţelului (Tratatul CECO), Tratatul de instituire a Comunitǎţii Europene a Energiei Atomice (Tratatul CEEA sau Euratom), precum şi la Actul anexat deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European prin vot universal direct. Partea a doua se referǎ la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei Comunitǎţi Europene, urmarind sǎ elimine prevederile care nu mai sunt actuale şi sǎ adapteze textul anumitor prevederi. Aceastǎ parte prevede abrogarea Convenţiei privind o serie de instituţii comune, din 25 martie 1957, şi Tratatul de fuziune, semnat pe 8 aprilie 1965. Partea a treia conţine prevederile generale şi finale ale Tratatului: noul sistem de numerotare a articolelor (în Tratatul de la Maastricht, indexarea era facutǎ prin litere, prin Tratatul de la Amsterdam este înlocuitǎ cu o indexare pe baza de cifre), procedura de ratificare, versiunile lingvistice, perioada de valabilitate nelimitatǎ. În anexa este inclusǎ o listǎ de echivalare privind renumerotarea articolelor TUE şi ale TCE. La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind: Uniunea Europei Occidentale şi crearea unei politici comune de apǎrare, integrarea drepturilor şi obligaţiilor Schengen în cadrul Uniunii Europene, poziţiile adoptate de cǎtre Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie referitor la unele aspecte, aplicarea principiului subsidiaritǎţii şi a principiului proportionalitǎţii, protecţia şi bunǎstarea animalelor, rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeanǎ etc.

2

OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ ŞI DREPTURILE CETĂŢENILOR Prin Tratatul de la Amsterdam a fost introdus un capitol referitor la ocuparea forţei de muncǎ. Aplicarea politicii de ocupare a forţei de munca rǎmâne în mare parte responsabilitatea statelor membre. Tratatul de la Amsterdam stabileşte un cadru pentru aceste politici: * Urmǎrirea obiectivului de nivel crescut de ocupare a forţei de muncǎ este verificat în implementarea tuturor celorlalte politici comune. * Consiliul European examineazǎ situaţia ocupǎrii forţei de muncǎ în Comunitate şi adoptǎ concluzii pe aceastǎ temǎ, pe baza unui raport anual comun al Consiliului de Miniştri şi al Comisiei. * Consiliul de Miniştri examineazǎ în detaliu acţiunile intreprinse de Guvernele Statelor Membre în favoarea ocupǎrii forţei de muncǎ şi, dacǎ este necesar, trimite recomandǎri acestora1. Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al nediscriminǎrii (egalitǎţii). Uniunea poate combate orice formǎ de discriminare, indiferent cǎ este pe bazǎ de sex, rasǎ, origine etnicǎ, religie, dizabilitǎţi, vârstǎ sau orientare sexualǎ. Acţiunile sunt întreprinse de cǎtre Consiliul de Miniştri (farǎ sǎ prejudicieze celelalte dispoziţii ale Tratatului şi în limita puterilor care îi sunt conferite), prin decizii adoptate în unanimitate pe baza unei propuneri a Comisiei şi dupǎ consultarea Parlamentului European. De asemenea, dispoziţiile referitoare la cooperarea poliţieneascǎ şi judiciarǎ se aplicǎ mai ales în domeniul prevenirii şi combaterii rasismului şi xenofobiei. Prin Tratatul de la Amsterdam este consolidat principiul egalitǎţii între femei şi bărbaţi la locul de muncǎ. Este introdus conceptul de discriminare pozitivǎ, în baza cǎruia Statele Membre pot întreprinde acţiuni pentru favorizarea femeilor în vederea echilibrǎrii situaţiei în domeniile de lucru. Au fost stabilite sancţiuni împotriva Statelor Membre care ar încǎlca drepturile omului, realizându-se comunitizarea unor politici care ţineau de cooperare interguvernamentalǎ (imigrare, azil, vize).

1

http://europa.eu/abc/history/1990-1999/index_ro.htm.

3

Tratatul prevede o clauzǎ de suspendare care poate fi folositǎ împotriva unui Stat Membru care încalcǎ, în mod repetat, principiile care stau la baza Uniunii Europene. Acestui stat i se poate retrage dreptul de vot în Consiliul U.E., de ex., trebuind sǎ îşi respecte în continuare obligaţiile care decurg din statutul de Stat Membru. Pe lânga dreptul de nediscriminare menţionat, prin Tratatul de la Amsterdam sunt adǎugate o serie de drepturi cetǎţeniei europene: dreptul de a se adresa instituţiilor europene într-o limbǎ oficialǎ şi de a primi un rǎspuns redactat în aceeaşi limbǎ, dreptul de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului şi ale Comisiei Europene, în anumite condiţii, dreptul de acces egal la funcţia publicǎ comunitarǎ.

UN SPAŢIU DE LIBERTATE, SECURITATE ŞI JUSTIŢIE Noul Tratat prevede crearea progresivǎ a unui spaţiu al libertǎţii, securitǎţii şi justiţiei pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Sunt stabilite mǎsuri specifice pentru elaborarea unei politici europene comune în domeniul controlului şi al dreptului de intrare la frontierele Uniunii Europene şi în special în ceea ce priveşte azilul şi imigrarea. Într-o perioadǎ de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, toate Statele Membre trebuie sǎ ia masuri care sǎ vizeze: * suprimarea oricǎrui control al persoanelor la frontierele interioare, indiferent cǎ este vorba de cetǎţeni ai Uniunii Europene, fie cǎ este vorba de cetǎţeni din statele terţe; * stabilirea unor norme şi proceduri comune cu privire la controlul persoanelor la frontierele exterioare ale Uniunii Europene, a unor reguli comune referitoare la vizele de sejur cu o duratǎ de maximum trei luni. Tratatul defineşte, de asemenea, norme cu privire la: - primirea solicitanţilor de azil în Statele Membre; - condiţiile care trebuie îndeplinite de cǎtre cetaţenii statelor terţe pentru a putea cere statutul de refugiat; - procedurile de acordare şi de retragere a statutului de refugiat în statele membre ale Uniunii; - protecţia temporarǎ a persoanelor din state terţe care nu pot reveni în tara lor de origine şi a persoanelor care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţionalǎ.

4

Prin Tratatul de la Amsterdam, o parte dintre domeniile care aparţinuserǎ, conform Tratatului de la Maastricht, celui de-al treilea pilon al Uniunii, au fost transferate în primul pilon (libera circulatie a persoanelor, azil, imigrare etc.). Astfel, în titlul VI (Cooperare poliţieneascǎ şi judiciarǎ în materie penalǎ) rǎmân activitǎţile de prevenire şi combatere a rasismului şi xenofobiei, terorismului, traficului de persoane şi infracţiunile împotriva copiilor, traficul de droguri, traficul de arme, corupţia şi frauda.

CATRE O POLITICĂ EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE COMUNĂ Politica externǎ şi de securitate comunǎ rǎmâne în sfera interguvernamentalǎ, însǎ sunt aduse o serie de modificǎri faţǎ de prevederile Tratatului de la Maastricht. A fost creat un nou instrument în domeniul PESC: strategia comunǎ. Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea poate întreprinde misiuni de ajutor umanitar şi de menţinere a pǎcii (misiuni Petersberg). Prin Tratatul de la Amsterdam a fost creatǎ funcţia de Înalt Reprezentant pentru PESC care are rolul de a asista Consiliul în probleme de politicǎ externǎ şi de securitate comunǎ, în special prin contribuţii la formularea, pregǎtirea şi implementarea deciziilor şi prin derularea unui dialog politic cu state terţe (la cererea Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene). A fost înfiinţatǎ, de asemenea, o Unitate de planificare politicǎ şi de alertǎ rapidǎ în cadrul Secretariatului Consiliului de Miniştri. Rolul acestei unitǎţi este de a monitoriza şi analiza evoluţia politicǎ şi evenimentele internaţionale, inclusiv alerta rapidǎ cu privire la potenţialele crize. La recomandarea Consiliului, unitatea poate prezenta studii, recomandǎri sau strategii2.

REFORMA INSTITUŢIILOR UNIUNII EUROPENE ÎN VEDEREA EXTINDERII Aceastǎ reformǎ s-a tradus prin rezultate modeste. Principala problemǎ- o uniune de 2026 membri- a fost rezolvatǎ conform propunerii preşedinţiei olandeze-statele mici vor pǎstra un
2

Tudoroiu, Teodor, Tratatul de la Amsterdam , Tratatul asupra Uniunii Europene şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană cu modificările aduse de tratatul de la Amsterdam, Bucureşti, Editura Lucretius, 1999, pp. 25–36.

5

comisar, în timp ce statele mari vor renunţa la unul din cei doi comisari actuali, în schimbul unor compensaţii traduse prin mǎrirea ponderii voturilor lor în Consiliu.

Consiliul Uniunii Europene A fost numit într-o primă şedinţă la Dublin în martie 1975. Până la 1985 când s-a hotărât ca numărul reuniunilor să fie de două ori pe an, Consiliul European îşi organiza întrunirile de trei ori pe an. În situaţii deosebite, aceste întâlniri puteau avea loc şi de patru ori pe an. Votul în majoritate calificatǎ este extins la urmǎtoarele domenii: orientare şi acţiuni de încurajare în domeniul ocupǎrii forţei de muncǎ, excluderea socialǎ, libera circulaţie a persoanelor , mǎsuri de securitate socialǎ necesare liberei circulaţii, regimuri speciale pentru cetǎţenii strǎini, sǎnǎtatea publicǎ, egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bǎrbaţi, cercetarea şi dezvoltarea tehnologicǎ, lupta împotriva fraudei, cooperarea vamalǎ, statistica, protecţia datelor (înfiinţarea unei autoritǎţi consultative independente), regiuni ultraperiferice. Parlamentul European Parlamentul European are sediul la Strasbourg şi este singura instituţie ai cărei membri sunt aleşi prin vot direct exprimat de către cetăţenii Uniunii. Acesta este motivul pentru care Parlamentul exprimă, teoretic, voinţa politică a cetăţenilor statelor membre. Din 1979 deputaţii europeni au mandat de 5 ani. Această instituţie nu deţine întreaga putere legislativă, însă participă la procesul legislativ prin controlul asupra executivului. Desemnarea Preşedintelui Comisiei Europene trebuie aprobatǎ de cǎtre Parlament. Numǎrul membrilor Parlamentului European nu poate fi mai mare de 700 (indiferent care va fi numǎrul statelor care vor adera în viitor), deşi pentru 2009 se preconizează un număr de 732 membri. Comisia Europeană Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii, avându-şi sediul la Bruxelles. Această instituţie are rolul de a iniţia politici şi de a le pune în aplicare pe cele adoptate. Atribuţiile sale se pot rezuma în: iniţiere, implementare şi supraveghere. Comisia are în componenţă 20 de comisari desemnaţi de guvernele statelor membre. Guvernul Uniunii îl are

6

în frunte pe Preşedintele Comisiei care intră oficial în funcţie numai după votul de aprobare al Parlamentului Europei. Timp de cinci ani de zile preşedintele şi membrii Comisiei deţin mandatul, după această perioadă mandatul reînnoindu-se. Rolul politic al Preşedintelui Comisiei Europene este consolidat. Membrii Comisiei sunt numiţi printr-un comun acord între guvernele statelor membre şi preşedintele Comisiei. Curtea de Justiţie a Comunitǎţilor Europene Îşi are sediul la Luxemburg şi are rolul de a judeca modul de aplicare a tratatelor şi a legislaţiei, putând aplica sancţiuni pentru încălcarea acordurilor comunitare. Curtea este formată din câte un judecător aparţinând fiecărui stat membru şi nouă avocaţi numiţi de Consiliul de Miniştri, pentru un mandat de şase ani care poate fi reînnoit. Prin Tratatul de la Amsterdam, Curtea are responsabilitatea directǎ de a veghea la respectarea drepturilor omului, iar jurisdicţia sa se extinde, incluzând urmǎtoarele domenii: imigraţia, azilul, vizele şi trecerea frontierelor3. Consiliul de Miniştri Funcţionează pe baza principiului interguvernamental în care participanţii reprezintă interesele naţionale ale statelor din care fac parte. La şedinţe iau parte miniştrii din guvernele statelor membre care răspund de domeniile aflate în discuţie (agricultură, justiţie, finanţe etc.). Preşedinţia Consiliului de Miniştri este schimbată la fiecare 6 luni, ministrul de externe al altui stat membru preluând oficial această funcţie. În toamna annului 2002 a avut loc o dezbatere în care s-a propus introducerea funcţiei de Preşedinte al Uniunii Europene ales de către Consiliul Europei sau prin vot direct de către cetăţenii statelor membre. Întâlnirile sunt în jur de 80-100 pe an, prin importanţa deciziilor adoptate, această instituţie având rol legislativ alături de Parlamentul Europei4.

3

Naumescu, Valentin, Sisteme politice comparate, elemente de bază, Cluj–Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2003, pp. 115–124. 4 Păun, Nicolae, Istoria construcţiei europene, Vol. I, Cluj–Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2000, p. 178.

7

Comitetul Economic şi Social Este un organ consultatativ al Uniunii Europene, înfiinţat în 1957. Este consultat în noi domenii: ocuparea forţei de muncǎ, afaceri sociale, sǎnǎtate publicǎ. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a introdus, de asemenea, posibilitatea ca şi Parlamentul sǎ consulte CES5. Comitetul Regiunilor Este înfiinţat in 1994 prin Tratatul de instituire a Uniunii Europene, fiind alcătuit din reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi locale europene. Beneficiazǎ prin Tratatul de la Amsterdam de o mai mare autonomie administrativǎ, iar domeniile în care aceastǎ instituţie este consultatǎ au fost extinse, incluzând: ocuparea forţei de muncǎ, afaceri sociale, sǎnǎtate publicǎ, protecţia mediului, Fondul Social, pregǎtire profesionalǎ şi transporturi. Ca şi în cazul Comitetului Economic şi Social, şi Comitetul Regiunilor poate fi consultat de cǎtre Parlamentul European6.

5 6

http://eesc.europa.eu/index_ro.asp. http://europa.eu/institutions/consultative/cor/index_ro.htm.

8

Bibliografie

1. Naumescu Valentin- Sisteme politice comparate, elemente de bază, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj–Napoca, 2003. 2. Păun, Nicolae- Istoria construcţiei europene, Vol. I, Cluj–Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2000. 3. Tudoroiu, Theodor- Tratatul de la Amsterdam , Tratatul asupra Uniunii Europene şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană cu modificările aduse de tratatul de la Amsterdam, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999.

Alte surse: Internet 1. http://europa.eu/abc/history/1990-1999/index_ro.htm. 2. http://eesc.europa.eu/index_ro.asp 3. http://europa.eu/institutions/consultative/cor/index_ro.htm.

9

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful