You are on page 1of 24

CÂMPINA SERIA A DOUA

No. 8
AUGUST 2014
VI T RI NĂ DE ARTĂ NOUĂ
FONDATĂ DE GEO BOGZA LA 1 IANUARIE 1928
EDITOR: BIBLIOTECA MUNICIPALĂ «Dr. C. I. ISTRATI»
PUBLICAŢIE DE PEDAGOGIE A LECTURII
Î NGR I J I TĂ DE F L OR I N DOC HI A
În acest număr semnează:
Florin Dochia, Mioara Bahna, Serghie Bucur, Paula Romanescu, Andreea
Violeta Bobe, Theodora Balaci, Maria Nicolai, Cornel Sânioan Cubleşan,
Gherasim Rusu Togan, Stéphane Mallarmé, Kostas Koutsourelis, Michel Deguy,
e.e. cummings, Syna Queyras, Vanessa Place, Liliana Ene, Benoît Casas
D
ublă inconştienţă. „Poetul e sărac, inocent, abuzat?
Da, ca totdeauna, şi e bine că e – că nu se opreşte
din a repeta ideologia burgheză, într‐un moment de
anxietate, dar savurând acum revanşa venită de departe. Nou,
totuşi, e că «poetul» e acum de acord cu locul acesta. El e
voluntarul imposibilului, adesea menajat (în loc să fie internat),
în acest sens. Tot ceea ce i se cere, în fond, e de a nu avea
pretenţia unei opere. «Este poezie» devine echivalent cu
«Foarte bine, dar nu este de citit, mulţumesc.»” Philippe
Sollers fixează momentul poetic al finalului de secol XX,
statutul acesteia fiind şi rezultatul devenirii mijloacelor de
comunicare de masă şi masificării relaţiilor sociale, paradoxal,
însoţit de o augmentare a izolării individului, întoarcerii spre
sine, dar nu neapărat şi spre o viaţă interioară mai bogată.
Receptorul potenţial de poezie este o fiinţă raţională
singuratică marcată de contingent, de iluzia împlinirii
personale prin participare amorfă la „marşul triumfal” al unei
mulţimii indefinite.
Cum poţi scoate fiinţa asta din amorţeală?
Una dintre căi este aceea a poeziei de atitudine, cu atenţia
acordată celor oprimaţi şi asumarea rolului de purtător de
cuvânt. Nimic nou, deja anii cincizeci din secolul trecut a făcut‐o
(nu în România, desigur!), poate că este din nou momentul,
de pe alte premize, cu mijloacele diverse, alăturându‐i muzica
şi imaginea – un sincretism care face bine receptării, pentru
că implică mai multe canale de comunicare, mai multe
categorii de sensibilităţi. Un avantaj îl reprezintă, azi, existenţa
reţelelor sociale care reuşesc să adune colectivităţi specifice,
altfel imposibil de constituit.
O altă cale ar fi aceea a intimismului, a deliberatei
obscurităţi deprimate, care se adresează momentelor de
întâlnire cu Sine, de reflecţie asupra propriei persoane şi asupra
relaţiei cu lumea. Publicul pentru o astfel de poezie poate părea
restrâns, dar publicul pentru poezie, în general, este restrâns!
Nu pot lăsa deoparte o direcţie interesantă, în anii din
urmă, aceea care revizitează valorile avangardei suprarealiste
şi le combină cu elemente de tip metafizic, cu apeluri la
transcendent, ca mijloace de judecare şi de re‐constituire a
lumii. Nu este poezia religioasă, aceasta are rezervat un spaţiu
aparte, acelaşi dintotdeauna, este conservatoare, mult mai
conservatoare decât au gândit‐o înaintaşii de acum două
milenii sau de acum cinci secole; nu, este vorba numai
încercare unei altă căi de cunoaştere şi de interogare despre
rosturile existenţei.
După experienţele mizerabiliste şi utilitariste din prejma
anului 2000, care nu au lăsat prea multe urme, dar au meritul
de a fi epuizat o cale închisă pentru, în primul rând, lizibilitatea
poeziei, lucrurile par a se aşeza şi din această direcţie. Poţi
folosi exclusiv materiale „second hand” sau „trash” pentru
creaţie, dar nu te aştepta să obţii mai mult decât un strigăt de
uimire combinată cu oroare! Preamultul nu a făcu niciodată
viitor în artă. Iar ready‐made‐ul în materie de Cuvânt are
relevanţă limitată.
Ce ne revelează lectura reală a poeziei contemporane? (se)
întrebă Sollers. „Nimic prea grav: o cu totul altă experienţă a
timpului, a spaţiului, a auzului, a văzului, a plăcerii.” Gândirea
poeziei devine o categorie a psihologiei. A scrie şi a asculta / a
citi poezie capătă (şi) valenţe terapeutice. Acesta ar putea
constitui un subiect aparte, cu participarea psihologilor (mai
cu seamă că una dintre temele lor de reflecţie arzătoare este
dacă psihologia este ştiinţă sau este artă!): poezia ca terapie
(a sufletului).
Cu siguranţă, ceva dispare din poezia actuală. Jocul
cuvintelor cheamă gândirea reflexivă, poate ca răspuns la apelul
filosofiei spre tehnicile de construcţie a discursului poetic, drum
deschis cu generozitate de Nietzsche. Sunt date deoparte
gândirea leneşă, trăirea superficială, repetarea clişeelor
actualităţii, linguşirile, laşităţile, falsele credinţe, malignităţile,
inconsistenţele… Ceea ce ne aduce aminte de frumoasele
cuvinte al lui Dylan Thomas: „Un poem bun este o contribuţie
la realitate. Lumea nu mai este aceeaşi după ce un poem bun
i‐a fost adăugat. Un poem bun ajută la schimbarea formei
universului, ajută la extinderea cunoaşterii fiecăruia despre sine
şi despre lumea înconjurătoare.” Poate că Seneca exclama pe
bună dreptate, în Scrisoarea a opta către Lucilius: „Câte lucruri
aflăm la poeţi, pe care filosofii le‐au spus deja sau pe care ar fi
trebuit să le spună!” Philippe Beck (**) vorbeşte de o dublă
inconştienţă, a poetului care filosofează fără să ştie, însoţită de
cea a filosofului, care, fără să vrea, obligă poetul să filosofeze.
Acest „mariaj” ar fi un argument pentru ideea „eternei
reîntoarceri” (Nietzsche), adică a reluării, pe noi premise socio‐
psihologice, a aceloraşi idei din antichitate despre „lupta” dintre
poeţi şi filosofi. Nu îndeamnă Epicur, comentat de Seneca: „Fii
sclavul filosofiei ca să te bucuri de adevărata libertate”?
Interesantă servitutea ca libertate adevărată, judecată acum,
peste epoci! Dar nu poezia filosofică ori propensiunea spre
filozofie a vreunor creatori este în discuţie. Aspectul poate fi
minor, atâta vreme cât realitatea „pieţei” de poezie nu
dezvăluie interesul pentru o astfel de direcţie. Mai degrabă ceva
ce ţine de superficialitatea şi minima rezistenţă cu privire la
valoare ar fi de observat, în „piaţă”. Nimic mai periculos pentru
poezie, pentru marea poezie, care este, desigur, cu totul
altceva, avertizează Philipe Sollers, decât jocul formal,
confidenţa personală sau refrenul patetic. „Poezia care discută
adevărurile necesare este mult mai puţin frumoasă decât
poezia care nu le discută”, spune Lautréamont*** şi reflecţiile
sale despre suferinţă şi lipsa de speranţă a celor care o disecă
sunt foarte actuale. Memoria şi simţurile poetului nu sunt decât
hrana impulsului creator, transpunea lor nudă în text nu prea
face poezia. Nu poţi transporta apa pe apă, aerul pe aer –
poezie are nevoie de un vehicul, acesta este cuvântul care
construieşte lumi semnificative, cuvântul care nu spune
adevărul, ci este adevărul.
Criza poeziei ar putea fi, aşadar, una dintre crizele
comunicării, parte a avatarelor lumii contemporane. Sellers
încheie en fanfare: „Nu există o criză a poeziei. Nu există decât
un imens şi continuu complot social care ne împiedică să o
vedem.”
Şi totuşi, de ce întrebarea persistă?
____________
** L’époque de la poésie, Littérature, N°120, 2000. Poésie
et philosophie. pp. 33‐44.
*** Poésies I, #31, Gallimard, collection Poésie, 1973
Criza poeziei? [2]
Florin Dochia
actualitate
NO. 8 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
2
C
ele două părţi ale volumului Grota şi literele –
Editura Eikon, Cluj‐Napoca, 2013, cu o prefaţă,
Elogiul literei, semnată de Irina Petraş –, I. Scaunul
gol de lângă foc şi II. Viespe de grotă, atestă etapele unei
iniţieri în drumul spre sine, în care preocuparea pentru
procesul de creaţie şi punctarea anamnezică a unor episoade
din trecut formează sursa imaginarului liric, coroborat cu o
simbolistică uneori transparentă, alteori cu un grad de
complexitate sporit prin mixarea datelor culturale şi a celor
recuperate de privirea retrospectivă, către paradisul pierdut,
peste care stăpâneşte imaginea mamei, cu gesturile ei simple,
în casa copilăriei, sediul desăvârşirii (Roza perfectă e casa
copilăriei), al simplităţii şi a tot ce înseamnă viaţa, la care se
adaugă pajiştea, peste care aleargă un cal negru,
metamorfozată în coală albă de scris (unde însă Unii poeţi îi
duc calului lor la grajduri / doar tava digresiunilor) , incluzând,
ca urmare, firesc, şi arta: Când scrisul e ca şi cum aş ţine în
mână / felia aceea de pâine, din mâna mamei, întinsă fiului,
odată cu un pahar de lapte aburind.
Poeme ample, în vers liber, creaţiile lui George Vulturescu
din volum par a confirma dăltuirea lor anevoioasă, prin timp,
pe pereţii Pietrelor Nordului, înfrăţite, deci, cu stânca,
îngemănate cu statornicia acesteia.
O caracteristică a imaginarului acestei poezii reflexive a
lui George Vulturescu este omniprezenţa divinului, ca garant
al autenticităţii trecutului, pe de o parte, şi al eficienţei actului
creator, pe de altă parte, atât în vederea păstrării urmelor
lui, cât şi pentru conturare propriului profil al celui care
polarizeză chiar literele poemului care s‐au strâns ca un şnur
la gâtul meu, pentru că poezia se scrie cu luturi şi picături de
rouă, iar scrierea e un drum, spre acolo unde Dumnezeu
toarce neantul pentru aripi / de păsări.
Această lirică a eului este învăluită într‐un evident şi
constant sentiment al nostalgiei, susţinut de atenţionarea
mamei că Nu mai sunt nici cai pe câmpiile din sat, fiule, un
fel de ecou al villonianului où sont les neiges d’antan, care
străbate volumul, coroborat cu o irepresibilă nevoie a
rămânerii în contiguitatea sacrului.
Două vârste îşi pun laolaltă lamura în poezia lui G.
Vulturescu din acest volum: copilăria şi maturitatea, prima
creând premisele celei de‐a doua, pentru că acum se adună
evenimentele ale căror amprente urmează să‐i alimenteze
viaţa şi arta. De pildă, un episod, cu definitive consecinţe
existenţiale, din care derivă laitmotivul orbului, e amintirea
faptului că La vârsta de şase ani în curtea părintească / un
par de lemn mi‐a străpuns ochiul stâng, învăţându‐l, apoi, să
plângă şi să râdă doar pe jumătate. Ecouri ale acestui fapt
autobiografic, de unde extrage sau căruia îi atribuie
cauzalitate destinală, se regăsesc de‐a lungul volumului, eul
creator ipostaziindu‐se ca actant al vieţuirii, a cărui
competenţă contemplativă e oferită, cu generozitate, ca
variantă, celor care ar avea curajul să‐şi asume, temporar,
perspectiva sa: Vreţi să priviţi prin ochiul meu orb, să fiţi /
păstori de cenuşi? Vreţi să‐l purtaţi în locul meu / ca pe o rază
de laser peste lume?
Orbul – în ipostaza lui Row, a celor doi orbi de lângă
cişmeaua din parcul oraşului ori a celui care a zis: „Numai cine
agoniseşte ceva în ochi / va avea ce să vadă” –, ca şi cel fără
auz constituie, în consecinţă, imagini‐laitmotiv ale cărţii,
sugestie a posibilei multiple sau, cel puţin, duble percepţii
asupra totului, a nu mai auzi sau a nu mai vedea decât pe
jumătate fiind semnul celor aleşi să rămână, mai degrabă,
ataşaţi de lumea profundă din lăuntrul lor. Se delimitează,
astfel, două perimetre: al lumii vizibile, alcătuită din imagini
ale trectului, cu precădere, care le invadează pe cele ale
prezentului, până aproape de a le anula, şi al gândului. Un
liant al celor două spaţii sunt Pietrele Nordului, ocupând locul
central, un fel de Stonehenge, sacralizat de privirea ochiului
sănătos, dar şi de amintirea privirii celui care n‐o mai are, şi
înconjurat de ritualuri insolite, câtă vreme Există o
aristocraţie a stejarilor de pe Pietrele / Nordului pe care o
servesc.
Mituri, credinţe, translând în ritualuri ezoterice, uneori
convertite în expresii ale cotidianului, la care participă Poeţi
printre ruinele Cetăţii Zathamr, îi dau Someşului statutul de
nucleu al acestei lumi, identificat astfel din străvechime, ceea
ce face ca umanitatea de aici să pară anistorică, adunând ca
într‐un creuzet (situat în Satul meu de sub codru), nu doar
mituri – locale ori universale, de pildă, Sânzienele ori mitul
lui Narcis –, ci şi fiinţe reale sau plăsmuite, încât, din
contemplarea acestui tot, se naşte versul, dar Versul nu e
piatră, e delirul ei, strâns demult, de când, în gând, a rămas
pe treptele casei un copil aşteptând colindătorii, ocrotit de
mama Irina şi tatăl meu Gheorghe.
Amintind de blagienii Paşii profetului, în primul rând prin
atmosfera mitică, aceste poeme sunt evadări din cotidian în
trecut sau în oniric, într‐un timp suspendat în idilic, traversat
de perspectiva lui Zarathustra ori de urma glasului său, a lui
Iisus sau de cea a părintelui slujitor la altarul bisericii de la
Tihăria natală, leagănul spiritual al poetului, care adună, apoi,
alte urme ale spiritualităţii lumii, lăsate de Robert Musil, de
Borges, de Rilke, de Sábato, de Proust, de Anghelos
Sikelianos, de Ezra Pound, de Beethoven, dar, întâi de toate,
de Cartea Sfântă a creştinătăţii, fiindcă sihastrul Misail, în
partea a doua a cărţii, aşa cum îşi închipuie eul căutător, îi
spune acestuia că orice grotă se hrăneşte cu altă grotă.
Cele mai multe poeme din volum au o evidentă tentă
alegorică, iar unitatea întregului e susţinută, pe lângă
particularităţile prozodice şi ale perspectivei lirice, prin
recurenţa unor simboluri: al cuţitului, parte organică a
pământului, crescând din el în adevărate lanuri sau aruncat
de apele râului pe mal, obiect utilitar, dar, cu deosebire,
potenţialitate de acte cu contur mitic sau magic. De
asemenea, oile şi păstorii (de oi, de oameni ori de cuvinte, în
special, însă în această paradigmă afându‐se şi păstorul de
cenuşi ori cel al roţilor), peştii, cu simbolistica preluată din
textele sacre, preotul sau, mai degrabă, dăruitul cu harul
sacerdotal se adaugă celorlalte motive literare din volum,
împreună cu sugestia sau exprimarea explicită a altora, între
care sacrificiul, conexiunile oximoronice dintre victimă şi
călău, mergând până la convertirea unuia în celălalt, chiar şi
cronica literară
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 8 ‐ 2014
3
George Vulturescu
– Grota şi literele
Mioara Bahna
la nivelul cuvintelor (Niciodată nu ştim cine se înstăpâneşte
peste cine, din moment ce vânatul şi vânătorul sunt totuna).
Preocupat de creaţie şi de raportul artistului cu arta,
pentru G. Vulturescu, la fel ca şi pentru alţi creatori, orice
nouă realizare a sa înseamnă o sporie a pavezei, dar, totodată,
şi a izolării, a solitudinii: cu fiecare carte îmi părea / că trupul
îşi adună un alt înveliş, o altă / carapace. În plus, urmând o
topografie afectivă, fixată chiar şi pe retina ochiului orb de
paşii copilului de altădată, i se acutizează, măcar vremelnic,
sentimentul vinovăţiei de a fi trădat lumea tangibilă printr‐o
precoce şi irevocabilă apropiere de cărţi, alături de care a
stat mai mult decât lângă / arborii din ograda casei, mai mult
decât lângă / mormintele părinţilor... Şi, totuşi, vinovăţia nu
e de neiertat, câtă vreme Tu, Doamne, îngăduiai această
frumuseţe / acolo decât pe scândura putredă a bârnelor din
biserică, printre ispitele cireşelor şi printre litere, pentru că,
de fapt, literele fac posibil orice, atunci când se strâng în
cuvânt.
Într‐o lume dominată de concret, privirea ingenuă,
căutarea visului rămân doar apanajul poetului: A căuta
potcoave de cai morţi este înjositor /dacă nu eşti poet, iar
potcoavele sunt exemplare de / terfeloage în care poţi citi
călătoriile altora. Mai mult, potcoavele pierdute de cai sunt
ca niște incunabule din colburile lumii, pipăite cu ochiul orb.
În a doua parte a volumului, Viespe de grotă, iniţierea se
continuă şi se accentuează, mergând pe urmele sihaştrilor
Misail şi Daniel, ceea ce a făcut posibilă osârdia acestor
rânduri. Laitmotivul ochiului şi al lăuntrului de sub calota
craniului continuă să fie sediul plămădirii lumii celei din carte,
acolo unde şuierul / vuietul / biruinţa spaimelor / sapă galerii
spre lutul de‐afară / de‐acasă din sat. Asemenea lui Dante,
condus prin ţinuturile de Dincolo de Virgiliu şi apoi de
Beatrice, poetul contemporan se lasă condus de gândurile
către cei doi eremiţi pe care şi‐i ia însoţitori tăcuţi, imaginari
prin lumea lor spre a se elibera de lupii aduşi în găvanele
ochiului.
În chilia lui Misail, cel care îţi caută drumul are revelaţia
lumii ca alcătuire de grote concentrice, identificând câteva
dintre acestea: grota din creier, cea a literelor, cele în care şi‐
au avut sălaşul sihaştrii, dar, departe de a găsi răspunsurile
căutate, întrebările îi sporesc: – Grota e fiica stâncii sau
spaima ei? Sau: Pe rugăciunea mea, oare, urc, sau atârn?
Ezitările – între grota din stâncă şi grota din creier ori între
oglindă şi ochii celuilalt – sunt semnul celui care intuieşte
nemărginirea lumii şi limitele fiinţei, dar ochiul orb şi urechea
care nu aude sunt, mai ales, şansa scufundării în infinitul
gândului, dacă, între pereţii de stâncă ai grotei – în oricare
ipostază a ei –, ochii din afară nu‐mi mai sunt de nici un folos.
Configuraţia, dar şi atmosfera psalmică a poemelor sunt
evidente, în aproape toată partea a doua a cărţii, induse şi
susţinute, din sine, de nevoia de autocunoaştere, dar şi de
locurile în care au hălăduit eremiţii şi unde sensurile lumii se
încheagă, se dezvăluie şi se învaţă nebănuit, din Sunetul
cuvântului sau /tăcerea lui. Grota, un fel de purgatoriu, unde
eul poposeşte cu ochii ciuruiţi, creează premisele
reconsiderării / revalorizii celor ştiute şi, totodată, creează
beatitudine – beţia grotei –, fiindcă până noaptea târziu din
magma pereţilor / ţâşnesc şiruri de litere negre, iar cel care
intră în cavernele ei, regăsind‐o ca pe un uter matern la care
ne întoarcem / iar şi iar, se metamorfozează, devine un
vulcan:/ pentru că amintirile lui erup continuu. Vine însă, ca
în orice căutare, şi momentul îndoielilor, când încep să cred
că grota e o erezie.
Prin glasul lui Misail, amintind vorbele Sfântului Antonie,
Eremitul, poetul reiterează eminesciana mediaţie, mutatis
mutandis, din Odă (în metru antic), la imposibilitatea revenirii
la starea de inocenţă dinainte de impactul cu forme ale
cunoaşterii decisive în plan ontologic: Dacă auzi chemarea
unei vrăbiuţe / nu mai regăseşti pacea dinainte.
Păstrând perpetuu streaşina casei copilăriei, aflată în
fundul ochiului, acolo unde Dumnezeu învaţă cucuvelele / să
ne silabisească numele, invocându‐l pe Dumnezeu, „extras”
de viespe de grotă la fel ca pe‐o scânteie din cremenea stâncii,
pe fundalul unei naturi edenice – de pe piatra din faţa chiliei
sihaştrilor, ucenicul peste timp asistă la spectacolul naturii,
privind cum plouă, contemplând bradul din dreapta /
lumânare curată şi fulgerele căzând, în timp ce, sub calota
craniului, se revede copil în casă, pe vreme de furtună,
rugându‐se ca părinţii, aflaţi la la muncă, pe câmp, să vadă
drumul înapoi –, eul işi reconsideră identitatea:
scrisul e noua mea piele pentru că poetul nu are nici
o apărare în afara versului.
q
4
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 8 ‐ 2014
cronica literară
I
n plină „Sărbătoare a celor două Julii” ale lui Bogdan
Petriceicu Hasdeu, Soţia şi Fiica, era într‐o zi de
miercuri – 2 Julie 2014, în vecinătatea Castelului
Julia Hasdeu, din Câmpina, primii din partea scriitorului şi
editorului Marian Ruscu, volumaşul de poeme scrise de
fiica domniei sale, distinsa Beatrice Ruscu. Elegantul
florilegiu – coperta şi dtp‐ul, maestrul Florin Dochia – a
apărut la editura „Timpul” în anul în care încă ne aflăm:
2014. Titlul ne este explicat în pagina cu care cărticica se
deschide, la prima vedere de cineva care îşi rezervă
anonimatul sau, din raţiuni ce par a fi bazate pe discreţie,
de autoarea înseşi, într‐o formulare inedită: „Cinquina e o
specie cu formă fixă. Cele cinci versuri urmează tiparul
silabic 2‐4‐6‐8‐2. Primul vers trebuie să reprezinte un
substantiv sau să redea o imagine (două silabe), al doilea
este descrierea acestuia, de exemplu printr‐un adjectiv
(patru silabe), al treilea o acţiune – verb (şase silabe), al
patrulea aprofundează sentimentul / emoţia sau
evidenţiază o senzaţie de transmis (opt silabe), iar ultimul
vers este sinonimul substantivului iniţial şi oglinda acestuia
din primul vers (din nou două silabe). Teoretic, este o
poezie care concentrează o idee, un gând dau chiar noţiuni
mai ample. În practică, este un exerciţiu de gândire, ca o
integramă poetică, o libertate finită, care nu limitează însă
fantezia”. Din colţul de sus, dreapta, al copertei a IV‐a,
chipul surâzător al Beatricei Ruscu zâmbeşte dezinvolt,
parcă Pegasului care i s‐a aşternut la picioare, pentru a o
purta prin sideral, sonorizând privirile noastre neiniţiate în
frumuseţea feminină. Giuvaierul cu evazive accente
epistolare, gravează în auz o muzicalitate parcă dintr‐o
livadă a cireşilor ningând peste kimonourile în mişcarea
tăcută a botinelor de lemn: „Poet / neimportant / umblă
creanga‐n lume / cu poveţe în desagă / suflet” („Eu”).
Prozodia aleasă de poeta Beatrice Ruscu frapează prin
vigoarea esenţializării dublată de ritmurile în ascendenţă
simfonică, aidoma unui lied din vremuri uitate, când
oamenii – îndrăgostiţi sau întristaţi, perorau aprinşi de
pornirile iubirii sau împovăraţi de dureri, eşecuri, pierderi
ireparabile. Construcţia este, prin urmare, originală (până
la proba contrarie, cronicarului nefiindu‐i cunoscută), iar
unicitatea ei, deşi aminteşte de haiku, garantează statutul
valoric în diversitatea poetică.
Poeticul – substanţa scriiturii etajate în cinci rânduri –
fiinţează prolific, el dislocă semantica stărilor / viziunilor
autoarei, se sublimează şi apoi prinde conturul şi forma
ideii / gândului / sentimentului acesteia, ca o sonată din
Mozart sau Brahms. Arborescenţa sonoră deprinde panta
ondulatorie a coroanei de brad legănându‐se peste o
prăpastie şi se închide în singurul ram care vârfuieşte
cetina conică. Ascendenţa cinquinescă are îndrăzneala
tuşei finale la un portret sau un peisaj; ea pecetluieşte
„carnea” iluziilor devenite întruchipări ale spiritului
percutând, asemenea muzicianului, în zbuciumările sau
reveriile săpate în partitura interpretată.
Asistăm la un regal de imagini – figuri de stil, cum ştiam
că se numesc, pe vremurile noastre perimate azi;
abundenţa metaforelor e controlată sever, atent, zgura nici
măcar bănuită să nu fie. Autoarea – cu nume princiar –
însoţeşte cititorul cu graţie şi îndoială – condiţie a Poeziei
veritabile, prin imensul, nemărginitul Parnas, oprindu‐se
acolo unde un semn, un sunet ori o culoare îi iese în cale,
zălogindu‐i emoţiile. „Doamne / abătute / ţes şi întreţes
mult / covoarele zburătoare / fete” („Şeherezade”); „Poem
/ avangardist / vine primăvara / sindromul crucificării /
amor” („Despre dragoste”); „Limbaj / de chihlimbar /
tăcem împreună / demnitatea cuvântului / versuri” („Cum
ne iubim”); „Cheie / lingvistică / aprinde şi stinge / lumina
pe genunchiul meu / deschis” („Modus vivendi”).
Beatrice Ruscu ne surprinde în chip deosebit,
remarcabil, prin cinquineficarea unui personaj planetar,
precum Garcia Marquez: „Tablou / galben de grîu / mătură
iernile / gândind cald şi patriarhul / static” („Marques”).
Zugrăveşte transcendental eterna curgere a Istrului:
„Doină / albăstruie / şopteşte Dunărea / bate vântu frunza‐
n dungă / cântec” („Tristeţe”). Dezhumează straturi ale
Istoriei: „Troieni / decorate / s‐au aşternut în pas / bate
tocul în el cuie / greceşt” („Elenă”). Un expresionist
remember actualizează lupta în favoarea Culturii – pentru
care pledează „toată frunza şi iarba” luminată: „Carte /
romantică / naşte un oraş nou / foc în suburbii / vcolum”
(„Literatură”).
Apariţia la rampa Poeziei a Beatricei Ruscu, pe structura
poemului miniaturizat în dantelăria cinquinescă
împrospătează discursul liric şi aeriseşte peristilul
grafomanilor înghesuindu‐se abraş la nemurire!
t
5
NO. 8 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
cronica literară
Beatrice Ruscu
– cinquine
Serghie Bucur
U
nde eşti copilărire cu… păpuşile cu tot – îşi
vine să exclami, parafrazând liber, la citirea
noului volum al Silviei Bitere. „De‐a Coraline”
(2012) ne făcea atunci cunoştinţă cu „sporovăiala unei
puştane”, „un fel de incantaţie de candoare” (Al.
Cistelecan), o joacă de‐a jocul al unei Alice maturizate
prea devreme, înainte de ieşi dintr‐o lume a misterului,
unde „oamenii sunt decupaţi din ziare se amestecă /
dadaist lunatic absent” şi „sub asfalt se dă un spectacol
în care oamenii joacă rolul / perfect de mort”. A rămas
azi, şi persistă în noul volum, o gravitate pe care nu‐mi
explic de ce comentatorii nu au observat‐o, în grija de a
îi încadra – închide! – poezia într‐un gen anume (de la
romantism la suprarealism – Angela Nache Mamier, de
parcă ar exista un poet autentic azi fără a parcurge, fără
a „rata” TOATE orientările, experienţele anterioare!), o
gravitate a patimii neostoite de a cunoaşte/înţelege
lumea înconjurătoare. Este o lume încărcată de imagini
bulversante şi goală de sens, pe care Silvia Bitere
încearcă să o re‐constituie, să o re‐iniţieze; „o, măreţule,
îmi spuneam, împărţind bucata de cretă / albă cu
Dumnezeu / de jos Eu mă cred Dumnezeu, Doamne? /
[…] / Tu să mă cumperi, rogu‐te Doamne!” – citim în „De‐
a Coraline” (p. 80) încă îndoiala la contactul cu o Creaţie
împreună, pentru ca, în „Gri kamikaze” să îl înlocuiască
în Creaţie, să şi‐l aproprieze, parcurgând „singurul drum
spre ceea ce nu am aflat că sunt”: „Doamne cum să te
cuprind? / povestea mea începe de sus / când îmi arăţi
un cer un soare / iar eu mă bucur / uite cât sunt de
asemuită ţie / coastă din ce oi fi tu mă ştii / mirarea nu‐şi
mai încape sensul / nasc în fiecare zi câte ceva / de
exemplu azi am născut un fir de iarbă / care mi s‐a lipit
de geană / şi alerg alerg cu el la firul gleznei – când de
geană când de gleznă / de abia atunci mă mir / mă mir
de glezna mea firavă / ce‐ţi calcă pământul dospit / şi nu
te mai caut / te am” (p. 17).
Aş putea spune că poezia Silviei Bitere, frenetică,
egocentrică, dar nu intimistă, este în primul rând
expresie, dar asta ar acoperi mai puţin de o zecime din
rezultatul efortului ei creator, un efort care nu se vede în
vers, dar care se presupune la o lectură intensă;
construcţia după un algoritm continuu surprinzător,
imprevizibil, aproape aleatoriu, mimând cu graţie dicteul
automat, trimite, e adevărat, spre o dimensiune a
discursului suprarealist, dar este numai o discretă latură
tehnică, „poezofică”, pe aici se accesează dimensiunea
ontologică, pentru că, evident, personajul Silviei fuge /
se refugiază / evadează din realitatea‐ficţiune apăsătoare
(„evadarea deţinutului reprezintă partea în care părăsesc
romanul” – p. 18 – poemul este un fel de ars poetica) în
lăuntrul său, în căutarea unei alte ordini a haosului;
poetul „e fericit e gol puşcă în el”, pe când „istoria se scrie
încet odată cu mersul nostru”. Este o căutare amăgitoare,
personajul – căci şi autoarea – o ştie: „aşa credeam că tot
ce visez / se şi întâmplă / dar iată, visul nu e pentru
muritor, simplă doamnă / e ca un guler de vulpe polară /
lăsat în şifonier pe timpul verii // sunt un biet om femeie
sunt / zidirea lui Dumnezeu / cerberul paznic de jos în sus
/ unde urcatul din treaptă în treaptă se face / şi treapta
face cărare prin mine” (p. 45). Da, Poetul ia locul
Creatorului, re‐inventează Lumea, dar nu poate renunţa
la Planul aceluia, cum nu va renunţa să‐l certe şi să‐l ierte,
să‐l caute şi să‐l abandoneze („încă îl caut pe Dumnezeu
/ mă uimesc că nu port carne pe suflet”; „şi nu te mai
caut / te am”). „Gri kamikaze” este povestea unui vis în
destrămare, „umbra ia forma nimănui” şi „raiul e o sfoară
întinsă / de care stau agăţate sufletele noastre ca o foiţă
de tutun” (p. 13). Sensibilitatea bine disimulată în
vigoarea aproape „masculină” a tăieturii versului, răzbate
netulburată în frazări de mare frumuseţe expresivă,
„dispariţiei elocutorii” la modă de la o vreme, Silvia Bitere
răspunzându‐i cu o prezenţă acaparatoare a fiinţei sale
de simţire şi de interogaţie, cu o personalizare accentuată
a emoţiei scăldată într‐o tragică veselie („mergeau cu
mine pe acoperişul blocului / cântam din u2 ne luam de
gât / săream cu ochii deschişi ne transformam / într‐o altă
viaţă în avioane de război / venea salvarea şi totul era
atât de minunat / atât de roşu fără sonor” ‐ p. 5).
Silvia Bitere scrie, în fond, o poezie reflexivă de cea
mai bună calitate, departe de retorism şi de edulcorări
sentimentaloide, de estetizări minimalist‐mizerabiliste, o
poezie bogată, din registrul grav, cu mijloacele expresive
ale unei arhitecturi arborescente care subjugă întâi prin
ritmurile întrerupte ca ale apelor învolburate de munte,
pentru a convinge imediat de adâncimea misterioasă ‐ ca
a ochiurilor de apă din peşteri ‐ la care coboară în
mărturia emoţională. Copilărirea a acces la un joc secund
şi la incertitudine, la nesupunere în faţa imposibile
evadări, dar acceptare a acelui „dezastru al sensului” care
o conduce, inevitabil, spre o poezie a descifrării esenţei
umane fundamentale; „azi ca şi ieri am înţeles o parte
din sensul existenţei mele /[…]/ fluieram pe străzi / ca un
hoinar la drumul mare eram pesemne un evadat / dornic
de libertate şi fără grija zilei de mâine /[…]/ da sunt da
exist uite calc iarba calc mocirla / sunt viu şi lângă mine
stă inamicul cu buza crăpată ca la iepure /e om pentru
asta trebuie să lupte ca să ştie cum să moară / nu din
genunchi nu din încheieturi cădere /[…]/ nebunul care te
strigă nebunule / tu as besoin de tenir bon / la chute ne
se fait pas à genoux”. (p. 49)
Poemele în proză cuprinse în acelaşi volum nu fac
decât să sublinieze varietatea mijloacelor poetice de care
dispune autoarea pentru a se exprima deplin pe
sine la ciocnirea cu Lumea şi a transmite emoţia,
generos, mai departe.
6
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 8 ‐ 2014
cronica literară
l
Silvia Bitere
– Gri kamikaze
Florin Dochia
Paula Romanescu
I
l nous reste toujours quelque chose à demander,
même si la réponse, on le sait bien, est déjà
connue... Mais nous, éternellement enfants, nous
aimons bien chercher l’écho aux questions que l’on
oublie de poser. Alors l’interlocuteur le plus avisé est
toujours Lui, Le Grand Muet...
‐ Doamne, de ce Cuvântul prima minune‐a Ta?
‐ Haosul exista deja.
‐ Seigneur, pourquoi le Verbe Votre tout premier choix?
‐ Le chaos dominait déjà…
‐ Şi apoi de ce omul – miez de lumină‐n noapte?
‐ O, n‐ai aflat ce‐nseamnă marea singurătate…
‐ Pourquoi l’homme ‐ étincelle dans la nuit sans voie?
‐ Du mot « la solitude » en connais‐tu le poids?
‐ Eram copil, o, Doamne, sub cerul Tău, înaltul.
‐ La fel şi‐acum, doar învelişul altul.
‐ J’étais enfant, Seigneur, bien sage sous Vos grands
cieux.
‐ Tu l’es toujours, l’habit a changé un petit peu…
‐ Cum de ai dat făpturii de lut un suflet pur?
‐ Pulberea se‐nalţă mai lesne în azur.
‐ Pourquoi à l’homme de boue une âme tellement pure?
‐ La poussière se lève bien haut au ciel d’azur.
‐ Doamne, de‐aş înţelege taina, lumina Ta!
‐ Să‐ncepem cu‐nceputul !
‐Aaaaaah !…
‐ Vous rejoindre, Seigneur, comment trouver la voie?
‐ Commençons par le commençement !
‐ Aaaaah!
‐ E pentru‐ntâia oară că stăm şi noi la sfat.
‐ Eu te‐am chemat întruna dar tu te‐ai depărtat.
‐ C’est pour la première fois qu’on se parle en amis.
‐ C’était le temps, vois‐tu, on est tous deux ici...
‐ Ţi‐am îngânat Cuvântul luând din lumină versul.
‐ Ai aflat pân’ la urmă care‐i e vieţii sensul?
‐ J’ai barbouillé Ton Verbe de lumière, de silence.
‐ La vie qu’on te donna, en connais‐tu le sens?
‐ Femeia, ah, femeia şi mărul interzis…
‐ Cu fiece cădere simţi dor de Paradis.
‐ La femme, la douce femme avec sa pomme ravie…
‐ Plus tu en rêves, plus ta faim s’agrandit.
‐ Ştiu de luceferi care se plâng de nemurire.
‐ E ademenitoare secunda de iubire.
‐ On dit que les étoiles ont mare d’éternité.
‐ Le mensonge de l’amour est souvent tellement vrai.
‐ Din carnea mea, o, Doamne, viaţă am ivit.
‐ Trufia omenească e fără de sfârşit.
‐ De la vie j’en ai donné aussi, juste de ma chair!
‐ La fierté humaine n’a pas de bornes sur terre.
‐ Pe drumul de Golgote plini de amar mi‐s anii.
‐ Să nu‐ndrăzneşti să‐mi vii cu lamma sabacthani!
‐ Sur tous les Golgotha traînent mes années meurtries.
‐ Oserais‐tu me rappeler le cri : Eli, Eli?!
‐ Şi totuşi crima aceea la care‐ai consimţit?...
‐ N‐ai priceput nimic chiar, biet lut însufleţit !
‐ Et pourtant ce crime‐là par Vous‐même approuvé…
‐ Tu n’as rien compris, pauvre terre animée!
‐ Eu nu mi‐aş fi dat fiul nici pentru tot pământul !
‐ Începi oare‐a pricepe amaru‐mi, necuvântul ?
‐ Je n’aurais pas donné mon fils pour toute la terre!
‐ Comprendras‐tu enfin mon silence, mon mystère ?
‐ Înalţ spre Tine rugă când inima îmi plânge.
‐ Prea mare e furtuna‐n oceanul tău de sânge.
‐ Je ne lève des prières que lorsque mon âme pleure.
‐ L’océan de ton sang est trop vaste pour le cœur.
‐ Te caut fără preget din zori până‐n apus.
‐ De nu mă afli‐n tine e că altunde nu‐s.
‐ Je Vous cherche sans cesse dès l’aube au coucher.
‐ C’est au fond de toi‐même que tu dois me chercher.
‐ Pământul, ah, pământul din care sunt mă doare.
‐ Durerea ta preschimbă‐n cânt linişti grăitoare.
‐ La terre que je suis me brûle incessamment.
‐ De ton chagrin se lève des silences couleur chant.
‐ Pe‐al meu liman de linişti vin păsări călătoare.
‐ Ţi‐e unduirea blândă, trestie cântătoare.
‐ Sur ma rive de silence viennent des oiseaux de vent.
‐ Ton sourire les rassure, fragile roseau
chantant…
7
NO. 8 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
poesis
b
Andreea Violeta Bobe
străzile se încolăceau în noduri şi şnururi
din ce în ce mai încurcate
unele peste altele în hora zgomotoasă se
împreunau
dansul iubirii nu ţinea cont de gen,
pur şi simplu amorul domnea‐n lege
eternă
hedonismul era religia sacră a nodului
marinăresc de peste hotare.
*
Camera răcoroasă zugrăvea gânduri sticloase înrămate
pe suport de fum
şifonierele cusute cu iz de lavandă se topeau sub
presiunea tavanului
cristalul din ele mirosea a copilărie.
*
Fotograful orb a terminat developarea amintirilor
uitate. A pus la uscat bucăţi de întâmplări, de
evenimente cenzurate. Afară picură, plânge cerul de
durere; a orbit. Fotograful poate să‐l distingă printre
sticluţe‐nceţoşate. Cerul plânge. Nu poate fi
developat. Nu poţi avea atâta bandă cât să‐l cuprinzi
în fiecare sentiment al său.
(Orbii sunt clarvăzători. Ei disting universul dincolo de
galaxii. Constelaţiile lor au alte culori, culori
nepământene pe care doar orbii le văd. Fotograful
miroase sticluţele. În ele şade otrava divină.)
*
Fotograful orb iubea blondele virgine; le adora ca pe
sfintele altare. Violeta era una din ele. Ea nu‐l iubea,
nu vroia s‐o spurce. Violeta iubea doar cărţile, vroia
să se dedice lor cu tot sufletul ei; fotograful orb n‐a
înţeles‐o. Ea a fugit. S‐a strecurat în rândurile nescrise
ale literaturilor uitate. El a rămas uitându‐se întâi la
ea cum se îndepărtează, cum fuge în spaţii de
închiriat universuri. Apoi a rămas cu pozele‐n mână,
poze cu portrete de bălăioară.
*
Fotograful orb stă singur pe băncile de lângă faleză. Ţine
un NIKON în mâini. Zâmbetul bliţului atrage cuplurile
care se plimbă. Copiii fug de el; ei strigă: „Nenea
urâtu’ ne face poze.” Bătrânii se uită cu milă la el.
Mulţi scot bani din buzunar când îi pozează. „Ia,
maică, bani pentru cele trebuincioase şi nu te uita. Nu
arde poza bunicilor bolnavi!”
Fotograful orb s‐a retras singur în hruba unei cafenele.
De acolo pozează peisajele Dunării Albastre.
*
Fotograful orb vede fete frumoase; le pozează în studio şi
pe stradă. Toate, dar toate se feresc de el. Ele pleacă
mai departe, undeva în braţele băieţilor chipeşi,
tandri. Fotograful rămâne cu pozele întipărite‐n
albume scumpe. Le priveşte gândindu‐se la ele.
Visează la bălăioare cu ochi albaştrii, la copchile
necoapte cu sufletul pur. Ar pleca în Moldova, în
patria frumuseţii ingenue, dar n‐are bani, nu are cum
să ajungă acolo. Ar vrea o Svetlană fecioară ca s‐o
iubească trupeşte.
8
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 8 ‐ 2014
poesis
Theodora Balaci
nimic nou sub soare
*
îmi trece o pasăre cruntă
prin sânge
domnilor
şi nu‐mi iese acest giacometti din suflet
şi ochii
ochii aceia de animal hăituit
ce‐mi scutură ca de un frig alb
ca de o moarte
patul de suferinţă
să fug
să fug cărări fără vârstă
în dreptul chipului lui dumnezeu
strâmb
de frumuseţea oamenilor
o doamne
să arunc umbre pe pereţi
şi cuie
să nu le prindă nici dracul în cercul prea fecund al armo‐
niei
şi totuşi
să ştiu
cum această noapte
plină de ceaţă
şi stele
zăpezi fără noimă
lumini printre degete
aş crede că mă voi arde
reflexul
*
*
persişti în golul tremurător al ramei
cum ochii
de apă încremenită.
aici jumătate galbene
frunzele
tu nu mai ştii sau eu
nimeni
nu este acela ce crede
în absolut
ne împânzeşte jungla dragule
ritualul demenţei
să ne îmbrăcăm în cămăşi negre
fi‐vom canibali
*
*
tuse ca o apă
sui prin piept
măturând
copitele cailor verzi
şi i‐au prins
decoraţii mari şi caraghioase
frumoasele lor sure coame
atunci
lungi şi deşelaţi
simptomatici câini
ca umbre
împietrit giacometti palid
ei stau în faţa stâlpului lui christ
pe un câmp străveziu
ca o gheară prin ceaţă
pentru tine m‐am părăsit, figură divină
cu gândul
la câinii din lună
*
*
eu transcriu
frumuseţea ta
năzuind în cercuri la stâlpul infamiei
şi‐o noapte
septembrie aproape
un cer violet
pe ţărm
corbul îşi prinde frunze pe trup
să le putrezească toamna
*
9
NO. 8 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
poesis
Maria Nicolai
DIADĂ
Am extirpat timpul,
Amintirile au devenit organisme vii
Cu halate albe gata de intervenţie.
Numai dorinţele în camera de reanimare
Se dau de ceasul morţii.
Privesc pe geam – viaţa e plină de spital
Şterg totul ce de‐un praf letal.
Copacii au rămas încercănaţi
Ca nişte batiste cu ortul la colţ
Împrăştiind mireasma ceţii.
Sunt singur cu privirea mea‐n carouri
Plimbându‐se pe canapelele neîmbrăţişate.
Ah! Şi trotuarul acesta pe care paşii mei
Au mirosit cândva mângâierile tale
Şi iarba care‐a amuţit
Înrourată de perdeaua care se trage la o pală de vânt.
Mă aşez pe pat, patul mă recunoaşte
Cearceaful a făcut deja pliurile corpului meu
Perna mă respinge cu toţi fulgii ecourilor de pe stradă.
Visează‐n altă parte vrea să‐mi spună
Eu sunt prea moale pentru visul tău
Ai şi tavanul viitor destoinic
În care să‐ţi atârni privirea grea.
CÂNTEC DE LAGĂR
Inimi pe crengi plesnind a toamnă
Şi iarba nudă, nisipie
Mă‐nchiriez în două anotimpuri
La rubrica neimobiliare.
Sunt cam destin şi‐n faţă şi în spate
Cu sânge clandestine lovind artera
Asemeni unui bariton minor
Din opera de trei parale
E noapte ‐ teama torenţială
Şi minciuni ce se desprind din rosturi
Vă voi cânta un cântec de lagăr
Cu apostoli în odăjdii ecvestre
Începe simplu, ca orice timp eviscerat
Cu tristeţi diurne şi nocturne
Şi toamnă veche, prăzulie.
ECOSEZ
Iubirea noastr‐un iad
Cu flori la tâmple
Impare şi –amintiri cam ecosez
Cu vocea spartă de regrete
Şi cu dorinţa macerată‐n crez
Sufrageria‐i multă de icoane
Ciobite‐n filele de cărţi
Şi – melodrama stă să se răstoarne
Neprinsă de păienjenii din colţ.
Brăţara‐i tot acolo, cam coclită
De cererile in divorţ fără karate
Inelul e cam pătrăţos se pare
Şi‐a prins un mucegai prea idolatru
Copilul e pitit ‐ aşteaptă
Un alt şotron, o altă coardă
Un alt miros mai neted de pomadă.
SE‐MINŢE
Îţi înfloresc tăceri profunde
Pe tălpi seminţe creponate
Sunt gata să înmugurească
Precum o gară anonimă
Ce duce dorul meu acasă
Tu calci pe tropot de cuvinte
Şi mâna‐mi asurzeşte versul
În lobi am sentimentul putred
Cu gust de rânced ne‐nţeles
E un refren de stirpe‐albastră
Ce l‐am ţesut în dimineţi
De vagă dragoste şi‐ocară
Nedistilată în pereţi
Încă trăiesc, în paşi tăcerea
Mă urmăreşte‐n acolade
Nematematică formulă
Şi declaraţii prea impare.
Poate mă mai iubeşti
În romburi se risipesc atâtea laturi
Şi viaţă, ură şi potop.
10
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 8 ‐ 2014
poesis
q
V
iaţa pictorului Ion Şinca este o fantasmă care
are forma şi culoarea picturii sale. Fantasma
picturii lui Şinca este forma şi culoarea
copilăriei, a locului natal. Fantasma locului natal e Ion
Şinca, chiar şi atunci când se află în atelier, la ore, pe
stradă el este de fapt în satul său şi bântuie, ca o
fantomă a memoriei dealurile, curţile, uliţele,
grădinile. S‐a născut în anul 1950, la Brebu, sat
Pietriceaua, jud. Prahova, a absolvit Institutul de
Arte Plastice Iaşi şi este profesor Ia Liceul de Artă
Ploieşti. Expune din anul 1974, participă de atunci la
toate expoziţiile UAP Ploieşti. Din 1977, participă la
expoziţiile naţionale anuale şi bienale. Expoziţii
personale şi de grup restrâns: Magdeburg,
Germania, Terun, Polonia, Căminul Artei, Teatrul
Naţional Bucureşti, Escrennes, Franţa, Galeria Jean
Louis Calderon Bucureşti. Tabere de creaţie şi
simpozioane: Valea Doftanei, Torun, Ungaria, Cehia,
Germania, Cornu, Brebu‐Prahova. Lucrări în Muzeul
de Artă Ploieşti şi în colecţii particulare: Australia,
Italia, Polonia, Austria, Canada, Franţa, SUA, Suedia,
Germania. Din 1980, este membru UAP România.
Dacă Grădinile Semiramidei au aripi, atunci Ion
Şinca, omul şi pictorul, călătoreşte cu sufletul pe
acestea. Pictura lui este de fapt spaţiul în care
privirea, memoria,
sentimentele, se mişcă
permanent. Fantasme
blânde, luminoase,
tulburătoare, care te bucură
te agasează, te fură în lumea
lor. Forme ondulatorii,
dealuri, maluri, coroane ale
arborilor dominând cerul,
pământul, marea acoperind
spaţii, înfrăţindu‐ne cu
ţărâna, stânci care susţin cu
umerii edenul satului,
eflorescente care explodează
în albastruri grave. Spaţiul în
care ţăranul îţi înalţă
rugăciunea meditează
asupra problemelor lumii,
rânduieşte totul în legea
Domnului, spaţiul unde legea
armoniei domină.
Un posibil eden, drumuri care cheamă, stânci
care apără precum Zidul Chinezesc, ritmurile
căpiţelor care sparg tăcerea ancestrală. Compoziţii
echilibrate, susţinute de verticale, curbe, oblice,
asimetrii, planuri bine delimitate, modulări largi,
nervoase, armonii ale culorilor, contraste care pun
în valoare sentimente, ritmuri, forme, idei, game
rafinate de albastru, ocruri pământeşti, argintiuri
celeste, alburi misterioase, un întreg arsenal al
limbajului plastic pus în slujba spiritului de o mare
sensibilitate. Un pictor complex ca exprimare:
realul dialogând cu realismul magic cu formele
abstracte cu expresia fovă, „pom”, cu
expresionismul: „Floare exotică”. Drumul său vine
din Andreescu, trece prin Catargi, Dimitrescu, prin
„Grădinile” lui Ioan Gheorghiu, drumul său are un
timp după care ajunge grădina sa: „Peisaj la
Pietriceaua”, „Drum de ţară” ‐ Brebti, „Sălcii
argintii”, „Stânci la Podu Cheii – Brebu”. Vin
fantasmele şi artistul nu le dă voie să moară, le
imortalizează prin magie: „Fantasma nopţii”,
„Reflexe”, acestea iau forme abstracte: „Fantasmă
4” formă a bing‐bangului, în Fantasmă 1, 2, 3 realul
se descompune în ritmuri interioare, lumini şi
umbre, respiraţii ale spiritului care veghează,
fotografiază ideile, harta viitoarei lumi posibile.
Pictorul Ion Şinca, unul din pictorii contemporani
prahoveni importanţi, îşi edifică personalitatea
artistică, expoziţiile sale de înaltă ţinută o
demonstrează cu pregnanţă, pictura sa vine şi
vindecă secolul de boli.
11
NO. 8 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
arte vizuale
Fantasma
Cornel Sântioan Cubleşan
arte vizuale
I
o
n

Ş
i
n
c
a
NO. 8 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
12
arte vizuale
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 8 ‐ 2014
13
I
o
n

Ş
i
n
c
a
I
n retorica poeticii cântecului de dor, există,
gradual, şi un nivel de la care cuvântul se
rosteşte cu rol malefic atotcuprinzător şi
posibil egal în conştiinţa populară blestemelor fixate
în sfera religiosului. Dar, într‐un asemenea concentru,
se includ acele blesteme ce anatemizează pe autorii
iubirilor înşelate, rostite de către fiinţele victimizate,
dureros părăsite şi cu idealurile spulberate. În
asemenea situaţii limită, conştiinţa tradiţională
victimizează şi apără mai ales actantele, fiinţe iubite
şi chiar soţii, rămase cu inima pârjolită şi, social, de
multe ori neajutorate…
Respectiva referire îşi găseşte justificarea prin
proiectarea ei într‐o altă grilă de gândire, anume în
cea a conştiinţei tradiţionale. Aici se învaţă comportamente,
se asumă responsabilităţi, iar individului aflat în
perioada premaritală i se impuneau o serie de norme
a căror asumare constituiau, prin ele însele, normele
vieţii în devenire.
De‐aici, şi asprimea blestemului aruncat peste viaţa
celui care părăseşte, care distruge rosturile iubirii
aparent aşezate durabil pe cărarea timpului. Revin,
încălcarea codului moral echivalează cu un sacrilegiu.
Celui care‐l încalcă i se rezervă potop de imprecaţii, ce
curg din izvorul blestemului şi, doar din acest punct,
teamă mi‐e că împlinirea unui blestem situat de către
noi în galaxia iubirii neîmplinite îşi arată efectele.
Pentru ornarea respectivelor demersuri, ne vom
servi de materiale culese de Bibicescu, la finele secolului
al XVIII‐lea, încărcate de arhaicitate şi inedit expresiv.
„‐ Nu ţi‐a fost, neică, păcat ? / M‐ai iubit şi m‐ai
lăsat, / Ca pe‐o vită lângă gard?”, sună reproşul fetei
părăsită, „ca o vită lângă gard”, comparaţie deşi
aspră, şocantă şi dură, se înscrie în tiparul situaţiei,
totuşi, dacă ne raportăm la universul în care se arde
drama. Asemeni, scenariul în care se polarizează
drama, este învăluit într‐un linţoliu de flacără,
cuvintele devin bulgări de lavă încinsă ce topesc o
întreagă lume, semnificată de prevestitori a fi în
pragul apocalipsei.
„Să te bată lemnele / Care le‐am ars serile, / De
sara până‐nnoptat, / Pân’ cocoşul mi‐o cântat”.
Răspunsul badeului, de aceeaşi forţă explozivă, adună,
de asemenea, vestigii ale trecutului trăite în dragoste:
„Să te bată, mândro, bată, / Să te bată urmele, / Ce
le‐am călcat serile / Pe tină şi pe zvântat, / Aşteptând
pe lângă gard”.
Din acest punct, în blestemul ei, fata uzitează de
arme distrugătoare de viaţă, respectiv boli cu acţiune
în context magic: „şapte boli, şapte lingori; şapte
perechi de friguri; nouă feluri de junghiuri; şapte
sute bani în pungă / la doctori să nu‐ţi ajungă; şapte
boi ca pepenii, / să‐ţi mănânce doctorii”. Blestem
aspru, ce‐şi întinde tentaculele, deopotrivă, pe
starea fizică şi materială. În privinţa agenţilor
malefici, ei sunt amplificaşi ca efect, prin fortificarea
lor magică. Cifre oculte le măsoară ca potenţă
efectul: şapte, şase, nouă… ce se prind de existenţa
badelui, distrugând‐o.
Finalul acestui cântec de foc şi de lacrimi aparţine,
în echilibru cu începutul, tot fetei. Invectivele, însă,
prin aciditatea replicilor, ating paroxismul, emanând,
deopotrivă, ură, umilire, cruzime şi neîndurare.
Formulele invectivă se acumulează în mod gradat,
ducând în cele din urmă la explozie de ură şi umilire.
Câteva mostre cutremură. În fapt, sunt uşor de
recunoscut bolile dorite de către fată în cruzimea
răzbunării: „‐ Să zaci, neică, sub perete / pân‐ai face
frunză verde / să tragi ţolul / cu piciorul, / periniţa /
cu guriţa; / să te‐adapi cu linguriţa / şi să‐ţi dea pâine
cu acul / şi să nu‐ţi mai găseşti leacul. / Să dea
Domnul Dumnezeu, / să te‐nsori, / de nouă ori, / să
ai nouă fiişori. / Mai întâi o copiliţă, / să te‐adape în
temniţă. / Mai pe urm‐un copilaş, / Să te poarte prin
oraş; / să te‐aducă Dumnezeu / şi la bordeiaşul meu,
/ să te umilesc şi eu / c‐o cojiţă de mălai, / uscată de
nouă ai / Ci să‐ţi iei o bâtă‐n mână / să te ducă la
fântână, / Anumerând pietrile, / rupându‐ţi mărgele;
/ Strângându‐ţi mărgelele, / să‐ţi rupă şi degetele /
Nouă sute bani în pungă, / La doctori să nu‐ţi ajungă”
(p. 50‐51).
Acordând un calificativ acestui cântec încadrat de
către Bibicescu la capitolul „Drăguţi certaţi”, ca
valoare estetică, atinge sublimul imagistic, iar ca
formă de conflict social, naşte repulsie, prin aspectul
gregar al limbajului.
Unde‐şi are, totuşi, rădăcinile un asemenea arsenal
de invective? Răspunsul ni‐l oferă profesorul şi etno‐
folcloristul Tache Papahagi, punct de vedere susţinut
ulterior şi de către Dumitru Tudor Mazilu, în cartea
amintită: „Blestemul, remarcă profesorul Papahagi, a
jucat un rol esenţial în concepţia folclorică religioasă
din trecutul patriarhal al popoarelor, contribuind la
formarea unor adânci convingeri, cu privire la efectele
lui considerate reale… un adevăr pe care îl ilustrează
o bogată literatură populară” (5). Desigur că
observaţiile profesorului sunt complet valabile şi‐n
cazul blestemului semnificat din colecţia Bibicescu,
veche şi încă mai puţin atinsă de morbul
artificialului şi a convenţiei (1890).
v
14
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 8 ‐ 2014
folclor
Omul cu dor (3)
Gherasim Rusu Togan
Florin Dochia
indigo
(VI)
se lasă seara şi peste uitare
se lasă seara care stinge tot
ce‐am adunat în orele amare.
ce‐am adunat în ore cu senin
se şterge seara şi un arlechin
mă poartă‐n braţe peste râul rin.
mă poartă‐n braţe ca un înger orb
din cupa blândei lethe mied să sorb
şi cupa să o sparg fără‐ndurare.
o sparg şi peste lumea‐mi e pustiu
dansează arlechinul dans zglobiu
care‐l preschimbă‐n silnic sacerdot.
dansează în pustie cere seară
dansează peste focuri şi fantasme
şi se topeşte trupul meu de ceară.
şi se topeşte orice vis secret
şi se topeşte orice zi de mâine
se lasă seara peste noi încet.
Cafeaua din zori
16. Şi a fost noapte
se dedică prinţesei visate lanilai
lumina rece luna şi‐o aruncă
rostind tăcută cale de‐asfinţit
dar nu pleca, nu‐i ziuă încă
şi între noi nimic nu s‐a sfârşit.
porneşte focul iar în crengi alene.
te‐ntorci în somn cu faţa înspre cer.
un vis ţi se strecoară printre gene.
mă prinzi cu braţul tău de temnicer
al celor care‐ţi cad prea lesne pradă
şi umbrei tale lungi robiţi se lasă
în nopţile fierbinţi după paradă
când s‐a închis oricare drum spre casă.
şi‐aruncă luna recea ei lumină
pe chipul tău cu stinsa lui paloare.
deci nu pleca, nu‐i vremea, n‐or să vină
grăbiţii zori, ci‐o nouă desfătare.
Sosirea lui Godot
17. E frig
e frig deja, iubito, şi nimeni nu mai vine
din noapte să lumine al nostru adăpost
e frig şi cade cerul pe‐albastrele ruine
tu ia‐mă iar în braţe şi nu‐mi căta de rost.
o lume e creată pentru‐a muri şi ştiu:
o lume se va naşte – în ea noi nu vom fi.
e frig şi ne păzeşte doar astrul argintiu
tu mă cuprinde‐n braţe curând îţi voi lipsi.
e poate rece trupu‐mi şi răsuflarea rece
şi a plecat din mine ultimul înger orb
e frig în lumea asta şi noaptea ne petrece
tu‐n braţe mă ascunde de‐nfometatul corb.
Cântec pentru Inanna, 16
hai să vedem din nou prima dată
filmul din care părea să fi coborât
firavu‐ţi trup în clipa de început
când s‐a lăsat de zbor sedus
pe pielea ta murea‐n cristale marea
cu soarele într‐un dezmăţ de scaldă,
secat de dor căuşul inimii tânjea
o aripă, un vis închis în lacăt de sidef
mi‐e dor de tandra ta indiferenţă
când iar în jurul nostru turnuri cad
şi‐n valuri se scufundă – duc cu ele
mirarea mea de slobod înecat
şi a fost seară şi a fost dimineaţă
14. eşti aici
te ţin strâns de mână
şi te trag după mine
să‐mi calci pe urme ‐
mă sperie gândul că aş putea
să te pierd pe undeva
prin catacombele de lumină
din care încerc să ies
în fiecare seară
ca un vechi satelit
căzând de pe orbită
sedus de voluptatea absenţei
v
15
NO. 8 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
poesis
Stéphane Mallarmé
Pipa
I
eri, mi‐am găsit pipa visând o lungă seară de
lucru, de lucru bun de iarnă. Arunc ţigările cu
toate bucuriile copilăreşti ale verii în trecutul
ce iluminează frunzele albastre ale cerului, muselinele
şi iau pipa mea gravă ca un om serios care vrea să
fumeze timp îndelungat fără a se deranja, ca să
lucreze bine: dar nu mă aşteptam la surpriza pregătită
de această abandonare, abia dacă am tras primul
fum, am uitat de marile mele cărţi de făcut, uimit,
emoţionat, am respirat iarna ultimă ce revenea. Nu
am atins prietena credincioasă după întoarcerea în
Franşa, şi toată Londra, Londra aceea pe care am trăit‐
o din plin, acum un an, a apărut; la început, dragele
ceţuri care ne înveşmântau creierele şi care aveau,
acolo, un miros în ele când pătrundeau pe sub
fereastră. Tutunul meu simţea o cameră sumbră, cu
mobile din piele pudrată cu praf de cărbune sub care
se rostogolea pisica slabă şi neagră; marele foc! şi
bona cu braţele roşii vărsând cărbunii şi zgomotul
acestor cărbuni căzând din găleata metalică în pubela
de fier, dimineaţa – atunci când poştaşul lovea solemn
de două ori, ceea ce mă făcea să trăiesc! Am revăzut
prin ferestre acei arbori bolnavi ai scuarului pustiu –
am văzut largul apei, atât de des traversat în acea
iarnă, tremurând pe puntea înmuiată de ceaţă şi de
aburi, înnegrită de fum – cu draga rătăcitoare
sărmană, îmbrăcată de călătorie, o lungă robă ternă,
de culoarea prafului străzii, manta care atârna umedă
de umerii ei reci, una dintre pălăriile de pai fără pană
şi aproape fără panglică, pe care damele bogate le
aruncau la sosire, atât erau de deşirate de aerul mării
şi pe care săracii dragi le împodobeau din nou pentru
încă nişte sezoane. În jurul gâtului, se înfăşura batista
teribilă care se agită spre a spune adio pentru
totdeauna.
Fenomenul viitor
U
n cer palid, asupra lumii care sfârşeşte în
decrepitudine, poate vine de la nori;
bucăţile din purpura uzată a apusurilor
sângerează într‐un râu adormit la orizontul scufundat
în raze şi‐n apă. Copacii se plictisesc şi, sub frunzişul
albit (de praful timpului mai degrabă decât de acela
al drumurilor), se înalţă cortul Dresorului lucrurilor
trecute; multe felinare aşteaptă crepusculul şi reînvie
chipurile unei nefericite nebune, învinsă de boala
nemuritoare şi păcatul secolelor, bărbaţi apropiaţi de
complicele lor pricăjite însărcinate cu fructe
mizerabile cu care pământul va pieri. În liniştea
îngrijorată a tuturor ochilor rugându‐se la soarele
care, jos, sub apă, se scufundă cu disperarea unui
strigăt, iată simpla chemare la spectacol: „Nimeni nu
vă învaţă să gustaţi spectacolul interior, căci nu există
acum un pictor capabil să redea o umbră tristă. Aduc,
vie (şi păstrată de‐a lungul anilor de ştiinţa suverană)
o Femeie de odinioară. Ce nebunie, originală şi naivă,
extaz de aur, un nu‐ştiu‐ce! pentru ea vorbeşte părul
ei, se pleacă cu graţia stofei în jurul unui chip ce
iluminează goliciunea sângerie a buzelor. În locul unui
veştmânt inutil, ea are un corp; şi ochii, asemenea
pietrelor rare! nu valorează cât acea imagine ce se
degajă din senzualitatea ei fericită; sânii ridicaţi ca şi
cum ar fi plini cu laptele etern, săgeată spre cer, cu
gambele dulci care păstrează sarea mărilor
primordiale.” Chemând sărmanele neveste, cu părul
rărit, volnăvicioase şi pline de oroare, soţii se prezintă:
şi ele din curiozitate, melancolice, voind să vadă.
Când toţi vor contempla nobila creatură, vestigiu
al unei epoci deja blestemate, unii indiferenţi, pentru
că nu vor avea puterea de a înţelege, dar alţii cu păreri
de rău şi cu pleoapele umede de lacrimi resemnate,
se vor privi, în timp ce poeţii acestui timp, simţind
reaprinzându‐li‐se ochii stinşi, se vor duce spre lumina
lămpii; creier beat o clipă de gloria confuză, bântuit
de Ritm şi în uitarea existenţei într‐o epocă ce
supravieţuieşte frumuseţii.
Traducere: Florin Dochia
16
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 8 ‐ 2014
clasicii. simbolism
17
NO. 8 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
translaţii. poeţi din elada
Kostas Koutsourelis
ΠΑΡΑΒΟΛΗ
Υπήρχαν κάποτε ‐ποιος δεν το ξέρει;‐
τόσοι άγγελοι ψηλά στον ουρανό
που άλλο πετούμενο εκεί πάνω να σταθεί
ήταν αδύνατο σχεδόν να καταφέρει
Γι` αυτό και κάποιοι ιθύνοντες
‐κατόπιν ικανών συλλογισμών‐
το χάος είπαν να ρυθμίσουν
και τάξη να επιβάλουν ‐ τι αμνήμονες!
Μια κι όλως διόλου λησμονήσαν ασφαλώς
πως δεν σηκώνει τέτοιες διευθετήσεις
ο κόσμος των πνευμάτων,
ο κόσμων των ουράνιων ταγμάτων γενικώς
Έκτοτε οι άγγελοι εξέλιπαν οριστικώς
κι απόμεινε σε μας ο άδειος ουρανός
PARABOLE
Il y avait autrefois ‐ qui ne le sait pas? ‐
tant d’anges en haut dans le ciel
que d’autres volatils n’arrivaient presque pas
à rester là‐haut
C’est pourquoi quelques dirigeants
‐ après beaucoup de réflexion ‐
ont décidé de régler le chaos
et d’imposer l’ordre –quels oublieux!
Ils avaient tout à fait oublié sans doute
qu’il ne supporte pas de tels arrangements
le monde des esprits,
le monde des ordres célestes en général
Dès lors les anges ont disparu
et le ciel vide est resté à nous
Traduction: Philippe Beck
PARABLE
In olden times ‐ but surely we all know? ‐
There were so many angels in the sky
That all the other celestial hosts
Found it nigh impossible to get by.
This is why the powers that be
After much protracted contemplation
Ached to regulate the anarchy
Impose some order ‐ oh the obfuscation!
It was far beyond their giddy wits
To conceive that such intrusions are most
Intolerable in the world of spirits
Especially in the realm of heavenly hosts.
Since then there are no angels left to fly
And what remains is naught but empty sky.
Translated by Roy Kift
PARABOLĂ
Au fost odată ‐ cine nu o ştie? –
atât de mulţi îngeri în ceruri
că alte zburătoare aproape nu ajungeau
să rămână acolo sus
Pen’ că unii conducători
‐ după multă reflecţie ‐
au decis să reglementeze haosul
şi să impună ordinea – câtă uitare!
Au uitat complet fără îndoială
că nu suportă astfel de aranjamente
lumea spiritelor,
lumea fiinţelor celeste, în general
De atunci, îngerii au dispărut definitiv
şi ne‐a fost lăsat un cer pustiu
Traducere: Florin Dochia
Kostas Koutsourelis ‐ poet şi eseist, n. 1967; editor
al bianualului literar Νέο Πλανόδιων (Neo
Planodion)
18
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 8 ‐ 2014
translaţii. poeţi francezi
Michel Deguy
PROSE
Tu me manques mais maintenant
Pas plus que ceux que je ne connais pas
Je les invente criblant de tes faces
La terre qui fut riche en mondes
(Quand chaque roi guidait une île
A l’estime de ses biens (cendre d’
Oiseaux, manganèse et salamandre)
Et que des naufragés fédéraient les bords)
Maintenant tu me manques mais
Comme ceux que je ne connais pas
Dont j’imagine avec ton visage l’impatience
J’ai jeté tes dents aux rêveries
Je t’ai traité par‐dessus l’épaule
(Il y a des vestales qui reconduisent au Pacifique
Son eau fume C’est après le départ des fidèles
L’océan bave comme un mongol aux oreillers du lit
Charogne en boule et poils au caniveau de sel
Un éléphant blasphème Poséidon)
Tu ne me manques pas plus que ceux
Que je ne connais pas maintenant
Orphique tu l’es devenu J’ai jeté
Ton absence démembrée en plusieurs vals
Tu m’as changé en hôte Je sais
Ou j’invente
PROSE
I miss you but now
No more than those I don’t know
I invent them scattering the faces of you
Across the earth that was rich in worlds
(When each king guided an island
By guesswork of its goods (ash of
Bird, manganese and salamander)
And the shipwrecked federated the edges)
Now I miss you but
Like those I don’t know
Whose impatience I imagine with your face
I have thrown your teeth to dreams
I have treated you off‐the‐shoulder
(There are vessels leading back to the Pacific
Its water steams After the faithful have left
The ocean slavers like a Mongol on the bed pillows
Dead meat balled up and hair in the salt gutter
An elephant blasphemies Poseidon)
I don’t miss you more than those
I don’t know now
Orphic you became I threw
You dismembered absence in several vales
You changed me to host I know
Or make it up
Translation: 2004, Anne Talvaz
PROZĂ
Îmi lipseşti, dar acum
Nu mai mult decât aceia pe care nu‐i ştiu
Îi inventez împrăştiidu‐ţi feţele
Peste pământul cel bogat în lumi
(Când fiecare rege conduce o lume
Estimându‐şi bunurile (cenuşă de
Păsări, mangan şi salamandră)
Şi naufragiaţi unesc marginile)
Acum tu îmi lipseşti dar
Ca aceia pe care nu îi cunosc
Atunci îmi imaginez chipul tău cu nerăbdare
Îţi arunc dinţii în reverii
Te tratez cu umerii dezgoliţi
(Există vestale care duc înapoi în Pacific
Apa lui ceţoasă După ce credincioşii au plecat
Oceanul salivează ca un mongol între perne
Stârv în bule şi păr în jgheabul de sare
Un elefant îl blestemă pe Poseidon)
Nu‐mi mai lipseşti mai mult ca aceia
Pe care nu‐i cunosc acum
Ai devenit orfică Arunc
Absenţa ta dezmembrată în numeroase valsuri
Tu m‐au schimbat în gazdă Ştiu
Sau inventez
Traducere: 2014, Florin Dochia
Michel Deguy Figuration, Gallimard, Paris, 1969
e.e. cummings
o dulce spontan
o dulce spontan
pământ, de câte ori m‐am
îndrăgostit
nebuneşte
degete de
filosofi lascivi ciupite
şi
înţepate
la tine,
ai obraznicul deget mare
al ştiinţei împins
spre tine
frumuseţe, cum
de multe ori religii te‐au luat
pe genunchii descărnaţi
storcându‐te şi
lovindu‐te ca să poţi concepe
zei
(dar
într‐adevăr
la incomparabila
canapea a morţii tale
ritmic
amant
tu le răspunzi
doar cu
primăvară)
primăvara atotputernică zeiţă Tu
primăvara atotputernică zeiţă Tu
zăboveşte în parcuri haioase
cu un coş prea mare pe piele
cavaleri şi rânjetul gumei de mestecat
domnişoara Tu zăboveşte
îşi convinge cu serenada
pe doamna‐i motanul muzical
Tu zăboveşte ademenită
în trecere pe trotuare cu
imprudentul gândac de iunie şi frivola
râmă
Tu ademeneşte canari la ferestrele salonului
Primăvară cea mai uşuratică dintre anotimpuri
ai picioarele ude
şi fusta plină de noroi
somnoroaso
e părut tău sunt
ochii tăi lipiţi de
vis şi ai un corp lasciv căci
e adus pe pat de brânduşe
atunci când cânţi cu vocea‐ţi răguşită
iarba creşte pe creştetul pământului
şi toţi copacii îl înconjoară
primăvară
a excelentei înghesuieli a
şoldurilor tale
şi deasupra
saliva pe sânii tăi eu
sunt foarte mândru de‐al
meu suflet înlăuntru strigătele mele
la sosirea ta
şi mâinile tale sunt zăpadă şi
degetele tale sunt ploaie
şi‐ale tale
picioare O ale tale picioare
capricioase
picioare picioare incorigibile
tachinând lumea
când zeii lasă corpul meu să fie
când zeii lasă corpul meu să fie
Din fiecare ochi curajos trebuie să înmugurească un copac
fructe să atârne în el
lumea împurpurată va dansa acolo
Între buzele mele care au făcut să cânte
un trandafir va naşte primăvara
care le va pune fecioarelor
între sânii lor mici rămăşiţele pasiunii
Degetele mele puternice de sub zăpadă
În păsări încordate vor duce
dragostea mea mergând prin iarbă
aripile lor îi vor atinge faţa
şi în tot acest timp inima mea trebuie să fie
Una cu creşterea şi ghemuită lângă mare
doamnele din Cambridge care trăiesc cu suflete mobilate
doamnele din Cambridge care trăiesc cu suflete mobilate
nu‐s deloc frumoase şi au minţi confortabile
(de asemenea, cu binecuvântarea bisericii protestante
fiice, neparfumate cu spirit inform)
ele cred în Hristos şi în Longfellow ambii morţi
sunt invariabil interesate în atât de multe lucruri ‐
în prezent scriind că încă mai găsesc
degetele încântate să tricoteze pentru polonezi?
poate. În timp ce necontenit feţele trec timid de la una la alta
scandalul Doamnei N şi profesorului D
…doamnelor de la Cambridge nu le pasă, dacă
deasupra Cambridge‐ului uneori în cutia lor de
cer lavandă şi fără colţuri,
luna zornăie ca o fărâmă de bomboană supărată
Traducere: Florin Dochia
w
19
NO. 8 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
translaţii. poeţi americani
A
deptul conceptualismului liric s‐a mutat
dincolo de textul greu de digerat şi
impenetrabil, de fapt, dincolo de toate
gesturile care i‐au făcut plăcere inamicului cititului.
Cu toate acestea, adeptul conceptualismului liric
rămâne loial politicilor sale de includere, apreciind
cugetările asupra poeziei conceptuale, revelaţiile unor
asocieri în masă în care se concretizează textualitatea
efemeră a vieţii de zi cu zi. Ca şi până acum, el continuă
să se tolănească cu încăpăţânare în reveria singurătăţii.
Conceptualismul liric tolerează excesul limbajului în
timp ce preţuieşte versurile curate ale minimalistului.
Conceptualismul liric nu confundă claritatea cu
simplitatea.
Conceptualismul liric respinge noţiunile naive precum
adevărul şi frumuseţea.
Conceptualismul liric nu este simplu expresionism.
Conceptualismul liric nu acceptă faptul că substanţa
nu contează şi, cu toate acestea, apreciază modul în care
conţinutul nu contează întotdeauna.
Dacă adeptul conceptualismului liric trăieşte într‐o
pădure, ar putea fi una de beton, sau o pădure plantată
şi coafată de oameni precum fac cu animalele, chiar dacă
el nu este pregătit doar pentru virtual sau doar pentru
textual.
Adeptul conceptualismului liric are, după cum se pare,
un picior în galerie şi celălalt pe pământ. El poate face
distincţia între podea şi pământ. El recunoaşte o carte şi
modul de a citi una într‐o multitudine de forme.
Conceptualismul liric înţelege că perspectiva şi
revelaţia sunt greu de dobândit, indiferent de felul în care
poemul a fost conceput.
Conceptualismul liric sugerează faptul că a dezbate
asupra morţii oricărui lucru nu este chiar aşa de
interesant.
Conceptualismul liric acceptă tensiunea dintre sine şi
subiectul poetic, luptând mereu cu dorinţa de a abandona
poemul şi de a fi poetul din poem.
Adeptul conceptualismului liric priveşte cu dor la cei
ce se bucură de beneficiile comunităţii, dar fuge de
comunitatea închisă.
Conceptualismul liric este o formă voyeuristică.
Conceptualismul liric este informat, nu înrobit, de
teorie.
Tu scrii sau te scrie poezia pe tine?
Forma evoluează sau este constrânsă?
Este poezia ta citită întotdeauna?
Sunt ideile tale mereu deja gândite?
Conceptualismul liric acceptă însuşirea şi re‐contextualizarea
ca fiind utile, dacă nu chiar gesturi esenţiale, dar nu îşi
limitează procesul la aceste gesturi.
Adeptul conceptualismului liric nu crede că o
constrângere abandonată constituie un eşec.
Pe de altă parte, el se priveşte în locul din care îşi poate
câştiga conţinutul.
Noroiul este noroi sau gândirea unui poem este însuşi
poemul.
La urma urmelor, densitatea nu duce neapărat la
complexitate, iar limba documentată nu e neapărat mai
interesantă decât limba neşlefuită.
Mul ţi poeţi conceptual i sunt model e pentru
conceptualismul liric.
Mul ţ i poeţ i a i l i mbi i s unt mode l e pe nt r u
conceptualismul liric.
Mulţi poeţi lirici sunt modele pentru conceptualismul
liric.
Aşadar, conceptualismul liric nu este nou.
Conceptualismul liric nu este constrâns de bani. Nu
este legat de interioare. Sau de arhivă, deşi uneori îşi are
originile acolo. Nu este nevoit să‐şi poarte singur de grijă,
nici nu este mărginit de camere de chat sau de motoare
de căutare, deşi, din nou, adesea îşi are originile acolo.
Adeptul conceptualismului liric îşi recunoaşte datoriile
faţă de multiple şiruri de poetici contemporane, artă,
design, arhitectură, filozofie, ecologie, uniuni, studenţi,
moder ni sm, post moder ni sm, concept ual i sm şi
romantism.
Adeptul conceptualismului liric este un maestru al
confruntării, nu îi este teamă să intre în alt text.
Adeptul conceptualismului liric nu este în mod necesar
un corp feminin, dar are mirosul greu al impurului, o
anumită lipsă de respect pentru un stăpân, deci este prin
omisiune, feminin în construcţie.
Conceptualismul liric este la fel de bine WalMart (1),
cum este şi Zaha Hadid (2) sau suburbia şi Andrea Zittel (3).
Conceptualismul liric este o poetică a propoziţiei, dar
nu întoarce spatele relaţiei dintre cuvinte şi nici puterii
prozodiei sau posibilităţii propulsiei lirice. Pe de altă parte,
nu se fereşte de imperfecţiune şi de complex.
Conceptualismul liric se imaginează a fi o barcă,
uşoară, fără vâsle, capabilă să alunece printre definiţii şi
să ancoreze după propria dorinţă.
Conceptualismul liric este interesat să atingă
sculpturalul.
Conceptualismul liric se simte confortabil existând în
afara istorisirilor dominante. De fapt, conceptualismul liric
foloseşte foarte bine părăsirea textelor şi păstrarea
statutului de geniu.
Conceptualismul liric nu este capabil să fugă de
problemele pământului şi este încă dedicat gândirii
modului în care noi înţelegem aceste probleme. Da,
conceptualismul liric încă mai crede în lume.
20
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 8 ‐ 2014
transport de idei
Conceptualismul liric – un
manifest în desfăşurare
Sina Queyras
În acest scop, conceptualismul liric nu evită să fie
utilizat ca o unealtă de protest şi nu este ostil atunci când
este chemat la acţiune.
Adeptul conceptualismului liric este cel mai adesea un
spectator, deşi nu neapărat în retragere.
Adeptul conceptualismului liric nu este un poet elegiac
excesiv.
Adeptul conceptualismului liric este o albie care
opreşte excesul, deşeurile, reziduurile, rămăşiţele limbii.
Conceptualismul liric este interesat de amuzament,
dar nu devotat doar ironicului, distantului şi ridiculizării.
Finalitatea conceptualismului liric este aceea de a crea
deschideri, mai degrabă decât închideri. Acesta se oferă
pe sine drept curte, stadion, livadă şi, ca variaţiune, drept
loc de parcare, un câmp de luptă devenit un loc îngrădit
pentru mâncare, o fabrică transformată în spaţiu pentru
performanţă, un spaţiu tranziţional, un tărâm îmblânzit,
o idee fără sfârşit.
___________
1. WalMart ‐ este cea mai mare companie din domeniul
comerţului cu amănuntul la nivel mondial şi cea mai mare
companie din lume, după cifra de afaceri, conform listei Forbes
Global 2000, din 2008.
2. Dame Zaha Mohammad Hadid, n. 1950, arhitectă
britanică de origine irakiană. A primit Premiul Pritzker pentru
Arhitectură în 2004, fiind prima femeie care l‐a obţinut şi
Premiul Stirling în 2010 şi în 2011. Supranumită şi „regina
arhitecturii”.
3. Andrea Zittel, n. 1965, California, foarte cunoscută pentru
lucrările sale de sculptură, printre care proiectul din Central Park
New York. În 2012, primit Premiul austriac Frederick Kiesler
pentru arhitectură şi artă.
__________
Sina Queyras, n. 1963, poetă canadiană. Al treilea
volum de poezie, Lemon Hound, a primit Premiiile „Pat
Lowther” şi „Lambda Literary”. În anul 2005, a editat
„Grup deschis: 30 de poeţi canadieni contemporani”,
prima antologie de poezie canadiană publicată de o
editură din SUA. Cea mai recentă apariţie editorială,
Expressway, a fost scrisă în principal în Calgary. A publicat
şi primul roman, Autobiografia copilăriei, în 2011. Cartea
a fost pe lista finală pentru premiul „First Novel” oferit de
amazon.ca
Traducere din limba engleză Liliana Ene
Vanessa Place
Proverbe
Fără pasiune, nu emotiv.
Fără minte, nu e corp.
Fără trup, sufletul tău.
Fără punct, scopul nostru.
Trebuie să existe ceva extraordinar.
Exista contradicţii.
Craniul unui câine este mai uşor decât al nostru.
Vom avea cafea şi, după micul dejun, la o scurtă
plimbare.
Vom purta haine de blană şi vom ţine braţe întinse. Va fi
un joc de noroc. Vom pierde.
Vom câştiga. Vom urca pe tron şi vom face mere coapte
stropite cu sirop cald.
Argument
(S) Fiind un popor bun, dacă am greşit, ne vom schimba.
(S) Nu ne vom schimba.
Gata
Gata cu versurile despre strălucirea luminii, de orice
variatate.
Gata cu elegiile tinereţii sau ale vârstei, cu ventrilogia
poliglotă.
Gata cu cântecele emoţiei brute, arse pentru totdeauna.
Gata cu judecăţile banale, ce ar trebui trecute cu
vederea.
Gata cu verbele înzorzonate.
Gata cu eroarea fără voie.
Gata cu metafora, destul cu comparaţia. Lasă lucrurile să
curgă concret.
Gata cu intrigile politice: lasă lucrurile să curgă concret.
Gata cu dependenţa condiţionată ‐ lasă lucrurile să fie
deja.
Gata cu copiii vânduţi de proxeneţi pentru a dovedi o
falsă mortalitate.
Gata cu moartea fără a muri – imediat.
Gata cu poetul‐subiect care vorbeşte în poemul‐oglindă,
privind gura mişcându‐se, fixându‐şi părul ce se
subţiază.
Gata cu superioritatea interiorităţii acelei trinităţi
nefireşti – tu, eu, noi – dinţii noştri ating doar
limbile noastre.
Gata cu bomboanele Gobstopper
*
: o epopee nu e
epopee datorită amprentelor ei.
Gata cu inversiunile gramaticii de parcă e emfază.
Gata cu natura lipsită de natural; destul cu necuviinţa
căzută în genunchi.
Gata cu jeu de mot**, destul cu mot juste**.
Gata cu poezia retiniană.
____________________
*Gobstopper ‐ Sfarmă fălcile, jawbreaker în SUA, sunt
nişte bomboane fabricate din zahăr, foarte dure. Au un
diametru de între 1–8 cm (normal doar de 2–4 cm). Aceste
bomboane tradiţionale sunt foarte apreciate de către copii
pentru gust, culoare şi duritate, spargerea lor ar implica şi
spargerea câtorva dinţi, deci se ling sau se sug, căci se dizolvă
foarte greu în saliva.
** în franceză în original
Traducere din limba engleză Liliana Ene
21
NO. 8 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
translaţii. poeţi americani
Poezia generică
Interviu cu Benoît Casas
‐ Aţi explorat în multe dintre cărţile dvs. diferite forme
textuale. Unde s‐a r situa pentru dvs. poezia‐diferenţă?
poezia‐diferenţă,da: îmi place formula.
Sunt dintre cei care susţin că totodată că poezia există
şi că afirmarea numelui poeziei este importantă.
ceea ce vrea să spună, în consecinţă, că poezia nu este
proză.
şi, în acelaşi timp, că ea nu e o parte a literaturii
că ea nu are a se dizolva în marele larg sau în indistinct.
iată precizări separatoare.
să trecem la acelea care complică puţin datul.
poezia (contemporană) e un gând în extensia limitelor sale
(şi asta se înscrie în gestul modern)
şi deci poate deveni poezie ceea ce nu era înainte.
Ceea ce vrea să spună şi: poezia nu mai este identică cu ea
însăşi
Ea trebuie să treacă mereu printr‐o lucrare de demarcare
internă (imperativul invenţiei).
e hrănită din istoria ei şi traversată de cu totul alta
trebuie să se deschidă spre ceea ce nu este
eu nu fac versuri sau poeme autonome
unităţile centrale de localizare ale acestei poezii‐diferenţe.
mai determinant îmi pare a fi problema decupării.
aceea a întreruperii. şi a recuperării.
Problema înscrierii spaţiale a textului
‐ gândul‐ritm pe care îl induce ‐
şi stabilirea tonului pe care îl poate indica
e deci esenţială.
Ordinea zilei, volum apărut de curând, este un jurnal
ţinut timp de un an, în cadrul unei rezidenţe în librăria Le
Comptoir des mots (Paris, XXe arrondissement). O
povestire a zilelor fără istorie se aliniază în fraze tăiate şi
ritmate fără majuscule şi virgule... absenţa punctuaţiei în
acest text permite confruntarea mai directă cu ceea ce
cuvintele vor să spună? Un mod de a vedea „ceea ce avem
încă / în faţa ochilor”, de „a fixa / cu / ochii”?
da. sunt întrutotul de acodr cu privire la confruntarea
directă.
dar nu prea cred a voi să însemne că e o voinţă de a
electriza cuvintele
de punere în tensiune şi de raporturi de forţe. de echilibru
de forţe.
scriu cu ochii. cu acele cuvinte pe care le am sub ochi.
cuvintele cărţilor.
le privesc îndelung. există cărţi aşadar: pagina labă nu există.
nu am nici un cuvânt în cap. şi sunt fără imaginaţie,
incapabil de istorie.
nu ştiu ce este un personaj. am redus asta la literal.
fără majuscule (principiu al egalităţii scrierii literelor)
nici virgulă. virgula este o încetinire (vreau să meargă
repede
lovitura să fie directă). ea permite incizarea complicată a
frazei lungi
(pe când eu vizez un fel de eficacitate suspendată).
punctul şi saltul [la rândul următor] îmi ajung.
Un „eu” este subiectul principal al cărţii. Care e acest
„eu” ce, din prima zi, „dă viaţă singurătăţii mele”? În ce
măsură caracterul său plural nu încetează să fie „fără
număr”?
acest eu din această carte este acela care decide ce va fi
scris ce din timp rămâne
(nu timpul ce vine ci modificarea‐supravieţuirea în cuvinte
a câtorva puncte din ceea ce a avut loc).
acest eu e acela care decide c3 din zilele sale este mai
degrabă cerneală şi hârtie decât nimic
ştiind că – asprimea constrângerii obligă – nu va putea
indica
decât ceea ce e deja notat/datat de altcineva decât de el
înaintea lui.
acel eu e deci o forţă de articulare. el desemnează
operatorul de montaj.
cartea e ceea ce mărturiseşte apoi în fiecare din frazele
sau versurile sale
cu exigenţa coincidenţei locale şi comprimarea timpului.
ceea ce face ca dacă îl desemnez bine în carte acela căruia
îi spun eu
acel eu în chestiune nu este nicidecum caracterizarea unei
persoane
ci un simplu punct de magnetizare a frazei.
Singularitatea acestui jurnal rezidă în aceea că este
elaborat după un protocol precis: fiecare element de
limbaj e prelevat din sânul unui ansamblu şi al unui
mulţimi de lecturi dezordonate, scrise la data la care a fost
refolosit. Ordinea zilei s‐ar constitui, într‐un fel, într‐o
„autobiografie a lumii întregi”? Sau, cel puţin, a lumii ce‐l
înconjoară pe autorul cărţii?
e un jurnal generic. Un jurnal al unui an general.
Jurnalul cuiva care nu face decât să vadă ceea ce întâlneşte
(verbul a fi este deci inutil la fel ca şi cuvântul Dumnezeu)
22
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 8 ‐ 2014
transport de idei
frazele care‐l constituie vin de peste tot.
Şi această asamblare de elemente captate nu se justifică
decât prin ceea ce simţul comun o atestă.
Pentru că o viaţă nu contează în final decât prin ceea ce
are de împărţit.
A crea „raporturi / între cuvinte” e munca unui poet.
Aplicată la ordinea zilelor care se succed, în ce fel contează
întâi această sarcină în construcţia politică a lumii?
aş numi mai degrabă etică (înţeleasă în sensul lui
Wittgenstein:
„investigarea a ceea ce are o valoare sau contează în
realitate”)
ceea ce relevă o sarcină aplicată succesiunii zilelor.
ce să faci? Nu e decât o problemă de urgenţă contextuală
e şi problema care se pune în fiecare zi.
dar ceea ce numiţi „construcţia politică a lumii”
Îmi pare a putea desemna munca de montaj:
munca coexistenţelor şi succesiunilor.
a insistenţelor. A alunecărilor şi a schimbărilor de sens.
principiul egalizării enunţurilor
(egalizare care vizează o intensificare)
Realul zilei, între ieri şi mâine, este şi timpul care face
ziua de azi (conţinutul rezonanţei cerului şi luminii) …
în timp am devenit de o porozitate teribilă.
îmi place să respir Italia şi brutalitatea ei solară a verii
adevărate.
aş spune cu plăcere – ca Pasolini – că‐mi socotesc viaţa în
veri nu în ani.
dar trăiesc în Normandia şi e ploaie şi întoarcerea ei
ritmează zilele.
trăiesc iarna ca pe un exil interminabil. uneori salvat de
lecturi de muncă.
Obligă scrierea cotidiană la a face faţă fragmentării şi
diseminării? Cum treceţi încercarea alegerii din ceea ce
compune substanţa unui mediu literar (episoade filosofice,
note climatice, note de călătorie, remarci politice,
fragmente amoroase)? Cum, deci, puneţi la încercare
continuu cuvintele în cuvinte?
scrierea zilnică este disciplină. e o metodă de eficacitate.
cum să faci ca să vină ceva? nici un mister:
să fii disponibil şi să te cufunzi în muncă.
alegerea e permanentă: e o muncă în straturi.
operaţiuni de conjuncţii şi de inserţii.
apoi suspendări. ajustări. şi din nou. în buclă.
dar cel mai adesea sau în acelaşi timp e materia care se
impune
îşi găseşte locul şi impresionează. Nu lasă loc de alegere.
În ce măsură această consemnare a zilelor în frazele
altora induce un sub‐limbaj care sfârşeşte prin perceperea
adevărului? Prin afirmarea acelui da al celor care vin?
îmi pare că dacă din această practică a montajului‐colaj
mozaic
rezultă un pic de adevăr el produce ceea ce putem numi
o subiectivare.
procesul impersonal lucrează paradoxal:
subiectul presupune absenţa frazelor (pentru că ele nu
sunt ale sale)
se constituie pe firul zilelor. un asamblaj îl configurează.
traiectul unei vieţi îl precizează.
îmi place formula dvs.: „acel da al celor care vin”
indicaţi aici ceea ce relevă politica.
politica nu are importanţă. Politica pur şi simplu:
fără probleme ale politicii.
(această filozofie zisă politică ce ne vizează doar pentru a
împiedica orice apariţie).
încă şi mai puţin politica politiciană
(care nu e finalmente decât agenda oligarhiei
zi de zi mondializată de militanţii economiei
(a cărei cealaltă faţă este servitutea niciodată voluntară))
politica pur şi simplu este exigenţa egalităţii
şi organizarea politică a acestui sfârşit.
cuvântul revoluţiei e de reluat.
unii vorbesc de naivitate.
dar s‐a întâmplat în istoriei ca imposibilul să se întâmple.
aproape de noi primăvara arabă. azi Turcia şi Brazilia:
aici sau acolo popoarele se trezesc.
deci am această speranţă: că politica revine la ordinea zilei.
Acum, că experienţa variaţiunilor zilei şi nopţii au fost
încercate şi puse la locul lor, ce poate un corpus de scriere
intensă de poezie după dvs.?
poate mult mai mult decât crede.
poate şti ceea ce nu ştie.
poate produce efecte asupra câtorva.
poate face ca o carte să fie un pic mai mult decât o carte
Starea prezentă de spirit?
în prezent nu prea ştiu ce ştiu
(cu excepţia punctuaţiei senzaţiei)
şi spiritul văd încă destul de puţin ce înseamnă.
ceea ce îmi place: că totul există simultan.
________
Sursa: nonfiction, le quotidien des livres et des idees,
iulie 2013; autor, Frank Smith
__________
Benoît Casas, n. 1969, Caen, plastician, fotograf şi
autorul a cinci cărţi de poezie: L’Amant de Sophie
(Prétexte, 2003), Diagonale (Nous, 2007), il était temps
(Wharf/Nous, 2010), Envoi (avec Luc Bénazet, Héros‐Limite,
2012) et L’ordre du jour (Seuil, coll. „Fiction & Cie”, 2013).
Traducere: Florin Dochia
23
NO. 8 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
arte poeice
w
Editor: Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrai” Câmpina
Director: Liliana Ene
Redactor‐şef: Florin Dochia
Revista apare cu sprijinul financiar al Primăriei şi Consiliului Local Câmpina,
în cadrul programului „Campania de pedagogie a lecturii”
Redacţia: Bulevardul Culturii, nr. 39, 150600 Câmpina, PH
contact: tel. 0244.336.006
e‐mail: biblioteca@bmcampina.ro; revistaurmuz@gmail.com
htp://revistaurmuz.blogspot.ro/
Acest număr este ilustrat cu lucrări de Ion Şinca
I
S
S
N

2
3
5
9



7
5
8
5
I
S
S
N

L

2
3
5
9



7
5
8
5
L
a
y
o
u
t

&

D
T
P
:

F
l
o
w
e
r
i
n

F
l
o
w
NO. 8 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
24