CAPITALUL

CARTEA ÎNTÂI

PROCESUL DE PRODUCŢIE AL CAPITALULUI

1

Editura Alexandria Publishing House str. Mihai Viteazu, nr. 23, Suceava, 720059
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MARX, KARL Capitalul : critica economiei politice / Karl Heinrich Marx; trad.: Carmen Agoutin. - Suceava: Alexandria Publishing House, 2009vol. ISBN 978-606-92038-0-4 Vol. 1. - 2009. - Index. - ISBN 978-606-92038-1-1 I. Agoutin, Carmen (trad.) 33

2

KARL MARX

CAPITALUL
Critica economiei politice

Volumul I

Cartea I Procesul de producţie al capitalului

3

4

5

Dedicată neuitatului meu prieten nobilul, credinciosul şi neînfricatul luptător pentru interesele proletariatului Wilhelm Wolff născut la Tarnau, în 21 Iunie 1809; mort în exil, la Manchester, la 9 Mai 1864

6

7

8

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ÎNTÂI Lucrarea al cărei prim volum îl predau astăzi publicului cititor este continuarea scrierii mele „Zur Kritik der politischen Oekonomie“, publicată în 1869. Lungul interval de timp care s-a scurs între început şi continuare se datorează faptului că de ani de zile sufăr de o boală care mi-a întrerupt mereu munca. Conţinutul acelei lucrări anterioare este rezumat în primul capitol al acestui volum. Am făcut acest lucru nu numai pentru a asigura operei mele continuitate, ci şi caracterul unui singur tot închegat. Expunerea este mai îngrijită. În măsura în care lucrul a fost posibil, am dezvoltat mai pe larg numeroase puncte care nu fuseseră schiţate înainte decât în mod sumar, reducând în schimb, la simple schiţări, expunerea altor puncte, care înainte găsiseră o dezvoltare largă. Am eliminat, bineînţeles cu totul, secţiunile privitoare la istoria teoriei valorii şi a monedei. Cititorul lucrării anterioare va găsi însă în notele primului capitol izvoare noi pentru istoria acestei teorii. Dictonul „Orice început este greu” se aplică în toate ştiinţele. Înţelegerea primului capitol, mai ales a secţiunii care cuprinde analiza mărfii, va prezenta deci cele mai multe dificultăţi. În ceea ce priveşte în special analiza substanţei valorii şi a mărimii valorii i-am dat o formă mai populară, în măsura în care acest lucru a fost posibil1. Forma valoare, al cărei chip desăvârşit este forma bani, este cât se poate de lipsită de conţinut şi cât se poate de simplă. Totuşi, timp de 2000 de ani, spiritul omenesc a încercat în zadar să o pătrundă, în timp ce, pe de altă parte, analiza altor forme, mult mai bogate în conţinut şi mult mai complicate, a reuşit cel puţin cu aproximaţie. De ce? Deoarece corpul dezvoltat este mai uşor de studiat decât o celulă a corpului. Spre deosebire de aceasta, la analiza formelor economice nu ne putem servi nici de microscop, nici de reactivii chimici. Puterea de abstracţie trebuie să le înlocuiască pe amândouă. Ori, pentru societatea burgheză forma marfă a produsului muncii sau forma valoare a mărfii este forma
9

celulară economică. Omului incult i se pare că analiza acestei forme se complace numai în subtilităţi. Este vorba într-adevăr de subtilităţi, dar numai în măsura în care este vorba de subtilităţi şi în anatomia micrologică. Cu excepţia secţiunii care tratează despre forma valoare, această carte nu va putea deci să fie acuzată că nu poate fi citită cu uşurinţă. Presupun, bineînţeles, cititori care doresc să înveţe ceva nou şi deci să gândească singuri. Fizicianul observă procesele naturii acolo unde ele apar în forma cea mai pregnantă şi sunt mai puţin tulburate de influenţe străine, sau, dacă este posibil, face experienţe în condiţii care asigură efectuarea pură a procesului. Ceea ce mi-am propus să cercetez în această operă este modul de producţie capitalist şi raporturile de producţie şi de circulaţie care îi corespund. Până în prezent, ţara lor clasică este Anglia. Acesta este motivul pentru care am luat această ţară ca ilustrare principală a expunerii mele teoretice. Dacă însă cititorul german ar da fariseic din umeri cu privire la situaţia muncitorilor industriali şi agricoli englezi, sau s-ar linişti cu gândul optimist că în Germania lucrurile sunt departe de a sta atât de prost, sunt nevoit să-i spun: De te fabula narratur! (Despre tine este vorba!). De fapt nu este vorba de gradul mai mare sau mai mic de dezvoltare a antagonismelor sociale care rezultă din legile naturale ale producţiei capitaliste. Este vorba de înseşi aceste legi, de aceste tendinţe, care acţionează şi se impun cu o necesitate de fier. Ţara mai dezvoltată din punct de vedere industrial nu face decât să arate ţării mai puţin dezvoltate imaginea propriului său viitor. Dar abstracţie făcând de acest de lucru: Acolo unde producţia capitalistă este complet încetăţenită la noi, de exemplu fabricile propriuzise, situaţia este cu mult mai rea decât în Anglia, deoarece lipseşte contraponderea pe care o constituie legile industriale. În toate celelalte sfere suntem chinuiţi, la fel ca tot restul occidentului continental european, nu numai de dezvoltarea producţiei capitaliste, ci şi de lipsa dezvoltării ei. Pe lângă mizeriile moderne, ne apasă o serie întreagă de mizerii moştenite, rezultând din dăinuirea unor moduri de producţie învechite, perimate, cu toată suita lor de raporturi sociale şi politice anacronice. Nu suferim numai din cauza celor vii, dar şi din cauza celor
10

morţi. Le mort saisit le vif! (Mortul îl apucă pe cel viu!) În Germania şi în restul occidentului continental european, statistica socială este mizerabilă, dacă o comparăm cu cea engleză. Cu toate acestea, ea ridică vălul într-o măsură suficientă ca să putem întrezări capul de meduză pe care el îl ascunde. Ne-am îngrozi în faţa stărilor de la noi, dacă guvernele şi parlamentele noastre ar institui în mod periodic comisii pentru anchetarea situaţiei economice ca în Anglia, dacă aceste comisii ar fi învestite cu aceleaşi depline puteri ca în Anglia pentru stabilirea adevărului şi dacă s-ar găsi în acest scop oameni tot atât de pricepuţi, de imparţiali şi de hotărâţi ca inspectorii de fabrică ai Angliei, ca medicii ei însărcinaţi să raporteze despre „public health“ (sănătatea publică), ca şi comisarii ei însărcinaţi să ancheteze exploatarea femeilor şi a copiilor, situaţia locuinţelor şi a alimentaţiei etc. Ca să urmărească monştrii, Perseu se servea de o glugă miraculoasă, care îl făcea nevăzut. Noi ne tragem gluga cât mai adânc peste ochi şi peste urechi ca să putem ascunde existenţa monştrilor. Nu trebuie să ne înşelăm în această privinţă. Aşa cum războiul american de independenţă din secolul al XVIII-lea a tras clopotul de alarmă pentru clasa mijlocie din Europa, în Anglia procesul de transformare poate fi pipăit cu mâinile. La un anumit punct culminant al său, el va trebui să se întindă asupra continentului. Acolo el se va desfăşura în forme mai brutale sau mai umane, după gradul de dezvoltare al clasei muncitoare însăşi. Abstracţie făcând de consideraţiuni mai înalte, propriul lor interes le porunceşte deci claselor dominante de azi să înlăture toate piedicile care stau în calea dezvoltării clasei muncitoare şi care pot fi în acest volum un loc atât de important istoricului, conţinutului şi rezultatelor legislaţiei industriale engleze. O naţiune trebuie şi poate să înveţe de la alta. Chiar dacă o societate a descoperit legea naturală a evoluţiei sale – şi scopul final al acestei opere este de a dezvălui legea evoluţiei economice a societăţii moderne– ea nu poate nici să sară peste anumite faze naturale ale evoluţiei, nici să le desfiinţeze. Dar ea poate să scurteze şi să uşureze durerile facerii. Încă un cuvânt pentru evitarea eventualelor neînţelegeri. Figura capitalistului şi a proprietarului funciar nu o desenez nicidecum într-o lumină trandafirie. Este însă vorba aici de persoane numai în măsura în care ele sunt personificarea unor categorii economice, purtătoare ale
11

unor anumite raporturi şi interese de clasă. Punctul meu de vedere, care concepe evoluţia conformaţiei economice a societăţii ca un proces natural, poate mai puţin decât oricare altul să considere individul izolat ca fiind responsabil pentru raporturile a căror creaţie socială el rămâne, oricât s-ar ridica deasupra lor din punct de vedere subiectiv. În domeniul economiei politice, cercetarea ştiinţifică liberă nu are de înfruntat numai duşmanul pe care îl întâlneşte în toate celelalte domenii. Natura specifică a materiei pe care o tratează ridică împotriva ei patimile cele mai violente, mai meschine şi mai josnice ale omului: furiile interesului particular. Astfel, biserica anglicană iartă mai degrabă un atac împotriva a 38 din cele 39 de articole ale Crezului său decât împotriva a 1/39 din veniturile sale băneşti. Astăzi, însuşi ateismul este o culpa levis (culpă uşoară), în comparaţie cu critica raporturilor de proprietate tradiţionale. Totuşi nu se poate tăgădui că a intervenit un progres în această privinţă. Mă refer, de exemplu, la Cartea Albastră publicată în ultimele săptămâni sub titlul: „Correspondence with Her Majesty’s Mission Abroad, regarding Industrial Questions and Trades’ Unions”. Reprezentanţii din străinătate ai coroanei engleze relatează în cuvinte seci că în Germania, în Franţa, într-un cuvânt în toate statele civilizate ale continentului european, o transformare a raporturilor existente între capital şi muncă se face la fel de resimţită şi este la fel de inevitabilă ca şi în Anglia. În acelaşi timp, dincolo de Oceanul Atlantic, domnul Wade, vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii de Nord, declară în meeting-uri publice că după înlăturarea sclaviei urmează la ordinea zilei transformarea raporturilor determinate de capital şi de proprietatea funciară! Acestea sunt semne ale timpului, care nu pot fi ascunse cu mantii de purpură sau cu sutane negre. Semnele acestea nu prevestesc minuni pentru ziua de mâine. Ele arată că şi în sânul claselor dominante îşi face loc ideea că societatea actuală nu este un cristal solid, ci un organism capabil să se transforme şi aflat într-un continuu proces de transformare. Al doilea volum al acestei lucrări va trata despre procesul de circulaţie al capitalului (cartea a II-a) şi despre formele procesului de ansamblu (cartea a III-a), iar al treilea şi ultimul (cartea a IV-a) despre istoria teoriei. Orice apreciere din partea criticii ştiinţifice îmi este binevenită.
12

Faţă de prejudecăţile aşa zisei opinii publice, căreia nu i-am făcut niciodată concesiuni, deviza mea este, acum ca şi înainte, cuvântul mare florentin: Segui il tuo corso, e lascia dir le genti! (Urmează-ţi calea şi lasă lumea să vorbească!) Londra, 25 iulie 1867 Karl Marx
Lucrul mi-a părut cu atât mai necesar, cu cât chiar acea parte a lucrării lui F. Lassalle împotriva lui Schulze-Delitzsch, în care el afirmă că ar reda „chintesenţa spirituală” a expunerilor mele asupra acestor subiecte, cuprinde confuzii importante. En passant. Dacă F. Lassalle a împrumutat din scrierile mele, aproape cuvânt cu cuvânt, până la terminologia creată de mine, toate principiile teoretice de ordin general ale lucrărilor sale economice, de exemplu acela privind caracterul istoric al capitalului, legătura dintre raporturile de producţie şi modul de producţie etc. etc., şi aceasta fără indicarea sursei, procedeul acesta a fost probabil dictat de consideraţii propagandistice. Nu vorbesc, bineînţeles, de expunerile şi de aplicările sale de amănunt, cu care nu am nimic de-a face.
1

NOTE:

13

POSTFAŢĂ LA EDIŢIA A DOUA Sunt obligat în primul rând să dau lămuriri cititorilor primei ediţii asupra modificărilor făcute în ediţia a doua. Împărţirea mai sistematică a cărţii este evidentă. Toate notele noi adăugate sunt însemnate ca note la ediţia a doua. În ceea ce priveşte textul, iată în ce constau modificările importante: În capitolul I, 1, deducţiunea valorii prin analiza ecuaţiilor în care se exprimă orice valoare de schimb este făcută cu mai multă stricteţe ştiinţifică; de asemeni am scos în evidenţă în mod expres legătura dintre substanţa valorii şi determinarea mărimii valorii prin timpul de muncă socialmente necesar, legătură care în prima ediţie nu fusese menţionată decât în treacăt. Capitolul I, 3 (Forma valoare) a fost prelucrat în întregime, lucru pe cale îl impunea de altfel dubla expunere din prima ediţie. – Menţionez, în treacăt, că acea dublă expunere am făcut-o la sfatul prietenului meu, Dr. L. Kugelmann din Hannover. Mă aflam în vizită la el, în primăvara anului 1867, când am primit primele coli de tipar din Hamburg, şi el mă convinse că pentru cei mai mulţi cititori este necesară o expunere suplimentară, mai didactică, a formei valoare. – Ultimul paragraf al primului capitol, „fetişismul mărfii etc.”, este în cea mai mare parte modificat. Capitolul III, 1 (Măsură a valorilor) a fost revizuit cu îngrijire, pentru că acest paragraf fusese lucrat mai neglijent în prima ediţie, făcându-se trimitere la expunerea făcută în „Zur Kritik der politischen Oekonomie”, Berlin 1859. Capitolul VII, în special paragraful 2, a suferit modificări importante. Ar fi inutil să menţionez în mod amănunţit modificările de text sporadice, care de multe ori nu sunt decât modificări de ordin stilistic. Ele sunt împrăştiate în toată cartea. Totuşi constat acum, când revizuiesc traducerea franceză care este în curs de apariţie la Paris, că anumite părţi ale originalului german ar fi avut nevoie, unele de o prelucrare mai temeinică, altele de corectări stilistice ce se găsesc pe ici pe acolo. Mi-a lipsit timpul necesar pentru toate acestea, întrucât abia în toamna anului
14

1871, când eram ocupat cu alte lucrări urgente, am primit ştirea că volumul este epuizat şi că tipărirea ediţiei a 2-a trebuie să înceapă chiar în ianuarie 1872. Înţelegerea pe care „Capitalul” a găsit-o după scurt timp în cercurile largi ale clasei muncitoare germane este cea mai bună răsplată a muncii mele. Un om care economiceşte aparţine burgheziei, domnul Mayer, fabricant din Viena, a arătat în mod minunat, într-o broşură publicată în timpul războiului franco-german, că marele spirit teoretic, care era considerat ca o particularitate a poporului german, a dispărut cu totul din rândurile aşa numitelor clase culte ale Germaniei, dar că în schimb el renaşte la clasa muncitoare. Până în momentul de faţă, economia politică a rămas în Germania o ştiinţă străină. În „Geschichtliche Darstellung des Handels, der Gewerbe usw.” şi în special în primele două volume, editate în 1830, ale acestei opere, Gustav von Gulich a expus într-un mod destul de cuprinzător împrejurările istorice care au împiedicat dezvoltarea modului de producţie capitalist la noi, şi deci şi constituirea societăţii burgheze moderne. Lipsea astfel fundamentul viu al economiei politice. Ea a fost importată ca o marfă gata din Anglia şi din Franţa; profesorii ei germani au rămas învăţăcei. Expresia teoretică a unei realităţi străine s-a transformat sub mâna lor într-o colecţie de dogme, interpretate de ei în sensul lumii mic-burgheze care îi înconjura, deci interpretate greşit. Sentimentul neputinţei ştiinţifice, care nu putea fi înăbuşit în întregime, şi conştiinţa neplăcută că trebuie să dăscălească într-un domeniu care de fapt le era străin, ei încercau să le ascundă sub fastul erudiţiei istoricoliterare sau prin adăugirea unor materii străine, împrumutate din aşazisele ştiinţe camerale, un amestec de cunoştinţe prin al căror purgatoriu trebuie să treacă orice candidat la un post în promiţătoarea birocraţie germană. Din 1848 încoace, producţia capitalistă s-a dezvoltat repede în Germania şi a ajuns astăzi la o pseudo-înflorire. Dar specialiştilor noştri soarta le-a rămas tot atât de vitregă ca şi mai înainte. Atâta vreme cât ei puteau să se ocupe în mod dezinteresat de economia politică, lipseau în realitatea germană raporturile economice moderne. Atunci când au apărut aceste raporturi, lucrul acesta s-a întâmplat în condiţii care nu mai permiteau un studiu dezinteresat în cadrul orizontului burghez. În
15

măsura în care este burgheză, adică în măsura în care concepe ordinea capitalistă nu ca o treaptă de evoluţie istorică trecătoare, ci, invers, ca o formă absolută şi ultimă a producţiei sociale, economia politică poate rămâne ştiinţă numai atâta timp cât lupta de clasă rămâne latentă sau nu se manifestă decât în fenomene izolate. Să luăm Anglia. Economia ei politică clasică aparţine perioadei luptei de clasă nedezvoltate. Ultimul ei mare reprezentant, Ricardo, este acela care pune, în fine, în mod conştient în centrul cercetărilor sale antagonismul dintre interesele de clasă, dintre salariu şi profit, dintre profit şi rentă funciară, considerând în mod naiv că acest antagonism este o lege naturală a societăţii. Cu aceasta însă ştiinţa economică burgheză ajunsese la limita ei de netrecut. Încă pe când trăia Ricardo, şi în opoziţie cu el, ea a fost supusă criticii, personificate de Sismondi.1 Perioada următoare, dintre 1820 şi 1830, se caracterizează în Anglia prin activitate ştiinţifică pe tărâmul economiei politice. Era perioada popularizării şi a răspândirii teoriei lui Ricardo şi a luptei ei cu şcoala veche. Au avut loc strălucite încrucişări de spade. Cele realizate atunci sunt puţin cunoscute pe continentul european, întrucât polemica este în mare parte împrăştiată prin articole de revistă, lucrări ocazionale şi pamflete. Caracterul de obiectivitate al acestei polemici – cu toate că în unele cazuri teoria lui Ricardo a şi început să servească drept armă de atac împotriva economiei burgheze – îşi găseşte explicaţia în situaţia de atunci. Pe de o parte, însăşi marea industrie abia ieşea din perioada copilăriei sale, ceea ce rezultă chiar din faptul că ea îşi începe ciclurile periodice ale vieţii sale moderne abia cu criza din 1825. Pe de altă parte, lupta de clasă dintre capital şi muncă rămâne pa planul al doilea, pe teren politic din cauza conflictului dintre guvernele şi feudalii strânşi în jurul Sfintei Alianţe şi masele populare conduse de burghezie, pe teren economic din cauza conflictului dintre capitalul industrial şi proprietatea funciară aristocratică, conflict care în Franţa se ascundea în spatele antagonismului dintre proprietatea parcelară şi marea proprietate funciară, şi care în Anglia a izbucnit deschis odată cu legile cerealelor. Literatura economică a Angliei aminteşte în această perioadă de epoca de avânt impetuos care se manifestase în Franţa după moartea doctorului Quesnay, dar numai în felul în care ultimele zile frumoase ale toamnei amintesc de primăvară. În anul 1830 izbucni criza care avea să decidă
16

odată pentru întotdeauna. Burghezia cucerise putere politică în Franţa şi în Anglia. Din acest moment lupta de clasă luă forme din ce în ce mai pronunţate şi mai ameninţătoare atât pe teren practic cât şi pe teren teoretic. Ea cânta prohodul economiei ştiinţifice burgheze. Nu mai era vorba acum dacă cutare sau cutare principiu teoretic este adevărat, ci dacă este folositor sau vătămător capitalului, dacă îi este comod sau incomod, dacă este sau nu este pe placul poliţiei. Locul cercetării dezinteresate îl luă polemica plătită, locul muncii ştiinţifice obiective îl luă conştiinţa încărcată şi reaua credinţă a apologeticii. Totuşi chiar şi pamfletele insolente pe care le împrăştia Anti-Cornlaw League, în frunte cu fabricanţii Cobden şi Bright, prezentau, dacă nu un interes ştiinţific, cel puţin unul istoric prin polemica lor împotriva aristocraţiei moşiereşti. Dar şi acest din urmă ghimpe a fost scos din carnea economiei vulgare de către legislaţia liberschimbistă inaugurată de Sir Robert Peel. Revoluţia de la 1848 de pe continent a avut repercusiuni şi asupra Angliei. Oameni care mai pretindeau încă a avea un rol în ştiinţă şi care doreau să fie mai mult decât simpli sofişti şi sicofanţi ai claselor dominante căutau să pună de acord economia politică a capitalului cu revendicările proletariatului, care acum nu mai puteau fi ignorate. De aici un sincretism lipsit de spirit, cum îl prezintă cel mai bine John Stuart Mill. Este un faliment al ştiinţei economice „burgheze”, pe care l-a scos în evidenţă cu măiestrie marele savant şi critic rus N. Cernîşevschi, în opera sa „Schiţă a economiei politice după Mill”. Prin urmare, în Germania modul de producţie capitalist a ajuns la maturitate după ce în Franţa şi în Anglia caracterul lui antagonist se manifestase în mod zgomotos prin lupte de importanţă istorică; în acelaşi timp, proletariatul german poseda o conştiinţă teoretică de clasă mult mai hotărâtă decât burghezia germană. În momentul în care se părea că o ştiinţă burgheză a economiei politice va fi posibilă aici, ea devenise deci din nou imposibilă. În aceste condiţii, purtătorii ei de cuvânt se împărţiră în două grupuri. Unii, oameni drepţi, doritori de câştig şi practici, se strânseră în jurul steagului lui Bastiat, reprezentantul cel mai plat şi deci cel mai reuşit al apologeticii economiei vulgare; ceilalţi, mândri de demnitatea profesională a ştiinţei lor, îi urmară pe J. St. Mill în încercarea lui de a
17

împăca ceea ce nu putea fi împăcat. Ca şi în perioada clasică a ştiinţei economice burgheze, germanii rămaseră şi în perioada decadenţei sale simpli învăţăcei, care repetau cuvintele şi călcau pe urmele maeştrilor lor; mici telali ai marii afaceri din străinătate. Evoluţia istorică specifică a societăţii germane a exclus deci orice progres original al ştiinţei economice „burgheze”, nu însă… critica ei. În măsura în care această critică reprezintă în general o clasă, ea poate să reprezinte numai acea clasă a cărei misiune istorică este transformarea modului de producţie capitalist şi desfiinţarea finală a claselor: proletariatul. Purtătorii de cuvânt, culţi sau inculţi, ai burgheziei germane au încercat mai întâi să acopere sub tăcere apariţia „Capitalului”, aşa cum reuşiseră să facă cu lucrările mele anterioare. În momentul în care această tactică nu mai corespundea condiţiilor timpului, ei scriseseră, sub pretextul unei critici a cărţii mele, îndrumări „pentru liniştirea conştiinţei burgheze”, dar găsiseră în presa muncitorească – vezi de exemplu articolele lui Joseph Dietzgen în „Volksstaat” – adversari superiori, cărora le-au rămas datori cu răspunsul până în ziua de azi.2 O excelentă traducere rusească a „Capitalului” a apărut, în primăvara anului 1872, la Petersburg. Ediţia, având un tiraj de 3.000 de exemplare, este aproape epuizată. Încă din 1871, d-l N. Sieber, profesor de economie politică la Universitatea din Kiev, a demonstrat în lucrarea sa: „Teoria lui D. Ricardo asupra valorii şi a capitalului etc.”, că teoria valorii, a monedei şi a capitalului formulată de mine este, în trăsăturile ei fundamentale, o continuare necesară a doctrinei lui Smith-Ricardo. Ceea ce îl surprinde pe europeanul occidental la citirea acestei cărţi lucrate cu îngrijire, este faptul că autorul ei se menţine în mod consecvent pe punctul de vedere pur teoretic. Metoda utilizată în „Capitalul” nu prea a fost înţeleasă, lucru care rezultă chiar din părerile contradictorii exprimate asupra ei. Astfel, „Revue Positiviste” din Paris îmi reproşează, pe de o parte, că aş trata economia politică în mod metafizic, iar pe de alta – ghiciţi! – că m-aş rezuma la o simplă analiză critică a relaţiei date, în loc de a prescrie reţete (în felul lui Comte?) pentru bucătăria viitorului. În ce priveşte reproşul metafizicii, profesorul Sieber remarcă: „În măsura în care este vorba de teoria propriu-zisă, metoda lui Marx este metoda
18

deductivă a întregii şcoli engleze, ale cărei defecte şi avantaje sunt comune celor mai buni economişti teoretici.” D-l M. Block – „Les Theoriciens du Socialisme en Allemagne. Extrait du Journal des Economistes, Juillet et Aout 1872” – descoperă că metoda mea este analitică şi spune, între altele: „Prin această operă d-l Marx se clasează printre spiritele analitice cele mai eminente. „Criticii germani ţipă, bineînţeles, despre sofistică hegeliană. „Crainicul European” din Petersburg, într-un articol care tratează exclusiv despre metoda „Capitalului” (numărul din mai 1872, pag. 427-436), găseşte că metoda mea de cercetare este strict realistă, dar că metoda expunerii este, din nefericire, dialectic-germană. El spune: „La prima vedere, dacă se judecă după forma exterioară a expunerii, Marx este filosoful cel mai idealist, şi anume în sensul german, adică în sensul rău al cuvântului. De fapt însă el este cu mult mai realist decât toţi predecesorii săi din domeniul criticii economice… El nu poate în niciun caz să fie numit idealist.” Nu pot să-i răspund autorului mai bine, decât prin câteva extrase din critica lui proprie, care ar putea să-i intereseze pe unii dintre cititorii mei, cărora originalul rusesc le este inaccesibil. După un citat din prefaţa mea la «Zur Kritik der politischen Oekonomie», Berlin 1859, pag. IV—VII, în care am expus baza materialistă a metodei mele, autorul continuă: «Pentru Marx numai un lucru este important: să descopere legea fenomenelor cu al căror studiu se ocupă. Şi pentru el nu are importanţă numai legea care guvernează aceste fenomene, în măsura în care ele au o formă definitivă şi stau într-o corelaţie, aşa cum ea se observă într-o anumită perioadă de timp. Importantă mai este pentru el înainte de toate legea schimbării lor, a dezvoltării lor, adică trecerea de la o formă la alta, de la un sistem de corelaţii la altul. După ce a descoperit această lege, el cercetează în amănunt urmările prin care ea se manifestă în viaţa socială... Astfel, Marx se străduieşte să facă un singur lucru: să dovedească, prin amănunţite cercetări ştiinţifice, necesitatea unor anumite sisteme de raporturi sociale şi să constate în mod cât se poate de precis faptele care-i servesc drept puncte de plecare şi de sprijin. În această privinţă este cu totul suficient dacă el dovedeşte, odată cu necesitatea ordinii actuale, şi necesitatea altei ordini, în care prima trebuie în mod inevitabil să se transforme, indiferent dacă oamenii cred
19

sau nu cred acest lucru, dacă ei sunt sau nu sunt conştienţi de el. Marx priveşte evoluţia socială ca un proces natural, condus de legi care nu numai că sunt independente de voinţa, de conştiinţa şi de intenţiile oamenilor, ci, dimpotrivă, determină voinţa, conştiinţa şi intenţiile lor... Dacă elementul conştient joacă în istoria culturii un rol atât de subordonat, se înţelege de la sine că critica al cărei obiect este însăşi cultura poate să aibă la bază mai puţin decât orice vreo formă sau vreun rezultat al conştiinţei. Aceasta înseamnă că nu ideea, ci numai fenomenul exterior poate să-i servească drept punct de plecare. Critica se va mărgini să compare şi să confrunte un fapt, nu cu ideea, ci cu alt fapt. Pentru ea este important numai ca ambele fapte să fie cercetate cât mai exact şi ca ele să constituie într-adevăr unul faţă de celălalt momente diferite ale evoluţiei; important este însă, înainte de toate, ca să fie cercetată cu tot atâta exactitate seria sistemelor, succesiunea şi combinaţiile în care apar fazele de dezvoltare. Dar, se va spune, legile generale ale vieţii economice sunt aceleaşi, indiferent dacă sunt aplicate la prezent sau la trecut. Tocmai aceasta tăgăduieşte Marx. După el nu există asemenea legi abstracte... După părerea lui, fiecare perioadă istorică are, dimpotrivă, legile ei proprii... îndată ce viaţa a depăşit o anumită perioadă de dezvoltare, îndată ce ea a trecut dintr-un stadiu anumit într-altul, ea începe să fie guvernată şi de alte legi. Cu un cuvânt, viaţa economică ne oferă un fenomen analog cu istoria evoluţiei din alte domenii ale biologiei... Vechii economişti ignorau natura legilor economice, atunci când le comparau cu legile fizicii şi ale chimiei... O analiză mai profundă a fenomenelor a dovedit că organismele sociale se deosebesc tot atât de mult unele de altele ca şi organismele plantelor şi ale animalelor... Ba, acelaşi fenomen este supus unor legi cu totul diferite din cauza structurii diferite a acelor organisme, din cauza deosebirii dintre organele lor individuale, din cauza diferenţei dintre condiţiile în care ele funcţionează. Marx tăgăduieşte, de exemplu, că legea populaţiei ar fi aceeaşi în toate timpurile şi în toate locurile. El afirmă, dimpotrivă, că fiecare treaptă de dezvoltare are propria ei lege a populaţiei... Odată cu dezvoltarea diferită a forţei productive se schimbă raporturile împreună cu legile care le guvernează. Punându-şi ca ţintă să cerceteze şi să explice din acest punct de vedere ordinea economiei capitaliste, el nu face decât să formuleze în mod strict ştiinţific ţinta pe
20

care trebuie s-o urmărească orice cercetare a vieţii economice... Valoarea ştiinţifică a unei asemenea cercetări stă în elucidarea legilor speciale care reglementează naşterea, existenţa, dezvoltarea şi moartea unui organism social dat şi înlocuirea lui cu altul, superior. Şi această valoare o are într-adevăr cartea lui Marx.» Descriind ceea ce numeşte metoda mea adevărată, într-un mod atât de nimerit, şi —întrucât este vorba de felul în care eu o aplic — într-un mod atât de binevoitor, ce altceva a descris autorul decât metoda dialectică? E drept că metoda de expunere trebuie să se deosebească în mod formal de metoda de cercetare. Cercetarea trebuie să-şi însuşească materia în detaliu, să analizeze diferitele ei forme de dezvoltare şi să descopere legătura lor intrinsecă. Abia după ce această muncă a fost făcută, procesul real poate fi înfăţişat în mod corespunzător. Dacă lucrul acesta reuşeşte şi viaţa materiei şi-a găsit o oglindire ideală, s-ar putea părea că am avea de-a face cu o construcţie a priori. Metoda mea dialectică nu este numai — în ceea ce priveşte baza ei — deosebită de cea a lui Hegel, dar este exact contrariul ei. Pentru Hegel, procesul gândirii, pe care, sub denumirea de idee, el îl transformă chiar într-un subiect de sine stătător, este demiurgul realului, real care nu constituie decât forma de manifestare exterioară a acestui proces de gândire. La mine, dimpotrivă, lumea ideilor nu este nimic altceva decât lumea materială transpusă şi tradusă în capul omului. Latura mistică a dialecticii hegeliene am criticat-o acum aproape 30 de ani, într-o epocă în care era încă la moda zilei. Dar tocmai atunci când lucram la primul volum al «Capitalului», epigonii mediocri, aroganţi şi gravi, care dau astăzi tonul în lumea cultă a Germaniei, s-au complăcut să-1 trateze pe Hegel aşa cum l-a tratat bunul Moses Mendelssohn, pe vremea lui Lessing, pe Spinoza, anume ca pe un «câine mort». M-am declarat deci în mod deschis discipol al marelui gânditor şi, în capitolul despre teoria valorii, am cochetat chiar în unele locuri cu felul lui caracteristic de a se exprima. Cu toată mistificarea pe care o suferă dialectica în mâinile lui Hegel, el a fost acela care a expus pentru prima oară în mod cuprinzător şi conştient formele ei generale de mişcare. La el dialectica stă cu capul în jos. Ea trebuie răsturnată pentru a se descoperi sâmburele raţional sub învelişul mistic.
21

În forma ei mistificată dialectica a devenit o modă germană, pentru că se părea că ea transfigurează ceea ce există. În forma ei raţională ea constituie un scandal şi o grozăvie pentru burghezie şi pentru purtătorii ei de cuvânt doctrinari, pentru că în înţelegerea pozitivă a realităţii existente ea include şi înţelegerea negaţiei acestei realităţi, a pieirii sale necesare, pentru că orice formă finită ea o concepe în fluxul mişcării, adică privită şi din latura ei trecătoare, pentru că ea nu cunoaşte nimic care să-i poată impune, pentru că prin esenţa ei ea este critică şi revoluţionară. Mişcarea antagonistă a societăţii capitaliste o simte în modul cel mai violent burghezul practic prin peripeţiile ciclului periodic pe care-1 parcurge industria modernă şi prin punctul lor culminant — criza generală. Această criză se apropie din nou, cu toate că se mai află încă în stadiile ei preliminare, şi prin întinderea teritoriului ce va cuprinde, precum şi prin intensitatea efectelor sale, ea îi va învăţa dialectica chiar şi pe norocoşii profitori ai sfântului imperiu pruso-german de dată recentă. Londra, 24 Ianuarie 1873 Karl Marx NOTE:

Palavragiii dezlânaţi ai economiei vulgare germane critică stilul şi forma exterioară a lucrării mele. Nimeni nu poate judeca lipsurile literare ale „Capitalului” mai sever decât mine. Totuşi, voi cita aici o apreciere engleză şi una rusă, ca să le fiu pe plac domnilor acestora şi publicului lor. „Saturday Review”, cu totul ostilă concepţiilor mele, anunţând apariţia primei ediţii germane, spunea: Expunerea „dă şi chestiunilor economice celor mai aride un farmec (charm) propriu”. „Gazeta St. Petersburgului” scrie, între altele, în numărul ei din 20 Aprilie 1872: „Cu excepţia câtorva părţi prea speciale, expunerea excelează prin limbaj simplu, prin claritate şi, în ciuda nivelului ştiinţific ridicat al subiectului, printr-o vioiciune neobişnuită. În această privinţă, autorul… nu seamănă nici pe departe cu majoritatea savanţilor germani, care… îşi scriu cărţile într-o limbă atât de obscură şi de aridă, că muritorilor de rând le crapă capul de pe urma lor.” Cititorilor actualei literaturi profesorale naţional-liberale germane le crapă însă cu totul altceva decât capul.

2

22

PREFAŢĂ ŞI POSTFAŢĂ LA EDIŢIA FRANCEZĂ Londra, 18 Martie 1872 Către cetăţeanul Maurice La Châtre Stimate cetăţean, Sunt de acord cu ideea domniei voastre de a publica traducerea «Capitalului» în fascicole periodice. În această formă opera va fi mai accesibilă clasei muncitoare, şi pentru mine această consideraţie este mai importantă decât toate celelalte. Aceasta este partea frumoasă a medaliei d-voastre, dar iată reversul ei: Metoda de analiză pe care am utilizat-o, şi care nu a fost încă aplicată la problemele economice, face ca lectura primelor capitole să fie destul de anevoioasă şi este de temut că publicul francez, întotdeauna nerăbdător să ajungă la concluzii, dornic de a cunoaşte raportul dintre principiile generale şi chestiunile imediate care îl pasionează, ar putea să întrerupă lectura, pentru că nu ar pătrunde totul de la început. Este un dezavantaj împotriva căruia nu pot să fac nimic altceva decât să avertizez şi să previn pe cititorii dornici de adevăr. Nu există şosea pietruită care să ducă la ştiinţă, şi numai acei pe care nu-i sperie oboseala ascensiunii pe cărările sale abrupte pot nădăjdui că vor ajunge la culmile ei luminoase. Primiţi, stimate cetăţean, asigurarea sentimentelor mele de devotament. Karl Marx

AVIZ PENTRU CITITORI

Dl J. Roy se angajase să dea o traducere cât se poate de exactă, şi chiar literală; el şi-a îndeplinit sarcina cu scrupulozitate. Dar tocmai această scrupulozitate m-a obligat să modific forma lucrării, pentru a o
23

face mai accesibilă cititorului. Aceste modificări care au fost făcute de pe o zi pe alta, întrucât cartea a apărut în fascicole, au fost executate cu atenţie inegală şi trebuiau să producă discordanţe de stil. Întrucât întreprinsesem această muncă de revizuire, m-am văzut în situaţia de a o aplica şi textului de bază original (ediţia a doua germană), de a simplifica anumite expuneri, de a completa altele, de a da materiale istorice sau statistice suplimentare, de a adăuga anumite observaţii critice etc. Oricare ar fi deci lipsurile literare ale acestei ediţii franceze, ea posedă o valoare ştiinţifică independentă de original şi ar trebui consultată chiar şi de cititorii care cunosc limba germană. Redau mai jos acele pasaje din postfaţa la a doua ediţie germană, care se referă la dezvoltarea economiei politice în Germania şi la metoda utilizată în această lucrare. Londra, 28 aprilie 1875 Karl Marx

24

LA EDIŢIA A TREIA Nu i-a fost dat lui Marx să pregătească el însuşi pentru tipar această a treia ediţie. Uriaşul gânditor, înaintea căruia se înclină astăzi şi adversarii, a murit la 14 martie 1883. Am pierdut în el pe omul care timp de patruzeci de ani mi-a fost prietenul cel mai bun şi cel mai credincios, şi căruia îi datorez mai mult decât se poate spune în cuvinte. Mie îmi revine acum datoria de a scoate atât această a treia ediţie, cât şi volumul al doilea, rămas în manuscris. Sunt dator să dau socoteală aici cititorului cum mi-am îndeplinit prima parte a acestei obligaţiuni. Marx intenţiona la început să prelucreze în mare parte textul primului volum, să formuleze mai clar unele puncte teoretice, să adauge altele noi, să completeze materialul istoric şi statistic până în timpurile cele mai noi. Boala lui şi dorinţa de a vedea încheiată redactarea celui de al doilea volum l-au silit să renunţe la această intenţie. Se hotărî deci să modifice numai ceea ce era mai necesar şi să facă numai adăugirile pe care le cuprindea ediţia franceză («Le Capital. Par Karl Marx», Paris, Lachâtre 1873) apărută între timp. Printre scriptele sale s-a şi găsit un exemplar german, corectat de el în unele părţi şi conţinând trimiteri la ediţia franceză; de asemeni şi un exemplar francez în care însemnase exact pasajele care urmau să fie folosite. Aceste modificări şi adăugiri se mărginesc, cu puţine excepţii, la partea ultimă a cărţii, la secţiunea Procesul de acumulare a capitalului. Aici textul de până acum era mai aproape de conceptul iniţial, pe când secţiunile anterioare fuseseră prelucrate mai temeinic. Stilul era deci mai viu, mai unitar, dar şi mai neglijent, presărat cu anglicisme, pe alocuri neclar; expunerea prezenta lacune în unele locuri, anumite momente importante fiind atinse doar în treacăt. În ce priveşte stilul, însuşi Marx revizuise în mod temeinic mai multe capitole, arătându-mi prin aceasta, precum şi prin numeroase indicaţii verbale, cât de departe puteam merge în înlăturarea termenilor
25

tehnici englezi şi a celorlalte anglicisme. Adăugirile şi completările, Marx le-ar mai fi prelucrat, înlocuind franceza limpede cu germana lui concisă; eu însă eram obligat să mă mărginesc a le traduce, ţinându-mă cât mai aproape de textul original. Nu există deci, în această a treia ediţie, niciun cuvânt modificat despre care să nu ştiu în mod sigur că şi autorul însuşi l-ar fi modificat. Nu putea să-mi treacă prin gând să introduc în «Capitalul» jargonul curent în care economiştii germani obişnuiesc să se exprime, acea limbă păsărească în care, de pildă, acela care primeşte în schimbul unei sume de bani munca altora se numeşte Arbeitgeber*, iar acela căruia i se ia munca în schimbul unui salariu — Arbeitnehmer**. Şi în limba franceză cuvântul «travail» se întrebuinţează în viaţa obişnuită în sensul de «ocupaţie». Dar francezii ar socoti, pe bună dreptate, nebun pe economistul care l-ar numi pe capitalist „donneur de travail” şi pe muncitor „receveur de travail”. De asemeni, nu mi-am permis să transform moneda, măsurile şi greutăţile engleze, întrebuinţate în text în mod exclusiv, în noile lor echivalente germane. Când a apărut prima ediţie, existau în Germania atâtea feluri de măsuri şi greutăţi câte zile are anul, în plus două feluri de mărci (marca Reichului avea curs atunci numai în capul lui Soetbeer, care o inventase în preajma anului 1840), două feluri de guldeni şi cel puţin trei feluri de taleri, dintre care unul avea drept unitate «noua douătreime». În ştiinţă domnea sistemul metric, pe piaţa mondială măsurile şi greutăţile engleze. În aceste împrejurări, unităţile engleze de măsură erau de la sine înţelese într-o carte care era nevoită să-şi ia temeiurile de fapt în mod aproape exclusiv din industria engleză. Şi această ultimă cauză rămâne hotărâtoare şi astăzi, cu atât mai mult, cu cât lucrurile nu prea s-au schimbat în această privinţă pe piaţa mondială şi cu cât măsurile şi greutăţile engleze se întrebuinţează şi astăzi în mod aproape exclusiv, în special în industriile hotărâtoare — a fierului şi a bumbacului. În fine, încă un cuvânt despre felul de a cita al lui Marx, pe care puţini l-au înţeles. Atunci când e vorba de simple date şi relatări de fapt, citatele, de exemplu acelea din Cărţile Albastre engleze, servesc ca simple documentări. Altfel stau însă lucrurile acolo unde se citează vederile teoretice ale altor economişti. Aici citatul are doar menirea să
26

stabilească unde, când şi de cine a fost exprimată pentru prima oară în mod clar o idee economică, rezultată din mersul evoluţiei. Şi ceea ce interesează este ca ideea economică respectivă să aibă importanţă pentru istoria ştiinţei, ca ea să fie expresia teoretică, mai mult sau mai puţin adecvată, a situaţiei economice din epoca respectivă. Nu interesează însă deloc dacă această idee mai are valabilitate absolută sau relativă pentru punctul de vedere al autorului, sau dacă a trecut cu totul în istorie. Aceste citate nu formează deci decât un comentariu continuu al textului, comentariu împrumutat din istoria doctrinelor economice, fixând diferitele progrese mai importante ale teoriei economice după dată şi autor. Şi lucrul acesta era foarte necesar într-o ştiinţă ai cărei istorici au excelat până astăzi printr-o ignoranţă tendenţioasă, frizând arivismul. Se va înţelege acum şi cauza pentru care Marx, în concordanţă cu postfaţa la ediţia a doua, se află atât de rar în situaţia de a cita economişti germani. Sper că volumul al doilea va putea să apară în cursul anului 1884. Londra, 7 Noiembrie 1883 Friedrich Engels NOTE:
* Dătător de muncă, patron ** Primitor de muncă, salariat

27

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ENGLEZĂ Publicarea unei ediţii engleze a «Capitalului» nu are nevoie de nicio justificare. Dimpotrivă, ar fi de aşteptat o explicaţie pentru faptul că această ediţie engleză a întârziat atât de mult, avându-se în vedere faptul că de câţiva ani teoriile susţinute în această carte sunt în mod continuu menţionate, atacate şi apărate, explicate şi răstălmăcite, în presa şi în literatura actuală a Angliei şi a Americii. Atunci când, scurt timp după moartea autorului, intervenită în 1883, s-a văzut că o ediţie engleză era într-adevăr necesară, domnul Samuel Moore, un vechi prieten al lui Marx şi al scriitorului acestor rânduri şi familiarizat cu cartea poate mai bine decât oricare altul, se declară gata să se însărcineze cu efectuarea traducerii, pe care executorii testamentului literar al lui Marx ţineau să o dea publicităţii. S-a convenit ca eu să confrunt manuscrisul cu originalul şi să propun modificările pe care le socoteam nimerite. Atunci când, cu timpul, s-a văzut că ocupaţiile sale profesionale îl împiedică pe domnul Moore să termine traducerea atât de repede cum doream noi toţi, am acceptat cu bucurie oferta doctorului Aveling de a prelua o parte din această muncă; în acelaşi timp, doamna Aveling, fiica cea mai mică a lui Marx, se declară gata să controleze citatele şi să reconstituie textul original al pasajelor scoase din numeroşi autori englezi şi din numeroase Cărţi Albastre engleze şi traduse de Marx în limba germană. Lucrul acesta s-a făcut, afară de câteva excepţii care nu au putut fi evitate. Următoarele părţi ale cărţii au fost traduse de doctorul Aveling*: 1. Capitolele X («Ziua de muncă») şi XI («Rata şi masa plusvalorii»); 2. Secţiunea a şasea («Salariul», cuprinzând capitolele XIX—XXII); 3. Din capitolul XXIV, paragraful 4 («împrejurări care etc.») până la sfârşitul cărţii, adică ultima parte a capitolului XXIV, capitolul XXV şi întreaga secţiune a şaptea (capitolele XXVI până la XXXIII); 4. Cele două prefeţe ale autorului. Tot restul cărţii a fost tradus de domnul Moore. Fiecare traducător poartă astfel răspunderea
28

pentru partea sa de muncă, iar eu port răspunderea pentru întreaga lucrare. Ediţia a treia germană, care a fost luată în întregime ca bază a muncii noastre, a fost pregătită de mine în 1883, cu ajutorul unor notiţe postume ale autorului, în care se indică acele pasaje din ediţia a doua care urmau să fie înlocuite cu pasaje, indicate în mod special, din textul francez publicat în 1873.1 Modificările făcute în modul acesta în textul ediţiei a doua concordă în general cu modificările pe care Marx le prevăzuse în indicaţiile scrise de mâna lui pentru o traducere engleză care a fost plănuită acum zece ani în America, dar care nu a fost realizată îndeosebi din lipsa unui traducător capabil şi potrivit. Acest manuscris ne-a fost pus la dispoziţie de vechiul nostru prieten, d-l F. A. Sorge, din Hoboken, New Jersey. El mai prevede alte câteva intercalări din ediţia franceză; dar întrucât acest manuscris este cu atâţia ani mai vechi decât ultimele directive date de Marx pentru ediţia a treia, nu m-am considerat îndreptăţit să-l utilizez decât în mod excepţional, şi în special în cazurile în care ne ajuta să înlăturăm dificultăţile ce se iveau. De asemeni, la cele mai multe pasaje dificile ne-am orientat după textul francez, pentru a constata ce consimţise să sacrifice autorul însuşi, oriunde era nevoie să se sacrifice, în traducere, ceva din întreaga importanţă a originalului. Există totuşi o dificultate de care nu putem să-1 cruţăm pe cititor: utilizarea anumitor expresii într-un sens diferit nu numai de cel obişnuit în limbajul de toate zilele, dar şi în cel al economiei politice curente. Lucrul acesta era însă inevitabil. Orice concepţie nouă într-o ştiinţă include o revoluţie în termenii tehnici ai acestei ştiinţe. Dovada cea mai bună o găsim în chimie, unde întreaga terminologie se modifică în mod radical aproximativ odată la douăzeci de ani şi unde nu vom găsi aproape nicio combinaţie organică care să nu fi purtat o serie întreagă de denumiri diferite. Economia politică s-a mulţumit în general să preia expresiile din viaţa comercială şi industrială aşa cum erau, şi să opereze cu ele, fără să-şi dea seama că în modul acesta ea se limita la sfera îngustă a ideilor exprimate prin aceste cuvinte. Astfel nici chiar economia politică clasică, cu toate că era perfect conştientă de faptul că atât profitul cât şi renta nu sunt decât sub împărţiri, porţiuni ale acelei părţi neplătite a produsului pe care muncitorul trebuie să o livreze
29

patronului său (primul apropriator al ei, dar nu posesorul ei ultim, exclusiv), nu a trecut totuşi niciodată dincolo de noţiunile obişnuite de profit şi rentă, nu a cercetat niciodată în ansamblu, ca un singur tot, această parte neplătită a produsului (pe care Marx o numeşte plusprodus) şi nu a ajuns deci niciodată să înţeleagă în mod clar nicioriginea ei, nici natura ei şi nici legile care reglementează repartiţia ulterioară a valorii ei. Tot astfel orice activitate productivă, alta decât agricultura şi meseriile, este înglobată, fără distincţie, în termenul manufactură; ştergându-se astfel deosebirea dintre două perioade mari şi esenţialmente diferite ale istoriei economice: perioada manufacturii propriu-zise, întemeiată pe diviziunea muncii de mână, şi perioada industriei moderne, întemeiată pe maşinism. Pe de altă parte, este de la sine înţeles că o teorie care priveşte producţia capitalistă modernă ca o simplă fază trecătoare a istoriei economice a omenirii trebuie să utilizeze altă terminologie decât a acelor autori care consideră această formă de producţie ca permanentă şi definitivă. E nimerit, poate, un cuvânt despre metoda de a cita a autorului. În cele mai multe cazuri citatele servesc, aşa cum se obişnuieşte, ca documentări pentru susţinerile făcute în text. Dar în multe cazuri se citează pasaje din autori economişti pentru a se arăta când, unde şi de cine a fost exprimată pentru prima oară în mod clar o anumită părere. Acest lucru se întâmplă în acele cazuri în care părerea respectivă are importanţă ca expresie mai mult sau mai puţin adecvată a condiţiilor producţiei şi schimbului social, predominante într-un anumit moment, şi cu totul independent de faptul dacă Marx recunoaşte această părere sau dacă ea are valabilitate generală. Aceste citate însoţesc deci textul ca un comentariu continuu împrumutat din istoria ştiinţei. Traducerea noastră cuprinde numai cartea întâi a operei. Dar această primă carte este în mare măsură un singur tot închegat şi a fost considerată timp de douăzeci de ani ca o operă de sine stătătoare. Cartea a doua, pe care am editat-o în 1885 în limba germană, este, fără îndoială, incompletă fără cartea a treia, care nu poate fi publicată înainte de sfârşitul anului 1887. Atunci când cartea a treia va fi apărut în originalul german, vom avea timp să ne gândim la pregătirea unei ediţii engleze a amândurora. Pe continent, «Capitalul» este numit adesea «biblia clasei
30

muncitoare». Că pe zi ce trece concluziile la care ajunge această carte devin tot mai mult principiile de bază ale marii mişcări a clasei muncitoare, nu numai în Germania şi în Elveţia, dar şi în Franţa, în Olanda şi în Belgia, în America şi chiar în Italia şi în Spania; că pretutindeni clasa muncitoare recunoaşte tot mai mult în aceste concluzii expresia cea mai adecvată a situaţiei sale şi a aspiraţiilor sale lucrurile acestea nu le va tăgădui niciun om familiarizat cu această mişcare. Dar şi în Anglia teoriile lui Marx exercită chiar în momentul de faţă o influenţă extraordinară asupra mişcării socialiste, care se răspândeşte în rândurile «celor culţi» în aceeaşi măsură ca şi în rândurile clasei muncitoare. Dar asta nu este totul. Se apropie cu repeziciune timpul în care o cercetare temeinică a situaţiei economice din Anglia se va impune ca un imperativ naţional de neînlăturat. Dezvoltarea sistemului industrial al Angliei, dezvoltare care este imposibilă fără o expansiune continuă şi rapidă a producţiei şi deci a pieţelor de desfacere, s-a oprit. Liberul schimb şi-a epuizat resursele; însuşi Manchester-ul se îndoieşte de eficacitatea acestui sistem economic, pe care înainte îl considera literă de evanghelie.2 Industria străină, în curs de dezvoltare rapidă, sfidează pretutindeni producţia engleză, şi anume nu numai pe pieţele apărate de sisteme protecţioniste, dar şi pe pieţele neutre şi chiar dincoace de Canal. În timp ce forţa productivă creşte în progresie geometrică, expansiunea pieţelor creşte în cel mai bun caz în progresie aritmetică. Ciclul decenal de stagnare, prosperitate, supraproducţie şi criză, care din 1825 până în 1867 revenea mereu, pare să fi încetat; dar numai pentru a ne lăsa în mlaştina disperată a unei depresiuni permanente şi cronice. Mult aşteptata perioadă de prosperitate nu vrea să se arate; ori de câte ori ni se pare că vedem simptomele care o prevestesc, ele se volatilizează din nou. Între timp însă, orice iarnă nouă pune tot mereu întrebarea: «Ce să facem cu şomerii?» Dar în timp ce numărul şomerilor creşte din an în an, nu există nimeni care să răspundă la această întrebare; şi suntem aproape în stare să calculăm momentul în care şomerii îşi vor pierde răbdarea şi vor lua soarta lor în propriile lor mâini. Într-un asemenea moment, desigur că este bine să fie ascultată vocea unui om a cărui teorie este, în întregime, rezultatul unui studiu de o viaţă întreagă al istoriei şi situaţiei economice a Angliei şi pe care acest studiu l-a condus la concluzia că,
31

cel puţin în Europa, Anglia este singura ţară în care inevitabila revoluţie socială ar putea fi efectuată în întregime prin mijloace paşnice şi legale. Bineînţeles că el nu a uitat niciodată să adauge că nu se aşteaptă câtuşi de puţin ca clasa dominantă din Anglia să se supună fără «proslavery rebellion» [rebeliune în favoarea sclaviei] acestei revoluţii paşnice şi legale. ** 5 noiembrie 1886 Friedrich Engels NOTE:

«Le Capital. Par Karl Marx» Traducere de d-l J. Roy, revizuită în întregime de autor, Paris, Lachâtre. Această traducere conţine, în special în ultima parte a cărţii, modificări şi adăugiri apreciabile faţă de textul celei de a doua ediţii germane. 2 «La adunarea trimestrială a Camerei de Comerţ din Manchester, care s-a ţinut astăzi după amiază, a avut loc o discuţie aprinsă asupra chestiunii liberului-schimb. S-a depus o rezoluţie în sensul că «s-a aşteptat în zadar timp de 40 de ani ca şi alte naţiuni să urmeze exemplul Angliei, adoptând liberul-schimb; Camera consideră că a venit timpul ca această atitudine să fie modificată». Rezoluţia a fost respinsă cu o majoritate de un singur vot, raportul fiind de 21 voturi pentru şi 22 voturi contra. («Evening Standard», 1 Noiembrie 1886.) * Împărţirea pe capitole a ediţiei engleze corespunde cu cea a ediţiei franceze; Marx a transformat aici paragrafele capitolului al 4-lea (care este în acelaşi timp şi secţiunea a II-a) în capitole, capitolul al 24-lea în secţiunea a VIII-a şi paragrafele lui în capitole.— ** Despre această restrângere a teoriei revoluţiei violente, restrângere pe care Marx a făcut-o în privinţa Angliei, Lenin scrie în «Statul şi Revoluţia»: «La 12 Aprilie 1871, adică tocmai în timpul Comunei, Marx i-a scris lui Kugelmann: „Dacă vei răsfoi ultimul capitol al lui «18 Brumar» al meu, vei vedea că eu afirm că viitoarea încercare a revoluţiei franceze nu va fi ca până acum trecerea maşinăriei birocrato-militare dintr-o mână într-alta, ci sfărâmarea ei” (subliniat de Marx; în original: zerbrechen),” şi în aceasta constă actul pregătitor al oricărei revoluţii cu adevărat populare pe continent. Tocmai acest lucru au încercat să-l facă eroicii noştri tovarăşi parizieni.” [...] Aceste cuvinte: „sfărâmarea maşinăriei de stat birocrato-militare” cuprind, exprimat pe scurt, lecţia principală a marxismului cu privire la sarcinile proletariatului faţă de stat în decursul revoluţiei. Şi tocmai această lecţie nu e numai cu totul uitată, ci şi de-a dreptul denaturată de „interpretarea” predominantă, kautskistă, a marxismului! [...Marx] îşi limitează concluzia numai la continent. Era de înţeles acest lucru în 1871, când Anglia constituia încă modelul unei ţări pur capitaliste, fără militarism însă şi, în mare măsură, fără birocraţie. De aceea a făcut Marx excepţie în privinţa Angliei, în sânul căreia revoluţia, şi chiar revoluţia populară, era pe atunci imaginabilă şi posibilă fără condiţiunea prealabilă a distrugerii „maşinii de stat existente”. În prezent, în anul 1917, în epoca primului mare război imperialist, această limitare a lui

1

32

Marx cade; atât Anglia cât şi America, cei mai mari şi cei din urmă reprezentanţi — în întreaga lume — ai „libertăţii” anglo-saxone, în sensul absenţei militarismului şi a birocraţiei, au alunecat cu totul în murdara şi sângeroasa mlaştină a instituţiilor birocrato-militare, inerente întregii Europe, instituţii ce-şi subordonează totul, înăbuşe totul. În prezent, în Anglia ca şi în America, „condiţia prealabilă a oricărei revoluţii într-adevăr populare” este sfărâmarea, distrugerea „maşinii de stat existente” (adusă, în 1914 — 1917, şi în aceste ţări până la perfecţiunea „europeană” pan-imperialistă).” (Opere complecte, vol. XXI, pag. 497 şi urm.)

33

LA EDIŢIA A PATRA Ediţia a patra a necesitat stabilirea cât mai definitivă atât a textului cât şi a notelor. Iată, pe scurt, în ce mod am îndeplinit această sarcină: În urma unei noi confruntări a ediţiei franceze cu notele manuscrise ale lui Marx, am mai înglobat în textul german câteva adaosuri luate din ediţia franceză. Ele se găsesc la paginile: 80 (ediţia a 3-a, pag. 88), 458—60 (ed. a 3-a, 509—10), 547—51 (ed. a 3-a, 600), 591—93 (ed. a 3-a, 644) şi 596 (ed. a 3-a, 648) în nota 79. De asemeni, am înglobat în text, după exemplul ediţiei franceze şi a celei engleze, voluminoasa notă despre muncitorii minieri (ediţia a 3-a, pag. 509—15, ediţia a 4-a, pag. 461—67). * Alte mici modificări pe care le-am făcut sunt de natură pur tehnică. Am mai adăugat apoi câteva note lămuritoare suplimentare, în special acolo unde împrejurări istorice schimbate păreau să impună acest lucru. Toate aceste note suplimentare sunt puse în paranteze mari şi însemnate cu iniţialele mele sau cu literele «D. H.». ** Ediţia engleză, apărută între timp, necesitase o revizuire integrală a numeroaselor citate. În acest scop, fiica cea mai mică a lui Marx, Eleanor, preluase munca anevoioasă de a confrunta cu originalele toate pasajele citate, astfel că în ediţia engleză citatele din surse englezeşti, care sunt cele mai numeroase, nu au fost retraduse din limba germană, ci redate în forma lor originală englezească. Se impunea deci ca la pregătirea ediţiei a patra să consult aceste texte originale. Am descoperit, cu această ocazie, unele mici inexactităţi. Greşeli în indicările de pagini, survenite în parte la transcrierea din caiete şi în parte datorite unor erori de tipar cumulate în decurs de trei ediţii. Ghilimele sau puncte de întrerupere puse greşit, lucru inevitabil atunci când se utilizează citate numeroase din caiete cu extrase. Ici-colo, câte un cuvânt în traducere mai puţin fericită. Unele pasaje citate din vechile caiete pariziene din 1843—45, când Marx nu ştia încă englezeşte şi-i
34

citea pe economiştii englezi în traducere franceză; dubla traducere produsese uşoare schimbări de nuanţă, ca de exemplu la Steuart, Ure ş.a.; aici trebuia deci să utilizez textul englezesc. Şi alte mici inexactităţi şi inadvertenţe asemănătoare. Cine va compara însă ediţia a patra cu cele anterioare se va convinge că în tot acest proces anevoios de revizuire cartea nu a suferit niciun fel de schimbare demnă de relevat. Un singur citat nu a putut fi găsit, acela din Richard Jones (ediţia a 4-a, pag. 562, nota 47 ***); este probabil că Marx a greşit în transcrierea titlului cărţii. Toate celelalte citate îşi păstrează deplina lor putere probatorie sau şi-o întăresc în forma lor actuală exactă. Aici sunt obligat însă să mă ocup de o poveste veche. Nu cunosc, anume, decât un singur caz în care a fost pusă la îndoială exactitatea unei citări făcute de Marx. Şi întrucât această îndoială a provocat discuţii care au durat şi după moartea lui Marx, nu pot să o trec cu vederea aici. În revista «Concordia» din Berlin, organul asociaţiei fabricanţilor germani, a apărut la 7 martie 1872 un articol anonim, intitulat: «Cum citează Karl Marx». În acest articol se susţine, cu mare cheltuială de indignare morală şi de expresii neparlamentare, că citatul din discursul la buget ţinut de Gladstone la 16 aprilie 1863 (reprodus în Adresa inaugurală a Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor şi repetat în «Capitalul», I, pag. 617, ed. a patra; pag. 671, ed. a treia ****) este falsificat; anume că niciun cuvânt din propoziţia: «Această ameţitoare sporire de bogăţie şi de putere... este limitată în întregime la clasele posedante», nu se află în raportul stenografie (quasi-oficial) al lui Hansard. «Ori, această propoziţie nu se găseşte nicăieri în discursul lui Gladstone. Gladstone a spus exact contrariul. (Cu litere îngroşate:) Marx a adăugat prin fraudă această frază, minţind în mod formal şi material!» Trimiţându-i-se, în mai, numărul respectiv din «Concordia» Marx îi răspunse anonimului în «Volksstaat” din 1 iunie. Întrucât nu-şi mai amintea din relatarea cărui ziar citase, el se mulţumi să dovedească, în primul rând, că citatul se afla în aceeaşi formă în două publicaţii engleze şi să citeze apoi relatarea ziarului «Times», după care Gladstone spune! «That is the state of the case as regards the wealth of this country. I must say for one, I should look almost with apprehension and
35

with pain upon this intoxicating augmentation of wealth and power, if it were my belief that it was confined to classes who are in easy circumstances. This takes no cognizance at all of the condition of the labouring population. The augmentation I have described and which is founded, I think, upon accurate returns, is an augmentation entirely confined to classes of property» *****. Gladstone spune, aşadar, că ar regreta dacă lucrurile ar sta aşa, dar că ele stau aşa: această ameţitoare sporire de putere şi de bogăţie este limitată în întregime la clasele posedante. Iar în ceea ce-l priveşte pe quasi-oficialul Hansard, Marx spune mai departe: «În această versiune cârpită ulterior, domnul Gladstone a fost atât de deştept să escamoteze pasajul, care, ce-i drept, e compromiţător dacă e rostit de un ministru de finanţe englez. De altfel, aceasta este o uzanţă parlamentară tradiţională şi nu e nicidecum o invenţie a lui Lasker piticul, contra Bebel.» Anonimul devine din ce în ce mai furios. Lăsând la o parte, în răspunsul său din «Concordia» cu data de 4 iulie, sursele de mâna a doua, el arată timid că există «obiceiul” de a cita discursurile parlamentare după darea de seamă stenografică, dar că, pe de altă parte, relatarea din «Times» (care conţine fraza «adăugată prin fraudă») şi cea a lui Hansard (în care ea lipseşte), «concordă pe deplin din punct de vedere material», şi că relatarea din «Times» conţine «exact contrariul faimosului pasaj din Adresa inaugurală»; omul are însă grijă să treacă sub tăcere faptul că această relatare conţine în mod expres, alături de acest pretins «contrariu», tocmai acel «faimos pasaj»! Cu toate acestea, anonimul îşi dă seama că se află în capcană şi că numai o nouă manevră îl poate scăpa. Împestriţându-şi deci articolul, care, cum tocmai am dovedit, este pe de-a-ntregul o «minciună grosolană», cu invective înălţătoare, ca: «mala fides», «rea credinţă», «arătare mincinoasă», «citat mincinos», «minciună grosolană», «un citat care a fost falsificat în întregime», «această falsificare», «pur şi simplu infam” etc., el găseşte de cuviinţă să deplaseze problema în discuţie pe alt plan şi să promită deci că «într-un al doilea articol vom arăta înţelesul pe care noi (anonimul care nu e «mincinos») îl atribuim conţinutului cuvintelor lui Gladstone». Ca şi cum modesta d-sale părere în această privinţă ar avea de-a face ceva cu problema în discuţie! Acest al doilea articol a apărut în
36

«Concordia» din 11 iulie. Marx mai răspunse odată în «Volksstaat» din 7 august, reproducând de astă dată şi dările de seamă din «Morning Star» şi «Morning Advertiser» din 17 aprilie 1863 asupra pasajului în discuţie. După ambele aceste dări de seamă, Gladstone a spus că ar privi cu îngrijorare etc., această ameţitoare sporire de bogăţie şi de putere, dacă ar considera-o limitată la clasele realmente avute (classes in easy circumstances). Dar această sporire este limitată la clase care posedă proprietate (entirely confined to classes possessed of property). Prin urmare, şi aceste relatări conţin cuvânt cu cuvânt fraza despre care s-a susţinut că a fost «adăugată prin fraudă». Marx mai constată apoi încă odată, confruntând textul din «Times» cu cel al lui Hansard, că propoziţia, care în realitate a fost rostită, lucru constatat prin trei relatări din presă, identice şi independente una de alta, apărute a doua zi, lipseşte în darea de seamă a lui Hansard, revăzută conform «obiceiului” cunoscut, că deci, cum se exprimă Marx, Gladstone «a şterpelit-o ulterior». El declară apoi că nu are timp să mai stea de vorbă cu anonimul. Se pare «că şi acesta se săturase, căci lui Marx nu i s-au mai trimis alte numere din «Concordia». Cu aceasta se părea că această chestiune este definitiv închisă. E drept că de atunci au mai ajuns la urechea noastră, odată sau de două ori, nişte zvonuri misterioase din partea unor oameni aflaţi în legătură cu universitatea din Cambridge, despre o extraordinară crimă literară pe care ar fi comis-o Marx în «Capitalul»; dar, cu toate investigaţiile noastre, nu am putut afla nimic precis. Iată însă că la 29 noiembrie 1883, la opt luni după moartea lui Marx, apare în «Times» o scrisoare expediată de la Trinity College, Cambridge, şi semnată Sedley Taylor, în care, profitând de o ocazie oarecare, acest omuleţ, de felul lui cooperatist de speţa cea mai blândă, ne-a dat în fine toate informaţiile nu numai asupra zvonurilor de la Cambridge, dar şi asupra anonimului de la «Concordia». «Ceea ce este deosebit de curios», spune omuleţul de la Trinity College, «este faptul că i-a fost rezervată profesorului Brentano (pe atunci la Breslau, azi la Strasbourg) misiunea... de a dezvălui reaua credinţă care a dictat în mod evident citatul din discursul lui Gladstone astfel cum este redat în Adresă (Adresa inaugurală). Domnul Karl Marx,
37

care... încerca să justifice citatul, a avut îndrăzneala ca, în zvârcolirile de moarte (deadly shifts) la care l-au redus în scurt timp atacurile conduse cu măiestrie de Brentano, să susţină că domnul Gladstone a cârpit darea de seamă asupra discursului său, apărută în «Times» din 17 Aprilie 1863, înainte ca ea să apară în Hansard, şi aceasta pentru a escamota un pasaj, care ar fi, ce-i drept, compromiţător pentru un ministru de finanţe englez. Atunci când Brentano a dovedit, printr-o confruntare amănunţită a textelor, că dările de seamă din «Times» şi din Hansard se află în concordanţă, cu excluderea totală a sensului pe care şiretenia unei citări izolate îl atribuise cuvintelor lui Gladstone, Marx se retrase sub pretextul că nu are timp!» Iată, aşadar, adevărul gol goluţ! Şi iată ce oglindire glorioasă a găsit în fantezia cooperativelor de producţie din Cambridge campania anonimă dusă de domnul Brentano în «Concordia»! Aşa stătea şi aşa îşi mânuia spada, «în atacuri conduse cu măiestrie», Sfântul Gheorghe al asociaţiei fabricanţilor germani, în timp ce balaurul Marx îşi dădea sufletul la picioarele lui, «în zvârcoliri de moarte»! Dar toată această descriere ariostică a luptei nu avea alt scop decât acela de a acoperi manevrele piezişe ale Sfântului Gheorghe al nostru. Aici nu mai este vorba de «adăugiri prin fraudă» şi de falsificări, ci de «şiretenia unei citări izolate” (craftily isolated quotation). Toată problema fusese deplasată, iar Sfântul Gheorghe împreună cu scutierul său din Cambridge ştiau foarte bine din ce cauză. Eleanor Marx răspunse în «To-Day», februarie 1884 — întrucât «Times» refuză să publice răspunsul —, readucând discuţia la singurul punct de care fusese vorba: «Adăugase» Marx «prin fraudă» acea frază, sau nu? La aceasta domnul Sedley Taylor răspunse: «Chestiunea dacă o anumită frază fusese rostită sau nu în discursul domnului Gladstone» a fost, după părerea sa, «de o importanţă cu totul secundară» în discuţia dintre Marx şi Brentano, «în comparaţie cu chestiunea dacă citatul a fost făcut cu intenţia de a reda sensul celor spuse de Gladstone sau de a-l denatura». Apoi el admite că darea de seamă din «Times» «conţine într-adevăr o contrazicere în cuvinte»; dar, restul contextului, explicat în mod just, adică în spirit liberal-gladstonian, arată ce a vrut să spună domnul Gladstone («To-Day», martie 1884). Şi ceea ce e mai comic, e faptul că omuleţul nostru din Cambridge insistă acum ca discursul să fie
38

citat nu după Hansard, cum e «obiceiul” după părerea anonimului Brentano, ci după relatarea din «Times», considerată de acelaşi Brentano ca «indiscutabil defectuoasă». Nici nu se putea altfel, pentru că fraza fatală lipseşte doar în Hansard! Această argumentare a fost desfiinţată cu uşurinţă de Eleanor Marx în acelaşi număr al lui «To-Day». Sau domnul Taylor a citit polemica din 1872. În acest caz, el a «fraudat» acum, nu numai «adăugând», dar şi «subtilizând». Sau nu a citit-o. În acest caz el era obligat să tacă din gură. Sigur era în orice caz că el nu îndrăznea să mai menţină niciun singur moment acuzaţia amicului său Brentano, după care Marx ar fi «adăugat prin fraudă». Dimpotrivă, acum se susţinea că Marx nu a adăugat, ci a sustras o frază importantă. Dar aceeaşi frază este citată la pagina 5 a Adresei inaugurale, câteva rânduri după fraza despre care se pretinde că a fost «adăugată prin fraudă». Iar în ce priveşte «contradicţia” din discursul lui Gladstone, nu este oare Marx acela care vorbeşte în «Capitalul», pag. 618 (ediţia a 3-a, pag. 672) nota 105******, despre «neîncetatele şi ţipătoarele contraziceri din discursurile la buget ţinute de Gladstone în 1863 şi 1864»? Numai că el nu încearcă să le explice, cum face Sedley Taylor, în spirit de bună învoire liberală. Şi E. Marx îşi încheie răspunsul cu următoarea concluzie: «Dimpotrivă, Marx nu a suprimat nimic important şi nu a adăugat absolut nimic. Dar el a reconstituit şi a sustras uitării o anumită frază dintr-un discurs al lui Gladstone, frază care fără îndoială că a fost rostită, dar care într-un fel sau altul şi-a croit drumul - afară din Hansard.» Aceasta i-a fost de ajuns domnului Sedley Taylor, iar rezultatul întregii intrigi profesorale, ţesută timp de două decenii peste două ţări mari, a fost că nimeni nu a mai îndrăznit să pună la îndoială probitatea intelectuală a lui Marx şi că de atunci domnul Sedley Taylor are, probabil, tot atât de puţină încredere în comunicatele de luptă literară ale domnului Brentano, cât are şi domnul Brentano în infailibilitatea papală a lui Hansard. Londra, 25 iunie 1890 F. Engels

39

NOTE:
* În ediţia de faţă aceste pasaje se află la paginile 134, 448—450, 525—528, 562—563, 566, 450-455. ** Der Herausgeber. - În ediţia de faţă toate aceste note se află în paranteze rotunde şi sunt prevăzute cu iniţialele F. E. *** În ediţia de faţă citatul din Richard Jones se află la pag. 537. **** Pag. 583 din ediţia de faţă. ***** Aşa stau lucrurile cu bogăţia ţării noastre. În ceea ce mă priveşte, trebuie să spun că aş privi aproape cu îngrijorare şi cu durere această ameţitoare sporire de bogăţie şi de putere, dacă aş fi convins că ea este limitată la clasele avute. Ea nu se referă deloc la situaţia populaţiei muncitoare. Sporirea pe care am descris-o, şi care, cred eu, se întemeiază pe relatări exacte, este limitată în întregime la clasele posedante ****** Pag. 584 din ediţia de faţă.

40

CARTEA ÎNTÂI PROCESUL DE PRODUCŢIE AL CAPITALULUI

41

42

SECŢIUNEA ÎNTÂI MARFA ŞI BANII Capitolul unu MARFA 1. Cei doi factori ai mărfii: valoarea de întrebuinţare şi valoarea (substanţa valorii, mărimea valorii) Avuţia societăţilor în care domneşte modul de producţie capitalist se prezintă ca o «uriaşă îngrămădire de mărfuri»,1 iar fiecare marfă luată separat — ca formă elementară a acestei avuţii. Studiul nostru începe deci cu analiza mărfii. Marfa este, în primul rând, un obiect exterior, un lucru, care prin proprietăţile sale satisface un anumit fel de nevoi ale omului. Natura acestor nevoi, chestiunea dacă ele provin, de exemplu, din stomac sau din fantezie, este indiferentă.2 Nu este vorba aici nici de a şti în ce fel lucrul satisface nevoia omenească, dacă în mod direct, ca mijloc de subzistenţă, deci ca obiect de consumaţie, sau în mod indirect, ca mijloc de producţie. Orice lucru util, ca fierul, hârtia etc., trebuie privit sub un dublu aspect: al calităţii şi al cantităţii. Orice asemenea lucru este o totalitate de proprietăţi numeroase şi poate fi deci util în diferite privinţe. Descoperirea acestor proprietăţi şi, prin urmare, a diferitelor moduri de întrebuinţare a lucrurilor este operă istorică.3 Acesta este cazul şi cu descoperirea măsurilor sociale pentru cantitatea lucrurilor utile. Diversitatea măsurilor mărfurilor îşi are originea în parte în natura diferită a obiectelor ce urmează a fi măsurate, în parte în convenţie. Utilitatea unui lucru este aceea care face din el o valoare de întrebuinţare.4 Dar această utilitate nu pluteşte în aer. Determinată de proprietăţile corpului mărfii, ea nu există fără el, însuşi corpul mărfii, ca
43

fierul, grâul, diamantul etc., este deci o valoare de întrebuinţare, sau un bun. Acest caracter al lui nu depinde deloc de faptul dacă, pentru a-şi însuşi calităţile lui utile, omul trebuie să depună mai multă sau mai puţină muncă. Când se cercetează valorile de întrebuinţare, se presupune întotdeauna o determinare cantitativă a lor, ca: o duzină de ceasuri, un cot de pânză, o tonă de fier etc. Valorile de întrebuinţare ale mărfurilor alcătuiesc materia unei ştiinţe speciale: ştiinţa mărfurilor.5 Valoarea de întrebuinţare nu se realizează decât în întrebuinţare sau consumare. Valorile de întrebuinţare formează fondul material al avuţiei, oricare ar fi forma socială a acestei avuţii. În orânduirea socială de care ne vom ocupa, ele sunt în acelaşi timp purtătorii materiali ai valorii de schimb. Valoarea de schimb apare mai întâi ca fiind raportul cantitativ, proporţia în care valorile de întrebuinţare dintr-o speţă se schimbă cu valorile de întrebuinţare din altă speţă,6 raport care variază mereu după timp şi după loc. Valoarea de schimb pare să fie aşa dar ceva întâmplător şi doar relativ, iar o valoare de schimb intrinsecă, imanentă mărfii, apare deci ca o contradictio in adjecto [contrazicere în termeni].7 Să cercetăm chestiunea mai de aproape. O marfă oarecare, un quarter de grâu de exemplu, se schimbă cu x unsoare de ghete, sau cu y mătase, sau cu z aur etc., într-un cuvânt, cu alte mărfuri în proporţiile cele mai diferite. Grâul are deci multiple valori de schimb, în locul uneia singure. Dar cum x unsoare de ghete, y mătase, z aur etc. reprezintă valoarea de schimb a unei măsuri de grâu, x unsoare de ghete, y mătase, z aur etc. trebuie să fie valori de schimb care pot fi înlocuite una prin alta sau care sunt egale una cu alta. De aici urmează, în primul rând: valorile de schimb valabile ale aceleiaşi mărfi exprimă toate un singur lucru; iar în al doilea rând, valoarea de schimb nu poate fi decât expresia, «forma de manifestare” a unui conţinut deosebit de ea. Să luăm acum două mărimi, de exemplu grâul şi fierul. Oricare ar fi raportul lor de schimb, el poate fi întotdeauna reprezentat printr-o ecuaţie, în care o anumită cantitate de grâu e considerată egală cu o cantitate oarecare de fier; spre exemplu: 1 quarter de grâu = a chintale de fier. Ce înseamnă această ecuaţie? Că un element comun de aceeaşi mărime există în două obiecte diferite, într-un quarter de grâu şi în a chintale de fier. Cele două obiecte sunt deci egale cu un al treilea
44

element, care în sine nu este nici unul, nici celălalt. Ca valoare de schimb, fiecare din cele două obiecte trebuie deci să poată fi redus la acest al treilea element. Un exemplu simplu din geometrie va ilustra acest lucru. Pentru a determina şi a compara suprafaţa oricărui poligon, îl descompunem în triunghiuri; triunghiul însuşi îl reducem la o expresie cu desăvârşire deosebită de figura sa vizibilă—jumătatea produsului dintre bază şi înălţime. Tot astfel trebuie reduse şi valorile de schimb ale mărfurilor la un element comun, din care ele reprezintă o cantitate mai mare sau mai mică. Acest element comun nu poate fi o proprietate naturală oarecare, geometrică, fizică, chimică sau de altă natură, a mărfurilor. În general, proprietăţile lor corporale nu intră în socoteală decât în măsura în care fac ca mărfurile să fie utilizabile, adică în măsura în care fac din ele valori de întrebuinţare. Dar, pe de altă parte, tocmai abstracţia ce se face de valorile de întrebuinţare este aceea care caracterizează cu toată evidenţa raportul de schimb al mărfurilor. Înăuntrul acestui raport de schimb, o valoare de întrebuinţare preţuieşte exact cât oricare alta, cu condiţia ca ea să existe într-o proporţie convenabilă. Sau, cum spune bătrânul Barbon: «O specie oarecare de marfă face cât alta, dacă valoarea lor de schimb este aceeaşi. Nu există nicio deosebire sau distincţie între lucruri cu valoare de schimb egală.»8 Ca valori de întrebuinţare, mărfurile sunt înainte de toate de calitate diferită; ca valori de schimb, ele nu pot fi decât de cantitate diferită şi nu conţin deci niciun atom de valoare de întrebuinţare. Dacă facem abstracţie de valoarea de întrebuinţare a corpurilor mărfurilor, nu le mai rămâne decât o singură calitate: aceea de a fi produse ale muncii. Dar produsul muncii s-a schimbat şi el pe neobservate. Dacă facem abstracţie de valoarea sa de întrebuinţare, facem de asemeni abstracţie şi de elementele şi formele materiale care fac din el o valoare de întrebuinţare. El nu mai este o masă, o casă, un fir sau alt obiect util. Toate proprietăţile sale sensibile sunt desfiinţate. De asemeni, el nu mai este produsul muncii tâmplarului, a zidarului, a torcătorului sau al altei munci productive determinate. Odată cu caracterul util al produselor muncii, dispare şi caracterul util al muncilor pe care aceste produse le reprezintă, dispar deci şi diferitele forme
45

concrete ale acestor munci; ele nu se mai deosebesc între ele şi se reduc toate la aceeaşi muncă omenească, la muncă omenească abstractă. Să privim acum reziduul produselor muncii. Nu a mai rămas din ele decât aceeaşi materialitate fantomatică, simplă masă gelatinoasă de muncă omenească nediferenţiată, adică de cheltuire de forţă de muncă omenească, indiferent de forma în care se face această cheltuire. Aceste obiecte nu mai reprezintă decât faptul că în producţia lor a fost cheltuită forţă de muncă omenească, a fost acumulată muncă omenească. Cristale ale acestei substanţe sociale comune, ele sunt valori — valori de mărfuri. În raportul de schimb al mărfurilor, valoarea lor de schimb ne-a apărut ca fiind cu totul independentă de valorile lor de întrebuinţare. Dacă facem într-adevăr abstracţie de valoarea de întrebuinţare a produselor muncii, obţinem valoarea lor astfel cum a fost determinată mai sus. Elementul comun care apare în raportul de schimb sau în valoarea de schimb a mărfii este deci valoarea ei. Continuarea analizei noastre ne va conduce la valoarea de schimb ca expresie şi formă de manifestare necesară a valorii; deocamdată trebuie să privim însă valoarea independent de această formă a sa. O valoare de întrebuinţare, un bun, nu are deci valoare decât pentru că în el se află concretizată sau materializată muncă omenească abstractă. Cum să măsurăm mărimea valorii sale? Prin cantitatea de «substanţă creatoare de valoare” pe care o conţine, adică de muncă. Cantitatea de muncă se măsoară, la rândul ei, prin durata ei, iar durata muncii îşi are măsura în anumite fracţiuni de timp, cum sunt ora, ziua etc. Dacă valoarea unei mărfi este determinată de totalul muncii cheltuite pentru a o produce, s-ar putea crede că, cu cât mai leneş şi mai neîndemânatic este omul, cu atât mai mare va fi valoarea mărfii sale, întrucât pentru confecţionarea ei îi trebuie un timp cu atât mai îndelungat. Dar munca ce formează substanţa valorilor este muncă omenească identică, este cheltuirea aceleiaşi forţe de muncă omeneşti. Întreaga forţă de muncă a societăţii, care este reprezentată prin valorile lumii mărfurilor, este considerată aici ca una şi aceeaşi forţă de muncă omenească, cu toate că ea se compune din nenumărate forţe de muncă individuale. Fiecare din aceste forţe de muncă individuale este aceeaşi
46

forţă de muncă omenească ca şi celelalte, în măsura în care are caracterul unei forţe de muncă sociale mijlocii şi acţionează ca asemenea forţă de muncă socială mijlocie, în măsura în care deci, pentru producerea unei mărfi, ea nu întrebuinţează decât timpul de muncă necesar în medie, adică timpul de muncă socialmente necesar. Timpul de muncă socialmente necesar este timpul de muncă necesar pentru a produce o valoare de întrebuinţare oarecare, în condiţiile de producţie existente, normale din punct de vedere social, şi cu media socială de îndemânare şi intensitate a muncii. Astfel, de pildă, în Anglia, după introducerea războiului de ţesut mecanic, a fost suficientă poate jumătate din munca ce fusese necesară mai înainte, pentru a transforma în ţesătură o cantitate oarecare de fir. Pentru această transformare, ţesătorul cu mâna din Anglia avea nevoie desigur şi de acum înainte de acelaşi timp de muncă, dar produsul orei sale individuale de muncă nu mai reprezenta în prezent decât jumătatea unei ore sociale de muncă şi scăzu deci la jumătate din valoarea sa anterioară. Prin urmare, numai cantitatea de muncă socialmente necesară sau timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei valori de întrebuinţare este acela care determină mărimea valorii sale.9 Marfa individuală este considerată aici în general ca un exemplar mijlociu al speciei sale.10 Mărfurile care conţin cantităţi egale de muncă sau pot fi produse în acelaşi timp de muncă au deci aceeaşi mărime a valorii. Valoarea unei mărfi se află faţă de valoarea altei mărfi în acelaşi raport în care se află timpul de muncă necesar pentru producerea uneia faţă de timpul de muncă necesar pentru producerea celeilalte. «Ca valori, toate mărfurile sunt doar măsuri determinate ale unui timp de muncă solidificat.»11 Mărimea valorii unei mărfi ar rămâne deci constantă, dacă timpul de muncă necesar pentru producerea ei ar fi constant. Dar acesta din urmă se schimbă odată cu orice schimbare în forţa productivă a muncii. Forţa productivă a muncii este determinată de împrejurări variate, între altele de media de îndemânare a muncitorilor, de gradul de dezvoltare a ştiinţei şi a aplicabilităţii sale tehnologice, de combinarea socială a procesului de producţie, de volumul şi de eficacitatea mijloacelor de producţie, precum şi de condiţii naturale. Aceeaşi cantitate de muncă îşi găseşte, de pildă, expresia, dacă timpul este
47

favorabil, în 8 busheli de grâu, iar dacă timpul este nefavorabil, numai în 4. Aceeaşi cantitate de muncă produce mai mult metal în minele bogate decât în cele sărace etc. Diamantele se găsesc rar în scoarţa pământului şi descoperirea lor costă deci în medie mult timp de muncă. Într-un volum mic ele reprezintă deci multă muncă. Jacob se îndoieşte dacă aurul a plătit vreodată în întregime valoarea sa. Şi mai mult, acesta este cazul cu diamantul. După Eschwege, exploatarea totală, în timp de 80 ani, a zăcămintelor de diamant din Brazilia nu atinsese încă în 1823 preţul producţiei mijlocii pe timp de un an şi jumătate a plantaţiilor de zahăr şi de cafea din Brazilia, cu toate că reprezenta mult mai multă muncă, deci mai multă valoare. Dacă zăcămintele ar fi mai bogate, aceeaşi cantitate de muncă şi-ar găsi expresia în mai multe diamante şi valoarea lor ar scădea. Dacă ar reuşi transformarea cărbunelui în diamant cu muncă puţină, valoarea acestuia ar putea să scadă mai jos de aceea a cărămizilor. În general: cu cât e mai mare forţa productivă a muncii, cu atât e mai redus timpul de muncă necesar pentru producerea unui articol, cu atât e mai mică masa de muncă cristalizată în el, cu atât este mai mică valoarea lui. Invers, cu cât e mai mică forţa productivă a muncii, cu atât e mai lung timpul de muncă necesar pentru producerea unui articol, cu atât e mai mare valoarea lui. Mărimea valorii unei mărfi variază deci în proporţie directă cu cantitatea şi în proporţie inversă cu forţa productivă a muncii care se realizează în ea. Un lucru poate fi o valoare de întrebuinţare fără să fie o valoare. Acesta este cazul atunci când utilitatea sa pentru om nu este un rezultat al muncii. De exemplu aerul, pământul virgin, livezile naturale, copacii crescuţi în mod sălbatic etc. Un lucru poate fi folositor şi produs de munca omenească, fără să fie marfă. Omul care, prin produsul său, îşi satisface propria sa nevoie, creează desigur valoare de întrebuinţare, dar nu marfă. Pentru a produce marfă, el trebuie să producă nu numai valoare de întrebuinţare, dar valoare de întrebuinţare pentru alţii, valoare de întrebuinţare socială. (Şi nu numai pentru alţii pur şi simplu. Ţăranul medieval producea grâul de dijmă pentru stăpânul feudal, iar grâul de zeciuială pentru popă. Dar, prin faptul că era produs pentru alţii, nici grâul de dijmă nici grâul de zeciuială nu devenea marfă. Pentru a deveni marfă, produsul trebuie transmis, prin intermediul schimbului, persoanei căreia îi serveşte ca valoare de întrebuinţare.) 11a În sfârşit,
48

niciun lucru nu poate fi valoare, fără a fi obiect de întrebuinţare. Dacă lucrul este nefolositor, munca pe care o conţine este de asemeni nefolositoare, nu contează ca muncă şi deci nu creează valoare. 2. Dublul caracter al muncii concretizate în mărfuri La început marfa ne-a apărut ca având un dublu caracter: acela de valoare de întrebuinţare şi de valoare de schimb. Mai târziu s-a văzut că şi munca, în măsura în care îşi găseşte expresia în valoare, nu mai posedă aceleaşi caractere care îi revin în calitate de creatoare de valori de întrebuinţare. Acest dublu caracter al muncii pe care o conţine marfa a fost pus pentru prima dată în evidenţă în mod critic de către mine. 12 Întrucât acest punct este punctul esenţial de care este legată înţelegerea economiei politice, îl vom cerceta aici ceva mai îndeaproape. Să luăm două mărfuri, spre exemplu o haină şi zece coţi de pânză. Să presupunem că prima are o valoare de două ori mai mare decât a doua, astfel că dacă 10 coţi de pânză sunt egali cu M, haina este egală cu 2 M. Haina este o valoare de întrebuinţare care satisface o nevoie specială. Pentru a o produce, este nevoie de un anumit fel de activitate productivă. Această activitate este determinată de scopul ei, de modul în care operează, de obiect, de mijloace şi de rezultat. Munca a cărei utilitate îşi găseşte astfel expresia în valoarea de întrebuinţare a produsului ei sau în faptul că produsul ei este o valoare de întrebuinţare, o numim pe scurt muncă utilă. Din acest punct de vedere ea este întotdeauna considerată în raport cu rezultatul ei practic. Aşa cum haina şi pânza sunt valori de întrebuinţare diferite din punct de vedere calitativ, tot aşa şi muncile care le creează sunt diferite din punct de vedere calitativ — croitoria şi ţesătoria. Dacă obiectele de mai sus n-ar fi valori de întrebuinţare diferite din punct de vedere calitativ, şi deci produse ale unor munci utile diferite din punct de vedere calitativ, ele nu s-ar putea întâlni deloc în calitate de mărfuri. O haină nu se schimbă cu altă haină, o valoare de întrebuinţare nu se schimbă cu aceeaşi valoare de întrebuinţare. În ansamblul variatelor valori de întrebuinţare sau corpuri de mărfuri îşi găseşte expresia un ansamblu de munci utile tot atât de
49

variate, care diferă după gen, specie, familie, subspecie, varietate — o diviziune socială a muncii. Această diviziune socială a muncii este o condiţie pentru existenţa producţiei de mărfuri, cu toate că producţia de mărfuri nu este, invers, o condiţie pentru existenţa diviziunii sociale a muncii. În vechea comunitate hindusă munca este socialmente divizată, fără ca produsele să devină mărfuri. Sau, ca să luăm un exemplu mai apropiat: în orice fabrică munca este divizată în mod sistematic, dar această diviziune nu este mijlocită prin aceea că muncitorii ar schimba între ei produsele lor individuale. Numai produsele unor munci particulare autonome şi independente unele de altele se întâlnesc în calitate de mărfuri. S-a văzut, aşadar, că în valoarea de întrebuinţare a oricărei mărfi se află ascunsă o anumită activitate productivă potrivită, adică o muncă utilă. Valorile de întrebuinţare nu se pot întâlni în calitate de mărfuri, dacă ele nu conţin munci utile, diferite din punct de vedere calitativ. Într-o societate ale cărei produse iau în mod general forma de marfă, adică într-o societate de producători de mărfuri, această deosebire calitativă între muncile utile care se execută independent unele de altele ca îndeletniciri particulare ale unor producători autonomi se dezvoltă şi devine un sistem complex: o diviziune socială a muncii. De altfel, pentru haină e indiferent dacă o poartă croitorul sau clientul croitorului. În ambele cazuri ea are rolul de valoare de întrebuinţare. Tot astfel raportul dintre haină şi munca de care e produsă nu este modificat în sine prin faptul că croitoria devine o profesiune deosebită, o verigă autonomă în diviziunea socială a muncii. Acolo unde nevoia de îmbrăcăminte l-a silit, omul a făcut croitorie milenii de-a rândul, înainte de a fi devenit croitor. Dar existenţa hainei, a pânzei sau a oricărui element al avuţiei materiale care nu se găseşte în natură avea întotdeauna drept condiţie o activitate productivă potrivită, specială, care să adapteze anumite materii naturale unor anumite nevoi omeneşti. În calitate de creatoare de valori de întrebuinţare, în calitate de muncă utilă, munca este deci o condiţie a existenţei omeneşti, independentă de orice formă a societăţii, o necesitate naturală eternă, având menirea de a întreţine circulaţia organică dintre om şi natură, adică viaţa omenească. Valorile de întrebuinţare haină, pânză etc., cu un cuvânt corpurile mărfurilor, sunt combinaţii din două elemente, materia
50

naturală şi munca. Dacă se face abstracţie de suma totală a diferitelor munci utile în totalitatea lor, care sunt cuprinse în haină, pânză etc., rămâne întotdeauna un substrat material care există în mod natural fără intervenţia omului. În producţia sa, omul nu poate să procedeze decât aşa cum procedează natura însăşi, adică să schimbe formele materiilor.13 Mai mult încă. În această muncă de transformare el este în continuu ajutat de forţele naturii. Munca nu este deci singurul izvor al valorilor de întrebuinţare pe care le produce, adică al avuţiei materiale. Munca este tatăl acesteia, cum spune William Petty, iar pământul este mama ei. Să trecem acum, de la marfa considerată obiect de întrebuinţare, la valoarea mărfii. După presupunerea noastră, haina are o valoare de două ori mai mare decât pânza. Dar aceasta nu este decât o deosebire cantitativă, care deocamdată nu ne interesează încă. Amintim deci că dacă valoarea unei haine este de două ori mai mare decât aceea a 10 coţi de pânză, 20 de coţi de pânză au aceeaşi mărime de valoare ca şi o haină. Ca valori, haina şi pânza sunt obiecte din aceeaşi substanţă, expresii obiective ale unei munci identice. Dar croitoria şi ţesătoria sunt munci diferite din punct de vedere calitativ. Există totuşi forme sociale în care acelaşi om face cu schimbul muncă de croitorie şi de ţesătorie, în care deci aceste două feluri diferite de muncă nu sunt decât modificări ale muncii aceluiaşi individ, fără să fie deci încă funcţiuni speciale determinate ale unor indivizi deosebiţi, exact în felul în care haina pe care croitorul nostru o face astăzi şi pantalonii pe care îi face mâine nu presupun decât variaţiuni ale aceleiaşi munci individuale. Evidenţa ne mai învaţă apoi că în societatea noastră capitalistă, după cum cererea de muncă se face într-o direcţie sau într-alta, o parte anumită a muncii omeneşti este utilizată cu schimbul când sub formă de croitorie, când sub formă de ţesătorie. Aceste modificări în forma muncii nu se vor face poate fără fricţiuni, dar ele trebuie să se facă. Dacă se face abstracţie de caracterul determinat al activităţii productive, şi deci de caracterul util al muncii, îi mai rămâne această particularitate de a fi o cheltuire de forţă de muncă omenească. Croitoria şi ţesătoria, cu toate că sunt activităţi productive diferite din punct de vedere calitativ, sunt amândouă o cheltuire productivă de creier, muşchi, nervi, mână etc. omeneşti, şi în acest sens ele sunt amândouă muncă omenească. Ele nu sunt decât două forme
51

diferite de cheltuire a forţei de muncă omeneşti. Desigur că forţa de muncă omenească trebuie ea însăşi să fie mai mult sau mai puţin dezvoltată, pentru a fi cheltuită în cutare sau cutare formă. Dar valoarea mărfii reprezintă muncă omenească pur şi simplu, cheltuire de muncă omenească în general. În societatea burgheză un general sau un bancher joacă un rol însemnat, iar omul ca atare joacă un rol foarte jerpelit; 14 cu munca omenească situaţia este aceeaşi aici. Ea este cheltuire de forţă de muncă simplă, pe care o posedă în medie în organismul său fizic orice om obişnuit, fără vreo formare specială. Munca medie simplă, îşi schimbă, ce-i drept, ea însăşi caracterul după diferitele ţări şi epoci de civilizaţie; într-o societate dată ea este însă determinată. Munca mai complicată este considerată doar ca muncă simplă potenţată, sau mai bine zis înmulţită, astfel că o cantitate mai mică de muncă complicată este egală cu o cantitate mai mare de muncă simplă. Că această reducere se face în mod permanent, ne arată experienţa. O marfă poate să fie produsul muncii celei mai complicate; valoarea ei o face să fie egală cu produsul muncii simple, şi ea însăşi nu reprezintă decât o cantitate determinată de muncă simplă. 15 Diferitele proporţii în care diferite feluri de muncă se reduc la munca simplă ca la unitatea lor de măsură se stabilesc printr-un proces social fără ştirea producătorilor, astfel că aceştia le consideră date prin tradiţie. Pentru a simplifica lucrurile, vom considera, în cele ce urmează, orice fel de forţă de muncă direct ca forţă de muncă simplă, astfel că vom evita operaţiunea reducerii. Prin urmare, aşa cum în valorile haină şi pânză se face abstracţie de deosebirea dintre valorile lor de întrebuinţare, tot astfel în muncile care îşi găsesc expresia în aceste valori, se face abstracţie de deosebirea dintre formele lor utile, dintre croitorie şi ţesătorie. Aşa cum valorile de întrebuinţare haină şi pânză sunt combinaţii ale unor activităţi productive potrivite, cu postavul şi cu firul, în timp ce valorile haină şi pânză nu sunt decât simple cristalizări de muncă identică, tot astfel şi muncile pe care aceste valori le conţin nu sunt privite în lumina raportului lor productiv faţă de postav şi fir, ci numai ca cheltuiri de forţă de muncă omenească. Croitoria şi ţesătoria sunt elementele creatoare ale valorilor de întrebuinţare haină şi pânză tocmai prin calităţile lor diferite; dar ele nu constituie substanţa valorii hainei şi a valorii pânzei decât numai în măsura în care se face abstracţie de
52

calitatea lor specială şi în măsura în care ambele au aceeaşi calitate, calitatea de muncă omenească. Dar haina şi pânza nu sunt numai valori în general, ci valori de mărime determinată, iar după presupunerea noastră haina valorează de două ori cât 10 coţi de pânză. De unde provine această deosebire dintre mărimile valorilor lor? Din faptul că pânza nu conţine decât jumătate din munca pe care o conţine haina, astfel că pentru producerea acesteia din urmă forţa de muncă trebuie cheltuită într-o durată de timp de două ori mai lungă decât pentru producerea celei dintâi. Dacă deci în raport cu valoarea de întrebuinţare munca pe care o conţine marfa este privită numai din punct de vedere calitativ, în raport cu mărimea valorii ea este privită numai din punct de vedere cantitativ, după ce a fost redusă la muncă omenească fără altă calitate. În primul caz interesează cum şi ce se munceşte, în al doilea caz cât se munceşte, durata în timp a muncii, întrucât mărimea valorii unei mărfi nu reprezintă decât cantitatea de muncă pe care aceasta o conţine, urmează că într-o proporţie dată mărfurile trebuie să fie întotdeauna valori egale. Dacă forţa productivă, să zicem a tuturor muncilor utile, necesare pentru producerea unei haine, rămâne neschimbată, mărimea valorii hainelor creşte odată cu cantitatea lor. Dacă o haină reprezintă x zile de muncă, 2 haine reprezintă 2 x zile de muncă etc. Să presupunem însă că munca necesară pentru producerea unei haine sporeşte la dublul ei sau scade la jumătate. În primul caz o haină are valoarea pe care mai înainte o aveau două haine, în al doilea caz două haine nu au decât valoarea pe care mai înainte o avea una singură, cu toate că în ambele cazuri o haină face aceleaşi servicii ca şi mai înainte, iar munca utilă pe care o conţine are aceeaşi calitate ca şi mai înainte. Dar cantitatea de muncă cheltuită cu producerea ei s-a schimbat. O cantitate mai mare de valoare de întrebuinţare formează în sine o avuţie materială mai mare; două haine reprezintă mai mult decât una. Cu două haine se pot îmbrăca doi oameni, cu o singură haină un singur om etc. Totuşi, unei sporiri a masei avuţiei materiale poate să-i corespundă o scădere simultană a mărimii valorii sale. Această mişcare în sensuri contrare provine din dublul caracter al muncii. Se înţelege că forţa productivă este întotdeauna forţa productivă a unei munci utile
53

concrete şi nu determină de fapt decât eficacitatea unei activităţi productive potrivite într-o durată de timp anumită. Munca utilă devine deci o sursă mai bogată sau mai săracă de produse în raport direct cu creşterea sau scăderea forţei sale productive. Dimpotrivă, o modificare a forţei productive nu atinge deloc munca în sine, care îşi găseşte expresia în valoare. întrucât forţa productivă ţine de forma utilă, concretă a muncii, ea nu poate, bineînţeles, să mai atingă munca îndată ce se face abstracţie de forma utilă, concretă a acesteia. Aceeaşi muncă produce deci întotdeauna, în intervale de timp egale, mărimi egale de valoare, oricum s-ar modifica forţa productivă. Dar în acelaşi interval de timp ea produce cantităţi diferite de valori de întrebuinţare, anume, cantităţi mai mari dacă forţa productivă creşte, cantităţi mai mici dacă această forţă scade. Aceeaşi schimbare a forţei productive care măreşte fecunditatea muncii, şi deci masa valorilor de întrebuinţare produse de ea, reduce deci mărimea valorii acestei mase totale sporite, atunci când scurtează totalul timpului de muncă necesar pentru producerea ei, şi viceversa. Orice muncă este, pe de o parte, cheltuire de forţă de muncă omenească, în sens fiziologic, şi în această calitate a ei de muncă omenească egală sau abstractă ea creează valoarea mărfurilor. Orice muncă este, pe de altă parte, cheltuire de forţă de muncă omenească într-o formă specială, îndreptată asupra unui scop anumit, şi în această calitate a ei de muncă utilă concretă ea produce valori de întrebuinţare. 6 3. Forma valoare sau valoarea de schimb Mărfurile se nasc sub forma de valori de întrebuinţare sau de corpuri de mărfuri, ca fier, pânză, grâu etc. Aceasta este forma lor naturală, vulgară. Dar ele nu sunt mărfuri decât pentru că au un caracter dublu, decât pentru că sunt în acelaşi timp obiecte de întrebuinţare şi purtătoare de valoare. Ele nu apar deci ca mărfuri sau nu posedă forma de mărfuri decât în măsura în care au formă dublă: forma naturală şi forma valoare. Materialitatea valorii mărfurilor se deosebeşte de Văduva Quickly prin aceea că nu ştii de unde s-o iei. În contrast direct cu materialitatea sensibilă şi grosolană a corpurilor mărfurilor, niciun atom
54

de materie naturală nu intră în compoziţia materialităţii valorii lor. Putem deci să sucim şi să învârtim o marfă determinată cum vrem; ca lucru conţinând valoare ea rămâne insesizabilă. Dar dacă ne amintim că mărfurile n-au valoare decât în măsura în care sunt expresii ale aceleiaşi unităţi sociale, adică a muncii omeneşti, că materialitatea valorii lor este deci pur socială, se înţelege de la sine că ea nu poate să apară decât în cadrul raportului social dintre o marfă şi alta. Într-adevăr, am plecat de la valoarea de schimb sau de la raportul de schimb al mărfurilor pentru a descoperi valoarea mărfurilor ascunsă în acest raport. Va trebui să ne întoarcem acum la această formă de manifestare a valorii. Toată lumea ştie, chiar dacă nu ştie nimic altceva, că mărfurile au o formă valoare comună, care contrastează în modul cel mai izbitor cu formele naturale împestriţate ale valorilor lor de întrebuinţare — forma bani. Ori, aici urmează să facem ceea ce economia burgheză nici n-a încercat măcar, anume să stabilim geneza acestei forme bani, adică să urmărim dezvoltarea expresiei de valoare pe care o conţine raportul de valoare al mărfurilor de la forma sa cea mai simplă şi cea mai modestă până la strălucitoarea formă bani. Astfel va dispărea în acelaşi timp şi enigma banilor. Raportul de valoare cel mai simplu este în mod evident raportul de valoare dintre o marfă şi o singură altă marfă de speţă diferită, oricare ar fi ea. Raportul de valoare dintre două mărfuri ne dă deci cea mai simplă expresie de valoare a unei mărfi. A. FORMA VALOARE SIMPLĂ, SINGULARĂ SAU ACCIDENTALĂ x marfă A = y marfă B, sau: x marfă A valorează cât y marfă B (20 coţi de pânză = 1 haină, sau: 20 coţi de pânză valorează cât 1 haină) 1. Cei doi poli ai expresiei valorii: forma valoare relativă şi forma de echivalent Secretul oricărei forme valoare este ascuns în această formă valoare simplă. În analiza ei rezidă deci adevărata dificultate.
55

Se vede clar că două mărfuri de natură diferită, A şi B, în exemplul nostru pânza şi haina, joacă două roluri diferite. Pânza îşi exprimă valoarea în haină, iar haina serveşte ca material pentru această expresie a valorii. Prima marfă joacă un rol activ, a doua un rol pasiv. Valoarea primei mărfi este reprezentată ca valoare relativă; cu alte cuvinte, ea se află în forma valoare relativă. A doua marfă funcţionează ca echivalent; ea se găseşte în forma de echivalent. Forma valoare relativă şi forma de echivalent sunt factori inseparabili, corelativi, care se condiţionează reciproc; dar în acelaşi timp ele sunt extreme care se exclud, cu alte cuvinte, opuse, adică poli ai aceleiaşi expresii de valoare; ele se repartizează întotdeauna asupra diferitelor mărfuri, pe care expresia de valoare le raportează una la cealaltă. Astfel, eu nu pot exprima valoarea pânzei în pânză. 20 coţi de pânză = 20 coţi de pânză nu este o expresie de valoare. Dimpotrivă, această ecuaţie spune că 20 coţi de pânză nu sunt nimic altceva decât 20 coţi de pânză, adică o cantitate determinată din obiectul de întrebuinţare pânză. Valoarea pânzei nu poate fi deci exprimată decât în mod relativ, adică prin altă marfă. Forma valoare relativă a pânzei presupune deci că o altă marfă oarecare îi este opusă sub formă de echivalent. Pe de altă parte, această altă marfă, care figurează ca echivalent, nu poate să se afle în acelaşi timp în forma valoare relativă. Nu ea este aceea care exprimă valoarea sa. Ea nu face decât să ofere materialul pentru expresia de valoare a altei mărfi. E drept că expresia: 20 coţi de pânză = 1 haină, sau: 20 coţi de pânză valorează cât 1 haină conţine în ea şi reciproca: 1 haină — 20 coţi de pânză, sau: 1 haină valorează cât 20 coţi de pânză. Dar în modul acesta trebuie să inversez ecuaţia pentru a exprima în mod relativ valoarea hainei şi, îndată ce fac acest lucru, pânza devine echivalent în locul hainei. În aceeaşi expresie de valoare, aceeaşi marfă nu poate deci să apară în mod simultan în ambele forme. Dimpotrivă, acestea se exclud după principiul polarităţii. Chestiunea dacă o marfă se găseşte în forma valoare relativă sau în forma opusă de echivalent depinde în mod exclusiv de poziţia pe care ea o ocupă de fiecare dată în expresia de valoare, adică de faptul dacă ea este marfa a cărei valoare se exprimă, sau marfa prin care se exprimă o valoare.
56

2. Forma valoare relativă a) Conţinutul formei valoare relativă Pentru a stabili în ce mod expresia simplă a valorii unei mărfi este ascunsă în raportul de valoare dintre două mărfuri, trebuie să-l analizăm pe acesta mai întâi cu totul independent de latura sa cantitativă. De obicei se procedează tocmai invers, văzându-se în raportul de valoare doar proporţia în care anumite cantităţi din două speţe de mărfuri sunt considerate egale între ele. Se trece cu vederea faptul că mărimile unor lucruri diferite devin comparabile din punct de vedere cantitativ abia după ce au fost reduse la aceeaşi unitate. Numai ca expresii ale aceleiaşi unităţi sunt ele mărimi omonime şi deci comensurabile. 17 Că 20 coţi de pânză = 1 haină, sau = 20 haine, sau = x haine, că adică o cantitate dată de pânză valorează multe sau puţine haine, orice proporţie de acest fel implică întotdeauna că pânza şi hainele, ca mărimi de valoare, sunt expresii ale aceleiaşi unităţi, lucruri de aceeaşi natură. Pânză = haină, iată baza ecuaţiei. Dar cele două mărfuri socotite egale din punct de vedere calitativ nu joacă acelaşi rol. Singură valoarea pânzei este exprimată. Şi în ce mod? Prin raportarea pânzei la haină ca «echivalent” al ei, ca obiect «care poate fi schimbat cu ea». În acest raport haina este considerată ca formă de existenţă a valorii, ca obiect-valoare, căci numai în această calitate are ea caracter identic cu cel al pânzei. Pe de altă parte, propriul caracter de valoare al pânzei iese în evidenţă, găsindu-şi o expresie independentă, căci numai ca valoare poate fi ea raportată la haină ca la un lucru care are aceeaşi valoare sau care poate fi schimbat cu ea. Tot astfel acidul butiric este un corp diferit de formiatul de propil. Ambele sunt compuse însă din aceleaşi substanţe chimice — carbon (C), hidrogen (H) şi oxigen (O), şi anume în aceeaşi proporţie procentuală, adică C4H802. Dacă am pune în ecuaţie acidul butiric cu formiatul de propil, în primul rând formiatul de propil ar fi considerat în acest raport ca fiind doar o formă de existenţă a lui C4H802, iar în al doilea rând aceasta ar însemna că şi acidul butiric constă din C4H802. Punând în ecuaţie acidul butiric cu formiatul de propil, am exprimat deci
57

substanţa lor chimică spre deosebire de forma lor fizică. Dacă spunem: ca valori, mărfurile sunt simple cristalizări de muncă omenească, analiza noastră le reduce la abstracţia valorii, fără a le da însă o formă valoare distinctă de formele lor naturale. Altfel stau lucrurile în raportul de valoare al unei mărfi faţă de alta. Aici, caracterul de valoare al ei se manifestă prin propriul ei raport faţă de cealaltă marfă. Dacă, de exemplu, haina, ca obiect având valoare, este considerată egală cu pânza, munca pe care o conţine cea dintâi este considerată egală cu munca pe care o conţine cea de a doua. E drept că croitoria, care face haina, este o muncă concretă diferită de ţesătorie, care face pânza. Dar considerând croitoria egală cu ţesătoria, o reducem de fapt la ceea ce este realmente egal în ambele munci, la caracterul lor comun de muncă omenească. Pe această cale ocolită am spus astfel că şi ţesătoria, în măsura în care ţese valoare, nu posedă caractere distinctive care să o deosebească de croitorie şi este deci muncă omenească abstractă. Numai expresia de echivalenţă a unor mărfuri diferite face să apară caracterul specific al muncii creatoare de valoare, prin aceea că această expresie reduce de fapt diferitele munci ascunse în diferitele mărfuri la ceea ce le este comun, la muncă omenească în general. 17a Nu ajunge însă să exprimăm caracterul specific al muncii din care constă valoarea pânzei. Forţa de muncă omenească în formă fluidă, adică munca omenească, creează valoare, dar nu este valoare. Ea devine valoare în stare congelată, în formă materială. Pentru ca valoarea pânzei să fie exprimată ca o cristalizare de muncă omenească, ea trebuie exprimată ca o «realitate» care este materialmente distinctă de pânza însăşi şi care este în acelaşi timp comună ei şi altei mărfi. Această problemă a şi fost rezolvată. În raportul de valoare al pânzei, haina este considerată ca un lucru egal cu pânza din punct de vedere calitativ, ca un lucru de aceeaşi natură, deoarece constituie o valoare. Ea este deci considerată aici ca un lucru în care se manifestă valoare, sau care în forma sa naturală palpabilă reprezintă valoare. E drept că haina, corpul mărfii haină, nu este decât o simplă valoare de întrebuinţare. O haină exprimă tot atât de puţină valoare ca o bucată de pânză oarecare. Acest lucru dovedeşte doar că, în cadrul raportului de valoare dintre ea şi pânză, ea înseamnă
58

mai mult decât în afara acestui raport, aşa cum mulţi oameni înseamnă mai mult înăuntrul unei haine galonate decât în afara ei. În producţia hainei a fost cheltuită efectiv forţă de muncă omenească, sub forma croitoriei. În haină se află deci acumulată muncă omenească. Din acest punct de vedere, haina este «purtătoare de valoare», cu toate că, oricât de străvezie ar fi ea, această calitate a ei nu poate fi văzută. Iar în raportul de valoare al pânzei, ea nu este considerată decât din acest punct de vedere, deci ca valoare materializată, ca materie-valoare. Cu tot exteriorul ei încopciat, pânza a recunoscut în ea sufletul nobil şi înrudit al valorii. Dar în faţa pânzei haina nu poate să reprezinte valoare, fără ca în acelaşi timp valoarea să ia pentru ea forma de haină. Tot astfel individul A nu poate să considere pe individul B ca majestate, fără ca pentru A majestatea să ia în acelaşi timp figura lui B, schimbând astfel trăsăturile, părul şi multe alte lucruri ori de câte ori se schimbă domnitorul. În raportul de valoare în care haina formează echivalentul pânzei, forma haină este deci considerată formă valoare. Valoarea mărfii pânză este deci exprimată prin corpul mărfii haină, valoarea unei mărfi este exprimată prin valoarea de întrebuinţare a celeilalte. Ca valoare de întrebuinţare pânza este un lucru care se deosebeşte de haină din punctul de vedere al simţurilor; ca valoare ea este «un lucru egal cu haina» şi arată deci ca o haină. În modul acesta ea ia o formă valoare deosebită de forma ei naturală. Caracterul de valoare al ei apare în egalitatea ei cu haina, aşa cum firea de miel a creştinului apare în egalitatea sa cu mielul lui Dumnezeu. După cum se vede, tot ce ne-a spus mai înainte analiza valorii mărfurilor ne spune pânza însăşi, îndată ce intră în contact cu altă marfă, cu haina. Numai că gândurile sale ea şi le exprimă în singura limbă pe care ea o cunoaşte, în limba mărfurilor. Pentru a spune că valoarea ei proprie este creată de munca în calitatea acesteia abstractă de muncă omenească, ea spune că haina, în măsura în care este egală cu ea, adică în măsura în care este valoare, constă din aceeaşi muncă ca şi pânza. Pentru a spune că realitatea eterică a valorii sale este distinctă de trupul ei de pânză grosolană, ea spune că valoarea are înfăţişarea unei haine şi că deci ea însăşi, ca obiect de valoare, seamănă cu haina ca un ou cu altul. Remarcăm în treacăt că şi limba mărfurilor mai are multe dialecte,
59

mai mult sau mai puţin corecte, afară de cel ebraic. Astfel nemţescul «Wertsein” exprimă mai puţin pregnant decât verbul romanic valere, valer, valoir, că punerea în ecuaţie a mărfii B cu marfa A este propria expresie de valoare a mărfii A. Paris vaut bien une messe! [Parisul valorează o liturghie!] Prin intermediul raportului de valoare, forma naturală a mărfii B devine deci forma valoare a mărfii A, sau, cu alte cuvinte, corpul mărfii B devine oglinda valorii mărfii A.18 Raportându-se la marfa B ca materie-valoare, ca materializare a muncii omeneşti, marfa A face din valoarea de întrebuinţare B materialul propriei sale expresii de valoare. Valoarea mărfii A, astfel exprimată în valoarea de întrebuinţare a mărfii B, are forma valorii relative. b) Determinarea cantitativă a formei valoare relativă Orice marfă a cărei valoare urmează a fi exprimată este un obiect de întrebuinţare având o anumită cantitate, de exemplu 15 baniţe de grâu, 100 pfunzi de cafea etc. Această cantitate dată de marfă conţine o cantitate determinată de muncă omenească. Forma valoare trebuie să exprime deci nu numai valoare în general, ci valoare determinată din punct de vedere cantitativ, sau mărime de valoare. În raportul de valoare al mărfii A faţă de marfa B, al pânzei faţă de haină, speţa de marfă haină nu este deci considerată egală cu pânza numai din punct de vedere calitativ, ca materie-valoare în general, ci unei cantităţi determinate de pânză, de pildă cantităţii de 20 coţi de pânză, îi este opusă ca egală o cantitate determinată a materiei-valoare sau a echivalentului, de pildă o haină. Ecuaţia: „20 coţi de pânză = 1 haină, sau: 20 coţi de pânză valorează cât 1 haină” presupune că într-o haină se află aceeaşi substanţă de valoare ca şi în 20 coţi de pânză, că deci ambele cantităţi de mărfuri costă tot atâta muncă sau un timp de muncă de aceeaşi durată. Dar timpul de muncă necesar pentru producerea a 20 coţi de pânză sau a unei haine variază odată cu orice variaţie în forţa productivă a ţesătoriei sau a croitoriei. Vom examina acum mai de aproape influenţa acestor variaţii asupra expresiei relative a mărimii valorii. I. Valoarea pânzei se schimbă, 19 în timp ce valoarea hainei
60

rămâne constantă. Dacă timpul de muncă necesar pentru producerea pânzei se dublează, de exemplu din cauza neproductivităţii crescânde a pământului cultivat cu in, valoarea ei se dublează. În locul ecuaţiei: 20 coţi de pânză = 1 haină, am avea ecuaţia: 20 coţi de pânză = 2 haine, deoarece 1 haină nu mai conţine acum decât jumătate din timpul de muncă pe care îl conţin 20 coţi de pânză. Dacă, dimpotrivă, timpul de muncă necesar pentru producerea pânzei scade cu jumătate, de exemplu în urma unei perfecţionări a războaielor de ţesut, valoarea pânzei scade cu jumătate. Vom avea deci acum: 20 coţi de pânză = 1/2 haină. Valoarea relativă a mărfii A, adică valoarea ei exprimată în marfa B, se urcă şi scade deci direct proporţional cu valoarea mărfii A, dacă valoarea mărfii B rămâne neschimbată. II. Valoarea pânzei rămâne constantă, în timp ce valoarea hainei se schimbă. Dacă în aceste condiţii timpul de muncă necesar pentru producerea unei haine se dublează, de exemplu din cauza unei recolte de lână deficitare, avem în locul ecuaţiei: 20 coţi de pânză = 1 haină, ecuaţia: 20 coţi de pânză = 1/2 haină. Dacă, dimpotrivă, valoarea hainei scade cu jumătate, avem: 20 coţi de pânză = 2 haine. Dacă deci valoarea mărfii A rămâne neschimbată, valoarea ei relativă exprimată în marfa B se urcă sau scade invers proporţional cu schimbările de valoare ale mărfii B. Dacă comparăm diferitele cazuri de sub I şi II, constatăm că aceeaşi schimbare în mărimea valorii relative poate să rezulte din cauze diametral opuse. Astfel ecuaţia: 20 coţi de pânză = 1 haină se transformă: 1. în ecuaţia 20 coţi de pânză = 2 haine, fie pentru că valoarea pânzei se dublează, fie pentru că valoarea hainelor scade la jumătate; şi 2. în ecuaţia 20 coţi de pânză = 1/2 haină, fie pentru că valoarea pânzei scade la jumătate, fie pentru că valoarea hainei se dublează. III. Cantităţile de muncă necesare pentru producerea pânzei şi a hainei se schimbă în mod simultan, în acelaşi sens şi în aceeaşi proporţie. În cazul acesta vom avea, ca şi mai înainte, 20 coţi de pânză = 1 haină, oricum s-ar schimba valorile lor. Schimbarea în aceste valori ale lor o vom descoperi comparându-le cu o a treia marfă, a cărei valoare a rămas constantă. Dacă valorile tuturor mărfurilor ar urca sau ar scădea în mod simultan şi în aceeaşi proporţie, valorile lor relative ar
61

rămâne neschimbate. Schimbarea reală în valoarea lor s-ar constata din faptul că în prezent în acelaşi timp de muncă s-ar produce în mod general o cantitate mai mare sau mai mică de mărfuri decât înainte. IV. Timpurile de muncă necesare respectiv pentru producerea pânzei şi a hainei, şi deci şi valorile acestora, se schimbă simultan în acelaşi sens dar în proporţie diferită, sau în sens opus etc. Influenţa tuturor combinaţiilor posibile de acest fel asupra valorii relative a unei mărfi rezultă în mod simplu făcându-se aplicaţia cazurilor I, II şi III. Schimbările reale ale mărimii valorii nu se oglindesc deci nici cu toată claritatea şi nici în întregimea lor în expresia lor relativă sau în mărimea valorii relative. Valoarea relativă a unei mărfi poate să se schimbe, cu toate că valoarea ei rămâne constantă. Valoarea ei relativă poate să rămână constantă, cu toate că valoarea ei se schimbă; în fine, schimbările simultane în mărimea valorii sale şi în expresia relativă a acestei mărimi de valoare nu trebuie nicidecum să se acopere. 20 3. Forma de echivalent Am văzut: prin faptul că marfa A (pânza) îşi exprimă valoarea sa prin valoarea de întrebuinţare a unei mărfi diferite B (haina), ea îi imprimă acesteia din urmă o formă valoare particulară, aceea de echivalent. Marfa pânză îşi manifestă propriul său caracter de valoare prin faptul că haina este considerată egală cu ea, fără să ia o formă valoare distinctă de forma sa fizică. De fapt pânza îşi exprimă deci propriul său caracter de valoare prin aceea că haina poate fi în mod nemijlocit schimbată cu ea. Forma de echivalent a unei mărfi este deci forma în care ea poate fi schimbată în mod nemijlocit cu o altă marfă. Dacă o speţă de marfă, de exemplu hainele, serveşte ca echivalent altei speţe de marfă, de exemplu pânza, hainele căpătând astfel proprietatea caracteristică de a se afla într-o formă în care pot fi schimbate în mod nemijlocit cu pânza, prin acest fapt proporţia în care hainele pot fi schimbate cu pânza nu este încă nicidecum dată. Mărimea valorii pânzei fiind dată, această proporţie depinde de mărimea valorii hainelor. Indiferent dacă haina este luată ca echivalent şi pânza ca valoare relativă, sau, invers, pânza ca echivalent şi haina ca valoare relativă, mărimea valorii hainei rămâne întotdeauna determinată de
62

timpul de muncă necesar pentru producerea ei, este deci independentă de forma valoare a sa. Dar atunci când speţa de marfă haină deţine în expresia de valoare locul echivalentului, mărimea valorii sale nu-şi găseşte expresia ca mărime de valoare. În ecuaţia de valoare ea nu figurează decât ca o cantitate determinată dintr-un lucru. De exemplu: 40 coţi de pânză „valorează” — cât 2 haine. Pentru că speţa de marfă haină joacă aici rolul de echivalent, valoarea de întrebuinţare haină fiind considerată, în raport cu pânza, ca materievaloare, ajunge o cantitate determinată de haine pentru a exprima o cantitate determinată de valoare a pânzei. Două haine pot deci exprima mărimea valorii a 40 coţi de pânză, dar ele nu pot exprima niciodată mărimea propriei lor valori, mărimea valorii hainelor. Înţelegerea superficială a acestui fapt, anume că în ecuaţia de valoare echivalentul are întotdeauna numai forma unei simple cantităţi dintr-un lucru oarecare, dintr-o valoare de întrebuinţare, l-a ademenit pe Bailey, ca şi pe mulţi dintre predecesorii şi succesorii săi, să nu vadă în expresia de valoare decât un raport cantitativ. Dimpotrivă, forma de echivalent a unei mărfi nu conţine nicio determinare cantitativă a valorii. Prima particularitate pe care o constatăm atunci când examinăm forma de echivalent este următoarea: valoarea de întrebuinţare devine forma de manifestare a contrariului său, a valorii. Forma naturală a mărfii devine formă valoare. Dar să notăm că acest quid pro quo [această intervertire] se produce pentru o marfă B (haină, sau grâu, sau fier etc.) numai în cadrul raportului de valoare în care o altă marfă oarecare A (pânză etc.) intră cu ea, numai în cadrul acestei relaţii. întrucât nicio marfă nu se poate raporta la sine însăşi ca la un echivalent şi nu poate deci nici să facă din propria sa formă naturală o expresie a propriei sale valori, ea trebuie să se raporteze la o altă marfă ca la un echivalent, adică trebuie să facă din forma naturală a altei mărfi propria sa formă valoare. Acest lucru îl vom ilustra cu exemplul unei măsuri care este aplicabilă corpurilor mărfurilor în calitatea lor de corpuri ale mărfurilor, adică în calitatea lor de valori de întrebuinţare. O căpăţână de zahăr este grea pentru că este un corp şi are deci greutate, dar această greutate a căpăţânii de zahăr nu se poate nici vedea nici pipăi. Ori, să luăm diferite bucăţi de fier, a căror greutate este de mai înainte determinată.
63

Forma fizică a fierului privită în sine este tot atât de puţin formă de manifestare a greutăţii ca şi aceea a căpăţânii de zahăr. Totuşi, pentru a exprima căpăţâna de zahăr ca greutate, o punem într-un raport de greutate cu fierul. În acest raport, fierul este considerat ca un corp care nu reprezintă nimic afară de greutate. Cantităţile de fier servesc, aşadar, ca măsură de greutate a zahărului, şi în raport cu corpul zahărului ele nu reprezintă decât întruchiparea greutăţii, forma de manifestare a greutăţii. Acest rol fierul îl joacă numai în cadrul acestui raport în care i se alătură zahărul sau un alt corp oarecare, a cărui greutate urmează a fi stabilită. Dacă aceste două corpuri nu ar fi grele, ele nu ar putea intra în acest raport şi unul nu ar putea deci servi ca expresie a greutăţii celuilalt. Dacă le aruncăm pe amândouă în balanţă, vedem într-adevăr că sub raportul greutăţii ele sunt acelaşi lucru şi că deci într-o proporţie determinată ele sunt deopotrivă de grele. Aşa cum corpul de fier ca măsură de greutate reprezintă în raport cu căpăţâna de zahăr numai greutate, tot astfel în expresia noastră de valoare corpul hainei nu reprezintă în raport cu pânza decât valoare. Aici însă analogia încetează. În expresia de greutate a căpăţânii de zahăr fierul reprezintă o proprietate naturală comună ambelor corpuri, greutatea lor, în timp ce în expresia de valoare a pânzei haina reprezintă o proprietate supranaturală a ambelor obiecte: valoarea lor, un element pur social. Prin faptul că forma valoare relativă a unei mărfi, de exemplu a pânzei, exprimă caracterul de valoare al acesteia ca ceva cu totul distinct de corpul ei şi de proprietăţile lui, de exemplu ca ceva care este egal cu o haină, această expresie însăşi arată că ea ascunde un raport social. Invers stau lucrurile cu forma de echivalent. Ea constă tocmai în faptul că un corp de marfă cum e haina, acest obiect cum îl vedem şi cum îl pipăim, exprimă valoare, are deci de la natură formă de valoare. E drept că acest lucru nu se aplică decât în cadrul raportului de valoare în care marfa pânză este raportată la marfa haină ca echivalent.21 Dar, întrucât proprietăţile unui lucru nu se nasc din raportul său cu alte lucruri, ci se evidenţiază doar în acest raport, haina pare să aibă şi ea de la natură forma sa de echivalent, proprietatea sa de a putea fi schimbată în mod nemijlocit, exact cum are de la natură calitatea sa de a fi grea sau de a ţine cald. Iată de unde provine caracterul misterios al formei de echivalent, care nu izbeşte însă privirea
64

burgheză grosolană a economistului decât atunci când această formă se prezintă desăvârşită, ca monedă. El caută apoi să scape, în raţionamentele sale, de caracterul mistic al aurului şi al argintului, substituindu-le alte mărfuri mai puţin strălucitoare şi înşirând cu o plăcere mereu înnoită catalogul cu întreaga pleavă de mărfuri care la timpul lor au jucat rolul echivalentului marfă. El nu-şi dă seama că până şi cea mai simplă expresie de valoare, ca: 20 coţi de pânză = 1 haină, ne cere să rezolvăm enigma formei de echivalent. Corpul mărfii care serveşte ca echivalent este considerat întotdeauna ca întruchipare de muncă omenească abstractă şi este întotdeauna produsul unei munci concrete, utile, determinate. Această muncă concretă devine deci expresia muncii omeneşti abstracte. Dacă, de pildă, haina este considerată ca simplă concretizare a muncii omeneşti abstracte, croitoria, care de fapt se concretizează în haină, este considerată simplă formă de concretizare a muncii omeneşti abstracte. În expresia de valoare a pânzei, utilitatea croitoriei nu constă în faptul că ea face haina, şi deci pe om, ci în faptul că produce un corp pe care îl cunoşti că este valoare, adică o cristalizare de muncă ce nu se deosebeşte deloc de munca materializată în valoarea pânzei. Pentru a produce asemenea oglindă a valorii, croitoria însăşi nu trebuie să oglindească nimic altceva decât proprietatea ei abstractă de a fi muncă omenească. Sub formă de croitorie ca şi sub formă de ţesătorie se cheltuieşte forţă de muncă omenească. Ambele posedă deci proprietatea generală de a fi muncă omenească şi pot fi considerate în anumite cazuri, de exemplu în producerea valorii, numai din acest punct de vedere. Lucrul nu este deloc misterios. Dar în expresia de valoare a mărfii chestiunea devine complicată. Pentru a exprima, de exemplu, că ţesătoria creează valoarea pânzei, nu în forma sa concretă de ţesătorie, ci în calitatea sa generală de muncă omenească, i se opune, ca formă de realizare palpabilă.a muncii omeneşti abstracte, croitoria, adică munca concretă care produce echivalentul pânzei. A doua particularitate a formei de echivalent este deci faptul că munca concretă devine forma de manifestare a contrariului ei, a muncii omeneşti abstracte. Însă prin faptul că această muncă concretă, croitoria, apare ca simplă expresie a muncii omeneşti nediferenţiate, ea posedă forma
65

egalităţii cu altă muncă, cu munca ascunsă în pânză, şi deci, cu toate că este muncă privată ca orice altă muncă producătoare de mărfuri, ea este totuşi muncă în formă socială nemijlocită. Tocmai din această cauză ea se realizează într-un produs care poate fi schimbat în mod nemijlocit cu altă marfă. A treia particularitate a formei de echivalent este deci faptul că munca privată devine forma contrariului său, devine muncă în formă socială nemijlocită. Cele două particularităţi ale formei de echivalent dezvoltate la urmă devin şi mai clare dacă ne întoarcem la marele gânditor care a analizat pentru prima dată forma valoare, ca atâtea alte forme de gândire, forme sociale şi forme naturale. Este vorba de Aristotel. În primul rând, Aristotel exprimă în mod clar ideea că forma bani a mărfii nu este decât aspectul dezvoltat mai departe al formei valoare simple, adică al expresiunii valorii unei mărfi într-o altă marfă oarecare, căci el spune “5 perini = 1 casă” “nu se deosebeşte” de: “5 perini = cutare sumă de bani” Apoi el îşi dă seama că raportul de valoare în care se ascunde această expresie de valoare presupune la rândul său că această casă este considerată egală din punct de vedere calitativ cu perina şi că fără această egalitate de esenţă lucrurile acestea diferite din punct de vedere material nu ar putea fi raportate unul la altul ca mărimi comensurabile. “Schimbul”, spune el, «este imposibil fără egalitate, iar egalitatea nu este posibilă fără comensurabilitate». Aici însă el ezită şi renunţă să mai analizeze forma valoare. “În realitate este însă imposibil ca lucruri atât de diferite să fie comensurabile”, adică egale din punct de vedere calitativ. Stabilirea unei asemenea egalităţi nu poate să fie decât ceva străin naturii adevărate a lucrurilor, adică un simplu expedient pentru nevoia practică”. Aristotel ne spune deci el însuşi din ce cauză o continuare a analizei sale este imposibilă, anume din cauza lipsei noţiunii de valoare. Care este elementul egal, adică substanţa comună pe care o reprezintă casa faţă de perină în expresia de valoare a perinei ? Aşa ceva” nu poate să existe în realitate”, spune Aristotel. De ce ? Casa reprezintă în raport cu perina un lucru egal în măsura în care reprezintă elementul realmente egal din amândouă, din perină şi din casă. Şi acest
66

element egal este munca omenească. Dar Aristotel nu putea să descopere din însăşi forma valoare că în forma valorilor mărfurilor toate muncile sunt exprimate ca muncă omenească egală şi deci ca având aceeaşi importanţă; aceasta din cauză că societatea elenă se întemeia pe munca sclavilor, având ca bază naturală inegalitatea dintre oameni şi dintre forţele lor de muncă. Enigma expresiunii de valoare, egalitatea şi egala importanţă a tuturor muncilor, pentru că, şi în măsura în care, sunt muncă omenească în general, nu poate fi dezlegată decât atunci când noţiunea de egalitate omenească a ajuns să aibă tăria unei prejudecăţi populare. Lucrul este însă posibil abia într-o societate în care forma marfă este forma generală a produsului muncii şi în care deci raportul dintre oameni ca posesori de mărfuri este raportul social dominant. Geniul lui Aristotel se manifestă tocmai în faptul că el descoperă în expresia de valoare a mărfurilor un raport de egalitate. Numai limita istorică pe care i-o punea societatea în care trăia îl împiedică de a stabili în ce constă “în realitate” acest raport de egalitate. 4. Ansamblul formei valoare simplă Forma valoare simplă a unei mărfi este conţinută în raportul ei de valoare faţă de o marfă de speţă diferită, sau, cu alte cuvinte, în raportul de schimb cu această marfă. Valoarea mărfii A îşi găseşte o expresie calitativă prin faptul că o marfă B poate fi schimbată în mod nemijlocit cu marfa A. Ea îşi găseşte o expresie cantitativă prin faptul că o anumită cantitate din marfa B poate fi schimbată cu cantitatea dată din marfa A. Cu alte cuvinte: valoarea unei mărfi se exprimă în mod independent prin reprezentarea ei ca «valoare de schimb». Dacă la începutul acestui capitol am spus, aşa cum se spune de obicei, că marfa este valoare de schimb şi valoare de întrebuinţare, lucrul a fost, strict vorbind, inexact. Marfa este valoare de întrebuinţare sau obiect de întrebuinţare şi «valoare». Ea se manifestă sub acest îndoit aspect al ei, îndată ce valoarea ei posedă o formă de manifestare deosebită de forma ei naturală, aceea a valorii de schimb; privită izolat, ea nu posedă niciodată această formă, ci întotdeauna numai în raportul de valoare
67

sau de schimb cu altă marfă, de altă speţă. Odată ce ştim însă acest lucru, expresia de mai sus nu mai poate face niciun rău, ci serveşte doar pentru mai multă conciziune. Analiza noastră a arătat că forma valoare sau expresia de valoare a mărfii decurge din natura valorii mărfii, şi nu, invers, valoarea şi mărimea valorii din expresia lor ca valoare de schimb. Aceasta este totuşi iluzia atât a mercantiliştilor şi a epigonilor lor moderni, ca Ferrier, Ganilh etc.22 cât şi a antipozilor lor, comis-voiajorii moderni ai liberuluischimb, ca Bastiat şi consorţii. Mercantiliştii acordă importanţa cea mai mare laturii calitative a expresiei de valoare, şi prin urmare formei de echivalent a mărfii, formă care îşi găseşte întruchiparea desăvârşită în monedă, în timp ce negustorii ambulanţi moderni ai liberului-schimb, care vor să scape cu orice preţ de marfă, insistă asupra laturii cantitative a formei valoare relative. Pentru ei nu există, prin urmare, nici valoare, nici mărime de valoare a mărfii, decât în expresia pe care 1e-o găsesc în raportul de schimb, deci în mercurialul zilnic. Scoţianul MacLeod, care şi-a propus să împopoţoneze într-o manieră cât mai savantă concepţiile confuze ale Lombardstreet*-ului, formează sinteza reuşită între mercantiliştii superstiţioşi şi ambulanţii luminaţi ai liberului-schimb. Examenul mai aprofundat al expresiei de valoare a mărfii A pe care o conţine raportul de valoare al acestei mărfi faţă de marfa B a arătat că în cadrul acestei expresii forma naturală a mărfii A apare numai sub formă de valoare de întrebuinţare, iar forma naturală a mărfii B numai sub formă de valoare sau întruchipare de valoare. Antagonismul interior dintre valoarea de întrebuinţare şi valoare, ascuns în marfă, îşi găseşte deci expresia într-un antagonism exterior, adică în raportul dintre două mărfuri, în care o marfă, a cărei valoare urmează a fi exprimată, apare în mod nemijlocit numai ca valoare de întrebuinţare, în timp ce cealaltă marfă, prin care se exprimă valoare, apare în mod nemijlocit numai ca valoare de schimb. Forma valoare simplă a unei mărfi este deci forma de manifestare simplă a antagonismului dintre valoarea de întrebuinţare şi valoare, pe care ea îl conţine. În toate orânduirile sociale produsul muncii este un obiect de întrebuinţare, dar numai o epocă istoriceşte determinată a evoluţiei, în care munca cheltuită pentru producerea unui obiect de întrebuinţare apare ca o calitate «materială» a acestui obiect, ca valoare a lui, transformă produsul
68

muncii în marfă. Urmează de aici că forma valoare simplă a mărfii este în acelaşi timp forma marfă simplă a produsului muncii, că deci dezvoltarea formei marfă coincide cu dezvoltarea formei valoare. O simplă privire arată insuficienţa formei valoare simplă, a acestei forme embrionare, care trebuie să treacă mai întâi printr-o serie de metamorfoze pentru a ajunge la forma preţ. Exprimând valoarea mărfii A printr-o marfă oarecare B, nu facem decât să deosebim valoarea mărfii A de propria ei valoare de întrebuinţare şi să o punem deci într-un raport de schimb cu o singură speţă de marfă oarecare deosebită de ea însăşi, în loc să exprimăm egalitatea ei calitativă şi proporţionalitatea ei cantitativă cu toate celelalte mărfuri. Formei valoare relative simple a unei mărfi îi corespunde forma de echivalent singular a altei mărfi. Astfel, în expresia de valoare relativă a pânzei, haina are forma de echivalent, adică, forma în care poate fi schimbată în mod nemijlocit, numai în raport cu această. singură speţă de marfă care este pânza. Dar forma valoare singulară trece de la sine la o formă mai completă. Prin intermediul acesteia, valoarea unei mărfi A nu este exprimată, ce-i drept, decât într-o singură marfă de altă speţă. Este însă cu totul indiferent cărei speţe îi aparţine această a doua marfă, dacă este vorba de o haină, de fier sau de grâu etc. După cum marfa A intră intr-un raport de valoare cu cutare sau cutare altă speţă de marfă, iau naştere diferite expresii de valoare simple ale aceleiaşi mărfi.22a Numărul expresiilor sale de valoare posibile nu este limitat decât de numărul speţelor de marfă deosebite de ea. Expresia singulară a valorii sale se transformă deci în seria diferitelor sale expresii de valoare simple, care poate fi mereu prelungită.

69

B. FORMA VALOARE TOTALĂ SAU DEZVOLTATĂ z marfă A = u marfă B sau = v marfă C sau = w marfă D sau = x marfă E sau = etc. (20 coţi de pânză = 1 haină sau = 10 pfunzi de ceai sau = 40 pfunzi de cafea sau = 1 quarter de grâu sau = 2 uncii de aur sau = 1/2 tonă de fier sau = etc.) 1.Forma valoare relativă dezvoltată Valoarea unei mărfi, de exemplu a pânzei, este exprimată acum în nenumărate alte elemente ale lumii mărfurilor. Orice alt corp de marfă devine oglindă a valorii pânzei.23 Abia în modul acesta, această valoare apare ea însăşi cu adevărat ca o cristalizare de muncă omenească nediferenţiată. Căci munca ce o creează apare de astădată în mod expres ca o muncă cu care orice altă muncă omenească este considerată ca egală, indiferent de forma ei naturală şi deci indiferent dacă ea se concretizează într-o haină, în grâu, în fier, în aur etc. Prin forma valoare a ei, pânza stă deci acum într-un raport social nu numai cu o singură speţă de marfă diferită, ci cu lumea mărfurilor. Ca marfă ea este cetăţean al acestei lumi. În acelaşi timp seria nesfârşită a expresiilor sale arată că valoarea mărfii este indiferentă faţă de forma specială a valorii de întrebuinţare în care apare. În prima formă: 20 coţi de pânză = 1 haină, poate să fie incidental faptul că aceste două mărfuri pot fi schimbate una cu alta într-un raport cantitativ determinat. În a doua formă, dimpotrivă, se întrezăreşte imediat un fond care o determină şi care este esenţialmente diferit de forma exterioară incidentală. Valoarea pânzei rămâne aceeaşi, indiferent dacă se exprimă prin haină, prin cafea sau prin fier etc., prin mărfuri infinit de variate, aparţinând celor mai diferiţi posesori. Raportul întâmplător dintre doi posesori de mărfuri individuali dispare. Devine astfel evident că, nu schimbul determină mărimea valorii unei mărfi, ci că, dimpotrivă, mărimea valorii unei mărfi este aceea care îi determină raporturile de schimb.

70

2. Forma de echivalent specială Orice marfă: haină, ceai, grâu, fier etc. este considerată, în expresia de valoare a pânzei, ca echivalent şi deci ca materievaloare. Forma naturală determinată a fiecăreia din aceste mărfuri este acum o formă de echivalent specială pe lângă multe altele. Tot astfel variatele munci utile concrete, determinate, pe care le conţin diferitele corpuri de mărfuri, sunt acum tot atâtea forme speciale de concretizare şi de manifestare ale muncii omeneşti în general. 3. Lipsurile formei valoare totală sau dezvoltată În primul rând, expresia de valoare relativă a mărfii este incompletă, pentru că seria termenilor săi nu se încheie niciodată. Lanţul în care o ecuaţie de valoare se adaugă celeilalte poate fi în mod continuu prelungit prin fiecare speţă nouă de marfă, care formează materialul pentru o nouă expresie de valoare. În al doilea rând, el formează un mozaic pestriţ de expresii de valoare variate şi de natură diferită. În sfârşit, dacă valoarea relativă a fiecărei mărfi este exprimată în această formă dezvoltată — lucru care este inevitabil — forma valoare relativă a fiecărei mărfi este un şir nesfârşit de expresii de valoare, diferit de forma valoare relativă a fiecăreia din celelalte mărfi. Lipsurile formei valoare relativă dezvoltată se oglindesc în forma de echivalent care îi corespunde. Întrucât forma naturală a fiecărei mărfi în parte este aici o formă de echivalent specială, alături de nenumărate alte forme de echivalent speciale, nu există în general decât forme de echivalent limitate, din care fiecare le exclude pe toate celelalte. Tot astfel felul de muncă utilă concretă, determinată, pe care o conţine fiecare marfă-echivalent specială nu este decât o formă de manifestare specială, deci incomplectă, a muncii omeneşti. Este adevărat că această muncă omenească posedă forma ei de manifestare completă sau totală în ansamblul acelor forme de manifestare speciale. Dar în modul acesta ea nu posedă o formă, de manifestare unitară. Pe de altă parte, forma valoare relativă dezvoltată nu constă decât dintr-o sumă de expresii de valoare relative simple sau de ecuaţii de prima formă, ca de exemplu:
71

20 coţi de pânză = 1 haină 20 coţi de pânză = 10 pfunzi de ceai etc. Fiecare din aceste ecuaţii conţine însă, invers, şi ecuaţia identică: 1 haină = 20 coţi de pânză 10 pfunzi de ceai = 20 coţi de pânză etc. Într-adevăr: dacă un om îşi schimbă pânza sa cu multe alte mărfuri, exprimându-i deci valoarea într-o serie de alte mărfuri, în mod necesar şi ceilalţi numeroşi posesori de mărfuri trebuie să-şi schimbe mărfurile cu pânza şi deci să exprime valorile mărfurilor lor diferite prin aceeaşi marfă terţă, adică prin pânză. Dacă inversăm deci seria: 20 coţi de pânză = 1 haină; sau= 10 pfunzi de ceai sau = etc., adică dacă exprimăm reciprocitatea deja, cuprinsă în mod implicit în serie, obţinem: C. FORMA VALOARE GENERALĂ 1 haină 10 pfunzi de ceai 40 pfunzi de cafea 1 quarter de grâu 2 uncii de aur 1 /2 tonă de fier x marfă A etc. marfă = = = = = = = =

20 coţi de pânză

1. Caracterul modificat al formei valoare De data aceasta mărfurile îşi exprimă valorile 1. în mod simplu, pentru că şi le exprimă într-o singură marfă, şi 2. În mod unitar, pentru că şi le exprimă în aceeaşi marfă. Forma valoare a lor este simplă şi comună, deci generală. Formele I şi II nu reuşeau decât să exprime valoarea unei mărfi ca fiind ceva distinct de valoarea de întrebuinţare a acesteia adică de corpul ei. Prima formă ne-a dat ecuaţii de valoare ca: 1 haină = 20 coţi
72

de pânză, pfunzi de ceai = 1/2 tonă de fier etc. Valoarea hainei este exprimată ca element egal cu pânza, valoarea ceaiului ca element egal cu fierul etc., dar elementul egal cu pânza şi elementul egal cu fierul, aceste expresii ale valorii hainei şi ceaiului, sunt tot atât de diferite ca şi pânza şi fierul. În practică această formă se găseşte desigur numai în primele începuturi, când produsele muncii se transformă în mărfuri prin schimburi întâmplătoare şi ocazionale. A doua formă distinge în mod mai complet decât cea dintâi valoarea unei mărfi de propria ei valoare de întrebuinţare, căci valoarea hainei, de pildă, egal cu pânza, cu fierul, cu ceaiul etc., numai nu cu haina. Pe de altă parte, orice expresie comună a valorii mărfurilor este exclusă aici în mod direct, căci în expresia valorii fiecărei mărfi în parte toate celelalte mărfuri nu apar acum decât în forma de echivalente. Forma valoare dezvoltată se prezintă în practică atunci când un produs al muncii, de exemplu vitele, nu se mai schimbă în mod incidental, ci în mod obişnuit, cu diferite alte mărfuri. Noua formă pe care am stabilit-o exprimă valorile lumii mărfurilor în una şi aceeaşi speţă de marfă, distinctă de această lume a mărfurilor, de pildă în pânză, şi reprezintă astfel valorile tuturor mărfurilor prin egalitatea lor cu pânza. Ca element egal cu pânza, valoarea fiecărei mărfi este de astădată distinctă nu numai de propria ei valoare de întrebuinţare, dar de orice valoare de întrebuinţare, şi tocmai în modul acesta îşi găseşte expresie faptul că ea este comună acestei mărfi şi tuturor celorlalte mărfuri. Prin urmare, abia această formă este aceea care în realitate raportează mărfurile unele la altele ca valori, adică face ca ele să apară unele faţă de altele ca valori de schimb. Primele două forme exprimă valoarea a câte unei mărfi, fie într-o singură marfă de altă speţă, fie într-o serie de multe alte mărfuri distincte de ea. În ambele cazuri este treaba fiecărei mărfi în parte să-şi dea o formă valoare, şi ea face acest lucru fără concursul celorlalte mărfuri. Acestea nu joacă faţă de ea decât rolul pasiv al echivalentului. Dimpotrivă, forma valoare generală nu ia naştere decât ca operă comună a lumii mărfurilor. O marfă nu obţine o expresie de valoare generală decât pentru că în acelaşi timp toate celelalte mărfuri îşi exprimă valoarea în acelaşi echivalent, şi orice speţă nouă de marfă trebuie să facă la fel. Se vede în modul acesta că materialitatea valorii mărfurilor, nefiind decât «existenţa socială» a acestor
73

obiecte, nu poate de asemeni să fie exprimată decât prin ansamblul raporturilor lor sociale, iar forma valoare a lor trebuie să fie, aşadar, o formă valabilă din punct de vedere social. În forma de lucruri egale cu pânza, mărfurile apar acum toate nu numai ca lucruri egale din punct de vedere calitativ, ca valori în general, dar în acelaşi timp ca mărimi de valoare comparabile din punct de vedere cantitativ. Întrucât mărfurile îşi oglindesc mărimile valorilor lor în unul şi acelaşi material, în pânză, aceste mărimi ale valorilor se oglindesc în mod reciproc. De exemplu: 10 pfunzi de ceai = 20 coţi de pânză, şi 40 pfunzi de cafea = 20 coţi de pânză. Deci 10 pfunzi de ceai = 40 pfunzi de cafea. Sau: într-un pfund de cafea se află numai 1/4 din substanţa de valoare, din munca, ce se află într-un pfund de ceai. Forma valoare relativă generală a lumii mărfurilor imprimă mărfii echivalent excluse din ea, adică pânzei, caracterul de echivalent general. Forma naturală proprie a pânzei este forma valoare comună a acestei lumi a mărfurilor; pânza poate deci să fie schimbată în mod nemijlocit cu toate celelalte mărfuri. Forma sa materială are rolul de încarnare vizibilă, de metamorfozare socială generală a oricărei munci omeneşti. Ţesătoria, adică munca specială care produce pânza se află în acelaşi timp în forma socială generală, în forma egalităţii cu toate celelalte munci. Nenumăratele ecuaţii din care constă forma valoare generală consideră, pe rând, munca întruchipată în pânză ca fiind egală cu munca pe care o conţin alte mărfuri şi transformă astfel ţesătoria în forma de manifestare generală a muncii omeneşti în general. În modul acesta, munca materializată în valoarea mărfurilor nu este exprimată numai în mod negativ, ca muncă în care se face abstracţie de toate formele concrete şi de toate proprietăţile utile ale muncilor reale. Natura ei pozitivă proprie iese în evidenţă în mod expres. Ea înseamnă reducerea tuturor muncilor reale la caracterul lor comun de muncă omenească, la cheltuirea de forţă de muncă omenească. Forma valoare generală, care prezintă produsele muncii ca simple cristalizări de muncă omenească în general, demonstrează prin propria sa structură că ea este expresia socială a lumii mărfurilor. Ea ne face astfel să cunoaştem că în această lume a mărfurilor caracterul omenesc general al muncii formează caracterul ei specific social.

74

2. Raportul dintre dezvoltarea formei valoare relativă şi cea a formei de echivalent Gradului de dezvoltare a formei valoare relativă îi corespunde gradul de dezvoltare a formei de echivalent. Dar şi lucrul acesta trebuie să-l notăm bine — dezvoltarea formei de echivalent nu este decât expresia şi rezultatul dezvoltării formei valoare relativă. Forma valoare relativă simplă sau singulară transformă o altă marfă într-un echivalent singular. Forma dezvoltată a valorii relative, această expresie a valorii unei mărfi în toate celelalte mărfi, le imprimă forma unor echivalente speciale, de speţe diferite. În fine, o anumită speţă de marfă capătă forma de echivalent general pentru că toate celelalte mărfuri o transformă în material al formei valoare generale, unitare, a lor. Dar în măsura în care se dezvoltă forma valoare în general, se dezvoltă şi antagonismul dintre cei doi poli ai ei, forma valoare relativă şi forma de echivalent. Deja prima formă - 20 coţi de pânză = 1 haină conţine acest antagonism, fără să-l fixeze însă. După cum aceeaşi ecuaţie este citită de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, fiecare din cele două mărfuri extreme, adică pânza şi haina, se află în mod egal când în forma valoare relativă, când în forma de echivalent. Aici fixarea antagonismului polar se face încă în mod anevoios. În forma II numai o singură speţă de marfă poate de fiecare dată să-şi dezvolte total valoarea ei relativă, numai ea posedă forma valoare relativă dezvoltată, pentru că, şi în măsura în care, toate celelalte mărfuri se află faţă de ea în formă de echivalent. Aici cei doi termeni ai ecuaţiei de valoare ca 20 coţi de pânză = 1 haină sau = 10 pfunzi de ceai sau = 1 quarter de grâu etc. — nu mai pot fi inversaţi fără a se schimba întreg caracterul ei şi fără ca ea să fie transpusă din forma valoare totală în cea generală. În fine, ultima formă, forma III, imprimă lumii mărfurilor forma valoare relativă cu caracter general, pentru că, şi în măsura în care, toate mărfur i l e c are fac parte din ea, cu o singură excepţie, sunt excluse de la forma de echivalent general. O marfă, pânza, se află deci în forma în care poate fi schimbată în mod nemijlocit cu toate
75

celelalte mărfuri, adică într-o formă nemijlocit socială, pentru că, şi în măsura în care, toate celelalte mărfuri nu se află în această formă.24 Dimpotrivă, marfa care figurează ca echivalent general este exclusă din forma valoare relativă unitară şi deci generală a lumii mărfurilor. Dacă pânza, adică o marfă oarecare aflată în forma de echivalent general, ar participa în acelaşi timp şi la forma valoare relativă generală, ea ar trebui să-şi servească sie însăşi ca echivalent. Am obţine în cazul acesta: 20 coţi de pânză = 20 coţi de pânză, adică o tautologie care nu ar exprima nici valoarea şi nici mărimea valorii. Pentru a exprima valoarea relativă a echivalentului general, forma III trebuie, dimpotrivă, inversată. El nu posedă o formă valoare relativă comună cu celelalte mărfuri, ci valoarea lui se exprimă relativ în seria nesfârşită a tuturor celorlalte corpuri de mărfuri. Astfel forma valoare relativă dezvoltată, sau forma II, apare acum ca forma valoare relativă specifică a mărfii echivalent. 3. Trecerea de la forma valoare generală la forma bani Forma de echivalent general este o formă a valorii în general. Ea poate să revină deci oricărei mărfi. Pe de altă parte, o marfă se află în forma de echivalent general (forma III) numai pentru că, şi în măsura în care, toate celelalte mărfuri o exclud, atribuindu-i rolul de echivalent. Şi abia în momentul în care această excludere se fixează în mod definitiv asupra unui fel de marfă special, forma valoare relativă unitară a lumii mărfurilor a căpătat stabilitate obiectivă şi valabilitate socială universală. Ori, felul de marfă special cu a cărui formă naturală, forma de echivalent se identifică din punct de vedere social, devine marfăbani sau funcţionează ca bani. Funcţia ei socială specifică, şi deci monopolul ei social, este de a juca în lumea mărfurilor rolul de echivalent general. Dintre mărfurile care figurează în forma II ca echivalente speciale ale pânzei şi care în forma III îşi exprimă toate împreună valoarea lor relativă în pânză, o marfă anumită, aurul, şi-a cucerit acest loc privilegiat în baza unui proces istoric. Dacă aşezăm, în forma III, în locul mărfii pânză, marfa aur, obţinem:

76

D. FORMA BANI 20 coţi de pânză 1 haină 10 pfunzi de ceai 40 pfunzi de cafea 1 quarter de grâu 1 /2 tonă de fier x marfă A = = = = = = =

2 uncii de aur

Cu ocazia trecerii de la forma I la forma II, şi de la forma II la forma III, se petrec schimbări esenţiale. Dimpotrivă, forma IV nu se deosebeşte prin nimic de forma III, afară de faptul că acum, în locul pânzei, forma de echivalent general o posedă aurul. În forma IV aurul rămâne ceea ce era pânza în forma III — echivalent general. Progresul nu constă decât în faptul că forma în care o marfă poate fi schimbată în mod general şi nemijlocit, adică, forma de echivalent general, s-a identificat acum în mod definitiv, pe baza uzului social, cu forma naturală specifică a mărfii aur. Aurul li se opune celorlalte mărfuri ca bani, numai pentru că mai înainte li s-a opus ca marfă. Asemenea celorlalte mărfuri, a funcţionat şi el ca echivalent, fie ca echivalent singular în acte de schimb izolate, fie ca echivalent special, alături de alte mărfuriechivalent. Puţin câte puţin, el a ajuns să funcţioneze, în sfere mai restrânse sau mai largi, ca echivalent general. Îndată ce a cucerit monopolul acestei poziţii în expresia de valoare a lumi mărfurilor, el devine marfă-bani, şi abia din momentul în care el a devenit marfă-bani forma IV se deosebeşte de forma III, adică forma valoare generală este transformată în forma bani. Expresia de valoare relativă simplă a unei mărfi, de exemplu a pânzei, făcută cu ajutorul acelei mărfi care funcţionează deja ca marfă-bani, de exemplu aurul, este forma preţ.” Forma preţ” a pânzei este deci: 20 coţi de pânză = 2 uncii de aur sau, dacă o monedă bătută din 2 uncii de aur poartă denumirea de 2 lire sterline,
77

20 coţi de pânză = 2 lire sterline. Dificultatea în conceptul formei bani se limitează la înţelegerea formei de echivalent general, adică a formei valoare generală ca atare, a formei III. Forma III se reduce, prin raportare inversă, la forma II, forma valoare dezvoltată, iar elementul constitutiv al acesteia este forma I: 20 coţi de pânză = 1 haină, sau x marfă A = y marfă B. Forma marfă simplă este deci germenul formei bani. 4. Fetişismul mărfii şi misterul său La prima vedere o marfă pare să fie un lucru simplu, banal. Dar analiza ei dovedeşte că este un lucru foarte complicat, plin de subtilităţi metafizice şi de năzdrăvănii teologice. Ca valoare de întrebuinţare ea nu are nimic misterios, indiferent dacă o privesc prin prisma faptului că, datorită proprietăţilor sale, ea satisface nevoi omeneşti sau că ea dobândeşte aceste proprietăţi abia ca produs al muncii omeneşti. Este evident că prin activitatea sa omul modifică formele materiilor naturale într-un mod adecvat nevoilor sale. Astfel, forma lemnului se modifică dacă facem din el o masă. Cu toate acestea, masa rămâne lemn, un obiect fizic ordinar. Dar, îndată ce se înfăţişează ca marfă, ea se transformă într-un lucru în acelaşi timp fizic şi metafizic. Ea nu se mărgineşte să stea cu picioarele pe pământ; ea se aşează cu capul în jos în faţa tuturor celorlalte mărfuri şi din acest cap de lemn al său ea produce năzbâtii mai bizare decât dacă ar începe să danseze din proprie iniţiativă.25 Caracterul mistic al mărfii nu decurge deci din valoarea ei de întrebuinţare. De asemeni, el nu decurge din conţinutul elementelor determinante ale valorii. Căci, în primul rând, oricât de variate ar fi muncile utile, adică activităţile productive, este un adevăr fiziologic că ele sunt funcţiuni ale organismului omenesc şi că fiecare din aceste funcţiuni, oricare i-ar fi conţinutul şi forma, este, prin esenţa sa, cheltuire de creier, nervi, muşchi, organ senzorial etc. omeneşti. În ceea ce priveşte, în al doilea rând, elementul care determină mărimea valorii, adică durata în timp a acelei cheltuiri sau cantitatea muncii, această cantitate poate fi distinsă de calitatea muncii chiar cu ajutorul simţurilor. În toate stările sociale timpul de
78

muncă necesar pentru producerea mijloacelor de existenţă a trebuit să-1 intereseze pe om, chiar dacă intensitatea acestui interes varia de la o fază a dezvoltării la alta.26 În fine, din momentul în care oamenii muncesc într-un mod oarecare unul pentru altul, munca lor dobândeşte o formă socială. De unde provine deci caracterul misterios pe care îl ia produsul muncii îndată ce îmbracă forma marfă? Desigur, chiar din această formă. Egalitatea dintre muncile omeneşti ia forma concretă a unei materialităţi de valoare egale a produselor muncii; măsura cheltuirii forţei de muncă omeneşti — efectuată prin intermediul duratei în timp a acestei cheltuiri — ia forma mărimii valorii produselor muncii; în fine, raporturile dintre producători, în care se afirmă menţionatele elemente determinante cu caracter social ale muncilor lor, iau forma unui raport social între produsele muncii. Caracterul misterios al formei marfă constă deci pur şi simplu în faptul că ea le oglindeşte oamenilor caracterele sociale ale propriei lor munci sub formă de caractere materiale ale produselor muncii, sub formă de proprietăţi sociale pe care aceste lucruri le au de la natură, oglindindu-le deci şi raportul social dintre producători şi ansamblul întreg al muncii sub forma unui raport social între obiecte, existent în afara lor. Prin acest quid pro quo [această substituire] produsele muncii devin mărfuri, devin lucruri în acelaşi timp fizice şi metafizice, adică lucruri cu caracter social. Tot astfel impresia luminoasă pe care un obiect o produce asupra nervului optic nu se înfăţişează ca o excitare subiectivă a însuşi nervului optic, ci ca formă obiectivă a unui lucru aflat în afara ochiului. Dar în actul vederii lumina cade în mod real de pe un lucru, de pe obiectul exterior, asupra altui lucru, asupra ochiului. Este un raport fizic între obiecte fizice. Dimpotrivă, forma marfă şi raportul de valoare al produselor muncii, în care această formă îşi găseşte expresia, nu au absolut nimic a face cu natura lor fizică şi cu raporturile materiale care decurg din ea. Ceea ce ia aici în ochii oamenilor forma fantasmagorică a unui raport între lucruri, nu e nimic altceva decât raportul social determinat dintre oamenii înşişi. Pentru a găsi o analogie, trebuie, aşadar, să ne refugiem în regiunea nebuloasă a lumii religiei. Aici produsele creierului omenesc par a fi făpturi independente, însufleţite cu viaţă proprie şi aflate în raport atât între ele cât şi cu
79

oamenii. Acelaşi lucru se întâmplă în lumea mărfurilor cu produsele muncii omeneşti. Iată ce numesc eu fetişismul care caracterizează produsele muncii din momentul când ele sunt produse ca mărfuri şi care, din această cauză, este inseparabil de producţia de mărfuri. Caracterul acesta fetişist al lumii mărfurilor decurge, cum s-a văzut din analiza de mai sus, din caracterul social specific al muncii care produce mărfuri. În general, obiectele de întrebuinţare devin mărfuri numai pentru că sunt produse ale unor munci particulare executate independent una de alta. Complexul acestor munci particulare formează ansamblul muncii sociale. Întrucât producătorii intră în contact social abia atunci când îşi schimbă produsele muncii lor, caracterele specific sociale ale muncilor lor particulare nu ies nici ele în evidenţă decât în acest schimb. Sau: muncile particulare nu se manifestă în mod real ca elemente ale ansamblului muncii sociale decât prin raporturile pe care schimbul le stabileşte între produsele muncii şi, prin intermediul acestora, între producători. Acestora din urmă, raporturile sociale dintre muncile lor particulare le apar, din această cauză, drept ceea ce sunt, adică nu drept raporturi sociale nemijlocite ale persoanelor în chiar muncile lor, ci, dimpotrivă, drept raporturi materiale între persoane şi drept raporturi sociale între lucruri. Numai în sfera schimbului lor dobândesc produsele muncii o materialitate de valoare identică din punct de vedere social şi distinctă de materialitatea lor utilă, care e diferenţiată din punct de vedere fizic. Această scindare a produsului muncii în obiect util şi obiect-valoare nu se manifestă în mod practic decât din momentul în care schimbul a ajuns la o amploare şi la o importanţă suficiente pentru a face ca obiectele de utilitate să fie produse în vederea schimbului şi ca să se aibă în vedere caracterul de valoare al lucrurilor chiar cu ocazia producerii lor. Din acest moment, muncile particulare ale producătorilor dobândesc în mod efectiv un dublu caracter social. Pe de o parte, ele trebuie, în calitate de munci utile determinate, să satisfacă o nevoie socială determinată, verificându-se astfel ca elemente componente ale ansamblului muncii, ale sistemului natural de diviziune socială a muncii. Pe de altă parte, ele satisfac nevoile variate ale propriilor lor producători numai în măsura în care fiecare muncă particulară utilă specială poate fi schimbată cu orice
80

fel de altă muncă particulară utilă, fiind deci considerată egală cu ea. Egalitatea unor munci toto coelo [cu totul] diferite nu poate să existe decât dacă facem abstracţie de inegalitatea lor reală şi le reducem la caracterul comun pe care ele îl posedă ca cheltuire de forţă de muncă omenească, ca muncă omenească abstractă. Creierul producătorilor particulari nu oglindeşte acest dublu caracter social al muncilor lor particulare decât în forme care se manifestă în relaţiile practice, în schimbul produselor, deci: caracterul de utilitate socială al muncilor lor particulare în forma constând în faptul că produsul muncii trebuie să fie util, şi anume pentru alţii, iar caracterul social al egalităţii diferitelor munci în forma caracterului de valoare comun al acestor lucruri diferite din punct de vedere material, al produselor muncii. Prin urmare, oamenii nu pun în relaţie reciprocă produsele muncii lor ca valori pentru că aceste obiecte le apar ca simple învelişuri materiale ale aceleiaşi munci omeneşti. Dimpotrivă. Prin faptul că în procesul schimbului ei consideră produsele lor diferite ca fiind egale între ele ca valori, ei consideră muncile lor diferite ca fiind egale între ele ca muncă omenească. Ei fac acest lucru fără să ştie.27 Prin urmare, valoarea nu are scris pe frunte ce este ea. Dimpotrivă, valoarea transformă orice produs al muncii într-un hieroglif social. Mai târziu, oamenii caută să descifreze sensul acestei hieroglife, să descopere secretul propriului lor produs social, căci determinarea obiectelor de întrebuinţare ca valori este un produs social al oamenilor, la fel ca şi limba. Descoperirea ştiinţifică târzie după care produsele muncii, în calitatea lor de valori, nu sunt decât expresii concrete ale muncii omeneşti cheltuite cu producerea lor, face epocă în istoria dezvoltării omenirii, dar nu face nicidecum să dispară aparenţa materială a caracterelor sociale ale muncii. Ceea ce este valabil numai pentru această formă de producţie specială care este producţia de mărfuri, anume caracterul specific social al muncilor particulare independente una de alta constă în egalitatea lor ca munca omenească şi ia forma caracterului de valoare al produselor muncii, apare celor cuprinşi în relaţiile producţiei de mărfuri, după, ca şi înainte de acea descoperire, ca fiind tot atât de definitiv ca şi faptul că descompunerea pe cale ştiinţifică a aerului în elementele sale nu împiedică forma gazoasă să continue a exista ca stare de agregare fizică.
81

Ceea ce interesează în primul rând în mod practic pe cei ce-şi schimbă produsele este chestiunea câte produse ale altora obţin pentru propriul lor produs, adică în ce proporţii se schimbă produsele între ele. Îndată ce aceste proporţii au dobândit, prin uz, o oarecare fixitate, ele par să decurgă din natura produselor muncii, astfel că, de pildă, o tonă de fier şi două uncii de aur au aceeaşi valoare, aşa cum un pfund de aur şi un pfund de fier au aceeaşi greutate, cu toate proprietăţile lor fizice şi chimice diferite. De fapt, caracterul de valoare al produselor muncii nu se precizează decât prin faptul că aceste produse se manifestă ca mărimi de valoare. Acestea din urmă variază în continuu, independent de voinţa, ştiinţa şi acţiunea celor care schimbă. Propria lor mişcare socială posedă pentru ei forma mişcării unor lucruri de care ei sunt controlaţi, în loc ca ei să le controleze. Este nevoie ca producţia de mărfuri să fi ajuns la deplina sa dezvoltare, pentru ca din însăşi experienţa să ia naştere convingerea ştiinţifică după care muncile particulare efectuate independent una de cealaltă, dar dependente una de alta în toate direcţiile ca ramuri naturale ale diviziunii sociale a muncii, sunt în mod continuu reduse la măsura lor socială proporţională pentru că în raporturile de schimb accidentale şi mereu oscilante ale produselor lor, timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea lor se impune cu forţa ca o lege naturală regulatoare, aşa cum se impune, de exemplu, legea gravitaţiei atunci când se prăbuşeşte casa peste tine.28 Determinarea mărimii valorii prin timpul de muncă este deci un mister ascuns în dosul mişcărilor aparente ale valorilor relative ale mărfurilor. Descoperirea acestui mister înlătură aparenţa determinării doar accidentale a mărimilor de valoare ale produselor muncii, nu însă forma ei materializată. În general, reflecţia asupra formelor vieţii omeneşti, deci şi analiza ştiinţifică a lor, merge pe o cale opusă evoluţiei reale. Ea începe post festum şi deci cu rezultatele încheiate ale procesului de evoluţie. Formele care imprimă produselor muncii caracterul de mărfuri, şi care sunt deci condiţii ale circulaţiei mărfurilor, posedă deja fixitatea unor forme naturale ale vieţii sociale înainte ca oamenii să fi încercat a-şi da seama, nu de caracterul istoric al acestor forme, pe care ei, dimpotrivă, le consideră deja ea imuabile, ci de conţinutul lor. Astfel, numai analiza preţurilor mărfurilor a fost aceea care a dus la determinarea mărimii
82

valorii, numai expresia comună în bani a mărfurilor a fost aceea care a dus la fixarea caracterului lor de valoare. Dar tocmai această formă desăvârşită a lumii mărfurilor — forma bani — este aceea care învăluie prin materializare caracterul social al muncilor particulare, şi deci raporturile sociale ale muncitorilor individuali, în loc să-1 dezvăluie. Dacă spun că haina, cizma etc. se raportează la pânză ca la întruchiparea universală a muncii omeneşti abstracte, expresia pare sucită şi ne sare în ochi. Dar atunci când producătorii hainei, cizmei etc. raportează aceste mărfuri la pânză — sau la aur şi argint, ceea ce nu schimbă lucrurile cu nimic — ca echivalent general, raportul dintre muncile lor particulare şi ansamblul muncii sociale le apare exact în aceeaşi formă sucită. Asemenea forme constituie categoriile economiei burgheze. Ele sunt forme ideologice socialmente valabile, deci obiective, pentru raporturile de producţie ale acestui mod social de producţie istoriceşte determinat, ale producţiei de mărfuri. Tot misticismul lumii mărfurilor, toată scamatoria şi toată magia care învăluie produsele muncii realizate pe baza producţiei de mărfuri, dispare deci imediat ce trecem la alte forme de producţie. Întrucât economiei politice îi plac robinsonadele,29 să-l vedem mai întâi pe Robinson pe insula sa. Modest cum este din naştere, el are totuşi diferite nevoi pe care trebuie să le satisfacă şi trebuie deci să efectueze diferite feluri de munci utile, să facă unelte, să fabrice mobilă, să domesticească lame, să pescuiască, să vâneze etc. Despre rugăciuni şi alte lucruri asemănătoare nu vorbim aici, pentru că ele îi fac plăcere lui Robinson, care priveşte asemenea activitate ca o destindere. Cu toată varietatea funcţiilor sale productive, el ştie că acestea nu sunt decât diferite forme de manifestare ale aceluiaşi Robinson, adică diferite feluri de muncă omenească. Însăşi nevoia îl sileşte să-şi împartă cu exactitate timpul între diferitele sale funcţiuni. Chestiunea dacă una din aceste funcţiuni ocupă un loc mai mare şi alta un loc mai mic în ansamblul activităţii sale depinde de dificultatea mai mare sau mai mică pe care trebuie să o treacă, pentru a putea obţine rezultatul urmărit. Experienţa îl învaţă acest lucru, şi Robinson, care a salvat din naufragiu ceasul, cartea mare, cerneala şi tocul, începe în curând, ca un englez care se respectă, să ţină contabilitatea propriei sale persoane. Inventarul său cuprinde o listă a obiectelor de întrebuinţare pe care le posedă, a diferitelor
83

operaţiuni necesare pentru producerea lor, în fine a timpului de muncă ce cheltuieşte în medie pentru anumite cantităţi din aceste produse diferite. Toate raporturile dintre Robinson şi obiectele care formează avuţia sa, creată de el însuşi, sunt atât de simple şi de limpezi aici, încât chiar şi d-l M. Wirth le-ar înţelege fără prea mare. efort intelectual, şi totuşi ele conţin toate determinările esenţiale ale valorii. Să ne transpunem acum din insula plină de lumină a lui Robinson în întunecosul ev-mediu al Europei. În locul omului independent, găsim aici numai oameni dependenţi — şerbi şi seniori, vasali şi suzerani, laici şi popi. Dependenţa personală caracterizează atât raporturile sociale ale producţiei materiale, cât şi sferele de viaţă clădite pe aceasta din urmă. Dar tocmai pentru că raporturile de dependenţă personală formează baza socială dată, muncile şi produsele nu trebuie să ia o formă fantastică, distinctă de realitatea lor. Ele intră în angrenajul social ca servicii naturale şi ca prestaţiuni naturale. Forma socială nemijlocită a muncii o constituie aici forma naturală a muncii, caracterul ei special, şi nu, aşa cum e cazul în sistemul producţiei de mărfuri, caracterul ei general. Munca de clacă se măsoară cu ajutorul timpului, la fel ca şi munca producătoare de mărfuri, dar fiecare clăcaş ştie că ceea ce cheltuieşte el în folosul stăpânului său este o cantitate determinată din forţa sa de muncă personală. Zeciuiala pe care o primeşte popa este mai clară decât binecuvântarea pe care o dă. Oricum am aprecia deci măştile de caracter pe care le poartă oamenii atunci când se întâlnesc aici raporturile sociale ale oamenilor în muncile lor apar în orice caz ca propriile lor raporturi personale şi nu sunt deghizate în raporturi sociale ale lucrurilor, ale produselor muncii. Pentru analizarea muncii în comun, adică a muncii făcute prin asociere nemijlocită, nu trebuie să ne întoarcem la forma primitivă a acesteia, formă pe care o întâlnim în pragul istoriei tuturor popoarelor civilizate.30 Un exemplu mai apropiat îl formează gospodăria agricolă patriarhală a unei familii de ţărani, care produce cereale, vite, fire de tort, pânză, îmbrăcăminte etc. pentru propriile sale nevoi. Aceste obiecte diferite se înfăţişează familiei ca produse diferite ale muncii familiei; ele nu se înfăţişează însă unele altora ca mărfuri. Diferitele munci din care rezultă aceste produse, adică agricultura, creşterea vitelor, torsul, ţesătoria, croitoria etc., sunt în forma lor naturală funcţii sociale, pentru
84

că sunt funcţii ale familiei, care posedă propria sa diviziune naturală a muncii, aşa cum producţia de mărfuri şi-o posedă pe a sa. Deosebirile de sex şi de vârstă, precum şi schimbările în condiţiile naturale ale muncii, legate de schimbările anotimpului, reglementează repartizarea ei în cadrul familiei şi timpul de muncă al fiecăruia din membrii familiei. Dar cheltuirea forţelor de muncă individuale, măsurată cu ajutorul duratei în timp, apare aici din capul locului ca determinare socială a muncilor, pentru că forţele de muncă individuale nu funcţionează din capul locului decât ca organe ale forţei comune de muncă a familiei. Să ne închipuim, în fine, ca să mai alternăm exemplele, o asociaţie de oameni liberi care lucrează cu mijloace de producţie comune şi îşi cheltuiesc numeroasele lor forţe de muncă individuale în mod conştient, ca o singură forţă de muncă socială. Toate determinările muncii lui Robinson se repetă aici, dar pe scară socială, iar nu individuală. Toate produsele lui Robinson erau produsele sale exclusiv personale; ele erau deci în mod nemijlocit obiecte de întrebuinţare pentru el. Produsul total al asociaţiei este un produs social. O parte a acestui produs serveşte, la rândul său, ca mijloc de producţie. Ea rămâne socială. Dar altă parte este consumată de membrii asociaţiei sub formă de mijloace de subzistenţă. Ea trebuie deci repartizată între dânşii. Modul acestei repartiţii va varia cu felul special al organismului social de producţie însuşi şi cu gradul de dezvoltare istoric corespunzător al producătorilor. Numai pentru a face o paralelă cu producţia de mărfuri, presupunem că partea ce revine fiecărui producător din mijloacele de subzistenţă este determinată de timpul său de muncă. Timpul de muncă ar juca deci un rol dublu. Repartizarea sa socială metodică reglementează proporţia justă dintre diferitele funcţii ale muncii şi diferitele nevoi. Pe de altă parte, de muncă mai serveşte ca măsură a părţii individuale a producătorului în munca comună, deci şi în acea porţiune a produsului total care urmează a fi consumată în mod individual. Raporturile sociale ale oamenilor faţă de muncile lor şi faţă de produsele muncii lor rămân aici limpezi şi simple, atât în producţie cât şi în distribuţie. Pentru o societate de producători de mărfuri, al căror raport de producţie social general constă în aceea că ei consideră produsele lor ca mărfuri, deci ca valori, şi că în această formă materializată ei raportează muncile lor particulare una la alta ca muncă omenească
85

identică, creştinismul, cu cultul omului abstract care îl caracterizează, este, în special în evoluţia sa burgheză, în protestantism, în deism etc., forma de religie cea mai corespunzătoare. În modurile de producţie ale Asiei vechi, ale antichităţii etc., transformarea produsului în marfă, şi deci existenţa oamenilor ca producători de mărfuri, joacă un rol subordonat, care devine însă cu atât mai important, cu cât comunităţile intră mai mult în stadiul dispariţiei lor. Popoare propriu-zise de negustori nu există decât în intermundiile lumii vechi, ca zeii lui Epicur, sau ca evreii în porii societăţii poloneze. Acele vechi organisme sociale de producţie sunt incomparabil mai simple şi mai limpezi decât cel burghez, dar ele se întemeiază fie pe lipsa de maturitate a omului individual, care nu s-a desprins încă de cordonul ombilical al legăturii naturale cu semenii săi, fie pe raporturi nemijlocite de stăpânire şi aservire. Ele sunt determinate de un grad de dezvoltare redus al forţelor productive ale muncii şi de o perplexitate corespunzătoare în raporturile oamenilor în cadrul procesului de producţie a vieţii lor materiale, deci ale oamenilor între ei şi ale oamenilor faţă de natură. Această perplexitate reală are o oglindire ideologică în vechile religii naturale şi populare. Reflexul religios al lumii reale nu poate, în general, să dispară decât atunci când raporturile vieţii practice de zi cu zi vor reprezenta în mod curent relaţii limpezi şi raţionale ale oamenilor între ei şi faţă de natură. Procesul vieţii sociale, adică procesul producţiei materiale, nu-şi scoate vălul de ceaţă mistică ce-i acoperă chipul decât atunci când un produs al unor oameni asociaţi prin liber consimţământ — stă sub controlul conştient şi metodic al acestora. În acest scop este însă nevoie de o anumită bază materială a societăţii, adică de o serie de condiţii materiale de existenţă, care la rândul lor sunt produsul natural al unei dezvoltări istorice lungi şi anevoioase. E drept că economia politică a analizat, fie chiar şi în mod incomplect,31 valoarea şi mărimea valorii şi a descoperit conţinutul care se ascunde în aceste forme. Niciodată însă ea nu a pus măcar chestiunea de ce cutare conţinut ia cutare formă, de ce, aşadar, munca îşi găseşte expresia în valoarea produsului muncii, iar măsura muncii cu ajutorul duratei sale în timp, în mărimea valorii acestui produs.32 Formule care, în modul cel mai evident, aparţin unei formaţiuni
86

sociale în care procesul de producţie stăpâneşte pe oameni şi omul încă nu stăpâneşte procesul de producţie, sunt, în concepţia ei burgheză, o necesitate naturală tot atât de evidentă ca şi munca productivă însăşi. Ea tratează deci formele pre-burgheze ale organizării sociale a producţiei cam în felul în care părinţii bisericii tratează religiile pre-creştine.33 Cât de mult se lasă înşelată o parte a economiştilor de fetişismul care caracterizează lumea mărfurilor, adică de aparenţa materială a determinaţiilor sociale ale muncii, ne-o dovedeşte între altele ciorovăiala insipidă asupra rolului naturii în formarea valorii de schimb. Întrucât valoarea de schimb este un mod social determinat de a exprima munca întrebuinţată pentru producerea unui lucru, ea nu poate să conţină mai multă materie naturală decât cursul schimbului, de pildă. Întrucât forma marfă este forma cea mai generală şi mai puţin dezvoltată a producţiei burgheze, din care cauză ea apare de timpuriu chiar dacă nu în modul predominant şi deci caracteristic de astăzi, fetişismul ei mai poate fi înţeles cu relativă uşurinţă. La formele mai concrete dispare şi această aparenţă de simplicitate. Cum se explică iluziile sistemului monetar? El nu-şi dădea seama că aurul şi argintul reprezintă, ca bani, un raport social de producţie, dar aceasta în forma unor lucruri naturale cu proprietăţi sociale curioase. Iar ştiinţa economică modernă, care se uită cu dispreţ suveran la sistemul monetar, nu-şi dezvăluie oare în întregime fetişismul îndată ce tratează despre capital? Cât e de când a dispărut iluzia fiziocratică, după care renta funciară creşte din pământ, şi nu din societate? Ca să nu anticipăm însă, vom mai da aici un singur exemplu cu privire la forma marfă. Dacă mărfurile ar putea să vorbească, ele ar spune: Valoarea noastră de întrebuinţare poate să-l intereseze pe om. Ea nu ne revine nouă ca lucruri. Ceea ce ne revine însă nouă ca lucruri este valoarea noastră. Propria noastră circulaţie ca obiecte-mărfuri dovedeşte acest lucru. Noi ne raportăm una la alta numai în calitate de valori de schimb. Să ascultăm acum pe economist vorbind prin gura mărfii «Valoarea (valoarea de schimb) este o proprietate a lucrurilor; avuţia (valoarea de întrebuinţare), o proprietate a oamenilor. Valoarea luată în acest sens implică în mod necesar schimbul, avuţia însă nu.» 34 «Avuţia (valoarea de întrebuinţare) este un atribut al omului, valoarea este un
87

atribut al mărfurilor. Un om este avut, o comunitate este avută; o perlă sau un diamant sunt valoroase… O perlă sau un diamant au valoare ca perlă sau ca diamant.» 35 Până în prezent niciun chimist nu a descoperit valoare de schimb într-o perlă sau într-un diamant. Descoperitorii economişti ai acestei substanţe chimice, care au pretenţii deosebite de profunzime critică, găsesc însă că valoarea de întrebuinţare a lucrurilor le revine independent de proprietăţile lor materiale şi că, dimpotrivă, valoarea le revine lucrurilor ca lucruri. Ceea ce îi întăreşte în această părere este faptul curios că valoarea de întrebuinţare a lucrurilor se realizează, pentru oameni, fără schimb, adică în raportul direct dintre obiect şi, în timp ce valoarea lor nu se realizează, dimpotrivă, decât în schimb, adică într-un proces social. Cine nu-şi aminteşte, cu această ocazie, de bunul Dogberry, care îl instruieşte pe paznicul de noapte Seacoal: «Să ai o înfăţişare plăcută, este un fapt care depinde de împrejurări, dar să ştii să citeşti şi să scrii, este un dar al naturii.» 36 NOTE:

Karl Marx: «Zur Kritik der politischen Oekonomie», Berlin 1859, pag. 3. 2 «Dorinţa implică nevoia; este apetitul sufletului, căruia îi este tot atât de natural, cum îi este corpului foamea... cea mai mare parte (a lucrurilor) îşi trag valoarea din faptul că satisfac nevoile spiritului.» (Nicolas Barbon: «A discourse concerning coining the new money lighter, in answer to Mr. Locke's considerations etc.», Londra 1696, pag. 2, 3.) 3 «Lucrurile au o virtute intrinsecă (vertue — acesta este la Barbon termenul specific pentru valoarea de întrebuinţare), care rămâne pretutindeni aceeaşi. Astfel, magnetul atrage fierul.» (ibid., pag. 16.) Proprietatea magnetului de a atrage fierul nu a devenit util decât în ziua în care, datorită ei, s-a descoperit polaritatea magnetică. 4 «Valoarea naturală (natural worth) a oricărui lucru constă în proprietatea pe care o are de a satisface nevoile sau de a servi interesele vieţii omeneşti.» (John Locke: «Some Considerations on the Consequences of the Lowering of Interest», 1691, în «Works», editate la Londra 1777, vol. II, pag. 28.) În secolul al XVII-lea mai găsim încă deseori la scriitorii englezi termenul «worth» pentru valoarea de întrebuinţare şi termenul «value» pentru valoarea de schimb, lucru care corespunde în totul spiritului unei limbi căreia îi place să exprime în germanică lucrul imediat şi în romanică lucrul reflectat. 5 În societatea burgheză există ficţiunea juridică după care orice om devenit cumpărător de mărfuri posedă o cunoaştere enciclopedică a mărfurilor. 6 «Valoarea constă în raportul de schimb care există între un lucru şi altul, între o cantitate dintr-un produs şi o cantitate din alt produs.» (Le Trosne: «De l'Intérêt Social», “Physiocrates”, ediţia Daire, Paris 1846, pag. 889.) 7 «Nimic nu poate avea valoare de schimb intrinsecă.” (N. Barbon: „A Discourse

1

88

concerning coining etc.”, pag. 16.) Sau, cum spune Butler:” Valoarea unui lucru este tocmai atât cât el va produce.” 8 «One sort of wares are as good as another, if the value be equal. There is no difference or distinction in things of equal value... One hundred pounds worth of lead or iron, is of as great a value as one hundred pounds worth of silver and gold.» [O cantitate de plumb sau de fier în valoare de o sută lire sterline are o valoare de schimb tot atât de mare ca şi o cantitate de argint sau de aur în valoare de o sută lire sterline.] (N. Barbon, ibid., pag. 53 şi 7.) 9 Notă la ediţia a 2-a. “The value of them (the necessaries of life) when they are exchanged the one for another, is regulated by the quantity of labour necessarily required, and commonly taken in producing them.” «Valoarea obiectelor utile, de îndată ce acestea sunt schimbate unul contra altuia, este determinată de cantitatea de muncă cerută în mod necesar şi întrebuinţată de obicei pentru producerea lor.» («Some Thoughts on the Interest of Money în general, and particularly in the Public Funds etc.», Londra, pag. 36.) Această remarcabilă scriere anonimă din secolul trecut nu are dată. Din conţinutul ei rezultă însă că a apărut în timpul lui George al II-lea, aproximativ în 1739 sau 1740. 10 “Totalitatea produselor de acelaşi gen nu formează de fapt decât o masă, al cărei preţ se determină în mod general şi indiferent de circumstanţele speciale.” (Le Trosne:” De l'Intérêt Social”, pag. 893.) 11 Karl Marx: «Zur Kritik etc.», pag. 6. 11a (Notă la ediţia a 4-a. — Intercalez pasajul pus în paranteză, pentru că prin lipsa lui s-a născut adeseori părerea greşită că, după Marx, orice produs pe care îl consumă altcineva decât producătorul este o marfă. — F. E.) 12 „Zur Kritik etc.”, pag. 12, 13 şi urm. 13 „Toate fenomenele universului, fie că sunt produse de mâna omului sau de legile generale ale fizicii, nu reprezintă o creaţie reală, ci o simplă modificare a materiei. Împreunarea şi separarea sunt singurele elemente pe care spiritul omenesc le descoperă atunci când analizează ideea de reproducţie; acesta este cazul şi cu reproducţia valorii (a valorii de întrebuinţare, cu toate că însuşi Verri, în această polemică a sa împotriva fiziocraţilor, nu prea ştie despre ce fel de valoare vorbeşte) şi a avuţiei, atunci când pământul, aerul şi apa se transformă pe ogoare în grâu, sau când, prin mâna omului, secreţia unei insecte se transformă în mătase, sau când câteva bucăţele de metal sunt astfel orânduite încât să formeze un ceas cu repetiţie.” (Pietro Verri: «Meditazioni sulla Economia Politica», tipărit pentru prima oară în 1773, în ediţia economiştilor italieni a lui Custodi, Parte Moderna, vol. XV, pag. 22.) 14 Comp. Hegel: «Philosophie des Rechts», Berlin 1840, pag. 250, § 190. 15 Cititorul trebuie să fie atent la faptul că nu este vorba aici de salariu, adică de valoarea pe care muncitorul o primeşte, de pildă, pentru o zi de muncă, ci de valoarea mărfii cu care se concretizează ziua sa de muncă. Noţiunea de salariu nici nu există încă în punctul acesta al expunerii noastre. 16 Notă la ediţia a 2-a. Pentru a dovedi «că munca singură este măsura definitivă şi reală cu ajutorul căreia valoarea tuturor mărfurilor poate fi apreciată şi comparată în toate timpurile», A. Smith spune: «Cantităţi egale de muncă trebuie să aibă pentru muncitorul însuşi aceeaşi valoare, întotdeauna şi pretutindeni. În starea sa normală de sănătate, forţă

89

şi activitate şi cu gradul său mijlociu de îndemânare pe care poate să o aibă, el trebuie să sacrifice întotdeauna aceeaşi porţiune din odihna sa, din libertatea sa şi din fericirea sa.» («Wealth of Nations», cartea I, cap. 5 [ediţia E. G. Wakefield, Londra 1836, vol. I, pag. 104 şi urm.]) Pe de o parte, A. Smith confundă aici (nu peste tot) determinarea valorii prin cantitatea de muncă cheltuită în producerea mărfii, cu determinarea valorilor mărfurilor prin valoarea muncii şi caută, în consecinţă, să dovedească că cantităţi egale de muncă au întotdeauna valoare egală. Pe de altă parte, el presimte că munca, în măsura în care îşi găseşte expresia în valoarea mărfurilor, nu este decât cheltuire de forţă de muncă, dar şi această cheltuire el o concepe doar ca un sacrificiu de odihnă, libertate si fericire, şi nu ca o activitate normală a vieţii. Este adevărat că el are în vedere pe salariatul modern. Cu mult mai multă dreptate înaintaşul anonim al lui A. Smith, citat în nota 9, spune: «Un om a întrebuinţat o săptămână pentru a produce cutare obiect de utilitate... iar acela care îi dă alt obiect în schimb nu poate să aprecieze mai bine ce obiect are o valoare identică, decât calculând care obiect îl costă tot atâta muncă şi timp; ceea ce nu înseamnă de fapt altceva decât un schimb al muncii pe care un om a cheltuit-o. Într-un timp determinat pentru a produce un anumit obiect, cu munca cheltuită de altul într-o durată de timp egală pentru a produce alt obiect.» («Some Thoughts on the Interest of Money etc.», pag. 39.) — (La ediţia a 4-a. — Limba engleză are avantajul de a dispune de doi termeni diferiţi pentru aceste două aspecte diferite ale muncii. Munca care creează valori de întrebuinţare şi care este determinată din punct de vedere calitativ se numeşte work, spre deosebire de labour; munca care creează valoare şi este susceptibilă a fi măsurată numai din punct de vedere cantitativ se numeşte labour, spre deosebire de work. Vezi nota la traducerea engleză, pag, 14. F. E.) 17 Cei câţiva economişti care s-au ocupat, ca S. Bailey, cu analiza formei valoare nu puteau ajunge la niciun rezultat, în primul rând pentru că ei confundă forma valoare cu valoarea şi în al doilea rând pentru că, sub influenţa brută a burghezului practic, ei au în vedere din capul locului în mod exclusiv determinarea cantitativă. «Dispoziţia asupra cantităţii... face valoarea.» («Money and its Vicissitudes», Londra 1837, pag. 11. Autor S. Bailey,) 17a Notă la ediţia a 2-a. Unul dintre primii economişti care, după William Petty, a înţeles natura valorii, renumitul Franklin, spune: «întrucât comerţul nu este absolut nimic altceva decât schimbul unei munci contra altei munci, valoarea tuturor lucrurilor se estimează cel mai bine prin muncă.» («The Works of B. Franklin etc.», editate de Sparks, Boston 1836, vol. II, pag. 267.) Franklin nu-şi dă seama că, estimând valoarea tuturor lucrurilor «prin muncă», el face abstracţie de deosebirile dintre muncile schimbate, reducându-le astfel la muncă omenească egală. Dar el spune ceea ce nu ştie. El vorbeşte întâi despre «o muncă», apoi despre «altă muncă» şi, în cele din urmă, despre «muncă» fără altă determinare ca substanţă a valorii tuturor lucrurilor. 18 Într-un fel oarecare, se întâmplă şi cu omul ceea ce se întâmplă cu marfa. Deoarece nu vine pe lume nici înzestrat cu oglindă şi nici ca filosof fichtean: Eu sunt eu, omul se oglindeşte mai întâi în alt om. Numai raportându-se la omul Pavel ca la un semen al său, omul Petru se raportează la sine însuşi ca om. Prin acest fapt însă Pavel îi apare în totalitatea sa, în materialitatea sa paveliană, ca formă de manifestare a genului om. 19 Termenul «valoare» îl întrebuinţez aici pentru valoarea determinată din punct de vedere cantitativ, deci pentru mărimea valorii, lucru pe care l-am mai făcut în câteva

90

locuri în expunerea de până acum. 20 Notă la ediţia a 2-a. Această nepotrivire dintre mărimea valorii şi expresiunea ei relativă a fost exploatată de economiştii vulgari cu obişnuita lor perspicacitate. Iată un exemplu: «Admiteţi că A scade pentru că B, cu care este schimbat, se urcă, cu toate că nu se cheltuieşte între timp mai puţină muncă cu producerea lui A, şi principiul vostru general al valorii cade... Dacă se admite că, întrucât valoarea lui A se urcă în raport cu B, valoarea lui B scade în raport cu A, se distruge însuşi fundamentul pe care Ricardo îşi construieşte marele său principiu, după care valoarea unei mărfi este determinată întotdeauna de cantitatea de muncă pe care o conţine. Căci dacă o schimbare în costul lui A modifică nu numai propria sa valoare în raport cu B, dar şi valoarea lui B în raport cu aceea a lui A, cu toate că nu a intervenit nicio schimbare în cantitatea de muncă necesară pentru producerea lui B, nu cade numai doctrina care spune că munca cheltuită cu producerea unui articol îi determină valoarea, dar şi doctrina după care costul de producţie al unui articol îi determină valoarea.” (J. Broadhurst: «Treatise on Political Economy», Londra 1824, pag. 11, 14.) Domnul Broadhurst ar fi putut spune tot atât de bine: consideraţi raporturile numerice 10/20, 10/50, 10/100 etc. Cifra 10 rămâne neschimbată şi totuşi mărimea ei proporţională, adică mărimea ei în raport cu numitorii 20, 50, 100, scade mereu. Prin urmare, marele principiu după care mărimea unui număr întreg, ca 10 de pildă, este «determinat» de numărul unităţilor pe care le conţine, cade. 21 În genere aceste determinări reflexive conţin ceva curios în ele. Cutare om, de pildă, este rege numai pentru că alţi oameni se comportă faţă de el ca supuşi. Ei, pe de altă parte, cred că sunt supuşi, pentru că el este rege. 22 Notă la ediţia a 2-a. F. D. A. Ferrier (sous-inspecteur des douanes [subinspector vamal]): “Du Gouvernement considéré dans ses rapports avec le commerce”, Paris 1805, şi Charles Ganilh:” Des Systèmes de l'Economie Politique”, ediţia a 2-a, Paris 1821. * Mare stradă comercială în Londra. 22a Notă la ediţia a 2-a. Astfel, la Homer valoarea unui lucru este exprimată într-o serie de lucruri diferite. 23 De aceea se vorbeşte de valoarea în haine a pânzei dacă valoarea ei este exprimată în haine, de valoarea ei în grâu dacă e exprimată în grâu etc. Fiecare din aceste expresii spune că valoarea ei este aceea care apare în valorile de întrebuinţare haină, grâu etc. “Întrucât valoarea fiecărei mărfi îşi exprimă raportul în schimb [cu o altă marfă oarecare], putem să o considerăm ca... valoare în grâu sau valoare în postav, după marfa cu care o comparăm; şi astfel există o mulţime de feluri diferite de valori, atâtea câte mărfuri există şi toate sunt la fel de reale şi de nominale.” (“ A Critical Dissertation on the Nature, Measure and Causes of Value: chiefly in reference to the writings of Mr. Ricardo and his followers.” By the Author of “Essays on the Formation etc. of Opinions Londra 1825, pag. 39.) S. Bailey, autorul acestei scrieri anonime, care la apariţia sa a făcut multă vâlvă în Anglia, crede că, subliniind în modul acesta diversitatea extraordinară a expresiilor relative ale aceleiaşi valori de marfă, a desfiinţat orice conţinut real al noţiunii de valoare. De altfel, iritarea cu care şcoala lui Ricardo 1-a atacat, de exemplu în “Westminster Review”, a dovedit că, oricât de mărginit a fost, el a atins unele puncte slabe ale teoriei lui Ricardo. 24 De fapt nu se cunoaşte deloc că forma în care o marfă poate fi schimbată în mod

91

nemijlocit şi general este o formă antagonistă a mărfii tot atât de inseparabilă de forma în care acest schimb nu este posibil în mod nemijlocit, pe cât este de inseparabil caracterul pozitiv al unui pol de magnet de caracterul negativ al celuilalt. Unii şi-ar putea deci închipui că li s-ar putea imprima tuturor mărfurilor în acelaşi timp pecetea unei interschimbabilităţi nemijlocite, aşa cum putem să ne închipuim că toţi catolicii ar putea fi transformaţi în papi. Micul burghez, care vede în producţia de mărfuri un nec plus ultra [o culme] al libertăţii omeneşti şi al independenţei individuale, ar dori, bineînţeles, foarte mult să scape de dezavantajele legate de această formă, şi în special de imposibilitatea unui schimb nemijlocit al mărfurilor. Socialismul lui Proudhon nu este decât zugrăvirea acestei utopii de filistin; cum am arătat în altă parte, el nu are nici măcar meritul originalităţii, întrucât cu mult timp înaintea lui Proudhon, Gray, Bray şi alţii 1-au dezvoltat cu mult mai bine. Fapt care nu împiedică însă ca astăzi înţelepciunea aceasta să fie răspândită în anumite cercuri sub numele de «science» [ştiinţă]. Nicio altă şcoală nu a abuzat mult de cuvântul «science», decât şcoala lui Proudhon, căci «wo Begriffe fehlen,da stellt zur rechten Zeit ein Wort zich ein» [“acolo unde lipsesc noţiunile, apare un cuvânt la timp” ]. 25 Ne amintim că atât China cât şi mesele au început să danseze, atunci când tot restul lumii părea că stă pe loc — pour encourager les autres [pentru a-i încuraja pe ceilalţi]. 26 Notă la ediţia a 2-a. La germanii vechi mărimea unui pogon de pământ se calcula după munca prestată în cursul unei zile; pogonul purta în consecinţă numele de Tagwerk (sau Tagwanne) (jurnale sau jurnalis, terra jurnalis, jurnalis sau diornalis), Mannwerk, Mannskfraft, Mannsmahd, Mahnsnhauet etc. (Vezi Georg Ludwig von Maurer: Einleitung zur Geschichte der Mark-, Hof-, usw. Verfassung», München 1854, pag. 129 şi urm.) 27 Notă la ediţia a 2-a. Prin urmare, dacă Galiani spune: Valoarea este un raport între persoane — «La Ricchezza e una ragione tra due persone” — el ar fi trebuit să adauge: un raport ascuns într-un înveliş material. (Galiani: «Della Moneta», pag. 220, vol. III al colecţiei lui Custodi: «Scrittori Classici Italiani di Economia Politica», Parte Moderna, Milano 1803.) 28 Ce să credem despre o lege care nu se poate impune decât prin revoluţii periodice ? Este vorba, pur si simplu, de o lege naturală, care se întemeiază pe faptul că cei interesaţi nu sunt conştienţi de ea. (Friedrich Engels: «Umrisse zu einer Kritik der Nationalökonomie» în «Deutsch-Französische Jahrbücher», editate de Arnold Ruge şi Karl Marx, Paris 1844.) 29 Notă la ediţia a 2-a. Şi Ricardo îşi are robinsonada sa. «Pe pescarul şi pe vânătorul primitiv el îi face să schimbe din capul locului peştele şi vânatul, în calitate de posesori de mărfuri, în raport cu timpul de muncă concretizat în aceste valori de schimb. Cu acest prilej, el comite un anacronism prin faptul că, pentru a evalua instrumentele lor de muncă, pescarul primitiv şi vânătorul primitiv consulta tabelele de anuităţi curente la bursa din Londra în anul 1817. „Paralelogramele domnului Owen” par să fie singura formă socială pe care el a cunoscut-o afară de cea burgheză”(Karl Marx: „Zur Kritik etc.”, pag. 38, 39) 30 Notă la ediţia a 2-a. «Este o prejudecată ridicolă, care s-a răspândit în ultima vreme, că forma de proprietate comună primitivă ar fi o formă specifică slavă, ba

92

chiar exclusiv rusească. Ea este forma primitivă pe care o întâlnim la Romani, la Germani şi la Celţi, dar din care se mai găseşte şi astăzi o colecţie întreagă de eşantioane variate la hinduşi, cu toate că, în parte, numai sub formă de rămăşiţe. Un studiu mai atent al formelor de proprietate comună asiatice, în special al celor hinduse, ar arăta cum din diferitele forme de proprietate comună primitivă au rezultat forme diferite ale dizolvării. Astfel, de exemplu, diferitele tipuri originale de proprietate privată romană sau germanică pot fi deduse din diferite forme ale proprietăţii comune hinduse.» (Karl Marx: „Zur Kritik etc.”, pag. 10.) 31 Insuficienţa analizei pe care Ricardo a făcut-o mărimii valorii — şi această analiză este cea mai bună — se va vedea în cartea a III-a şi a IV-a a acestei scrieri. În ceea ce priveşte însă valoarea ca atare, economia politică clasică nu distinge nicăieri în mod expres şi conştient munca, astfel cum îşi găseşte expresia în valoarea produsului său, de aceeaşi muncă, astfel cum îi găseşte expresia în valoarea de întrebuinţare a produsului său. Se înţelege că în fapt ea face această distincţie, întrucât munca e privită de ea când din punct de vedere cantitativ, când din punct de vedere calitativ. Dar nici nu-i vine în minte că o deosebire doar cantitativă între munci presupune identitatea sau egalitatea lor calitativă, adică reducerea lor la muncă omenească abstractă. Astfel Ricardo se declară de acord cu Destutt de Tracy, atunci când acesta spune: «Întrucât este sigur că facultăţile noastre fizice şi intelectuale singure constituie avuţia noastră iniţială, utilizarea acestor facultăţi, adică un anumit fel de muncă, constituie comoara noastră iniţială; această utilizare este întotdeauna aceea care creează acele lucruri pe care noi le numim avuţii... Este cert apoi că toate acele lucruri nu reprezintă decât munca ce le-a creat şi, dacă ele au o valoare sau chiar două valori diferite, ele nu pot să le aibă decât din aceea (din valoarea) a muncii, din care ele sau născut.» ([Destutt de Tracy: «Eléments d'idéologie. IVe et Ve parties”, Paris 1826, pag. 35, 36 comp.] Ricardo: «The Principles of Political Economy ediţia a 3-a, Londra 1821, pag. 334.) Menţionăm doar în treacăt că Ricardo îi atribuie lui Destutt propria sa idee mai profundă. E drept că Destutt spune într-adevăr, pe de o parte, că toate lucrurile care formează avuţia “reprezintă munca depusă”, dar pe de altă parte el spune că ele îşi dobândesc cele ”două valori diferite”, ale lor (valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb) de la valoarea muncii. El cade astfel în platitudinea economiei vulgare, care presupune valoarea unei mărfi (aici pe aceea a muncii), pentru ca apoi cu ajutorul ei să determine valoarea celorlalte mărfuri. Ricardo citeşte de aşa manieră, că atât în valoarea de întrebuinţare cât şi în valoarea de schimb îşi găseşte expresie munca (nu valoarea muncii). El însuşi distinge însă atât de puţin caracterul dublu al muncii, reprezentată sub două aspecte, că în întreg capitolul întitulat: “Valoare şi avuţie, caracterele lor distinctive” el trebuie să se zbată în mod penibil cu trivialităţile unui J. B. Say. Din această cauză, el se şi miră la sfârşit că Destutt, cu toate că este de acord cu el în a considera munca drept izvor de valoare, este totuşi pe de altă parte de acord cu Say în ceea ce priveşte noţiunea de valoare. 32 Una din slăbiciunile fundamentale ale economiei politice clasice este aceea că ea nu a reuşit niciodată să stabilească, din analiza mărfii şi în special a valorii mărfii, forma valorii, care o transformă pe aceasta din urmă în valoare de schimb. Tocmai cei mai buni reprezentanţi ai ei, ca A. Smith şi Ricardo, tratează forma valoare ca pe un lucru cu

93

totul indiferent sau ca pe un lucru care este exterior naturii mărfii însăşi. Cauza nu trebuie căutată numai în faptul că analiza mărimii valorii absoarbe întreaga lor atenţie. Ea e mai profundă. Forma valoare a produsului muncii este forma cea mai abstractă, dar şi cea mai generală, a modului de producţie burghez, care prin acest fapt este caracterizat ca un mod special, şi deci în acelaşi timp istoric, de producţie socială. Dacă deci, în mod greşit, o considerăm drept forma naturală veşnică a producţiei sociale, pierdem în mod necesar din vedere şi specificul formei valoare, adică al formei marfă, şi, pe o treaptă mai dezvoltată, al formei bani, al formei capital etc. Din această cauză se găsesc la anumiţi economişti, care sunt cu totul de acord în a măsura mărimea valorii prin timpul de muncă, cele mai variate şi mai contrazicătoare concepţii asupra banilor, adică asupra formei desăvârşite a echivalentului general. Lucrul se vede cu toată claritatea, de exemplu, atunci când e vorba de comerţul de bancă, domeniu în care definiţiile banale ale banilor nu mai sunt suficiente. Ca o reacţiune s-a născut, din această cauză, un sistem mercantilist restaurat (Ganilh etc.), care nu vede în valoare decât forma socială sau, mai bine zis, aparenţa ei nematerială. — Menţionez odată pentru întotdeauna că sub economia politică clasică înţeleg toată ştiinţa economică de la W. Petty încoace, care cercetează legătura internă a raporturilor de producţie burgheze, spre deosebire de economia vulgară, care nu face decât să rătăcească în interiorul unei legături aparente şi care, pentru a da o explicaţie plauzibilă fenomenelor — ca să zicem aşa — celor mai brute şi pentru a satisface nevoile uzului casnic burghez, rumegă mereu acelaşi material furnizat de mult de economia ştiinţifică, dar care, de altfel, se mărgineşte a sistematiza, a migăli şi a proclama drept adevăruri eterne concepţiile banale şi prezumţioase ale agenţilor de producţie burghezi despre propria lor lume minunată. 33 “Economiştii au un mod curios de a proceda. Pentru ei nu există decât două feluri de instituţii, artificiale şi naturale. Instituţiile feudalismului sunt artificiale, cele ale burgheziei sunt naturale. Ei seamănă în această privinţă cu teologi, care împart şi ei religiile în două categorii. Orice religie, alta decât a lor, este o născocire omenească, în timp ce religia lor proprie este o revelaţie divină. — A existat, aşadar, istorie în trecut, dar nu mai există în prezent.” (Karl Marx:” Misère de la Philosophie. Réponse à la Philosophie de la Misère par M. Proudhon”, 1847, pag. 113.) Cu adevărat amuzant este d-l Bastiat, care îşi închipuie că vechii Greci şi Romani trăiau numai din jaf. Dar dacă trăieşti multe secole de-a rândul din jaf, trebuie doar într-una să ai ce jefui, cu alte cuvinte obiectul jafului trebuie să se reproducă în mod continuu. Se pare deci că şi Grecii şi Romanii aveau un proces de producţie, adică o economie a lor, care forma baza materială a lumii lor, exact în felul în care economia burgheză formează baza lumii actuale. Sau crede, poate, Bastiat că un mod de producţie care se întemeiază pe sclavaj se întemeiază pe un sistem de jaf ? În acest caz, el se plasează pe un teren periculos. Dacă un uriaş al gândirii, ca Aristotel, a greşit în modul cum a apreciat sclavajul, de ce un pitic al ştiinţei economice ca Bastiat n-ar greşi în modul cum apreciază munca salariată ? — Profit de ocazie pentru a respinge, în câteva cuvinte, o obiecţie ce mi-a fost făcută de o gazetă germană din America la apariţia lucrării mele “Zur Kritik der politischen Oekonomie” în 1859. Se spunea anume că concepţia mea, după care modul de producţie determinat şi raporturile de producţie care îi corespund de fiecare dată, într-un cuvânt “structura economică a

94

societăţii este baza reală pe care se ridică o suprastructură juridică şi politică şi căreia îi corespund anumite forme de conştiinţă socială”, după care deci “modul de producţie a vieţii materiale ar condiţiona procesul de viaţă social, politic şi spiritual în general” — că toate acestea sunt juste pentru lumea actuală, în care predomină interesele materiale, dar nu se aplică nici evului mediu, în care predomina catolicismul, nici Atenei şi Romei, în care predomina politica. Mai întâi, este curios că cineva poate să presupună că aceste fraze arhicunoscute despre evul mediu şi despre lumea antică ar fi rămas necunoscute cuiva. Atât este clar, că nici evul mediu nu putea să trăiască din catolicism, nici lumea antică din politică. Dimpotrivă, modul în care aceste epoci îşi agoniseau viaţa, ne explică de ce în cazul din urmă rolul principal îl joacă politica, iar în cel dintâi catolicismul. De altfel, nu e nevoie să cunoşti prea bine, de exemplu, istoria republicii romane ca să-ţi dai seama că istoria proprietăţii funciare formează istoria secretă a republicii. Pe de altă parte, şi Don Quichotte a plătit scump greşeala de a fi considerat pe cavaleri rătăcitori deopotrivă de compatibili cu toate formele economice ale societăţii. 34 «Value is a property of things, riches of men. Value, in this sense, necessarily implies exchange, riches do not.» („Observations on certain verbal disputes în Political Economy, particularly relating to value and to demand and supply”, Londra 1821, pag. 16.) 35 Riches are the attribute of man, value is the attribute of commodities. A man or a community is rich, a pearl or a diamond is valuable... A pearl or a diamond is valuable as a pearl or diamond. (S. Bailey: A critical Dissertation etc., pag. 165.) 36 «Autorul Observaţiunilor» („Observations” ) şi S. Bailey îi reproşează lui Ricardo că a transformat valoarea de schimb dintr-un lucru doar relativ în ceva absolut. Dimpotrivă. El a redus relativitatea aparentă, pe care aceste lucruri, diamante, perle etc., o posedă, la raportul real care se ascunde în dosul acestei aparenţe, la relativitatea lor ca simple expresii ale muncii omeneşti. Dacă ricardienii îi răspund lui Bailey pe un ton grosolan dar deloc convingător, lucrul se explică numai prin aceea că ei nu au găsit la Ricardo însuşi nicio desluşire asupra legăturii intime dintre valoare şi forma valoare sau valoarea de schimb.

95

Capitolul doi PROCESUL SCHIMBULUI Mărfurile nu pot merge singure la piaţă şi nu se pot schimba singure. Trebuie să-i căutăm, aşadar, pe paznicii lor, pe posesorii de mărfuri. Mărfurile sunt lucruri; ele sunt deci neputincioase în faţa omului. Dacă ele nu-1 ascultă, el poate întrebuinţa forţa, cu alte cuvinte el poate să le ia.37 Pentru a raporta aceste lucruri unul la altul ca mărfuri, paznicii de mărfuri trebuie să se comporte unii faţă de alţii ca persoane a căror voinţă sălăşluieşte în acele lucruri, astfel că unul îşi însuşeşte marfa celuilalt numai cu voinţa acestuia, adică prin intermediul unui act de voinţă comun ambelor părţi, înstrăinându-şi propria sa marfă. Ei trebuie deci să se recunoască în mod reciproc ca proprietari privaţi. Acest raport de drept, a cărui formă este contractul, indiferent dacă acesta este reglementat de lege sau nu, este un raport de voinţe, în care se oglindeşte raportul economic. Conţinutul acestui raport de drept sau de voinţe este dat de însuşi raportul economic.38 Persoanele nu există aici una pentru alta decât ca reprezentanţi ai mărfurilor, deci ca posesori de mărfuri. De altfel, în cursul expunerii noastre vom vedea că măştile de caracter economice ale persoanelor nu sunt decât personificări ale raporturilor economice pe care aceste persoane le reprezintă atunci când se întâlnesc. Ceea ce deosebeşte în special pe posesorul mărfii de marfă, este faptul că pentru dânsa orice alt corp de marfă nu este decât o formă de manifestare a propriei sale valori. Levelliană şi cinică din naştere, ea e gata în fiecare moment să schimbe nu numai sufletul, dar şi trupul, cu orice altă marfă, chiar dacă aceasta ar prezenta mai multe neajunsuri decât Maritorne. Această lipsă a simţului pentru ceea ce este concret în corpul mărfii o completează posesorul mărfii prin propriile sale simţuri, în număr de cinci sau în număr mai mare. Marfa sa nu are pentru el o valoare de întrebuinţare nemijlocită. Altfel el n-ar duce-o la piaţă. Ea are valoare de întrebuinţare pentru alţii. Pentru el, marfa sa
96

are numai valoarea de întrebuinţare nemijlocită de a fi purtătoare de valoare de schimb, deci mijloc de schimb.39 Din această cauză, el vrea să o înstrăineze în schimbul unei mărfi a cărei valoare de întrebuinţare îl satisface. Toate mărfurile sunt non-valori de întrebuinţare pentru posesorii lor, şi valori de întrebuinţare pentru non-posesorii lor. Ele trebuie deci să-şi schimbe, toate, stăpânii. Dar această schimbare de stăpân reprezintă schimbul lor, iar schimbul lor le raportează pe unele la celelalte ca valori şi le realizează ca valori. Mărfurile trebuie deci să se realizeze ca valori, înainte de a se putea realiza ca valori de întrebuinţare. Pe de altă parte, ele trebuie să se verifice ca valori de întrebuinţare, înainte de a se putea realiza ca valori. Căci munca omenească cheltuită pentru producerea lor nu contează decât în măsura în care a fost cheltuită într-o formă utilă, pentru alţii. Dar numai schimbul poate să dovedească că munca este utilă pentru alţii şi că produsul ei satisface nevoile altora. Orice posesor de mărfuri vrea să-şi înstrăineze marfa numai în schimbul altei mărfi, a cărei valoare de întrebuinţare satisface nevoia sa. Din acest punct de vedere, schimbul nu este pentru el decât un proces individual. Pe de altă parte, el vrea să-şi realizeze marfa ca valoare, adică să şi-o realizeze în indiferent ce altă marfă având aceeaşi valoare, indiferent de faptul ca propria sa marfă are valoare de întrebuinţare pentru posesorul celeilalte mărfi sau nu. Din acest punct de vedere, schimbul este pentru el un proces social general. Dar acelaşi proces nu poate să fie în acelaşi timp pentru toţi posesorii de mărfuri un proces doar individual şi totodată doar social general. Dacă privim lucrurile mai de aproape, fiecare posesor de marfă consideră fiecare marfă străină ca echivalent special al mărfii sale şi, deci, marfa sa ca echivalent general al tuturor celorlalte mărfuri. Întrucât însă toţi posesorii de mărfuri fac acelaşi lucru, niciuna din mărfuri nu este echivalent general, iar mărfurile nu posedă, în consecinţă, nici forma valoare relativă generală, în care ele ar putea fi considerate egale ca valori şi în care ele ar putea fi comparate ca mărimi de valoare. Prin urmare, ele nici nu stau faţă în faţă ca mărfuri, ci pur şi simplu ca produse sau ca valori de întrebuinţare. În încurcătura lor, posesorii noştri de mărfuri gândesc cum a
97

gândit Faust. La început era fapta. Ei au acţionat deci încă înainte de a fi gândit. Legile naturii mărfurilor s-au manifestat în instinctul natural al posesorilor de mărfuri. Ei nu pot raporta unele la altele mărfurile lor ca valori, şi deci ca mărfuri, decât raportându-le, prin juxtapunere, la o altă marfă oarecare ca la un echivalent general. Lucrul acesta a rezultat din analiza mărfii. Dar numai fapta socială poate să transforme o marfă determinată în echivalent general. Acţiunea socială - a tuturor celorlalte mărfuri exclude, aşadar, o marfă determinată, în care ele toate îşi exprimă valorile lor. Prin acest fapt, forma naturală a acestei mărfi devine forma de echivalent valabilă din punct de vedere social. Prin acţiunea procesului social, funcţiunea socială specifică a mărfii excluse este aceea de a fi echivalent general. Astfel ea se transformă în bani. «Aceştia au un singur cuget, şi puterea şi stăpânirea lor o dau fiarei, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are semnul, adică numele fiarei sau numărul numelui fiarei.» (Apocalipsa). Cristalul de bani este un produs necesar al procesului de schimb, în care produse diferite ale muncii sunt considerate în fapt egale unele cu altele, şi în consecinţă transformate de fapt în mărfuri. Lărgirea şi adâncirea istorică a schimbului dezvoltă antagonismul dintre valoarea de întrebuinţare şi valoare, ascuns în natura mărfii. Necesitatea de a da acestui antagonism o expresie exterioară în vederea circulaţiei împinge spre o formă independentă a valorii mărfurilor şi nu se linişteşte până ce această formă nu este atinsă în mod definitiv prin dedublarea mărfii în marfă şi în bani. Prin urmare, în aceeaşi măsură în care se efectuează transformarea produselor muncii în mărfuri, se efectuează şi transformarea unei mărfi în bani.40 Pe de o parte, schimbul nemijlocit de produse are forma expresiei simple de valoare, pe de altă parte el nu o are încă. Această formă era x marfă A = y marfă B. Forma schimbului nemijlocit de produse este: x obiect de întrebuinţare A = y obiect de întrebuinţare B.41 Aici obiectele A şi B nu sunt mărfuri înainte de schimb; ele devin mărfuri abia prin schimb. Prima condiţie pentru ca un obiect de întrebuinţare să fie, în mod potenţial, o valoare de schimb, este existenţa sa ca non-valoare de întrebuinţare, este existenţa sa ca o cantitate de valoare de întrebuinţare depăşind nevoile imediate ale posesorului său. În sine, lucrurile sunt exterioare omului; ele sunt deci alienabile. Pentru ca această alienare să fie
98

reciprocă, este suficient ca oamenii, printr-un acord tacit, să se întâlnească în calitate de proprietari privaţi ai acelor lucruri alienabile şi, tocmai prin acest fapt, în calitate de persoane independente una de alta. Asemenea relaţii de independenţă reciprocă nu există însă pentru membrii unei comunităţi naturale, fie că ea ar avea forma unei familii patriarhale, a unei comunităţi hinduse vechi, a unui stat al incaşilor etc. Schimbul de mărfuri începe acolo unde se sfârşesc comunităţile, la punctele lor de contact cu alte comunităţi sau cu membrii altor comunităţi. Îndată ce însă lucrurile devin mărfuri în relaţiile exterioare, ele devin mărfuri, prin retro-acţiune, şi în relaţiile interioare. La început, raportul cantitativ în care se efectuează schimbul este cu totul întâmplător. Mărfurile intră în schimb prin actul de voinţă al posesorilor lor de a le înstrăina în mod reciproc. Dar nevoia de obiecte de întrebuinţare străine se permanentizează încetul cu încetul. Repetarea continuă a schimbului îl transformă într-un proces social regulat. Cu timpul, cel puţin o parte a produselor muncii va trebui deci să fie fabricată intenţionat în vederea schimbului. Din acest moment se consolidează, pe de o parte, separarea dintre utilitatea lucrurilor pentru nevoile imediate şi utilitatea lor pentru schimb. Valoarea lor de întrebuinţare se separă de valoarea lor de schimb. Pe de altă parte, raportul cantitativ în care se efectuează schimbul lor devine dependent de producţia lor. Uzul le fixează ca mărimi de valoare. În schimbul de produse nemijlocit, fiecare marfă este în mod nemijlocit mijloc de schimb pentru cel ce o posedă şi echivalent pentru cel ce nu o posedă, dar numai în măsura în care este valoare de întrebuinţare pentru el. Articolul de schimb încă nu dobândeşte deci o formă valoare independentă de propria sa valoare de întrebuinţare sau de nevoile individuale ale acelora care schimbă. Necesitatea acestei forme se dezvoltă cu numărul şi cu varietatea crescândă a mărfurilor care intră în procesul de schimb. Problema se naşte odată cu mijloacele pentru rezolvarea ei. Nu există niciodată un contact social în care posesorii de mărfuri să schimbe şi să compare articolele lor proprii cu diferite alte articole, fără ca, în cadrul acestui contact al lor, diferiţii posesori de mărfuri să schimbe şi să compare ca valori diferitele mărfuri ale lor cu una şi aceeaşi categorie terţă de marfă. Această marfă terţă, devenind echivalent pentru diferite alte mărfuri, obţine în mod nemijlocit, cu
99

toate că în limite reduse, forma de echivalent general sau social. Această formă de echivalent general apare şi dispare odată cu contactul social momentan care i-a dat naştere. Ea revine în mod alternativ şi trecător cutărei sau cutărei mărfi. Odată cu dezvoltarea schimbului de mărfuri ea se ataşează însă în mod exclusiv de anumite speţe de mărfuri, adică se cristalizează în formă de bani. La început, întâmplarea decide care e speţa de marfă de care rămâne ataşată. Dar în general două împrejurări sunt hotărâtoare. Forma bani se ataşează de cele mai importante articole de schimb din străinătate, care sunt de fapt forme naturale de manifestare ale valorii de schimb a produselor indigene. Sau de obiectul de întrebuinţare care formează elementul principal al avuţiei indigene alienabile, ca de exemplu vitele. Popoarele nomade sunt primele care dezvoltă forma bani, pentru că toată averea lor se găseşte în formă mişcătoare, deci imediat alienabilă, şi pentru că propriul lor fel de viaţă le aduce în contact continuu cu alte comunităţi, ele fiind astfel îndemnate la schimbul de produse. De multe ori oamenii au transformat chiar omul, sub formă de sclav, în material primitiv de bani, niciodată însă pământul. Această idee nu putea să apară decât în societatea burgheză gata formată. Ea datează din ultima treime a secolului al XVII-lea, iar punerea ei în practică pe scară naţională a fost încercată abia cu un secol mai târziu, în revoluţia burgheză a francezilor. În aceeaşi măsură în care schimbul de produse îşi rupe lanţurile care îl reduceau la proporţii doar locale şi în care valoarea mărfurilor devine, în consecinţă, încetul cu încetul, materializare a muncii omeneşti în general, forma bani trece asupra unor mărfuri care din natură se potrivesc pentru funcţia socială, a unui echivalent general, asupra metalelor preţioase. Faptul că «banii sunt din natură aur şi argint, cu toate că aurul şi argintul nu sunt din natură bani»,42 arată concordanţa dintre proprietăţile naturale ale acestor metale şi funcţiile banilor.43 Până în prezent nu cunoaştem însă decât o singură funcţie a banilor, aceea de a servi ca formă de manifestare a valorii mărfurilor sau ca material în care mărimile de valoare ale mărfurilor îşi găsesc o expresie socială. Formă de manifestare adecvată a valorii sau materializare de muncă omenească abstractă, şi deci identică, nu poate să fie decât un material
100

ale cărui exemplare posedă toate aceeaşi calitate uniformă. Pe de altă parte, întrucât deosebirea dintre mărimile de valoare este pur cantitativă, marfa-bani trebuie să fie susceptibilă de diferenţieri pur cantitative; va trebui deci să o putem împărţi şi recompune din părţile ei după voie. Ori, aurul şi argintul posedă aceste calităţi din natură. Valoarea de întrebuinţare a mărfii-bani se dedublează. Pe lângă valoarea ei de întrebuinţare specială ca marfă, astfel cum aurul serveşte, de exemplu, pentru plombarea dinţilor stricaţi, ca materie primă pentru articole de lux etc..., ea dobândeşte şi o valoare de întrebuinţare formală, care decurge din funcţiunile sale sociale specifice. Întrucât toate celelalte mărfuri nu sunt decât echivalente speciale ale banilor, iar banii sunt echivalentul lor general, ele se comportă ca mărfuri speciale faţă de banii consideraţi ca marfă generală.44 S-a văzut că forma bani nu este decât reflexul raporturilor dintre toate celelalte mărfuri, ataşat de una din mărfuri. Faptul că banii sunt marfă45 este deci o descoperire numai pentru cel ce porneşte de la forma lor desăvârşită, pentru ca apoi să o analizeze. Procesul de schimb nu-i dă mărfii, pe care o transformă în bani, valoarea ei, ci forma valoare specifică a ei. Confuzia dintre aceste două categorii a făcut pe unii să considere valoarea aurului şi a argintului ca imaginară.46 Întrucât în anumite funcţii ale lor banii pot fi înlocuiţi prin simple semne de bani, s-a născut a doua eroare, aceea că ei nu ar fi decât un semn. Pe de altă parte, acest fapt ascundea presimţirea că forma bani a lucrului îi este exterioară acestuia şi nu e decât doar o formă de manifestare a unor raporturi omeneşti ce se ascund în spatele lor. În acest sens, orice marfă ar fi un semn, întrucât ca valoare ea nu este decât un înveliş material al muncii omeneşti cheltuite pentru producerea ei.47 Dar considerând drept simple semne caracterele sociale pe care le iau lucrurile, sau caracterele materiale pe care le iau determinaţiile sociale ale muncii în cadrul unui mod de producţie determinat, le considerăm în acelaşi timp ca un produs arbitrar al reflecţiei omeneşti. Aceasta era maniera preferată a iluminiştilor secolului al XVIII-lea pentru a înlătura, cel puţin în mod provizoriu, aparenţa stranie pe care o aveau formele misterioase ale raporturilor omeneşti, a căror geneză încă nu putea fi
101

explicată. Am observat mai sus că forma de echivalent a unei mărfi nu implică determinarea cantitativă a mărimii valorii ei. Dacă ştim că aurul este bani şi că poate fi schimbat în mod nemijlocit cu toate celelalte mărfuri, aceasta nu înseamnă că ştim cât valorează de pildă 10 pfunzi de aur. Ca orice altă marfă, banii nu-şi pot exprima mărimea propriei lor valori decât în mod relativ, în alte mărfuri. Propria lor valoare este determinată de timpul de muncă necesar pentru producerea lor şi îşi găseşte expresia în acea cantitate din orice altă marfă în care se află cristalizat un timp de muncă egal.48 Această determinare a mărimii valorii lor relative se efectuează la sursa lor, la producţie, prin schimb nemijlocit. Îndată ce au intrat în circulaţie ca bani, valoarea lor este dată. Dacă în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea a şti că banii sunt o marfă însemna o depăşire serioasă a începutului analizei banilor, totuşi nu era vorba decât numai de un început. Dificultatea nu constă în a întelege că banii sunt marfă, ci cum, de ce şi prin ce o marfă este bani.49 Am văzut cum şi în cea mai simplă expresie de valoare, adică în expresia x marfă A = y marfă B, lucrul prin care este exprimată mărimea valorii altui lucru pare să-şi aibă forma de echivalent ca o proprietate naturală de ordin social, independentă de acest raport. Am urmărit modul cum s-a fixat această aparentă falsă. Aparenţa este desăvârşită din momentul în care forma de echivalent general s-a identificat cu forma naturală a unei speţe particulare de marfă, adică din momentul în care ea s-a cristalizat în forma bani. Aparenţa este, nu că o marfă devine bani pentru că toate celelalte mărfuri îşi exprimă prin ea valorile lor, ci invers, că ele îşi exprimă toate valorile lor prin ea pentru că ea este bani. Procesul care a servit ca intermediar dispare în propriul său rezultat, fără a lăsa vreo urmă. Fără intervenţia lor activă, mărfurile găsesc gata pregătită propria lor întruchipare de valoare ca un corp de marfă existând în afara lor şi alături de ele. Aceste obiecte, adică aurul şi argintul, aşa cum ele ies din măruntaiele pământului, sunt în acelaşi timp încarnarea nemijlocită a oricărei munci omeneşti. Aşa se explică magia banilor. Comportarea doar atomistică a oamenilor în procesul lor social de
102

producţie şi deci forma propriilor lor raporturi de producţie, care are un caracter material-obiectiv şi este independentă de controlul lor şi de activitatea lor individuală conştientă, se evidenţiază în primul rând prin faptul că produsele muncii lor iau în mod general forma de mărfuri. Misterul fetişismului banilor nu este deci nimic altceva decât misterul fetişismului mărfurilor, devenit vizibil şi strălucitor.

În secolul al XII-lea, atât de renumit pentru evlavia sa, printre mărfuri se numără de multe ori unele lucruri foarte gingaşe. Astfel, un poet francez din acea vreme enumeră printre mărfurile care se găseau la târgul din Landit, pe lângă postavuri pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, piele, unelte agricole, piei crude etc., şi «femmes folles de leur corps” [femei care îşi vând trupul]. 38 Proudhon îşi întemeiază mai întâi idealul de justiţie, de justiţie eternă, pe raporturile de drept care corespund producţiei de mărfuri; observăm în treacăt că în modul acesta se face şi dovada atât de plină de consolare pentru toţi burtă-verde că forma producţiei de mărfuri este tot atât de eternă ca şi justiţia. Apoi el vrea, invers, să prefacă în conformitate cu acest ideal producţia reală de mărfuri şi sistemul real de drept care îi corespunde. Ce-am spune despre un chimist care, în loc să studieze legile reale ale asimilării şi dezasimilării fiziologice, pentru a rezolva pe baza acestor legi anumite probleme determinate, ar voi să modifice aceste fenomene cu ajutorul «ideilor eterne» de «naturalitate» şi de «afinitate». Oare dacă spunem despre «camătă» că ea contrazice «justiţia eternă», «echitatea eternă», «mutualitatea eternă» şi alte «adevăruri eterne», ştim mai mult despre ea decât ştiau părinţii bisericii atunci când spuneau că ea contravine «graţiei eterne», «credinţei eterne» şi «voinţei eterne a lui Dumnezeu»? 39 «Căci dublă este întrebuinţarea fiecărui bun. Una este proprie lucrului ca atare, cealaltă nu; astfel o sandală serveşte pentru încălţat şi poate fi schimbată. Ambele sunt valori de întrebuinţare ale sandalei, căci şi acela care schimbă sandala cu ceea ce îi lipseşte, de exemplu cu alimente, întrebuinţează sandala ca sandală. Dar nu în modul de întrebuinţare natural. Căci ea nu există de dragul schimbului.» (Aristotel: «De Republica», cartea I-a, cap. 9.) 40 În lumina acestui adevăr, putem aprecia deşteptăciunea socialismului mic-burghez, care vrea să permanentizeze producţia de mărfuri, desfiinţând în acelaşi timp «antagonismul dintre bani şi marfă», adică banii înşişi, căci banii nu există decât în acest antagonism. Tot atât de bine am putea să-l desfiinţăm pe papa, lăsând catolicismul să subziste. Amănunte în această privinţă vezi în lucrarea mea: «Zur Kritik der politischen Oekonomie», pag. 61 şi urm. 41 Atâta timp cât încă nu se schimbă două obiecte de întrebuinţare diferite, ci se oferă,

37

NOTE:

103

aşa cum se constată adeseori la sălbatici, o masă haotică de lucruri ca echivalent pentru un al treilea obiect, schimbul nemijlocit de produse se află el însuşi abia la începuturile sale. 42 Karl Marx: «Zur Kritik etc.», pag. 135. «Metalele... sunt din natură bani. (Galiani: «Della Moneta», în colecţia lui Custodi, Parte Moderna, vol. III, pag. 72). 43 Amănunte în această privinţă vezi în scrierea mea citată mai sus, secţiunea: „preţioase”. 44 «Banii sunt marfa generală.» (Verri: «Meditazioni sulla Economia Politica», pag. 16.) 45 «Argintul şi aurul însele, pe care putem să le desemnăm cu numele generic de „metal preţios”, sunt... mărfuri... a căror valoare... sporeşte şi scade. Valoarea metalului preţios poate fi considerată mai mare atunci când pentru o greutate mai mică din acest metal poate fi procurată o cantitate mai mare de produse — sau fabricate ale ţării etc.» („A discourse on the General Notions of Money, Trade and Exchange, as they stand în relations to each other. By a Merchant”, Londra 1695, pag. 7.) «Argintul şi aurul, fie că au forma de monedă sau nu, sunt întrebuinţate, ce-i drept, ca măsură pentru toate celelalte lucruri, dar ele sunt totuşi o marfă, ca şi vinul, uleiul, tutunul, pânza sau postavurile.» („A Discourse concerning Trade, and that în particular of the East-Indies etc.”, Londra 1689, pag. 2.) «Averea şi bogăţia regatului nu pot consta numai din bani, aşa cum aurul şi argintul nu pot fi excluse din rândurile mărfurilor.» („The East India Trade a most Profitable Trade”, Londra 1677, pag. 4.) 46 «Aurul şi argintul au valoare ca metale, înainte de a fi bani.» (Galiani: „Della Moneta”, pag. 72.) Locke spune: «Consensul general al oamenilor a atribuit argintului, din cauza calităţilor sale care îl fac să fie apt pentru rolul de bani, o valoare imaginară.» Iată ce spune, dimpotrivă, Law: «Cum ar putea popoare diferite să dea unui lucru oarecare o valoare imaginară... sau cum ar fi putut această valoare imaginară să se menţină?» Dar cât de puţin înţelegea el însuşi lucrurile: «Argintul se schimba după valoarea de întrebuinţare pe care o avea, deci după valoarea sa reală; prin adoptarea sa ca... bani el dobândi o valoare adiţională (une valeur additionnelle).» (Jean Law: «Considérations sur le numéraire et le commerce», în ediţia lui E. Daire: «Economistes Financiers du XVIIIe siècle», pag. [469] 470.) 47 «Banii sunt semnul lor (al mărfurilor).» (V. de Forbonnais: «Elements du Commerce», ediţie nouă, Leyda 1766, vol. II, pag. 143.) «Ca semn, ei sunt atraşi de către mărfuri.» (ibid., pag. 155.) «Banii sunt semnul unui lucru şi îl reprezintă.” (Montesquieu: «Esprit des Lois», «Oeuvres», Londra 1767, vol. II, pag. 2.) «Banii nu sunt un simplu semn, căci ei înşişi sunt avuţie; ei nu reprezintă valorile, ci le echivalează.» (Le Trosne: ”De l'interět Social”, pag. 910.) «Dacă considerăm noţiunea de valoare, lucrul însuşi nu este privit decât ca un semn; el nu este considerat ca el însuşi, ci ca ceea ce valorează.» (Hegel: «Philosophie des Rechts», pag. 100.) Cu mult înaintea economiştilor, juriştii au contribuit la încetăţenirea ideii că banii nu sunt decât un simplu semn şi că metalele preţioase nu au decât o valoare imaginară; ei se puneau astfel în slujba puterii regale, al cărei drept de a emite monedă minoră ei îl întemeiau în tot cursul evului mediu pe tradiţiile imperiului roman şi pe concepţiile despre monedă din Pandecte. «Nimeni nu poate şi nu are voie să se îndoiască», spune discipolul lor ascultător, Filip de Valois, într-un decret din 1346, «că numai nouă şi

104

Majestăţii noastre regale ne aparţin... baterea monedei, fabricarea ei, compoziţia, cantitatea şi toate orânduirile privitoare la monede, punerea lor în circulaţie în modul şi cu preţul care ne plac nouă şi ni se par nouă potrivite.» Era o dogmă a dreptului roman că împăratul decretează valoarea banilor. Era în mod expres interzis a se considera banii ca marfă. «Dar nimănuia să nu-i fie permis să cumpere bani, căci, făcuţi pentru uzul general, ei nu trebuie să fie marfă.» O bună expunere asupra acestui subiect se găseşte la G. F. Pagnini: «Saggio sopra il giusto pregio delle cose», 1751, la Custodi, Parte Moderna, vol. II. în special în partea a II-a a lucrării, Pagnini polemizează împotriva domnilor jurişti. 48 «Dacă un om este în stare să aducă o uncie de argint din interiorul pământului, din Peru, până la Londra în aceeaşi durată de timp care i-ar fi necesară pentru a produce un bushel de grâu, unul din aceste produse constituie preţul natural al celuilalt; dar dacă, prin punerea în exploatare a unor mine noi şi mai bogate, el poate să obţină două uncii de argint cu acelaşi efort, cu care înainte obţinea una, grâul va fi tot atât de ieftin la preţul de 10 şilingi de bushel, cum era mai înainte la preţul de 5 şilingi, caeteris paribus [celelalte împrejurări rămânând neschimbate].» (William Petty: «A Treatise of Taxes and Contributions», Londra 1667, pag. 31.) 49 După ce domnul profesor Roscher ne instruieşte că: «Definiţiile false asupra banilor pot fi împărţite în două grupuri principale: acelea care îi consideră ca fiind mai mult decât o marfă şi acelea care îi consideră ca fiind mai puţin decât o marfă urmează o înşiruire pestriţă de scrieri asupra banilor, înşiruire din care nu se întrezăreşte nici cea mai îndepărtată înţelegere a istoriei reale a teoriei, şi apoi morala: Nu se poate tăgădui, de altfel, că cei mai mulţi din economiştii mai noi nu au acordat destulă importanţă particularităţilor care deosebesc banii de celelalte mărfuri (va să zică, totuşi mai mult decât o marfă sau mai puţin decât o marfă ?)... Din acest punct de vedere, reacţiunea semi-mercantifistă a lui Ganilh... nu este cu totul nefundată.» Roscher: «Die Grundlagen der Nationalökonomie», ediţia a 3-a, 1858, pag. 207-210.) Mai mult — mai puţin nu destul — din acest punct de vedere — nu cu totul ! Ce noţiuni precise! Şi asemenea vorbărie eclectică de profesor, domnul Roscher o botează, în modestia sa, drept metodă anatomicofiziologică a economiei politice! Un singur merit însă nu-i poate fi contestat: acela de a fi descoperit că banii sunt «o marfă agreabilă».

105

Capitolul trei BANII SAU CIRCULAŢIA MĂRFURILOR 1. Măsură a valorilor Pentru a simplifica lucrurile, presupun pretutindeni în această lucrare că marfa-bani o formează aurul. Prima funcţie a aurului constă în aceea că oferă lumii mărfurilor materialul pentru a-şi exprima valoarea, cu alte cuvinte că reprezintă valorile mărfurilor ca mărimi omonime, egale din punct de vedere calitativ şi comparabile din punct de vedere cantitativ. În modul acesta el funcţionează ca măsură generală a valorilor şi numai prin această funcţie a sa, aurul, marfa-echivalent specifică, devine bani. Mărfurile nu devin comensurabile prin intermediul banilor. Dimpotrivă, pentru că toate mărfurile, ca valori, sunt muncă omenească materializată, şi deci din capul locului comensurabile, ele pot să-şi măsoare în comun valorile în aceeaşi marfă specifică şi să o transforme astfel pe aceasta într-o măsură comună a valorii lor, adică în bani. Banii ca măsură a valorii sunt o formă de manifestare necesară a măsurii de valoare imanente a mărfurilor, adică a timpului de muncă. 50 Expresia de valoare a unei mărfi în aur — x marfă A = y marfă-bani — este forma bani sau preţul ei. O singură ecuaţie, ca de exemplu: 1 tonă de fier = 2 uncii de aur, este suficientă acum pentru a exprima în mod valabil din punct de vedere social valoarea fierului. Ecuaţia nu mai trebuie să-şi facă apariţia în rând cu ecuaţiile de valoare ale celorlalte mărfuri, pentru că marfa-echivalent, adică aurul, posedă deja caracter de bani. Forma valoare relativă generală a mărfurilor are deci acum din nou înfăţişarea formei valoare relative simple sau singulare a lor, ca la început. Pe altă parte, expresia de valoare relativă dezvoltată, adică seria infinită de expresii de valoare relativă, devine forma valoare relativă specifică a mărfii-bani. Dar această serie este dată deja, din punct de vedere social,
106

în preţurile mărfurilor. Nu avem decât să citim invers cotările dintr-o listă de preţuri ca să găsim reprezentată mărimea valorii banilor în toate mărfurile posibile. În schimb, banii nu au preţ. Pentru a putea participa la această formă valoare relativă unitară a celorlalte mărfuri, ei ar trebui raportaţi la ei înşişi ca la propriul lor echivalent. Preţul sau forma bani a mărfurilor este, ca şi forma valoare a lor în general, o formă distinctă de forma lor fizică reală, palpabilă; adică nimic altceva decât o formă ideală sau imaginară. Valoarea fierului, a pânzei, a grâului etc. există, cu toate că invizibilă, chiar în aceste lucruri; ea este reprezentată prin egalitatea sa cu aurul, o raportare la aur care nu există, decât ca o fantomă în capetele acestor lucruri. Paznicul mărfurilor trebuie deci să-şi bage limba în capul lor sau să le aplice câte un bileţel pentru a comunica lumii exterioare preţurile lor. 51 Întrucât exprimarea valorilor mărfurilor în aur are un caracter ideal, pentru această operaţiune nu este de asemeni utilizabil decât un aur imaginar sau ideal. Orice paznic de marfă ştie că este departe de a-şi transforma mărfurile în bani, dacă atribuie valorii lor forma preţului, adică forma imaginară, a aurului, şi că nu-i trebuie nici măcar un dram de aur real pentru a estima în aur milioane de valori de mărfuri. În funcţia lor de măsură a valorii banii servesc, deci, numai ca bani imaginari sau ideali. Din acest fapt au rezultat cele mai extravagante teorii. 52 Cu toate că pentru funcţia de măsură a valorii nu servesc decât banii imaginari, preţul depinde în totul de materialul real al banilor. Valoarea, adică cantitatea de muncă omenească pe care o conţine de exemplu o tonă de fier, este exprimată printr-o cantitate închipuită din marfa-bani, care conţine aceeaşi cantitate de muncă. După cum ca măsură de valoare serveşte aurul, argintul sau cuprul, valoarea tonei de fier ia expresii de preţ cu totul diferite, adică este reprezentată în cantităţi cu totul diferite de aur, argint sau cupru. Dacă, aşadar, două mărfuri diferite, de exemplu aurul şi argintul, servesc în acelaşi timp ca măsuri de valoare, toate mărfurile au două feluri diferite exprimate ale preţului, adică preţuri în aur şi preţuri în argint, care se împacă foarte bine între ele, atâta timp cât raportul dintre valoarea aurului şi cea a argintului rămâne neschimbat, de exemplu = 1: 15. Orice modificare a acestui raport de valoare perturbează însă raportul dintre preţurile în aur şi
107

preţurile în argint ale mărfurilor şi dovedeşte astfel în mod practic că o dublare a măsurii de valoare este în contrazicere cu funcţia acestei măsuri. 53 Mărfurile cu preţuri determinate se prezintă toate în forma: a marfă A = x aur; b marfă B = z aur, c marfă C = y aur etc., a, b şi c reprezentând mase determinate ale speţelor de mărfuri A, B şi C, iar x, z şi y reprezentând mase determinate ale aurului. Valorile mărfurilor sunt deci transformate în cantităţi imaginare de aur de diferite mărimi, adică, cu toată diversitatea extraordinară a corpurilor mărfurilor, în mărimi omonime, în mărimi de aur. În această calitate a lor de cantităţi de aur diferite, ele se compară şi se măsoară unele cu altele, născându-se necesitatea tehnică a unei raportări a lor la o cantitate de aur fixată, ca la o unitate de măsură a lor. Această unitate de măsură se transformă în etalon, prin subdiviziune în părţi aliquote. Înainte de a deveni bani, aurul, argintul, cuprul posedă deja asemenea etaloane în măsurile lor de greutate ca metale, astfel că, de exemplu, un pfund serveşte ca unitate de măsură, fiind pe de o parte subdivizat în uncii etc., şi pe de altă parte multiplicat în chintale etc. 54 Din această cauză, în orice circulaţie metalică denumirile existente ale etalonului de greutăţi constituie şi primele denumiri ale etalonului monetar sau ale etalonului preţurilor. Ca măsură a valorilor şi ca etalon al preţurilor banii îndeplinesc două funcţii cu totul diferite. Ei sunt măsură a valorilor ca încarnare a muncii omeneşti, iar etalon al preţurilor ca greutate de metal determinată. Ca măsură a valorilor, ei servesc pentru a transforma valorile mărfurilor diverse şi variate în preţuri, în cantităţi de aur imaginare; ca etalon al preţurilor ei măsoară aceste cantităţi de aur. Măsura valorilor măsoară mărfurile ca valori; etalonul preţurilor, dimpotrivă, măsoară cantităţile de aur cu ajutorul unei cantităţi de aur şi nu valoarea unei cantităţi de aur cu greutatea alteia. Pentru etalonul preţurilor este nevoie ca o greutate determinată de aur să fie fixată ca unitate de măsură. Aici, ca şi în toate celelalte determinări, de măsură ale unor mărimi omonime, fixitatea raporturilor de măsură devine decisivă. Etalonul preturilor îşi îndeplineşte, aşadar, funcţia sa cu atât mai bine, cu cât mai invariabil aceeaşi cantitate de aur serveşte ca unitate de măsură. Ca măsură a valorilor aurul poate să
108

servească numai pentru că el însuşi este un produs al muncii, deci o valoare care poartă în sine posibilitatea de a varia. 55 Este clar, în primul rând, că o schimbare în valoarea aurului nu-i afectează în niciun fel funcţia sa de etalon al preţurilor. Oricum ar varia valoarea aurului, cantităţi diferite de aur rămân întotdeauna în acelaşi raport de valoare unele faţă de altele. Dacă valoarea aurului ar scădea cu 1000%, 12 uncii de aur ar continua să posede de 12 ori atâta valoare cât o singură uncie de aur; ori la preţuri nu este vorba decât de raportul reciproc dintre diferite cantităţi de aur. Întrucât, pe de altă parte, o uncie de aur nu-şi schimbă nicidecum greutatea atunci când valoarea ei scade sau creşte, nici greutatea părţilor sale aliquote nu se schimbă, astfel că aurul ca etalon fix al preţurilor îndeplineşte întotdeauna acelaşi serviciu, oricum i-ar varia valoarea. Schimbarea în valoarea aurului nu afectează nici funcţia sa de măsură-a valorii. O asemenea schimbare atinge toate mărfurile în acelaşi timp; ea lasă deci neschimbate, caeteris paribus [celelalte împrejurări rămânând neschimbate], valorile lor relative reciproce, cu toate că acestea se exprimă acum, toate în preţuri aur mai ridicate sau mai scăzute decât înainte. Ca şi la reprezentarea valorii unei mărfi prin valoarea de întrebuinţare a altei mărfi, tot astfel şi la estimarea mărfurilor în aur se presupune doar că la un moment dat producerea unei anumite cantităţi de aur costă o anumită cantitate de muncă. În ceea ce priveşte mişcarea preţurilor mărfurilor în general, se aplică legile dezvoltate mai sus ale expresiei de valoare relative simple. Dacă valoarea monedei rămâne constantă, o urcare generală, a preţurilor mărfurilor este posibilă numai dacă se urcă valorile mărfurilor; dacă valorile mărfurilor sunt constante, o asemenea urcare este posibilă numai dacă valoarea monedei scade. Invers, o scădere generală a preţurilor mărfurilor nu este posibilă, valoarea monedei rămânând constantă, decât dacă, valoarea mărfurilor scade; dacă valorile mărfurilor sunt constante, o asemenea scădere nu este posibilă decât dacă valoarea monedei urcă. O urcare în valoarea monedei nu implică deci în mod necesar o scădere proporţională în preţurile mărfurilor, iar o scădere în valoarea monedei nu implică o urcare proporţională în preţurile mărfurilor. Lucrul acesta nu se întâmplă
109

decât la mărfuri cu valoare neschimbată. Astfel mărfurile a căror valoare creşte în mod uniform şi simultan cu valoarea monedei păstrează preţurile neschimbate. Dacă valoarea lor urcă mai încet sau mai repede decât valoarea monedei, scăderea sau urcarea preţurilor este determinată de diferenţa dintre mişcarea valorii lor şi aceea a valorii monedei etc. Dar să ne întoarcem acum la examinarea formei preţ. Denumirile monetare ale greutăţilor de metal se separă încet-încet de denumirile lor iniţiale ca greutăţi, din diferite cauze, dintre care decisive din punct de vedere istoric sunt următoarele: 1. Introducerea de monedă străină la popoare mai puţin dezvoltate; astfel, în Roma antică monedele de argint şi de aur au circulat la început ca mărfuri străine. Denumirile acestor monede străine sunt diferite de denumirile indigene ale greutăţilor. 2. Odată cu dezvoltarea bogăţiei, metalul mai puţin preţios este înlocuit în funcţia de măsură a valorii, de metalul mai preţios: arama de argint, argintul de aur, oricât de mult această succesiune ar contrazice cronologia poetică. 56 Astfel, livra era numele de monedă pentru o livră adevărată, de argint. Din moment ce aurul înlocuieşte argintul ca măsură a valorii, aceeaşi denumire este ataşată poate unei cincisprezecimi de livră de aur etc..., după raportul de valoare dintre aur şi argint. Livra ca nume de monedă şi livra ca simplă denumire de greutate a aurului sunt astfel separate. 57 3. Falsificarea de monedă practicată secole de-a rândul de către domnitor, care a făcut într-adevăr ca din greutatea iniţială a monedelor să nu rămână decât numele. 58 Aceste procese istorice au făcut din separarea denumirii monetare a greutăţilor de metal de denumirea lor obişnuită ca greutăţi un obicei general. Întrucât etalonul monetar este, pe de o parte, pur convenţional şi are nevoie, pe de altă parte, de valabilitate generală, el capătă în cele din urmă o reglementare legală. O greutate determinată a metalului preţios, de exemplu o uncie de aur, este împărţită în mod oficial în părţi aliquote, care sunt botezate cu nume legale, ca livră, taler etc. O asemenea parte aliquotă, care este astfel considerată ca unitate de măsură propriu-zisă a monedei, este subdivizată în alte părţi aliquote având denumiri legale, ca şiling, penny etc.59 Ca şi
110

mai înainte, etalonul monedei de metal continuă să fie format de anumite greutăţi de metal determinate. Ceea ce s-a schimbat este împărţirea şi nomenclatura. Aşadar, preţurile, cu alte cuvinte cantităţile de aur în care sunt transformate în mod ideal valorile mărfurilor, sunt exprimate acum prin denumirile monetare sau prin denumirile de calcul având valabilitate legală, ale etalonului aur. În loc de a se spune deci că un quarter de grâu valorează o uncie de aur, s-ar spune, în Anglia, că el valorează 3 l. st. 17 şilingi şi 101/2 pence. Cu ajutorul denumirilor lor monetare mărfurile îşi spun, aşadar, cât valorează, iar moneda serveşte ca monedă de calcul ori de câte ori este vorba de a determina un lucru ca valoare, şi deci în forma bani. 60 Numele unui lucru este cu totul exterior naturii sale. Eu nu ştiu nimic despre om, dacă ştiu că un om se numeşte Jacobus. Tot astfel în denumirile de monedă livră, taler, franc, ducat etc. dispare orice urmă a raportului de valoare. Confuzia cu privire la înţelesul misterios al acestor semne cabalistice este cu atât mai mare, cu cât denumirile monetare exprimă valoarea mărfurilor şi în acelaşi timp părţi aliquote ale unei greutăţi de metal, adică ale etalonului monedei. 61 Pe de altă parte, este necesar ca valoarea, spre deosebire de corpurile variate ale lumii mărfurilor, să ajungă a îmbrăca această formă obiectivă abstractă, dar şi pur socială. 62 Preţul este numele monetar al muncii materializate în marfă. Echivalenţa mărfii şi a cantităţii de bani al cărei nume reprezintă preţul ei este deci o tautologie,63 aşa cum în general expresia de valoare relativă a unei mărfi este întotdeauna expresia echivalenţei dintre două mărfuri. Dar dacă preţul ca expresie a mărimii valorii mărfii este expresia raportului ei de schimb cu banii, nu urmează, invers, că expresia raportului ei de schimb cu banii este în mod necesar expresia mărimii valorii ei. Să presupunem că o muncă socialmente necesară de aceeaşi mărime se exprimă în 1 quarter de grâu şi în 2 l. st. (aproximativ 1 /2 uncie de aur). Cele 2 l. st. sunt expresia în bani a mărimii de valoare a quarterului de grâu sau preţul său. Dacă împrejurările permit fixarea acestui preţ la 3 l. st. sau dacă ele impun fixarea lui la 1l. st., 1 l. st. şi 3 l. st. sunt prea mici sau prea mari ca expresii ale mărimii valorii grâului, dar ele sunt totuşi preţuri ale acestuia, căci în primul
111

rând ele sunt forma valoare a lui, adică bani, iar în al doilea rând ele sunt expresii ale raportului său de schimb cu banii. Condiţiile de producţie rămânând aceleaşi, adică forţa productivă a muncii rămânând neschimbată, pentru reproducerea quarterului de grâu trebuie întrebuinţat acelaşi timp de muncă social ca mai înainte. Faptul acesta nu depinde nici de voinţa producătorului de grâu, nici de aceea a celorlalţi posesori de mărfuri. Mărimea valorii mărfii exprimă, aşadar, un raport necesar faţă de timpul de muncă social, raport care este imanent procesului de formare a mărfii. Prin transformarea mărimii valorii în preţ, acest raport necesar apare ca raport de schimb al unei mărfi cu marfa-bani existentă în afara ei. Dar în acest raport îşi poate găsi expresia atât mărimea valorii mărfii cât şi plusul sau minusul în schimbul căruia această marfă este de vânzare în anumite împrejurări. Posibilitatea unui dezacord cantitativ între preţ şi mărimea valorii, adică posibilitatea unei abateri a preţului de la mărimea valorii, se află deci în însăşi forma preţ. Acesta nu este un defect al acestei forme, ci, dimpotrivă, face din ea forma adecvată a unui mod de producţie în care regula nu se poate impune decât ca lege medie oarbă a iregularităţii. Forma preţ nu conţine însă numai posibilitatea dezacordului cantitativ dintre mărimea valorii şi preţ, adică dintre mărimea valorii şi expresia ei în bani; ea poate să conţină o contradicţie calitativă, astfel că preţul încetează cu totul de a fi expresiune de valoare, cu toate că banii nu sunt decât forma valoare a mărfurilor. Lucruri care în sine nu sunt mărfuri, ca de exemplu conştiinţa, onoarea etc., pot fi de vânzare, luând astfel, prin preţul care se plăteşte în schimbul lor, forma de mărfuri. Un lucru poate deci să aibă în mod formal un preţ, fără a avea valoare. Expresia de preţ devine imaginară aici, ca şi anumite mărimi în matematici. Pe de altă parte, şi forma preţ imaginară, ca de exemplu preţul pământului necultivat, care nu are valoare, pentru că în el nu se află materializată muncă omenească, poate ascunde un raport de valoare real sau unul derivat dintr-un asemenea raport real. Ca şi forma valoare relativă în general, preţul exprimă valoarea unei mărfi, de exemplu a unei tone de fier, prin aceea că o anumită cantitate de echivalent, de exemplu o uncie de aur, poate fi
112

schimbată în mod nemijlocit cu fierul, dar nu invers, prin aceea că fierul, la rândul lui, poate fi schimbat în mod nemijlocit cu aurul. Pentru a funcţiona deci în mod practic ca valoare de schimb, marfa trebuie să se lepede de trupul ei natural, să se transforme din aur închipuit în aur real, cu toate că această transsubstanţiere îi vine probabil cu mult „mai greu” decât îi vine „conceptului” lui Hegel trecerea de la necesitate la libertate, sau unui homar spargerea carapacei sale, sau în fine sfântului Ieronim lepădarea vechiului Adam. 64 Pe lângă înfăţişarea ei reală,ca fier de exemplu, marfa poate poseda în preţ înfăţişare ideală de valoare, adică înfăţişare închipuită de aur, dar ea nu poate fi în acelaşi timp fier real şi aur real. Pentru a i se da un preţ, este suficient să considerăm ca fiind egal cu ea un aur imaginar. Pentru ca să-i facă stăpânului ei serviciul unui echivalent general, ea trebuie înlocuită cu aur. Dacă posesorul fierului şi-ar oferi, de pildă, marfa sa posesorului unei mărfi mondene şi ar argumenta că preţul fierului constituie forma bani, personajul monden i-ar răspunde aşa cum i-a răspuns în cer sfântul Petru lui Dante, atunci când acesta îi spuse formula profesiunii de credinţă „Assai bene e trascorsa D'esta moneda gia la lega e'l peso, Ma dimmi se tu l'hai nella tua borsa.” * Forma preţ implică faptul ca mărfurile să poată fi înstrăinate contra bani; de asemeni ea implică necesitatea acestei înstrăinări. Pe de altă parte, aurul funcţionează ca măsură de valoare ideală numai pentru că circulă deja în procesul de schimb în calitate de marfăbani. În măsura ideală a valorilor stă deci la pândă moneda metalică. 2. Mijloc de circulaţie a) Metamorfoza mărfurilor S-a văzut că procesul de schimb al mărfurilor conţine raporturi care se contrazic şi care se exclud unul pe celălalt. Dezvoltarea mărfii nu rezolvă aceste contradicţii, creează însă forma în care ele se pot mişca. Aceasta este în general metoda prin care se rezolvă contradicţiile reale.
113

Astfel este o contradicţie, de pildă, ca un corp să fie în mod continuu atras de alt corp şi să fie în mod tot atât de continuu respins de el. Elipsa este una din formele de mişcare în care această contradicţie se realizează şi se rezolvă în acelaşi timp. În măsura în care procesul de schimb transferă mărfurile din mâna în care sunt non-valori de întrebuinţare în mâna în care sunt valori de întrebuinţare, este un schimb de materii social, analog celui fiziologic. Produsul unei categorii de muncă utilă înlocuieşte pe cel al alteia. Odată ajunsă la locul în care serveşte ca valoare de întrebuinţare, marfa cade din sfera schimbului de mărfuri în sfera consum. Trebuie să cercetăm deci procesul întreg după latura sa formală, adică numai schimbarea formei sau metamorfoza mărfurilor, metamorfoză care efectuează schimbul social de materii. Înţelegerea cu totul defectuoasă a acestei schimbări a formei se datorează, abstracţie făcând de confuzia cu privire la însăşi noţiunea de valoare, faptului că orice schimbare a formei unei mărfi se efectuează prin schimbul a două mărfuri, a unei mărfi comune şi a mărfii-bani. Dacă reţinem numai acest moment material, adică schimbul mărfii cu aurul, trecem cu vederea tocmai ceea ce trebuie să vedem, anume ce se întâmplă cu forma. Se trece cu vederea că aurul ca simplă marfă nu este bani şi că celelalte mărfuri se raportează ele însele, prin preţurile lor, la aur ca la propria lor întruchipare în bani. La început mărfurile intră în procesul de schimb neaurite, neîndulcite, aşa cum s-au născut. Procesul de schimb produce o dedublare a mărfii în marfă şi bani, un antagonism exterior în care ele îşi reprezintă antagonismul lor interior dintre valoare de întrebuinţare şi valoare. În acest antagonism mărfurile ca valori de întrebuinţare se întâlnesc cu banii ca valoare de schimb. Pe de altă parte, ambele laturi ale antagonismului sunt mărfuri, adică unităţi de valoare de întrebuinţare şi de valoare. Dar această unitate de deosebiri se manifestă invers pe fiecare din cei doi poli şi realizează în acelaşi timp, prin acest fapt, raportul lor de reciprocitate. Marfa este în mod real valoare de întrebuinţare; caracterul ei de valoare nu apare decât în mod ideal în preţ, care o raportează la aurul ce se află în faţa ei ca la întruchiparea reală de valoare a sa. Invers, materia aurului nu contează decât ca materie-valoare, ca bani. Ea este reală, deci este
114

valoare de schimb. Valoarea sa de întrebuinţare nu mai apare decât în mod ideal în seria de expresii de valoare relativă, în care ea se raportează la mărfurile ce-i stau în faţă ca la ansamblul formelor sale de întrebuinţare reale. Aceste forme antagoniste ale mărfurilor sunt formele de mişcare reale ale procesului lor de schimb. Să însoţim acum pe un posesor oarecare de mărfuri, de pildă pe vechiul nostru cunoscut, ţesătorul, pe scena procesului de schimb, adică pe piaţa de mărfuri. Marfa sa, 20 coţi de pânză, are 1 preţ determinat. Preţul ei e de 2 l. st. El o schimbă cu 2 l. st. şi, om cu vederi tradiţionaliste, schimbă apoi cele 2 l. st. cu o biblie având acelaşi preţ. Pânza, care pentru el nu este decât marfă, adică purtător de valoare, este înstrăinată pentru aur, întruchipat de valoare a ei, iar în această întruchipare ea este din nou înstrăinată în schimbul altei mărfi, al bibliei, care va ajunge însă sub forma de obiect de întrebuinţare în casa ţesătorului, unde va satisface nevoi de înălţare sufletească. Procesul de schimb al mărfii se efectuează deci în 2 metamorfoze opuse şi complementare – transformarea mărfii în bani şi retransformarea ei din bani în marfă.65 Momentele metamorfozei mărfii sunt în acelaşi timp acte comerciale ale posesorului mărfii: vânzarea, schimbul mărfii pentru bani; cumpărarea, schimbul banilor pentru marfă; iar unitatea ambelor acte: a vinde pentru a cumpăra. Dacă ţesătorul priveşte acum rezultatul final al tranzacţiilor sale, el vede că posedă o biblie în locul pânzei, în locul mărfii sale iniţiale altă marfă de aceeaşi valoare, dar de utilitate diferită. În acelaşi mod el ajunge în posesia şi a celorlalte mijloace de subzistenţă şi de producţie ale sale. Din punctul său de vedere, întreg procesul nu face decât să efectueze schimbul produsului muncii sale cu produsul muncii altuia, adică schimbul de produse. Procesul de schimb al mărfii se efectuează deci în următoarea succesiune de forme: Marfă – Bani – Marfă M–B–M După conţinutul său material, mişcarea M – M, adică schimbul unei mărfi contra alteia, constituie schimbul de materii al muncii sociale, cu al cărui rezultat procesul însuşi ia sfârşit. M – B. Prima metamorfoză a mărfii sau vânzarea. Saltul
115

valorii mărfii din trupul mărfii în trupul aurului este, cum m-am exprimat în altă parte, saltul mortal al mărfii. Dacă el nu reuşeşte, e drept că nu marfa este în pierdere, ci posesorul de marfă. Diviziunea socială a muncii face ca munca să fie unilaterală, aşa cum face ca nevoile sale să fie multilaterale. Tocmai din această cauză produsul său îi serveşte numai ca valoare de schimb. Dar numai în bani găseşti acestui produs o formă de echivalent generală, valabilă din punct de vedere social, iar banii se află în buzunarul altuia. Pentru a-i scoate de acolo, marfa trebuie să fie în primul rând valoare de întrebuinţare pentru posesorul de bani; munca cheltuită cu producerea ei trebuie deci să fi fost cheltuită în formă utilă din punct de vedere social, adică trebuie să se verifice ca o ramură a diviziunii sociale a muncii. Dar diviziunea muncii este un organism de producţie spontan, ale cărui fire au fost toarse şi se torc fără ştirea producătorilor de mărfuri. Poate că marfa este produsul unui nou fel de muncă, ce pretinde a satisface o necesitate nouă sau vrea să provoace ea însăşi o asemenea necesitate. O categorie de muncă specială, care ieri mai era încă o funcţie între numeroasele funcţii ale aceluiaşi producător de mărfuri, se poate rupe astăzi din acest ansamblu, devine independentă, şi trimite pe piaţă tocmai din această cauză produsul ei parţial sub formă de marfă independentă. Împrejurările pot fi coapte sau nu pentru acest proces de separare. Astăzi produsul satisface o nevoie socială. Mâine el va fi înlocuit poate, în totalitate sau parţial, de un produs asemănător. Chiar dacă munca este o ramură recunoscută a diviziunii sociale a muncii, cum este munca ţesătorului, acest lucru nu asigură deloc celor 20 coţi de pânză valoarea sa de întrebuinţare. Dacă nevoia socială de pânză, care, ca orice alt lucru, îşi are limitele sale, a fost satisfăcută deja de către ţesătorii concurenţi, produsul amicului nostru devine excedentar, superfluu şi deci inutil. Calul de dar nu se caută la dinţi, dar ţesătorul nu merge la piaţă pentru a face cadouri. Să presupunem însă că valoarea de întrebuinţare a produsului său se verifică şi că deci banii sunt atraşi de marfa sa. Se pune însă chestiunea: Câţi bani? E drept că răspunsul se află anticipat în preţul mărfii, expresie a mărimii valorii sale. Facem abstracţie de eventualele erori de calcul pur subiective ale posesorului mărfii, care pe piaţă se corectează imediat pe cale obiectivă. Presupunem că el nu a cheltuit pentru produsul său decât
116

media socialmente necesară a timpului de muncă. Preţul mărfii nu este deci decât numele monetar al cantităţii de muncă socială materializată în ea. Dar fără consimţământul şi fără ştirea ţesătorului nostru, condiţiile tradiţionale de producţie ale ţesătoriei au intrat în fierbere. Ceea ce ieri era fără posibilitate de discuţie timp de muncă socialmente necesar pentru producerea unui cot de pânză, astăzi încetează de a mai fi, lucru pe care posesorul de bani îl demonstrează cu aprindere după listele de preţuri ale diferiţilor concurenţi ai prietenului nostru. Din nefericire pentru el, există mulţi ţesători pe lume. Să presupunem, în sfârşit, că fiecare bucată de pânză existentă pe piaţă nu conţine decât timp de muncă socialmente necesar. Cu toate acestea, suma totală a acestor bucăţi poate să conţină timp de muncă cheltuit în mod inutil. Dacă stomacul pieţei nu este în stare să absoarbă cantitatea totală de pânză la preţul normal de 2 şilingi cotul, acest lucru dovedeşte că o parte prea mare a totalităţii timpului de muncă social a fost cheltuită sub forma ţesătoriei. Rezultatul este acelaşi ca şi în cazul că fiecare ţesător în parte ar fi cheltuit pentru produsul său individual mai mult decât timpul de muncă socialmente necesar. Aici toţi au o soartă comună. Toată pânza de pe piaţă este considerată doar ca un singur articol de comerţ, iar fiecare bucată doar ca o parte aliquotă a acestuia. Şi de fapt valoarea fiecărui cot de pânză în parte nu este decât materializarea aceleiaşi cantităţi socialmente determinate de muncă omenească egală. ** Precum se vede, marfa iubeşte banii, dar „the course of true love never does run smooth” [drumul iubirii adevărate nu este niciodată neted]. Tot atât de accidentală şi de spontană ca structura calitativă, este şi structura cantitativă a organismului social de producţie, care îşi reprezintă ale sale membra disjecta [membre împrăştiate] în sistemul de diviziune a muncii. Posesorii noştri de mărfuri descoperă, aşadar, că aceeaşi diviziune a muncii, care face din ei producători particulari independenţi, face ca procesul social de producţie şi raporturile lor în acest proces să fie independente de ei ca independenţa reciprocă a persoanelor să-şi găsească o completare într-un sistem total de dependenţă materială. Diviziunea muncii transformă produsul muncii în marfă şi prin aceasta face necesară transformarea lui în bani. Ea face în
117

acelaşi timp ca reuşita acestei transsubstanţieri să fie accidentală. Aici însă fenomenul trebuie privit în puritatea sa, trebuie deci să presupunem că el se desfăşoară în mod normal. Dacă, în general, fenomenul are loc şi marfa poate fi vândută, se efectuează întotdeauna schimbarea formei sale, cu toate că se poate, ca abatere de la normal,ca această schimbare a formei să se piardă sau să se adauge substanţă, adică mărime de valoare. Unuia din posesorii de mărfuri aurul îi înlocuieşte marfa, iar celuilalt marfa îi înlocuieşte aurul. Fenomenul concret este faptul că marfa şi aurul, cei 20 coţi de pânză şi cele 2 l. st. îşi schimbă stăpânul sau locul;acesta este deci schimbul. Dar cu ce este schimbată marfa? Cu propria sa întruchipare generală de valoare. Dar aurul? Cu o formă specială a valorii sale de întrebuinţare. De ce aurul figurează în faţa pânzei ca bani? Pentru că preţul ei de 2 l. st., adică numele ei monetar, o raportează deja la aur ca la bani. Marfa este dezbrăcată de forma sa iniţială de marfă, prin înstrăinarea ei, adică în momentul în care valoarea ei de întrebuinţare atrage în mod real aurul, care este doar închipuit,în preţul ei. Aşadar, realizarea preţului sau a formei valoare doar ideale a mărfii este totodată, în mod invers, realizarea valorii de întrebuinţare doar ideale a banilor; transformarea mărfii în bani este în acelaşi timp transformarea banilor în marfă. Procesul unic este un proces bilateral, adică vânzare la polul posesorului de marfă şi cumpărare la polul opus al posesorului de bani. Sau: vânzarea este cumpărare, M—B este în acelaşi timp B—M. 66 Până în prezent nu cunoaştem niciun alt raport economic între oameni, afară de raportul lor ca posesori de mărfuri, un raport în care ei îşi însuşesc produsul muncii altuia numai înstrăinându-l pe al lor propriu. Un posesor de mărfuri poate să se înfăţişeze deci altuia ca posesor de bani sau numai pentru că produsul său are din natură forma bani, adică este material de bani, ca aurul etc., sau pentru că propria sa marfă a năpârlit deja şi a lepădat forma sa de întrebuinţare iniţială. Pentru a funcţiona ca bani, aurul trebuie, bineînţeles, să intre printr-un punct oarecare pe piaţa de mărfuri. Acest punct se află la sursa sa, la producţie, unde el este schimbat, ca produs imediat al muncii, contra altui produs al muncii având aceeaşi valoare. Dar din acest moment el reprezintă în mod continuu preţuri realizate ale mărfurilor.67
118

Abstracţie făcând de schimbul dintre aur şi marfă care se efectuează chiar la sursă, la producţie, aurul reprezintă în mâna fiecărui posesor de mărfuri forma lepădată a mărfii sale înstrăinate, produs al vânzării sau al primei metamorfoze a mărfii M—B. 68 Aurul a devenit monedă ideală sau măsură a valorii, pentru că toate mărfurile îşi măsurau valorile lor în el, făcând din el contrariul imaginar al formei lor de întrebuinţare, adică întruchiparea valorii lor. El devine monedă reală, pentru că mărfurile, prin înstrăinarea lor universală, fac din el forma de întrebuinţare pe care au lepădat-o sau au transformat-o în mod real, deci întruchiparea reală a valorii lor. Ca întruchipare de valoare, marfa leapădă orice urmă a valorii sale naturale de întrebuinţare şi a muncii utile speciale care a produs-o, pentru a se metamorfoza în materia socială uniformă pe care o constituie munca omenească nediferenţiată. Privind banii, nu vedem aşadar, de ce natură este marfa care s-a transformat în bani. În forma bani o marfă arată ca şi cealaltă. Banii pot, aşadar, să fie gunoi, cu toate că gunoiul nu este bani. Să presupunem că cele două lire sterline, în schimbul cărora ţesătorul nostru îi înstrăinează marfa, reprezintă chipul transformat al unui quarter de grâu. Vânzarea pânzei, M—B, este în acelaşi timp cumpărarea ei, B—M. Dar ca vânzare a pânzei acest proces începe o mişcare ce se termină cu contrariul său, cu cumpărarea Bibliei; ca cumpărare a pânzei el încheie o mişcare care a început cu contrariul său, cu vânzarea grâului. M—B (pânză—bani), această primă fază a lui M— B—M (pânză—bani—biblie), este în acelaşi timp B—M (bani—pânză), ultima fază a altei mişcări MB—M (grâu—bani—pânză). Prima metamorfoză a unei mărfi, transformarea ei din forma marfă în bani, este întotdeauna, în mod simultan, a doua metamorfoză, opusă, a altei mărfi, adică retransformarea ei din forma bani în marfă. 69 B—M. Metamorfoza a doua, finală, a mărfii: cumpărarea. Fiind forma de care toate celelalte mărfuri s-au lepădat sau produsul înstrăinării lor generale, banii sunt marfa alienabilă în mod absolut. Ei citesc toate preţurile invers şi se oglindesc astfel în toate corpurile de mărfuri ca în materialul docil al propriei lor transformări în marfă. În acelaşi timp preţurile, aceste ocheade pe care mărfurile le aruncă banilor, indică limitele posibilităţii de transformare a acestora, aşadar cantitatea lor. Întrucât în procesul de
119

transformare a ei în bani, marfa dispare, din examinarea banilor nu vom cunoaşte cum au ajuns ei în mâna posesorului lor sau care a fost lucrul care s-a transformat în bani. Non olet [nu miroase], oricare le-ar fi originea. Dacă ei reprezintă pe de o parte marfa vândută, ei reprezintă pe de altă parte mărfuri care pot fi cumpărate. 70 B—M, cumpărarea, este în acelaşi timp vânzarea, M—B; ultima metamorfoză a unei mărfi este deci în acelaşi timp prima metamorfoză a altei mărfi. Pentru ţesătorul nostru istoria mărfii sale se încheie cu Biblia în care el şi-a retransformat cele 2 l. st. Dar vânzătorul Bibliei transformă cele 2 l. st. încasate de la ţesător în rachiu. B—M, faza finală a lui M—B—M (pânză—bani—biblie), este în acelaşi timp M—B, prima fază a lui M—B—M (biblie—bani—rachiu). Întrucât producătorul de marfă nu furnizează decât un produs unilateral, el îl vinde adesea în cantităţi mai mari, în timp ce nevoile sale multilaterale îl silesc să fărâmiţeze într-una preţul realizat, adică suma de bani încasată, într-un mare număr de cumpărări. O vânzare se termină, deci, cu numeroase cumpărări de mărfuri diferite. Metamorfoza finală a unei mărfi formează astfel o sumă de metamorfoze prime ale altor mărfuri. Dacă privim acum metamorfoza totală a unei mărfi, de exemplu a pânzei; vedem în primul rând că ea constă din două mişcări opuse şi complementare, M—B şi B—M. Aceste două transformări opuse ale mărfii se efectuează în două procese sociale opuse în care funcţionează posesorul de mărfuri şi se reflectă în două caractere economice opuse ale acestuia. Ca agent al vânzării el devine vânzător, ca agent al cumpărării el devine cumpărător. Dar aşa cum în fiecare metamorfoză a mărfii cele două forme ale ei, forma marfă şi forma bani, există în mod simultan dar la poli opuşi, tot astfel fiecare posesor de mărfuri ca vânzător are în faţa sa alt cumpărător, iar ca cumpărător alt vânzător. Aşa cum aceeaşi marfă parcurge în mod succesiv cele două metamorfoze contrare, marfa devenind bani iar banii marfă, tot astfel acelaşi posesor de marfă joacă în mod succesiv rolurile de vânzător şi de cumpărător. Caracterele acestea nu sunt deci fixe; ele schimbă în mod necontenit persoana în cadrul circulaţiei mărfurilor. Metamorfoza totală a unei mărfi presupune, în forma ei cea mai simplă, patru extreme şi trei personae dramatis [personaje ale
120

acţiunii]. Mai întâi, marfa se întâlneşte cu banii ca întruchipare a valorii ei, care posedă realitate materială metalică dincolo, în buzunarul altuia. Astfel posesorul de marfă se întâlneşte cu posesorul de bani. Îndată ce marfa este transformată în bani, aceştia devin forma ei de echivalent în dispariţie, a cărei valoare de întrebuinţare sau conţinut există dincoace, în corpurile altor mărfuri. Punct final al primei transformări a mărfii, banii sunt în acelaşi timp punctul de plecare al celei de a doua. Astfel vânzătorul din primul act devine cumpărător în al doilea, în care el se întâlneşte cu un al treilea posesor de marfă ca vânzător. 71 Cele două faze de mişcare inverse ale metamorfozei mărfurilor formează un ciclu: forma marfă, lepădarea formei marfă, întoarcerea la forma marfă. E drept că aici marfa însăşi are o determinare antagonistă. La punctul de plecare ea este non-valoare de întrebuinţare, la punctul final ea este valoare de întrebuinţare pentru posesorul ei. Astfel banii apar mai întâi sub forma cristalului de valoare solid în care se transformă marfa, pentru ca apoi să dispară ca simplă formă de echivalent al ei. Cele două metamorfoze care formează ciclul unei mărfi formează în acelaşi timp metamorfozele parţiale inverse ale altor două mărfuri. Aceeaşi marfă (pânza) deschide seria propriilor sale metamorfoze şi încheie metamorfoza totală a altei mărfi (a grâului). În timpul primei sale transformări, adică al vânzării, ea joacă ambele roluri în propria sa persoană. Sub forma de crisalidă de aur însă, în care ea urmează drumul oricărei făpturi, ea încheie în acelaşi timp prima metamorfoză a unei a treia mărfi. Ciclul pe care îl descrie deci seria de metamorfoze a fiecărei mărfi se împleteşte în mod inextricabil cu ciclurile altor mărfuri. Procesul total constituie circulaţia mărfurilor. Circulaţia mărfurilor se deosebeşte de schimbul direct de produse nu numai în mod formal, dar şi prin anumite trăsături de esenţă. Să aruncăm o privire retrospectivă asupra procesului. Nu încape îndoială că ţesătorul a schimbat pânza cu Biblia, adică marfa sa proprie cu marfa altuia. Dar fenomenul acesta nu este adevărat decât pentru el. Vânzătorul de biblii, care preferă lucrurilor calme pe cele aprinse, nu s-a gândit să-şi schimbe Biblia cu pânza, aşa cum ţesătorul nu ştie că pânza sa a fost schimbată cu grâu etc. Marfa lui B înlocuieşte marfa lui
121

A, dar A şi B nu-şi schimbă în mod reciproc mărfurile. Acest fapt se poate întâmpla ca A şi B să cumpere în mod reciproc unul de la altul, dar un asemenea raport special nu este nicidecum condiţionat de raporturile generale ale circulaţiei mărfurilor. Pe de o parte, se vede aici cum schimbul de mărfuri rupe barierele individuale şi locale ale schimbului direct de produse şi dezvoltă schimbul de materii al muncii omeneşti. Pe de altă parte, se dezvoltă un cerc întreg de raporturi naturale de ordin social, necontrolabile de către persoanele care acţionează. Ţesătorul nu poate să vândă pânza, decât pentru că ţăranul a vândut deja grâul, vânzătorul de biblii nu poate să-şi vândă biblia, decât pentru că ţesătorul a vândut pânza, iar distilatorul nu poate să-şi vândă apa transformată în rachiu, decât pentru că celălalt a vândut apa vieţii veşnice etc. Din această cauză, procesul de circulaţie nici nu se termină, ca schimbul direct de produse, prin faptul că valorile de întrebuinţare şi-au schimbat locul, adică stăpânul. Banii nu dispar prin faptul că în cele din urmă au ieşit din seria de metamorfoze a unei mărfi. Ei ocupă mereu acel loc din circulaţie care a fost eliberat de una din mărfuri. Astfel, de exemplu, în metamorfoza totală a pânzei: pânză—bani—biblie, mai întâi pânza iese din circulaţie, locul îi este ocupat de bani; apoi biblia iese din circulaţie, locul îi este ocupat de bani. Înlocuirea unei mărfi prin altă marfă face în acelaşi timp ca de o a treia mână să rămână lipită marfa-bani.72 Circulaţia generează într-una bani. Nimic nu poate fi mai insipid decât dogma după care circulaţia mărfurilor ar condiţiona un echilibru necesar între vânzări şi cumpărări pentru că fiecare vânzare este cumpărare, şi vice-versa. Dacă acest lucru înseamnă că numărul vânzărilor realmente efectuate este egal cu numărul cumpărărilor realmente efectuate, nu avem de-a face decât cu o tautologie plată. Dar ceea ce ea vrea să dovedească e că vânzătorul îşi aduce la piaţă pe propriul său cumpărător. Vânzarea şi cumpărarea sunt un act identic, ca raport reciproc între două persoane opuse în mod polar, adică între posesorul de marfă şi posesorul de bani. Ele formează două acte opuse în mod polar, ca acţiuni ale aceleiaşi persoane. Identitatea dintre vânzare şi cumpărare implică deci că marfa devine inutilă, dacă, aruncată în retorta alchimistă a circulaţiei, ea nu revine de acolo sub formă de bani, adică dacă nu este vândută de posesorul de marfă, deci cumpărată de posesorul
122

de bani. Acea identitate mai implică apoi că procesul, dacă reuşeşte, formează un punct de repaos, o perioadă de viaţă a mărfii, care poate să dureze un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. Întrucât prima metamorfoză a mărfii este în acelaşi timp vânzare şi cumpărare, acest proces parţial este în acelaşi timp un proces independent. Cumpărătorul are marfa iar vânzătorul are banii, adică o marfă care păstrează formă circulatorie, indiferent dacă apare din nou pe piaţă mai devreme sau mai târziu. Nimeni nu poate să vândă fără ca altul să cumpere. Dar nimeni nu este obligat să cumpere imediat, pentru că el însuşi a vândut. Circulaţia rupe barierele temporale, locale şi individuale ale schimbului de produse tocmai prin faptul că scindează identitatea imediată care există aici între înstrăinarea prin schimb a produsului propriu şi achiziţionarea prin schimb a produsului altuia, punând în locul ei antagonismul dintre vânzare şi cumpărare. Faptul că operaţiunile independente care îşi stau faţă în faţă formează o unitate interioară înseamnă în acelaşi timp că unitatea interioară a lor se mişcă în antagonisme exterioare. Dacă afirmarea independentă în exterior a acestor operaţiuni, dependente în interior pentru că sunt complementare, merge până la un anumit punct, unitatea se impune în mod forţat printr-o criză. Contradicţia, imanentă mărfii, dintre valoarea de întrebuinţare şi valoare, contradicţia muncii particulare care trebuie să se manifeste în acelaşi timp sub formă de muncă socială nemijlocită, contradicţia muncii concrete speciale care în acelaşi timp este considerată muncă generală abstractă, contradicţia dintre personificarea obiectului şi obiectivarea persoanelor, această contradicţie imanentă îşi găseşte formele de mişcare dezvoltate în antagonismele metamorfozei mărfurilor. Aceste forme conţin deci posibilitatea, dar numai posibilitatea, crizelor. Transformarea acestei posibilităţi în realitate cere un complex întreg de împrejurări, care din punctul de vedere al circulaţiei simple a mărfurilor nici nu există încă. 73 Ca mijlocitori ai circulaţiei mărfurilor, banii iau funcţia de mijloc de circulaţie.

123

b) Circulaţia banilor Metamorfoza în care se efectuează schimbul produselor muncii, M—B—M, cere ca aceeaşi valoare să formeze ca marfă punctul de plecare al procesului şi să se întoarcă la acelaşi punct ca marfă. Mişcarea aceasta a mărfurilor este deci o mişcare ciclică. Pe de altă parte, aceeaşi formă exclude mişcarea ciclică a banilor. Rezultatul ei este îndepărtarea continuă a banilor de la punctul lor de plecare, nu întoarcerea la el. Atâta timp cât vânzătorul păstrează la el chipul transformat al mărfii sale, adică banii, marfa se află în stadiul primei metamorfoze, adică a parcurs numai prima jumătate a circulaţiei sale. Dacă procesul: a vinde pentru a cumpăra a fost desăvârşit, atunci banii au şi dispărut din nou din mâna posesorului lor iniţial. E drept că dacă ţesătorul, după ce a cumpărat Biblia, vinde din nou pânză, banii se întorc şi ei în mâna sa. Dar ei nu se întorc prin efectul circulaţiei primilor 20 coţi de pânză, care, dimpotrivă, a făcut ca ei să treacă din mâinile ţesătorului în cele ale vânzătorului de biblii. Ei nu se întorc decât prin reînnoirea sau repetarea aceluiaşi proces de circulaţie cu altă marfă şi se termină şi aici cu acelaşi rezultat ca şi în primul caz. Forma de mişcare pe care circulaţia mărfurilor o imprimă în mod direct banilor constă deci în îndepărtarea lor continuă de punctul de plecare, în trecerea lor din mâna unui posesor de mărfuri în a altuia, adică în circulaţia lor (currency, cours de la monnaie). Circulaţia banilor prezintă repetarea continuă şi monotonă a aceluiaşi proces. Marfa se află întotdeauna de partea vânzătorului, iar banii de partea cumpărătorului, ca mijloc de cumpărare. Ei funcţionează ca mijloc de cumpărare prin faptul că realizează preţul mărfii. Realizându-l pe acesta, ei trec marfa din mâna vânzătorului în mâna cumpărătorului, trecând ei înşişi în acelaşi timp din mâna cumpărătorului în mâna vânzătorului, pentru a repeta acelaşi proces cu altă marfă. Faptul că această formă unilaterală a mişcării banilor ia naştere din mişcarea de formă bilaterală a mărfii, este ascuns. Natura însăşi a circulaţiei mărfurilor dă naştere unei aparenţe contrare. Prima metamorfoză a mărfii este vizibilă nu numai ca mişcare a banilor, ci ca mişcare a mărfii, dar a doua metamorfoză a ei este vizibilă numai ca mişcare a banilor. În prima jumătate a circulaţiei sale marfa îşi
124

schimbă locul cu banii. În modul acesta, forma ei de întrebuinţare iese din sfera circulaţiei şi trece în sfera consumaţiei. 74 Locul îl ia chipul de valoare al ei sau larva bani a ei. A doua jumătate a circulaţiei sale ea nu o mai parcurge în propria sa piele naturală, ci în pielea ei de aur. Continuitatea mişcării trece astfel cu totul de partea banilor şi aceeaşi mişcare, care în ceea ce priveşte marfa cuprinde două mişcări opuse, cuprinde, ca mişcare proprie a banilor, mereu acelaşi proces: ei îşi schimbă mereu locul cu altă marfă. Rezultatul circulaţiei mărfurilor, adică înlocuirea unei mărfi prin altă marfă, apare deci ca provenind nu din propria schimbare de formă a mărfii, ci din funcţia de mijloc de circulaţie a banilor, care face ca mărfurile, în sine nemişcate, să circule, trecându-le din mâna în care sunt non-valori de întrebuinţare, în mâna în care sunt valori de întrebuinţare, şi anume întotdeauna în direcţie opusă propriului lor mers. Ei îndepărtează în mod continuu mărfurile din sfera circulaţiei, luându-le într-una locul în circulaţie şi îndepărtându-se astfel de propriul lor punct de plecare Cu toate că mişcarea banilor nu este deci decât expresia circulaţiei mărfurilor, circulaţia mărfurilor apare dimpotrivă numai ca rezultat al mişcării. Pe de altă parte, banii nu au funcţia de mijloc de circulaţie decât pentru că ei constituie valoarea personificată a mărfurilor. Mişcarea lor ca mijloc de circulaţie nu este deci de fapt decât propria schimbare de formă a mărfurilor. Această mişcare trebuie să se reflecte deci în mod vizibil în circulaţia banilor. Astfel, de exemplu, pânza îşi transformă mai întâi forma marfă în forma bani a sa. Capătul din urmă al primei metamorfoze M—B, forma bani, devine astfel capătul iniţial al ultimei metamorfoze B—M, adică al retransformării sale în biblie. Dar fiecare din aceste schimbări de formă se efectuează prin schimbul dintre marfă şi bani, prin faptul că ele îşi iau în mod reciproc locul. Aceleaşi monede ajung, ca formă de care marfa s-a lepădat, în mâna vânzătorului şi o părăsesc ca formă absolut alienabilă a mărfii. Ele îşi schimbă locul de două ori. Prima metamorfoză a pânzei aduce aceste monede în buzunarul ţesătorului, a doua le scoate din nou de acolo. Cele două schimbări de formă opuse ale aceleiaşi mărfi se oglindesc deci în îndoita schimbare de loc a banilor în direcţii opuse. Dacă însă nu au loc decât metamorfoze unilaterale de mărfuri, fie că e vorba numai de vânzări sau numai de cumpărări, aceiaşi bani
125

îşi schimbă de asemeni locul numai o singură dată. A doua schimbare de loc a lor exprimă întotdeauna a doua metamorfoză a mărfii, adică retransformarea din bani în marfă. În repetarea mereu înnoită a schimbării locului aceloraşi monede se oglindeşte nu numai seria de metamorfoze ale unei singure mărfi, dar şi împletirea numeroaselor metamorfoze ale lumii mărfurilor în general. De altfel, este cu totul de la sine înţeles că toate acestea se aplică numai formei de circulaţie simplă a mărfurilor, cercetată aici. La primul pas pe care îl face intrând în circulaţie, la prima ei schimbare de formă, marfa iese din circulaţie, în care intră mereu altă marfă. Dimpotrivă, banii, ca mijloc de circulaţie, se menţin mereu în sfera circulaţiei şi se mişcă mereu în ea. Se naşte, aşadar, întrebarea: câţi bani absoarbe această sferă în mod continuu? Într-o ţară oarecare se efectuează în fiecare zi numeroase metamorfoze unilaterale de mărfuri, simultane şi deci paralele sau cu alte cuvinte, simple vânzări de o parte şi simple cumpărări de altă parte. Prin preţurile lor, mărfurile sunt deja considerate egale cu anumite cantităţi închipuite de bani. Ori, întrucât forma de circulaţie nemijlocită, de care ne ocupăm aici, pune întotdeauna faţă în faţă în mod fizic marfa şi banii, şi anume marfa la polul vânzării, iar banii la polul opus, al cumpărării, masa de mijloace de circulaţie necesară pentru procesul de circulaţie al lumii mărfurilor este gata determinată prin suma preţurilor mărfurilor. De fapt, banii nu fac decât să reprezinte în mod real cantitatea de aur exprimată în mod ideal în suma preţurilor mărfurilor. Este, deci, de la sine înţeles ca aceste sume să fie egale. Ştim însă că, valorile mărfurilor rămânând egale, preţurile lor variază odată cu valoarea aurului (adică a materiei-monedă), urcând în mod proporţional atunci când această valoare scade şi scăzând atunci când această valoare urcă. Fie că suma preţurilor mărfurilor urcă sau scade în modul acesta, masa banilor care circulă trebuie să urce sau să scadă în aceeaşi măsură. E drept că în cazul acesta schimbarea în masa mijloacelor de circulaţie provine chiar din banii înşişi, dar nu din funcţia lor ca mijloc de circulaţie, ci din funcţia lor ca măsură a valorii. Mai întâi, preţul mărfurilor variază în mod invers proporţional cu valoarea monedei şi, în al doilea rând, masa mijloacelor de circulaţie variază în mod direct proporţional cu preţul mărfurilor. Exact
126

acelaşi fenomen s-ar întâmpla dacă, de exemplu, nu ar scădea valoarea aurului, ci argintul l-ar înlocui ca măsură a valorii, sau dacă nu ar urca valoarea argintului, ci aurul l-ar înlocui în funcţia sa de măsură a valorii. Într-un caz ar trebui să circule mai mult argint decât circula înainte aur, iar în al doilea caz ar trebui să circule mai puţin aur decât circula înainte argint. În ambele cazuri s-ar fi schimbat valoarea materiei-monedă, adică a mărfii care funcţionează ca măsură a valorilor; s-ar fi schimbat deci expresia în preţuri a valorilor mărfurilor, deci masa banilor care circulă şi care servesc pentru realizarea acestor preţuri. S-a văzut că sfera circulaţiei mărfurilor are o gaură prin care intră aurul (argintul, cu un cuvânt materia-monedă) ca marfă cu valoare determinată. Această valoare este presupusă la funcţia banilor ca măsură de valoare, adică la determinarea preţurilor. Dacă, de exemplu, valoarea măsurii de valoare însăşi scade, acest lucru se manifestă în primul rând în schimbarea de preţ a mărfurilor care sunt schimbate în mod direct cu metalele preţioase, considerate ca mărfuri, chiar la sursele lor, la producţie. În special în fazele mai puţin dezvoltate ale societăţii burgheze, o mare parte din celelalte mărfuri va continua să fie estimată un timp mai îndelungat cu ajutorul valorii perimate şi devenite iluzorie ca măsurii de valoare. Dar o marfă contaminează pe cealaltă prin raportul de valoare care există între ele; preţurile în aur sau în argint ale mărfurilor se echilibrează încet-încet în proporţiile determinate chiar de valorile lor, până ce în cele din urmă toate valorile mărfurilor sunt estimate în conformitate cu valoarea nouă a metalului-monedă. Acest proces de echilibrare este însoţit de creşterea continuă a cantităţii metalelor preţioase care intră pentru a înlocui mărfurile schimbate direct contra lor. În aceeaşi măsură, în care tariful rectificat al preţurilor mărfurilor se generalizează, adică în măsura în care valorile mărfurilor vor fi estimate în conformitate cu valoarea nouă a metalului, scăzută, şi care continuă să scadă până la un anumit punct, în aceeaşi măsură există deja şi masa suplimentară de metal, necesară pentru realizarea acelor valori. O cercetare unilaterală a faptelor care au urmat după descoperirea noilor zăcăminte de aur şi de argint a dus, în secolul al XVII-lea şi în special în secolul al XVIII-lea la concluzia greşită că preţurile mărfurilor ar fi urcat pentru că o cantitate mai mare de aur şi
127

de argint a funcţionat ca mijloc de circulaţie. În cele ce urmează se presupune că valoarea aurului este dată, aşa cum de fapt este dată în momentul fixării preţurilor. Presupunând acest lucru, masa mijloacelor de circulaţie este, aşadar, determinată de suma preţurilor mărfurilor ce urmează a fi realizate. Dacă mai presupunem acum că preţul fiecărei speţe de marfă este dat, suma preţurilor mărfurilor depinde în mod evident de masa mărfurilor aflate în circulaţie. Nu trebuie multă bătaie de cap ca să înţelegi că atunci când un quarter de grâu costă 2 l. st., 100 quarteri vor costa 200 l. st., 200 quarteri vor costa 400 l. st. etc., deci o dată cu masa grâului va trebui să crească şi masa de monedă care va trebui să-i ia locul cu ocazia vânzării. Dacă presupunem că masa mărfurilor este dată, masa de monedă aflată în circulaţie creşte şi scade odată cu variaţiile de preţuri ale mărfurilor. Ea creşte şi scade pentru că suma de preţuri ale mărfurilor creşte sau scade în urma variaţiilor de preţuri ale acestora. Pentru aceasta nu este nicidecum necesar ca preţurile tuturor mărfurilor să urce sau să scadă în mod simultan. Sporirea preţurilor la un anumit număr de articole de bază, într-un caz, sau scăderea preţurilor în alt caz, este suficientă pentru a spori sau a reduce suma preţurilor de realizat ale tuturor mărfurilor aflate în circulaţie, deci, totodată, pentru a introduce în circulaţie o cantitate mai mare sau mai mică de monedă. Indiferent dacă schimbarea în preţul mărfurilor oglindeşte schimbări reale ale valorii sau simple oscilaţii ale preţurilor pe piaţă, efectul asupra masei mijloacelor de circulaţie rămâne acelaşi. Să presupunem un număr de vânzări izolate, simultane şi deci paralele în spaţiu, adică de metamorfoze parţiale, în care se vinde, de exemplu, 1 quarter de grâu, 20 coţi de pânză, 1 biblie, 4 galloni de rachiu. Dacă preţul fiecărui articol este de 2 l. st. iar suma de preţuri ce urmează deci să fie realizată este de 8 l. st., va trebui să intre în circulaţie o masă de bani de 8 l. st. Dacă însă aceleaşi mărfuri formează termenii seriei de metamorfoze pe care noi o cunoaştem, adică: 1 quarter de grâu — 2 l. st. 20 coţi de pânză — 2 l. st. 1 biblie 2 l. st. 4 galloni de rachiu — 2 l. st., în acest caz 2 l. st. fac ca diferitele mărfuri să circule pe rând, prin aceea că ele realizează pe rând preţurile lor, deci şi suma de preţuri de 8 l. st., pentru ca în cele din urmă să se odihnească în
128

mâna distilatorului. Ele efectuează patru deplasări. Această deplasare repetată a aceloraşi monede reprezintă dubla schimbare de formă a mărfii, mişcarea ei prin două stadii opuse ale circulaţiei şi împletirea metamorfozelor unor mărfuri diferite. 76 Fazele opuse şi complementare în care se efectuează acest proces nu pot fi paralele în spaţiu; ele trebuie să urmeze în timp una după alta. Măsura duratei sale o formează deci secţiunile de timp; cu alte cuvinte, viteza circulaţiei monedei se măsoară prin numărul deplasărilor aceloraşi monede într-un timp determinat. Să presupunem, de exemplu, că procesul circulaţiei celor patru mărfuri de mai sus durează o zi. În acest caz, suma de preţuri ce urmează a fi realizată este de 8 l. st., numărul deplasărilor aceloraşi monede este de 4, iar masa banilor care circulă este de 2 l. st. sau pentru o secţiune de timp dată a procesului de circulaţie: suma de preturi ale marfurilor masa monedei care numarul de deplasari ale monedelor de aceeasi valoare = funcţionează ca mijloc de circulaţie. Această lege are valabilitate generală. E drept că procesul de circulaţie al unei ţări cuprinde, într-o perioadă de timp dată, pe de o parte, numeroase vânzări (respectiv cumpărări) simultane şi paralele în spaţiu, adică numeroase metamorfoze parţiale, în care aceleaşi monede îşi schimbă locul o singură dată, adică efectuează o singură deplasare, şi, pe de altă parte, numeroase serii de metamorfoze mai simple sau mai complexe, în parte paralele, în parte împletite între ele, în care aceleaşi monede efectuează un număr mai mare sau mai mic de deplasări. Însă numărul total al deplasărilor tuturor monedelor de aceeaşi valoare aflate în circulaţie ne dă numărul mediu al deplasărilor unei singure monede, sau viteza medie a circulaţiei monedei. Cantitatea de monedă care, de exemplu la începutul procesului zilnic de circulaţie, este aruncată în acest proces, este, bineînţeles, determinată de suma de preţuri ale mărfurilor care circulă simultan şi paralel unele lângă altele. Dar înăuntrul procesului o monedă răspunde, aşa zicând, pentru cealaltă. Dacă una îşi măreşte viteza de circulaţie, cealaltă îşi micşorează viteza sau iese cu totul din sfera circulaţiei, întrucât aceasta nu poate să absoarbă decât o cantitate de aur care, înmulţită cu numărul mediu de deplasări ale propriei sale unităţi de bază, este egală cu suma de preţuri ce urmează a fi realizate. Dacă deci numărul de deplasări ale monedelor creşte, cantitatea de monedă care circulă scade. Dacă scade numărul deplasărilor, cantitatea de monedă creşte. Întrucât cantitatea de
129

monedă care poate să funcţioneze ca mijloc de circulaţie este dată dacă viteza medie este dată, nu avem deci decât să aruncăm în circulaţie, de exemplu, o anumită cantitate de bancnote de câte o liră sterlină, pentru a scoate din ea tot atâtea lire de aur, un artificiu cunoscut de toate băncile. Aşa cum în circulaţia monedei în general nu apare nimic altceva decât procesul de circulaţie al mărfurilor, adică mişcarea lor ciclică în metamorfoze opuse, tot astfel în viteza circulaţiei monedei apare viteza schimbărilor de formă ale mărfurilor, angrenarea continuă a seriilor de metamorfoze, graba schimburilor de materii, dispariţia rapidă a mărfurilor din sfera circulaţiei şi înlocuirea lor tot atât de rapidă prin mărfuri noi. În viteza circulaţiei monetare apare, aşadar, unitatea fluidă a fazelor opuse şi complementare, adică transformarea formei de întrebuinţare în întruchipare de valoare, retransformarea întruchipării de valoare în formă de întrebuinţare, deci unitatea celor două procese, al cumpărării şi al vânzării. Invers, în încetinirea circulaţiei monetare apare separarea şi individualizarea antagonistă a acestor procese, stagnarea schimbărilor de formă şi deci a schimbului de materii. Bineînţeles că, uitându-te la circulaţie, nu poţi să vezi de unde provine această stagnare. Circulaţia nu arată decât fenomenul însuşi. Concepţia populară, după care la orice încetinire a circulaţiei monetare banii apar - dispar mai puţin frecvent la toate punctele de la periferia circulaţiei, este, bineînţeles, tentată să explice fenomenul prin cantitatea insuficientă a mijloacelor de circulaţie. Cantitatea totală de monedă care funcţionează într-o anumită perioadă de timp ca mijloc de circulaţie este deci determinată pe de o parte de suma de preţuri a lumii mărfurilor aflate în circulaţie, pe de altă parte de fluxul mai încet sau mai rapid al proceselor de circulaţie antagonice, care determină a câta parte din această sumă de preţuri poate fi realizată cu ajutorul aceloraşi monede. Dar suma preţurilor depinde atât de masa cât şi de preţurile fiecărei speţe de marfă. Cei trei factori: mişcarea preţurilor, masa de mărfuri aflate în circulaţie, precum şi viteza circulaţiei monetare, pot să varieze însă în sensuri diferite şi în proporţii diferite, astfel că suma de preţuri ce urmează a fi realizată, deci şi masa de mijloace de circulaţie, care e determinată de această sumă, suferă combinaţii foarte numeroase.
130

Enumerăm aici numai pe acelea care în istoria preţurilor mărfurilor sunt cele mai importante. Dacă preţurile mărfurilor rămân neschimbate, masa mijloacelor de circulaţie poate să crească, pentru că masa mărfurilor aflate în circulaţie creşte sau pentru că viteza circulaţiei monetare scade, sau pentru că ambele aceste împrejurări acţionează împreună. Masa mijloacelor de circulaţie poate, dimpotrivă, să scadă, dacă masa mărfurilor scade sau dacă viteza circulaţiei creşte. Dacă preţurile mărfurilor urcă în mod general, masa mijloacelor de circulaţie poate rămâne neschimbată, dacă masa mărfurilor care circulă scade în aceeaşi proporţie în care preţul lor creşte, sau dacă viteza circulaţiei monetare creşte în acelaşi ritm ca şi preţurile, în timp ce masa mărfurilor aflate în circulaţie rămâne constantă. Masa mijloacelor de circulaţie poate să scadă, pentru că masa mărfurilor scade mai repede sau pentru că viteza circulaţiei creşte mai repede decât preţurile. Dacă preţurile mărfurilor scad în mod general, masa mijloacelor de circulaţie poate să rămână neschimbată, dacă masa mărfurilor creşte în aceeaşi proporţie în care scade preţul lor, sau dacă viteza circulaţiei monetare scade în aceeaşi proporţie cu preţurile. Ea poate să crească, dacă masa mărfurilor creşte mai repede, sau dacă viteza circulaţiei scade mai repede decât scad preţurile mărfurilor. Variaţiile diferiţilor factori se pot compensa reciproc, astfel că, în ciuda fluctuaţiilor lor continue, suma totală a preţurilor de mărfuri ce urmează a fi realizată rămâne constantă, deci şi masa de monedă ce se află în circulaţie. Din această cauză se constată, în special atunci când se cercetează perioade ceva mai lungi, că nivelul mediu al masei de monedă care circulă în fiecare ţară este cu mult mai constant şi că, abstracţie făcând de perturbaţiile puternice care sunt provocate în mod periodic de crizele industriale şi comerciale şi, mai rar, de schimbarea în valoarea monedei, abaterile de la acest nivel mediu sunt cu mult mai puţin importante decât ne-am putea aştepta la prima vedere. Legea după care cantitatea de mijloace de circulaţie este determinată de suma preţurilor mărfurilor care circulă şi de viteza medie a circulaţiei banilor78 poate fi exprimată şi astfel: dacă suma valorilor mărfurilor este dată şi dacă viteza medie
131

a metamorfozelor lor este de asemeni dată, cantitatea monedei sau a materialului monetar aflat în circulaţie depinde de propria sa valoare. Iluzia că, dimpotrivă, preţurile mărfurilor sunt determinate de masa mijloacelor de circulaţie, iar acestea, la rândul lor, de masa de materie monetară aflată într-o ţară,79 se întemeiază, la primii ei reprezentanţi, pe ipoteza insipidă că mărfurile intră în procesul de circulaţie fără preţ şi banii fără valoare, iar aici o parte aliquotă a amestecăturii de mărfuri se schimbă cu o parte aliquotă a muntelui de metal.80 c) Moneda bătută. Semnul de valoare Din funcţia banilor ca mijloc de circulaţie rezultă forma lor de monedă bătută. Cantitatea de aur în care se exprimă preţul, adică numele monetar al mărfurilor, trebuie să le întâlnească pe acestea în circulaţie sub forma unei piese de aur având aceeaşi denumire, adică sub forma unei monede bătute. Ca şi stabilirea unui etalon al preţurilor, baterea monedei îi revine statului. În diferitele forme naţionale pe care le poartă aurul şi argintul ca monede, dar pe care ele le dezbracă din nou pe piaţa mondială, se evidenţiază separaţia dintre sferele interne sau naţionale ale circulaţiei mărfurilor şi sfera ei generală pe piaţa mondială. Moneda de aur şi aurul în lingouri nu se deosebesc deci din capul locului decât prin înfăţişarea lor exterioară şi aurul poate fi trecut oricând dintr-o formă în cealaltă.81 Dar părăsirea formei de monedă este în acelaşi timp drumul spre creuzet. Căci în circulaţie monedele de aur se uzează, una mai mult, alta mai puţin. Începe procesul de separaţie dintre titlul aurului şi substanţa aurului, dintre conţinutul nominal şi conţinutul real. Monede de aur cu acelaşi nume iau valori diferite, pentru că iau greutăţi diferite. Aurul ca mijloc de circulaţie se diferenţiază de aurul ca etalon de preţuri şi încetează astfel de asemeni de a fi un echivalent real al mărfurilor ale căror preţuri le realizează. Istoria acestor confuzii formează istoria monedei în evul mediu şi în epoca modernă până în secolul al XVIII-lea. Tendinţa naturală pe care o are procesul de circulaţie de a transforma esenţa de aur a monedei într-o aparenţă de aur, adică de a transforma moneda într-un simbol al conţinutului său metalic oficial, este ea însăşi
132

recunoscută de legile cele mai moderne cu privire la gradul de uzaj al metalului, care face ca o monedă de aur să fie scoasă din circulaţie, care, cu alte cuvinte, o demonetizează. Dacă circulaţia monetară însăşi separă conţinutul real de conţinutul nominal al monedei, existenţa sa metalică de existenţa sa funcţională, ea conţine în mod latent posibilitatea de a înlocui moneda metalică în funcţia sa ca monedă prin fise făcute din alt material sau prin simboluri. Impedimentele tehnice care stau în calea baterii unor monede din cantităţi minuscule de aur, respectiv de argint, şi faptul că la început metalele mai puţin preţioase şi cele preţioase, anume argintul în locul aurului, arama în locul argintului, servesc ca măsură a valorii şi circulă deci ca monedă în momentul în care metalul mai preţios le detronează, constituie explicaţia istorică a rolului pe care piesele de argint şi de aramă l-au jucat ca substitute ale monedei de aur. Ele înlocuiesc aurul în acele sfere ale circulaţiei mărfurilor în care moneda circulă cu cea mai mare viteză şi în care ea se uzează deci cel mai repede, adică acolo unde cumpărările şi vânzările se înnoiesc neîncetat pe scara cea mai mică. Pentru a împiedica pe aceşti sateliţi de a ocupa în mod definitiv locul aurului, legea determină proporţiile, foarte reduse, în care ei trebuie să fie primiţi în plată în locul aurului. Bineînţeles că sferele speciale în care circulă diferitele categorii de monede se întretaie. Moneda divizionară apare alături de aur pentru plata fracţiunilor din cea mai mică monedă de aur; aurul intră continuu în circulaţia măruntă, dar în mod tot atât de continuu el e scos din ea prin schimbare cu moneda divizionară.82 Conţinutul metalic al fiselor de argint sau de cupru este fixat în mod arbitrar prin lege. În circulaţie ele se uzează şi mai repede încă decât moneda de aur. Funcţia lor monetară devine deci cu totul independentă de greutatea lor, adică de orice valoare a lor. Existenţa ca monedă a aurului se separă total de substanţa sa ca valoare. În locul lui pot deci să funcţioneze ca monedă lucruri relativ lipsite de valoare, de exemplu bilete de hârtie. În fisele metalice care servesc ca monedă, caracterul pur simbolic mai este încă oarecum disimulat. În hârtia-monedă el devine evident. Vedem, aşadar ce n'est que le premier pas qui coute [numai primul pas este greu]. Nu este vorba aici decât de hârtia-monedă emisă de stat şi
133

având curs forţat. Ea se naşte în mod direct din circulaţia metalică. Moneda de credit presupune, dimpotrivă, raporturi care, din punctul de vedere al circulaţiei simple de mărfuri, ne sunt încă complet necunoscute. Menţionăm totuşi în treacăt că aşa cum hârtia-monedă propriu-zisă rezultă din funcţia banilor ca mijloc de circulaţie, moneda de credit îşi are rădăcina sa naturală în funcţia banilor ca mijloc de plată.83 Statul aruncă din afară în procesul de circulaţie bilete de hârtie pe care se află imprimate denumiri de monedă, ca de exemplu: 1 l. st., 5 l. st. etc. În măsura în care aceste bilete circulă realmente în locul sumei de aur purtând aceeaşi denumire, în mişcarea lor se oglindesc doar legile circulaţiei monetare însăşi. O lege specifică a circulaţiei hârtiei-monedă nu poate lua naştere decât din raportul ei faţă de aurul pe care îl reprezintă şi această lege spune pur şi simplu că emisiunea de hârtie-monedă trebuie limitată la acea cantitate în care ar trebui să circule în mod efectiv aurul (respectiv argintul) pe care această hârtie-monedă îl reprezintă în mod simbolic. Ce-i drept, cantitatea de aur pe care sfera circulaţiei poate să o absoarbă oscilează în continuu în jurul unui anumit nivel mijlociu. Însă masa medie aflată în circulaţie într-o ţară oarecare nu scade niciodată sub un minim anumit, pe care îl stabileşte practica. Că această masă minimă îi schimbă mereu elementele componente, fiind formată mereu din alte monede de aur, nu-i influenţează, bineînţeles, deloc volumul şi deplasarea continuă în sfera circulaţiei. Ea poate deci să fie înlocuită prin simboluri de hârtie. Dacă însă astăzi toate canalele circulaţiei sunt umplute cu hârtie-monedă până la limita extremă a capacităţii lor de a absorbi monedă, mâine ele pot fi prea pline, din cauza oscilaţiilor circulaţiei mărfurilor. Orice măsură e pierdută. Dar dacă hârtia întrece propria sa măsură, adică dacă întrece cantitatea de aur cu aceeaşi denumire care ar putea să circule, ea nu reprezintă totuşi în cadrul lumii mărfurilor, abstracţie făcând de pericolul de discreditare generală, decât cantitatea de aur determinată de legile ei imanente, deci singura cantitate care poate să fie reprezentată. Dacă, de exemplu, masa biletelor de hârtie reprezintă câte 2 uncii de aur în loc de 1 uncie, în acest caz 1l. st., de exemplu, devine de fapt numele monetar să zicem pentru 1/8 de uncie în loc de 1/4 de uncie. Rezultatul este acelaşi ca în cazul că aurul ar fi suferit o modificare în funcţia sa ca măsură a preţurilor. Valorile, care înainte se exprimau în
134

preţul de 1 l. st., se exprimă acum în preţul de 2 l. st. Hârtia-monedă este semn de aur sau semn de monedă. Raportul său faţă de valorile mărfurilor constă numai în faptul că acestea sunt exprimate în mod ideal în aceleaşi cantităţi de aur pe care hârtia le reprezintă în mod simbolic şi vizibil. Numai în măsura în care hârtia-monedă reprezintă cantităţi de aur care, asemenea cantităţilor tuturor celorlalte mărfuri, sunt şi cantităţi de valoare, ea este semn de valoare.84 Se pune, în fine, întrebarea: de ce aurul poate fi înlocuit prin simple semne lipsite de valoare ? Dar, precum am văzut, această înlocuire este posibilă numai în măsura în care funcţia de monedă bătută sau de mijloc de circulaţie a aurului se izolează, se separă. E drept că separaţia acestei funcţii nu are loc la monedele de aur individuale, cu toate că ea se manifestă prin faptul că piesele de aur uzate continuă să circule. Piesele de aur nu sunt simplă monedă bătută sau simplu mijloc de circulaţie decât atâta timp cât se află realmente în circulaţie. Dar ceea ce nu se aplică monedei individuale de aur, se aplică masei minime de aur ce poate fi înlocuită prin hârtie-monedă. Această masă sălăşluieşte în continuu în sfera circulaţiei, funcţionează necontenit ca mijloc de circulaţie şi există deci în mod exclusiv ca purtătoare a acestei funcţii. Mişcarea ei nu reprezintă deci decât alternarea continuă a proceselor antagoniste ale metamorfozei mărfurilor M—B—M, în care marfa este întâmpinată de chipul-valoare al ei, care apoi dispare imediat din nou. Reprezentarea independentă a valorii de schimb a mărfii nu este aici decât un moment trecător. Ea este înlocuită imediat prin altă marfă. Din această cauză, este suficientă existenţa doar simbolică a banilor într-un proces care îi trece în continuu dintr-o mână într-alta. Existenţa lor funcţională absoarbe pe cea materială. Reflex obiectiv dar efemer al preţurilor de mărfuri, ei nu mai funcţionează decât ca semne ale lor proprii şi pot fi deci înlocuiţi prin semne.85 Numai că semnul de monedă are nevoie de o valabilitate socială obiectivă proprie, şi aceasta simbolul de hârtie o obţine prin cursul forţat. Această constrângere din partea statului se exercită numai înăuntrul sferei de circulaţie mărginite de limitele unei anumite comunităţi sociale, adică înăuntrul sferei interne de circulaţie, aceasta pentru că numai aici banii se identifică în totul cu funcţia lor de mijloc de circulaţie sau de monedă
135

bătută, astfel că pot să găsească în hârtia-monedă un mod de existenţă doar funcţional, distinct separat de existenţa lor ca metal. 3. Bani Marfa care funcţionează ca măsură de valoare, şi deci, în mod material sau prin reprezentant, ca mijloc de circulaţie, este bani. Aurul (respectiv argintul) este deci bani. El funcţionează ca bani, pe de o parte, acolo unde trebuie să apară în materialitatea sa aurie (respectiv argintie), deci ca marfă-bani, adică nici în mod doar ideal, cum e cazul cu măsura de valoare, şi nici cu posibilitatea de a fi reprezentat, cum se întâmplă cu mijlocul de circulaţie; pe de altă parte, acolo unde funcţia sa, indiferent dacă şi-o îndeplineşte în proprie persoană sau prin reprezentant, îl fixează ca singură întruchipare de valoare sau ca singură existenţă adecvată a valorii de schimb în faţa tuturor celorlalte mărfuri luate ca simple valori de întrebuinţare. a) Tezaurizare Mişcarea ciclică continuă a celor două metamorfoze opuse ale mărfurilor, adică alternarea neîncetată a vânzărilor şi a cumpărărilor, apare în circulaţia neîntreruptă a monedei, adică în funcţia sa de perpetuum mobile al circulaţiei. Moneda este imobilizată, sau se transformă, cum spune Boisguillebert, din meuble în immeuble [din mobil în imobil], din monedă bătută în bani, în momentul în care seria metamorfozelor este întreruptă şi vânzarea nu este completată prin cumpărare subsecventă. Îndată ce începe să se dezvolte circulaţia mărfurilor, se dezvoltă nevoia şi patima de a reţine produsul primei metamorfoze, adică chipul transformat al mărfii sau crisalida sa de aur.86 Marfa nu este vândută pentru a se cumpăra altă marfă, ci pentru a se înlocui forma marfă cu forma bani. Din simplă mijlocire a schimbului de materii, această schimbare de formă devine un scop în sine. Întruchiparea lepădată a mărfii este împiedicată să funcţioneze ca întruchipare absolut alienabilă a ei, cu alte cuvinte ca formă bani efemeră. Banii se solidifică astfel şi devin tezaur, iar vânzătorul de
136

marfă devine tezaurizator, În special la începuturile circulaţiei de mărfuri, numai excedentul valorilor de întrebuinţare este transformat în bani. Aurul şi argintul devin astfel de la sine expresii sociale ale abundenţei sau bogăţiei. Această formă naivă a tezaurizării se permanentizează la acele popoare la care modului de producţie tradiţional şi îndreptat asupra satisfacerii nevoilor proprii îi corespunde un cerc fix şi determinat de necesităţi. Aşa se întâmplă la asiatici, în special la hinduşi. Vanderlint, care crede că preţurile mărfurilor sunt determinate de masa de aur şi de argint aflată într-o ţară, se întreabă de ce mărfurile din India sunt atât de ieftine. Răspunsul: Pentru că hinduşii îngroapă banii. Din 1602 până în 1734, observă el, ei au îngropat 150 milioane l. st. argint, venite mai înainte din America în Europa.87 Din 1856 până în 1866, deci în 10 ani, Anglia a exportat în India şi în China (metalul exportat în China se îndreaptă şi el, la rândul lui, în cea mai mare parte spre India) 120 milioane l. st. în argint, care mai înainte se schimba cu aur australian. Îndată ce producţia de mărfuri atinge un grad de dezvoltare mai înaintat, fiecare producător de mărfuri trebuie să-şi asigure acest nervus rerum, acest “amanet social”.88 Necesităţile sale se înnoiesc neîncetat şi impun cumpărarea neîncetată de marfă străină, în timp ce producerea şi vânzarea propriei sale mărfi costă timp şi depind de întâmplare. Pentru a cumpăra fără a vinde el trebuie mai întâi să fi vândut fără să cumpere. Această operaţiune, efectuată pe scară generală, pare să se contrazică ea însăşi. Dar la sursă, la locul producţiei lor, metalele preţioase se schimbă direct cu alte mărfuri. Aici are loc o vânzare (de partea posesorilor de mărfuri) fără cumpărare (de partea posesorilor de aur şi de argint).89 Iar alte vânzări, ulterioare, fără cumpărări subsecvente, nu fac decât să efectueze repartiţia ulterioară a metalelor preţioase între toţi posesorii de mărfuri. Astfel, în toate punctele circulaţiei iau naştere aglomerări de aur şi de argint de proporţii diferite. Odată cu posibilitatea de a reţine marfa ca valoare de schimb sau valoarea de schimb ca marfă, ia naştere setea de aur. Odată cu extinderea circulaţiei de mărfuri creşte şi puterea banului, a acestei forme absolut sociale şi oricând disponibile a avuţiei. «Aurul este un lucru minunat! Cine îl posedă este stăpân pe tot ce doreşte. Cu ajutorul aurului
137

poţi să faci chiar ca sufletele să intre în Rai.» (Columb în scrisoarea din Jamaica, 1503.) Întrucât, uitându-te la bani, nu vezi ce anume s-a transformat în ei; orice lucru, fie că e marfă sau nu, se transformă în bani. Orice lucru e de vânzare şi orice lucru se poate cumpăra. Circulaţia devine marele creuzet social în care intră orice, pentru a ieşi apoi din el sub formă de cristal de bani. Acestei alchimii nu-i rezistă nici măcar osemintele sfinţilor, şi cu atât mai puţin alte res sacrosanctae, extra commercium hominum [lucruri sacrosancte, aflate în afara comerţului oamenilor], mai puţin grosolane.90 Aşa cum în bani dispare orice deosebire calitativă a mărfurilor, ei fac la rândul lor, în calitate de levellieni radicali ce sunt, să dispară orice fel de deosebiri.91 Dar banii înşişi sunt marfă, adică un lucru exterior, care poate deveni proprietate privată a oricui. Puterea socială devine astfel puterea privată a unei persoane private. Societatea antică denunţă deci banii ca fiind moneda divizionară a ordinei sale economice şi morale. 92 Societatea modernă, care încă din copilărie îl scoate pe Plutus de păr din măruntaiele pământului,93 salută «gral»-ul de aur, încarnarea strălucitoare a propriului său principiu de viaţă. Marfa ca valoare de întrebuinţare satisface o nevoie specială şi formează un element special al avuţiei materiale. Dar valoarea mărfii măsoară puterea ei de atracţie asupra tuturor elementelor avuţiei materiale, deci avuţia socială a posesorului ei. Pentru posesorul de marfă simplu, barbar, ba chiar pentru un ţăran din Europa occidentală, valoarea este inseparabilă de forma valoare, iar sporirea tezaurului de aur şi de argint înseamnă deci sporire a valorii. E drept că valoarea monedei variază, fie din cauza unei modificări a propriei sale valori, fie din cauza unei modificări în valoarea mărfurilor. Acest fapt nu împiedică însă, pe de o parte, ca 200 uncii de aur să conţină, acum ca şi mai înainte, mai multă valoare decât 100, ca 300 uncii să conţină mai mult decât 200 uncii etc., nici, pe de altă parte, ca forma de metal, naturală, a acestui obiect să rămână forma de echivalent generală a tuturor mărfurilor, încarnarea socială nemijlocită a oricărei munci omeneşti. Prin natura sa, tendinţa de tezaurizare nu are limite. Din punct de vedere calitativ sau al formei, moneda nu are limită, cu alte cuvinte ea este reprezentantul universal al avuţiei materiale, pentru că poate fi transformată direct în orice marfă. În acelaşi timp însă orice
138

sumă de bani reală este limitată din punct de vedere cantitativ, şi prin urmare ea nu este decât un mijloc de cumpărare cu eficienţă limitată. Contradicţia aceasta dintre limita cantitativă a banilor şi lipsa oricărei limite calitative îl duce mereu îndărăt pe tezaurizator la munca de Sisif a acumulării. El păţeşte cum a păţit acel cuceritor care cu fiecare ţară cucerită nu cucerea decât o nouă graniţă. Pentru a se reţine aurul ca bani, şi deci ca element de tezaurizare, el trebuie să fie împiedicat a circula sau a se transforma, ca mijloc de cumpărare, în obiect de consum. Tezaurizatorul îi jertfeşte deci pofta carnală fetişului de aur. El ia în serios evanghelia renunţării. Pe de altă parte, el nu poate să scoată din circulaţie, sub formă de bani decât ceea ce el îi dă sub formă de marfă. Cu cât el produce mai mult, cu atât poate să vândă mai mult. Hărnicia, spiritul de economie şi avariţia formează aşadar virtuţile sale cardinale; a vinde mult, a cumpăra puţin: iată la ce se rezumă economia sa politică. 94 Alături de forma nemijlocită a tezaurului stă forma sa estetică, adică posesiunea de obiecte de aur şi argint. Ea creşte odată cu bogăţia societăţii burgheze. “Soyons riches ou paraissons riches” [Să fim bogaţi sau să părem bogaţi.] (Diderot.) Se formează astfel, pe de o parte, o piaţă tot mai întinsă pentru aur şi argint, independent de funcţiile lor monetare; pe de altă parte, o sursă latentă de alimentare a monedei, care îi face efectul în special în perioadele de zguduiri sociale. Tezaurizarea îndeplineşte funcţii variate în economia circulaţiei metalice. Funcţia următoare îi are originea în condiţiile circulaţiei monedei de aur sau de argint. S-a văzut cum masa de monedă aflată în circulaţie se umflă şi scade în mod neîncetat, odată cu oscilaţiile continue ale circulaţiei mărfurilor în ceea ce priveşte volumul, preţurile şi viteza. Această masă trebuie deci să aibă facultatea de a se contracta şi de a se dilata. Într-un moment banii trebuie să fie atraşi sub formă de monedă bătută, în alt moment moneda bătută trebuie să fie respinsă sub formă de bani. Pentru ca masa de monedă aflată în mod efectiv în circulaţie să corespundă întotdeauna gradului de saturaţie a sferei circulaţiei, cantitatea de aur sau de argint aflată într-o ţară oarecare trebuie să fie mai mare decât aceea îndeplinind funcţia de monedă bătută. Această condiţie este îndeplinită prin forma
139

tezaur a monedei. Rezervoarele tezaurului servesc în acelaşi timp drept canale de scurgere şi de alimentare pentru moneda aflată în circulaţie, astfel că această monedă nu debordează niciodată canalele sale de circulaţie. 95 b) Mijloc de plată În forma nemijlocită de circulaţie a mărfurilor, pe care am cercetat-o până acum, aceeaşi mărime de valoare exista întotdeauna de două ori: marfă la unul din poli, bani la polul opus. Posesorii de mărfuri nu intrau deci în contact decât ca reprezentanţi ai unor echivalente existând de o parte şi de alta. Odată cu dezvoltarea circulaţiei de mărfuri se dezvoltă însă relaţii prin care înstrăinarea mărfii este separată în timp de realizarea preţului ei. E suficient să indicăm aici pe cele mai simple dintre aceste relaţii. O speţă de marfă necesită pentru producerea ei o durată de timp mai lungă, alta o durată de timp mai scurtă. Producţia unor mărfuri diferite este legată de diferite anotimpuri. Una din mărfuri se naşte chiar pe piaţa ei de desfacere, alta trebuie să călătorească până la o piaţă îndepărtată. Unul din posesorii de mărfuri poate deci să-şi îndeplinească rolul de vânzător, înainte ca celălalt să-şi poată îndeplini rolul de cumpărător. Atunci când aceleaşi tranzacţii se repetă în mod continuu între aceleaşi persoane, condiţiile de vânzare ale mărfurilor se reglementează în conformitate cu condiţiile lor de producţie. Pe de altă parte, se obişnuieşte a vinde uzul anumitor specii de marfă, de exemplu al unei case, pentru o anumită perioadă de timp. Abia după trecerea termenului cumpărătorul a primit în mod efectiv valoarea de întrebuinţare a mărfii. El o cumpără deci înainte de a o plăti. Unul din posesorii de mărfuri vinde marfă existentă, celălalt cumpără ca simplu reprezentant de bani sau ca reprezentant de bani viitori. Vânzătorul devine creditor, cumpărătorul debitor. Întrucât metamorfoza mărfii, adică dezvoltarea formei valoare a mărfii, se modifică aici, banii obţin şi ei altă funcţie. Ei devin mijloc de plată.96 Caracterul de creditor şi de debitor rezultă aici din circulaţia simplă de mărfuri. Modificarea formei acestei circulaţii imprimă vânzătorului şi cumpărătorului aceste caractere noi. Este vorba deci de două roluri care la început sunt tot atât de efemere şi care sunt jucate în mod alternativ de aceiaşi agenţi ai circulaţiei, ca şi acelea de vânzător şi
140

de cumpărător. Dar de data aceasta antagonismul este din capul locului mai puţin comod şi este susceptibil de o cristalizare mai amplă.97 Dar aceleaşi caractere pot să apară şi independent de circulaţia mărfurilor. Astfel lupta de clasă a lumii antice are în special forma unei lupte între creditor şi debitor, şi se încheie, la Roma, cu pieirea debitorului plebeu, care e înlocuit de către sclav. În evul mediu lupta se termină cu pieirea debitorului feudal, care îi pierde puterea politică odată cu baza ei economică. Totuşi forma bănească - şi raportul dintre creditor şi debitor are forma unui raport bănesc - nu face decât să oglindească aici antagonismul unor condiţii economice mai profunde ale vieţii. Să ne întoarcem la sfera circulaţiei de mărfuri. Apariţia concomitentă a echivalentelor marfă şi bani la cei doi poli ai procesului de vânzare a încetat. Banii funcţionează acum, mai întâi, ca măsură de valoare în determinarea preţului mărfii vândute. Preţul stabilit prin contract al acestei mărfi măsoară obligaţiunea cumpărătorului, adică suma de bani pe care el o datorează la termenul fixat. Ea funcţionează, în al doilea rând, ca mijloc de cumpărare ideal. Cu toate că nu există decât în promisiunea de plată a cumpărătorului, ea efectuează transferul de posesiune a mărfii. Abia la termenul de scadenţă a plăţii mijlocul de plată intră în mod efectiv în circulaţie, adică trece din mâna cumpărătorului în aceea a vânzătorului. Mijlocul de circulaţie s-a transformat în tezaur, pentru că procesul de circulaţie s-a întrerupt după prima sa fază, adică pentru că chipul transformat al mărfii a fost scos din circulaţie. Mijlocul de plată intră în circulaţie, dar abia după ce marfa a ieşit din ea. Banii nu mai mijlocesc procesul. Ei îl încheie în mod independent, ca existenţă absolută a valorii de schimb sau ca marfă universală. Vânzătorul a transformat marfa în bani pentru a-şi satisface, prin intermediul banilor, o nevoie oarecare, tezaurizatorul pentru a păstra marfa sub formă de bani, debitorul cumpărător pentru a putea plăti. Dacă nu plăteşte, se vinde averea pe cale de execuţie silită. Chipul de valoare al mărfii, adică banii, devine astfel aici scopul în sine al vânzării, prin efectul unei necesităţi sociale, izvorând chiar din raporturile procesului de circulaţie. Cumpărătorul retransformă banii în marfă înainte de a fi transformat marfa în bani, adică el efectuează a doua
141

metamorfoză a mărfii înaintea celei dintâi. Marfa vânzătorului circulă, dar nu-şi realizează preţul decât într-un titlu de drept privat asupra unei sume de bani. Ea se transformă în valoare de întrebuinţare, înainte de a se fi transformat în bani. Efectuarea primei sale metamorfoze urmează abia ulterior.98 În fiecare perioadă de timp determinată a procesului de circulaţie, obligaţiunile scadente reprezintă suma de preţuri ale mărfurilor a căror vânzare a dat naştere acestor preţuri. Masa de monedă necesară pentru realizarea acestei sume de preţuri depinde în primul rând de viteza de circulaţie a mijloacelor de plată. Aceasta este determinată de două împrejurări: înlănţuirea raporturilor dintre creditori şi debitori, astfel că A, care primeşte bani de la debitorul său B, îi plăteşte mai departe debitorului său C etc. durata de timp dintre diferitele termene de plată. Lanţul progresiv de plăţi sau de metamorfoze prime ulterioare se deosebeşte în mod esenţial de împletirea seriilor de metamorfoze pe care am cercetat-o mai înainte. În mişcarea mijlocului de circulaţie, legătura dintre vânzători şi cumpărători nu-şi găseşte numai expresia. Această legătură se naşte ea însăşi abia în circulaţia monedei. Dimpotrivă, mişcarea mijlocului de plată exprimă o legătură socială gata existentă încă înaintea ei. Simultaneitatea şi continuitatea vânzărilor limitează înlocuirea masei de monedă prin viteză de circulaţie. Ele formează, invers, un nou factor în economisirea mijloacelor de plată. Prin concentrarea plăţilor în acelaşi loc iau naştere în mod spontan instituţii şi metode speciale pentru compensarea lor. Acesta a fost cazul cu viramentele din Lyon, în evul mediu. Creanţa lui A faţă de B, a lui B faţă de C, a lui C faţă de A etc. trebuie doar confruntate, pentru a se anula în mod reciproc, întro măsură anumită, ca mărimi pozitive şi negative. Nu mai e nevoie la urmă decât de soldarea unui bilanţ debitor. Cu cât concentrarea plăţilor este mai masivă, cu atâta este mai mic în mod relativ — bilanţul, deci şi masa mijloacelor de plată care circulă. Funcţia banilor ca mijloc de plată implică o contradicţie directă. În măsura în care plăţile se compensează, ei funcţionează doar în mod ideal, ca monedă de calcul sau ca măsură a valorilor. În măsura în care trebuie efectuate plăţi reale, ei nu se manifestă ca
142

mijloc de circulaţie, ca formă doar efemeră, care nu face decât să mijlocească schimbul de materii, ci ca încarnare individuală a muncii sociale, ca existenţă independentă a valorii de schimb, marfă absolută. Această contradicţie se declanşează în acel moment al crizelor industriale şi comerciale care se cheamă criză monetară. 99 Această criză are loc numai acolo unde lanţul progresiv al plăţilor şi un sistem artificial de compensare a acestora sunt pe deplin dezvoltate. Atunci când intervin tulburări de ordin mai general ale acestui mecanism, oricare le-ar fi originea, moneda trece în mod brusc şi nemijlocit de la forma doar ideală a monedei de calcul, la cea de numerar. Ea nu mai poate fi înlocuită prin mărfuri de rând. Valoarea de întrebuinţare a mărfii devine fără valoare, iar valoarea ei dispare în faţa formei valoare chiar a acestei valori. Nu de când burghezul, îmbătat de prosperitatea din jurul lui, declara, în mândria sa raţionalistă, că banii nu sunt decât o iluzie goală. Numai marfa este bani. Şi iată că acum răsună pe piaţa mondială strigătul: Numai banii sunt marfă! Aşa cum cerbul muge după apa rece, tot aşa sufletul burghezului muge după bani, singura avuţie. 100 În timpul crizei, contradicţia dintre marfă şi chipul său de valoare, banii, este accentuată până ce devine un antagonism absolut. Din această cauză, forma pe care o îmbracă banii este indiferentă aici. Setea de bani rămâne aceeaşi, indiferent dacă plăţile se fac în aur sau în monedă de credit, de exemplu în bancnote. 101 Dacă examinăm suma totală de monedă care se află în circulaţie într-o anumită perioadă de timp, vedem că viteza de circulaţie a mijloacelor de circulaţie şi de plată fiind dată, această sumă este egală cu suma preţurilor mărfurilor ce urmează a fi realizată, plus suma plăţilor scadente, minus suma plăţilor care se compensează, minus numărul de deplasări în care aceeaşi piesă funcţionează în mod alternativ, ba ca mijloc de circulaţie, ba ca mijloc de plată. De pildă: ţăranul îşi vinde cerealele cu 2 l. st., care în modul acesta servesc ca mijloc de circulaţie. La scadenţă el plăteşte cu aceşti bani pânza pe care i-a livrat-o ţesătorul. Aceleaşi două lire sterline funcţionează acum ca mijloc de plată. Apoi ţesătorul cumpără o biblie, plătind în numerar, ele funcţionează din nou ca mijloc de circulaţie — etc. Din această cauză, chiar dacă
143

preţurile, viteza circulaţiei monedei şi economia de plăţi sunt date, masa de monedă şi masa de mărfuri care circulă într-o perioadă anumită, de pildă într-o zi, nu se mai acoperă; circulă monedă care reprezintă mărfuri scoase demult din circulaţie; circulă mărfuri al căror echivalent în bani apare abia în viitor. Pe de altă parte, obligaţiile de plată contractate în fiecare zi şi scadente în aceeaşi zi sunt mărimi cu totul incomensurabile. 102 Moneda de credit îşi are originea directă în funcţia banilor ca mijloc de plată, prin faptul că actele de creanţă pentru mărfurile vândute circulă, la rândul lor, în scopul transmiterii de creanţe. Pe de altă parte, în măsura în care se extinde creditul, se extinde şi funcţia monedei ca mijloc de plată. În această funcţie a sa, moneda dobândeşte forme de existenţă proprii, pe care le îmbracă sălăşluind în sfera marilor tranzacţii comerciale, în timp ce piesa de aur sau de argint este redusă mai ales la sfera comerţului mic. 103 La un anumit grad de intensitate şi la un anumit volum al producţiei de mărfuri, funcţia monedei ca mijloc de plată depăşeşte sfera circulaţiei mărfurilor. Moneda devine marfa universală a contractelor. 104 Rentele, impozitele etc. se transformă din prestaţii în natură în plăţi monetare. Cât de mult e condiţionată această transformare de conformaţia generală a procesului de producţie, o dovedeşte, de pildă, încercarea, de două ori eşuată, a Imperiului Roman de a încasa toate dările în bani. Mizeria extraordinară a populaţiei rurale franceze din timpul lui Ludovic al XIV-lea, pe care o denunţă cu atâta elocvenţă Boisguillebert, mareşalul Vauban şi alţii, nu se datora numai mărimii impozitelor, dar şi transformării impozitului în natură - în impozit în bani. 105 Dacă, pe de altă parte, în Asia forma naturală a rentei funciare, care formează în acelaşi timp elementul principal al impozitelor către stat, se întemeiază pe raporturi de producţie care se reproduc cu imuabilitatea unor raporturi naturale, acea formă de plată menţine, prin retro-acţiune, vechea formă de producţie. Ea formează unul din misterele autoconservării Imperiului Otoman. Dacă în Japonia comerţul exterior impus de Europa atrage după sine transformarea rentei în natură în rentă în bani, acest fapt duce la pieirea exemplarei agriculturi a acestei ţări. Condiţiile economice înguste ale existenţei acestei agriculturi se vor destrăma. În fiecare ţară se impun anumite termene generale de plată. Ele
144

se întemeiază în parte, abstracţie făcând de alte cicluri ale reproducţiei, pe condiţiile naturale ale producţiei legate de alternarea anotimpurilor. Ele reglementează şi acele plăţi care nu decurg direct din circulaţia mărfurilor, cum ar fi impozitele, rentele etc. Masa de monedă care este necesară, în anumite zile ale anului, pentru aceste plăţi împrăştiate pe întreaga suprafaţă a societăţii, cauzează perturbări periodice, dar cu totul superficiale, în economia mijloacelor de plată.106 Din legea asupra vitezei de circulaţie a mijloacelor de plată rezultă că pentru toate plăţile periodice, oricare le-ar fi sursa, masa necesară a mijloacelor de plată stă în raport direct * cu lungimea termenelor de plată. 107 Dezvoltarea monedei ca mijloc de plată provoacă acumulări de monedă pentru termenele de scadenţă ale sumelor datorate. În timp ce tezaurizarea ca formă independentă de îmbogăţire dispare odată cu progresul societăţii burgheze, ea creşte pe de altă parte, sub forma de fonduri de rezervă ale mijloacelor de plată. c) Monedă universală Ieşind din sfera circulaţiei interne, banii dezbracă formele locale care înfloresc înăuntrul acestei sfere, adică formele de etalon de preţuri, monedă bătută, monedă divizionară şi semn de valoare, şi revine la forma iniţială a metalelor preţioase, la forma de lingouri. În comerţul mondial, mărfurile îşi dezvoltă valoarea în mod universal. Întruchiparea independentă a valorii lor le întâmpină, aşadar, aici sub formă de monedă universală. Abia pe piaţa mondială banii funcţionează pe deplin ca acea marfă a cărei formă naturală este în acelaşi timp formă nemijlocit socială de realizare a muncii omeneşti abstracto [în general]. Modul lor de existenţă devine adecvat cu noţiunea lor. În sfera circulaţiei interne numai o singură marfă poate servi ca măsură a valorii şi deci ca bani. Pe piaţa mondială există o dublă măsură a valorii, aurul şi argintul. 108 Moneda universală funcţionează ca mijloc de plată universal, ca mijloc de cumpărare universal şi ca materializare socială absolută a avuţiei în general (universal wealth). Ceea ce predomină este funcţia ca mijloc de plată pentru echilibrarea balanţelor internaţionale. De aici
145

lozinca sistemului mercantilist balanţă comercială!109 Ca mijloc de cumpărare internaţional, aurul şi argintul servesc în esenţă ori de câte ori echilibrul tradiţional al schimbului de materii dintre diferitele naţiuni este tulburat în mod brusc. În fine, ele mai servesc ca materializare socială absolută a avuţiei acolo unde nu este vorba nici de cumpărare şi nici de plată, ci de transferarea avuţiei dintr-o ţară în alta, şi unde această transferare nu poate fi efectuată în formă de marfă, fie din cauza conjuncturii pieţei mărfurilor, fie din cauza scopului însuşi care se urmăreşte.110 Orice ţară are nevoie, pentru circulaţia sa internă, de un fond de rezervă pentru circulaţia pe piaţa mondială. Funcţiile rezervelor metalice îşi au, aşadar, originea în parte în funcţia monedei ca mijloc de circulaţie şi de plată intern, în parte în funcţia sa ca monedă universală. 110a În acest din urmă rol este nevoie întotdeauna de marfabani efectivă, adică de aur şi de argint real, din care cauză James Stewart caracterizează aurul şi argintul în mod expres ca money of the world [monedă universală] spre deosebire de locţiitorii lor doar locali. Cursul fluviului de aur şi de argint este dublu. Pe de o parte el se rostogoleşte, ieşind din izvoarele sale, peste întreaga piaţă mondială, unde este captat, în proporţii diferite, de diferitele sfere naţionale de circulaţie, pentru a se revărsa în canalele circulaţiei lor interne, pentru a înlocui piesele de aur şi de argint uzate, pentru a oferi materialul articolelor de lux şi pentru a se închega sub formă de tezaure. 111 Această primă mişcare e mijlocită prin schimbul direct al muncilor naţionale, realizate în mărfuri, cu munca ţărilor producătoare de aur şi de argint, realizată în metale preţioase. Pe de altă parte, aurul şi argintul circulă în continuu între diferitele sfere naţionale de o mişcare care urmează oscilaţiilor necontenite ale cursului schimbului. 112 Ţările cu producţie burgheză dezvoltată restrâng tezaurele concentrate în masă în rezervele băncilor la minimul cerut de funcţiile specifice ale acestor tezaure. 113 Cu anumite excepţii, faptul că rezervele tezaurului sunt pline cu mult peste nivelul lor mediu indică o stagnare a circulaţiei mărfurilor, adică o întrerupere în mersul metamorfozei lor. 114

146

Chestiunea de ce banii nu reprezintă în mod direct însuşi timpul de muncă, astfel că, de exemplu, un bilet de hârtie să reprezinte x ore de muncă, se reduce pur şi simplu la chestiunea de ce în cadrul producţiei de mărfuri produsele muncii trebuie să se manifeste ca mărfuri, căci manifestarea mărfii implică dedublarea ei în mărfuri şi marfă-bani; sau la chestiunea de ce munca particulară nu poate fi considerată în mod direct ca muncă socială, contrariul ei. Am discutat în altă parte pe larg utopismul plat al „monedei de muncă” în cadrul producţiei de mărfuri. (Karl Marx: Zur Kritik etc., page 61 urm.) Vom mai observa aici că, de exemplu, „moneda de muncă” a lui Owen este tot atât de puţin „monedă” ca un bilet de teatru, de pildă. Owen presupune muncă direct socializată, o formă de producţie diametral opusă producţiei de mărfuri. Certificatul de muncă nu face decât să constate partea individuală a fiecărui producător în munca comună şi dreptul său individual asupra acelei părţi din produsul comun care este destinată consumului. Dar Owen nici nu se gândeşte să presupună producţia de mărfuri şi să încerce totuşi a scăpa de condiţiile necesare ale ei prin cârpăceli monetare. 51 Sălbaticul sau semi-sălbaticul îşi întrebuinţează limba în alt mod. Astfel căpitanul Parry relatează despre locuitorii coastei occidentale a Mării Baffin: „În cazul acesta (cu ocazia schimbului de produse)... ei îl lingeau (obiectul ce li se oferea) de două ori cu limba, fapt după care păreau a considera afacerea ca fiind încheiată în mod satisfăcător.” Tot astfel, la eschimoşii orientali persoana care încheia un schimb lingea obiectul schimbat, atunci când îl lua în primire. Dacă în modul acesta în nord limba este considerată organ al luării în posesiune, nu e de mirare că în sud pântecele este considerat organ al proprietăţii acumulate şi că un cafru apreciază bogăţia unui om după mărimea pântecelui său. Cafrii sunt nişte oameni foarte deştepţi, căci în timp ce raportul sanitar oficial britanic din 1864 se plânge de faptul că o mare parte a clasei muncitoare duce lipsă de substanţe generatoare de grăsime, un anume Dr. Harvey, care însă nu a descoperit circulaţia sângelui, a făcut în acelaşi an o avere cu nişte reţete de şarlatan, care promiteau burgheziei şi aristocraţiei să le scape de povara grăsimii excesive. 52 Vezi Karl Marx: „Zur Kritik etc.”, „Theorien von der MaBeinheit des Geldes”. pag. 53 şi urm. 53 Notă la ediţia a 2-a. „Pretutindeni unde aurul şi argintul funcţionează prin lege, unul lângă altul, ca bani, deci ca măsură a valorii, s-a făcut încercarea zadarnică de a le considera ca una şi aceeaşi materie. Dacă se presupune că acelaşi timp de muncă trebuie să se materializeze în mod constant în aceeaşi proporţie de argint şi de aur, se presupune de fapt că argintul şi aurul sunt aceeaşi materie şi că o masă determinată din metalul mai puţin preţios, adică din argint, formează o fracţiune invariabilă dintr-o masă, determinată de aur. Începând cu guvernarea lui Eduard al III-lea până pe timpul lui George al II-lea, istoria monedei engleze nu este decât o serie neîntreruptă de perturbări, rezultate din coliziunea dintre raportul de valoare al aurului şi argintului, fixat pe cale de lege şi oscilaţiile valorii lor reale. Ba estimaţiunea aurului era prea ridicată, ba cea a argintului. Metalul subestimat era scos din circulaţie, topit şi exportat. Raportul de valoare al ambelor metale a fost

50

NOTE:

147

apoi din nou modificat pe cale de lege, dar noua valoare nominală intră peste scurtă vreme în acelaşi conflict cu raportul real al valorilor ca şi cea veche— în timpurile noastre scăderea foarte uşoară şi trecătoare în valoarea aurului faţă de argint, cauzată de cererea de argint din India şi din China, a produs în Franţa acelaşi fenomen, pe scara cea mai mare, anume exportul de argint şi scoaterea lui din circulaţie de către aur. În cursul anilor 1855, 1856, 1857 excedentul importului de aur în Franţa faţă de exportul de aur din Franţa s-a cifrat la 41.580.000 l. st., în timp ce excedentul exportului de argint faţă de importul de argint se cifra la 14.704.000 l. st. Într-adevăr, în ţările în care ambele metale sunt măsuri legale de valoare şi deci ambele trebuie primite în plată, dar în care oricine poate să plătească în argint sau în aur, după voie, metalul care creşte în valoare obţine un agio şi îşi măsoară preţul, ca şi orice altă marfă, în metalul supraestimat, în timp ce acesta din urmă serveşte singur ca măsură a valorii. Toată experienţa istorică în acest domeniu se reduce pur şi simplu la faptul că acolo unde, prin lege, funcţia de măsură a valorii este îndeplinită de două mărfuri, în realitate numai una din ele o îndeplineşte în mod efectiv.” (Karl Marx, ibid., pag. 52, 53.) 54 Notă la ediţia a 2-a. Faptul, în sine curios, că în Anglia uncia de aur, ca unitate de măsură monetară, nu este subdivizată în părţi aliquote, se explică precum urmează: la început, sistemul nostru monetar era adaptat utilizării exclusive a argintului; din această cauză, o uncie de argint poate fi întotdeauna subdivizată într-un număr corespunzător de monede. Întrucât, pe de altă parte, aurul a fost introdus abia mai târziu în acest sistem monetar adaptat în mod exclusiv argintului, o uncie de aur nu poate fi transformată într-un număr corespunzător de monede. (Maciaren: «History of the Currency», Londra, 1858, pag. 16.) Notă la ediţia a 2-a. În scrierile engleze confuzia care se face între măsura valorilor (measure of value) şi etalonul preţurilor (standard of value) este extraordinară. Funcţiile, şi deci şi denumirile, sunt în mod continuu confundate. 56 De altfel, ea nici nu are valabilitate istorică generală. 57 Notă la ediţia a 2-a „Monedele ale căror nume nu mai au astăzi decât o semnificaţie ideală sunt cele mai vechi la toate popoarele, dar un timp oarecare toate au avut o semnificaţie reală şi tocmai pentru că aveau această semnificaţie s-a calculat cu ele.” (Galiani “Della Moneta”, pag. 153.) 58 Notă la ediţia a 2-a. Astfel, livra englezească înseamnă mai puţin de o treime din greutatea sa iniţială, livra scoţiană dinaintea unirii numai 1/36, livra franceză 1/74, maravedi-ul spaniol mai puţin de 1/1000, iar real-ul portughez o proporţie încă şi mai mică. 59 Notă la ediţia a 2-a. D-l David Urquhart spune în ale sale „Familiar Words”, cu privire la faptul că n-a mai auzit (!) că astăzi livra (l. st.), unitatea etalonului monetar englez, este egală cu aproximativ uncie de aur. Aceasta este falsificarea unei măsuri şi nu stabilirea unui etalon. În această „denumire falsă a greutăţii aurului” el vede ca de obicei mâna falsificatoare a civilizaţiei. 60 Notă la ediţia a 2-a. Când îl întrebară pe Anacharsis pentru ce le trebuie Elenilor banii, el răspunse: “pentru calcul.” (Athenaeus: „Deipnosophistai cartea a IV-a, 49, vol. 2 [pag. 120], ediţia Schweighauser, 1802.)” 61 Notă la ediţia a 2-a. „Întrucât banii - ediţia franceză (Paris 1873): aurul - ca

148

etalon al preţurilor apar în aceleaşi denumiri de calcul ca şi preţurile mărfurilor, astfel că, de exemplu, o uncie de aur este exprimată, ca şi valoarea unei tone de fier, prin 3 l. st. 17 şilingi şi 101/2 pence, aceste denumiri de calcul ale lor au fost numite preţ-monedă al lor. S-a născut, aşadar, ideea bizară ca şi cum aurul (respectiv argintul) ar fi estimat în propriul său material şi ar obţine din partea statului un preţ fix, spre deosebire de toate celelalte mărfuri. Fixarea unor denumiri de calcul pentru anumite greutăţi de aur a fost confundată cu fixarea valorii acestor greutăţi.” (Karl Marx: “Zur Kritik etc.”, pag. 52.) 62 Vezi: «Theorien von der MaBeinheit des Geldes» în «Zur Kritik der politischen Oekonomie», pag. 53 şi urm. Fanteziile despre ridicarea sau coborârea „preţuluimonedă”, care constă în a trece pe cale de lege denumirile monetare legale ale unor greutăţi de aur şi argint, fixate prin lege, asupra unor greutăţi mai mari sau mai mici, şi a transforma în consecinţă, de exemplu, 1 / 4 de uncie de aur în 40 de şilingi în loc de 20 de aceste fantezii, în măsura în care nu constituie operaţiuni financiare inabile împotriva creditorilor datoriei publice şi private, ci au ca scop tămăduiri miraculoase” în materie de economie, au fost cercetate într-un mod atât de complet de către Petty în „Quantulumcunque concerning Money. To the Lord Marquess of Halyfax” 1682, încât chiar succesorii săi imediaţi, Sir Dudley North şi John Locke, fără să mai vorbim de cei de mai târziu, nu puteau decât să-l banalizeze. „Dacă avuţia unei naţiuni”, spune el între altele, „ar putea fi înzecită printr-o simplă ordonanţă, ar fi curios că asemenea ordonanţe nu au fost de mult edictate de guvernele noastre.” (ibid., pag. 36.) 63 „Sau trebuie să admitem că un milion în bani valorează mai mult decât o valoare egală în mărfuri” (Le Trosne: „De l’Interet Social”, pag. 922), că deci o valoare valorează mai mult decât altă valoare egală”. 64 Dacă în tinereţea sa Ieronim a avut mult de luptat cu carnea materială, cum ne arată lupta pe care a purtat-o în pustiu împotriva chipurilor de femei frumoase, la bătrâneţe el trebuie să înfrunte carnea spirituală. „Mă aflu în gând spune el de exemplu, în faţa judecătorului suprem”. „Cine eşti tu?” mă întreabă un glas. „Sunt un creştin.” „Minţi”, tună judecătorul suprem. „Nu eşti decât un ciceronian!” * [Destul de bine sunt făcute aliajul şi greutatea acestei monede, dar spune-mi dacă o ai în pungă !] ** Intr-o scrisoare având data de 28 Noiembrie 1878, adresată lui N. F. Danielson, traducătorul rus al „Capitalului”, Marx modifică ultima propoziţiune precum urmează „Şi de fapt valoarea fiecărui cot de pânză în parte nu este decât materializarea unei părţi din cantitatea socială de muncă cheltuită în cantitatea totală a coţilor.” — Nota Inst. M. E. L. 65 „Din foc… devine totul”, spune Heraclit, „şi focul devine din tot, aşa cum din aur devin bunurile şi din bunuri aurul.” (F. Lassalle: „Die Philosophie Herakleitor des Dunkeln”, Berlin 1858, vol. I, pag. 222.) Nota lui Lassalle la acest pasaj, pag. 224, nota 3 consideră banii în mod eronat ca simplu semn de valoare. 66 Orice vânzare este cumpărare (Dr. Quesnay: Dialogues sur le Commerce et les Travaux des Artisans, „Physiocrates”, ediţia Daire, partea I-a, Paris 1846, pag. 170), sau cum spune Quesnay în „Maximes Générales” „A vinde este a cumpăra.” 67 Preţul unei mărfi nu poate fi plătit decât cu preţul altei mărfi. (Mercier de la

149

Rivière, «L'Ordre naturel et essentiel des sociétés politiques», “Physiocrates”, ediţia Daire, partea a II-a, pag. 554.) 68 „Pentru a avea aceşti bani, trebuie să fi vândut mai întâi. (ibid., pag. 543.) 69 O excepţie formează, cum am arătat mai sus, producătorul de aur, respectiv de argint, care îi schimbă produsul fără a-l fi vândut [în ediţia franceză: cumpărat. N. T.] mai înainte. 70 Dacă banii reprezintă, în mâinile noastre, lucrurile pe care am putea dori să le cumpărăm, ei reprezintă şi lucrurile pe care le-am vândut în schimbul acestor bani. (Mercier de la Riviere: „L'Ordre naturel etc.”, pag. 586.) 71 „Există deci patru termeni şi trei contractanţi, din care unul intervine de două ori. (Le Trosne: „De l'Interet Social”, pag. 908.) 72 Notă la ediţia a 2-a. Cu toate că acest fenomen e atât de evident, economiştii trec totuşi cu vederea de cele mai multe ori, în special liber-schimbistul vulgaris. 73 Compară observaţiile mele asupra lui James Mill: „Zur Kritik etc.”, pag. 74-76. Două puncte sunt caracteristice aici pentru metoda apologeticii economiste. În primul rând, identificarea circulaţiei mărfurilor cu schimbul direct de produse, făcându-se pur şi simplu abstracţie de deosebirile dintre ele. În al doilea rând, încercarea de a se tăgădui contradicţiile procesului de producţie capitalist, reducându-se raporturile dintre factorii săi de producţie la raporturile simple care rezultă din circulaţia mărfurilor. Dar producţia mărfurilor şi circulaţia mărfurilor sunt fenomene care ţin de cele mai diferite moduri de producţie, chiar dacă în măsură şi în proporţii diferite. Prin urmare, nu ştim încă nimic despre diferenţa specifică dintre aceste moduri de producţie şi nu putem să ne formăm o părere asupra lor, dacă nu cunoaştem decât categoriile abstracte ale circulaţiei mărfurilor care le sunt comune. Nu există ştiinţă în care să se facă atâta tărăboi cu locurile comune cele mai elementare ca în economia politică. Astfel, de pildă, J. B. Say se încumetă să-şi formeze o părere asupra crizelor pentru că ştie că marfa este un produs. 74 Chiar dacă vânzarea mărfii se repetă tot mereu, un fenomen care aici nu există încă pentru noi, ea trece, odată cu ultima vânzare definitivă, din sfera circulaţiei în sfera consumaţiei, pentru a servi aici ca mijloc de subzistenţă sau ca mijloc de producţie. 75 Ei (banii) nu au altă mişcare decât aceea pe care le-o imprimă produsele.” (Le Trosne: „De l'Interet Social”, pag. 885.) 76 Produsele sunt acelea care îi pun în mişcare (banii) şi fac ca ei să circule. Viteza mişcării lor (adică a banilor) le înlocuieşte cantitatea. Dacă este nevoie, ei trec dintr-o mână într-alta, fără a se opri un singur moment.” (Le Trosne: „De l'Interet Social”, pag, 915, 916.) 77 „Întrucât banii... reprezintă măsura obişnuită pentru cumpărări şi vânzări, oricine are ceva de vânzare şi nu poate găsi cumpărător este imediat înclinat să creadă că lipsa de bani, din ţară sau din district, este aceea care face ca mărfurile sale să nu găsească cumpărători; şi toată lumea ţipă că lipsesc banii: dar e o mare greşeală la mijloc. De ce au nevoie aceşti oameni, care ţipă după bani?... Arendaşul (farmer) se plânge... El crede că dacă ar fi mai mulţi bani în ţară, el ar putea obţine un preţ mai bun pentru produsele sale... Se pare, aşadar, că ceea ce îi trebuie nu sunt banii, ci un preţ bun pentru cerealele şi pentru vitele sale, pe

150

care ar vrea să le vândă dar nu poate... De ce nu poate să obţină un preţ bun?.. 1. Sau există prea multe cereale şi vite în ţară, astfel că cei mai mulţi din cei care vin pe piaţă au nevoie, ca şi dânsul, să vândă, dar puţini au nevoie să cumpere, sau 2. Desfacerea obişnuită pe calea exportului stagnează... sau 3. Consumul se micşorează, dacă, de pildă, din cauza sărăciei, oamenii nu mai cheltuiesc pentru gospodăria lor atâta cât cheltuiau înainte, astfel că nu simpla sporire a monedei este aceea care ar uşura vânzarea bunurilor fermierului, ci înlăturarea uneia din aceste trei cauze care apasă de fapt. Negustorul şi băcanul au de asemeni nevoie de bani, adică ei au nevoie de desfacerea bunurilor cu care fac comerţ, aceasta pentru că piaţa stagnează. Unei naţiuni nu-i merge niciodată mai bine decât atunci când avuţiile merg repede din mână în mână. (Sir Dudley North: „Discourses upon Trade”, Londra 1691, pag. 11-15 passim.) Elucubraţiile lui Herrenschwand se reduc toate la ideea că contradicţiile care izvorăsc din natura mărfii şi care se manifestă deci în circulaţia mărfurilor pot fi înlăturate prin sporirea mijloacelor de circulaţie. Dar dacă a atribui stagnările în procesul de producţie şi de circulaţie lipsei mijloacelor de circulaţie este o iluzie răspândită, aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că, invers, o lipsă reală de mijloace de circulaţie, provocată, de exemplu, de cârpăcelile oficiale cu regulation of currency” [reglementarea circulaţiei monetare], nu poate să provoace la rândul ei stagnări. 78 «Există o anumită măsură şi o anumită proporţie pe care trebuie să le aibă banii pentru a menţine viu comerţul unei naţiuni; un plus sau un minus ar fi dăunător. Aşa cum într-un mic magazin de desfacere este nevoie de o cantitate determinată de farthingi, pentru a schimba monedele de argint şi pentru a efectua acele plăţi care nu pot fi efectuate cu cele mai mici monede de argint... Aşa cum, prin urmare, raportul numeric al farthingilor necesari în comerţ depinde de numărul cumpărătorilor, de frecvenţa cumpărăturilor lor şi, înainte de toate, de valoarea celei mai mici monede de argint, tot aşa şi proporţia monedei metalice (aur sau argint) necesare pentru comerţul nostru este determinată în mod asemănător de frecvenţa actelor de schimb şi de mărimea plăţilor.» (William Petty: «A Treatise of Taxes and Contributions», Londra 1667, pag. 17.) Teoria Hume a fost apărată împotriva lui J. Steuart ş. a. de A. Young, în lucrarea sa “Political Arithmetic”, Londra 1774, în care îi consacră un capitol întreg întitulat:” Prices depend on quantity of money” [Preţurile depind de cantitatea de monedă], pag. 112 şi urm. cartea mea “Zur Kritik etc.”, pag. 149, am scris: “Chestiunea cantităţii monedelor aflate în circulaţie el (A. Smith) o înlătură în mod tacit prin aceea că, în mod cu totul eronat, tratează banii ca simplă marfă.” Această remarcă se aplică numai acolo unde A. Smith se ocupă de monedă ex officio [din oficiu; aici: în mod expres]. În mod ocazional însă, ca de exemplu atunci când face critica sistemelor anterioare de economie politică, el se exprimă în mod just: Cantitatea de monedă este determinată în fiecare ţară de valoarea mărfurilor a căror circulaţie ea are să o mijlocească... Valoarea bunurilor cumpărate şi vândute anual într-o ţară oarecare cere o cantitate anumită de monedă care să le pună în circulaţie şi să le repartizeze între consumatorii lor propriu-zişi; o cantitate mai mare nu poate fi utilizată. Canalul circulaţiei atrage în mod necesar o sumă care este suficientă pentru a-l umple şi nu primeşte niciodată mai mult decât atât. Wealth of Nations”, cartea a IV-a, cap. 1 [vol. III, pag. 87, 89].) Tot aşa A. Smith îşi începe lucrarea ex

151

officio cu o apoteoză a diviziunii muncii. Mai târziu, în ultima parte, privitoare la sursele veniturilor statului, el reproduce în mod ocazional atacurile lui A. Ferguson, dascălul său, împotriva diviziunii muncii. 79 “Preţurile lucrurilor vor spori, desigur, la orice naţiune în măsura în care creşte cantitatea de aur şi de argint ce se află în mâinile oamenilor; prin urmare, dacă la o naţiune oarecare aurul şi argintul se împuţinează, preţurile tuturor mărfurilor vor scădea şi ele în raport cu această scădere a cantităţii monedei.” (Jacob Vanderlint: “Money answers all Things”, Londra 1734, pag. 5.) O comparaţie mai atentă între Vanderlint şi” Essay” -urile lui Hume nu-mi lasă nici cea mai mică îndoială asupra faptului că Hume a cunoscut şi utilizat lucrarea, de altfel destul de importantă, a lui V. Concepţia după care masa mijloacelor de circulaţie determină preţurile o găsim şi la Barbon, precum şi la alţi autori cu mult mai vechi încă. “Niciun inconvenient”, spune Vanderlint, “nu poate să rezulte dintr-un comerţ liber, ci numai foloase foarte mari... căci dacă el provoacă o reducere a cantităţii de numerar, lucru pe care măsurile de îngrădire au tocmai menirea să-l împiedice, naţiunile la care se strânge numerarul vor constata, desigur, că toate lucrurile sporesc în preţ în măsura în care creşte cantitatea de numerar. Iar... produsele noastre manufacturate precum şi toate celelalte mărfuri se ieftinesc peste puţin timp în aşa măsură, încât balanţa comercială înclină din nou în favoarea noastră şi banii se întorc, din această cauză, din nou la noi.” (ibid., pag. 44.) 80 Că fiecare speţă de marfă în parte formează, prin preţul ei, un element component al sumei preţurilor tuturor mărfurilor aflate în circulaţie, este un lucru de la sine înţeles. Este însă cu totul de neînţeles cum s-ar putea ca valori de întrebuinţare incomensurabile una cu alta să fie schimbate en masse [în masă] contra masei de aur şi de argint aflate într-o ţară. Dacă lumea mărfurilor este transformată într-o singură marfă globală, din care fiecare marfă formează o parte aliquotă, rezultă următoarea socoteală frumoasă: marfa globală = x chintale de aur, marfa A = o parte aliquotă a mărfii globale = aceeaşi parte aliquotă din x chintale de aur. Acest lucru Montesquieu îl spune în mod expres “Dacă se compară masa de aur şi de argint care există pe lume cu suma mărfurilor existente, este sigur că fiecare produs individual, respectiv fiecare marfă individuală, va putea să fie comparată cu o cantitate determinată de monedă. Să presupunem că există pe lume un singur produs, respectiv o singură marfă, sau că numai una este cumpărată şi că ea este divizibilă ca şi banii; în acest caz, o parte anumită a acestei mărfi va corespunde unei părţi a masei de monedă; o jumătate din totalul mărfurilor va corespunde unei jumătăţi din masa totală de bani; întotdeauna stabilirea preţurilor mărfurilor depinde în principal de raportul cantităţii totale de mărfuri faţă de cantitatea totală a semnelor monetare.” (Montesquieu: “Esprit des lois”,” Oeuvres”, vol. III, pag. 12, 13.) Cu privire la dezvoltarea acestei teorii din partea lui Ricardo, a discipolului său James Mill, a lordului Overstone etc., vezi Zur Kritik etc. pag. 140-146 şi pag. 150 şi urm. D-l J. St. Mill, cu logica eclectică ce-l caracterizează, reuşeşte să fie de părerea tatălui său J. Mill şi în acelaşi timp de părere contrară. Cine compară textul compilării sale:” Principles of Political Economy” prefaţa (primei ediţii), în care el se proclamă singur drept un Adam Smith al prezentului, nu ştie ce să admire mai mult: naivitatea sa sau naivitatea publicului care l-a crezut pe cuvânt şi l-a acceptat drept Adam Smith, faţă de care el se află în acelaşi raport în care se află generalul Williams Kars de Kars faţă de ducele de

152

Wellington. Cercetările originale ale d-lui J. St. Mill în domeniul economiei politice, care nu sunt nici prea voluminoase şi nici prea pline de conţinut, le găsim pe toate, aliniate frumos la rând, în broşurica sa: “Some Unsettled Questions of Political Economy”, apărută în 1844. Locke enunţă în mod net legătura dintre faptul că aurul şi argintul nu au valoare şi definirea valorii lor prin cantitate. «Întrucât oamenii au convenit să atribuie aurului şi argintului o valoare, valoarea intrinsecă pe care o vedem în aceste metale nu este decât cantitatea lor.” (“Some Considerations etc.”, 1691, Works, ediţia din 1777, vol. II, pag. 15.) 81 Bineînţeles că nu este deloc în intenţia mea să mă ocup de amănunte, cum e senioratul şi altele asemănătoare. Dar pentru sicofantul romantic Adam Muller, care admit “liberalitatea grandioasă” cu care “guvernul englez bate monedă în mod gratuit”, vreau să reproduc doar următorul pasagiu al lui Sir Dudley North: “Ca şi celelalte mărfuri, argintul şi aurul au fluxurile şi refluxurile lor. Dacă din Spania sunt aduse cantităţi de argint şi de aur... ele sunt duse în Tower şi transformate în monedă. Scurt timp după aceea se naşte o cerere de lingouri pentru export. Dar dacă asemenea lingouri nu există, toate fiind transformate din întâmplare în monedă, ce se întâmplă? Moneda va fi din nou topită, ceea ce nu constituie o pierdere, pentru că baterea monedei nu-l costă nimic pe proprietar; dar naţiunea rămâne în pagubă, căci ea plăteşte astfel împletitul paielor pe care le vor mânca măgarii. Dacă comerciantul (North însuşi a fost unul din cei mai mari comercianţi din timpul lui Carol al II-lea) ar trebui să plătească un preţ pentru baterea monedei, el nu şi-ar trimite cu atâta uşurinţă argintul în Tower; în acest caz, moneda bătută ar avea întotdeauna o valoare mai mare decât argintul netransformat în monedă.” (North: «Discourses etc.», pag. 18.) 82 În caz că moneda de argint nu se află niciodată într-o cantitate mai mare decât e necesar pentru plăţi mai mici, ea nu poate fi acumulată în cantităţi care ar fi suficiente pentru plăţi mai mari. Utilizarea aurului pentru plăţile mari implică în mod necesar şi utilizarea lui în comerţul mărunt. Posesorii de monede de aur le utilizează pe acestea şi în cumpărări mai mici, şi primesc, odată cu marfa cumpărată, şi restul în argint; în modul acesta excedentul de argint, care de altfel l-ar împovăra pe micul comerciant, este luat de la acesta şi predat circulaţiei generale. Dar dacă există atâta argint, încât plăţile mici pot fi efectuate fără a se face apel la aur, comerciantul detailist va primi la cumpărăturile mici argint, care în modul acesta se va acumula în mod necesar în mâna lui.” (David Buchanan “Inquiry into the Taxation and Commercial Policy of Great Britain”, Edinburgh 1844, pag. 248, 249.) 83 Mandarinul finanţelor Wan-mao-in şi-a permis să-i supună fiului cerului un proiect care urmărea pe ascuns transformarea asignatelor imperiului chinez în bancnote convertibile. Raportul comitetului asignatelor din aprilie 1854 îi trage o săpuneală zdravănă. Dacă a primit şi numărul reglementar de lovituri de baston, nu ne este cunoscut. “Comitetul, spune raportul la sfârşit, i-a studiat proiectul cu atenţie şi găseşte că el urmăreşte în întregimea sa interesul comercianţilor şi nu conţine nicio latură avantajoasă pentru coroană.” (“Arbeiten der Kaiserlich Russischen Gesandtschaft zu Peking uber China”, tradus din ruseşte de Dr. K. Abel şi F. A. Mecklenburg, vol. I, Berlin 1858, pag. 47 şi urm.) Despre demetalizarea continuă a monedelor de aur ca efect al circulaţiei, un “governor” al Băncii Angliei declară ca martor în faţa lui “House of

153

Lords Committee” (despre “Bankacts” ): «În fiecare an o nouă serie de sovereign-i (nu în sens politic, ci în sens de liră sterlină) cade sub greutatea legală. Seria care într-un an circulă având greutatea legală pierde prin uzură o parte suficientă din greutatea sa, pentru a întoarce balanţa împotriva sa în anul ce urmează.» (House of Lords' Committee, 1848, Nr. 429.) 84 Notă la ediţia a 2-a. Cât de confuze sunt concepţiile asupra diferitelor funcţiuni ale monedei chiar şi la cei mai buni autori din domeniul monedei ne arată, de pildă, următorul pasaj din Fullarton:” În ceea ce priveşte schimburile noastre interne, toate funcţiile monetare, care de obicei sunt îndeplinite de monedele de aur sau de argint, pot fi îndeplinite cu tot atâta efect printr-o circulaţie de note neconvertibile, care nu au altă valoare decât tocmai valoarea artificială şi întemeiată pe convenţie pe care au dobândit-o prin lege, fapt care, cred eu, nu poate fi tăgăduit. O valoare de acest fel ar putea să corespundă tuturor scopurilor unei valori intrinseci şi chiar să înlocuiască un etalon de valoare, cu condiţia ca emisiunea să fie ţinută în limitele cuvenite.” (Fullarton: Regulation of Currencies ediţia a 2-a, Londra 1845, pag. 21.) Aşadar, pentru că marfa-bani poate fi înlocuită în circulaţie prin simple semne de valoare, ea este superfluă ca măsură a valorilor şi ca etalon al preţurilor ! 85 Din faptul că aurul şi argintul ca monedă bătută, adică în funcţia lor exclusivă ca mijloc de circulaţie, devin semne ale lor proprii, Nicolas Barbon deduce dreptul guvernelor “to raise money” [de a ridica valoarea monedei], adică de a atribui, de exemplu, unei cantităţi de argint care se chema “Groschen” numele unei cantităţi mai mari de argint, ca, de exemplu, “Taler”, şi de a plăti astfel creditorilor “groşeni” în loc de “taleri”. Moneda se uzează şi devine mai uşoară prin numărarea mereu repetată... Denumirea şi cursul monedei sunt acelea pe care oamenii le au în vedere în comerţ, şi nu cantitatea argintului. “Autoritatea statului este aceea care transformă metalul în bani.” (N. Barbon:” A Discourse concerning coining etc.”, pag. 29. 30, 25.) 86 «O avuţie în bani nu este decât... o avuţie în produse, transformate în aur.» (Mercier de la Rivière:” L’Ordre naturel etc.”, pag. 573.)” O valoare în produse nu a făcut decât să-şi schimbe forma.” (ibid., pag. 486.) 87 «Prin acest procedeu ei îi menţin toate bunurile şi produsele la preţuri atât de scăzute.» (Vanderlint: “Money answers etc.”, pag. 95, 96.) 88 «Banii sunt un amanet.» (John Bellers: “Essays about the Poor, Manufactures, Trade, Plantations, and Immorality”, Londra 1699, pag. 13.) 89 Aceasta pentru că în sens strict cumpărarea presupune aurul şi argintul existând deja ca formă transformată a mărfii, cu alte cuvinte ca produs al vânzării. 90 Henric al III-lea, rege creştin al Franţei, fură relicvele din mânăstiri etc. pentru a le transforma în argint. Este ştiut ce rol a jucat în istoria greacă răpirea comorilor din templul delfic de către Foceeni. Se ştie, de asemenea, că la cei vechi templele îi serveau zeului mărfurilor drept locuinţă. Ele erau bănci sacre. Pentru Fenicieni, care erau un popor de comercianţi prin excelenţă, banii erau chipul detaşat al tuturor lucrurilor. Era deci normal ca fecioarele care se vindeau străinilor cu ocazia sărbătorilor zeiţei dragostei să-i jertfească zeiţei banul primit ca răsplată. 91 “Aur ! Strălucitor, de preţ şi galben aur! Mult dintr-acesta-ţi face alb din negru, din hâd frumos,

154

Din nedrept drept, din josnic nobil, din vârstnic tânăr, din laş erou. ...Voi zei ! De ce aceasta ? Cum aceasta, zei ? El Vă smulge preoţii supuşi de lângă voi; Voinicilor le trage perna de sub cap: Acest sclav galben Religii împleteşte şi desface; pe-afurisit îl binecuvântează; Cărunta lepră-o face mult iubită; cinsteşte hoţii, Le dăruieşte titluri, plecăciuni şi încuviinţare În sfatul senatorilor; el e acela Care pe văduva trecută o împeţeşte; ...Hai, ţărână blestemată, Târfă de rând a omenirii, tu !” (Shakespeare: Timon of Athens”.) 92 “Căci doar nimic din tot ce-a câştigat vreun preţ Pe lume, nu-i ca aurul de rău; cel care Răstoarnă state, pustieşte, alungă oameni Din curţi şi case; schimbă inimi virtuoase Şi le îndreaptă spre fapte blestemate: El învaţă pe oameni viclenia Şi-obraznica nelegiuire-a crimei.” (Sofocle: “Antigona”.) 93 “Avariţia speră să-l scoată chiar şi pe Pluton din interiorul pământului.” (Athenaeus Deipnosophistai”.) 94 “A spori cât mai mult posibil numărul vânzătorilor fiecăreia din mărfuri, a reduce cât mai mult posibil numărul cumpărătorilor, iată punctele cardinale în jurul cărora se învârtesc toate operaţiunile economiei politice.” (Verri: “Meditazioni etc.”) 95 ”Pentru susţinerea comerţului unei naţiuni, este necesară o sumă anumită de monedă metalică (of specific money) care variază şi care uneori este mai mare, alteori mai mică, după cum cer împrejurările... Aceste fluxuri şi refluxuri ale monedei se reglementează de la sine fără ajutorul politicienilor... Găleţile acţionează alternativ dacă moneda se împuţinează, lingourile sunt transformate în monedă; dacă lingourile se împuţinează, moneda este topită.” (Sir D. North: “Discourses upon Trade”, pag. 22.) John Stuart Mill, care a fost mult timp funcţionar al Companiei Indiilor Orientale, confirmă că până în prezent în India podoabele de argint încă funcţionează în mod direct ca tezaur. Podoabele de argint sunt transformate în monedă atunci când dobânda este ridicată şi se întorc atunci când dobânda scade.” (Declaraţia lui J. St. Mill, Reports on Bankacts 1857, Nr. 2.084.) Conform unui document parlamentar din 1864, privitor la importul şi exportul de aur şi de argint în India, importul de aur şi de argint a depăşit în 1863 exportul cu 19.367.764 l. st. În ultimii 8 ani înainte de 1864 excedentul importului de metale preţioase asupra exportului se cifra la 109.652.917 l. st. În cursul secolului actual s-a bătut monedă în India într-o valoare care depăşeşte cu mult 200.000.000 l. st. 96 Luther distinge banii ca mijloc de cumpărare de banii ca mijloc de plată. “Îmi faci o fiinţă cu două feţe din şolticul acesta, astfel că aici nu pot să plătesc şi acolo nu pot să cumpăr.” (Martin Luther:” An die Pfarrherrn, wider den

155

Wucher zu predigen”, Wittenberg 1540.) 97 Asupra raporturilor dintre creditori şi debitori la comercianţii englezi de la începutul secolului al XVIII-lea: “Între comercianţi domneşte aici, în Anglia, un spirit de cruzime, cum nu se găseşte în nicio altă societate şi în nicio altă ţară din lume.” (“An Essay on Credit and the Bankrupt Act”, Londra 1707, pag. 2.) 98 Notă la ediţia a 2-a. În următorul pasaj, pe care îl scot din lucrarea mea apărută în 1859, se va vedea de ce nu iau în considerare, în text, o formă opusă: “Invers, banii pot fi cheltuiţi, în procesul B—M, ca mijloc efectiv de cumpărare, şi preţul mărfii poate fi astfel realizat înainte ca valoarea de întrebuinţare a banilor să se fi realizat, adică înainte ca marfa să fi fost înstrăinată. Lucrul se întâmplă, de exemplu, în forma atât de curentă a plăţii anticipate. Sau în forma în care guvernul englez cumpără opiul ryoţilor din India... În modul acesta însă banii nu funcţionează decât tot în forma deja cunoscută a mijlocului de cumpărare... Capitalul este avansat şi el, bineînţeles, în forma de bani... Acest punct de vedere nu cade însă în sfera circulaţiei simple.” (Karl Marx: “Zur Kritik etc.”, pag. 119, 120.) 99 Criza monetară, definită în text ca o fază specială a oricărei crize industriale şi comerciale cu caracter general, trebuie deosebită de acea categorie specială de crize care numeşte şi ea criză monetară, dar care se poate ivi în mod independent, astfel că ea nu influenţează industria şi comerţul decât prin recul. Aceste crize au drept centru de mişcare capitalul monetar, astfel că sfera lor nemijlocită de manifestare sunt banca, bursa, finanţele. (Nota lui Marx la ediţia a 3-a.) 100 “Această trecere bruscă de la sistemul de credit la sistemul monetar adaugă groaza teoretică la panica practică: şi agenţii circulaţiei se cutremură în faţa misterului de nepătruns al propriilor lor relaţii.” (Karl Marx: “Zur Kritik etc.”, (pag. 126.) “Oamenii săraci stau inactivi, pentru că cei bogaţi nu au bani pentru a-i utiliza, cu toate că au la dispoziţie acelaşi pământ şi aceleaşi mâini ca şi mai înainte pentru a produce alimente şi îmbrăcăminte; acestea sunt adevărata avuţie a unei naţiuni, şi nu banii.” (John, Bellers: “Proposals for raising a Colledge of Industry”, Londra 1696, pag. 3.) 101 Asupra modului cum asemenea momente sunt exploatate de ”amicii comerţului“ într-un rând (1839), un bătrân bancher hapsân (din City) ridică placa biroului din cabinetul său particular şi întinse în faţa unui prieten al său suluri de bancnote; cu vădită plăcere el spuse că erau acolo 600.000 l. st., pe care le-a reţinut pentru a împuţina moneda de pe piaţă şi care urmau să fie aruncate în circulaţie după ora 3 a aceleiaşi zile. (“The Theory of the Exchanges. The Bank Charter Act of 1844”, Londra 1864, pag. 81.) Organul semi-oficial “The Observer” notează la 24 Aprilie 1864:” Circulă anumite zvonuri foarte curioase asupra mijloacelor care se întrebuinţează pentru a provoca o lipsă de bilete de bancă... Oricât de hazardată ar fi presupunerea că s-ar face uz undeva de asemenea trucuri, relatările în această privinţă erau atât de răspândite, încât ele trebuie într-adevăr menţionate”. 102 “Suma vânzărilor şi a tranzacţiilor care se încheie în cursul unei anumite zile nu influenţează cantitatea de monedă care circulă în ziua respectivă, dar în marea majoritate a cazurilor ele se vor concretiza într-o emitere multiplă de cambii asupra cantităţii de monedă care ar putea să se afle în circulaţie în zilele următoare, mai mult

156

sau mai puţin îndepărtate... Cambiile acceptate astăzi şi creditele deschise astăzi nu trebuie să se asemene, nici în ceea ce priveşte cantitatea, nici în ceea ce priveşte suma totală şi nici în ceea ce priveşte termenul, cu acelea care au fost acceptate sau deschise pentru mâine sau pentru poimâine; dimpotrivă, multe din cambiile şi creditele care ajung la scadenţă astăzi se acoperă cu o mulţime de obligaţiuni a căror origine se împarte asupra unei serii de date anterioare cu totul întâmplătoare. Adeseori cambii trase pe termene de 12, 6, 3 luni sau de o lună se întâlnesc în aşa mod, că fac să crească în mod deosebit obligaţiunile scadente într-o zi anumită.” («The Currency Theory Review ed.; În a Letter to the Scottish People. By a Banker In England», Edinburgh 1845, pag. 29, 30 passim.) 103 Ca exemplu pentru cantitatea redusă de monedă efectivă care intră în operaţiunile comerciale propriu-zise, redăm aici tabelul uneia din cele mai mari întreprinderi comerciale din Londra (Morrison, Dillon & Co.) asupra încasărilor şi plăţilor făcute în monedă efectivă într-un an de zile. Tranzacţiunile din 1856 ale acestei întreprinderi, care se cifrează la multe milioane de lire sterline, au fost reduse la proporţiile unui milion. Încasări l. st. Cheltuieli l. st. Cambii ale băncilor şi 533.596 Cambii plătibile la termen 302.674 comercianţilor, plătibile la fix. termen fix Cecuri ale băncilor etc., 357.715 Cecuri asupra băncilor din 663.372 plătibile la vedere Londra Bilete ale băncilor provinciale 9.627 Bilete ale Băncii Angliei 22.743 Bilete ale Băncii Angliei 68.554 Aur 9.427 Aur 28.089 Argint şi cupru 1.484 Argint şi cupru 1.486 Post office orders [mandate 933 de plată poştale] Total 1.000.000 1.000.000 (“Report from the Select Committee on the Bankacts”, iulie 1858, pag. LXXI.) 104 “Comerţul trecând astfel de la schimbul direct al unor bunuri contra altor bunuri, adică de la simpla predare şi primire, la vânzare şi la plată, toate tranzacţiunile... se întemeiază acum pe preţul în bani.” (“An Essay upon Public Credit”, ediţia a 3-a, Londra 1710. pag. 8.) 105 “Banii au devenit călăul tuturor lucrurilor.” Arta financiarului este “alambicul în care s-a provocat evaporarea unei cantităţi înspăimântătoare de bunuri şi de mărfuri, pentru a se obţine această esenţă purtătoare de nenorocire”. “Banii declară război întregului neam omenesc.” (Boisguillebert: “Dissertation sur la nature des richesses, de l'argent et des tributs”, ediţia Daire, “Economistes financiers”, Paris 1843, vol. I, pag. 413, 419, 417.) 106 Lunea Rusaliilor, “În 1824, povesteşte domnul Craig comisiunii parlamentare de anchetă din 1826, a fost la Edinburgh o cerere atât de enormă de bilete de bancă, încât la ora 11 nu mai aveam niciun singur bilet în portofoliul nostru. Am trimis pe

157

rând la diferitele bănci pentru a lua cu împrumut, dar nu am putut obţine nimic, astfel că multe tranzacţiuni nu au putut fi lichidate decât cu ajutorul unor simple slips of paper (bileţele de hârtie]. Dar la ora 3 după amiază toate biletele se întorseseră la băncile de la care proveneau. Ele nu făcuseră decât să treacă dintr-o mână într-alta.” Cu toate că circulaţia efectivă medie a biletelor de bancă se cifrează în Scoţia la mai puţin de 3 milioane l. st., totuşi, la diferitele termene de plată din cursul anului, toate biletele de bancă aflate în posesiunea bancherilor, în total aproximativ 7 milioane l. st., sunt chemate a juca un rol activ. În aceste ocazii, biletele au de îndeplinit o funcţie unică şi specifică, şi îndată ce au ele se întorc la băncile de la care porniseră. (John Fullarton: “Regulation of Currencies”, ediţia a 2-a, Londra 1845, pag. 86 notă.) Adăugăm, pentru mai buna înţelegere a celor ce preced, că pe timpul lui Fullarton se emiteau în Scoţia bilete asupra depozitelor, şi nu cecuri. * În original se află aici, dintr-o eroare evidentă de scris, cuvântul invers. — Nota Inst. M. E. L. 107 La întrebarea ”dacă aceeaşi sumă de 6 milioane (aur) ar fi suficientă pentru deplasările şi ciclurile pe care le-ar necesita comerţul la o cifră de schimburi de 40 milioane anual”, Petty răspunde, cu măiestria sa obişnuită:” Răspunsul este afirmativ; pentru suma de 40 milioane n-ar fi nevoie decât de 40/52 dintr-un milion, dacă deplasările s-ar efectua în termene scurte, adică săptămânale, cum e cazul cu meseriaşii şi muncitorii nevoiaşi care încasează [bani] şi plătesc în fiecare sâmbătă; dar dacă termenele sunt trimestriale, cum e cazul la noi cu arenda (rent) care se plăteşte şi cu impozitele care se încasează trimestrial, e nevoie de 10 milioane. Dacă presupunem, aşadar, că în general plăţile se efectuează la termene care variază între 1 şi 13 săptămâni, trebuie să adăugăm 10 milioane la 40/52 obţinem astfel o sumă care, împărţită la 2, ne dă circa 5 1/2 milioane, astfel că circa 51/2 milioane ar fi suficiente.” (William Petty: “Political Anatomy of Ireland, 1672”, ediţia 1691, Londra, pag. 13, 14.) 108 Iată de ce orice legislaţie care prescrie băncilor naţionale a tezauriza numai metalul preţios care funcţionează ca monedă în interiorul ţării este absurdă. Se cunosc, de exemplu,” plăcutele îngrădiri” pe care şi le-a creat singură Banca Angliei. Asupra marilor epoci istorice în care au intervenit schimbări în valoarea relativă a aurului şi argintului, vezi Karl Marx: “Zur Kritik etc.”, pag. 136 şi urm. — Adaos la ediţia a 2-a. Prin Bankact-ul din 1844, sir Robert Peel a căutat să remedieze această stare, permiţând Băncii Angliei să emită bilete de bancă acoperite cu lingouri de argint, dar în aşa mod ca rezerva de argint să nu reprezinte niciodată mai mult de un sfert din rezerva de aur, valoarea argintului estimându-se după preţul său zilnic (în aur) de pe piaţa londoneză. (La ediţia a 4-a. - Ne aflăm din nou într-o epocă de pronunţată schimbare a valorii relative a aurului şi argintului. Cu vreo 25 de ani în urmă, raportul dintre valoarea aurului şi aceea a argintului era de 151 /2: 1; în prezent acest raport este de aproximativ 22: 1 şi argintul continuă să scadă încă în raport cu aurul. Faptul se datorează, în esenţă, unei revoluţii în modul de producere a ambelor metale. Mai înainte aurul se extrăgea în mod aproape exclusiv prin spălarea depozitelor aluviale aurifere, adică a produselor eroziunii unor roci aurifere În prezent această metodă nu mai este suficientă şi a fost împinsă pe al doilea plan de extracţia din galeriile aurifere de cuarţ, practicată până acum doar în mod secundar, dar bine

158

cunoscută şi celor vechi (Diodor, III, 12-14). Pe de altă parte, nu numai că au fost descoperite în partea de apus a Munţilor Stâncoşi americani noi zăcăminte uriaşe de argint, dar aceste zăcăminte, ca şi minele de argint din Mexic, au fost puse în valoare cu ajutorul drumurilor de fier, care au permis aducerea de maşini moderne şi de combustibil, extragerea argintului efectuându-se astfel pe scara cea mai largă şi cu cheltuieli mai mici. Dar mai este o deosebire mare în ceea ce priveşte modul în care cele două metale se găsesc în galeriile de minereu. Aurul se găseşte de cele mai multe ori în formă pură, dar împrăştiat, în cantităţi foarte mici, în cuarţ; roca trebuie deci fărâmiţată în întregul ei, pentru ca apoi aurul să fie extras prin spălare sau cu ajutorul mercurului. La 1.000.000 grame de cuarţ revin în modul acesta de multe ori abia 1-3 grame de aur, şi foarte rar 30-60 grame. Argintul se găseşte rar în formă pură; în schimb el se găseşte însă în minereuri speciale, care pot fi uşor separate de rocă şi care conţin de cele mai multe ori procente argint sau îl găsim în cantităţi mai mici în minereurile de cupru, de plumb etc., a căror prelucrare este în sine rentabilă. Chiar din aceste fapte rezultă că în timp ce munca necesară pentru producţia aurului a avut mai degrabă tendinţa de a spori, cea a argintului a scăzut în mod neîndoios, astfel că scăderea în valoarea argintului îi găseşte explicaţie foarte naturală. Această scădere a valorii şi-ar găsi expresia într-o şi mai mare scădere a preţului, dacă acesta nu ar fi menţinut la un nivel ridicat prin mijloace artificiale. Dar zăcămintele de argint ale Americii nu au fost încă puse în valoare decât în mică măsură, astfel că există toate perspectivele ca valoarea argintului să-şi menţină un timp mai îndelungat tendinţa de scădere. Această situaţie va mai fi accentuată de scăderea relativă a cererii de argint pentru articole de menaj şi de lux, de înlocuirea sa prin articole placate, prin aluminiu etc. Din toate acestea putem să ne dăm seama cât de utopică este concepţia bimetalistă, după care un curs internaţional obligatoriu ar readuce argintul la vechiul raport de valoare de 1: 151/2. E mai probabil că şi pe piaţa internaţională argintul va pierde din ce în ce mai mult calitatea de monedă. — F. E.) 109 Adversarii sistemului mercantilist, sistem care consideră soldarea balanţei comerciale excedentare cu ajutorul aurului şi al argintului ca scop al comerţului mondial, nu au înţeles deloc, la rândul lor, funcţia monedei universale. Am arătat în mod amănunţit, luând ca exemplu pe Ricardo («Zur Kritik etc.”, pag. 150 şi urm.), cum înţelegerea greşită a legilor care reglementează masa mijloacelor de circulaţie nu face decât să se reflecte în înţelegerea greşită a mişcării metalelor preţioase pe scară internaţională. Dogma sa greşită «O balanţă comercială defavorabilă nu poate să ia niciodată naştere în alt mod decât printr-o supraabundenţă de mijloace de circulaţie... Exportul de monedă bătută este provocat de ieftinătatea acesteia şi nu este urmarea ci cauza unei balanţe defavorabile» se găseşte deci încă la Barbon: “Balanţa comercială, dacă există asemenea balanţă, nu este cauza faptului că moneda este scoasă din ţară; acest fapt se explică, dimpotrivă, prin deosebirea dintre valorile lingourilor de metal preţios din diferitele ţări.” (N. Barbon: «A Discourse concerning coining etc.», pag. 59, 60). MacCulloch, în lucrarea sa “The Literature of Political Economy, a classified Catalogue”, Londra 1845, îl laudă pe Barbon pentru această anticipare, dar se fereşte cu grijă de a menţiona măcar în treacăt formele naive în care se mai manifestă încă la B. premisele absurde ale lui “currency principale”. Lipsa de critică şi chiar de bună credinţă a acelui catalog culminează în pasajele

159

privitoare la istoria teoriei monetare, unde MacCulloch îl perie pe lordul Overstone (ex-banker [fostul bancher] Lloyd), al cărui sicofant se arată a fi şi pe care îl numeşte “facile princeps argentariorum” [conducătorul recunoscut al bancherilor]. 110 Astfel, atunci când e vorba de subsidii, de împrumuturi în bani pentru scopuri de război sau pentru reluarea plăţilor în numerar ale băncilor etc., poate să fie nevoie de valoare în formă de bani. 110a Notă la ediţia a 2-a. “Într-adevăr, nu aş putea să-mi doresc o dovadă mai convingătoare pentru faptul că mecanismul tezaurizării este în stare, în ţările cu monedă metalică, să îndeplinească oricare din funcţiile necesare cu ocazia achitării obligaţiunilor internaţionale, şi aceasta fără a se recurge în mod sensibil la circulaţia generală, decât uşurinţa cu care Franţa, care abia începea să-şi revină din zguduirea produsă de o invazie inamică pustiitoare, a efectuat într-o perioadă de 27 de luni plata unei despăgubiri de război de aproape 20 milioane ce i-a fost impusă de puterile aliate, şi anume o parte importantă a acestei sume în monedă metalică, fără a-şi reduce sau deranja circulaţia sa internă şi fără a produce măcar vreo fluctuaţie alarmantă în schimburile sale.” («Fullarton: Regulation of Currencies», pag. 191.) (La ediţia a 4-a. Un exemplu şi mai frapant constituie uşurinţa cu care tot Franţa a fost în stare să achite între anii 1871 şi 1873, într-un răstimp de 30 de luni, o despăgubire de război mai mult decât de zece ori mai mare, şi anume, în mare parte, de asemeni în monedă metalică. F. E.) 111 “Moneda se repartizează între naţiuni după nevoile lor... prin faptul că este mereu atrasă de produse. (Le Trosne:” De l’Interet Social”, ibid., pag. 916.) “Minele care livrează neîncetat aur şi argint sunt destul de bogate pentru a da fiecărei naţiuni cantitatea necesară.” (J. Vanderlint: “Money answers etc.”, pag. 40.) 112 “Cursurile schimbului urcă şi scad în fiecare săptămână; în anumite epoci ale anului ele sunt ridicate în defavoarea unei naţiuni, în alte epoci ele sunt tot atât de ridicate în favoarea ei.” (N. Barbon:” A Discourse concerning coining etc.”, pag. 39.) 113 Aceste funcţii diferite pot intra într-un conflict periculos între ele, din momentul în care li se adaugă funcţia de fond de conversiune pentru bilete de bancă. 114 “Excedentul de monedă existent peste nevoile stricte ale comerţului interior reprezintă capital mort şi nu aduce niciun folos ţării care îl reţine, afară doar dacă este importat şi exportat în cadrul comerţului extern”. (John Bellers: “Essays etc.”, pag. 12.) ”Ce se întâmplă însă dacă avem prea multă monedă bătută ? Pe cea care conţine proporţia cea mai mare de metal preţios putem să o topim şi să o transformăm în tacâmuri splendide; sau să o trimitem sub formă de marfă acolo unde există nevoie şi cerere de asemenea metal; sau să o dăm cu împrumut acolo unde se plăteşte o dobândă ridicată.” (W. Petty: “Quantulumcunque etc.”, pag. 39.)” Moneda nu este decât grăsimea de pe corpul statului; din această cauză, o supraabundenţă a sa îi stânjeneşte mobilitatea, aşa cum o lipsă îl îmbolnăveşte... la fel cum grăsimea uşurează mişcarea muşchilor, hrăneşte atunci când lipsesc substanţele alimentare, umple golurile nepotrivite şi înfrumuseţează trupul, tot astfel moneda uşurează mişcările statului, aduce alimente din străinătate atunci când în ţară e scumpete, achită conturi... şi înfrumuseţează întregul; e drept”, încheie Petty în mod ironic,” în special pe indivizii care posedă mult din ea.” (W. Petty: “Political Anatomy of Ireland”, pag. 14.)

160

SECŢIUNEA A DOUA TRANSFORMAREA BANILOR ÎN CAPITAL

Capitolul patru TRANSFORMAREA BANILOR ÎN CAPITAL 1. Formula generală a capitalului Circulaţia mărfurilor este punctul de plecare al capitalului. Producţie de mărfuri, circulaţie dezvoltată a mărfurilor, comerţ, iată condiţiile istorice în care ia naştere capitalul. Comerţul mondial şi piaţa mondială inaugurează în secolul al XVI-lea istoria modernă a capitalului. Dacă facem abstracţie de conţinutul material al circulaţiei mărfurilor, de schimbul diferitelor valori de întrebuinţare, şi nu privim decât formele economice pe care le creează acest proces, găsim că produsul lui ultim sunt banii. Acest produs ultim al circulaţiei mărfurilor este prima formă de manifestare a capitalului. Din punct de vedere istoric, capitalul se opune pretutindeni proprietăţii funciare în primul rând sub formă de bani, de avuţie în bani: capital comercial şi capital uzurar.1 Nu este însă nevoie să ne întoarcem la istoria formării capitalului, pentru a vedea că banii sunt prima sa formă de manifestare. Fenomenul se repetă zilnic înaintea ochilor noştri şi în prezent, orice capital nou apare pentru prima oară pe scenă, adică pe piaţă, indiferent dacă este vorba de piaţa de mărfuri, de cea a braţelor de muncă sau de cea monetară, sub formă de bani, bani care, prin anumite procese, urmează să se transforme în capital. Banii în formă de bani şi banii în formă de capital nu se deosebesc, în primul rând, decât prin formele lor diferite de circulaţie. Forma nemijlocită a circulaţiei mărfurilor este M—B—M, transformarea mărfii în bani şi retransformarea banilor în marfă; adică
161

a vinde pentru a cumpăra. Alături de această formă, găsim însă şi alta, având o deosebire specifică, anume forma B—M—B, transformarea banilor în marfă şi retransformarea mărfii în bani; adică a cumpăra pentru a vinde. Banii care în mişcarea lor parcurg această ultimă formă de circulaţie se transformă în capital, devin capital şi sunt capital chiar prin însăşi destinaţia lor. Să privim mai îndeaproape forma de circulaţie B—M—B. Ea trece, la fel ca şi circulaţia simplă de mărfuri, prin două faze opuse. În prima fază, B—M, cumpărare, banii se transformă în marfă; în a doua fază, M—B, vânzare, marfa se transformă în bani. Iar unitatea ambelor faze este realizată în operaţiunea totală, care schimbă banii pe marfă, schimbând apoi din nou aceeaşi marfă pe bani, care cumpără marfă pentru a o vinde sau dacă neglijăm deosebirile formale dintre cumpărare şi vânzare, care cu banii cumpără marfă şi cu marfa bani.2 Rezultatul cu care se termină întreg procesul este schimbul banilor contra bani, B—B. Dacă cumpăr cu 100 l. st. 2.000 pfunzi de bumbac şi revând apoi aceşti 2.000 pfunzi de bumbac cu 110 l. st., rezultatul este că am schimbat 100 l. st. contra 110 l. st., adică bani contra bani. Este evident că procesul de circulaţie B—M—B ar fi fără rost şi lipsit de conţinut, dacă s-ar schimba prin intermediul lui o valoare în bani contra aceleiaşi valori în bani, de exemplu 100 l. st. contra 100 l. st. Mult mai simplă şi mai sigură ar fi metoda tezaurizatorului care reţine cele 100 l. st. ale sale, în loc de a le expune primejdiilor circulaţiei. Pe de altă parte, indiferent dacă negustorul revinde bumbacul pe care l-a cumpărat cu 100 l. st., cu suma de 110 1. st., sau dacă este nevoit să-l vândă cu 100 l. st., sau chiar cu 50 l. st., în orice caz banii lui au efectuat o mişcare specifică şi originală, cu totul diferită de aceea care are loc în circulaţia simplă a mărfurilor, de exemplu în mâna ţăranului care vinde grâu şi îşi cumpără cu banii astfel obţinuţi haine. Trebuie deci caracterizate în primul rând deosebirile de formă dintre ciclurile B—M—B şi M—B—M. În modul acesta va ieşi în evidenţă şi deosebirea de conţinut care se ascunde în dosul acestor deosebiri de formă. Să vedem, în primul rând, ce este comun celor două forme. Ambele cicluri se compun din aceleaşi două faze opuse, M—B, vânzare, şi B—M, cumpărare. În fiecare din aceste două
162

faze îi stau faţă în faţă aceleaşi două elemente materiale, marfa şi banii, şi două persoane în acelaşi rol economic, un cumpărător şi un vânzător. Fiecare din cele două cicluri reprezintă unitatea aceloraşi faze opuse, şi în ambele cazuri această unitate se realizează prin intervenţia a trei părţi contractante, dintre care prima nu face decât să vândă, a doua nu face decât să cumpere, iar a treia cumpără şi vinde în mod alternativ. Ceea ce deosebeşte însă din capul locului cele două cicluri M—B—M şi B—M—B, este ordinea inversată în care se succed aceleaşi faze opuse ale circulaţiei. Circulaţia simplă de mărfuri începe cu vânzarea şi se termină cu cumpărarea; circulaţia banilor sub formă de capital începe cu cumpărarea şi se termină cu vânzarea. În primul caz marfa, în al doilea caz banii, sunt punctul de plecare şi de încheiere al operaţiei. În prima formă, procesul total este realizat prin intermediul banilor, în a doua formă, dimpotrivă, prin intermediul mărfii. În circulaţia M—B—M banii se transformă, în cele din urmă, în marfă, care serveşte ca valoare de întrebuinţare. Banii sunt astfel cheltuiţi în mod definitiv. Dimpotrivă, în forma inversă B—M—B cumpărătorul cheltuieşte bani, pentru a încasa bani în calitate de vânzător. Cumpărând marfa, el aruncă banii în circulaţie, pentru a-i retrage din nou din ea prin vânzarea aceleiaşi mărfi. El nu dă drumul banilor decât cu intenţia perfidă de a pune din nou mâna pe ei. Aşadar, banii sunt doar avansaţi. 3 În forma M—B—M aceeaşi monedă îi schimbă de două ori locul. Vânzătorul o primeşte de la cumpărător şi o plăteşte altui vânzător. Procesul total, început cu încasarea de bani în schimbul mărfii, se încheie cu cheltuirea de bani în schimbul altei mărfi. În forma B—M—B se întâmplă fenomenul invers. Aici, nu aceeaşi monedă îi schimbă locul de două, ori, ci aceeaşi marfă. Cumpărătorul o primeşte din mâna vânzătorului şi o trece mai departe în mâna altui cumpărător. Aşa cum în circulaţia simplă de mărfuri dubla deplasare a aceleiaşi monede are ca efect trecerea ei definitivă dintr-o mână într-alta, tot astfel dubla deplasare a aceleiaşi mărfi are ca rezultat, aici întoarcerea banilor la primul lor punct de plecare. Întoarcerea banilor la punctul lor de plecare nu depinde de
163

chestiunea dacă marfa se vinde mai scump decât a fost cumpărată. Această împrejurare nu influenţează decât mărimea sumei de bani care se întoarce. Fenomenul însuşi al întoarcerii are loc în momentul în care marfa cumpărată este din nou vândută, ciclul B—M—B fiind astfel efectuat în întregime. Iată, aşadar, o deosebire perceptibilă, între circulaţia banilor sub formă de capital şi simpla lor circulaţie ca bani. Ciclul M—B—M este efectuat în întregime atunci când vânzarea unei mărfi aduce bani, pe care cumpărarea altei mărfi îi retrage din nou. Dacă are totuşi loc o întoarcere a banilor la punctul lor de plecare, acest lucru se întâmplă numai prin reluarea sau repetarea întregului proces. Dacă vând un quarter de grâu cu 3 l. st. şi cumpăr cu aceste 3 I. st. îmbrăcăminte, pentru mine aceste 3 1. st. sunt definitiv cheltuite. Nu mai am nimic a face cu ele. Ele aparţin comerciantului de îmbrăcăminte. Dacă vând un al doilea quarter de grâu, are loc o întoarcere de bani spre mine, dar nu ca urmare a primei tranzacţii, ci de pe urma repetării ei. Banii se îndepărtează din nou de mine, atunci când eu duc la sfârşit a doua tranzacţie, cumpărând din nou. În circulaţia M—B—M, cheltuirea banilor nu stă în nicio legătură cu întoarcerea lor. În B—M—B, însă, întoarcerea banilor este o urmare a însuşi felului în care ei au fost cheltuiţi. Dacă nu are loc această întoarcere, operaţiunea a dat greş, adică procesul a fost întrerupt fără a fi fost terminat, întrucât lipseşte a doua fază a sa, anume vânzarea, care completează şi încheie cumpărarea. Ciclul M—B—M are ca punct de plecare, la o extremitate a sa, o marfă şi se încheie, la cealaltă extremitate, cu altă marfă, care părăseşte circulaţia, intrând în sfera consumului. Scopul final al acestui ciclu este deci consumaţia, satisfacerea trebuinţelor, într-un cuvânt valoarea de întrebuinţare. Dimpotrivă, ciclul B—M—B porneşte de la extremitatea bani şi se întoarce în cele din urmă la aceeaşi extremitate. Mobilul şi scopul său determinant este astfel valoarea de schimb. În circulaţia simplă a mărfurilor ambele extremităţi au aceeaşi formă economică. Ambele sunt mărfuri. Ele mai sunt şi mărfuri de aceeaşi mărime de valoare. Dar ele sunt valori de întrebuinţare diferite din punct de vedere calitativ, de exemplu grâu şi îmbrăcăminte. Schimbul produselor, schimbul diferitelor materii în care se concretizează munca
164

socială, iată ce formează aici conţinutul procesului. Altfel stau lucrurile în circulaţia B—M—B. La prima vedere ea pare lipsită de conţinut, pentru că ar fi tautologică. Ambele extremităţi au aceeaşi formă economică. Ambele sunt bani şi deci nu sunt valori de întrebuinţare care să se deosebească din punct de vedere calitativ, tocmai pentru că banii sunt forma modificată a mărfurilor în care valorile lor de întrebuinţare specifice au dispărut. A schimba 100 1. st. contra bumbac şi a schimba apoi din nou acelaşi bumbac contra 100 1. st., adică a schimba pe o cale ocolită bani contra bani, un lucru contra aceluiaşi lucru, pare o operaţiune pe cât de insipidă, pe atât de inutilă.4 O sumă de bani nu se poate deosebi în general de altă sumă de bani decât numai prin mărimea ei. Procesul B — M — B nu-şi datorează astfel conţinutul său unei deosebiri calitative între extremităţile sale, căci ambele sunt bani, ci deosebirii cantitative. La sfârşit sunt scoşi din circulaţie mai mulţi bani decât au fost aruncaţi în ea la început. Bumbacul cumpărat cu 100 l. st. este revândut de pildă cu 100 + 10 1. st., adică cu 110 1. st. Forma completă a procesului este deci B— M— B’, B’ fiind = B + ΔB, adică suma de bani avansată la început, sporită cu un increment. Acest increment sau excedent peste valoarea iniţială îl numesc plusvaloare (surplus value). Valoarea avansată la început nu este numai conservată înăuntrul circulaţiei, dar ea îi schimbă în circulaţie mărimea, adăugându-şi o plusvaloare; ea se valorifică. Acest proces o transformă în capital. Este posibil, ce-i drept, ca şi în M—B—M, cele două extremităţi M şi M, de exemplu grâul şi îmbrăcămintea, să fie mărimi de valoare diferite din punct de vedere cantitativ. Se poate ca ţăranul să-şi vândă grâul peste valoarea lui sau să cumpere hainele sub valoarea lor. Se poate ca el, la rândul lui, să fie înşelat de către comerciantul de haine. Dar pentru această formă de circulaţie aceste diferenţe de valoare sunt pur întâmplătoare. Ea nu-şi pierde rostul, sensul, cum este cazul cu procesul B—M—B, dacă cele două extremităţi, de exemplu grâul şi hainele, sunt echivalente. Valoarea lor egală este aici dimpotrivă, o condiţie ca procesul să decurgă în mod normal. Repetarea sau reînnoirea procesului a vinde pentru a cumpăra, îi găseşte, ca şi acest proces însuşi, măsura şi ţinta într-un scop final aflat
165

în afara procesului, adică în consumaţie, în satisfacerea anumitor trebuinţe. În procesul: a cumpăra pentru a vinde, dimpotrivă, începutul şi sfârşitul sunt identice, adică bani, valoare de schimb, şi chiar prin acest fapt mişcarea este fără de sfârşit. E drept că B s-a transformat în B+ ΔB, că cele 100 l. st. s-au transformat în 100 + 10. Dar, privite numai din punct de vedere calitativ, 110 l. st. sunt acelaşi lucru ca şi 100 1. st., adică bani. De asemenea, privite din punct de vedere cantitativ, 110 1. st. sunt o sumă de valoare limitată, ca şi 100 1. st. Dacă cele 110 1. st. ar fi cheltuite ca bani, ele şi-ar pierde rolul. Ele ar înceta de a fi capital. Retrase din circulaţie, ele se pietrifică sub formă de tezaur, nu mai sporesc cu niciun ban, chiar dacă ar zăcea până la ziua de apoi. Dacă este vorba deci de valorificarea valorii, necesitatea de valorificare este aceeaşi pentru 110 l. st. ca şi pentru 100 l. st., întrucât amândouă sunt expresii limitate ale valorii de schimb, având amândouă aceeaşi misiune, anume de a se apropia de bogăţia în sine prin creştere în mărime. E drept că, pentru un moment, valoarea de 100 1. st. avansată la început, se deosebeşte de plusvaloarea de 10 l. st., care i se adaugă în circulaţie, dar această deosebire dispare imediat. La sfârşitul procesului nu apare într-o parte valoarea iniţială de 100 l. st. şi în cealaltă parte plusvaloarea de 10 1. st. Ceea ce apare este o singură valoare de 110 l. st., care se află exact în aceeaşi formă potrivită pentru a putea începe procesul de valorificare ca şi cele 100 1. st. iniţiale. La capătul procesului reapar banii, ca un nou început al acestuia.5 Sfârşitul fiecărui ciclu în care se efectuează cumpărarea pentru vânzare formează astfel de la sine începutul unui ciclu nou. Circulaţia simplă de mărfuri — vânzarea pentru cumpărare — serveşte drept mijloc pentru un scop final situat în afara circulaţiei, anume însuşirea valorilor de întrebuinţare, satisfacerea trebuinţelor. Dimpotrivă, circulaţia banilor sub formă de capital este un scop în sine, căci numai înăuntrul acestei mişcări mereu reînnoite există valorificare a valorii. Mişcarea capitalului este deci nelimitată.6 În calitate de agent conştient al acestui proces, posesorul de bani devine capitalist. Persoana lui, sau mai bine zis buzunarul lui, este punctul de plecare şi de întoarcere al banilor. Conţinutul obiectiv al acestei circulaţii — valorificarea valorii — este scopul subiectiv urmărit de el, şi numai în măsura în care aproprierea progresivă a bogăţiei
166

abstracte este singurul mobil al operaţiunilor sale funcţionează el în calitate de capitalist, adică în calitate de capital personificat, dotat cu voinţă şi cu conştiinţă. Valoarea de întrebuinţare nu trebuie deci considerată niciodată ca scop imediat urmărit de capitalist.7 De asemeni, nici câştigul izolat, ci procesul neîncetat de a câştiga.8 Această tendinţă absolută de îmbogăţire, această goană pătimaşă după valoare,9 îi este comună capitalistului şi tezaurizatorului, dar în timp ce tezaurizatorul nu este decât un capitalist înnebunit, capitalistul este un tezaurizator raţional. Sporirea neîncetată a valorii, urmărită de tezaurizator prin tendinţa de a salva10 banii de circulaţie, capitalistul, mai deştept, o obţine abandonându-i întruna circulaţiei.10a Formele independente, formele bani, pe care le îmbracă valoarea mărfurilor în circulaţia simplă, nu fac decât să mijlocească schimbul mărfurilor şi dispar odată ce rezultatul final al procesului este atins. În procesul B—M—B, dimpotrivă, atât marfa cât şi banii funcţionează doar ca nişte moduri diferite de existenţă ale valorii însăşi, banii fiind forma ei generală de existenţă, iar marfa forma ei specială sau am putea spune, deghizată.11 Valoarea trece mereu dintr-o formă într-alta, fără a se pierde în această mişcare, şi se transformă astfel într-un subiect automat. Dacă fixăm diferitele forme de manifestare pe care valoarea care se valorifică le îmbracă în mod alternativ în mişcarea ciclică a vieţii sale, obţinem constatările: Capitalul este bani, capitalul este marfă.12 De fapt însă valoarea devine aici subiectul unui proces, în care, o dată cu alternarea continuă a formelor bani şi marfă, ea îşi schimbă propria sa mărime, respingându-se, ca plusvaloare, de la sine însăşi ca valoare iniţială, valorificându-se ea însăşi. Căci mişcarea în care ea îşi adaugă plusvaloare este mişcarea ei proprie; valorificarea ei este, aşadar, o autovalorificare. Ea a obţinut puterea ocultă de a crea valoare, pentru că este valoare. Ea naşte pui vii, sau cel puţin face ouă aurii. Ca subiect permanent al unui asemenea proces, în care îmbracă şi dezbracă în mod alternativ forma bani şi forma marfă, conservându-se însă şi mărindu-se în această alternare, valoarea are nevoie, în primul rând, de o formă independentă, în care să se constate identitatea ei cu sine însăşi. Şi această formă ea o posedă în bani. Banii formează deci punctul de plecare şi punctul de încheiere al oricărui proces de
167

valorificare. Au fost 100 1. st., acum sunt 110 1. st. etc. Dar banii înşişi nu sunt aici decât una din formele valorii, căci aceasta are două forme. Dacă nu iau forma de marfă, banii nu devin capital. Prin urmare banii nu iau aici o atitudine «polemică” faţă de marfă, ca în cazul tezaurizării. Capitalistul ştie că toate mărfurile, oricât de zdrenţăros le-ar fi aspectul şi oricât de urât ar mirosi ele, sunt în ceea ce priveşte credinţa şi adevărul, bani, evrei circumcişi în suflet, şi că, în plus, ele sunt nişte mijloace miraculoase pentru a face, din bani, bani şi mai mulţi. Dacă în circulaţia simplă valoarea mărfurilor dobândeşte faţă de valoarea lor de întrebuinţare cel mult forma independentă a banilor, ea apare aici deodată ca o substanţă în evoluţie, care se mişcă de la sine şi pentru care marfa şi banii nu sunt amândouă decât simple forme. Dar mai mult încă. În loc de a reprezenta raporturi între mărfuri, ea intră acum, aşa zicând, într-un raport privat cu sine însăşi. Ca valoare iniţială, ea se deosebeşte de sine însăşi ca plusvaloare; ca Dumnezeu tatăl, ea se deosebeşte de sine însăşi ca Dumnezeu fiul; amândouă sunt de aceeaşi vârstă şi formează de fapt o singură persoană, căci numai prin plusvaloarea de 10 1. st. cele 100 1. st. avansate devin capital, şi imediat ce au devenit capital, imediat ce a fost creat fiul şi prin fiu tatăl, deosebirea dispare din nou şi amândouă sunt una, 110 1. st. Valoarea devine astfel valoare în evoluţie, bani în evoluţie, şi ca atare capital. Ea provine din circulaţie, se întoarce în circulaţie, se menţine şi se multiplică în ea, se întoarce mărită din ea şi reîncepe tot mereu acelaşi proces ciclic.13 B—B', bani ce nasc bani — money which begets money — iată cum au caracterizat capitalul primii săi interpreţi, mercantiliştii. E drept că a cumpăra pentru a vinde, sau mai complet, a cumpăra pentru a vinde mai scump, B—M—B', pare a fi o formă proprie doar unei categorii de capital, anume capitalului comercial. Dar şi capitalul industrial este bani care se transformă în marfă şi care se retransformă în mai mulţi bani prin vânzarea mărfii. Anumite acte care ar putea să aibă loc între cumpărare şi vânzare în afara sferei circulaţiei nu schimbă nimic în această formă a procesului. În fine, în capitalul purtător de dobândă, circulaţia B—M—B' se prezintă prescurtată, se prezintă în rezultatul ei, fără termenul mediu, în stil lapidar, sub forma B—B', bani ce sunt egali cu bani mai mulţi, valoare care este mai mare
168

decât ea însăşi. B—M—B' este deci într-adevăr formula generală a capitalului, aşa cum el apare în mod nemijlocit în sfera circulaţiei. 2. Contradicţiile formulei generale Forma de circulaţie în care banii se transformă în capital contrazice toate legile expuse mai înainte cu privire la natura mărfii, a valorii, a banilor şi a circulaţiei însăşi. Ceea ce o deosebeşte de circulaţia simplă a mărfurilor este succesiunea inversă a aceloraşi două procese opuse, vânzarea şi cumpărarea. Şi cum s-ar putea ca această deosebire pur formală să schimbe ca prin farmec natura acestor procese? Mai mult încă. Inversarea aceasta nu există decât pentru una din cele trei părţi contractante care fac comerţ una cu alta. În calitate de capitalist, eu cumpăr marfă de la A şi o revând lui B, în timp ce, ca simplu posesor de marfă, eu vând marfă lui B şi apoi cumpăr marfă de la A. Pentru contractanţii A şi B nu există această deosebire. Ei nu apar decât în calitate de cumpărător sau de vânzător de mărfuri. În ce mă priveşte, eu stau în faţa lor, de fiecare dată, ca simplu posesor de bani sau de marfă, ca simplu vânzător sau cumpărător, întâmpinând, în cele două serii de tranzacţii, una din aceste persoane numai în calitate de cumpărător, iar pe cealaltă numai în calitate de vânzător, una numai în calitate de bani, cealaltă numai în calitate de marfă, pe niciuna din ele însă în calitate de capital sau de capitalist sau de reprezentant al unui lucru care ar fi mai mult decât bani sau marfă, sau care ar putea produce alte efecte decât cele ale banilor sau ale mărfii. Pentru mine, cumpărarea de la A şi vânzarea către B constituie o succesiune. Dar legătura dintre aceste două acte nu există decât pentru mine. Pe A nu-l interesează tranzacţia mea cu B, pe B nu-l interesează tranzacţia mea cu A. Dacă aş vrea, de exemplu, să le explic meritul deosebit pe care îl câştig inversând succesiunea, ei mi-ar dovedi că eu greşesc în ce priveşte succesiunea însăşi şi că tranzacţia totală n-a început cu o cumpărare şi nu s-a terminat cu o vânzare, ci invers, a început cu o vânzare şi s-a încheiat cu o cumpărare. Într-adevăr, primul meu act, cumpărarea, a fost din punctul de vedere al lui A o vânzare, iar al doilea act al meu, vânzarea, a fost din punctul de vedere al lui B o cumpărare.
169

Nemulţumiţi cu atâta, A şi B vor mai declara că întreaga succesiune a fost inutilă şi n-a fost decât o simplă scamatorie. A îşi va vinde marfa direct lui B, iar B o va cumpăra direct de la A. În modul acesta, întreaga tranzacţie se reduce la un act unilateral al circulaţiei simple de mărfuri, fiind din punctul de vedere al lui A o simplă vânzare, iar din cel al lui B o simplă cumpărare. Prin inversarea succesiunii nu am trecut deci dincolo de sfera circulaţiei simple de mărfuri; trebuie dimpotrivă să cercetăm dacă aceasta, prin natura ei, permite valorificarea valorilor ce intră în ea şi deci formarea de plusvaloare. Să luăm procesul de circulaţie într-o formă în care el se prezintă ca un simplu schimb de mărfuri. Acesta este întotdeauna cazul când ambii posesori de marfă cumpără mărfuri unul de la celălalt şi balanţa creanţelor lor reciproce în bani se echilibrează în ziua plăţii. Banii servesc aici doar ca monedă de calcul pentru a exprima valorile mărfurilor prin preţurile lor, dar nu apar ei înşişi în mod material în faţa mărfurilor. În măsura în care este vorba de valoarea de întrebuinţare, este clar că ambele părţi care încheie schimbul pot câştiga. Amândouă înstrăinează mărfuri care le sunt inutile ca valori de întrebuinţare şi primesc mărfuri de care au nevoie pentru întrebuinţare. Şi se poate ca acest avantaj să nu fie singurul. A, care vinde vin şi cumpără cereale, produce poate vin mai mult decât ar putea produce cultivatorul de cereale B în acelaşi timp de muncă, iar cultivatorul de cereale B produce în acelaşi timp de muncă cereale mai multe decât ar putea produce podgoreanul A. A obţine astfel, pentru aceeaşi valoare de schimb, mai multe cereale şi B mai mult vin decât dacă fiecare din ei ar trebui să producă singur pentru sine, fără a schimba, vinul sau cerealele. În privinţa valorii de întrebuinţare se poate spune deci că “schimbul este o tranzacţie în care ambele părţi câştigă”.14 Altfel stau lucrurile cu valoarea de schimb. «O persoană care posedă vin mult şi nu dispune de cereale intră în tratative cu altă persoană, care posedă multe cereale şi nu dispune de vin; se efectuează între ele un schimb, dându-se cereale în valoare de 50 contra unei valori de 50 exprimată în vin. Acest schimb nu reprezintă o mărire a valorii de schimb nici pentru unul, nici pentru celălalt; căci încă înaintea schimbului fiecare poseda o valoare egală cu aceea pe care a obţinut-o de pe urma acestei operaţiuni.” 15 Natura operaţiunii nu se schimbă deloc prin faptul că banii se intercalează ca
170

mijloc de circulaţie între mărfuri şi că există o separaţie concretă între actul de cumpărare şi cel de vânzare.16 Valoarea mărfurilor este reprezentată în preţurile lor, înainte de a intra în circulaţie; ea este deci o condiţie şi nu un rezultat al ei.17 Privind lucrurile în mod abstract, adică lăsând la o parte circumstanţele care nu izvorăsc din legile imanente ale circulaţiei simple de mărfuri, în această circulaţie nu se petrece, afară de înlocuirea unei valori de întrebuinţare cu alta, nimic altceva decât o metamorfoză, o simplă schimbare de formă a mărfii. Aceeaşi valoare, adică aceeaşi cantitate de muncă socială materializată, rămâne în mâna aceluiaşi posesor de marfă, la început sub forma mărfii sale, pe urmă sub forma banilor în care marfa a fost transformată şi, în fine, sub forma mărfii în care banii s-au transformat din nou. Această schimbare de formă nu implică o modificare a mărimii valorii. Iar schimbarea căreia îi este supusă în acest proces valoarea mărfii însăşi, nu este decât o schimbare a formei bani a ei. Ea există la început ca preţ al mărfii oferite spre vânzare, apoi ca sumă de bani, care însă fusese deja exprimată în preţ, şi în fine, ca preţ al unei mărfi echivalente. Această schimbare de formă nu implică în sine nicio schimbare a mărimii valorii, aşa cum schimbarea unei bancnote de 5 1. st. în sovereigni, jumătăţi de sovereign şi şilingi nu implică o schimbare a mărimii valorii. Prin urmare, în măsura în care circulaţia mărfii nu efectuează decât o schimbare de formă a valorii acesteia, ea efectuează, atunci când fenomenul este pur, un schimb de echivalenţe. Din această cauză, însăşi economia vulgară, cu toate că nici nu bănuieşte măcar ce este valoarea, presupune, ori de câte ori porneşte să cerceteze în felul ei fenomenul pur, că cererea şi oferta se acoperă, că adică efectul lor încetează complet. Prin urmare, dacă în ceea ce priveşte valoarea de întrebuinţare ambele părţi contractante pot câştiga, ele nu pot câştiga amândouă valoare de schimb. Aici principiul este, dimpotrivă:” unde e egalitate, nu e câştig.” 18 E drept că mărfurile pot fi vândute la preţuri care se abat de la valorile lor, dar această abatere apare ca o violare a legii schimbului de mărfuri.19 În forma sa pură acest schimb este un schimb de echivalenţe; el nu este deci un mijloc de a câştiga valoare.20 Încercările de a se înfăţişa circulaţia mărfurilor ca o sursă de plusvaloare ascund deci de obicei un quid pro quo, o confuzie între
171

valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Citim astfel la Condillac: «Este greşită concepţia că în schimbul de mărfuri s-ar schimba o valoare egală cu altă valoare egală. Dimpotrivă. Fiecare din cei doi contractanţi dă întotdeauna o valoare mai mică pentru una mai mare... Dacă într-adevăr s-ar schimba întotdeauna valori egale, niciuna din părţile contractante n-ar putea să realizeze un câştig. Ori, amândoi câştigă sau ar trebui cel puţin să câştige. De ce ? Valoarea lucrurilor există numai în raport cu trebuinţele noastre. Ceea ce pentru unul reprezintă mai mult, reprezintă pentru celălalt mai puţin, şi invers... Nu se presupune că oferim spre vânzare bunuri indispensabile consumului nostru. Vrem să cedăm un lucru care ne este inutil, pentru a obţine unul care ne este necesar; vrem să dăm mai puţin, pentru a obţine mai mult... Era natural să se creadă că în operaţiunea de schimb se dă o valoare egală pentru altă valoare egală, ori de câte ori fiecare din lucrurile schimbate era egal în valoare cu aceeaşi sumă de bani... Dar mai trebuie să se ţină seama şi de altă consideraţie; se pune anume chestiunea dacă noi schimbăm amândoi un prisos contra unui lucru necesar.»21 Îl vedem, aşadar, pe Condillac nu numai confundând valoarea de întrebuinţare cu valoarea de schimb, dar atribuind în mod de-a dreptul copilăresc, unei societăţi cu o producţie de mărfuri dezvoltată o stare în care producătorul îşi produce singur mijloacele de subzistenţă, aruncând în circulaţie numai ceea ce depăşeşte propriile sale trebuinţe, numai prisosul.22 Cu toate acestea, argumentul lui Condillac este repetat adesea şi de unii economişti moderni, mai ales atunci când este vorba ca forma dezvoltată a schimbului de mărfuri, comerţul, să fie prezentată ca producător de plusvaloare. «Comerţul», se spune de exemplu, «adaugă produselor valoare», căci aceleaşi produse au mai multă valoare în mâinile consumatorului decât în mâinile producătorului; el trebuie deci privit, în sens strict (strictly), ca un act de producţie. 23 Dar mărfurile nu sunt plătite de două ori, odată ca valoare de întrebuinţare şi a doua oară ca valoare. Şi dacă valoarea de întrebuinţare a mărfii îi este mai utilă cumpărătorului decât vânzătorului, în schimb forma bani a ei îi este mai utilă vânzătorului decât cumpărătorului. Dacă n-ar fi aşa, de ce ar vinde-o? S-ar putea deci spune cu aceeaşi îndreptăţire că, în sens strict (strictly), cumpărătorul îndeplineşte un «act de producţie» atunci când transformă, de exemplu, ciorapii comerciantului în bani.
172

Dacă se schimbă mărfuri de aceeaşi valoare de schimb sau mărfuri şi bani de aceeaşi valoare de schimb, adică dacă se schimbă echivalenţe, este evident că niciuna din părţi nu scoate mai multă valoare din circulaţie decât a aruncat în ea. În acest caz nu are loc formare de plusvaloare. În forma sa pură procesul de circulaţie al mărfurilor presupune schimb de echivalenţe. În realitate însă lucrurile nu decurg în formă pură. Să presupunem deci schimbul unor neechivalenţe. În orice caz, pe piaţa de mărfuri nu-şi stau faţă în faţă decât un posesor de marfă şi alt posesor de marfă, iar puterea pe care aceste persoane o exercită una asupra alteia nu este decât puterea mărfurilor lor. Deosebirea materială dintre mărfuri este motivul material al schimbului şi face ca posesorii de mărfuri să fie dependenţi unii de alţii, prin faptul că niciunul din ei nu deţine în mâinile sale obiectul propriei sale trebuinţe şi că fiecare din ei deţine obiectul trebuinţei celuilalt. Afară de această deosebire materială dintre valorile lor de întrebuinţare nu mai există decât o singură deosebire între mărfuri, deosebirea dintre forma lor naturală şi forma lor modificată, dintre marfă şi bani. Şi astfel posesorii de mărfuri se deosebesc între ei numai ca vânzători, posesori de marfă, şi cumpărători, posesori de bani. Să admitem însă că în virtutea unui privilegiu inexplicabil vânzătorul este în stare să-şi vândă marfa peste valoarea ei, cu 110, atunci când valoarea ei este numai de 100, deci cu un spor nominal de preţ de 10%. Vânzătorul încasează, aşadar, o plusvaloare de 10. Dar după ce a fost vânzător, el devine cumpărător. Un al treilea posesor de marfă îl întâmpină acum ca vânzător şi se bucură şi el, la rândul lui, de privilegiul de a vinde marfa cu 10% mai scump. Omul nostru a câştigat 10 în calitate de vânzător, pentru ca să piardă 10 în calitate de cumpărător.24 De fapt rezultatul acestei situaţiuni este că toţi posesorii de mărfuri îşi vând unul altuia mărfurile cu 10% peste valoarea lor; este absolut acelaşi lucru ca şi cum ei şi-ar vinde mărfurile la valorile lor. O asemenea sporire nominală generală a preţurilor mărfurilor are acelaşi efect pe care l-ar avea, de exemplu, o evaluare a valorilor mărfurilor în argint în loc de aur. Denumirile monetare, adică preţurile mărfurilor, s-ar umfla, dar raporturile între valorile lor ar rămâne neschimbate. Să presupunem, invers, că ar exista un privilegiu al
173

cumpărătorului de a cumpăra mărfurile sub valoarea lor. Aici nici nu mai este necesar să amintim că, la rândul lui, cumpărătorul devine vânzător. El a fost vânzător înainte de a fi devenit cumpărător. El a pierdut 10% în calitate de vânzător, înainte de a câştiga 10 % în calitate de cumpărător.25 Şi aici totul rămâne neschimbat. Formarea plusvalorii, şi deci transformarea banilor în capital, nu poate fi explicată nici prin aceea că vânzătorii vând mărfurile peste valoarea lor şi nici prin aceea că cumpărătorii le cumpără sub valoarea lor.26 Problema nu este nicidecum simplificată prin introducerea unor elemente străine, procedeu pe care îl utilizează, de exemplu, colonelul Torrens, spunând: «Cererea efectivă constă în putinţa şi înclinaţia (!) consumatorilor de a da în schimbul mărfurilor, prin schimb direct sau mijlocit, o anumită porţiune din toate componentele capitalului lor, mai mare decât costul producţiei mărfurilor.” 27 În circulaţie producătorii şi consumatorii stau faţă în faţă numai în calitate de vânzători şi de cumpărători. A pretinde că plusvaloarea producătorului rezultă din aceea că consumatorii plătesc marfa peste valoarea ei, nu înseamnă nimic altceva decât a masca propoziţia simplă după care posesorul de mărfuri, în calitate de vânzător, are privilegiul de a vinde mai scump. Vânzătorul şi-a produs el însuşi marfa sau ţine locul producătorului ei, dar şi cumpărătorul a produs el însuşi marfa pe care o reprezintă banii săi, sau ţine locul producătorului acestei mărfi. Prin urmare, un producător stă în faţa altui producător. Ceea ce-i deosebeşte, este faptul că unul cumpără şi celălalt vinde. Nu am făcut niciun pas înainte prin faptul că posesorul de marfă îşi vinde marfa peste valoarea ei, purtând numele de producător, şi o plăteşte prea scump, purtând numele de consumatori. Reprezentanţii consecvenţi ai iluziei că plusvaloarea rezultă dintr-o sporire nominală a preţului, sau dintr-un privilegiu al vânzătorului de a vinde marfa mai scump, presupun, aşadar, existenţa unei clase care nu face decât să cumpere fără să vândă, care deci nu face decât să consume fără să producă. Din punctul de vedere al circulaţiei simple, la care am ajuns până în prezent, existenţa unei asemenea clase nu poate fi explicată încă. Dar să anticipăm. Banii cu care o asemenea clasă cumpără neîncetat trebuie să-i vină continuu chiar de la posesorii de mărfuri, şi anume fără schimb, în mod gratuit, pe baza
174

indiferent căror titluri de drept sau de forţă. A vinde acestei clase mărfurile peste valoarea lor, nu înseamnă decât a redobândi în parte, în mod fraudulos, banii daţi degeaba.29 Astfel oraşele din Asia Mică plăteau Romei antice un tribut anual în bani. Cu banii aceştia Roma cumpăra mărfuri de la ele şi le cumpăra prea scump. Cei din Asia Mică îi înşelau pe romani, recuperând astfel de la învingători, pe calea comerţului, o parte a tributului. Totuşi locuitorii Asiei Mici au rămas cei înşelaţi, căci mărfurile li se plăteau cu banii lor proprii. Aceasta nu este o metodă de îmbogăţire sau de formare a plusvalorii. Să rămânem deci în limitele schimbului de mărfuri, în care vânzătorii sunt cumpărători, iar cumpărătorii vânzători. Încurcătura în care ne aflăm provine poate din faptul că am considerat persoanele ca simple categorii personificate, şi nu ca indivizi. Se poate întâmpla ca posesorul de marfă A să fie destul de şiret pentru a le trage clapa colegilor săi B sau C, fără ca aceştia să-şi poată lua revanşa, oricâte eforturi ar face. A îi vinde vin lui B în valoare de 40 1. st. şi dobândeşte în schimb cereale în valoare de 50 1. st. A şi-a transformat cele 40 1. st, în 50 1. st., a făcut bani mai mulţi din bani mai puţini şi şi-a transformat marfa în capital. Să privim lucrurile mai de aproape. Înainte de schimb am avut de 40 1. st. vin în mâna lui A şi de 50 1. st. cereale în mâna lui B; valoarea totală: 90 1. st. După schimb avem aceeaşi valoare totală de 90 1. st. Valoarea aflată în circulaţie nu s-a mărit nici măcar cu un atom; modul în care ea este repartizată între A şi B s-a schimbat. Într-o parte apare drept plusvaloare ceea ce în cealaltă parte este minusvaloare. Într-o parte apare drept plus ceea ce în cealaltă parte este un minus. Aceeaşi schimbare s-ar fi petrecut dacă, fără învelişul pe care îl constituie forma schimbului, A i-ar fi furat în mod direct lui B 10 1. st. Este evident că suma valorilor aflate în circulaţie nu poate fi sporită printr-o schimbare în modul lor de repartizare, la fel cum un evreu nu măreşte cantitatea metalelor preţioase dintr-o ţară vânzând un farthing de pe vremea reginei Ana drept o guinee. Totalitatea clasei capitaliste dintr-o ţară nu se poate înşela pe sine însăşi.30 Putem deci să ne învârtim şi să ne sucim cum vrem, rezultatul rămâne acelaşi. Dacă se schimbă echivalenţe, nu se naşte plusvaloare; dacă se schimbă neechivalenţe, tot nu se naşte plusvaloare.31 Circulaţia
175

sau schimbul de mărfuri nu creează valoare.32 Se va înţelege astfel de ce în această analiză a formei fundamentale a capitalului, a formei în care el determină organizarea economică a societăţii moderne, formele populare şi antediluviene ale lui, anume capitalul comercial şi capitalul uzurar, sunt deocamdată lăsate cu totul deoparte. În capitalul comercial propriu-zis, forma B—M—B': a cumpăra pentru a vinde mai scump, apare în modul cel mai pur. Pe de altă parte, întreaga mişcare a sa se efectuează în interiorul sferei circulaţiei. întrucât însă transformarea banilor în capital, formarea plusvalorii, nu poate fi explicată prin circulaţia însăşi, capitalul comercial devine imposibil dacă se schimbă echivalenţe,33 el neputând deci să fie dedus decât din înşelarea bilaterală a producătorilor de mărfuri, care cumpără şi care vând, de către comerciantul parazitar, care se intercalează între ei. În acest sens Franklin spune: “Războiul este jaf, iar comerţul înşelăciune.»34 Pentru a explica valorificarea capitalului comercial altfel decât prin simpla înşelare a producătorilor de mărfuri, este nevoie de o serie lungă de termeni intermediari, care aici lipseşte deocamdată cu totul, întrucât singura noastră premisă o formează circulaţia de mărfuri şi elementele ei simple. Ceea ce am spus despre capitalul comercial, se aplică într-o măsură şi mai mare capitalului uzurar. La capitalul comercial extremităţile, adică banii aruncaţi pe piaţă şi banii înmulţiţi, retraşi de pe piaţă, sunt cel puţin mediate de cumpărare şi vânzare, de procesul circulaţiei. La capitalul uzurar forma B—M—B' este redusă direct la extremităţile B—B' bani ce se schimbă cu bani mai mulţi, o formă care contrazice natura banilor şi care este deci inexplicabilă din punctul de vedere al schimbului de mărfuri. De aceea Aristotel spune: «Chrematistica are un caracter dublu, aparţinând pe de o parte comerţului, pe de altă parte economiei; aceasta din urmă este necesară şi lăudabilă, iar cea dintâi este bazată pe circulaţie şi cu drept cuvânt reprobată (căci ea nu se bazează pe natură, ci pe înşelarea reciprocă); iată de ce camăta este considerată pe bună dreptate ca odioasă, pentru că înşişi banii sunt aici izvorul câştigului şi nu sunt întrebuinţaţi în scopul pentru care au fost inventaţi. Ei au fost creaţi pentru schimbul de mărfuri; dobânda însă face din bani, bani mai mulţi. De aici şi numele ei
176

(dobândă şi născut). Căci cei născuţi se aseamănă cu cei care i-au născut. Dobânda însă nu este decât bani din bani, aşa că, din toate modurile de a câştiga, acesta este cel mai contrar naturii.” 35 În decursul analizei noastre vom găsi capitalul purtător de dobândă ca şi capitalul comercial ca forme derivate, şi vom vedea, totodată, din ce cauză ele apar în istorie înaintea formei fundamentale moderne a capitalului. Am văzut că plusvaloarea nu poate să provină din circulaţie şi că la formarea ei trebuie să se întâmple în spatele circulaţiei un lucru care rămâne invizibil în interiorul ei.36 Dar poate oare plusvaloarea să provină din altă parte decât din circulaţie ? Circulaţia este suma tuturor raporturilor reciproce dintre posesorii de mărfuri. Dincolo de aceste raporturi, posesorul de marfă nu mai stă în raport decât cu propria sa marfă. În ce priveşte valoarea mărfii, acest raport se reduce la faptul că marfa conţine o cantitate de muncă a sa proprie, măsurată după anumite legi sociale determinate. Această cantitate de muncă îşi găseşte expresia în mărimea valorii pe care o are marfa sa, şi întrucât mărimea valorii se exprimă în monedă de calcul, cantitatea de muncă îşi găseşte expresia într-un preţ, de exemplu, de 10 1. st. Dar munca posesorului de marfă nu este reprezentată de valoarea mărfii şi de un excedent peste valoarea proprie a ei, de un preţ de 10 care să fie în acelaşi timp un preţ de 11, de o valoare care să fie mai mare decât ea însăşi. Posesorul de marfă poate, prin munca sa, să creeze valori, dar nu valori care să se valorifice singure. El poate mări valoarea unei mărfi, adăugând, prin muncă nouă, o valoare nouă unei valori existente, de exemplu făcând din piele cizme. Aceeaşi materie are acum mai multă valoare, deoarece conţine o cantitate mai mare de muncă. Cizma are deci o valoare mai mare decât pielea, dar valoarea pieii a rămas neschimbată. Ea nu s-a valorificat, nu şi-a adăugat o plus valoare în decursul producţiei cizmei. Este deci imposibil ca producătorul de mărfuri să valorifice o valoare şi deci să transforme bani sau marfă în capital, în afara sferei circulaţiei, fără să intre în contact cu alţi posesori de mărfuri. Capitalul nu poate deci să provină din circulaţie; tot atât de puţin se poate însă ca el să nu provină din circulaţie. El trebuie în acelaşi timp să provină din ea şi să nu provină din ea. Am obţinut astfel un rezultat dublu.
177

Transformarea banilor în capital trebuie demonstrată pe baza unor legi proprii schimbului de mărfuri, luându-se ca punct de plecare un schimb de echivalenţe.37 Posesorul nostru de bani, care nu mai există decât sub formă de crisalidă de capitalist, trebuie să cumpere mărfurile la valoarea lor, să le vândă la valoarea lor şi totuşi să obţină la sfârşitul procesului mai multă valoare decât a aruncat în el. Transformarea sa în fluture trebuie să aibă loc în sfera circulaţiei şi nu trebuie să aibă loc în sfera circulaţiei. Iată condiţiile problemei. Hic Rhodus, hic saltă! * 3. Cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă Modificarea valorii banilor care urmează a se transforma în capital nu poate să aibă loc chiar asupra acestor bani, căci ca mijloc de cumpărare şi ca mijloc de plată ei nu fac decât să realizeze preţul mărfii pe care o cumpără sau o plătesc, iar atunci când îşi păstrează forma lor proprie, ei încremenesc, devenind o mărime imuabilă de valoare.38 De asemeni modificarea nu poate rezulta din al doilea act de circulaţie, din revânzarea mărfii, căci acest act nu face decât să retransforme marfa din forma naturală în forma bani. Modificarea trebuie să se întâmple deci asupra mărfii care este cumpărată în primul act B—M, dar nu asupra valorii ei, căci de schimbat se schimbă echivalenţe, mărfurile plătindu-se la valoarea lor. Modificarea nu poate să provină deci decât din valoarea de întrebuinţare ca atare a mărfii, adică din consumarea ei. Pentru a scoate valoare din consumarea unei mărfi, posesorul nostru de bani ar trebui să fie atât de norocos ca să descopere în interiorul sferei circulaţiei, pe piaţă, o marfă a cărei valoare de întrebuinţare să aibă ea însăşi însuşirea specifică de a fi sursă de valoare, a cărei consumare efectivă să constituie materializare de muncă, deci creare de valoare. Şi posesorul de bani găseşte pe piaţă o asemenea marfă specifică — capacitatea de muncă sau forţa de muncă. Sub forţă de muncă sau capacitate de muncă înţelegem totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale care există în organism, în personalitatea vie a omului, şi pe care el le pune în funcţiune atunci când produce valori de întrebuinţare de un fel oarecare. Dar pentru ca posesorul de bani să găsească forţa de muncă sub formă de marfă pe piaţă, se cere ca să fie îndeplinite diferite condiţii.
178

Schimbul de mărfuri ca atare nu implică alte raporturi de dependenţă, decât cele ce rezultă din propria sa natură. Dacă presupunem acest lucru, forţa de muncă poate să apară pe piaţă ca marfă numai dacă, şi pentru că este oferită spre vânzare sau este vândută, ca marfă, de propriul ei posesor, de persoana căreia îi aparţine, pentru ca posesorul ei s-o poată vinde ca marfă, trebuie ca el să poată dispune de ea; trebuie deci ca el să fie proprietarul liber al capacităţii sale de muncă, al persoanei sale.39 El şi posesorul de bani se întâlnesc pe piaţă şi intră în relaţie reciprocă în calitate de posesori de mărfuri cu drepturi egale, deosebiţi doar prin aceea că unul este cumpărător, celălalt vânzător, fiind deci două persoane din punct de vedere juridic, egale. Pentru perpetuarea acestui raport este nevoie ca proprietarul forţei de muncă să o vândă de fiecare dată numai pentru un timp determinat, căci dacă o vinde în întregime, odată pentru întotdeauna, el se vinde pe sine însuşi, transformându-se din om liber în sclav, din posesor de marfă în marfă. Este nevoie ca el, ca si persoană, să se comporte faţă de forţa sa de muncă ca faţă de o proprietate a sa, deci ca faţă de o marfă a sa proprie, şi acest lucru el nu poate să-l facă decât punând-o de fiecare dată la dispoziţia cumpărătorului, cedându-i-o spre consumare de fiecare dată doar în mod trecător, pentru o perioadă de timp determinată, fără a renunţa deci, prin înstrăinarea ei, la proprietatea sa asupra ei.40 A doua condiţie esenţială pentru ca posesorul de bani să găsească pe piaţă forţa de muncă sub formă de marfă este aceea ca posesorul ei, în loc să poată vinde mărfuri în care să fie materializată munca sa, să fie nevoit, dimpotrivă, a oferi spre vânzare ca marfă chiar forţa sa de muncă, existentă numai în organismul său viu. Pentru ca cineva să vândă mărfuri, altele decât forţa sa de muncă, el trebuie să posede, bineînţeles, mijloace de producţie, de exemplu materii prime, instrumente de muncă etc. El nu poate să facă cizme fără piele. Spre deosebire de aceasta, el are nevoie de mijloace de subzistenţă. Nimeni, nici măcar un muzicant al viitorului, nu poate trăi din produse ale viitorului, deci nici din valori de întrebuinţare a căror producţie nu a fost încă terminată, şi ca în prima zi a apariţiei sale pe scena pământească, omul trebuie să consume în fiecare zi înainte de a produce şi în timp ce produce. Dacă produsele se confecţionează ca mărfuri, ele trebuie vândute după ce au fost produse, şi pot satisface
179

trebuinţele producătorului abia după vânzare. Timpului de producţie i se adaugă timpul necesar pentru vânzare. Pentru transformarea banilor în capital, posesorul de bani trebuie să găsească deci pe piaţa de mărfuri pe muncitorul liber, liber în dublu sens, pe de o parte în sensul că dispune ca o persoană liberă de forţa sa de muncă, ca de o marfă a sa, pe de altă parte în sensul că nu are de vânzare alte mărfuri, că este slobod şi liber de toate acele lucruri care sunt necesare pentru realizarea forţei sale de muncă. Pe posesorul de bani, care nu vede în piaţa braţelor de muncă decât o secţiune specială a pieţei de mărfuri, nu-l interesează întrebarea de ce îl întâlneşte pe acest muncitor liber în sfera circulaţiei. Şi deocamdată ea nu ne interesează nici pe noi. Noi reţinem faptul din punct de vedere teoretic, aşa cum posesorul de bani îl reţine din punct de vedere practic. Un lucru însă este clar. Natura nu produce pe de o parte posesori de bani sau de mărfuri, şi pe de altă parte simpli posesori ai propriilor lor forţe de muncă. Raportul acesta nu este un raport natural; de asemeni el nu este un raport social care să fie comun tuturor perioadelor istoriei. El însuşi este, în mod evident, rezultatul unei dezvoltări istorice anterioare, produsul multor transformări economice, al dispariţiei unei serii întregi de formaţiuni mai vechi ale producţiei sociale. Şi categoriile economice pe care le-am cercetat mai înainte poartă pecetea lor istorică. În existenţa produsului ca marfă sunt ascunse anumite condiţiuni istorice. Ca să devină marfă, trebuie ca produsul să nu fie confecţionat pentru a-i servi producătorului însuşi ca mijloc direct de subzistenţă. Dacă am fi cercetat mai departe, întrebându-ne în ce împrejurări toate produsele, sau numai majoritatea lor, iau forma de marfă, am fi constatat că acest lucru nu se întâmplă decât atunci când la bază se află un mod de producţie cu totul specific, cel capitalist. O asemenea cercetare nu intra însă în cadrul analizei mărfii. Producţia de mărfuri şi circulaţia de mărfuri pot avea loc chiar atunci când imensa majoritate a masei de produse, destinate în mod direct satisfacerii trebuinţelor proprii, nu se transformă în marfă, când deci procesul social de producţie este încă departe de a fi dominat în toată întinderea şi adâncimea lui de valoarea de schimb. Apariţia produsului sub forma de marfă presupune o diviziune a muncii atât de dezvoltată în sânul
180

societăţii, încât separaţia dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb, care în schimbul direct se află abia la începutul ei, să fie fapt împlinit. O asemenea treaptă de dezvoltare este însă comună celor mai diferite formaţiuni economice ale societăţii pe care le cunoaşte istoria. Sau, dacă privim banii, vedem că existenţa lor presupune un anumit grad de dezvoltare a schimbului de mărfuri. Formele speciale ale banilor, de simplu echivalent de mărfuri, de mijloc de circulaţie, de mijloc de plată, de tezaur şi de monedă universală, indică după importanţa diferită şi după preponderenţa relativă a uneia sau a alteia dintre funcţiuni, trepte foarte diferite ale procesului social de producţie. Totuşi ştim din experienţă că o circulaţie de mărfuri relativ slab dezvoltată este suficientă pentru ca toate aceste forme să ia naştere. Altfel stau lucrurile cu capitalul. Condiţiile istorice pentru existenţa lui nu sunt nicidecum date odată cu circulaţia mărfurilor şi cu circulaţia banilor. El apare numai acolo unde posesorul mijloacelor de producţie şi de subzistenţă găseşte pe piaţă pe muncitorul liber, ca vânzător al forţei sale de muncă, şi aceasta singură condiţie istorică are importanţa unei întregi istorii universale. Capitalul anunţă astfel, din capul locului, o epocă a procesului social de producţie.41 Această marfă curioasă, forţa de muncă, trebuie privită mai îndeaproape. La fel ca şi toate celelalte mărfuri, ea are o valoare.42 Cum este determinată această valoare ? Valoarea forţei de muncă, asemenea oricărei alte mărfi, este determinată de timpul de muncă necesar pentru producerea, deci şi reproducerea acestui articol specific. În măsura în care este valoare, forţa de muncă însăşi nu reprezintă decât o cantitate determinată de muncă socială medie materializată în ea. Forţa de muncă nu există decât ca o aptitudine inerentă individului viu. Producţia ei presupune deci existenţa lui. Existenţa individului fiind dată, producţia forţei de muncă constă în reproducerea sau întreţinerea lui proprie. Pentru întreţinerea sa, individul viu are nevoie de o anumită cantitate de mijloace de subzistenţă. Timpul de muncă necesar pentru producerea forţei de muncă se arată deci a fi timpul de muncă necesar pentru producerea acestor mijloace de subzistenţă, sau, cu alte cuvinte, valoarea forţei de muncă este valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare pentru întreţinerea posesorului ei. Dar forţa de muncă se realizează numai prin
181

manifestarea ei; ea intră în acţiune numai în muncă. Ori, prin manifestarea ei, prin muncă, se cheltuieşte o cantitate anumită de muşchi, nervi, creier etc. omeneşti, cantitate care trebuie înlocuită. Această cheltuire mărită cere un venit mărit.43 Dacă proprietarul forţei de muncă a muncit astăzi, el trebuie să fie în stare a repeta şi mâine acelaşi proces, în aceleaşi condiţiuni de forţă şi de sănătate. Cantitatea mijloacelor de subzistenţă trebuie deci să fie suficientă pentru a menţine individul muncitor ca individ muncitor în starea sa de viaţă normală. La rândul lor, trebuinţele naturale, ca hrană, îmbrăcăminte, încălzit, locuinţă etc., diferă după particularităţile climaterice şi după alte particularităţi naturale ale unei ţări. Pe de altă parte, întinderea aşa numitelor trebuinţe necesare şi felul satisfacerii lor sunt ele însele un produs istoric şi depind deci în mare parte de gradul de civilizaţie al ţării şi, între altele, în esenţă, de condiţiile şi deci de obiceiurile şi de exigenţele în care s-a format clasa de muncitori liberi.44 Spre deosebire de celelalte mărfuri, determinarea valorii forţei de muncă conţine deci un element istoric şi moral. Dar pentru o ţară determinată într-o perioadă determinată, sfera medie a mijloacelor de subzistenţă necesare este dată. Proprietarul forţei de muncă este muritor. Pentru ca apariţia sa pe piaţă să fie continuă, după cum presupune transformarea continuă a banilor în capital, vânzătorul forţei de muncă trebuie să se perpetueze, «aşa cum se perpetuează orice fiinţă vie, prin reproducere».45 Forţele de muncă sustrase pieţei prin uzură şi prin moarte trebuie mereu înlocuite cel puţin cu un număr egal de forţe de muncă noi. Cantitatea mijloacelor de subzistenţă necesare producerii forţei de muncă cuprinde deci şi mijloacele de subzistenţă pentru înlocuitori, adică pentru copiii muncitorilor, astfel ca această categorie de posesori de marfă sui-generis să se perpetueze pe piaţa mărfurilor.46 Pentru a modifica natura generală umană în aşa mod încât ea să dobândească îndemânare şi iscusinţă într-o anumită ramură de muncă şi să devină forţă de muncă dezvoltată şi specifică, este nevoie de o anumită formare sau educare, care, la rândul ei, costă o sumă mai mare sau mai mică de echivalenţe de mărfuri. Costul de formare a forţei de muncă variază cu caracterul mai mult sau mai puţin mijlocit al ei. Aceste cheltuieli de instruire, infime la forţa de muncă obişnuită, intră aşadar în ansamblul valorilor cheltuite pentru producerea ei.
182

Valoarea forţei de muncă se arată a fi valoarea unei cantităţi determinate de mijloace de subzistenţă. Din această cauză, ea variază odată cu valoarea acestor mijloace de subzistenţă, adică odată cu mărimea timpului de muncă necesar pentru producerea lor. O parte din mijloacele de subzistenţă, de exemplu alimentele, combustibilul etc., se consumă zilnic şi trebuie zilnic înlocuite. Alte mijloace de subzistenţă, ca hainele, mobila etc. se uzează în intervale de timp mai lungi şi nu trebuie deci înlocuite decât în intervale de timp mai lungi. Un anumit fel de mărfuri trebuie cumpărate, adică plătite zilnic, altele săptămânal, altele trimestrial etc. Indiferent de modul cum s-ar repartiza suma acestor sarcini, asupra unui an de exemplu, ea trebuie să fie acoperită prin venitul mediu de zi cu zi. Dacă masa mărfurilor necesitate zilnic pentru producerea forţei de muncă = A, a celor necesitate săptămânal = B, a celor necesitate trimestrial = C etc., media zilnică a acestor mărfuri ar fi =

365 A + 52 B + 4C + etc. . 365

Dacă presupunem că în această cantitate de mărfuri, necesară pentru ziua medie, sunt cuprinse 6 ore de muncă socială, atunci în forţa de muncă se materializează zilnic o jumătate de zi de muncă socială medie sau cu alte cuvinte, pentru producerea zilnică a forţei de muncă este necesară o jumătate de zi de muncă. Această cantitate de muncă necesară pentru producerea ei zilnică constituie valoarea zilei de forţă de muncă, sau valoarea forţei de muncă reproduse zilnic. Dacă o jumătate de zi de muncă socială medie se exprimă şi într-o masă de aur de 3 şilingi sau într-un taler, atunci un taler este preţul care corespunde valorii zilei de forţă de muncă. Dacă posesorul forţei de muncă o oferă spre vânzare cu un taler pe zi, preţul ei de vânzare este egal cu valoarea ei şi această valoare o plăteşte, conform presupunerii noastre, posesorul de bani, dornic să-şi transforme talerii în capital. Limita ultimă sau limita minimă a valorii forţei de muncă o formează valoarea unei cantităţi de mărfuri, necesară în fiecare zi, pentru ca purtătorul forţei de muncă, omul, să-şi poată reînnoi procesul de viaţă, adică valoarea mijloacelor de subzistenţă, fiziceşte indispensabile. Dacă preţul forţei de muncă scade până la acest minim, el scade sub valoarea ei, căci în modul acesta ea nu se poate menţine şi dezvolta decât într-o formă redusă. Valoarea oricărei mărfi este însă
183

determinată de timpul de muncă necesar pentru a o furniza într-o calitate normală. Este un sentimentalism extrem de ieftin să consideri grosolană această determinare a valorii forţei de muncă, determinare care derivă din natura însăşi a lucrului şi să te tânguieşti, cum face de pildă Rossi: “A concepe capacitatea de muncă (puissance de travail), făcând abstracţie de mijloacele de subzistenţă ale muncii în decursul procesului de producţie, înseamnă a concepe un lucru închipuit (être de raison). Cine spune muncă, cine spune capacitate de muncă, spune în acelaşi timp muncitori şi mijloace de subzistenţă, muncitori şi salariu.”47 Cine spune capacitate de muncă, nu spune muncă, după cum nici cine spune capacitate de a digera, nu spune digestie. Pentru acest din urmă proces este nevoie, după cum se ştie, de ceva mai mult decât de un stomac bun. Cine spune capacitate de muncă, nu face abstracţie de mijloacele de subzistenţă necesare pentru existenţa ei. Dimpotrivă, valoarea acestora îşi găseşte expresia în valoarea capacităţii de muncă. Dacă nu e vândută, ea nu aduce niciun folos muncitorului, care resimte, dimpotrivă, ca o crudă necesitate naturală faptul că forţa sa de muncă a necesitat o cantitate anumită de mijloace de subzistenţă pentru producerea ei şi necesită tot mereu alte asemenea cantităţi pentru reproducerea ei. El află atunci ceea ce a aflat Sismondi: “Capacitatea de muncă... nu este nimic, dacă nu este vândută.” 48 Caracterul particular al acestei mărfi specifice, al forţei de muncă, face ca prin încheierea contractului dintre cumpărător şi vânzător valoarea ei de întrebuinţare să nu fie trecută încă efectiv în mâna cumpărătorului. Valoarea ei era determinată, la fel ca şi valoarea oricărei alte mărfi, înainte ca ea să fi intrat în circulaţie, căci o cantitate determinată de muncă socială a fost cheltuită pentru producerea forţei de muncă, dar valoarea ei de întrebuinţare constă abia în manifestarea ulterioară a acestei forţe. Înstrăinarea forţei de muncă şi manifestarea ei în fapt, adică existenţa ei ca valoare de întrebuinţare, nu coincid deci în timp. La mărfuri de felul acesta însă,49 la care înstrăinarea formală a valorii de întrebuinţare prin vânzare şi transferarea ei efectivă în mâinile cumpărătorului nu coincid în timp, banii cumpărătorului funcţionează în majoritatea cazurilor ca mijloc de plată. În toate ţările cu mod de producţie capitalist, forţa de muncă este plătită abia după ce a funcţionat
184

în cursul perioadei de timp fixate prin contract, de exemplu la sfârşitul fiecărei săptămâni. Pretutindeni muncitorul îi avansează deci capitalistului valoarea de întrebuinţare a forţei de muncă; el îl lasă pe cumpărător s-o consume, înainte de a i se fi plătit preţul ei; pretutindeni muncitorul îi acordă deci credit capitalistului. Că această acordare de credit nu este numai o simplă închipuire, ne arată nu numai pierderea eventuală a salariului creditat, în caz de faliment al capitalistului,50 dar şi o serie de alte consecinţe cu efecte mai profunde.51 Totuşi, natura schimbului de mărfuri ÎNSĂŞI nu este deloc atinsă, indiferent dacă banii funcţionează ca mijloc de cumpărare sau ca mijloc de plată. Preţul forţei de muncă este fixat prin contract, cu toate că este realizat abia ulterior, ca şi chiria unei case. Forţa de muncă este vândută, cu toate că se plăteşte abia ulterior. Pentru înţelegerea clară a raportului este însă bine să presupunem deocamdată că de fiecare dată posesorul forţei de muncă primeşte imediat şi preţul stipulat prin contract. Cunoaştem acum modul de determinare a valorii care i se plăteşte posesorului acestei mărfi particulare, care este forţa de muncă, de către posesorul de bani. Valoarea de întrebuinţare pe care acesta din urmă o primeşte în schimb apare abia în întrebuinţarea ei efectivă, în procesul de consumare a forţei de muncă. Toate lucrurile necesare pentru acest proces, ca materii prime etc., posesorul de bani le cumpără pe piaţa de mărfuri şi le plăteşte cu preţul lor plin. Procesul de consumaţie a forţei de muncă este în acelaşi timp procesul de producţie a mărfii şi a plusvalorii. Consumarea forţei de muncă, asemenea consumării oricărei alte mărfi, are loc în afara pieţei, adică în afara sferei circulaţiei. Această sferă zgomotoasă, situată la suprafaţă şi accesibilă tuturor ochilor, o părăsim deci împreună cu posesorul de bani şi cu posesorul forţei de muncă, pentru a-i urma pe amândoi în lăcaşul tainic al producţiei, la intrarea căruia sunt scrise cuvintele: No admittance except on business. [Intrarea permisă numai în chestiuni de afaceri.] Aici se va vedea nu numai cum produce capitalul, dar şi cum el însuşi, capitalul, este produs. Taina meşteşugului plusvalorii va trebui, în cele din urmă, să ni se dezvăluie. Sfera circulaţiei sau a schimbului de mărfuri, în cadrul căreia se efectuează cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă, a fost de fapt un adevărat rai al drepturilor înnăscute ale omului. Ceea ce domneşte aici
185

în mod exclusiv este libertate, egalitate, proprietate şi Bentham. Libertate! Căci cumpărătorul şi vânzătorul unei mărfi, de pildă ai forţei de muncă, nu sunt determinaţi decât de voinţa lor liberă. Ei contractează în calitate de persoane libere, cu drepturi egale. Contractul este rezultatul final, în care voinţele lor îşi dau o expresie juridică comună. Egalitate! Căci ei se raportează unul la altul numai în calitate de posesori de mărfuri şi schimbă echivalent contra echivalent. Proprietate! Căci fiecare dispune numai de ceea ce este al lui. Bentham! Căci fiecare din amândoi se interesează numai de sine însuşi. Singura putere care îi pune în contact şi în raport reciproc este aceea a egoismului lor, a avantajului lor particular, a intereselor lor private. Şi tocmai pentru că fiecare se gândeşte astfel numai la sine, şi nu la semenul său, toţi împreună îndeplinesc, în virtutea unei armonii prestabilite a lucrurilor sau sub auspiciile unei providente prea şirete, opera avantajului lor reciproc, a folosului comun, a interesului general. Acum, când ne despărţim de sfera circulaţiei simple, adică a schimbului de mărfuri, din care liber-schimbistul vulgar îşi împrumută concepţiile, noţiunile şi etalonul pentru părerea ce şi-o formează asupra societăţii în care domneşte capitalul şi munca salariată, se pare că se schimbă întrucâtva fizionomia acelor dramatis personae [personaje] ale noastre. Fostul posesor de bani păşeşte înainte în calitate de capitalist, iar posesorul forţei de muncă îl urmează în calitate de muncitor al său; primul zâmbeşte semnificativ şi este foarte aferat; al doilea înaintează timid, în silă, ca unul care şi-a dus propria sa piele la târg şi pe care nu-l mai aşteaptă nimic altceva decât — tăbăcăria.

Opoziţia dintre puterea proprietăţii funciare, bazată pe raporturi personale de aservire şi dominaţie şi puterea impersonală a banului este foarte clar exprimată în două zicători franţuzeşti: Nulle terre sans seigneur [Niciun petic de pământ fără stăpân]; L'argent n’a pas de maître» [Banul nu are stăpân]. 2 ” Cu bani se cumpără mărfuri, iar cu mărfuri se cumpără bani.” (Mercier de la Riviére «L'Ordre naturel et essentiel des sociétés politiques», pag. 543.) 3 “Dacă un lucru este cumpărat pentru a fi revândut, banii întrebuinţaţi în acest scop se numesc bani avansati; dacă lucrul este cumpărat dar nu pentru a fi revândut, se poate spune că banii au fost cheltuiţi.” (James Steuart: “Works etc.”, publicate de fiul său,

1

NOTE:

186

General Sir James Steuart, Londra 1801, vol. I, pag. 274.) 5 “Capitalul se împarte... în capital iniţial şi în câştig, în spor la capital... cu toate că însăşi practica adaugă imediat acest câştig la capital, punându-l în mişcare împreună cu acesta.” (F. Engels:” Umrisse zu einer Kritik der Nationalökonomie” în «DeutschFranzösische Jahrbücher», editate de Arnold Ruge şi Karl Marx, Paris 1844, pag. 99.) 6 «Aristotel opune economiei chrematistica. El pleacă de la economie. În măsura în care este arta de a câştiga, ea se mărgineşte la găsirea bunurilor necesare traiului şi a celor utile gospodăriei sau statului. «Avuţia adevărată constă din asemenea valori de întrebuinţare; căci cantitatea bunurilor de acest fel, suficientă pentru o viaţă îndestulată, nu este nelimitată. Dar mai există o altă artă de a câştiga, denumită de preferinţă şi pe bună dreptate chrematistica, în virtutea căreia se pare că nu există limite ale bogăţiei şi ale posesiunii. Comerţul de mărfuri înseamnă în traducere literală negoţ mărunt şi Aristotel foloseşte această formă pentru că în ea predomină valoarea de întrebuinţare, nu aparţine prin natura lui chrematisticii, căci aici schimbul nu se referă decât la cele ce le sunt necesare lor (cumpărătorului şi vânzătorului) personal,” De aceea, spune el mai departe, forma iniţială a comerţului de mărfuri a fost trocul, dar prin extinderea lui s-au născut în mod necesar banii. Odată cu inventarea banilor, trocul trebuia să se transforme în mod necesar în comerţ de mărfuri, iar acesta, în contradicţie cu tendinţa lui iniţială, se transformă în chrematistică, în arta de a face bani. Chrematistica se deosebeşte de economie prin aceea că «pentru ea circulaţia este sursa bogăţiei. Şi ea pare că se învârteşte în jurul banilor, banii fiind începutul şi sfârşitul acestui fel de schimb. De aceea, bogăţia, aşa cum o urmăreşte chrematistica, este nelimitată. Căci aşa cum orice artă pentru care ţinta urmărită nu este mijloc, ci scop final, este nelimitată în tendinţele ei, întrucât ea caută mereu să se apropie tot mai mult de acel scop final, în timp ce artele care urmăresc rezultate ce servesc la rândul lor ca mijloace pentru atingerea unui scop nu sunt nelimitate, pentru că însuşi scopul le pune o limită, tot astfel nici chrematistica nu cunoaşte o limită a scopului său, scopul său fiind îmbogăţirea absolută... Economia, nu chrematistica, are o limită... cea dintâi urmăreşte un scop, altul decât banii, cea de a doua urmăreşte sporirea acestora... Confuzia făcută între aceste două forme, între care nu există limite precise, face ca unii să privească păstrarea şi înmulţirea la infinit a banilor drept ţintă finală a economiei.» (Aristotel: «De Republica» ediţia Bekker, cartea I, cap. 8 şi 9 passim.) 7 “Mărfurile (luate aici în sensul de valori de întrebuinţare) nu sunt scopul determinant al capitalistului care face afaceri... scopul său determinant sunt banii.” (Th. Chalmers: “On Political Economy etc.”, ediţia a 2-a, Londra 1832, pag. [1651 166.) 8 “Chiar dacă negustorul nu dispreţuieşte câştigul deja realizat, privirea sa este totuşi mereu aţintită asupra câştigului viitor.” (A. Genovesi: «Lezioni di Economia Civile» (1765), ediţia economiştilor italieni a lui Custodi, Parte Moderna, vol. VIII, pag. 139.) 9 ” Patima nesăţioasă de câştig, acea auri sacra fames [blestemată sete de aur], îl caracterizează întotdeauna pe capitalist.” (MacCulloch: “The Principles of Political Economy”, Londra 1830, pag. 179.) Cu toate că ştiu acest lucru, acelaşi MacCulloch şi consorţii nu se simt, bineînţeles, împiedicaţi ca în anumite încurcături teoretice, de exemplu atunci când se ocupă de supraproducţie, să-l transforme pe acelaşi capitalist într-un bun cetăţean, care nu are în vedere decât valoarea de întrebuinţare şi care manifestă chiar o adevărată foame de lup după cizme, pălării, ouă, stambe şi alte

187

categorii foarte familiare de valori de întrebuinţare. 10 “[a salva] este una din expresiile caracteristice întrebuinţate de Greci pentru tezaurizare. La fel “to save” înseamnă în acelaşi timp a salva şi a economisi. 10 a ” Infinitul, pe care lucrurile nu-l au în progres, ele îl au în rotaţie.” (Galiani: “Della moneda”, pag. 156.) 11 «Nu materia formează capitalul, ci valoarea acestor materii,» (J. B. Say: «Traité d'Economie Politique», ediţia a 3-a, Paris 1817, vol. II, pag. 429.) 12 ” Mijlocul de circulaţie (!) întrebuinţat în scopuri productive este capital.” (MacLeod:” The Theory and Practice of Banking”, Londra 1855, vol. I, cap. 1 [pag. 55].)” Capitalul este mărfuri,” (James Mill: “Eléments of Politica! Economy”, Londra 1821, pag., 74.) 13 ” Capitalul... valoare permanentă care se multiplică neîncetat.” (Sismondi: «Nouveaux Principes de l'Economie Politique” [Paris 1819], vol. I, pag. [88] 89.) 14 “Schimbul este o afacere minunată la care ambele părţi contractante câştigă întotdeauna (!).” (Destutt de Tracy: “Traité de la Volonté et de ses effets”, Paris 1826, pag 68.) Aceeaşi carte a apărut mai târziu sub titlul “Traité d'Economie Politique”. 15 Mercier de la Rivière:” L'Ordre naturel etc.”, pag. 544. 18 “Este cât se poate de indiferent dacă una din aceste două valori este constituită din bani, sau dacă amândouă sunt mărfuri obişnuite.” (Mercier de la Rivière, ibid., pag. 543.) 17 «Nu contractanţii sunt aceia care decid asupra valorii; ea este determinată înaintea tranzacţiei.” (Le Trosne:” De l'Intérêt Social”, pag, 906.) 18 “Dove è egualità, non è lucro.” (Galiani; “Della moneda”, cuprins în Custodi, Parte Moderna, vol. IV, pag. 244.) 19 ” Schimbul devine dezavantajos pentru una din părţi, atunci când o împrejurare exterioară reduce sau sporeşte preţul: în acest caz, egalitatea este lezată, dar această lezare este provocată de această cauză şi nu de schimb.” (Le Trosne, ibid., pag. 904.) 20 ” Schimbul este prin natura sa un contract de egalitate, care are loc între o valoare şi altă valoare egală. El nu este deci un mijloc de îmbogăţire, întrucât se dă atâta cât se primeşte.” (Le Trosne, ibid., pag. 903.) 21 Condillac:” Le Commerce et le Gouvernement” (1776), ediţia Daire şi Molinari în “Mélanges d'Economie Politique”, Paris 1847, pag. 267 [291]. 22 Le Trosne îi răspunde, aşadar, foarte just prietenului său Condillac: «În societatea dezvoltată nu există nimic care să fie de prisos.» În acelaşi timp el îl tachinează cu observaţia că «dacă ambele părţi primesc la fel de mult în plus pentru la fel de mult în minus, amândouă primesc la fel de mult». Întrucât Condillac nu avea încă nici cea mai mică idee despre natura valorii de schimb, el este autoritatea cea mai nimerită pentru domnul prof. Wilhelm Roscher în justificarea propriilor sale noţiuni copilăreşti. Vezi lucrarea lui Roscher: «Die Grundlagen der Nationalökonomie», ediţia a 3-a, 1858. 23 S. P. Newman: «Elements of Political Economy», Andover şi New-York 1835 pag. 175. 24 ” Prin ridicarea valorii nominale a produsului... vânzătorii nu devin mai bogaţi... căci exact ceea ce câştigă în calitate de vânzători ei pierd în calitate de cumpărători.” (“The Essential Principles of the Wealth of Nations etc.”, Londra 1797, pag. 66.) 15 “Dacă eşti nevoit să vinzi cu 18 livre o cantitate de produse care valorează 24, vei obţine şi tu atunci când vei întrebuinţa aceeaşi sumă pentru cumpărări, cu 18 livre ceea

188

ce s-a plătit cu 24.” (Le Trosne: «De l'Intérêt Social», pag. 897.) 26 ” Niciun vânzător nu poate deci să-şi scumpească mărfurile în mod obişnuit, decât consimţind a plăti şi el mai scump mărfurile celorlalţi vânzători; din aceeaşi cauză niciun consumator nu poate să cumpere în mod obişnuit mai ieftin, fără a se supune şi el unei scăderi asemănătoare la preţul mărfurilor pe care le vinde.” (Mercier de la Rivière:” L'Ordre naturel etc.”, pag. 555.) 27 R. Torrens: «An Essay on the Production of Wealth”, Londra 1821, pag. 349. 28 “Ideea că profiturile ar fi plătite de consumatori este desigur cu totul absurdă. Cine sunt consumatorii ?” (G. Ramsay: «An Essay on the Distribution of Wealth», Edinburgh 1836, pag. 183.) 29 ” Dacă cineva suferă de pe urma lipsei cererii, oare domnul Malthus îl sfătuieşte să plătească altei persoane pentru ca aceasta să-i cumpere mărfurile ?”, îl întreabă un ricardian indignat pe Malthus, care, ca şi discipolul său, popa Chalmers, preamăreşte din punct de vedere economic clasa acelora care nu sunt decât cumpărători, adică consumatori. (Vezi: «An Inquiry into those principles respecting the Nature of Demand and the Necessity of Consumption, lately advocated by Mr. Malthus etc.», Londra 1821, pag 55.) 30 Desiutt de Tracy, cu toate că — sau poate, pentru că era membru al Institutului, era de părere contrarie. Capitaliştii industriali, spune el, îşi realizează profiturile prin aceea că “vând totul mai scump decât i-a costat producţia. Şi cui vând? În primul rând unul altuia.” (“Traité de la Volonté etc.”, pag. 239.) 31 ” Schimbul care se face între două valori egale nici nu sporeşte nici nu diminuează masa valorilor existente în societate. Schimbul între două valori inegale... nu modifică nici el nimic în suma valorilor sociale, cu toate că el adaugă averii unuia ceea ce ia din averea altuia.” (J. B Say: «Traité d'Economie Politique», vol. H, pag. 443 şi urm.) Această afirmaţie Say o împrumuta aproape cuvânt cu cuvânt de la fiziocraţi, fără a se gândi, bineînţeles, la consecinţele ei. Modul în care el a înţeles să exploateze pentru sporirea “valorii” sale proprii, operele fiziocraţilor, pe atunci uitate, se vede din următorul exemplu. Propoziţiunea «cea mai renumită” a domnului Say:” On n'achète des produits qu'avec des produits” [Nu se cumpără produse decât cu produse] (ibid., vol. II, pag. 441) sună astfel în original, la fiziocraţi: “Les productions ne se payent qu'avec des productions % [Produsele nu pot fi plătite decât cu produse]. (Le Trosne:” De l'Intérêt Social”, pag. 899.) 32 ” Schimbul nu le conferă produselor niciun fel de valoare.” (F. Wayland: “The Elements of Politica! Economy”, Boston 1853, pag. 168.) 33 “Sub domnia unor echivalenţe invariabile, comerţul ar fi imposibil.” (G. Opdyke: «A Treatise on politica! Economy», New-York 1851, pag. 69.) “Deosebirea dintre valoarea reală şi valoarea de schimb se bazează pe un fapt — anume că valoarea unui lucru diferă de aşa numitul echivalent care în comerţ e dat în schimbul lui, căci acest echivalent nu este un echivalent.” (F. Engels: «Umrisse zu einer Kritik der Nationalökonomie», ibid., pag. 96.) 34 Benjamin Franklin: «Works”, vol. II, ediţia Sparks în “Positions to be examined concerning National Wealth”. 35 Aristotel: “De Republica”, cartea I-a, cap. 10. 36 «În condiţiile obişnuite ale pieţei, profitul nu se produce prin schimb. Dacă el nu ar fi

189

existat mai înainte, el nu ar putea să existe nici după această tranzacţie.» (Ramsay: «An Essay on the Distribution of Wealth», pag. 184.) 37 După expunerea de mai sus, cititorul înţelege că aceasta nu înseamnă decât următorul lucru: formarea capitalului trebuie să fie posibilă chiar dacă preţul mărfurilor este egal cu valoarea mărfurilor. Ea nu poate fi explicată prin abaterea preţurilor mărfurilor de la valorile mărfurilor. Dacă preţurile se abat într-adevăr de la valori, ele trebuie mai întâi reduse la nivelul acestora din urmă; cu alte cuvinte, trebuie să facem abstracţie de această împrejurare ca de una pur întâmplătoare, pentru ca să avem în faţă fenomenul pur al formării capitalului pe baza schimbului de mărfuri, astfel ca să nu fim derutaţi în observaţia noastră de circumstanţe secundare, străine de procesul propriu-zis şi de natură a tulbura această observaţie. Se ştie de altfel, că această reducere nu este un simplu procedeu de cercetare ştiinţifică. Oscilaţiile continue ale preţurilor de pe piaţă, urcările şi scăderile lor, se compensează, se anihilează reciproc şi se reduc ele înseşi la preţul mediu, ca la o regulă intrinsecă a lor. Această regulă îl conduce, de exemplu, pe comerciant sau pe industriaş în orice afacere care se întinde asupra unei perioade de timp mai lungi. El ştie că dacă privim o perioadă mai lungă în ansamblu, mărfurile nu se vând în mod efectiv nici sub, nici peste, ci numai la preţul lor mediu. Dacă în general interesul lui ar fi să reflecteze în mod dezinteresat, el şi-ar pune problema formării capitalului în modul următor: Cum poate să ia naştere capitalul, considerând că preţurile sunt reglementate prin preţul mediu, adică, în ultimă instanţă, prin valoarea mărfii ? Spun «în ultimă instanţă”, pentru că preţurile medii nu coincid în mod direct cu mărimile valorilor mărfurilor, cum cred A. Smith, Ricardo ş. a. * aici e Rhodus, aici sai! — Aceasta e problema, pe aceasta rezolv-o! — N. T. 38 “În forma de bani... capitalul nu produce profit.” (Ricardo: “Principles of Political Economy”, pag. 267.) 39 În enciclopediile asupra antichităţii clasice se poate citi absurditatea că în antichitate capitalul era pe deplin dezvoltat; «lipseau doar muncitorul liber şi creditul». Domnul Mommsen comite şi el, în «Romische Geschichte», o serie de asemenea quid pro quouri. 40 Multe legislaţii stabilesc, din această cauză, o durată maximă pentru contractele de muncă. Toate codurile popoarelor cu muncă liberă reglementează condiţiile de denunţare a contractelor. În multe ţări, mai ales în Mexic (înainte de războiul civil american şi în teritoriile răpite Mexicului, precum şi, în mod practic, în provinciile dunărene înainte de reformele lui Cuza), sclavia este ascunsă sub forma peonajului. Prin avansuri care trebuie achitate prin muncă şi care trec de la o generaţie la alta, nu numai muncitorul individual ci şi familia lui devine de fapt proprietatea altor persoane şi a familiilor lor. Juarez desfiinţase peonajul. Aşa-zisul împărat Maximilian l-a reintrodus printr-un decret, care a fost caracterizat, pe drept cuvânt, în Camera Reprezentanţilor din Washington, ca un decret pentru reintroducerea sclaviei în Mexic. «Eu pot înstrăina către altă persoană uzul limitat în timp... al aptitudinilor şi posibilităţilor mele speciale, corporale şi spirituale, pentru că prin această limitare ele dobândesc un raport exterior faţă de totalitatea şi generalitatea mea. Dacă aş înstrăina tot timpul meu concretizat în muncă şi totalitatea producţiei mele, aş face ca substanţialul acesteia, ca activitatea şi realitatea mea generală, ca per tonalitatea mea, să devină proprietatea altuia!» (Negel: «Philosophie des Rechts % Berlin 1840», pag. 104, § 67.)

190

41 Ceea ce caracterizează, aşadar, perioada capitalistă, este faptul că forţa de munca îmbracă fată de muncitorul însuşi forma unei mărfi care îi aparţine, şi că deci munca lui îmbracă forma muncii salariate. Pe de altă parte, abia din acest moment forma marfă a produselor muncii se generalizează. 42 “Valoarea (value or worth) unui om, ca şi a oricărui alt lucru, este preţul său, adică suma care trebuie plătită pentru a se putea dispune de forţa lui” (Th. Hobbes: «Leviathan” în «Works», ediţia Molesworth, Londra 1839—44, vol. III, pag. 76.) 43 Din această cauză, în Roma veche, villicus, administratorul care supraveghea sclavii agricoli, primea, «pentru că are o muncă mai uşoară decât robhy o măsură mai mică decât aceştia». (Th. Mommsen: «Römische Geschichte” [vol. I, ediţia a 2-a, Berlin] 1856, pag. 810.) 44 Comp. «Over-Population and its Remedy», Londra 1846 de W. Th. Thomson, 46 Petty. 46 “Preţul natural al ei (al muncii)... constă în acea cantitate de mijloace de subzistenţă şi de consum (comforts), care în conformitate cu clima şi obiceiurile unei ţări este necesară pentru a întreţine pe muncitor şi pentru a-l pune în situaţia de a creşte o familie care să asigure pe piaţă o ofertă nemicşorată de muncă.” (R. Torrens: «An Essay on the externai Corn Trade», Londra 1815, pag. 62.) Cuvântul «muncă» este întrebuinţat aici în mod eronat în loc de forţă de muncă. 47 Rossi: «Cours d'Economie Politique», Bruxelles 1842, pag. 370. 48 Sismondi: “Nouveaux Principes etc.”, vol. I, pag. 113. 49 “Orice muncă este plătită după ce a fost terminată.” («An Inquiry into those Principles respecting the Nature of Demand etc.», pag. 104.) “Creditul comercial a trebuit să înceapă în momentul în care muncitorul, primul creator în producţie, a fost în stare, cu ajutorul economiilor sale, să aştepte salariul muncii sale până la sfârşitul săptămânii, al chenzinei, al lunii, al trimestrului etc.” (Ch. Ganilh:” Des Systèmes de l'Economie Politique”, ediţia a 2-a, Paris 1821, vol. II, pag. 150.) 50 ” Muncitorul dă cu împrumut munca sa (industry)”, dar, adaugă Storch şiret: el “nu riscă nimic” altceva decât ”să-şi piardă salariul... muncitorul nu transmite nimic material.” (Storch: «Cours d'Economie Politique”, Petersburg 1815, vol. II, pag. 37.) 51 Un exemplu: La Londra există două feluri de brutari, anume “full priced”, cei care vând pâinea la valoarea ei integrală, şi” undersellers”, cei care o vând sub această valoare. Ultima categorie formează mai mult de % din numărul total al brutarilor. (Pag. XXXII din raportul comisarului guvernamental H. S. Tremenheere despre “Grievances complained of by the journeymen bakers etc.”, Londra 1862.) Aceşti undersellers vând, aproape fără excepţie, o pâine falsificată cu piatră acră, săpun, cenuşă, var, ipsos de Derbyshire şi alte ingrediente asemănătoare, tot atât de plăcute, de hrănitoare şi de sănătoase. (Vezi Cartea Albastră citată mai sus şi raportul lui “Committee of 1855 on the Adultération of Bread”, precum şi «Adultérations Detected» de Dr. Hassal, ediţia a 2-a, Londra 1861.) În faţa Comisiunii din 1855, Sir John Gordon a declarat că” din cauza acestor alterări omul sărac, care trăieşte dintr-un kilogram de pâine pe zi, nu primeşte în mod efectiv nici măcar un sfert din materia nutritivă, abstracţie făcând de efectele dăunătoare sănătăţii sale”. Faptul că “o parte foarte însemnată a clasei muncitoare primeşte piatră acră, ipsos etc., cu toate că are cunoştinţă de aceste falsificări”, Tremenheere îl explică (ibid., pag. XLVIII) prin aceea că muncitorii “sunt nevoiţi să ia

191

pâinea de la brutar sau de la băcan, aşa cum aceştia binevoiesc să le-o servească”. Întrucât sunt plătiţi abia la sfârşitul săptămânii de lucru, ei nu sunt în stare” să plătească pâinea consumată de familiile lor în cursul săptămânii, decât tot la sfârşitul săptămânii”, şi, adaugă Tremenheere, referindu-se la depoziţiile martorilor: «este notoriu că pâinea confecţionată cu aceste amestecuri se fabrică special pentru acest soi de clienţi». (“It is notorious that bread composed of those mixtures, is made expressly for sale în this manner”.) În multe regiuni agricole din Anglia (dar mai ales din Scoţia), salariul se plăteşte la chenzină sau chiar lunar. Din cauza acestor termene lungi, de plată, muncitorul agricol trebuie să-şi cumpere mărfurile pe credit... El trebuie să plătească preţuri mai mari şi este legat de fapt de prăvălia care îi dă cu împrumut. Astfel, de exemplu, la Horningsham, în Wilts, unde salariul se plăteşte lunar, aceeaşi făină care în altă parte se plăteşte cu 1 şiling şi 10 pence îl costă 2 şilingi şi 4 pence de stone. (“Sixth Report” on” Public Health” by” The Medical Officer of the Privy Council etc.”, 1864, pag. 264.)” Muncitorii din imprimeriile de stambă din Paisley şi Kilmarnock (Scoţia de Vest) obţinură printr-o grevă, în 1853, reducerea termenului de plată de la o lună la 14 zile.” («Reports of the Inspectors of Factories for 31st. Oct. 1853», pag. 34.) Ca altă formă nostimă a creditului pe care muncitorul îl acordă capitalistului poate fi considerată metoda multor proprietari de mine de cărbuni din Anglia, prin care muncitorul este plătit abia la sfârşitul lunii, primind între timp avansuri din partea capitalistului, deseori sub formă de mărfuri, pe care trebuie să le plătească la preţuri superioare celor de pe piaţă (trucksystem). «Este un obicei general la exploatatorii de mine de cărbuni (coal masters) de a plăti odată pe lună şi de a acorda între timp avansuri muncitorilor la sfârşitul fiecărei săptămâni. Acest avans se acordă în prăvălie (anume în tommyshop, adică în prăvălia care-i aparţine chiar proprietarului). Cu o mână omul îl primeşte şi cu cealaltă el îl cheltuieşte” («Children's Employment Commission, IU. Report», Londra 1864, pag. 38, Nr. 192.)

192

SECŢIUNEA A TREIA PRODUCŢIA PLUSVALORII ABSOLUTE

Capitolul cinci PROCESUL DE MUNCĂ ŞI PROCESUL DE VALORIFICARE 1. Procesul de muncă Întrebuinţarea forţei de muncă este însăşi munca. Cumpărătorul forţei de muncă o consumă punându-l pe vânzătorul ei să muncească. Acesta din urmă devine astfel forţă de muncă ce se manifestă, actul în sine [în fapt]. El devine muncitor, calitate pe care înainte o avea doar potenţial [în mod virtual]. Pentru a-şi întruchipa munca în mărfuri, el trebuie s-o întruchipeze înainte de toate în valori de întrebuinţare, în lucruri care servesc la satisfacerea unui anumit fel de necesităţi. Capitalistul îl pune, aşadar, pe muncitor să confecţioneze o valoare de întrebuinţare anumită, un articol determinat. Producţia de valori de întrebuinţare, de bunuri, nu-şi schimbă natura ei generală prin faptul că ea se efectuează pentru capitalist şi sub controlul lui. Procesul de muncă trebuie deci privit deocamdată independent de orice formă socială determinată. Munca este în primul rând un proces între om şi natură, proces în care omul efectuează, reglementează şi controlează prin acţiunea sa proprie schimbul de materii dintre el şi natură. El însuşi întâmpină materia naturii ca o forţă naturală. Forţele naturale care aparţin trupului său, braţele şi picioarele, capul şi mâna, el le pune în mişcare pentru a-şi însuşi materia naturală într-o formă utilă propriei sale vieţi. Acţionând prin această mişcare asupra naturii exterioare şi modificând-o pe aceasta, el modifică în acelaşi timp propria sa natură. El dezvoltă posibilităţile ascunse în ea şi supune controlului său propriu jocul
193

forţelor ei. Noi nu ne ocupăm aici de primele forme, animalice, instinctive, ale muncii. Forma socială în care munca omenească nu a lepădat încă prima ei formă, instinctivă, se află la o distanţă îndepărtată, preistorică, de forma socială în care muncitorul apare pe piaţa de mărfuri ca vânzător al propriei sale forţe de muncă. Presupunem munca într-o formă în care ea îi aparţine exclusiv omului. Păianjenul face operaţiuni care seamănă cu cele ale ţesătorului, iar albina, prin construcţia celulelor ei de ceară, face de ruşine pe mulţi arhitecţi din rândurile oamenilor. Ceea ce distinge însă din capul locului pe cel mai prost arhitect de albina cea mai perfectă, este faptul că el a construit celula în capul său, înainte de a o construi din ceară. La sfârşitul procesului de producţie apare un rezultat, care încă la începutul acestui proces exista în mod ideal, în închipuirea muncitorului. El nu produce numai o modificare de formă a elementului natural; în acelaşi timp el îşi realizează în elementul natural scopul său, pe care îl cunoaşte, care constituie o lege ce determină felul activităţii sale şi căruia el trebuie să-i subordoneze voinţa sa. Iar această subordonare nu este un act izolat. În afară de efortul organelor care lucrează, se cere pentru toată durata muncii o voinţă îndreptată asupra scopului — voinţă care se manifestă sub formă de atenţie — şi anume cu atât mai mult, cu cât munca îl captivează mai puţin pe muncitor prin conţinutul ei propriu şi prin modul în care ea se efectuează, deci cu cât ea îi produce mai puţină plăcere ca un joc al propriilor sale puteri fizice şi intelectuale. Elementele simple ale procesului de muncă sunt activitatea îndreptată asupra unui scop sau munca însăşi, obiectul şi mijlocul ei. Pământul (care cuprinde din punct de vedere economic şi apa), aşa cum el îi procură omului în mod natural provizii, mijloace de subzistenţă de-a gata,1 apare, fără contribuţia omului, drept obiectul general al muncii omeneşti. Toate lucrurile pe care munca nu face decât să le desprindă din legătura lor directă cu pământul sunt obiecte de muncă ce se găsesc în mod natural. Acesta este cazul cu peştele, care este prins şi despărţit de elementul în care trăieşte, apa; acesta este cazul cu lemnul, care e tăiat în pădure, cu minereul, care e rupt din filon. Dar dacă obiectul muncii a fost, aşa zicând, filtrat prin muncă anterioară, îl numim materie primă; de exemplu, minereul extras, care este supus spălatului. Orice materie primă este obiect de muncă, dar nu orice obiect
194

de muncă este materie primă. Obiectul muncii este materie primă numai după ce a suferit o schimbare prin intermediul muncii. Mijlocul de muncă este un lucru sau un complex de lucruri pe care muncitorul le intercalează între sine şi obiectul muncii, şi care îi servesc drept transmiţător al activităţii pe care o exercită asupra acestui obiect. El se serveşte de însuşirile mecanice, fizice şi chimice ale lucrurilor pentru a le face să acţioneze ca mijloace de constrângere asupra altor lucruri, conform scopului urmărit de el.2 Dacă lăsăm la o parte apropierea mijloacelor de subzistenţă ce se găsesc gata în natură, de exemplu, a fructelor, caz în care propriile organe ale muncitorului servesc singure ca mijloace de muncă, obiectul pe care muncitorul îl apucă în mod direct nu este obiectul muncii, ci mijlocul de muncă. În felul acesta, elementul natural devine el însuşi un organ al activităţii lui, un organ pe care el îl adaugă propriilor sale organe, prelungindu-şi trupul său natural, contrar sensului dat de Biblie. Aşa cum pământul este magazia sa primitivă de provizii, tot aşa el este arsenalul său primitiv de mijloace de muncă. El îi furnizează, de exemplu, piatra, pe care o aruncă, cu care freacă, striveşte, taie etc. Însuşi pământul este un mijloc de muncă; însă pentru a putea servi ca mijloc de muncă în agricultură, el presupune, la rândul lui, o serie întreagă de alte mijloace de muncă şi o dezvoltare relativ înaintată a forţei de muncă.3 Îndată ce, în general, procesul de muncă a ajuns la un grad de dezvoltare cât de puţin însemnat, el are nevoie de mijloace de muncă prelucrate. În cele mai vechi peşteri locuite de oameni, găsim unelte şi arme de piatră. Alături de piatra, lemnul, oasele şi scoicile prelucrate, la începutul istoriei omeneşti rolul principal ca mijloc de muncă îl joacă animalul domesticit, adică animalul transformat şi crescut prin muncă.4 Întrebuinţarea şi crearea mijloacelor de muncă, deşi există în germene şi la unele specii de animale, caracterizează procesul de muncă specific omenesc, din care cauză Franklin îl defineşte pe om drept «a toolmaking animal», un animal care confecţionează instrumente. Aceeaşi importanţă pe care o are forma resturilor de oase pentru cunoaşterea conformaţiei speciilor de animale dispărute, o au şi resturile mijloacelor de muncă pentru aprecierea formaţiunilor economice dispărute ale societăţii. Epocile economice se deosebesc nu prin ceea ce se produce, ci prin modul cum se produce, cu ce mijloace de muncă.5 Mijloacele de muncă
195

indică nu numai gradul de dezvoltare a forţei de muncă omeneşti, dar şi raporturile sociale în care se lucrează. Dintre mijloacele de muncă, mijloacele de muncă mecanice, a căror totalitate poate fi denumită scheletul şi sistemul muscular al producţiei, prezintă elemente caracteristice mult mai decisive ale unei epoci de producţie socială, decât acele mijloace de muncă ce servesc doar ca recipiente pentru obiectul muncii şi a căror totalitate poate fi desemnată în mod cu totul general drept sistemul vascular al producţiei, ca de exemplu tuburi, butoaie, coşuri, vase etc. Abia în industria chimică ele joacă un rol însemnat.5a Într-un sens mai larg, procesul de muncă numără printre mijloacele sale, afară de lucrurile prin intermediul cărora munca acţionează asupra obiectului ei şi care servesc deci într-un fel sau altul drept transmiţător al activităţii, şi toate condiţiile materiale care sunt în general necesare pentru ca procesul să aibă loc. Ele nu intră direct în acest proces, dar fără ele procesul sau nu se poate desfăşura deloc, sau se poate desfăşura doar în mod defectuos. Mijlocul de muncă general de acest fel este din nou pământul însuşi, căci el îi dă muncitorului locus standi [locul pe care stă], şi procesului său spaţiul de acţiune (field of employment). Mijloace de muncă de acest fel, obţinute prin intermediul muncii, sunt, de exemplu, clădirile de fabrică, canalele, drumurile etc. În procesul de muncă, activitatea omului produce deci prin intermediul mijlocului de muncă o modificare voită de dinainte a obiectului muncii. Procesul se stinge în produs. Produsul său este o valoare de întrebuinţare, o materie naturală adaptată prin schimbări de formă, trebuinţelor omeneşti. Munca s-a combinat cu obiectul ei. Munca a luat formă de obiect, iar obiectul a fost prelucrat. Ceea ce a apărut de partea muncitorului sub formă de mişcare, apare acum de partea produsului ca o însuşire nemişcată, sub formă de existenţă. El a tors, iar produsul este firul de tort. Dacă privim întreg procesul din punct de vedere al rezultatului său, al produsului, ambele elemente, adică mijlocul de muncă şi obiectul muncii, apar ca mijloace de producţie,6 iar munca însăşi ca muncă productivă. Dacă o valoare de întrebuinţare iese din procesul de muncă sub formă de produs, alte valori de întrebuinţare, produse ale unor procese
196

de muncă anterioare, intră în el ca mijloace de producţie. Aceeaşi valoare de întrebuinţare care formează produsul unei munci formează mijlocul de producţie al altei munci. Produsele sunt deci nu numai rezultatul, ci, totodată, şi o condiţie a procesului de muncă. Cu excepţia industriei extractive, care-şi găseşte obiectul muncii în natură, cum e cazul cu industria minieră, cu vânătoarea, cu pescuitul etc. (agricultura numai în măsura în care desţeleneşte pentru prima oară pământurile virgine), toate celelalte ramuri ale industriei acţionează asupra unui obiect care e materie primă, adică obiect de muncă trecut prin filtrul muncii, care este el însuşi un produs al muncii; de exemplu, sămânţa în agricultură. Animalele şi plantele, care de obicei sunt privite ca produse naturale, nu sunt numai produse ale muncii depuse poate cu un an în urmă, ci în formele lor actuale, produse ale unei transformări efectuate timp de multe generaţii, sub controlul omului şi prin intermediul muncii omeneşti. În ceea ce priveşte însă mijloacele de muncă în special, majoritatea lor covârşitoare demonstrează şi privitorului celui mai superficial, urmele muncii trecute. Materia primă poate să constituie substanţa principală a unui produs sau să intre în formarea lui numai ca materie auxiliară. Materia auxiliară este consumată de către mijlocul de muncă, de exemplu cărbunele de către maşina cu aburi, uleiul de către roată, fânul de către calul de povară; ea poate fi adăugată materiei prime, pentru a provoca o transformare materială a acesteia — astfel clorul se adaugă pânzei nealbite, cărbunele se adaugă fierului, materia colorantă lânii —; ea poate ajuta la executarea muncii însăşi, cum e cazul cu materiile întrebuinţate pentru iluminatul şi încălzitul locului în care se munceşte. Deosebirea dintre materia principală şi cea auxiliară se şterge în industria chimică propriu-zisă, întrucât niciuna din materiile prime întrebuinţate nu reapare ca substanţă a produsului.8 Întrucât fiecare lucru posedă însuşiri multiple, şi poate fi deci utilizat în diferite direcţii, acelaşi produs poate servi drept materie primă pentru procese de muncă foarte diferite. Astfel cerealele sunt materie primă pentru morar, pentru fabricantul de amidon, pentru distilatorul de alcool, pentru crescătorul de animale etc. Sub formă de sămânţă, ele devin materie primă pentru propria lor producţie. Tot astfel cărbunele iese din industria minieră sub formă de produs şi intră în ea ca mijloc de
197

producţie. Acelaşi produs poate servi în acelaşi proces de muncă şi ca mijloc de muncă şi ca materie primă. La creşterea vitelor de exemplu, vitele, materia primă supusă muncii, sunt în acelaşi timp un mijloc pentru producerea îngrăşămintelor. Un produs care există într-o formă finită, potrivită pentru consumaţie, poate deveni, la rândul său, materia primă a altui produs; astfel strugurele devine materia primă a vinului. În alte cazuri, munca îşi eliberează produsul în forme în care el nu poate fi folosit decât iarăşi numai ca materie primă. O materie primă care se găseşte în această stare se numeşte semifabricat şi s-ar numi mai bine produs de serie; acesta e cazul cu bumbacul, aţa, firele etc. Cu toate că ea însăşi a ajuns la forma de produs, materia primă iniţială mai poate avea de trecut printr-o serie întreagă de procese diferite, în care funcţionează în mod repetat şi mereu într-o formă nouă ca materie primă, până la ultimul proces de muncă, din care este eliminată fie sub formă de mijloc de subzistenţă finit, fie sub formă de mijloc de muncă finit. Se vede, aşadar: dacă o valoare de întrebuinţare apare sub formă de materie primă, de mijloc de muncă sau de produs, depinde cu totul de funcţia sa determinată în procesul de muncă, de locul pe care-l ocupă în el; iar dacă acest loc se schimbă, se schimbă şi acele determinări ale ei. Intrând sub formă de mijloace de producţie în noi procese de muncă, produsele îşi pierd deci caracterul de produse. Ele nu mai funcţionează decât ca factori materiali ai muncii vii. Torcătorul nu priveşte fusul decât ca un mijloc cu ajutorul căruia toarce, iar cânepa ca un obiect pe care îl toarce. Fireşte că nu se poate toarce fără material de tors şi fără fus. Existenţa acestui produs este deci presupusă atunci când începe torsul. Dar însuşi acest proces este tot atât de indiferent dacă fusul şi cânepa sunt produse ale unei munci anterioare, pe cât este de indiferent în actul de nutriţie dacă pâinea este produsul muncilor anterioare ale ţăranului, morarului, brutarului etc. Şi invers: Dacă în decursul procesului de muncă mijloacele de producţie îşi manifestă caracterul lor de produse ale unei munci anterioare, ele o fac numai prin defectele lor. Un cuţit care nu taie, firul care se rupe mereu etc. evocă amintirea vie a tocilarului A şi a apretorului de fire B. La produsul
198

reuşit, faptul că însuşirile sale de întrebuinţare se datorează unei munci anterioare, dispare. O maşină care nu serveşte în procesul de muncă este inutilă. În afară de aceasta, ea cade pradă forţei distrugătoare a proceselor chimice naturale. Fierul rugineşte, lemnul putrezeşte. Firul care nu este ţesut sau tricotat este bumbac stricat. Munca vie trebuie să pună mâna pe aceste lucruri, să le trezească din morţi şi să le transforme din valori de întrebuinţare doar latente, în valori de întrebuinţare reale şi active. Netezite în focul muncii, însuşite de ea sub formă de organe fizice, însufleţite şi transformate în cursul procesului în funcţiuni logice şi practice, ele sunt de asemeni consumate, dar în vederea unui scop, ca elemente de formare a unor noi valori de întrebuinţare, a unor produse noi, potrivite să intre sub formă de mijloace de subzistenţă în consumaţia individuală, sau sub formă de mijloace de producţie într-un nou proces de muncă. Pe de altă parte, dacă produsele existente nu sunt, după cele de mai sus, numai rezultate, dar şi condiţii de existenţă ale procesului de muncă, aruncarea lor în acest proces de muncă, deci contactul lor cu munca vie, este singurul mijloc de a conserva aceste produse ale muncii trecute ca valori de întrebuinţare şi de a le realiza ca atare. Munca consumă elementele ei materiale, obiectul ei şi mijlocul ei; ea le devorează, fiind astfel un proces de consumaţie. Această consumare productivă se deosebeşte de consumarea individuală prin faptul că aceasta din urmă consumă produsele ca alimente ale individului viu, pe când prima le consumă ca alimente ale muncii, ale forţei de muncă în activitatea individului. Produsul consumaţiei individuale este deci consumatorul însuşi, rezultatul consumaţiei productive este un produs distinct de consumator. În măsura în care mijlocul şi obiectul muncii sunt ele însele produse, munca consumă produse pentru a crea produs, sau consumă produse ca mijloace de producţie a altor produse. Dar aşa cum la început procesul de muncă se desfăşoară numai între om şi pământul care există fără intervenţia lui, în acest proces servesc încă şi astăzi mijloace de producţie care există în mod natural şi care nu reprezintă o combinare de materie naturală şi muncă omenească. Procesul de muncă, aşa cum l-am înfăţişat în elementele sale
199

simple şi abstracte, este o activitate îndreptată către un scop, urmărind confecţionarea unor valori de întrebuinţare, este aproprierea elementului natural de trebuinţele omeneşti, este condiţia generală a schimbului de materii între om şi natură, condiţia naturală permanentă a vieţii omeneşti; ca atare, el este independent de orice formă a acestei vieţi, fiind, din contră, deopotrivă comun tuturor formelor sale sociale. Nu a fost deci nevoie să-l înfăţişăm pe muncitor în raport cu alţi muncitori. Omul şi munca sa pe de o parte, natura şi materiile ei pe de altă parte, erau suficiente. Aşa cum din gustul grâului nu se cunoaşte cine l-a semănat, tot astfel în acest proces nu se cunoaşte în ce condiţiuni se desfăşoară el, dacă sub biciul nemilos al vătafului de sclavi, sau sub ochiul neliniştit al capitalistului, dacă cel ce-l efectuează este Cincinat care îşi ară cele câteva jugăre ale sale, sau sălbaticul care doboară o fiară cu piatra.9 Să ne întoarcem la viitorul nostru capitalist. Noi l-am părăsit după ce cumpărase pe piaţă toţi factorii necesari unui proces de producţie, factorii materiali adică mijloacele de producţie, factorul personal adică forţa de muncă. Cu ochiul viclean de cunoscător, el a ales mijloacele de producţie şi forţa de muncă potrivite pentru afacerea sa specială, filatură, fabrică de încălţăminte etc. Capitalistul nostru se apucă deci să consume marfa cumpărată de el, forţa de muncă, adică îl pune pe purtătorul forţei de muncă, pe muncitor, să consume, prin munca sa, mijloacele de producţie. Natura generală a procesului de muncă nu se schimbă, bineînţeles, prin faptul că muncitorul îl efectuează pentru capitalist şi nu pentru sine însuşi. Dar nici modul special în care se fac cizmele sau în care se toarce firul nu se poate modifica deocamdată prin intervenţia capitalistului. Acesta trebuie deocamdată să ia forţa de muncă aşa cum o găseşte pe piaţă, deci şi munca ei aşa cum aceasta s-a ivit într-o perioadă în care capitaliştii nu existau încă. Transformarea modului de producţie însuşi ca efect al subordonării muncii faţă de capital nu poate avea loc decât mai târziu şi urmează deci a fi cercetată mai târziu. Procesul de muncă, aşa cum se desfăşoară el ca un proces de consumare a forţei de muncă de către capitalist, prezintă două fenomene specifice. Muncitorul lucrează sub controlul capitalistului, căruia îi
200

aparţine munca lui. Capitalistul veghează ca munca să decurgă în mod ordonat şi ca mijloacele de producţie să fie întrebuinţate în mod sistematic, anume să nu se facă risipă de materie primă, iar instrumentul de muncă să fie menajat, adică să nu fie distrus decât în măsura în care acest lucru este necesitat de utilizarea sa în muncă. În al doilea rând, produsul este proprietatea capitalistului, nu a producătorului direct, a muncitorului. Capitalistul plăteşte, de exemplu, valoarea forţei de muncă pe timp de o zi. Utilizarea ei îi aparţine deci pentru o zi, ca şi utilizarea oricărei alte mărfi, ca de exemplu, a unui cal pe care l-ar fi închiriat pentru o zi. Cumpărătorului mărfii îi aparţine utilizarea mărfii, iar deţinătorul forţei de muncă, dându-şi munca, nu dă de fapt decât valoarea de întrebuinţare vândută de el. Din momentul în care a intrat în atelierul capitalistului, valoarea de întrebuinţare a forţei sale de muncă, deci utilizarea ei, munca, îi aparţine capitalistului. Cumpărând forţa de muncă, capitalistul a încorporat munca însăşi, ca un ferment viu, elementelor de formare, moarte ale produsului, care de asemeni îi aparţin lui. Din punctul lui de vedere, procesul de muncă nu este decât consumarea mărfii cumpărate de el, a forţei de muncă, pe care însă el nu o poate consuma decât adăugându-i mijloace de producţie. Procesul de muncă este un proces între lucruri pe care capitalistul le-a cumpărat, între lucruri care îi aparţin. Produsul acestui proces îi aparţine deci exact în felul în care îi aparţine produsul procesului de fermentaţie din pivniţa lui cu vin.10 2. Procesul de valorificare Produsul — proprietatea capitalistului — este o valoare de întrebuinţare - fir, cizme etc. Dar cu toate că, de exemplu, cizmele reprezintă, într-un anumit sens, baza propăşirii sociale, iar capitalistul nostru este un partizan hotărât al propăşirii, el nu fabrică cizmele de dragul cizmelor. În general în producţia de mărfuri valoarea de întrebuinţare nu este lucrul “qu'on aime pour lui-même” [pe care-l iubeşti de dragul lui]. În general, valorile de întrebuinţare nu sunt produse aici decât pentru că, şi în măsura în care, ele sunt substratul material, purtătorul valorii de schimb. Şi capitalistul nostru urmăreşte două lucruri. În primul rând, el vrea să producă o valoare de
201

întrebuinţare care să aibă o valoare de schimb, adică un articol destinat vânzării. Iar în al doilea rând, el vrea să producă o marfă a cărei valoare să fie mai mare decât suma valorilor mărfurilor necesare pentru producerea ei, adică a mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă pentru care şi-a avansat banii pe piaţă. El nu vrea să producă numai o valoare de întrebuinţare, ci o marfă, nu numai valoare de întrebuinţare, ci valoare, şi nu numai valoare, ci şi plusvaloare. Într-adevăr, întrucât este vorba aici de producţie de mărfuri, am cercetat până acum, evident, numai o latură a procesului. Aşa cum marfa însăşi este unitatea valorii de întrebuinţare şi a valorii, tot astfel procesul ei de producţie trebuie să fie unitatea procesului de muncă şi a procesului de formare a valorii. Să privim acum procesul de producţie şi ca proces de formare a valorii. Ştim că valoarea fiecărei mărfi este determinată de cantitatea de muncă materializată în valoarea ei de întrebuinţare, de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea ei. Lucrul acesta este valabil şi pentru produsul pe care l-a obţinut capitalistul nostru ca rezultat al procesului de muncă. Trebuie deci calculată în primul rând munca materializată în acel produs. Să luăm, de exemplu, firul. Pentru fabricarea firului a fost nevoie, în primul rând, de materia primă respectivă, de exemplu de 10 pfunzi de bumbac. Nu trebuie să cercetăm care este valoarea bumbacului, deoarece capitalistul l-a cumpărat pe piaţă la valoarea lui, să zicem cu 10 şilingi. În preţul bumbacului se află reprezentată munca necesară pentru producerea lui, ca muncă socială generală. Mai presupunem apoi că masa de fusuri care este consumată în prelucrarea bumbacului şi care reprezintă pentru noi toate celelalte mijloace de muncă întrebuinţate, are o valoare de 2 şilingi. Dacă o cantitate de aur de 12 şilingi este produsul a 24 ore de muncă sau a două zile de muncă, rezultă că în fir se găsesc materializate două zile de muncă. Împrejurarea că bumbacul şi-a schimbat forma şi că masa de fusuri consumată a dispărut complet, nu trebuie să ne deruteze. După legea generală a valorii, 10 pfunzi de fir, de exemplu, sunt echivalentul a
202

10 pfunzi de bumbac + 1/4 de fus, dacă valoarea a 40 pfunzi de fir = valoarea a 40 pfunzi de bumbac + valoarea unui fus întreg, adică dacă este nevoie de acelaşi timp de muncă pentru a produce ambele părţi ale acestei ecuaţii. În acest caz, acelaşi timp de muncă apare odată în valoarea de întrebuinţare fir, altădată în valorile de întrebuinţare bumbac şi fus. Valorii îi este indiferent dacă ea apare în fir, în fus sau în bumbac. Faptul că fusul şi bumbacul, în loc să stea liniştiţi unul lângă altul, intră în procesul filatului, într-o combinaţie care schimbă formele lor de întrebuinţare transformându-le în fir, nu atinge valoarea lor, aşa cum această valoare nu ar fi atinsă, dacă, printr-un simplu schimb, ele ar fi fost înlocuite printr-un echivalent de fir. Timpul de muncă necesar pentru producerea bumbacului este o parte a timpului de muncă necesar pentru producerea firului a cărui materie primă o constituie bumbacul şi este deci cuprins în fir. Tot aşa stau lucrurile şi cu timpul de muncă necesar pentru producerea masei de fusuri, fără uzare, adică de consumarea căreia bumbacul nu poate fi filat.11 În ceea ce priveşte deci valoarea firului, adică timpul de muncă necesar pentru producerea lui, diferitele procese de muncă speciale, disparate în timp şi în spaţiu, care trebuie parcurse pentru a se produce bumbacul şi fusurile consumate şi pentru a se face, în fine, din bumbac şi fusuri fir, pot fi considerate ca faze succesive ale unuia şi aceluiaşi proces de muncă. Toată munca pe care o conţine firul este muncă trecută. Împrejurarea că timpul de muncă necesar producerii elementelor sale de formare a trecut mai de mult, stând la mai mult ca perfect, iar munca întrebuinţată în mod direct asupra procesului final, asupra filatului, stă mai aproape de prezent, adică la perfect, este cu totul lipsită de importanţă. Dacă pentru construcţia unei case este necesară o anumită cantitate de muncă, de exemplu de 30 zile, cantitatea totală a timpului de muncă ce a fost înglobat în acea casă nu este deloc atinsă prin faptul că a 30-a zi a intrat în producţie cu 29 zile mai târziu decât prima. Astfel timpul de muncă cuprins în materialul de muncă şi în mijlocul de muncă poate fi privit exact ca şi cum ar fi fost cheltuit într-o fază anterioară a procesului filatului, înaintea muncii adăugate la urmă sub forma filatului. Valorile mijloacelor de producţie, a bumbacului şi a fusului,
203

exprimate în preţul de 12 şilingi, formează deci elemente componente ale valorii firului, adică ale valorii produsului. Trebuie însă ca două condiţii să fie îndeplinite. În primul rând, bumbacul şi fusul trebuie să fi servit într-adevăr la producerea unei valori de întrebuinţare. În cazul nostru, ele trebuie să fi devenit fir. Valorii îi este indiferent care valoare de întrebuinţare este purtătoarea ei, dar purtătoarea ei trebuie să fie o valoare de întrebuinţare. În al doilea rând, se presupune că nu a fost întrebuinţat decât timpul de muncă necesar în condiţiunile sociale de producţie date. Dacă n-ar fi necesar deci decât un pfund de bumbac pentru a se fila un pfund de fir, nu trebuie să fi fost consumat mai mult de un pfund de bumbac pentru confecţionarea unui pfund de fir. Tot aşa stau lucrurile şi cu fusul. Dacă fantezia capitalistului îl face să întrebuinţeze fusuri de aur în locul fusurilor de fier, în valoarea firului nu contează totuşi decât munca socialmente necesară, adică timpul de muncă necesar pentru producerea fusurilor de fier. Ştim astfel care este partea din valoarea firului pe care o reprezintă mijloacele de producţie, bumbacul şi fusul. Ea este egală cu 12 şilingi sau ea constituie materializarea a două zile de muncă. Este vorba deci acum de acea parte a valorii pe care munca filatorului însuşi o adaugă bumbacului. Trebuie să privim acum această muncă dintr-un punct de vedere cu totul diferit de cel din decursul procesului de muncă. Acolo era vorba de activitatea potrivită pentru transformarea bumbacului în fir. Cu cât munca este mai potrivită, cu atât mai bun va fi firul, presupunând că celelalte împrejurări rămân neschimbate. Munca filatorului se deosebea în mod specific de alte munci productive, iar deosebirea se manifesta, şi din punct de vedere subiectiv şi din punct de vedere obiectiv, prin scopul special al filatului, prin procedeul său de muncă special, prin natura specială a mijloacelor sale de producţie, prin valoarea de întrebuinţare specială a produsului său. Bumbacul şi fusul servesc ca alimente ale muncii filatului, dar cu ele nu se pot face tunuri ghintuite. Dimpotrivă, în măsura în care munca filatorului este creatoare de valoare, adică sursă de valoare, ea nu se deosebeşte deloc de munca aceluia care face tunurile sau ca să rămânem la ceea ce ne preocupă acum mai mult, de munca aceluia care a plantat bumbacul şi a aceluia
204

care a făcut fusul, materializată în mijloacele de producţie ale firului. Numai din cauza acestei identităţi plantarea bumbacului, confecţionarea fusului şi filatul pot forma părţi deosebite doar din punct de vedere cantitativ ale aceleiaşi valori totale, ale valorii firului. Nu mai este vorba aici de calitatea, de felul şi de conţinutul muncii, ci numai de cantitatea ei. Aceasta se stabileşte uşor prin calcul Presupunem că munca filatorului este muncă simplă, muncă socială medie. Vom vedea mai târziu că presupunerea contrară nu schimbă deloc lucrurile. În decursul procesului de muncă, munca trece în mod continuu de la forma dinamică la forma statică, de la forma mişcării la forma materialităţii nemişcate. După trecerea unei ore, acţiunea filatului este reprezentată într-o cantitate anumită de fir, adică o cantitate anumită de muncă, o oră de muncă, este materializată în bumbac. Spunem oră de muncă, adică cheltuirea forţei vitale a filatorului în decursul unei ore, căci munca filatului contează aici numai întrucât este cheltuire de forţă de muncă, şi nu întrucât este munca specifică a filatului. Este însă de o importanţă decisivă ca în decursul procesului, adică în decursul transformării bumbacului în fir, să nu fie consumat decât timpul de muncă socialmente necesar. Dacă în condiţii de producţie sociale normale, adică medii, a pfunzi de bumbac trebuie transformaţi în b pfunzi de fir în decursul unei ore de muncă, numai acea zi de muncă este considerată zi de muncă de 12 ore, care transformă 12 X a pfunzi de bumbac în 12 X b pfunzi de fir. Căci numai timpul de muncă socialmente necesar contează ca fiind creator de valoare. Ca şi munca însăşi, materia primă şi produsul apar şi ele aici într-o lumină cu totul alta decât dacă sunt privite din punctul de vedere al procesului de muncă propriu-zis. Materia primă nu contează aici decât ca absorbant al unei cantităţi anumite de muncă. Prin această absorbire ea se transformă într-adevăr în fir, întrucât forţa de muncă a fost cheltuită şi i-a fost adăugată în forma filatului. Dar produsul, firul, nu mai este acum decât un gradimetru al muncii absorbite de bumbac. Dacă într-o oră se filează o cantitate de l2/3 pfunzi de bumbac, transformându-se în 12/3 pfunzi de fir, 10 pfunzi de fir indică 6 ore de muncă absorbite. Cantităţi de produs determinate şi stabilite prin experienţă nu mai reprezintă acum decât cantităţi determinate de muncă, decât o masă
205

determinată de timp de muncă solidificată. Ele nu mai sunt decât materializarea unei ore, a două ore sau a unei zile de muncă socială. Că munca este tocmai filatul, că materialul ei este bumbacul şi că produsul ei este firul, este tot atât de indiferent ca şi faptul că obiectul muncii este el însuşi un produs, adică materie primă. Dacă muncitorul ar fi lucrat, nu într-o filatură, ci într-o mină de cărbuni, obiectul muncii, cărbunele, ar exista în natură. Totuşi o cantitate determinată de cărbune desprins din minereu, de exemplu un chintal, ar reprezenta o cantitate determinată de muncă absorbită. La vânzarea forţei de muncă am presupus că valoarea pe o zi a acesteia este egală cu 3 şilingi, în care sunt concretizate 6 ore de muncă, deci această cantitate de muncă este necesară pentru a produce cantitatea medie de mijloace de subzistenţă necesare muncitorului pe timp de o zi. Ori, dacă filatorul nostru transformă într-o oră de muncă l2/3 pfunzi de bumbac în l2/3 pfunzi de fir,12 el va transforma în 6 ore 10 pfunzi de bumbac în 10 pfunzi de fir. Prin urmare, în decursul procesului filatului bumbacul absoarbe 6 ore de muncă. Acelaşi timp de muncă este reprezentat printr-o cantitate de aur de 3 şilingi. Bumbacului i se adaugă deci, prin însuşi filatul, o valoare de 3 şilingi. Să privim acum valoarea totală a produsului, a celor 10 pfunzi de fir. În ei se găsesc materializate 2% zile de muncă; 2 zile sunt cuprinse în bumbac şi în masa de fusuri, x/2 zi de muncă a fost absorbită în timpul filatului. Acelaşi timp de muncă este reprezentat printr-o masă de aur de 15 şilingi. Preţul corespunzător valorii celor 10 pfunzi de fir este deci de 15 şilingi, iar preţul unui pfund de fir este de 1 şiling şi 6 pence. Capitalistul nostru stă nedumerit. Valoarea produsului este egală cu valoarea capitalului avansat. Valoarea avansată nu s-a valorificat, nu a produs plusvaloare, banii nu s-au transformat deci în capital. Preţul celor 10 pfunzi de fir este de 15 şilingi, şi tot 15 şilingi au fost cheltuiţi pe piaţa de mărfuri pentru elementele de formare ale produsului, adică pentru factorii procesului de muncă: 10 şilingi pentru bumbac, 2 şilingi pentru masa de fusuri consumată şi 3 şilingi pentru forţa de muncă. Valoarea umflată a firului nu ajută la nimic, căci valoarea lui nu este decât suma valorilor care mai înainte erau repartizate asupra bumbacului, asupra fusurilor şi asupra forţei de
206

muncă, iar dintr-o asemenea simplă adunare a unor valori existente nu poate rezulta niciodată plusvaloare.13 Aceste valori se găsesc acum concentrate într-un singur obiect, dar tot aşa ele au fost concentrate şi în suma de bani de 15 şilingi înainte ca aceasta să se fi fracţionat prin trei cumpărări de mărfuri. În sine acest rezultat nu este deloc curios. Valoarea unui pfund de fir este de 1 şiling şi 6 pence, şi pentru 10 pfunzi de fir capitalistul nostru ar trebui deci să plătească pe piaţa de mărfuri 15 şilingi. Fie că îşi cumpără casa lui particulară gata pe piaţă, fie că şi-o clădeşte singur, niciuna din aceste operaţiuni nu va înmulţi banii cheltuiţi prin această achiziţie. Capitalistul, care se pricepe în economia vulgară, va spune poate că a avansat banii cu intenţia de a face din ei mai mulţi bani. Dar drumul spre iad este pavat cu intenţii bune şi el ar fi putut tot atât de bine să aibă intenţia de a face bani fără să producă.14 El ameninţă. Spune că nu se va mai lăsa surprins. Că în viitor el va cumpăra marfa gata de pe piaţă, în loc s-o fabrice el însuşi. Dar dacă toţi fraţii lui capitalişti vor face la fel, unde va găsi el marfă pe piaţă? Iar banii nu poate să-i mănânce. El începe să vorbească pe ton de predică. Cere să se ţină seama de abţinerea lui. Ar fi putut să cheltuiască în chefuri cei 15 şilingi. În loc să facă acest lucru, el i-a consumat în mod productiv, făcând fir din ei. Dar i se poate răspunde că în schimb posedă fir în loc de remuşcări. El nu trebuie nicidecum să recadă în rolul tezaurizatorului, care ne-a arătat unde duce ascetismul. Pe de altă parte, acolo unde nu e nimic, îşi pierde dreptul şi împăratul. Oricât de mare ar fi meritul abţinerii sale, nu există nimic pentru a o răsplăti în mod special, întrucât valoarea produsului care iese din procesul de producţie nu este decât egală cu suma valorilor mărfurilor care au fost cuprinse în el. Capitalistul va trebui deci să se mulţumească cu ideea că virtutea este răsplata virtuţii. În loc să facă acest lucru, insistenţa sa devine neplăcută. De fir nu are nevoie. El l-a produs pentru vânzare. Dar n-are decât să-l vândă sau, mai simplu, să nu producă în viitor decât lucruri destinate uzului său propriu, reţetă pe care i-a prescris-o şi medicul său de casă MacCulloch, ca un remediu excelent împotriva epidemiei de supraproducţie. Dar el se încăpăţânează tot mai mult. Ar putea oare muncitorul să creeze întruchipări de muncă, să producă mărfuri, cu
207

propriile sale membre şi sub cerul liber ? Nu i-a dat el oare singura materie prin care şi în care el poate să-şi materializeze munca ? Şi întrucât cea mai mare parte a societăţii este compusă din asemenea coate-goale, nu a adus el oare prin mijloacele sale de producţie, prin bumbacul său şi prin fusurile sale, un serviciu enorm societăţii, şi nu numai muncitorului însuşi, căruia, pe deasupra, i-a mai dat şi mijloace de subzistenţă ? Şi serviciul acesta să nu-l pună la socoteală? Dar oare muncitorul nu i-a prestat un contraserviciu, transformându-i bumbacul şi fusurile în fir ? Dar, de altfel, nu este vorba aici de servicii?15 Un serviciu nu este decât efectul util al unei valori de întrebuinţare, fie a mărfii, fie a muncii.16 Aici este însă vorba despre valoarea de schimb. Capitalistul i-a plătit muncitorului valoarea a 3 şilingi. Cu valoarea a 3 şilingi adăugată bumbacului, muncitorul i-a restituit un echivalent exact, valoare pentru valoare. Prietenul nostru, până acum atât de mândru de capitalul său, adoptă deodată atitudinea modestă a propriului său muncitor. Oare n-a muncit şi el ? N-a făcut el oare munca de pază şi supraveghere a filatorului ? Această muncă a lui nu formează oare şi ea valoare ? Overlooker-ul [supraveghetorul] şi manager-ul [directorul] lui dau din umeri. Între timp însă omul nostru şi-a reluat cu un zâmbet voios vechea lui fizionomie. Cu întreaga litanie el n-a făcut decât să-şi bată joc de noi. Nici el nu a luat-o în serios. Toate subterfugiile şi mofturile, atât cele înşirate mai sus, cât şi altele de acest soi, el le lasă în seama profesorilor de economie politică, anume plătiţi în acest scop. El însuşi este un om practic, care, ce-i drept, nu chibzuieşte întotdeauna tot ce vorbeşte în afara întreprinderii sale, dar care ştie întotdeauna ce face în întreprinderea sa. Să privim mai de aproape. Valoarea forţei de muncă pe timp de o zi era de 3 şilingi, pentru că în ea se găseşte materializată o jumătate de zi de muncă, adică pentru că mijloacele de subzistenţă necesare în fiecare zi pentru producerea forţei de muncă costă o jumătate de zi de muncă. Dar munca trecută care e cuprinsă în forţa de muncă şi munca vie pe care ea poate s-o presteze, cheltuielile zilnice pentru întreţinerea ei şi cheltuirea ei zilnică, sunt două mărimi cu totul diferite. Prima determină valoarea ei de schimb, cea de a doua constituie valoarea ei de întrebuinţare. Că pentru menţinerea în viaţă a muncitorului pe timp de 24 de ore este nevoie de o jumătate de zi de muncă, nu-l împiedică deloc
208

pe muncitor să muncească o zi întreagă. Valoarea forţei de muncă şi valorificarea ei în procesul de muncă sunt deci două mărimi deosebite. Această diferenţă de valoare o avea în vedere capitalistul atunci când a cumpărat forţa de muncă. Însuşirea ei utilă de a face fir sau cizme nu era decât o conditio sine qua non [o condiţie indispensabilă], pentru că munca trebuie cheltuită în formă utilă, dacă e vorba ca ea să creeze valoare. Ceea ce era însă hotărâtor, era valoarea de întrebuinţare specifică a acestei mărfi, de a fi sursă de valoare, şi anume de mai multă valoare decât posedă ea însăşi. Acesta este serviciul specific pe care capitalistul îl aşteaptă de la ea. Şi el se comportă cu acest prilej în conformitate cu legile eterne ale schimbului de mărfuri. Într-adevăr, ca şi vânzătorul oricărei alte mărfi, vânzătorul forţei de muncă realizează valoarea ei de schimb şi înstrăinează valoarea ei de întrebuinţare. Nu poate să o obţină pe cea dintâi, fără să cedeze pe cea de a doua. Valoarea de întrebuinţare a forţei de muncă, munca însăşi, nu-i aparţine vânzătorului, aşa cum valoarea de întrebuinţare a uleiului vândut nu-i aparţine negustorului de ulei. Posesorul banilor a plătit valoarea pe timp de o zi a forţei de muncă; lui îi aparţine deci utilizarea ei în decursul zilei, munca pe timp de o zi. Faptul că întreţinerea pe o zi a forţei de muncă nu costă decât o jumătate de zi de muncă, cu toate că forţa de muncă poate să activeze, să muncească o zi întreagă, rezultă că valoarea pe care o creează utilizarea ei în decursul unei zile este de două ori mai mare decât propria ei valoare pe timp de o zi, este o împrejurare deosebit de norocoasă pentru cumpărător, dar nu este nicidecum o nedreptate făcută vânzătorului. Capitalistul nostru a prevăzut faptul acesta, care îl face să râdă. Astfel că muncitorul găseşte în atelier mijloacele de producţie necesare nu numai pentru un proces de muncă de 6 ore, ci pentru unul de douăsprezece ore. Dacă 10 pfunzi de bumbac au absorbit 6 ore de muncă şi s-au transformat în 10 pfunzi de fir, 20 pfunzi de bumbac vor absorbi 12 ore de muncă şi se vor transforma în 20 pfunzi de fir. Să privim produsul procesului de muncă prelungit. În cei 20 pfunzi de fir se găsesc acum materializate 5 zile de muncă, 4 în masa de bumbac şi de fusuri consumată şi una pe care a absorbit-o bumbacul în decursul procesului filatului. Expresia în aur a 5 zile de muncă este însă 30 şilingi sau 1 l. st. şi 10 şilingi. Acesta este deci preţul celor 20 pfunzi de fir. Un
209

pfund de fir costă, ca şi înainte, 1 şiling şi 6 pence. Dar suma valorilor mărfurilor aruncate în proces a fost de 27 şilingi. Valoarea firului este de 30 şilingi. Valoarea produsului a crescut cu 1/9 peste valoarea avansată pentru producţia lui. Astfel 27 şilingi s-au transformat în 30 şilingi. Ei au produs o plusvaloare de 3 şilingi. Scamatoria a reuşit, în fine. Banii s-au transformat în capital. Toate aspectele problemei sunt rezolvate, iar legile schimbului de mărfuri nu au fost violate în niciun fel. S-a schimbat un echivalent contra altui echivalent. Capitalistul, în calitate de cumpărător, a plătit fiecare marfă la valoarea ei: bumbacul, fusurile şi forţa de muncă. Apoi a făcut ceea ce face oricare alt cumpărător de mărfuri. A consumat valoarea lor de întrebuinţare. Procesul de consumare a forţei de muncă, proces care este în acelaşi timp procesul de producţie a mărfii, a avut drept rezultat un produs de 20 pfunzi de fir în valoare de 30 şilingi. Acum capitalistul se întoarce în piaţă şi vinde marfă, după ce cumpărase marfă. El vinde pfundul de fir cu 1 şiling şi 6 pence, niciun ban peste sau sub valoarea lui. Şi totuşi din circulaţie el scoate cu 3 şilingi mai mult decât aruncase în ea la început. Tot acest proces, transformarea banilor săi în capital, se petrece în sfera circulaţiei şi nu se petrece în ea. Prin intermediul circulaţiei, deoarece procesul este condiţionat de cumpărarea forţei de muncă pe piaţa de mărfuri. Nu în circulaţie, deoarece aceasta nu face decât să înceapă procesul de valorificare, care are loc în sfera producţiei. Şi astfel «tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles» [totul este cât se poate de bine în cea mai bună dintre lumile posibile]. Transformând banii în mărfuri care servesc drept elemente materiale de formare a unui produs nou, adică drept factori ai procesului de muncă, încorporând materialităţii lor moarte forţă de muncă vie, capitalistul transformă valoarea, adică munca trecută, materializată, moartă, în capital, în valoare care se valorifică ea însăşi, într-un monstru însufleţit, care începe să «lucreze» ca şi cum ar avea viaţă în trupul său. Comparând procesul de formare a valorii şi procesul de valorificare, vedem că procesul de valorificare nu este nimic altceva decât un proces de formare a valorii prelungit dincolo de un anumit punct. Dacă acest din urmă proces, durează numai până la punctul în
210

care valoarea forţei de muncă pe care a plătit-o capitalistul este înlocuită printr-un echivalent nou, el este un simplu proces de formare a valorii. Dacă procesul de formare a valorii se prelungeşte dincolo de acest punct, el devine proces de valorificare. Comparând, mai departe, procesul de formare a valorii cu procesul de muncă, vedem că acesta din urmă constă din munca utilă care produce valori de întrebuinţare. Mişcarea este privită aici din punct de vedere calitativ, după caracterul ei special, după scop şi conţinut. În procesul de formare a valorii, acelaşi proces de muncă se prezintă numai după latura sa cantitativă. Nu mai este vorba decât de timpul de care are nevoie munca pentru a-şi îndeplini operaţiunea sau de durata în care forţa de muncă este cheltuită în mod util. Şi mărfurile care intră în procesul de producţie nu mai sunt considerate aici ca factori materiali, cu funcţie determinată, ai forţei de muncă, ce acţionează în vederea unui scop. Ele sunt socotite doar drept cantităţi determinate de muncă materializată. Fie că este cuprinsă în mijloacele de producţie, fie că este adăugată de către forţa de muncă, munca este socotită doar după durata ei în timp. Ea se cifrează la atâtea ore, atâtea zile etc. Dar ea contează numai în măsura în care timpul întrebuinţat pentru producţia valorii de întrebuinţare este socialmente necesar. Condiţia aceasta cuprinde diferite aspecte. Forţa de muncă trebuie să funcţioneze în condiţii normale. Dacă în materie de filatură maşina de filat este mijlocul de muncă socialmente dominant, nu trebuie să i se dea muncitorului o torcătoare. În loc de bumbac de calitate normală, nu trebuie să i se dea marfă proastă, care se rupe mereu. În ambele cazuri el ar întrebuinţa pentru producţia unui pfund de fir mai mult decât timpul de muncă socialmente necesar, iar acest timp cheltuit în plus nu ar crea valoare sau bani. Caracterul normal al factorilor materiali ai muncii nu depinde însă de muncitor, ci de capitalist. O altă condiţie este caracterul normal al forţei de muncă însăşi. În specialitatea în care este întrebuinţată, ea trebuie să dispună de priceperea, îndemânarea şi agilitatea medie obişnuită. Dar capitalistul nostru a cumpărat pe piaţa braţelor de muncă forţă de muncă de calitate normală. Această forţă trebuie cheltuită cu efortul mediu curent, cu gradul de intensitate socialmente obişnuit. Asupra acestui lucru veghează capitalistul cu aceeaşi grijă cu care veghează ca să nu se piardă timpul fără a se munci.
211

El a cumpărat forţa de muncă pentru o durată de timp anumită. Şi el insistă să i se dea ce e al lui. Nu vrea să fie furat. În fine — şi în acest scop acelaşi domn are un cod penal propriu — nu se admite un consum inutil de materii prime şi de mijloace de muncă, pentru că materialul sau mijloacele de muncă risipite reprezintă cantităţi de muncă materializată cheltuite în zadar, care nu contează deci şi nu intră în produsul procesului de formare a valorii.17 Se vede deci că deosebirea pe care am stabilit-o mai înainte prin analiza mărfii, între munca privită în calitate de creatoare de valoare de întrebuinţare şi aceeaşi muncă privită în calitate de creatoare de valoare, s-a evidenţiat acum ca o deosebire între diferitele laturi ale procesului de producţie. Ca unitate a procesului de muncă şi a procesului de formare a valorii, procesul de producţie este un proces de producţie de mărfuri; ca unitate a procesului de muncă şi a procesului de valorificare, el este un proces de producţie capitalist, forma capitalistă a producţiei mărfurilor. Am arătat mai sus că pentru procesul de valorificare este cu totul indiferent dacă munca însuşită de către capitalist este muncă socială medie simplă, sau o muncă mai complicată, o muncă având o greutate specifică mai mare. Munca privită drept muncă superioară, mai complicată, faţă de munca socială medie, este exteriorizarea unei forţe de muncă în care intră cheltuieli de formare mai mari, a cărei producere costă un timp de muncă mai îndelungat şi care are, din această cauză, o valoare mai mare decât forţa de muncă simplă. Dacă valoarea acestei forţe este mai mare, ea se exteriorizează şi într-o muncă superioară şi se materializează deci, în aceleaşi durate de timp, în valori relativ superioare. Oricare ar fi însă deosebirea de grad dintre munca filatorului şi cea a giuvaergiului, cantitatea de muncă prin care giuvaergiul nu face decât să înlocuiască valoarea propriei sale forţe de muncă nu se deosebeşte din punct de vedere calitativ în niciun fel de cantitatea suplimentară de muncă prin care el creează plusvaloare. Acum, ca şi mai înainte, plusvaloarea nu rezultă decât dintr-un surplus cantitativ de muncă, din durata prelungită a aceluiaşi proces de muncă, într-un caz a procesului de producţie a firului, în al doilea caz a procesului de producţie a giuvaerurilor.18 Pe de altă parte, în fiecare proces de formare a valorii, munca
212

superioară trebuie întotdeauna redusă la munca socială medie, de exemplu o zi de muncă superioară la x zile de muncă simplă.19 Evităm astfel o operaţiune inutilă şi simplificăm analiza, presupunând că muncitorul utilizat de capital prestează muncă socială medie simplă.

“Produsele naturale ale pământului, care există în cantităţi reduse şi cu totul independent de om, par să fie date de natură la fel cum i se dă unui tânăr o sumă mică de bani, pentru a i se da posibilitatea să lucreze şi să-şi încerce norocul.” (James Stewart: ”Principles of Political Economy” ediţia Dublin 1770, vol. I, pag. 116.) 2 “Raţiunea este în aceeaşi măsură şi vicleană şi puternică. Viclenia constă în general în acţiunea mijlocitoare care, făcând ca obiectele să acţioneze unul asupra altuia potrivit propriei lor naturi şi să se tocească în mod reciproc, nu face totuşi decât să-şi realizeze propriul ei scop, fără a se amesteca în mod direct în acest proces.” (Hegel: «Enzyklopädie», partea întâia: «Die Logik», Berlin 1840, pag. 382.) 3 În lucrarea, de altfel mizerabilă: «Theorie de l'Economie Politique», Paris 1815, Ganilh enumera în mod just, polemizând cu fiziocraţii, importantul şir de procese de muncă pe care le presupune agricultura propriu-zisă. 4 În “Reflexions sur la Formation et la Distribution des Richesses” (1766), Turgot face o bună expunere a importanţei pe care o are animalul domesticit în ceea ce priveşte începuturile culturii. 5 Dintre toate mărfurile, mărfurile de lux propriu-zise sunt cele mai puţin importante pentru comparaţia tehnologică a diferitelor epoci de producţie. 5a Notă la ediţia a 2-a. Cu toate că istoriografia de până acum nu cunoaşte evoluţia producţiei materiale, deci baza oricărei vieţi sociale, şi prin urmare a oricărei istorii adevărate, cel puţin epoca preistorică a fost împărţită, pe baza unor cercetări din domeniul ştiinţelor naturale şi nu pe baza unor cercetări aşa-zise istorice, în epoca de piatră, de bronz şi de fier, după materialul din care erau făcute uneltele şi armele. 6 Pare paradoxal să numeşti, de exemplu, peştele care n-a fost încă prins un mijloc de producţie pentru pescuit. Dar până în prezent nu s-a descoperit încă arta de a prinde peşte în apele în care el nu se găseşte. 7 Această definire a muncii productive, aşa cum se impune ea din punctul de vedere al procesului de muncă simplu, nu este în niciun caz suficientă pentru procesul de producţie capitalist. 8 Storch deosebeşte materia primă propriu-zisă, pe care o denumeşte “matière”, de materiile auxiliare, cărora le zice” matériaux”: Cherbuliez numeşte materiile auxiliare “matières instrumentales”. 9 Probabil că aceasta este cauza extrem de logică ce-l face pe colonelul Torrens să descopere în piatra omului sălbatic... originea capitalului. «În prima piatră pe care sălbaticul o aruncă asupra fiarei pe care o urmăreşte, în primul ciomag pe care îl apucă pentru a trage în jos fructul pe care nu-l poate prinde cu mâna, vedem aproprierea unui

1

NOTE:

213

obiect în scopul obţinerii altuia şi descoperim astfel... originea capitalului.» (R. Torrens: «An Essay on the Production of Wealth etc.», pag. 70, 71.) Probabil că acest prim ciomag [germ. Stock. — N. T.] ne explică şi faptul că în englezeşte cuvântul stock este sinonim cu capital 10 ” Produsele sunt apropriate înainte de a fi transformate în capital; această transformare le scapă de acea apropriere.” (Cherbuliez: «Riche ou Pauvre”, ediţia Paris 1841, pag. 53, 54.)” Vânzându-şi munca în schimbul unei cantităţi anumite de mijloace de subzistenţă (approvisionnement), proletarul renunţă complet la orice parte din produs. Modul de apropriere a produselor rămâne acelaşi ca şi înainte; el nu se schimbă întru nimic prin convenţia amintită. Produsul aparţine exclusiv capitalistului, care a furnizat materiile prime şi mijloacele de subzistenţă. Aceasta este o consecinţă strictă a legii aproprierii, al cărei principiu fundamental era, dimpotrivă, dreptul de proprietate exclusiv al fiecărui muncitor asupra produsului său.“ (ibid., pag. 58.) James MM: «Elements of Political Economy etc.», pag. 70: «Dacă muncitorii lucrează în schimbul unui salariu, capitalistul este proprietar nu numai al capitalului (aici în sens de mijloace de producţie), ci şi al muncii (of the labour also). Dacă ceea ce se plăteşte drept salariu se înglobează, aşa cum se obişnuieşte în noţiunea de capital, este insipid să se vorbească de muncă distinctă de capital. Cuvântul capital, în acest sens, le cuprinde pe amândouă, capitalul şi munca.» 11 «Nu numai munca întrebuinţată în mod direct asupra mărfurilor influenţează valoarea lor, dar şi munca ce a fost cheltuită pentru unelte, instrumente şi clădiri care ajută la această muncă.» (Ricardo: «Principles of Political Economy», pag. 16.) 12 Cifrele din acest exemplu sunt cu totul arbitrare. 13 Acesta este principiul fundamental pe care se întemeiază doctrina fiziocraţilor despre neproductivitatea oricărei munci alta decât cea agricolă, principiu care este incontestabil pentru economistul de specialitate. «Acest fel de a adăuga unui singur lucru valoarea mai multor alte lucruri, de exemplu de a adăuga pânzei întreţinerea ţesătorului, adică de a aplica, aşa zicând, în straturi diferite valori pe una singură, face ca aceasta din urmă să crească în aceeaşi măsură... Termenul adiţiune exprimă foarte bine felul în care se formează preţul produselor muncii; acest preţ nu este decât totalul mai multor valori consumate şi adiţionatei-a^adiţiona nu înseamnă «însă a multiplica.» (Mercier de la Riviere: “L'Ordre naturel etc.”, pag. 599.) 14 Astfel, de exemplu, în anii 1844—47 el şi-a retras o parte a capitalului din activitatea productivă pentru a-l pierde în speculaţiuni cu acţiunile de căi ferate. Tot astfel pe vremea războiului civil american, el a închis fabrica, aruncând muncitorii în stradă, pentru a specula la bursa de bumbac din Liverpool. 15 “Poţi să slăveşti, să lauzi şi să împodobeşti... Să iei însă mai mult sau mai bun decât ţi se dă, înseamnă să faci cămătărie; acesta nu este un serviciu adus aproapelui, ci o pagubă, la fel cum ar fi să-l furi sau să-l jefuieşti. Nu tot ce se spune este un serviciu şi o binefacere este un serviciu şi o binefacere pentru aproapele. Căci bărbatul şi femeia care comit adulter îşi fac unul altuia un mare serviciu şi o mare plăcere. Călăreţul care-l ajută pe tâlhar să prade la drumul mare, să atace pe toată lumea, îi face un mare serviciu. Papistaşii le aduc cailor noştri un mare serviciu că nu-i îneacă, nu-i omoară, nu-i ard pe rug, nu-i aruncă în închisoare pe toţi, lăsând totuşi în viaţă pe unii şi alungându-i doar, sau luându-le avutul. Diavolul însuşi aduce servicii enorme slujitorilor săi... Pe scurt, lumea este plină în fiecare zi de servicii şi de binefaceri mari şi frumoase.” (Martin

214

Luther: «An die Pfarrherrn, wider den Wucher zu predigen etc.», Wittenberg 1540.) 16 În această privinţă am scris, între altele, în «Zur Kritik der politischen Oekonomie», pag. 14: «Se înţelege lesne ce „serviciu” va trebui să aducă noţiunea „serviciu” (service) unei categorii de economişti ca J. B. Say şi F. Bastiat.» 17 Aceasta este una din împrejurările care scumpesc producţia bazată pe sclavie. Aici muncitorul s-ar deosebi, după expresia nimerită a anticilor, doar ca instrumentum vocale [unealtă vocală] de animal, instrumentum semivocale [unealtă semivocală], şi de mijloacele de muncă moarte, instrumentum mutum [unealtă mută]. El însuşi face însă ca animalul şi unealta să simtă că el nu este un semen al lor, ci un om. Acest sentiment de superioritate, derivat din ceea ce îl deosebeşte de ele, el şi-l procură chinuindu-le şi distrugându-le con amore [cu pasiune]. Este deci un principiu economic în acest mod de producţie, de a nu se utiliza decât instrumentele de muncă cele mai brute şi mai grosolane, care tocmai din cauza formei lor greoaie pot fi distruse cu greu. Până la izbucnirea războiului civil se găseau astfel în statele sclavagiste situate lângă golful Mexicului pluguri de felul celor chinezeşti vechi, care scormonesc pământul în felul porcului sau al cârtiţei, dar nu-l despică şi nu-l întorc. (Comp. J. E. Cairnes: «The Slave Power”, Londra 1862, pag. 46 şi urm.) în lucrarea sa «Sea. Bord Slave States» [pag. 46 şi urm.], Olmsted povesteşte între altele: «Mi s-au arătat aici instrumente cu care, la noi, niciun om cu mintea întreagă nu şi-ar împovăra muncitorul căruia îi plăteşte salariu; greutatea lor excesivă şi forma lor grosolană trebuie, după părerea mea, să facă munca cel puţin cu 10 procente mai grea decât cu instrumentele care se utilizează în mod obişnuit la noi. Dar mi s-a spus că, având în vedere modul neglijent şi grosolan în care instrumentele sunt utilizate de sclavi, nu este posibil să li se încredinţeze cu rezultat bun altele mai uşoare sau mai puţin grosolane; instrumentele de felul acelora pe care noi le încredinţăm în mod obişnuit şi cu folos muncitorilor noştri nu ar dura mai mult de o zi pe câmpurile din Virginia, cu toate că acestea sunt mai uşoare şi mai libere de pietre decât ale noastre. De asemeni, la întrebarea mea de ce caii sunt înlocuiţi într-un mod atât de general cu catâri, mi s-a indicat drept cauză primă, şi admisă de toată lumea ca decisivă, faptul că tratamentul pe care negrii îl aplică în mod continuu cailor nu poate fi suportat de aceştia, întotdeauna caii sunt schilodiţi în scurt timp de către negri, în timp ce catârii suportă bătaia, şi uneori şi lipsa câtorva raţii de mâncare, fără a fi păgubiţi în sănătatea lor. De asemeni, ei nu răcesc şi nu se îmbolnăvesc atunci când sunt neglijaţi sau când sunt puşi la munci excesive. De altfel, nu am decât să mă apropii de fereastra camerei în care scriu, pentru a vedea aproape în fiecare moment tratamentul căruia îi sunt supuse vitele, tratament care la «orice fermier din Nord ar duce la concedierea sigură a supraveghetorului.» 18 Deosebirea dintre munca superioară şi munca simplă, “skilled” şi” unskilled labour” [calificată şi necalificată], se întemeiază în parte pe simple iluzii sau cel puţin pe unele diferenţieri care de mult au încetat a fi reale şi care continuă să trăiască în convenţionalismul tradiţional; în parte ea se datorează situaţiei inferioare a unor anumite pături ale clasei muncitoare, situaţie care le permite în mai mică măsură decât altora să stăruie în a obţine valoarea forţei lor de muncă. Împrejurări întâmplătoare joacă în această privinţă un rol atât de important, încât aceleaşi feluri de muncă îşi schimbă locul. Acolo, de exemplu, unde substanţa fizică a clasei muncitoare este slăbită şi relativ epuizată, ca în toate ţările cu producţie capitalistă dezvoltată, muncile brute, care

215

necesită mai multă forţă musculară, se transformă în general în munci superioare, faţă de alte munci, mult mai fine, care coboară la rangul de munci simple; astfel în Anglia munca unui bricklayer (zidar) stă pe o treaptă mult mai înaltă decât cea a unui ţesător de damasc. Pe de altă parte, munca unui fustian cutter (muncitorul care tunde catifeaua de bumbac), cu toate că cere un mare efort fizic şi mai este pe deasupra şi foarte nesănătoasă, este socotită drept muncă «simplă». De altfel, nu trebuie să ne închipuim că aşa numita «skilled labour» ocupă o parte importantă din punct de vedere cantitativ în totalitatea muncii naţionale. Laing socoteşte că în Anglia (şi Ţara Galilor) existenţa a peste 11 milioane de oameni se întemeiază pe munca simplă. Dacă scădem un milion de aristocraţi şi un milion şi jumătate de săraci, vagabonzi, criminali, prostituate etc., din cele 18 milioane la cât se cifra populaţia în momentul în care Laing şi-a scris lucrarea mai rămân 4.650.000 persoane din clasa mijlocie, cuprinzând pe rentierii mai mici, funcţionarii, scriitorii, artiştii, învăţătorii etc. Pentru a ajunge la cifra aceasta de 42/3 milioane, el cuprinde în pătura muncitoare a clasei mijlocii, în afară de bancheri etc., pe toţi “muncitorii de fabrică” mai bine retribuiţi! Nici bricklayer-ii [zidarii] nu lipsesc dintre «muncitorii potenţaţi». În felul acesta îi rămân cele 11 milioane amintite. (S. Laing: “National Distress etc.”, Londra 1844 [pag. 51 şi urm.]) “Marea clasă care nu are să dea în schimbul mijloacelor de subzistenţă decât muncă ordinară formează marea masă a poporului.” (James Mill, în articolul: «Colony», “Supplement to the Encyclopaedia Britannica”, 1831 [pag. 8].) 19 “Ori de câte ori se vorbeşte despre muncă în sensul de etalon de valoare, este vorba în mod necesar despre o muncă de un anumit fel... raportul dintre această muncă şi celelalte feluri de muncă poate fi stabilit cu uşurinţă.” (“Outlines of Political Economy”, Londra 1832, pag. 22, 23.)

216

Capitolul şase CAPITAL CONSTANT ŞI CAPITAL VARIABIL Diferiţii factori ai procesului de muncă participă în mod diferit la formarea valorii produselor. Muncitorul adaugă obiectului muncii o valoare nouă, prin aceea că-i adaugă o cantitate determinată de muncă, indiferent de conţinutul determinat, de scopul şi de caracterul tehnic al muncii sale. Pe de altă parte, regăsim valorile mijloacelor de producţie consumate, ca elemente componente ale valorii produsului, de exemplu valorile bumbacului şi fusurilor în valoarea firului. Valoarea mijloacelor de producţie este deci conservată prin transmiterea ei asupra produsului. Această transmitere are loc în timpul transformării mijloacelor de producţie în produs, în procesul de muncă. Ea este efectuată de muncă. Dar în ce mod ? Muncitorul nu lucrează de două ori în acelaşi timp, o dată ca să adauge bumbacului valoare prin munca sa, iar a doua oară ca să conserve vechea valoare a bumbacului sau ceea ce este acelaşi lucru, ca să transmită valoarea bumbacului pe care-l prelucrează şi a fusului cu care lucrează, asupra produsului, asupra firului. Dimpotrivă, prin simpla adăugire de valoare nouă, el conservă valoarea veche. Întrucât însă adăugirea de valoare nouă la obiectul muncii şi conservarea valorilor vechi în produs sunt două rezultate cu totul diferite pe care muncitorul le realizează în acelaşi timp, cu toate că el nu lucrează în acelaşi timp decât o singură dată, caracterul dublu al rezultatului nu poate, în mod evident, să fie explicat decât prin caracterul dublu al însăşi muncii sale. În acelaşi moment munca trebuie, într-o calitate a ei, să creeze valoare, iar în altă calitate a ei, să conserve sau să transmită valoare. În ce mod adaugă muncitorul timp de muncă şi deci valoare? Întotdeauna numai sub forma modului său special de muncă productivă. Filatorul adaugă timp de muncă numai filând, ţesătorul ţesând, fierarul făurind. Dar prin forma îndreptată asupra scopului, în care ei adaugă muncă în general şi deci valoare nouă, adică prin filat, prin ţesut, prin
217

munca fierarului, mijloacele de producţie, bumbacul şi fusul, firul şi războiul, fierul şi nicovala, devin elemente de formare ale unui produs, ale unei valori de întrebuinţare noi.20 Forma veche a valorii lor de întrebuinţare dispare, dar numai pentru a intra într-o formă nouă de valoare de întrebuinţare. Când am cercetat procesul de formare a valorii, am văzut însă că atunci când o valoare de întrebuinţare este consumată în mod util pentru a se produce o valoare de întrebuinţare nouă, timpul de muncă necesar pentru producerea valorii de întrebuinţare consumate formează o parte din timpul de muncă necesar pentru producerea valorii de întrebuinţare noi, că este deci un timp de muncă ce se transmite de la mijlocul de producţie consumat asupra produsului nou. Muncitorul conservă deci valorile mijloacelor de producţie consumate, adică le transmite asupra produsului ca elemente componente ale valorii, nu prin faptul că el adaugă muncă în general, ci prin caracterul util special, prin forma productivă specifică a acestei munci adăugate. Ca asemenea activitate productivă îndreptată asupra unui scop, ca muncă de filator, de ţesător, de fierar, munca trezeşte din morţi mijloacele de producţie prin simpla atingere a ei, le însufleţeşte, transformându-le în factori ai procesului de muncă şi se combină cu ele pentru a forma produse. Dacă munca productivă specifică a muncitorului nu ar fi filatul, el nu ar transforma bumbacul în fir şi deci nici nu ar transmite valorile bumbacului şi ale fusului asupra firului. Dacă însă acelaşi muncitor îşi schimbă meseria şi devine tâmplar, el va continua să adauge valoare materialului său printr-o zi de muncă. El o adaugă deci prin munca lui, nu în calitatea ei de muncă de filator sau de tâmplar, ci în calitatea ei de muncă abstractă, socială, în general, şi el adaugă o anumită mărime de valoare nu pentru că munca lui are un conţinut util special, ci pentru că ea durează un anumit timp. Prin urmare, în calitatea ei abstractă, generală, de cheltuire de forţă de muncă omenească, munca filatorului adaugă valorilor bumbacului şi fusului valoare nouă, iar în calitatea ei concretă, specială, utilă, de proces de filat, ea transmite valoarea acestor mijloace de producţie asupra produsului, conservând astfel valoarea lor în produs. De aici caracterul dublu al rezultatului ei, în acelaşi moment. Prin simpla adăugire cantitativă de muncă se adaugă valoare nouă. Prin calitatea muncii adăugate valorile vechi ale mijloacelor de producţie sunt conservate în produs. Acest dublu efect al aceleiaşi
218

munci, datorat caracterului ei dublu, se manifestă în mod palpabil în diferite fenomene. Să presupunem că o invenţie nouă îi dă filatorului posibilitatea de a fila în 6 ore tot atâta bumbac cât fila înainte în 36 ore. Ca activitate productivă, utilă şi îndreptată către un scop, munca sa şi-a însuşit puterea. Produsul ei este de şase ori mai mare, 36 pfunzi de fir în loc de 6. Dar cei 36 pfunzi de bumbac nu absorb acum decât acelaşi timp de muncă pe care înainte îl absorbeau 6 pfunzi. Li se adaugă de şase ori mai puţină muncă nouă decât cu metoda veche, deci numai o şesime a valorii adăugate anterior. Pe de altă parte, în produs, în cei 36 pfunzi de fir, există acum o valoare de 6 ori mai mare de bumbac. În cele 6 ore de filat se conservă şi se transmite asupra produsului o valoare de şase ori mai mare de materie primă, cu toate că aceleiaşi materii prime i se adaugă o valoare nouă de şase ori mai mică. Faptul acesta arată cum calitatea în care munca conservă valori în cursul aceluiaşi proces indivizibil se deosebeşte în mod esenţial de calitatea în care ea creează valoare. Cu cât mai mult timp de muncă necesar intră în aceeaşi cantitate de bumbac în cursul operaţiei filatului, cu atât mai mare este valoarea nouă care se adaugă bumbacului, dar cu cât mai mulţi pfunzi de bumbac sunt filaţi în acelaşi timp de muncă, cu atât mai mare este valoarea veche care este conservată în produs. Să presupunem, invers, că productivitatea muncii filatului rămâne neschimbată, că filatorul are nevoie de tot atâta timp ca şi înainte pentru a transforma un pfund de bumbac în fir, dar că valoarea de schimb a bumbacului se schimbă, preţul unui pfund de bumbac urcându-se sau scăzând de şase ori. În ambele cazuri, filatorul continuă să adauge aceleiaşi cantităţi de bumbac acelaşi timp de muncă, deci aceeaşi valoare, şi în ambele cazuri el produce în acelaşi timp aceeaşi cantitate de fir. Cu toate acestea, valoarea pe care o transmite de la bumbac asupra firului, asupra produsului, este într-un caz de şase ori mai mică, iar în celălalt caz de şase ori mai mare ca înainte. Acelaşi lucru se întâmplă dacă mijloacele de muncă devin mai scumpe sau mai ieftine, prestând însă mereu acelaşi serviciu în procesul de muncă. Dacă condiţiile tehnice ale procesului filatului rămân neschimbate şi dacă, de asemeni, nu intervine nicio schimbare a valorii mijloacelor sale de producţie, filatorul consumă, ca şi înainte, în timpuri
219

de muncă egale cantităţi egale de materii prime şi de instalaţii, de valori neschimbate, în cazul acesta, valoarea pe care o conservă în produs se află în raport direct cu valoarea nouă pe care o adaugă. În două săptămâni el adaugă de două ori mai multă muncă decât într-o săptămână, deci de două ori mai multă valoare. În acelaşi timp el consumă de două ori mai mult material, de valoare de două ori mai mare şi uzează de două ori mai multă instalaţie, de valoare de două ori mai mare, conservând deci în produsul a două săptămâni de două ori mai multă valoare decât în produsul unei săptămâni. În condiţii de producţie date, neschimbate, muncitorul conservă cu atât mai multă valoare, cu cât adaugă mai multă valoare, dar el nu conservă mai multă valoare pentru că adaugă mai multă valoare, ci pentru că o adaugă în condiţii neschimbate, independente de munca lui proprie. Totuşi se poate spune, într-un sens relativ, că muncitorul conservă întotdeauna valori vechi în aceeaşi proporţie în care adaugă valoare nouă. Indiferent dacă bumbacul se urcă de la 1 şiling la 2 şilingi sau dacă scade la 6 pence, muncitorul conservă întotdeauna în produsul unei ore numai jumătate din valoarea de bumbac pe care o conservă în produsul a două ore, oricum ar varia această valoare. Apoi, dacă productivitatea muncii sale proprii se schimbă, fie că se măreşte, fie că se micşorează, el va fila, de exemplu, într-o oră de muncă fie mai mult, fie mai puţin bumbac ca înainte, şi va conserva în mod corespunzător mai multă sau mai puţină valoare de bumbac în produsul unei ore de muncă. Cu toate acestea, el va conserva în două ore de muncă de două ori atâta valoare ca într-o oră de muncă. Abstracţie făcând de reprezentarea doar simbolică a valorii în semnul de valoare, valoarea nu există decât într-o valoare de întrebuinţare, într-un lucru (însuşi omul, privit doar ca formă de existenţă a forţei de muncă, este un obiect al naturii, un lucru, fie chiar un lucru viu, conştient de sine, iar munca însăşi este manifestarea materială a acelei forţe). Dacă se pierde deci valoarea de întrebuinţare, se pierde şi valoarea. Mijloacele de producţie nu pierd odată cu valoarea lor de întrebuinţare şi valoarea lor, pentru că de fapt, prin efectul procesului de muncă, ele nu-şi pierd forma iniţială a valorii lor de întrebuinţare decât pentru a obţine, în produs, forma altei valori de întrebuinţare. Pe cât de important este însă pentru valoare ca ea să existe
220

într-o valoare de întrebuinţare oarecare, pe atât este de indiferent în care anume valoare de întrebuinţare există, lucru pe care îl arată metamorfoza mărfurilor. De aici rezultă că, în procesul de muncă, valoarea trece de la mijlocul de producţie asupra produsului numai în măsura în care mijlocul de producţie pierde odată cu valoarea sa de întrebuinţare independentă, şi valoarea sa de schimb. El nu cedează produsului decât valoarea pe care o pierde ca mijloc de producţie. Factorii materiali ai procesului de muncă se comportă însă diferit în această privinţă. Cărbunele care serveşte drept combustibil pentru maşină dispare fără urmă, la fel şi unsoarea cu care se unge osia roţii etc. Materiile colorante, precum şi alte materii auxiliare dispar, dar ies în evidenţă în însuşirile produsului. Materia primă formează substanţa produsului, însă ea şi-a schimbat forma. Materia primă şi materiile auxiliare îşi pierd astfel forma independentă cu care au intrat ca valori de întrebuinţare în procesul de muncă. Altfel stau lucrurile cu mijloacele de muncă propriuzise. Un instrument, o maşină, o clădire de fabrică, un vas etc., servesc în procesul de muncă numai atâta vreme cât îşi păstrează forma lor iniţială şi intră mâine în procesul de muncă, în aceeaşi formă ca şi ieri. Aşa cum în timpul vieţii, în timpul procesului de muncă, ele îşi menţin forma lor independentă în faţa produsului, tot astfel ele şi-o menţin şi după moarte. Cadavrele maşinilor, uneltelor, clădirilor de ateliere etc. continuă să existe separat de produsele la crearea cărora au contribuit. Dacă privim acum întreaga perioadă cât serveşte un asemenea mijloc de muncă, din ziua în care intră în atelier până în ziua în care e aruncat la fiare vechi, vedem că în această perioadă valoarea lui de întrebuinţare a fost consumată în întregime de muncă, iar valoarea lui de schimb a trecut deci în întregime asupra produsului. Dacă, de exemplu, o maşină de filat şi-a încheiat viaţa în 10 ani, în decursul procesului de muncă de 10 ani întreaga ei valoare a trecut asupra produsului celor 10 ani. Perioada de viaţă a unui mijloc de muncă cuprinde, aşadar, un număr mai mare sau mai mic de procese de muncă, cărora el le este supus în mod repetat. Şi soarta mijlocului de muncă se aseamănă cu aceea a oamenilor. Fiecare om moare în fiecare zi cu câte 24 de ore. Nu se poate cunoaşte însă cu precizie din înfăţişarea nimănui numărul zilelor sale moarte. Dar lucrul acesta nu împiedică societăţile de asigurare a vieţii să
221

tragă din durata medie de viaţă a oamenilor concluzii foarte sigure, şi ceea ce este mai important, foarte profitabile. La fel stau lucrurile şi cu mijlocul de muncă. Se ştie din experienţă cât timp ţine în medie un mijloc de muncă, de exemplu o anumită maşină. Să presupunem că valoarea lui de întrebuinţare nu ţine în procesul de muncă decât 6 zile. În fiecare zi de muncă el pierde deci în medie 1/6 din valoarea sa de întrebuinţare şi transmite în consecinţă 1/6 din valoarea sa produsului zilnic. În felul acesta se calculează uzura tuturor mijloacelor de muncă, adică pierderea, să zicem zilnică, de valoare de întrebuinţare şi trecerea corespunzătoare, zilnică, de valoare asupra produsului. Se vede deci în mod clar că un mijloc de producţie nu transmite niciodată produsului mai multă valoare decât pierde în procesul de muncă prin distrugerea propriei sale valori de întrebuinţare. Dacă nu ar avea valoare de pierdut, adică dacă el însuşi nu ar fi un produs al muncii omeneşti, el nu ar transmite produsului nicio valoare. El ar servi la formarea de valoare de întrebuinţare, fără a servi la formarea de valoare de schimb. Acesta este deci cazul cu toate mijloacele de producţie care există din natură, fără contribuţia omului ca: pământul, vântul, apa, fierul din filonul de minereu, lemnul din pădurea virgină etc. Aici dăm de alt fenomen interesant. Să presupunem că o maşină valorează, de exemplu, 1.000 l. st. şi se uzează în 1.000 de zile. În acest caz 1/1000 din valoarea maşinii trece în fiecare zi asupra produsului ei zilnic. În acelaşi timp, deşi cu o putere vitală în descreştere, maşina întreagă funcţionează mereu în procesul de muncă. Se vede astfel că un factor al procesului de muncă, un mijloc de producţie, intră în întregime în procesul de muncă, dar numai în parte în procesul de valorificare. Deosebirea dintre procesul de muncă şi procesul de valorificare se oglindeşte aici în factorii lor materiali, întrucât, în acelaşi proces de producţie, acelaşi mijloc de producţie contează în întregime ca element al procesului de muncă şi numai în mod parţial ca element al formării valorii.21 Ceea ce în general se consumă din mijloacele de producţie este valoarea lor de întrebuinţare, prin consumarea căreia munca creează produse. De fapt, valoarea lor nu este consumată.24 Ea nu poate, aşadar, nici să fie reprodusă. Ea este conservată, dar nu pentru că ea însăşi este supusă unei operaţiuni în procesul de muncă, ci pentru că valoarea de
222

întrebuinţare în care ea există la început dispare, ce-i drept, dar nu dispare decât în altă valoare de întrebuinţare. Valoarea mijloacelor de producţie reapare deci în valoarea produsului dar, la drept vorbind, ea nu este reprodusă. Ceea ce se produce este noua valoare de întrebuinţare, în care reapare vechea valoare de schimb.25 Altfel stau lucrurile cu factorul subiectiv al procesului de muncă, cu forţa de muncă aflată în activitate. În timpul în care munca, prin forma ei utilă transmite produsului valoarea mijloacelor de producţie şi o conservă, fiecare moment al mişcării sale creează valoare suplimentară, valoare nouă. Să presupunem că procesul de producţie se întrerupe la punctul în care muncitorul a produs un echivalent pentru valoarea propriei sale forţe de muncă, adăugând de exemplu, printr-o muncă de şase ore o valoare de 3 şilingi. Această valoare formează excedentul valorii produsului peste acele părţi ale acestei din urmă valori care provin din valoarea mijloacelor de producţie. Este singura valoare originală care a luat naştere înăuntrul acestui proces, singura parte din valoarea produsului care e creată prin procesul însuşi. E drept că ea nu face decât să înlocuiască banii avansaţi de capitalist la cumpărarea forţei de muncă şi cheltuiţi de muncitorul însuşi pentru mijloace de subzistenţă. În raport cu cei 3 şilingi cheltuiţi, valoarea nouă de 3 şilingi apare doar ca reproducţie. Ea este însă realmente reprodusă, nu numai în aparenţă ca valoarea mijloacelor de producţie. Înlocuirea unei valori prin alta se face aici prin intermediul creării de valoare nouă. Dar noi ştim că procesul de muncă continuă dincolo de punctul în care un simplu echivalent pentru valoarea forţei de muncă ar fi fost reprodus şi adăugat obiectului muncii. În locul celor 6 ore care sunt suficiente în acest scop, procesul durează de exemplu 12 ore. Aşadar, prin punerea în funcţiune a forţei de muncă, nu numai că se reproduce propria ei valoare, dar se produce o valoare suplimentară. Această plusvaloare formează excedentul valorii produsului peste valoarea elementelor de formare ale produsului consumate, adică a mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă. Înfăţişând diferitele roluri pe care le joacă diferiţii factori ai procesului de muncă în formarea valorii produsului, am caracterizat de fapt funcţiunile diferitelor părţi componente ale capitalului în propriul
223

lui proces de valorificare. Excedentul valorii totale a produsului peste suma valorilor elementelor sale de formare este excedentul capitalului valorificat, peste valoarea capitalului avansat la început. Mijloacele de producţie pe de o parte, forţa de muncă pe de alta, nu sunt decât diferitele forme de existenţă pe care le-a adoptat valoarea iniţială a capitalului atunci când a lepădat forma bani şi s-a transformat în factorii procesului de muncă. Prin urmare, acea parte a capitalului care se transformă în mijloace de producţie, adică în materii prime, materii auxiliare şi mijloace de muncă, nu-şi schimbă mărimea valorii în procesul de producţie. De aceea o numesc partea constantă a capitalului, sau mai pe scurt: capitalul constant. Dimpotrivă, partea de capital transformată în forţă de muncă îşi schimbă valoarea în procesul de producţie. Ea reproduce propriul său echivalent şi un excedent, plusvaloarea, care la rândul ei poate să varieze, să fie mai mare sau mai mică. Dintr-o mărime constantă, această parte a capitalului se transformă neîncetat într-una variabilă. De aceea o numesc partea variabilă a capitalului, sau mai pe scurt, capitalul variabil. Aceleaşi părţi componente ale capitalului care din punctul de vedere al procesului de muncă se deosebesc ca factori obiectivi şi subiectivi, ca mijloace de producţie şi forţă de muncă, se deosebesc din punctul de vedere al procesului de valorificare drept capital constant şi capital variabil. Noţiunea de capital constant nu exclude deloc o schimbare a valorii elementelor sale componente. Să presupunem că un pfund de bumbac costă astăzi 6 pence şi se urcă mâine din cauza unui deficit al recoltei de bumbac la 1 şiling. Bumbacul vechi, care continuă să fie prelucrat, a fost cumpărat la valoarea de 6 pence, dar în prezent el adaugă produsului o parte de valoare de 1 şiling, iar bumbacul care a fost filat şi circulă poate pe piaţă sub formă de fir, adaugă şi el produsului dublul valorii sale iniţiale. Este însă evident că aceste schimbări de valoare sunt independente de valorificarea bumbacului în însuşi procesul filatului. Dacă bumbacul vechi nu ar fi intrat încă în procesul de muncă, el ar putea fi revândut acum cu 1 şiling în loc de 6 pence. Dimpotrivă, cu cât mai puţine sunt procesele de muncă pe care el le-a parcurs, cu atât mai sigur este acest rezultat. Este deci o lege a
224

speculaţiei ca la asemenea răsturnări de valoare să se speculeze asupra materiei prime în forma sa mai puţin prelucrată, adică mai curând asupra firului decât asupra ţesăturii, şi mai curând asupra bumbacului însuşi decât asupra firului. Schimbarea de valoare rezultă aici din procesul care produce bumbacul, nu din procesul în care ei funcţionează drept mijloc de producţie, şi deci drept capital constant. E drept că valoarea unei mărfi este determinată de cantitatea de muncă pe care o cuprinde, dar această cantitate, la rândul ei, este socialmente determinată. Dacă s-a schimbat timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea ei — şi aceeaşi cantitate de bumbac de exemplu, reprezintă în caz de recolte nefavorabile, o cantitate mai mare de muncă decât dacă recoltele sunt favorabile — în asemenea cazuri se face simţită o influenţă retroactivă asupra mărfii vechi, care este privită întotdeauna numai ca un exemplar individual al speciei sale,26 a cărei valoare se măsoară întotdeauna prin munca socialmente necesară, deci întotdeauna prin munca necesară în condiţiile sociale actuale. Ca şi valoarea materiei prime, se poate schimba şi valoarea mijloacelor de muncă ce servesc deja în procesul de producţie, adică valoarea instalaţiilor etc., deci şi partea de valoare pe care ele o transmit produsului. Dacă de exemplu, în urma unei invenţii noi, instalaţii tehnice de acelaşi fel sunt reproduse cu o cheltuială mai mică de muncă, instalaţiile vechi îşi pierd o parte mai mare sau mai mică din valoare şi transmit în consecinţă, produsului o valoare redusă în mod corespunzător. Dar şi aici schimbarea de valoare îşi are originea în afara procesului de producţie în care maşina funcţionează ca mijloc de producţie. În acest proces ea nu cedează niciodată mai multă valoare decât posedă independent de acest proces. După cum o schimbare în valoarea mijloacelor de producţie, schimbare chiar retroactivă, intervenită după intrarea lor în proces, nu schimbă caracterul lor de capital constant, tot astfel nici schimbarea în proporţia dintre capitalul constant şi cel variabil nu atinge deosebirea lor funcţională. Condiţiile tehnice ale procesului de muncă se transformă, de exemplu, în aşa fel, că acolo unde înainte 10 muncitori prelucrau cu 10 instrumente de valoare redusă, o cantitate relativ mică de materii prime, în prezent 1 muncitor prelucrează cu o maşină scumpă, o cantitate de o sută de ori mai mare de materie primă. În acest caz
225

capitalul constant, adică masa valorii mijloacelor de producţie utilizate, a crescut mult, iar partea variabilă a capitalului, cea avansată sub forma forţei de muncă, a scăzut mult. Această schimbare nu modifică însă decât raportul de mărime între capitalul constant şi cel variabil, adică proporţia după care capitalul total se divide în elemente constante şi elemente variabile: ea nu atinge însă deosebirea dintre constant şi variabil.

“Munca dă o creaţiune nouă în locul uneia desfiinţate.” (“An Essay on the Political Economy of Nations”, Londra 1821, pag. 13.) 21 Nu este vorba aici de lucrările de reparare a mijloacelor de muncă, a maşinilor, clădirilor etc. O maşină în curs de reparaţie nu funcţionează ca mijloc de muncă, ci ca material de muncă. Nu se lucrează cu ea, ci se lucrează asupra ei, pentru a se cârpi valoarea ei de întrebuinţare. Pentru ceea ce ne interesează pe noi, asemenea lucrări de reparaţie pot fi socotite cuprinse în munca necesară pentru producţia mijlocului de muncă. În text este vorba de uzaj, pe care nu-l poate lecui niciun doctor, şi care duce încetul cu încetul la moarte, de “acel uzaj care nu poate fi înlocuit din timp în timp şi care face, de exemplu, ca un cuţit să ajungă în cele din urmă în aşa stare, încât tocilarul să spună că nu mai valorează o lamă nouă”. S-a văzut în text că, de exemplu, o maşină intră în întregime în fiecare proces de muncă, dar numai în mod parţial în procesul simultan de valorificare. În lumina acestui fapt putem judeca următoarea confuzie: «Ricardo vorbeşte de acea cantitate de muncă depusă de un constructor de maşini în construcţia unei maşini de tricotat ciorapi», care este cuprinsă, de exemplu, în valoarea unei perechi de ciorapi. “Dar munca întreagă care a confecţionat fiecare pereche de ciorapi... cuprinde întreaga muncă a constructorului maşinii şi nu numai o parte; căci o singură maşină face, ce-i drept, multe perechi, dar niciuna din aceste perechi nu ar fi putut fi confecţionată fără maşina întreagă.” («Observations on certain verbal disputes in Political Economy particularly relating to Value, and to Demand»). 24 ” Consumaţie productivă: acolo unde consumarea unei mărfi este o parte a procesului de producţie... În aceste cazuri nu există consumare de valoare.” (S. P. Newman: “Elements of Political Economy”, pag. 296.) 25 Într-un manual apărut în America de Nord şi ajuns poate la a 20-a ediţie, se poate citi: «Este indiferent în ce formă reapare capitalul.» După o enumerare fără de sfârşit a tot felul de ingrediente ale producţiei a căror valoare reapare în produs, se spune în cele din urmă: «Diferitele feluri de hrană, de îmbrăcăminte, de locuinţe, necesare pentru existenţa şi pentru confortul omului, sunt şi ele modificate. Ele sunt consumate din timp în timp, iar valoarea lor reapare în forţa nouă pe care ele o dau trupului şi spiritului său, şi formează astfel capital nou, care este din nou utilizat în procesul de producţie.» (F. Wayland: “Elements of Political Economy”, pag. 31, 32.) Abstracţie făcând de toate

20

NOTE:

226

celelalte ciudăţenii, nu preţul pâinii este, de exemplu, acela care reapare în forţa reînnoită a omului, ci substanţele sale nutritive. Ceea ce reapare însă ca valoare a forţei, nu sunt alimentele, ci valoarea lor. Dacă preţul lor scade la jumătate, aceleaşi alimente produc aceiaşi muşchi, aceleaşi oase etc., într-un cuvânt aceeaşi forţă, dar nu forţă de aceeaşi valoare. Această transformare a «valorii» în «forţă» şi toată această imprecizie fariseică ascund încercarea, de altfel zadarnică, de a ticlui o plusvaloare din simpla reapariţie a valorilor avansate. 26 “Toate produsele de acelaşi fel formează de fapt o singură masă, al cărei preţ se determină în general şi indiferent de împrejurările particulare.” (Le Trosne: «De l'Intérêt Social», pag. 893.)

227

Capitolul şapte RATA PLUSVALORII 1. Gradul de exploatare a forţei de muncă Plusvaloarea pe care a produs-o în procesul de producţie capitalul avansat C, adică valorificarea valorii capitalului avansat C, se prezintă în primul rând ca un excedent al valorii produsului peste suma valorilor elementelor sale de producţie. Capitalul C se împarte în două părţi, o sumă de bani c care este cheltuită pentru mijloace de producţie, şi altă sumă de bani v care este cheltuită pentru forţă de muncă; C reprezintă partea de valoare transformată în capital constant, v pe cea transformată în capital variabil. * Aşadar, la început C = c + v; de exemplu: capitalul avansat de 500 l. st.. = 410 l. st.. (c) + 90 l st. (v). La finele procesului de producţie iese marfă a cărei valoare = (c + v) + p, p fiind plusvaloarea; de exemplu: (410 l. st. (c) + 90 l. st.. (v)) + 90 l. st.. (p). Capitalul iniţial C s-a transformat în C’, din 500 l. st. în 590 l. st. Diferenţa dintre amândouă este egală cu p, o plusvaloare de 90. Întrucât valoarea elementelor de producţie este egală cu valoarea capitalului avansat, enunţarea că excedentul valorii produsului peste valoarea elementelor sale de producţie este egală cu valorificarea capitalului avansat sau cu plusvaloarea produsă este de fapt o tautologie. Această tautologie cere totuşi o determinare mai precisă. Ceea ce se compară cu valoarea produsului, este valoarea elementelor de producţie consumate odată cu formarea ei. Am văzut însă că acea parte a capitalului constant întrebuinţat care constă din mijloace de muncă transmite produsului numai o parte a valorii sale, în timp ce altă parte persistă în vechea sa formă de existenţă, întrucât această din urmă parte nu joacă niciun rol în formarea valorii, trebuie să facem abstracţie de ea aici. Dacă am îngloba-o în socoteală, nu s-ar schimba nimic. Să presupunem că c = 410 l. st. şi se compune din materii prime de 312 l.
228

st., din materii auxiliare de 44 l. st. şi din instalaţii care se uzează în cursul procesului în valoare de 54 l. st., şi că valoarea instalaţiilor realmente utilizate este de 1.054 l. st.. Ca valoare avansată pentru crearea valorii produsului nu socotim decât valoarea a 54 l. st., pe care instalaţiile o pierd prin funcţionarea lor, transmiţând-o deci produsului. Dacă am socoti şi cele 1.000 l. st. care continuă să existe în forma lor veche de maşină cu aburi etc., ar trebui să o socotim de ambele părţi, de partea valorii avansate şi de partea valorii produsului,26a şi am obţine astfel respectiv 1.500 l. st. şi 1.590 l. st. Diferenţa, adică plusvaloarea, ar fi ca şi înainte de 90 l. st. Prin capitalul constant avansat pentru producţia valorii înţelegem deci întotdeauna, dacă din context nu rezultă contrariul, numai valoarea mijloacelor de producţie consumate în producţie. Presupunând acest lucru, să ne întoarcem la formula C = c + v, care se transformă în C = (c + v) + p, transformând tocmai prin acest fapt pe C în C’. Se ştie că valoarea capitalului constant nu face decât să reapară în produs. Valoarea-produs realmente nou creată în cursul procesului este deci diferită de valoarea produsului obţinut din proces. Ea nu este aşadar, cum se pare la prima vedere (c + v) + p sau (410 l.st. (c) + 90 l. st. (v)) + 90 l. st. (p), ci v + p sau 90 l. st. + 90 l. st.; nu 590 l. st., ci 180 l. st. Dacă c, capitalul constant, ar fi egal cu 0, cu alte cuvinte dacă ar exista ramuri industriale în care capitalistul n-ar avea de utilizat mijloace de producţie produse, adică nici materii prime, nici materii auxiliare, nici instrumente de muncă, ci numai materii existente din natură şi forţă de muncă, n-ar exista o parte constantă de valoare care să fie transmisă produsului. Acest element al valorii produsului, în cazul nostru 410 l. st., ar dispărea, dar valoarea-produs de 180 l. st., care conţine 90 l. st. plusvaloare, ar rămâne tot atât de mare ca şi în ipoteza că C ar reprezenta cea mai mare sumă de valoare. Am avea C = (0 + v) = v, şi C’, capitalul valorificat, = v + p, iar C’—C ca şi înainte = p. Dacă, invers, p = 0, cu alte cuvinte dacă forţa de muncă a cărei valoare este avansată în capitalul variabil nu ar fi produs decât un echivalent, am avea C = c + v, iar C (valoarea produsului) = (c + v) + 0, deci C = C’. Capitalul avansat nu s-ar fi valorificat. Ştim într-adevăr că plusvaloarea nu este decât o urmare a schimbării de valoare căreia îi este supus v, adică acea parte a
229

capitalului care e transformată în forţă de muncă, că deci v + p = v + Δv (v plus un increment al lui v). Dar schimbarea reală a valorii şi proporţia în care se schimbă valoarea sunt mascate de faptul că, din cauza creşterii elementului său variabil, creşte întreg capitalul avansat. El a fost de 500 şi devine 590. Analiza pură a procesului cere deci să se facă cu totul abstracţie de acea parte a valorii produsului în care nu reapare decât valoarea capitalului constant, adică să se considere capitalul constant c = 0, aplicându-se astfel o lege a matematicii în care ea operează cu mărimi variabile şi constante, mărimea constantă nefiind legată de cea variabilă decât prin adunare sau scădere. Altă dificultate rezultă din forma iniţială a capitalului variabil. Astfel, în exemplul de mai sus C’ =410 l. st. capital constant + 90 l. st.. capital variabil + 90 l. st. plusvaloare, 90 l. st. sunt însă o mărime dată, deci constantă, şi pare deci nelogic ca ele să fie tratate ca o mărime variabilă. Dar 90 l. st. (v), adică 90 l. st.. capital variabil, nu sunt aici de fapt decât un simbol pentru procesul pe care-l parcurge această valoare. Partea de capital avansată la cumpărarea forţei de muncă este o cantitate determinată de muncă materializată, deci o mărime de valoare constantă, ca şi valoarea forţei de muncă ce a fost cumpărată. Dar în însuşi procesul de producţie, locul celor 90 l. st. avansate îl ia forţa de muncă activă, locul muncii moarte îl ia munca vie, locul unei mărimi stabile îl ia una fluidă, locul unei mărimi constante îl ia una variabilă. Rezultatul este reproducerea lui v, plus un increment al lui v. Din punctul de vedere al producţiei capitaliste, acest întreg proces este o mişcare spontană a valorii la început constante, transformată în forţă de muncă. Ei i se atribuie procesul şi rezultatul său. Dacă deci formula 90 l. st. capital variabil sau valoare ce se valorifică apare contradictorie, ea nu face decât să exprime o contradicţie imanentă a producţiei capitaliste. La prima vedere pare straniu să consideri capitalul constant egal cu 0. Totuşi aşa procedăm mereu în viaţa de toate zilele. Dacă cineva vrea să calculeze, de exemplu, câştigul pe care îl realizează Anglia din industria bumbacului, el scade în primul rând preţul bumbacului plătit Statelor Unite, Indiei, Egiptului etc.; cu alte cuvinte, el consideră valoarea capitalului care nu face decât să reapară în valoarea produsului egal cu 0. Fără îndoială că nu numai raportul dintre plusvaloare şi acea
230

parte a capitalului din care ea rezultă în mod direct şi a cărei schimbare de valoare o reprezintă are o importanţă economică mare, dar şi raportul dintre ea şi întreg capitalul avansat. Acest raport îl tratăm deci pe larg în cartea a treia. Pentru ca o parte a capitalului să fie valorificată prin transformarea ei în forţă de muncă, o altă parte a capitalului trebuie transformată în mijloace de producţie. Pentru ca să funcţioneze capitalul variabil, trebuie avansat capital constant în proporţii corespunzătoare, după caracterul tehnic determinat al procesului de muncă. Dar împrejurarea că pentru un proces chimic sunt necesare alambicuri şi alte vase, nu ne împiedică să facem la analiză abstracţie de alambic. În măsura în care crearea valorii şi modificarea valorii sunt privite în sine, adică în formă pură, mijloacele de producţie, aceste forme materiale ale capitalului constant, furnizează doar materia în care urmează să se fixeze forţa fluidă, creatoare de valoare. Din această cauză, natura acestei materii, bumbac sau fier este indiferentă. Şi valoarea acestei materii este indiferentă. Ea trebuie doar să existe într-o cantitate suficientă pentru a putea absorbi cantitatea de muncă ce urmează a se cheltui în decursul procesului de producţie. Această cantitate fiind dată, valoarea ei poate să urce sau să scadă, ea poate să fie şi fără valoare, cum e cazul cu pământul şi cu marea. Procesul de creare şi de modificare a valorii nu este influenţat de acest fapt.27 Considerăm, aşadar, deocamdată partea constantă a capitalului ca egală cu zero. Capitalul avansat se reduce deci de la c + v la v, iar valoarea produsului (c + v) + p la valoarea-produs (v + p). Dacă valoarea-produs = 180 l. st., sumă în care este concretizată întreaga muncă ce rezultă prin toată durata procesului de producţie, trebuie să scădem valoarea capitalului variabil = 90 l. st. pentru a obţine plusvaloarea = 90 l. st.. Cifra de 90 l. st.. = p exprimă aici mărimea absolută a plusvalorii produse. Mărimea lui proporţională însă, adică proporţia în care capitalul variabil s-a valorificat, este determinată, evident, de raportul în care se găseşte plusvaloarea faţă de capitalul p variabil, adică este exprimată în v . În exemplul de mai sus, deci în 90 /90 = 100%. Această valorificare relativă a capitalului variabil, adică mărimea relativă a plusvalorii, o numesc rata plusvalorii?28 Am văzut că în cursul unei părţi a procesului de muncă muncitorul nu produce decât valoarea forţei sale de muncă, adică
231

valoarea mijloacelor de subzistenţă care-i sunt necesare. Deoarece el produce în condiţii ce se întemeiază pe diviziunea socială a muncii, muncitorul nu produce mijloacele sale de subzistenţă în mod direct, ci sub forma unei mărfi speciale, de exemplu a firului, adică o valoare egală cu valoarea mijloacelor sale de subzistenţă, sau cu banii cu care le cumpără. Acea parte din ziua sa de muncă pe care o întrebuinţează în acest scop, este mai mare sau mai mică, după valoarea mediei mijloacelor sale de subzistenţă zilnice, adică după timpul de muncă zilnic mediu, necesar pentru producţia lor. Dacă valoarea mijloacelor sale zilnice de subzistenţă reprezintă în medie 6 ore de muncă materializate, muncitorul trebuie să lucreze în medie 6 ore pe zi pentru a o produce. Dacă nu ar lucra pentru capitalist, ci pentru sine însuşi, în mod independent el ar trebui de asemeni, celelalte condiţii rămânând neschimbate, să muncească în medie aceeaşi parte aliquotă a zilei ca să producă valoarea forţei sale de muncă şi ca să obţină în modul acesta mijloacele de subzistenţă necesare pentru întreţinerea sa proprie, adică pentru reproducerea sa continuă. Întrucât însă în acea parte a zilei de muncă în care el produce valoarea pe o zi a forţei de muncă, să zicem 3 şilingi, el nu produce decât un echivalent pentru valoarea ei pe care capitalistul a plătit-o deja,28a şi nu face deci decât să înlocuiască prin valoarea nou creată valoarea capitalului variabil avansat, această producţie de valoare apare ca o simplă reproducţie. Acea parte a zilei de muncă în care are loc această reproducţie o numesc deci timpul de muncă necesar, iar munca cheltuită în decursul ei muncă necesară.29 Necesară pentru muncitor, pentru că este independentă de forma socială a muncii sale. Necesară pentru capital şi pentru lumea lui, pentru că existenţa permanentă a muncitorului este baza lor. A doua parte a procesului de muncă, în care muncitorul trudeşte dincolo de limitele muncii necesare, îl costă desigur muncă, cheltuire de forţă de muncă, dar nu formează valoare pentru el. Ea formează plusvaloare, care-i surâde capitalistului cu toată graţia unei creaţiuni din nimic. Această parte a zilei de muncă o numesc timp de muncă suplimentar, iar munca cheltuită în decursul ei, supramuncă (surplus labour). Pe cât este de hotărâtor pentru cunoaşterea valorii în general să o înţelegem ca o simplă cristalizare de timp de muncă, ca simplă muncă materializată, pe atât este de hotărâtor pentru cunoaşterea plusvalorii să
232

o înţelegem ca o simplă cristalizare de timp de muncă suplimentar, ca simplă supramuncă materializată. Numai forma în care această muncă suplimentară este stoarsă producătorului nemijlocit, muncitorului, deosebeşte formaţiunile economice ale societăţii, de exemplu societatea sclavagistă de aceea a muncii salariate.30 Întrucât valoarea capitalului variabil = valoarea forţei de muncă ce a fost cumpărată de el, întrucât valoarea acestei forţe de muncă determina partea necesară a zilei de muncă, iar plusvaloarea este determinată, la rândul ei, de partea suplimentară a zilei de muncă, urmează că: Plusvaloarea se află faţă de capitalul variabil în acelaşi raport ca supramuncă faţă de muncă necesară, adică rata plusvalorii = munca necesara . Ambele proporţii exprimă acelaşi raport în forme diferite, o dată sub forma muncii materializate, a doua oară sub cea a muncii fluide. Rata plusvalorii este, aşadar, expresia exactă a gradului de exploatare a forţei de muncă de către capital, sau a muncitorului de către capitalist.30a Conform cu presupunerea noastră, valoarea produsului era egală cu (410 l. st. (c) + 90 l. st. (v)) + 90 l. st. (p), iar capitalul avansat = 500 l. st. întrucât plusvaloarea = 90 şi capitalul avansat = 500, după metoda de calcul obişnuită ar rezulta că rata plusvalorii (care este confundată cu rata profitului) = 18%, o proporţie care este atât de moderată, încât ar putea înduioşa pe domnul Carey şi pe alţi armonişti. De fapt însă rata p p p 90 plusvalorii nu este egală cu C , adică c + v ' , ci cu v ' , deci nu 500 , ci =100%, mai mult decât încincitul gradului de exploatare aparent. Cu toate că în cazul dat nu cunoaştem mărimea absolută a zilei de muncă, nici perioada procesului de muncă (zi, săptămână etc.), în fine nici numărul muncitorilor pe care capitalul variabil de 90 l. st. îi pune în mişcare în acelaşi timp, rata plusvalorii
supramunca munca necesara p v 90 90
p v supramunca

arată în mod precis, graţie

, raportul reciproc al celor două părţi convertibilităţii ei în componente ale zilei de muncă. Acest raport este de 100%. Prin urmare, muncitorul a muncit o jumătate de zi pentru sine şi cealaltă jumătate pentru capitalist. Metoda pentru calcularea ratei plusvalorii este deci pe scurt
233

aceasta: luăm întreaga valoare a produsului şi considerăm egală cu zero valoarea capitalului constant, care nu face decât să reapară în ea. Suma de valoare rămasă este singura valoare-produs creată realmente în procesul de formare a mărfii. Dacă plusvaloarea este dată, o scădem din această valoare-produs pentru a afla capitalul variabil. Procedăm invers dacă acesta din urmă este dat şi dacă vrem să aflăm plusvaloarea. Dacă ambele sunt date, trebuie îndeplinită doar operaţiunea finală, p determinarea raportului plusvalorii faţă de capitalul variabil, v . Oricât de simplă ar fi această metodă, este totuşi util să-l familiarizăm pe cititor cu procedeul care îi stă la bază, şi cu care el nu este obişnuit, cu ajutorul câtorva exemple. În primul rând, exemplul unei filaturi cu 10.000 de fusuri mule, care filează fir Nr. 32 din bumbac american şi care produce 1 pfund de fir pe săptămână de fiecare fus. Deşeurile sunt de 6%. Se prelucrează deci săptămânal 10.600 pfunzi bumbac în 10.000 pfunzi fir şi 600 pfunzi deşeuri. În aprilie 1871, acest bumbac costă 73/4 pence pfundul, deci pentru 10.600 pfunzi se plăteşte suma rotundă de 342 l. st. Cele 10.000 fusuri, inclusiv maşinăria preparatorie şi maşina cu aburi, costă 1 l. st. fusul, deci 10.000 l. st. Uzarea lor este de 10% = 1.000 l. st., sau pe săptămână 20 l. st. Chiria pentru clădirea fabricii este de 300 l. st. sau de 6 l. st. pe săptămână. Cărbunii (4 pfunzi pe oră de cal-putere, la 100 caiputere (după indicator), 60 ore pe săptămână, inclusiv încălzirea clădirii), 11 tone pe săptămână, la preţul de 8 şilingi şi 6 pence tona, costă aproximativ 1 l. st. pe săptămână; gaz 1 l. st. pe săptămână, ulei 4 1 /2 l. st. pe săptămână; deci toate materiile auxiliare 10 l. st. pe săptămână. Partea constantă a valorii este deci de 378 l. st. pe săptămână. Salariul este de 52 l. st. pe săptămână. Preţul firului este de 121/4 pence pfundul, adică 10.000 pfunzi = 510 l. st.; plusvaloarea este de 510 — 430 = 80 l. st. Considerăm partea constantă a valorii de 378 l. st. = 0, pentru că ea nu joacă niciun rol în formarea valorii din timpul săptămânii. Rămâne valoarea produs săptămânală de 132 = 52 (v) + 80 (p) l. st. Prin urmare, rata plusvalorii =80/5 = 15311/13%. La o zi medie de muncă de zece ore aceasta înseamnă: muncă necesară = 331/33 ore, şi supramuncă = 62/33 ore.31 Jacob dă pentru anul 1815, socotind preţul grâului la 80 de şilingi quarterul şi un produs mediu de 22 busheli de acri, un acru
234

aducând astfel 11 l. st., următoarea socoteală, defectuoasă din cauza compensării anterioare a mai multor posturi, dar totuşi suficientă pentru scopul nostru: Producţia de valoare pe un acru Sămânţă (grâu) îngrăşăminte Salarii Total 1 l. st. 9 ş Zeciuială, impozite, taxe 2 l. st. 10 ş Rentă 3 l. st. 10 ş Profitul arendaşului şi dobânda 7 l. st. 9 ş Total 1 l. st. 1 ş 1 l. st. 8 ş 1 l. st. 2 ş Total 3l. st. 11 ş

. Presupunând mereu că preţul produsului = valoarea sa, plusvaloarea se repartizează aici asupra diferitelor rubrici, profit, dobândă, zeciuială etc. Rubricile acestea ne sunt indiferente. Le adunăm şi obţinem o singură plusvaloare de 3 l. st. şi 11 şilingi. Cele 3 l. st. şi 19 şilingi pentru seminţe şi îngrăşăminte, ca parte constantă a capitalului, le considerăm egale cu zero. Rămâne un capital variabil avansat de 3 l. st. şi 10 şilingi, în locul căruia a fost produsă o valoare nouă de 3 l. st. şi 10 şilingi + 3 l. st. şi 11 şilingi. Prin urmare
p v

=

3 l. st.11 silingi 3 l. st. 10 silingi

, mai mult de

100%. Muncitorul întrebuinţează mai mult de jumătate din ziua sa de muncă pentru a produce o plusvaloare, pe care şi-o împart diferite persoane sub diferite pretexte.31a 2. Reprezentarea valorii produsului în părţi proporţionale ale produsului Să ne întoarcem acum la exemplul care ne-a arătat cum face capitalistul din bani capital. Munca necesară a filatorului său a fost de 6 ore, supramunca la fel. Gradul de exploatare a forţei de muncă este deci de 100%. Produsul zilei de muncă de 12 ore sunt 20 pfunzi de fir în valoare de 30 şilingi. Nu mai puţin de 8/10 din această valoare a firului (24 şilingi) sunt formate din valoarea mijloacelor de producţie
235

consumate, care nu fac decât să reapară în produs (20 pfunzi de bumbac de 20 şilingi, fusuri etc. de 4 şilingi), constând cu alte cuvinte, din capital constant. Celelalte 2/10 sunt valoarea nouă de 6 şilingi, formată în cursul procesului filatului, jumătate din această valoare nouă înlocuieşte valoarea pe o zi a forţei de muncă ce a fost avansată, sau capitalul variabil, iar cealaltă jumătate constituie o plusvaloare de 3 şilingi. Valoarea totală a celor 20 pfunzi de fir se compune deci precum urmează: Valoarea firului de 30 şilingi = 24 şilingi (c) + (3 şilingi (v) + 3 şilingi (p)). Întrucât această valoare totală este reprezentată în produsul total de 20 pfunzi de fir, trebuie ca şi diferitele elemente ale valorii să poată fi reprezentate în părţi proporţionale ale produsului. Dacă valoarea firului, de 30 şilingi, există în 20 pfunzi de fir, 8 /10 din această valoare, adică partea sa constantă de 24 şilingi, există în 8 /10 ale produsului, adică în 16 pfunzi de fir. Din aceştia,131/3 pfunzi reprezintă valoarea materiei prime, a bumbacului filat, în sumă de 20 şilingi, şi 22/3 pfunzi valoarea materiilor auxiliare şi a mijloacelor de muncă consumate, a fusurilor etc., în sumă de 4 şilingi. 131/3 pfunzi de fir reprezintă, aşadar, tot bumbacul prelucrat în produsul total de 20 pfunzi de fir, materia primă a produsului total, şi nimic mai mult. E drept că ei nu cuprind decât 131/3 pfunzi de bumbac în valoare de 131/3 şilingi, dar restul valorii lor, adică 62/3 şilingi, constituie un echivalent pentru bumbacul prelucrat în ceilalţi 62/3 pfunzi de fir. E ca şi cum acestei ultime cantităţi de fir i s-ar fi smuls bumbacul şi s-ar fi îngrămădit tot bumbacul produsului total în 131/3 pfunzi de fir. În schimb însă această cantitate de fir nu conţine acum niciun atom din valoarea materiilor auxiliare şi a mijloacelor de muncă consumate şi nici din valoarea nouă creată în procesul filatului. Tot aşa alţi 22/3 pfunzi de fir, care cuprind restul capitalului constant (=4 şilingi), nu reprezintă nimic în afară de valoarea materiilor auxiliare şi a mijloacelor de muncă consumate în confecţionarea produsului total de 20 pfunzi de fir. Opt zecimi din produs, adică 16 pfunzi de fir, cu toate că privite din punct de vedere material, ca valoare de întrebuinţare, ca fir, sunt creaţii ale muncii filatului, exact ca şi celelalte părţi ale produsului, nu conţin, deci în această ordine de idei, nicio muncă de filat, nicio muncă
236

absorbită în cursul procesului însuşi al filatului. E ca şi cum ele s-ar fi transformat în fir fără să fi fost filate, ca şi cum forma lor de fir ar fi pură înşelătorie. Într-adevăr, atunci când capitalistul le vinde cu 24 şilingi, cumpărându-şi din nou cu această sumă mijloacele de producţie, se vede că 16 pfunzi de fir nu sunt decât — bumbac, fusuri, cărbuni etc., deghizate. Invers, cele 2/10 din produs rămase, adică cei 4 pfunzi de fir rămaşi, nu reprezintă acum nimic afară de valoarea nouă de 6 şilingi, produsă în cursul celor 12 ore de filat. Ceea ce ele cuprindeau ca valoare a materiilor prime şi a mijloacelor de muncă a fost scos din ele şi înglobat în primii 16 pfunzi de fir. Munca filatului întruchipată în 20 pfunzi de fir este concentrată în 2/10 ale produsului. Este ca şi cum filatorul ar fi filat 4 pfunzi de fir în aer, sau în bumbac şi cu fusuri care, existând din natură, fără contribuţia muncii omeneşti, nu adaugă produsului nicio valoare. Din cei 4 pfunzi de fir în care se află deci întreaga valoareprodus a unei zile de filat, o jumătate nu reprezintă decât echivalentul forţei de muncă consumate, deci capitalul variabil de 3 şilingi, iar ceilalţi 2 pfunzi de fir plusvaloarea de 3 şilingi. Întrucât 12 ore de muncă ale filatorului se materializează în 6 şilingi, în valoarea firului de 30 şilingi sunt materializate 60 ore de muncă. Ele există în 20 pfunzi de fir, din care 8/10 sau 16 pfunzi sunt materializarea a 48 ore de muncă anterioare procesului filatului, adică a muncii materializate în mijloacele de producţie ale firului, iar 2/10 sau 4 pfunzi sunt materializarea celor 12 ore de muncă cheltuite în însuşi procesul filatului. Mai înainte am văzut că valoarea firului este egală cu suma valorii noi create în cursul producţiei lui, plus valorile care existau anterior în mijloacele lui de producţie. Acum s-a văzut cum părţile componente, diferite din punct de vedere funcţional sau logic, ale valorii produsului pot fi reprezentate prin părţi proporţionale ale produsului însuşi. Această scindare a produsului — a rezultatului procesului de producţie — într-o cantitate de produs care nu reprezintă decât munca pe care o conţin mijloacele de producţie, deci capitalul constant, în altă cantitate care nu reprezintă decât munca necesară adăugată în cursul
237

procesului de producţie, deci capitalul variabil, şi într-o ultimă cantitate de produs care nu reprezintă decât supramunca adăugată în cursul aceluiaşi proces, deci plusvaloarea, este pe cât de simplă pe atât de importantă, după cum va arăta aplicarea ei ulterioară asupra unor probleme complicate şi încă nerezolvate. Am privit până acum produsul total ca un rezultat terminat al zilei de muncă de 12 ore. Dar noi putem să-l urmărim şi în procesul lui de formare şi să reprezentăm totuşi produsele parţiale ca părţi ale produsului, diferite din punct de vedere funcţional. Filatorul produce în 12 ore 20 pfunzi de fir, deci într-o oră 12/3 pfunzi şi în 8 ore 131/3 pfunzi, adică un produs parţial de valoare egală cu valoarea totală a bumbacului care se filează în cursul zilei întregi de muncă. Tot astfel produsul parţial al altei ore şi 36 minute este = 22/3 pfunzi de fir şi reprezintă deci valoarea mijloacelor de muncă consumate în cursul celor 12 ore de muncă. La fel filatorul produce în altă oră şi 12 minute 2 pfunzi de fir = 3 şilingi, o valoare de produs egală cu întreaga valoare-produs pe care o creează în 6 ore de muncă necesară. În fine el produce în ultimele 6/5 de oră alţi 2 pfunzi de fir, a căror valoare este egală cu plusvaloarea creată de supramunca sa de o jumătate de zi. Acest fel de a socoti îi serveşte fabricantului englez pentru uzul său casnic, şi el va spune de exemplu, că în primele 8 ore, adică în primele 2/3 ale zilei de muncă, el îşi acoperă bumbacul etc. Se vede astfel că formula este exactă; ea nu este de fapt decât prima formulă, transpusă din spaţiu, unde părţile produsului stau gata unele lângă altele, în timp, unde ele se succed una pe cealaltă. Dar formula poate să fie însoţită şi de reprezentări foarte barbare, mai ales în acele capete care, pe cât sunt de interesate din punct de vedere practic în procesul de valorificare, pe atâta au interes de a nu-l înţelege din punct de vedere teoretic. Astfel unii îşi pot închipui că filatorul nostru produce sau înlocuieşte, de exemplu, în primele 12 ore ale zilei sale de muncă valoarea bumbacului, în altă oră şi 36 minute valoarea mijloacelor de muncă consumate, în altă oră şi 12 minute valoarea salariului, şi că el nu consacră stăpânului fabricii, producţiei de plusvaloare, decât vestita «ultimă oră». Filatorului i se pune deci în sarcină dubla minune de a produce bumbacul, fusul, maşina cu aburi, cărbunii, uleiul etc. în aceeaşi clipă în care filează cu ele, şi de a face dintr-o zi de muncă de o
238

intensitate anumită cinci asemenea zile. Căci în cazul nostru producţia materiei prime şi a mijloacelor de muncă necesită 24/6 = 4 zile de muncă de câte 12 ore, iar transformarea lor în fir altă zi de muncă de 12 ore. Că rapacitatea crede în asemenea minuni şi are întotdeauna la dispoziţie pe sicofantul doctrinar care le dovedeşte, va rezulta din următorul exemplu, de o celebritate istorică. 3. “Ultima oră” a lui Senior Într-o dimineaţă cu soare a anului 1836, Nassau W. Senior, renumit prin cunoştinţele sale economice şi prin stilul său frumos, un fel de Clauren printre economiştii englezi, a fost chemat de la Oxford la Manchester pentru a învăţa aici el însuşi economia politică, în loc să înveţe el pe alţii la Oxford. Fabricanţii îl aleseră drept campion al lor împotriva Factory Act-ului, promulgat nu de mult, şi împotriva agitaţiei pentru ziua de muncă de 10 ore, care mergea încă şi mai departe. Cu spiritul lor practic obişnuit, ei îşi dăduseră seama că domnul profesor «wanted a good deal of finishing” [mai avea nevoie de o ultimă şlefuire]. Îl chemară deci la Manchester. Iar domnul profesor, la rândul lui, a stilizat lecţia pe care a primit-o la Manchester de la fabricanţi, în pamfletul: “Letters on the Factory Act, as it affects the cotton manufacture. London 1837.” aici se pot citi, între altele, următoarele lucruri înălţătoare: «Sub legea actuală nicio fabrică ce utilizează persoane sub 18 ani, nu poate lucra mai mult de 111/2 ore pe zi, adică 12 ore în decursul primelor 5 zile şi 9 ore sâmbăta. Analiza (!) ce urmează arată însă că într-o asemenea fabrică întregul câştig net derivă din ultima oră. Un fabricant învesteşte 100.000 l. st. — 80.000 în clădirea fabricii şi în maşini, 20.000 în materii prime şi în salarii. Presupunând că într-un an capitalul rulează odată şi presupunând un câştig brut de 15%, cifra de afaceri anuală a fabricii trebuie să însumeze mărfuri în valoare de 115.000 l. st... Fiecare din cele 23 de jumătăţi de oră de muncă pe zi produce 5/115 sau 1/23 din aceste 115.000 l. st. Din aceste 23/23 care formează întregul celor 115.000 l. st. (constituting the whole 115.000 l. st.) 20/23, adică 100.000 din cele 115.000, nu înlocuiesc decât capitalul; 1 /23 sau 5.000 l. st. din cele 15.000 câştig brut (!) înlocuiesc uzarea
239

fabricii şi a instalaţiilor. Cele 2/23 rămase, adică ultimele două jumătăţi de oră ale fiecărei zile, produc câştigul net de 10%. Dacă deci, preţurile rămânând neschimbate, fabrica ar avea voie să lucreze 13 ore în loc de 111/2, în acest caz, cu un adaos de aproximativ 2.600 l. st. la capitalul circulant, venitul net ar creşte mai mult decât de două ori. Pe de altă parte, dacă orele de muncă s-ar reduce cu 1 oră pe zi, câştigul net ar dispare, iar dacă ele s-ar reduce cu 11/2 ore, ar dispare şi câştigul brut.»32 Şi lucrul acesta domnul profesor îl numeşte o «analiză»! Dacă se încredea în lamentările fabricanţilor, după care muncitorii îşi pierd timpul cel mai bun al zilei cu producerea clădirilor, a maşinilor, a bumbacului, a cărbunilor etc., deci cu reproducerea lor sau cu înlocuirea valorii lor, orice analiză era inutilă. El trebuia să răspundă pur şi simplu: Domnilor! Dacă veţi reduce munca de la 111/2 ore la 10 ore, în acest caz, celelalte împrejurări rămânând neschimbate, consumul zilnic de bumbac, instalaţii etc. se va reduce cu 11/2 ore. Câştigaţi deci exact atâta cât pierdeţi. Muncitorii voştri vor pierde în viitor 11/2 ore mai puţin cu reproducerea sau înlocuirea valorii capitalului avansat. Dacă nu-i credea pe cuvânt, considerând, ca specialist ce este, că e necesară o analiză, el trebuia înainte de toate să-i invite pe domnii fabricanţi ca, într-o chestiune care se învârteşte în mod exclusiv în jurul raportului dintre câştigul net şi mărimea zilei de muncă, să nu amestece de-a valma instalaţiile şi clădirile de fabrică, materia primă şi munca, ci să binevoiască a pune într-o parte capitalul constant cuprins în clădirile de fabrică, în instalaţii, în materii prime etc., iar în cealaltă parte capitalul avansat sub formă de salariu. Dacă apoi ar fi rezultat cumva că după socoteala fabricanţilor muncitorul reproduce sau înlocuieşte salariul în 2 /2 ore de muncă, adică într-o oră, analistul trebuia să continue astfel: după cum arătaţi voi, muncitorul produce în penultima oră salariul său, iar în ultima oră plusvaloarea voastră sau câştigul net. Întrucât în perioade de timp egale el produce valori egale, produsul penultimei ore are aceeaşi valoare ca şi produsul celei din urmă. Apoi, el nu produce valoare decât în măsura în care cheltuieşte muncă, iar cantitatea muncii sale este măsurată prin timpul său de muncă. Acesta este, după afirmaţia voastră, de 111/2 ore pe zi. O parte a acestor 111/2 ore el o întrebuinţează pentru producerea sau înlocuirea salariului său, cealaltă parte pentru producerea câştigului vostru net. Altceva el nu mai face în cursul zilei
240

de muncă. Întrucât însă, după indicaţia voastră, salariul său şi plusvaloarea furnizată de el sunt valori de aceeaşi mărime, el produce, evident, salariul său în 53/4 ore şi câştigul vostru net în alte 53/4 ore. Întrucât, apoi, valoarea firului produs în două ore este egală cu suma de valoare a salariului său şi a câştigului vostru net, această valoare a firului trebuie măsurată cu 111/2 ore de muncă, anume produsul penultimei ore de muncă cu 53/4 ore, iar cel al ultimei ore de muncă la fel. Ajungem acum la un punct gingaş. Atenţie deci! Penultima oră de muncă este o oră de muncă obişnuită, ca şi prima. Ni plus, ni moins [nici mai mult, nici mai puţin]. Cum poate să producă deci filatorul întro singură oră de muncă o valoare de fir care reprezintă 53/4 ore de muncă? De fapt el nu face asemenea minune. Ceea ce produce el ca valoare de întrebuinţare într-o oră de muncă, este o cantitate anumită de fir. Valoarea acestui fir este măsurată cu 53/4 ore de muncă, din care 43/4 sunt cuprinse fără contribuţia lui în mijloacele de producţie consumate în fiecare oră, în bumbac, în instalaţii etc., iar 4/4 sau o oră sunt adăugate de el însuşi. Întrucât deci, salariul lui este produs în 53/4 ore şi întrucât firul produs într-o oră de filat cuprinde de asemeni 53/4 ore de muncă, nu este nicio scamatorie dacă valoarea-produs a celor 53/4 ore de filat ale sale este egală cu valoarea produsului unei ore de filat. Vă înşelaţi însă amarnic, dacă socotiţi că el pierde chiar şi un singur atom de timp din ziua sa de muncă cu reproducerea sau «înlocuirea» valorilor bumbacului, instalaţiilor etc. Prin faptul că munca sa face din bumbac şi fusuri fir, prin faptul că el filează, valoarea bumbacului şi a fusurilor trece de la sine asupra firului. Lucrul acesta se datorează calităţii muncii sale, nu cantităţii ei. E drept că într-o oră el va transmite firului mai multă valoare a bumbacului etc. decât în 1/2 de oră, dar numai pentru că într-o oră el filează mai mult bumbac decât în 1/2 de oră. Înţelegeţi, aşadar: afirmaţia voastră după care muncitorul produce în penultima oră valoarea salariului său şi în ultima câştigul net, nu înseamnă nimic altceva decât că în firul produs în două ore ale zilei sale de muncă, indiferent dacă aceste ore se află la început sau la sfârşit, sunt încorporate 113/4 ore de muncă, exact atâtea ore câte numără ziua sa întreagă de muncă. Iar expresia că în primele 53/4 ore el produce salariul său şi în ultimele 53/4 ore câştigul vostru net nu înseamnă iarăşi nimic altceva decât că primele 53/4 ore le plătiţi, iar ultimele 53/4 ore nu le
241

plătiţi. Vorbesc de plata muncii, nu de plata forţei de muncă, pentru a întrebuinţa jargonul vostru. Dacă veţi compara acum, domnilor, raportul dintre timpul de muncă pe care-l plătiţi şi timpul de muncă pe care nu-l plătiţi, veţi găsi că este: o jumătate de zi faţă de o jumătate de zi, deci 100%, ceea ce este un procentaj frumuşel. Nu există, de altfel, nici cea mai mică îndoială că dacă aţi pune «mâinile» voastre să muncească 13 ore în loc de 111/2 şi dacă aţi adăuga cele 1 /2 ore suplimentare numai supramuncii, lucru care vi se potriveşte tot atât de bine cum se potriveşte un ou cu celălalt, această supramuncă va creşte de la 53/4 ore la 7 1/4, iar rata plusvalorii va creşte deci de la 100% la 1262/23%. În schimb însă sunteţi nişte sanguini mult prea aprinşi, dacă speraţi că adăugându-i-se 11/2 ore ea va creşte de la 100 la 200% sau chiar la mai mult de 200%, că adică” va creşte mai mult decât de două ori”. Pe de altă parte — inima omului este un lucru curios, mai ales atunci când omul îşi poartă inima în pungă — sunteţi pesimişti prea din cale afară, dacă vă temeţi că dacă s-ar reduce ziua de muncă de la 11 1/2 la 10 1/2 ore s-ar pierde tot câştigul vostru net. Nicidecum. Toate celelalte împrejurări rămânând neschimbate, supramunca ar scădea de la 53/4 la 43/4 ore, ceea ce tot mai înseamnă o rată a plusvalorii destul de frumuşică, anume 8214/23%. Iar acea fatală “ultimă oră”, despre care voi aţi pălăvrăgit mai mult decât hiliaştii despre sfârşitul lumii, este” all bosh” [vorbărie goală]. Pierderea ei n-are să vă coste pe voi «câştigul net», aşa cum n-are să-i coste pe copiii de ambele sexe, pe care voi îi transformaţi în produse, «puritatea sufletească».32a Dacă va bate într-adevăr cândva “ultimul ceas” al vostru, gândiţi-vă la profesorul din Oxford. În fine: Într-o lume mai bună îmi doresc mai mult de pe urma relaţiilor cu voi. Adio! 33... Semnalul “ultimei ore” descoperite de Senior în 1836 a fost trâmbiţat din nou în “London Economist” la 15 aprilie 1848 de către James Wilson, unul din principalii mandarini economişti, în polemica împotriva legii de zece ore. 4. Plusprodusul Acea parte a produsului (1/10 din 20 pfunzi de fir, adică 2 pfunzi de fir în exemplul de sub 2) prin care e reprezentată plusvaloarea o
242

numim plusprodus (surplus produce, produit net). Aşa cum rata plusvalorii nu este determinată prin raportul acesteia faţă de suma totală, ci faţă de partea variabilă a capitalului, tot astfel şi mărimea plusprodusului nu este determinată prin raportul lui faţă de restul produsului total, ci faţă de acea parte a produsului prin care e reprezentată munca necesară. Aşa cum producerea de plusvaloare este scopul determinant al producţiei capitaliste, tot astfel nu mărimea absolută a produsului, ci mărimea relativă a plusprodusului măsoară gradul de intensitate al avuţiei.34 Suma muncii necesare şi asupra muncii, a acelor intervale de timp în care muncitorul produce echivalentul înlocuitor al forţei sale de muncă şi plusvaloarea, formează mărimea absolută a timpului său de muncă, ziua de muncă (working day).

NOTE:
* Formulele ce urmează sunt redate, pentru înţelegerea mai uşoară, în forma utilizată de Engels în ediţia engleză. — Nota Inst. M. E. L. 26a “Dacă socotim valoarea capitalului fix utilizat, ca fiind o parte a capitalului avansat, trebuie ca la sfârşitul anului să socotim restul valorii acestui capital ca parte a încasărilor din anul respectiv.” (Malthus: “Principles of Politicai Economy”, ediţia a 2-a, Londra 1836, pag. 269.) 27 Notă la ediţia a 2-a. Se înţelege de la sine că, aşa cum spune Lucretius, “nil posse creări de nihilo”. Din nimic nu se face nimic. “Creare de valoare” este transformarea forţei de muncă în muncă. La rândul ei, forţa de muncă este în primul rând materie naturală transformată în organism omenesc. 28 In acelaşi fel în care englezul spune «rate of profits», «rate of interest» etc. În cartea a III-a se va vedea că rata profitului este uşor de înţeles îndată ce se cunosc legile plusvalorii. Urmând drumul invers, nu se înţelege ni l'un, ni l'autre [niciuna, nici alta], 28a (Notă la ediţia a 3-a. — Autorul întrebuinţează aici limbajul economic curent. Ne amintim că la pag. 182 s-a demonstrat cum de fapt nu capitalistul «avansează» muncitorului, ci muncitorul capitalistului.—F. E.) 29 Până în prezent am întrebuinţat în această lucrare termenul «timp de muncă necesar» pentru timpul de muncă socialmente necesar producţiei unei mărfi în general. Îl întrebuinţăm de acum înainte şi pentru timpul de muncă necesar producţiei mărfii specifice care e forţa de muncă. întrebuinţarea aceloraşi termeni tehnici în sens diferit este supărătoare; ea nu poate fi evitată însă cu desăvârşire în nicio ştiinţă. A se compara, de exemplu, partea superioară şi cea inferioară a matematicilor. 30 Cu o genialitate într-adevăr Gottsched-iană, domnul Wilhelm Thukydides Roscher descoperă că dacă formarea plusvalorii sau a plusprodusului şi acumularea legată de ele

243

se datorează în ziua de azi «spiritului de economie» al capitalistului, care «pretinde» în schimb “de exemplu dobânda”, dimpotrivă “pe treptele inferioare ale civilizaţiei... cei slabi sunt siliţi de cei puternici să facă economie“. («Die Grundlagen etc.», pag. 78.) Să facă economie de muncă ? Sau de produse suplimentare inexistente? Alături de ignoranţa reală mai este şi teama apologetică în faţa unei analize conştiincioase a valorii şi a plusvalorii şi în faţa unui eventual rezultat penibil şi subversiv, care-1 sileşte pe Roscher şi consorţii să răstălmăcească justificările mai mult sau mai puţin plauzibile ale capitalistului pentru aproprierea plusvalorilor existente, transformându-le în cauze generatoare de plusvaloare. 30a Notă ediţia a 2-a. Cu toate că este expresia exactă a gradului de exploatare a forţei de muncă, rata plusvalorii nu este expresia mărimii absolute a exploatării. De exemplu, dacă munca necesară = 5 ore, şi supramuncă = 5 ore, gradul de exploatare = 100%. Mărimea exploatării este măsurată aici prin 5 ore. Dacă însă munca necesară = 6 ore, şi supramuncă = 6 ore, gradul de exploatare de 100% rămâne neschimbat, în timp ce mărimea exploatării creşte cu 20%, de la 5 la 6 ore. 31 Notă la ediţia a 2-a. Exemplul dat în prima ediţie cu o filatură din anul 1860 cuprindea unele erori de fapt. Datele din text, perfect exacte, mi-au fost puse la dispoziţie de către un fabricant din Manchester. — Mai observ că în Anglia vechiul cal-putere se socotea după diametrul cilindrului, pe când cel nou se determină după forţa reală pe care o arată indicatorul. 31a Calculele de mai sus nu au decât valoarea unor ilustrări. Se presupune anume că preţurile = valorile. Se va vedea în cartea a III-a că această egalizare nu se face într-un mod atât de simplu nici chiar pentru preţurile medii. 32 Senior, ibid., pag. 12, 13. Nu intrăm în discutarea ciudăţeniilor, care pentru scopul nostru sunt indiferente, ca de exemplu afirmaţia că fabricanţii socotesc înlocuirea instalaţiilor uzate etc., deci a unei părţi a capitalului, ca parte a câştigului, brut sau net, murdar sau curat. Nici în cea a exactităţii sau inexactităţii cifrelor. Că aceste cifre nu au mai multă valoare decât aşa numita «analiză», a dovedit-o Leonhard Horner în: ”A Letter to Mr. Senior etc.”, Londra 1837. Leonhard Horner, unul din Factory Inquiry Commissioners [Comisari pentru anchetarea situaţiei din fabrici] din 1833, şi inspector de fabrică, de fapt cenzor de fabrică, până în 1859, a dobândit merite nemuritoare în ceea ce priveşte clasa muncitoare din Anglia. În afară de lupta ce a dus-o cu fabricanţii îndârjiţi, el a mai luptat o viaţă întreagă cu miniştrii, pentru care era cu mult mai important să numere ”glasurile” stăpânilor de fabrici în Camera Comunelor, decât orele de muncă ale ”mâinilor” din fabrică. Adaos la nota 32. Expunerea lui Senior este confuză, chiar dacă facem cu totul abstracţie de inexactitatea cuprinsului. Iată ce voia el să spună de fapt: Fabricantul utilizează muncitorii timp de 1112 sau 23/2 ore pe zi. Ca şi o singură zi de muncă, munca unui an constă din 111/2 sau 23/2 ore (înmulţite cu numărul zilelor de muncă dintr-un an). Dacă presupunem acest lucru, cele 23/2 ore de muncă creează produsul anual de 115.000 l. st.; 1 /2 oră de muncă produce 1/23 x 115.000 l. st.; 20/23 ore de muncă produc 20/23x 115.000 l. st. = 100.000 l. st., adică ele înlocuiesc doar capitalul avansat. Rămân 3/2 ore de muncă, care produc 3/23 x 115.000 l. st. = 15.000, adică câştigul brut. Din aceste 3/2 ore de muncă, 1/2 oră de muncă produce 1/23 x 115.000 l. st. = 5.000 l. st., adică ea produce doar valoarea care înlocuieşte uzarea fabricii şi a instalaţiilor. Ultimele două jumătăţi de oră

244

de muncă, adică ultima oră de muncă, produce 2/23 x 115.000 l. st. = 10.000 l. st., adică profitul net. În text Senior transformă ultimele 2/23 ale produsului în părţi ale însăşi zilei de muncă. 32a Dacă Senior a dovedit că de “ultima oră de muncă” depinde câştigul net al fabricanţilor, existenţa industriei engleze a bumbacului, dominaţia Angliei pe piaţa mondială, doctorul Andrew Ure a mai dovedit pe deasupra că copiii din fabrică şi persoanele tinere sub 18 ani care nu sunt ţinute timp de 12 ore întregi în atmosfera caldă şi moraliceşte pură a atelierului, ci sunt împinse cu “o oră” mai devreme în lumea exterioară rece şi frivolă, îşi pierd mântuirea sufletului, din cauza trândăviei şi a viciului. Începând din 1848, inspectorii de fabrică n-au mai contenit să-şi bată joc de fabricanţi, în rapoartele lor semestriale, cu «ultima oră», cu «ora fatală». Astfel, d-l Howell spune, în raportul său industrial, din 31 Mai 1855: «Dacă următorul calcul ingenios (şi îl citează pe Senior) ar fi exact, orice fabrică de bumbac din Regatul Unit ar fi lucrat cu pierdere din 1850 încoace.» («Reports of the Insp. of Fact. for the half year ending 30th April 1855», pag. 19, 20.) Când în 1848 legea de zece ore a trecut prin parlament, fabricanţii au impus lucrătorilor din unele torcătorii de cânepă rurale, răspândite între comitatele Dorset şi Somerset, o contra-petiţie, în care se spune între altele: “Petiţionarii voştri, care sunt părinţi, socotesc că o oră de repaos în plus nu ar avea alt efect decât demoralizarea copiilor lor, căci trândăvia este începutul tuturor viciilor.” În această privinţă raportul industrial din 31 Octombrie 1848 observă: «Atmosfera din torcătoriile de cânepă în care lucrează copiii acestor părinţi afectuoşi şi virtuoşi este atât de plină de praf şi de scamă provenită din materia primă, că este extrem de neplăcut să stai, fie şi numai zece minute, în camerele de tors, lucrul fiind imposibil din cauza unei senzaţii din cele mai neplăcute, provenită din faptul că ochii, urechile, nasul şi gura se umplu de îndată cu nori de praf de cânepă, de care nu există scăpare. Munca însăşi cere, din cauza vitezei nebune a maşinilor, îndemânare şi mişcare neîntreruptă, sub controlul unei atenţii neobosite; ar fi, deci, cam dur să permiţi unor părinţi să întrebuinţeze expresia de „trândăvie” cu privire la propriii lor copii, care sunt ferecaţi, scăzându-se timpul pentru masă, zece ore întregi de asemenea ocupaţie, în asemenea atmosferă... Copiii aceştia muncesc mai mult decât argaţii din satele învecinate... Această vorbărie nesimţitoare despre „trândăvie şi vicii” trebuie înfierată ca cel mai pur cant [ipocrizie. — N. T.] şi cea mai neruşinată făţărnicie... Acea parte a publicului care, acum aproximativ doisprezece ani, s-a revoltat din cauza convingerii cu care se proclama în public, şi în mod foarte serios, sub oblăduirea unor înalte autorităţi, că întregul „câştig net” al fabricantului rezultă din „ultima oră” de muncă şi că deci reducerea zilei de muncă cu o oră desfiinţează câştigul net; acea parte a publicului, zicem, nu-şi va crede ochilor când va constata acum că descoperirea originală despre virtuţile „ultimei ore” a fost între timp atât de mult perfecţionată, încât îmbrăţişează în aceeaşi măsură şi „morala” şi „profitul”; aşa încât dacă durata muncii copiilor se reduce la 10 ore pline, se duce dracului atât morala copiilor cât şi câştigul net al acelora care îi utilizează, ambele depinzând de această ultimă, de această fatală oră.» («Rep. of. Insp. of Fact. for 3Ist 1848», pag. 101.) acelaşi raport industrial dă apoi mostre de “morala” şi de ”virtutea” acestor domni fabricanţi, de şiretlicurile, chiţibuşurile, ademenirile, ameninţările, falsificările etc. de care s-au folosit pentru a face pe câţiva muncitori complect decăzuţi să semneze asemenea petiţii, pe care apoi să le înfăţişeze parlamentului drept petiţii ale unei întregi ramuri industriale, ale

245

unor comitate întregi. Este foarte caracteristic pentru starea actuală a aşa numitei «ştiinţe” economice, că nici Senior însuşi, care, spre cinstea lui, a luat ulterior atitudine energică în favoarea legislaţiei industriale, nici adversarii săi iniţiali şi ulteriori n-au ştiut să rezolve sofismele acestei «descoperiri originale». Ei au apelat la experienţa reală. Chestiunea why şi wherefore [de ce şi din ce cauză] a rămas un mister. 33 Totuşi, domnul profesor profitase ceva de pe urma excursiei sale la Manchester! În ”Letters on the Factory Act” tot câştigul net, «profitul» şi «dobânda» şi chiar ”something more” [ceva mai mult] atârnă de o oră de muncă neplătită a muncitorului! Cu un an înainte, în «Outlines of Political Economy», lucrare compusă pentru binele general al studenţilor de la Oxford şi al filistinilor culţi, el «descoperise» încă, faţă de determinarea valorii prin timpul de muncă, făcută de Ricardo, că profitul rezultă din munca capitalistului, iar dobânda din ascetismul său, din «abstinenţa» sa. Moftul ca atare era vechi, dar cuvântul “abstinenţă” era nou. D-l Roscher îl traduce corect în nemţeşte prin «Enthaltung» Compatrioţii lui, mai puţin pricepuţi în limba latină, cârciumari [germ. Wirte, aluzie la economistul vulgar german Max Wirth. — N. T..], primari [germ. Schulzen, aluzie la economistul german Schulze-Delitzsch. — N. T.] şi alţi Michel-i, l-au tradus cu termenul de rezonanţă monahală “Entsagung” [renunţare. — N. T.]. 34 «Pentru un individ cu un capital de 20.000 l. st., ale cărui profituri sunt de 2.000 l. st. pe an, ar fi un lucru absolut indiferent dacă prin capitalul său sunt utilizaţi 100 sau 1.000 de muncitori, dacă mărfurile produse sunt vândute cu 10.000 sau cu 20.000 l. st., presupunându-se mereu că profiturile sale nu scad în niciun caz sub 2.000 l. st. Oare interesul real al unei naţiuni nu este acelaşi? Presupunând că venitul ei real net, că rentele şi profiturile ei rămân aceleaşi, nu are absolut nicio importanţă chestiunea dacă naţiunea constă din 10 sau din 12 milioane locuitori.» (Ricardo: “Principles etc.”, pag. 416.) Mult înaintea lui Ricardo, Arthur Young, un fanatic al plusprodusului, de altfel un scriitor palavragiu şi lipsit de simţ critic, al cărui renume stă în raport invers cu meritele sale, a spus între altele: «Ce valoare ar avea într-un regat modern o provincie întreagă al cărei pământ ar fi lucrat oricât de bine de mici agricultori independenţi, după metoda veche romană ? Ce alt rost ar putea să aibă o asemenea situaţie, decât acela de a crea oameni („the mere purpose of breeding men” ), ceea ce, de altfel, nu are niciun rost („is a most useless purpose” )» (Arthur Young: «Political Arithmetic etc.», Londra 1774, pag. 47.) Adaos la nota 34. Curioasă este” puternica înclinare de a prezenta avuţia suplimentară (net wealth) drept avantajoasă pentru clasa muncitoare, pentru că îi dă posibilitatea de a munci. Dar chiar dacă este aşa, lucrul nu se întâmplă pentru că această avuţie este suplimentară.” (Th. Hopkins: «On Rent of Land etc.», Londra 1828, pag. 126.

246

Capitolul opt ZIUA DE MUNCĂ 1. Limitele zilei de muncă Am pornit de la premisa că forţa de muncă se cumpără şi se vinde la valoarea ei. Valoarea ei, ca şi valoarea oricărei alte mărfi, este determinată de timpul de muncă necesar pentru producerea ei. Dacă deci producţia mediei zilnice de mijloace de subzistenţă ale muncitorului necesită 6 ore, el trebuie să lucreze în medie 6 ore pe zi, pentru a produce în fiecare zi forţa sa de muncă, adică pentru a reproduce valoarea obţinută prin vânzarea ei. În acest caz, partea necesară a zilei sale de muncă este de 6 ore şi este deci, celelalte împrejurări rămânând neschimbate, o mărime dată. Dar în modul acesta mărimea zilei de muncă însăşi nu este încă dată. Să presupunem că linia a------b reprezintă durata sau lungimea timpului de muncă necesar, adică 6 ore. După cum munca va fi prelungită peste a b cu 1, 3 sau 6 ore etc., vom obţine următoarele 3 linii diferite: Ziua de muncă I: a------b-c, Ziua de muncă II: a------b---c, Ziua de muncă III: a------b------c, care reprezintă trei zile de muncă diferite, de 7, 9 şi 12 ore. Linia prelungită b c reprezintă durata supramuncii. Întrucât ziua de muncă = a b + b c sau a c, ea variază odată cu mărimea variabilă b c. Întrucât a b este dat, raportul lui b c faţă de a b poate fi măsurat întotdeauna. La ziua de muncă I el va fi de 1/6, la ziua de muncă II de 3/6 şi la ziua de muncă III de 6/6 din a b. Întrucât, pe de altă parte, relaţia
timpul supramuncii timpul muncii necesare

determină rata plusvalorii, aceasta din urmă este dată prin raportul arătat mai sus. În cele 3 zile de muncă diferită ea va fi respectiv de 162/3, 50 şi 100%. Dimpotrivă, rata plusvalorii singură nu ne-ar da mărimea zilei de
247

muncă. Dacă ea ar fi, de exemplu, de 100%, ziua de muncă ar putea fi de 8, 10, 12 ore etc. Ea ar arăta că cele două părţi componente ale zilei de muncă, munca necesară şi supramunca, sunt egale, nu însă cât de mare este fiecare din aceste părţi. Ziua de muncă nu este deci o mărime constantă, ci o mărime variabilă. Una din părţile sale este, ce-i drept, determinată de timpul de muncă necesar pentru reproducerea continuă a muncitorului însuşi, dar mărimea sa totală variază cu lungimea sau durata supramuncii. Ziua de muncă este, aşadar, determinabilă. În sine ea este însă nedeterminată.35 Dar cu toate că ziua de muncă nu este o mărime fixă, ci una fluidă, ea nu poate, pe de altă parte, să varieze decât înăuntrul unor anumite limite. Limita sa minimă este însă indeterminabilă. E drept că, dacă socotim linia prelungită b c, adică supramunca = zero, obţinem o limită minimă, anume acea parte a zilei în cursul căreia muncitorul trebuie să lucreze în mod necesar pentru întreţinerea sa proprie. În cadrul modului de producţie capitalist munca necesară nu poate fi niciodată decât o parte a zilei sale de muncă, cu alte cuvinte ziua de muncă nu poate fi niciodată redusă la acest minim. În schimb însă ziua de muncă posedă o limită maximă. Peste o anumită limită, ea nu poate fi prelungită. Această limită maximă este determinată de două elemente. În primul rând, de limita fizică a forţei de muncă. În cursul zilei naturale de 24 de ore un om nu poate cheltui decât o anumită cantitate de forţă vitală. Tot astfel un cal nu poate lucra, zi de zi, decât 8 ore. În cursul unei părţi a zilei forţa trebuie să se odihnească, să doarmă, iar în cursul altei părţi omul trebuie să satisfacă alte trebuinţe fizice, să se hrănească, să se cureţe, să se îmbrace etc. Afară de această limită pur fizică, prelungirea zilei de muncă se loveşte de limite morale. Muncitorului îi trebuie timp pentru satisfacerea nevoilor intelectuale şi sociale, al căror volum şi număr este determinat de starea generală a civilizaţiei. Variaţiile zilei de muncă au loc, aşadar, înăuntrul unor limite de ordin fizic şi social. Ambele aceste limite sunt însă de natură foarte elastică, permiţând cea mai mare libertate de mişcare. Găsim astfel zile de muncă de 8, 10, 12, 14, 16, 18 ore, adică de lungimi din cele mai diferite. Capitalistul a cumpărat forţa de muncă la valoarea ei pe o zi. Lui îi aparţine valoarea ei de întrebuinţare pe timpul unei zile de muncă. El a dobândit deci dreptul de a-l pune pe muncitor să muncească
248

pentru el timp de o zi» Dar ce este o zi de muncă ?36 În orice caz, mai puţin decât o zi naturală de viaţă. Cu cât anume mai puţin ? Capitalistul are concepţia lui proprie despre această ultima Thule, * despre limita necesară a zilei de muncă. În calitate de capitalist, el nu este decât capital personificat. Sufletul lui este sufletul capitalului. Capitalul are însă un singur instinct vital, instinctul de a se valorifica, de a crea plusvaloare, de a absorbi cu partea sa constantă, cu mijloacele de producţie, o masă cât mai mare de supramuncă.37 Capitalul este muncă decedată, care prinde viaţă, ca un vampir, numai absorbind muncă vie şi trăieşte cu atât mai mult, cu cât absoarbe mai mult din ea. Timpul în cursul căruia muncitorul munceşte este timpul în cursul căruia capitalistul consumă forţa de muncă cumpărată de el.38 Dacă muncitorul consumă pentru sine însuşi timpul său disponibil, el îl fură pe capitalist.39 Capitalistul invocă deci legea schimbului de mărfuri. Ca şi orice alt cumpărător, el caută să obţină un folos cât mai mare din valoarea de întrebuinţare a mărfii sale. Deodată însă răsună vocea muncitorului, care amuţise în învălmăşeala procesului de producţie: Marfa pe care ţi-am vândut-o se deosebeşte de restul mărfurilor prin faptul că întrebuinţarea ei creează valoare, şi anume valoare mai mare decât costă ea însăşi. Acesta a fost motivul pentru care ai cumpărat-o. Ceea ce apare de partea ta ca valorificare a capitalului, de partea mea este cheltuire suplimentară de forţă de muncă. Tu şi cu mine, noi nu cunoaştem pe piaţă decât o singură lege, cea a schimbului de mărfuri. Iar consumul mărfii nu-i aparţine vânzătorului, care o înstrăinează, ci cumpărătorului, care o dobândeşte. Ţie îţi aparţine deci uzul forţei mele de muncă zilnice. Dar cu ajutorul preţului ei de vânzare zilnic trebuie ca în fiecare zi să o pot reproduce şi deci să o pot vinde din nou. Abstracţie făcând de uzarea normală din pricina vârstei etc., eu trebuie să fiu capabil să lucrez mâine în aceeaşi stare normală de putere, sănătate şi vigoare ca şi azi. Tu îmi propovăduieşti mereu evanghelia «spiritului de economie» şi a «abţinerii». Ei bine! Îmi voi administra singura mea avere, forţa de muncă, ca un gospodar înţelept şi econom, ferindu-mă de orice risipă necugetată a ei. Eu nu voi pune în funcţiune în fiecare zi, eu nu voi transforma în mişcare, în muncă, decât cantitatea compatibilă cu durata normală şi cu dezvoltarea sănătoasă a forţei de
249

muncă. Prelungind peste măsură durata zilei de muncă, tu poţi să pui în funcţiune într-o singură zi o cantitate mai mare din forţa mea de muncă, decât pot eu înlocui în trei zile. Ceea ce câştigi tu în felul acesta ca muncă, pierd eu ca substanţă capabilă de a munci. Utilizarea forţei mele de muncă şi jefuirea ei sunt lucruri cu totul diferite. Dacă perioada medie pe care poate să o trăiască un muncitor mijlociu este, presupunând o durată rezonabilă a muncii, de 30 de ani, valoarea forţei 1 mele de muncă pe care mi-o plăteşti zi de zi este 365 x 30 sau 1/10950 din valoarea ei totală. Dar dacă tu o consumi în 10 ani, îmi plăteşti zilnic 1 /10950 în loc de 1/3650 din valoarea ei totală, adică numai 1/3 din valoarea ei pe o zi, furându-mi astfel în fiecare zi 2/3 din valoarea mărfii mele. Îmi plăteşti forţa de muncă pe o zi şi consumi forţa de muncă pe trei zile. Lucrul acesta este în contradicţie cu contractul nostru şi cu legea schimbului de mărfuri. Cer, aşadar, o zi de muncă de durată normală, şi o cer fără a apela la inima ta, căci în chestiuni băneşti încetează sentimentalismul. Se poate să fii un cetăţean model, să fii membru al societăţii pentru protecţia animalelor, sau să ai reputaţie de sfânt, dar lucrul pe care îl reprezinţi faţă de mine nu are inimă în pieptul său. Ceea ce pare să bată în el, e bătaia propriei mele inimi. Eu revendic ziua normală de muncă, pentru că revendic valoarea mărfii mele, ca oricare alt vânzător.40 Se vede aşadar că, abstracţie făcând de unele limite foarte elastice, din natura schimbului de mărfuri însuşi nu rezultă nicio limită a zilei de muncă, deci nicio limită a supramuncii. Capitalistul se bazează pe dreptul său de cumpărător, atunci când caută să lungească ziua de muncă cât mai mult posibil şi să facă, dacă poate, dintr-o singură zi de muncă, două. Pe de altă parte natura specifică a mărfii cumpărate conţine o limită a consumării ei de către cumpărător, iar muncitorul apără dreptul său de vânzător, atunci când vrea să limiteze ziua de muncă la o mărime normală determinată. Avem, aşadar, de-a face aici cu o antinomie: un drept se loveşte de altul, ambele consacrate prin legea schimbului de mărfuri. Între drepturi egale decide forţa. Şi astfel în istoria producţiei capitaliste reglementarea zilei de muncă apare ca o luptă pentru limitele zilei de muncă, — o luptă între capitalistul colectiv, adică între clasa capitaliştilor, şi muncitorul colectiv, adică clasa muncitoare.
250

2. Goana după supramuncă. Fabricant şi boier Capitalul nu a inventat supramuncă. Pretutindeni unde o parte a societăţii deţine monopolul mijloacelor de producţie, muncitorul, liber sau neliber, trebuie să adauge timpului de muncă necesar pentru propria sa întreţinere un timp de muncă suplimentar, pentru a produce mijloacele de întreţinere pentru proprietarul mijloacelor de producţie,41 indiferent dacă acest proprietar este nobil atenian, teocrat etrusc, civis romanus [cetăţean roman], baron normand, proprietar de sclavi american, boier valah, landlord modern, sau capitalist.42 Este clar însă că dacă într-o formaţiune economică a societăţii precumpăneşte nu valoarea de schimb, ci valoarea de întrebuinţare a produsului, supramunca este limitată printr-un cerc mai restrâns sau mai larg de trebuinţe, fără însă ca din caracterul producţiei însăşi să rezulte o nevoie nelimitată de supramuncă. Supramunca se arată deci groaznică în antichitate atunci când e vorba să se obţină valoarea de schimb în forma sa de bani, independentă, adică atunci când e vorba de producţia aurului şi a argintului. Munca forţată până la moarte este aici forma oficială a supramuncii. Nu avem decât să-l citim pe Diodorus Siculus.43 Acestea sunt însă excepţii din lumea antică. Dar îndată ce popoarele a căror producţie se mişcă încă în formele inferioare ale muncii sclavagiste, ale muncii de clacă etc., sunt atrase în orbita unei pieţe mondiale care este dominată de modul de producţie capitalist şi care face ca vânzarea în străinătate a produselor lor să devină interesul predominant, peste grozăviile barbare ale sclavajului, şerbiei etc. se altoieşte grozăvia civilizată a supramuncii. Din această cauză, munca negrilor din statele sudice ale Uniunii Americane a păstrat un caracter patriarhal moderat atâta vreme cât producţia era îndreptată în mod principal asupra satisfacerii directe a trebuinţelor proprii. Dar în măsura în care exportul de bumbac deveni interesul vital al acestor state, istovirea în muncă a negrilor şi pe alocuri consumarea vieţii lor în şapte ani de muncă deveni factorul unui sistem calculat, care lucra cu socoteală. Nu mai era vorba să se scoată din ei o cantitate anumită de produse utile. Era vorba de producţia plusvalorii însăşi. Tot astfel stau lucrurile cu munca de clacă, de exemplu în principatele dunărene.
251

Comparaţia între goana după supramuncă din principatele dunărene şi aceeaşi goană din fabricile engleze prezintă un interes deosebit, întrucât în munca de clacă supramunca posedă o formă de sine stătătoare, perceptibilă în mod material. Să presupunem că ziua de muncă are 6 ore de muncă necesară şi 6 ore de supramuncă. În modul acesta muncitorul liber îi furnizează capitalistului 6 X 6, adică 36 ore de supramuncă pe săptămână. Este acelaşi lucru ca şi când ar lucra 3 zile pe săptămână pentru sine şi 3 zile pe săptămână gratuit pentru capitalist. Lucrul acesta însă nu este vizibil. Supramunca şi munca necesară se confundă una cu cealaltă. Voi putea deci să exprim acelaşi raport, de exemplu, şi prin aceea că muncitorul lucrează în fiecare minut 30 secunde pentru sine şi 30 secunde pentru capitalist etc. Altfel stau lucrurile cu munca de clacă. Munca necesară pe care, de exemplu, ţăranul valah o îndeplineşte pentru întreţinerea sa proprie este separată în spaţiu de supramunca pe care o prestează pentru boier. Prima, el o îndeplineşte pe ogorul său propriu, pe cea de a doua pe moşia boierească. Ambele părţi ale timpului de muncă exista deci în mod independent una lângă alta. În forma muncii de clacă, supramunca este precis delimitată faţă de munca necesară. Este evident că aceste forme deosebite de manifestare nu modifică deloc raportul cantitativ dintre supramuncă şi munca necesară. Trei zile de supramuncă pe săptămână rămân trei zile de muncă ce nu creează vreun echivalent pentru muncitor, indiferent dacă ea se numeşte muncă de clacă sau muncă salariată. Dar la capitalist goana după supramuncă se manifestă în tendinţa de prelungire fără măsură a zilei de muncă.La boier ea se manifestă mai simplu în goana directă după zile de clacă.44 În principatele dunărene claca era legată de rente în natură şi de alte accesorii ale şerbiei. Ea forma însă tributul principal către clasa stăpânitoare. Oriunde aceasta era situaţia, munca de clacă rezulta rareori din starea de şerbie. Dimpotrivă, de cele mai multe ori starea de şerbie rezulta din munca de clacă.44a Aşa stăteau lucrurile în provinciile româneşti. Modul lor de producţie iniţial era bazat pe proprietatea comună, dar nu pe proprietatea comună în forma ei slavă, şi cu atât mai puţin în cea hindusă. O parte a pământurilor era cultivată, ca proprietate privată liberă, de către membrii obştii pe cont propriu, altă parte a lor — ager publicus — era cultivată de toţi împreună. Produsele acestei munci
252

în comun serveau în parte ca fond de rezervă pentru anii cu recoltă proastă sau pentru alte întâmplări neprevăzute, în parte ca tezaur public pentru acoperirea cheltuielilor războiului şi ale cultului precum şi a altor cheltuieli ale comunei. Cu timpul, demnitari războinici şi bisericeşti uzurpară, odată cu proprietatea comună, şi prestaţiile în folosul acesteia. Munca ţăranilor liberi pe pământul lor comun se transformă în muncă de clacă pentru cei care furaseră acest pământ. Odată cu aceasta se dezvoltară raporturi de şerbie, dar numai în fapt, nu în drept, până ce Rusia, liberatoarea lumii, sub pretextul că desfiinţează şerbia, îi dădu putere de lege. Codicele muncii de clacă, proclamat în 1831 de generalul rus Kisselef, a fost, bineînţeles, dictat de înşişi boierii. În acest fel Rusia a cucerit cu o singură lovitură şi pe magnaţii principatelor dunărene şi aplauzele cretinilor liberali din Europa întreagă. În conformitate cu «Regulamentul organic», cum e întitulat acel codice al muncii de clacă, fiecare ţăran valah datorează pretinsului proprietar al pământului, afară de o mulţime de prestaţii în natură bine specificate, următoarele: 1. douăsprezece zile de muncă în general; 2. o zi de muncă la câmp şi 3. o zi la căratul lemnelor. În total 14 zile pe an. Cu o pricepere profundă în chestiunile de economie politică, ziua de muncă nu este luată însă în înţelesul ei ordinar, ci ca zi de muncă necesară pentru confecţionarea unui produs zilnic mediu, iar produsul zilnic mediu este fixat, şmechereşte, în aşa mod, încât nici măcar un uriaş nu l-ar putea termina în 24 ore. În cuvinte seci, de o ironie specific rusească, însuşi “regulamentul” declară deci că sub 12 zile de muncă trebuie înţeles produsul unei munci manuale de 36 de zile, sub o zi de muncă la câmp trei zile, iar sub o zi la căratul lemnelor de asemeni triplul. Total: 42 zile de clacă. La aceasta se adaugă însă şi aşa-zisa iobăgie,* prestaţii de servicii, datorate moşierului pentru nevoi extraordinare ale producţiei. În raport cu mărimea populaţiei sale, fiecare sat trebuie să pună la dispoziţie, în fiecare an, un contingent anumit de oameni pentru iobăgie.* Această muncă de clacă suplimentară poate fi evaluată la 14 zile de fiecare ţăran valah. Astfel munca de clacă obligatorie se ridică la 56 zile de muncă pe an. Din cauza climei nefavorabile, anul agricol numără în Valahia numai 210 zile, din care se scad 40 de duminici şi zile de sărbătoare şi, în medie, 30 de zile cu vreme nefavorabilă, în total 70 de zile. Rămân 140 zile de muncă.
253

Raportul muncii de clacă faţă de cea necesară, 84 , sau 662/3 la sută, exprimă o rată a plusvalorii mult mai mică decât cea care guvernează munca muncitorului agricol sau industrial englez. Aceasta nu este însă decât munca de clacă prescrisă de lege. Într-un spirit şi mai «liberal» decât legislaţia industrială engleză, «Regulamentul organic» a ştiut să faciliteze eludarea propriilor sale dispoziţii. După ce 12 zile fuseseră transformate în 54**, munca nominală pentru fiecare din cele 54** zile de clacă a fost iarăşi astfel determinată, încât un supliment de muncă trebuie să cadă asupra zilelor următoare. Astfel se cere ca într-o zi să fie prăşită o porţiune de pământ care are nevoie pentru această operaţie, mai ales pe plantaţiile de porumb, de un timp de două ori mai lung. Pentru anumite lucrări agricole, ziua legală de muncă poate fi astfel interpretată, încât ziua începe în luna mai şi se termină în luna octombrie. Pentru Moldova dispoziţiile sunt şi mai grele. «Cele douăsprezece zile de clacă ale „Regulamentului organic” », exclama un boier îmbătat de victorie, «se ridică la 365 de zile pe an!» 45 Dacă” Regulamentul organic” al principatelor dunărene era o expresie pozitivă a goanei după supramuncă, goană pe care fiecare paragraf o legalizează, Factory Act-urile engleze sunt expresii negative ale aceleiaşi goane. Aceste legi frânează tendinţa capitalului spre o stoarcere nemăsurată a forţei de muncă, printr-o limitare forţată a zilei de muncă din partea statului, şi anume din partea unui stat pe care îl guvernează capitalistul şi landlordul. Abstracţie făcând de mişcarea muncitorească, ce lua din zi în zi proporţii mai ameninţătoare, limitarea muncii în fabrici era dictată de aceeaşi necesitate care revărsa guano-ul pe ogoarele Angliei. Aceeaşi rapacitate oarbă, care într-un caz secătuia pământul, atacase în celălalt caz rădăcina puterii de viaţă a naţiunii: epidemii periodice sau tot atât de elocvent diminuarea taliei soldaţilor în Germania şi în Franţa.46 Factory Act-ul din 1850, în vigoare acum (1867), îngăduie o durată de 10 ore pentru ziua medie din cursul săptămânii, adică pentru primele 5 zile ale săptămânii 12 ore, de la ora 6 dimineaţa până la ora 6 seara, din care se scade însă, conform legii, 1/2 de oră pentru micul dejun şi o oră pentru prânz, astfel că rămân 101/2 ore de muncă, iar pentru ziua de sâmbătă 8 ore, de la ora 6 dimineaţa până la ora 2 după-amiază, din care se scade 1/2 de oră pentru micul dejun. Rămân 60 ore de muncă,
254

56

101/2 pentru primele cinci zile ale săptămânii, 71/2 pentru ultima zi a săptămânii.47 Au fost instituiţi controlori speciali însărcinaţi să vegheze la aplicarea legii, anume inspectorii de fabrică, subordonaţi direct ministerului de interne, ale căror rapoarte se publică semestrial de către parlament. Aceste rapoarte furnizează o statistică continuă şi oficială asupra goanei capitaliştilor după supramuncă. Să-i auzim puţin pe inspectorii de fabrică.48 «Fabricantul perfid începe lucrul cu un sfert de ceas înainte de ora 6 dimineaţa, uneori poate mai devreme, alteori mai târziu, şi îl încheie cu un sfert de ceas după ora 6 seara, uneori mai devreme, alteori mai târziu. El taie cinci minute la începutul şi la sfârşitul jumătăţii de oră destinate în mod nominal micului dejun şi ciupeşte 10 minute la începutul şi la sfârşitul orei destinate prânzului. Sâmbăta el lucrează un sfert de oră, uneori mai mult, alteori mai puţin, peste ora 2 d. a. Câştigul său este deci următorul: Înainte de ora 6 dimineaţa.......... 15 minute După ora 6 seara………............ 15” Total în 5 zile: Pentru micul dejun..................... 10” 300 de minute. La prânz.................................... 20” 60 minute Sâmbătă: Înainte de ora 6 dimineaţa......... 15 minute Câştig săptămânal total: Pentru micul dejun.................... 10” 340 de minute. După ora 2 d. a........................... 15” Adică 5 ore şi 40 de minute pe săptămână, ceea ce, înmulţit cu 50 săptămâni de muncă, după scăderea a două săptămâni pentru zile de sărbătoare şi întreruperi întâmplătoare, dă 27 zile de muncă.» 49 «O prelungire a zilei de muncă cu cinci minute pe zi peste durata normală dă 21/2 zile de producţie pe an.»50 «O oră în plus pe zi, câştigată prin aceea că se rupe câte o frântură de timp ba aici, ba dincolo, face din cele 12 luni ale anului 13.»51 Crizele, în cursul cărora producţia este întreruptă, lucrându-se doar “un timp redus”, adică doar câteva zile pe săptămână, nu schimbă, bineînţeles, nimic în tendinţa de a prelungi ziua de muncă. Cu cât se încheie mai puţine afaceri, cu atât trebuie să fie mai mare câştigul din
255

afacerea încheiată. Cu cât timpul în care se poate lucra e mai scurt, cu atât trebuie să fie mai lung timpul suplimentar de muncă. Astfel, inspectorii de fabrică raportează asupra perioadei de criză dintre anii 1857—1858: “Se poate considera ca nelogic faptul că, într-o epocă în care afacerile merg atât de prost, există muncă excesivă, dar starea aceasta proastă a afacerilor împinge pe oamenii lipsiţi de scrupule la abuzuri. Ei îşi asigură astfel un profit suplimentar...” “În timp ce 122 fabrici din circumscripţia mea”, spune Leonhard Horner,” au fost definitiv închise, în timp ce alte 143 nu lucrează, iar toate celelalte nu lucrează decât un timp redus, se continuă cu munca excesivă peste timpul fixat de lege.” 52 “Cu toate că”, spune d-l Howell, «în cele mai multe fabrici nu se lucrează decât jumătate din timp, din cauza mersului prost al afacerilor, primesc ca şi mai înainte, acelaşi număr de plângeri că lucrătorilor li se taie (snatched) o jumătate de oră sau 3/4 de oră pe zi, prin încălcări în timpul care le este asigurat prin lege pentru masă şi repaos.»53 Acelaşi fenomen se repetă pe o scară mai redusă în timpul teribilei crize a bumbacului dintre anii 1861—1865.54 “Se pretextează uneori, atunci când surprindem pe muncitori la lucru în timpul orelor de masă sau în alte ore nereglementare, că ei nu vor în niciun chip să părăsească fabrica şi că trebuie siliţi să-şi întrerupă munca (curăţitul maşinilor etc.), aceasta mai ales sâmbătă după amiază. Dar dacă” mâinile” mai rămân în fabrică după oprirea maşinilor, este numai pentru că între orele 6 dimineaţa şi 6 seara, în orele reglementare de muncă, nu li s-a acordat timpul necesar pentru îndeplinirea acestor treburi.” 55 «Profitul suplimentar care poate fi obţinut prin muncă excesivă, peste timpul reglementar, pare să fie pentru mulţi fabricanţi o tentaţie prea mare pentru ca să-i poată rezista. Ei se gândesc că vor avea şansa să nu fie descoperiţi şi îşi fac socoteala că, şi în cazul că ar fi descoperiţi, cuantumul redus al amenzilor şi al cheltuielilor de judecată încă le mai asigură un bilanţ activ.»56 «Acolo unde plusul de timp se obţine prin multiplicarea unor furturi mici („a multiplication of small thefts” ), făcute în cursul zilei, inspectorii întâmpină dificultăţi aproape de netrecut în a le dovedi.» 57 Aceste «furturi mici» ale capitalului, din timpul acordat muncitorilor pentru masă şi pentru repaos, inspectorii de
256

fabrică le numesc şi «petty pilferings of minutes», şterpeliri de minute,68 «snatching a few minutes», ciupiri de minute59 sau cum le spun muncitorii cu un termen tehnic, «nibbling and cribbling at meal times» [a muşca şi a roade din pauzele pentru masă].60 După cum se vede, în această atmosferă formarea plusvalorii prin supramuncă nu e niciun secret. «Dacă îmi permiteţi», mi-a spus un foarte respectabil proprietar de fabrică, «să lucrez cu oamenii numai cu 10 minute mai mult în fiecare zi, îmi băgaţi în buzunar câte 1.000 l. st. pe an.»61 (Atomii de timp sunt elementele câştigului.)62 Nimic nu e mai caracteristic, în această privinţă, decât desemnarea muncitorilor care lucrează timpul plin drept «full timers» şi a copiilor sub 13 ani, care n-au voie să lucreze decât 6 ore, drept «half timers».63 Muncitorul nu mai este aici decât timp de muncă personificat. Toate deosebirile individuale se reduc la aceea dintre “muncitori cu timp plin” şi «muncitori cu jumătate de timp». 3. Ramuri din industria engleză fără limită legală a exploatării Tendinţa de prelungire a zilei de muncă, foamea nesăţioasă de supramuncă, am cercetat-o până acum pe un tărâm pe care excesele fără măsură, care nu au fost întrecute, după expresia unui economist burghez din Anglia, nici de cruzimile spaniolilor împotriva Pieilor-Roşii din America,64 au făcut în cele din urmă, ca să i se pună capitalului lanţurile unei reglementări legale. Să aruncăm acum o privire asupra câtorva ramuri de producţie, în care stoarcerea forţei de muncă este până astăzi, sau a fost până mai ieri, liberă de îngrădiri. “Domnul Broughton, un county magistrate [judecător de pace], a declarat, în calitate de preşedinte al unui meeting ţinut în sala primăriei din Nottingham la 14 Ianuarie 1860, că în rândurile acelei părţi din populaţia oraşului care se ocupă cu fabricarea dantelelor domneşte un grad de mizerie şi de lipsuri necunoscut în tot restul lumii civilizate... La orele 2, 3, 4 dimineaţa, copii în vârstă de 9—10 ani sunt smulşi din paturile lor murdare şi siliţi să lucreze până la orele 10, 11, 12 noaptea pentru a-şi câştiga simpla existenţă. În acest timp, membrele li se topesc, corpul li se închirceşte, trăsăturile feţei li se şterg şi întreaga lor fiinţă le încremeneşte într-o toropeală împietrită, astfel că simplul lor
257

aspect este îngrozitor. Nu suntem surprinşi de faptul că domnul Mallett şi alţi fabricanţi s-au prezentat pentru a protesta împotriva oricărei discuţii... Sistemul, aşa cum 1-a descris reverendul Montagu Valpy, este un sistem de sclavie fără frâu, sclavie din punct de vedere social, fizic, moral şi intelectual... Ce părere putem avea despre un oraş care convoacă un meeting public pentru a cere reducerea timpului de muncă pentru bărbaţi la 18 ore pe zi!... Noi perorăm împotriva plantatorilor din Virginia şi din Carolina. Oare târgul lor de negri, cu întreaga grozăvie a biciului şi a comerţului cu carne de om, este mai detestabil decât asasinarea aceasta lentă a oamenilor, care se practică pentru a se fabrica voaluri şi dantele în profitul capitaliştilor ?” 65 Olăria (pottery) din Staffordshire a format, în decursul ultimilor 22 ani, obiectul a trei anchete parlamentare. Rezultatele sunt cuprinse în raportul domnului Scriven, din 1841, făcut pentru “Children's Employment Commissioners”, în raportul doctorului Greenhow din 1860, publicat din ordinul şefului secţiunii sanitare a lui Privy Council («Public Health. 3rd Report», I, 112—113), în fine în raportul domnului Longe, din 1863, publicat în “First Report of the Children’s Employment Commission” din 13 iunie 1863. Pentru scopurile mele, e suficient să reproduc din rapoartele din 1860 şi 1863 unele depoziţiuni ale înşişi copiilor exploataţi, interogaţi ca martori. Din situaţia copiilor se vor putea trage concluzii şi cu privire la adulţi, mai ales cu privire la fete şi la femei, şi anume într-o ramură a industriei alături de care filaturile de bumbac şi altele asemănătoare par plăcute şi sănătoase.66 Wilhelm Wood, în vârstă de 9 ani, “era în vârstă de 7 ani şi 10 luni când a început să muncească”. De la început el” ran moulds»(ducea marfa gata modelată la uscătorie, aducând apoi îndărăt tiparele goale). În fiecare zi a săptămânii el vine la ora 6 dimineaţa şi termină pe la ora 9 seara. “Muncesc în fiecare zi a săptămânii până la ora 9 seara. Aşa s-a întâmplat, de pildă, în cursul ultimelor 7—8 săptămâni.” Prin urmare, muncă de cincisprezece ore pentru un copil de şapte ani! J. Murray, un băiat de doisprezece ani, declară: «I run moulds and turn jigger (învârtesc roata). Vin la ora 6, câteodată la ora 4 dimineaţa. Am lucrat toată noaptea trecută până azi dimineaţă la ora 8. Nu m-am culcat de atunci. În afara de mine au mai lucrat toată noaptea trecută alţi 8 sau 9 băieţi. Toţi, în afara de unul, au revenit azi dimineaţă. Primesc pe
258

săptămână 3 şilingi şi 6 pence (1 taler şi 5 groşeni). Nu primesc mai mult, dacă lucrez toată noaptea. În ultima săptămână am lucrat două nopţi întregi.» Fernyhough, un băiat de zece ani: «Nu dispun întotdeauna de o oră întreagă pentru prânz. Adeseori nu am decât o jumătate de oră, anume în fiecare joi, vineri şi sâmbătă.» 67 Doctorul Greenhow declară că durata vieţii în districtele de olării de la Stoke-upon-Trent şi Wolstanton este extraordinar de scurtă. Cu toate că în districtul Stoke numai 30,6% şi în Wolstanton numai 30,4% din populaţia bărbătească trecută de 20 de ani este ocupată în olării, mai mult de jumătate din decesele de bărbaţi din această categorie, cauzate de boli de piept, lovesc pe olari în primul district şi aproximativ 2/5 în cel de al doilea. Doctorul Boothroyd, medic practician din Hanley, declară:” Fiecare generaţie de olari este, în mod succesiv, mai chircită şi mai debilă decât cea precedentă.” La fel şi alt medic, domnul McBean: «De când mi-am început, acum 25 de ani, practica printre olari, degenerarea izbitoare a acestei clase s-a manifestat în mod progresiv printr-o micşorare a taliei şi a greutăţii.» Aceste declaraţii sunt luate din raportul doctorului Greenhow din 1860.68 Din raportul comisarilor din 1863 extragem următoarele: Doctorul J. T. Arledge, medic şef al spitalului din North Staffordshire, spune: “Ca şi clasă, olarii, bărbaţi şi femei, reprezintă... o populaţie degenerată, atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere moral. De regulă, ei sunt piperniciţi, de constituţie debilă şi de multe ori cu coşul pieptului deformat, îmbătrânesc înainte de vreme şi au o viaţă scurtă. Flegmatici şi anemici, ei îşi trădează slăbiciunea organismului prin accese îndărătnice de dispepsie, prin deranjamente ale ficatului şi ale rinichilor şi prin reumatism. Dar înainte de toate, ei suferă de boli de piept, de pneumonie, ftizie, bronşită şi astm. O formă a acesteia din urmă le este caracteristică. E forma cunoscută sub numele de astm olăresc sau oftică olărească. Mai mult de două treimi din olari suferă de scrofuloză, care atacă amigdalele, oasele şi alte părţi ale corpului. Că degenerarea (dégénérescence) populaţiei acestui district nu este cu mult mai mare încă, se datorează exclusiv faptului că această populaţie se recrutează din districtele agricole din împrejurimi şi căsătoriilor cu rase mai sănătoase.” Domnul Charles Pearson, care a fost până nu de mult house surgeon [medic al instituţiei] la acelaşi spital, spune într-o
259

scrisoare adresată comisarului Longe, între altele:” Nu pot vorbi decât din observaţie proprie, fără date statistice, dar nu ezit să declar că indignarea mea a fost în mod repetat provocată de aspectul acestor bieţi copii, a căror sănătate a fost jertfită, pentru a se satisface lăcomia părinţilor şi a patronilor.” El enumera cauzele bolilor care bântuie printre olari, şi le încheie, ca un fel de culminare, cu «long hours» («orele de muncă lungi»). Raportul comisiunii îşi exprimă speranţa că o manufactură, care ocupă un loc atât de însemnat în ochii lumii, nu va mai purta multă vreme această pată pe care o constituie faptul că marele ei succes este însoţit de degenerare fizică, de suferinţe trupeşti multiple şi de moartea timpurie pentru populaţia muncitoare, prin munca şi iscusinţa căreia au fost atinse rezultate atât de importante».69 Ceea ce e valabil pentru olăriile din Anglia, e valabil şi pentru cele din Scoţia.70 Manufactura de chibrituri datează din 1833, de la invenţia care permite aplicarea fosforului chiar pe beţişorul chibritului. Începând din 1845 această manufactură s-a dezvoltat repede în Anglia, răspândindu-se din cartierele cu populaţie mai deasă ale Londrei în special în Manchester, Birmingham, Liverpool, Bristol, Norwich, Newcastle, Glasgow, şi ducând cu ea şi fălcariţa, descoperită încă din 1845 de un medic vienez ca fiind o boală specifică muncitorilor din fabricile de chibrituri. Jumătate din muncitori sunt copii sub 13 ani şi tineri sub 18 ani. Manufactura aceasta este atât de rău famată din cauza condiţiunilor nesănătoase şi respingătoare, încât numai partea cea mai mizeră a clasei muncitoare, văduvele muritoare de foame etc., îşi trimit copiii aici, «copii în zdrenţe, pe jumătate morţi de foame, cu totul decăzuţi şi fără nicio creştere».71 Dintre martorii pe care i-a ascultat comisarul White (1863), un număr de 270 erau sub 18 ani, 50 sub 10 ani, 10 nu aveau decât 8 ani şi 5 nu aveau decât 6 ani. Modificări ale zilei de muncă de la 12 la 14 şi 15 ore, muncă de noapte, ore neregulate de masă, mesele luate de cele mai multe ori chiar în atelierele împuţite de fosfor.71 Dante ar găsi în această manufactură lucruri care întrec cele mai groaznice chinuri ale iadului, închipuite de fantezia sa. La fabrica de tapete, produsele mai proaste se imprimă cu maşina, cele fine cu mâna (block printing). Lunile cu afacerile cele mai animate sunt cele dintre începutul lui octombrie şi sfârşitul lui aprilie. În
260

cursul acestei perioade, această muncă durează adeseori, şi aproape fără întrerupere, de la ora 6 dimineaţa până la ora 10 seara şi mai târziu noaptea. J. Leach declară: “Iarna trecută (1862), din 19 fete, 6 au încetat să vină la muncă din cauza bolilor contractate de pe urma surmenajului. Trebuia să ţip la ele ca să nu adoarmă.” W. Duffy: “De multe ori copiii nu puteau să ţină ochii deschişi din cauza oboselii. De fapt, nici noi nu suntem adesea în stare să o facem.” J. Lightbourne: “Sunt în vârstă de 13 ani... Iarna trecută am lucrat până la ora 9 seara, iar în iarna anterioară până la ora 10. Iarna trecută plângeam în fiecare seară din cauza durerilor pricinuite de rănile de la picioare.” G. Apsden: “Pe acest băiat al meu, când avea vârsta de 7 ani, îl duceam în spinare, prin zăpadă, la fabrică şi înapoi: lucra 16 ore !... Adeseori mă aşezam în genunchi lângă el pentru a-i da de mâncare în timp ce stătea lângă maşină, căci nu-i era îngăduit să o părăsească sau să o oprească.” Smith, coproprietarul unei fabrici din Manchester, însărcinat cu conducerea ei: “Noi (e vorba de „mâinile” din întreprindere, care lucrează pentru „noi” ) lucrăm fără întreruperi pentru masă, aşa că munca zilnică de 101/2 ore se încheie la orele 41/2 d. a., iar tot ce urmează este timp suplimentar.72 (Să fie oare adevărat că domnul Smith acesta nu mănâncă nici măcar o singură dată în timp de zece ore şi jumătate ?) Noi (tot domnul Smith) nu încetăm decât rareori înainte de ora 6 seara (cu consumarea maşinilor „noastre” de forţă de muncă), astfel că noi (iterum Crispinus) lucrăm de fapt în tot cursul anului timp suplimentar... În medie, copiii şi adulţii (152 de copii şi persoane tinere sub 18 ani şi 140 de adulţi) au lucrat toţi la fel, în cursul ultimelor 18 luni, cel puţin câte 7 zile şi 5 ore pe săptămână, adică 781/2 ore săptămânal. Pentru cele 6 săptămâni care s-au încheiat la 2 mai a.c. (1863), media a fost mai mare — 8 zile, adică 84 ore pe săptămână!” Dar acelaşi domn Smith, care ţine atât de mult la pluralul majestăţii, adaugă zâmbind: «Munca la maşini este uşoară.» Tot astfel şi cei la care se lucrează block printing, declară: «Lucrul cu mâna este mai sănătos decât lucrul la maşini.» În general, domnii fabricanţi protestează cu indignare împotriva propunerii ca” maşinile să fie oprite cel puţin în timpul orelor de masă”. Domnul Otley, manager-ul unei fabrici de tapete din Borough (Londra), declară: «O lege care ar permite ore de
261

muncă de la 6 dimineaţa până la 9 seara ar găsi toată aprobarea noastră (!), dar orele de la 6 dimineaţa până la 6 seara, cum le fixează Factory Act-ul, nu ne (!) convin... Maşina noastră este oprită în timpul prânzului (ce mărinimie). Oprirea nu produce o pierdere deosebită de hârtie şi culoare.» «Dar», adaugă el cu un aer de compătimire, «pot să înţeleg că pierderea pricinuită în modul acesta nu este plăcută.» Raportul comisiunii declară cu naivitate că teama unor «firme de frunte» de a pierde timp, adică timpul în care îşi însuşesc muncă străină, şi deci «de a pierde profit», n-ar fi un «motiv suficient» pentru a sili copii sub 13 ani şi tineri sub 18 ani «să-şi piardă», timp de 12—16 ore, prânzul, sau pentru a-i alimenta aşa cum se alimentează maşina cu cărbuni şi cu apă, cum se adaugă lânii săpunul, sau cum se unge roata cu unsoare etc., — chiar în cursul procesului de producţie, prânzul fiind considerat o simplă materie auxiliară a mijlocului de muncă.73 Nicio ramură industrială din Anglia (facem abstracţie de fabricile de pâine, care se impun în ultima vreme) nu a păstrat până astăzi un mod de producţie atât de învechit şi — lucru ce se poate vedea din operele poeţilor din timpul imperiului roman — atât de asemănător celui din perioada pre-creştină, ca brutăriile. Dar, cum am observat mai înainte, la început capitalul este indiferent faţă de caracterul tehnic al procesului de producţie pe care pune stăpânire. La început el îl ia aşa cum îl găseşte. Falsificarea inimaginabilă a pâinii, mai ales la Londra, a fost dezvăluită mai întâi de Comisia Camerei Comunelor “privitoare la falsificările de alimente” (1855—1856) şi prin lucrarea doctorului Hassal: «Adulterations detected».74 Urmarea acestor dezvăluiri a fost legea din 6 august 1860: «for preventing the adulteration of articles of food and drink» [pentru împiedicarea falsificării de alimente şi băuturi], o lege rămasă fără efect, pentru că manifesta, bineînţeles, o delicateţe extremă faţă de orice freetrader* care îşi propune «to turn an honest penny» [să câştige un ban cinstit] prin cumpărarea şi vânzarea de mărfuri falsificate.75 Comisia însăşi îşi exprimă, într-un mod mai mult sau mai puţin naiv, convingerea că comerţul liber înseamnă în esenţă comerţul cu materii falsificate, sau după expresia spirituală a englezului, cu” materii sofisticate”. Acest fel de “sofistică” se pricepe într-adevar mai bine decât Protagoras să facă din alb negru şi din negru alb, şi mai
262

bine decât Eleaţii să demonstreze ad oculos caracterul pur aparent a tot ce este real.76 În orice caz, comisia atrăsese atenţia publicului asupra “pâinii sale cea de toate zilele” şi prin aceasta asupra brutăriilor. În acelaşi timp răsună, în meetinguri publice şi în petiţii adresate parlamentului, strigătul calfelor de brutari din Londra împotriva muncii excesive etc. Acest strigăt deveni atât de stăruitor, încât s-a procedat la numirea domnului H. S. Tremenheere, care a fost şi membru al comisiei de la 1863, pomenită de noi de mai multe ori, în calitate de comisar regal însărcinat cu facerea unei anchete. Raportul său77 împreună cu depoziţiile martorilor a revoltat publicul, dar nu inima lui, ci stomacul. Englezul, care cunoaşte atât de bine biblia, ştia că omul care nu este predestinat să fie capitalist, landlord sau sinecurist este sortit să-şi mănânce pâinea în sudoarea frunţii sale, dar el nu ştia că în pâinea sa el trebuie să mănânce în fiecare zi o cantitate anumită de sudoare omenească, amestecată cu puroi ce s-a scurs din răni, cu păienjeniş, cu gândaci morţi şi cu drojdie nemţească putrezită, în afară de piatră acră, nisip şi diferite alte agreabile ingrediente minerale. Fără a se ţine seamă de sfinţia sa “free trade” -ul, fabricaţia pâinii, până atunci «liberă», a fost deci supusă supravegherii unor inspectori de stat (sfârşitul sesiunii parlamentare din 1863), interzicându-se prin aceeaşi lege calfelor de brutar sub 18 ani să muncească în timpul dintre orele 9 seara şi 5 dimineaţa. Această ultimă dispoziţie este deosebit de elocventă în ce priveşte munca excesivă în această ramură de activitate, care ni se pare atât de simpatică prin caracterul ei patriarhal. «Munca unei calfe de brutar, la Londra, începe de regulă la ora 11 noaptea. La ora aceasta el face coca, o muncă foarte anevoioasă, care durează 1/2 până la 3/4 de oră, după cantitatea şi calitatea pâinii. El se culcă apoi pe scândura de frământat, care în acelaşi timp face şi serviciul de capac al albiei în care se face coca, şi doarme câteva ore, cu un sac sub căpătâi şi cu altul pe trup. Apoi începe o muncă intensă şi neîntreruptă de 4 ore: coca e aruncată, cântărită, modelată, băgată în cuptor, scoasă din cuptor etc. Temperatura din interiorul unei brutării este de 75—90 grade [24—32° C], iar în brutăriile mici ea e mai degrabă mai ridicată şi nu mai scăzută. După ce confecţionarea pâinii, a franzelelor etc. este terminată, începe distribuirea, şi o mare parte a
263

muncitorilor cu ziua, după ce au terminat munca grea de noapte descrisă mai sus, duc în cursul zilei pâinea din casă în casă, în coşuri sau în cărucioare, mai lucrând între timp câteodată şi în brutărie. După anotimp şi după volumul afacerii, munca se termină între orele 1 şi 6 p. m. În timp ce altă parte a calfelor lucrează în brutărie până târziu după miezul nopţii.»78 «În timpul sezonului londonez, calfele acelor brutari din Westend care vând cu preţuri „pline”, îşi încep lucrul în mod regulat la ora 11 noaptea şi sunt ocupaţi cu coptul pâinii până la orele 8 ale dimineţii următoare, cu una sau două întreruperi de durată foarte scurtă. Pe urmă, ei sunt întrebuinţaţi până la orele 4, 5, 6 sau chiar 7 la distribuirea pâinii sau la confecţionarea biscuiţilor în brutărie. După terminarea muncii, ei pot dormi 6 ore, de multe ori numai 5 sau 4. Vinerea, munca începe întotdeauna mai devreme, adică seara la ora 10, şi continuă fără întrerupere, fie la facerea pâinii, fie la distribuirea ei, până sâmbăta următoare, la orele 8 seara, dar de cele mai multe ori până la orele 4 sau 5 din noaptea spre duminică. Şi în brutăriile de lux, care vând pâinea la „preţul plin”, mai trebuie prestată apoi, în cursul duminicii, o muncă pregătitoare de 4 până la 5 ore pentru ziua următoare... Calfele de brutari, care lucrează la “underselling masters” (patroni care vând pâinea sub preţul plin) — şi aceştia formează, cum am spus mai înainte, peste 3/4 din numărul brutarilor din Londra — au ore de muncă şi mai îndelungate, dar munca lor se mărgineşte aproape numai la brutărie, întrucât, cu excepţia livrărilor pentru unele magazine mici, patronii lor vând pâinea numai în propria lor prăvălie. Către sfârşitul săptămânii... adică joia, munca începe aici la ora 10 noaptea şi durează, cu întreruperi neînsemnate, până sâmbătă noaptea târziu.»79 În ceea ce priveşte pe” underselling masters”, chiar şi punctul de vedere burghez îşi dă seama că: «munca neplătită a calfelor (the unpaid labour of the men) formează baza concurenţei lor».80 Iar “full priced baker” -ul îi denunţă comisiei de anchetă pe concurenţii săi “underselling”, ca jefuitori de muncă străină şi ca falsificatori.» Ei reuşesc numai prin înşelarea publicului şi prin aceea că storc din calfele lor câte 18 ore, plătindu-le numai 12.” 81 Falsificarea pâinii şi formarea unei clase de brutari care vinde pâinea sub preţul plin au început să se dezvolte în Anglia la începutul secolului al XVIII-lea, în momentul în care caracterul de breaslă al
264

acestei meserii se destramă şi în care capitalistul, în persoana morarului sau a agentului de făină, apăru în spatele meşterului brutar nominal.82 Cu aceasta a fost pusă baza producţiei capitaliste, a prelungirii fără măsură a zilei de muncă şi a muncii de noapte, cu toate că aceasta din urmă a prins rădăcini serioase chiar şi la Londra, abia în anul 1824.83 După cele ce preced, se va înţelege de ce raportul comisiunii socoteşte calfele de brutari printre muncitorii cu viaţa scurtă, care, după ce au scăpat cu bine de decimarea copiilor, obişnuită la toate păturile clasei muncitoare, ajung rareori la vârsta de 42 de ani. Totuşi meseria de brutar are întotdeauna o supraabundenţă de candidaţi. Regiunile din care se recrutează aceste «forţe de muncă» pentru Londra sunt Scoţia, districtele agricole din Vestul Angliei şi — Germania. În anii 1858—1860, calfele de brutari din Irlanda au organizat pe cheltuiala lor proprie meetinguri mari de agitaţie împotriva muncii de noapte şi de duminică. Cu adevărată căldură irlandeză publicul le-a luat partea, cum s-a întâmplat, de exemplu, la meetingul ţinut în mai 1860 la Dublin. Această mişcare a reuşit, într-adevar, să impună munca de zi exclusivă la Wexford, Kilkenny, Clonmel, Waterford etc.” La Limerick, unde suferinţele calfelor salariate întreceau, precum se ştie, orice măsură, mişcarea a eşuat, lovindu-se de opoziţia meşterilor brutari, mai ales a brutarilor-morari. Exemplul de la Limerick a provocat un eşec la Ennis şi Tipperary. La Cork, unde indignarea publică s-a manifestat într-o formă din cele mai animate, meşterii au împiedicat mişcarea, folosindu-se de posibilitatea ce aveau de a concedia calfele. La Dublin, meşterii au opus rezistenţa cea mai hotărâtă, izbutind ca prin persecutarea calfelor care se aflau în fruntea mişcării să-i silească pe ceilalţi să cedeze, să se supună la munca de noapte şi de duminică.” 84 Comisia guvernului englez, înarmat în Irlanda până în dinţi, ia poziţie împotriva meşterilor brutari implacabili din Dublin, Limerick, Cork etc.:” Comisiunea socoteşte că orele de muncă sunt limitate prin legi naturale, care nu pot fi violate fără pedeapsă. Silindu-şi muncitorii, prin ameninţarea de a-i alunga, să-şi calce convingerile lor religioase, să violeze legile ţării şi să nesocotească opinia publică” (toate acestea se referă la munca de duminică), “meşterii bagă zâzanie între capital şi muncă şi dau un exemplu periculos pentru religie, morală şi ordinea publică... Comisiunea socoteşte că prelungirea zilei de muncă peste 12
265

ore este o încălcare cu caracter de uzurpare în viaţa casnică şi privată a muncitorului şi duce la rezultate morale dezastruoase, prin amestecul în căsnicia unui om şi în îndeplinirea îndatoririlor sale familiare de fiu, frate, soţ sau tată. O muncă ce durează peste 12 ore are tendinţa să submineze sănătatea muncitorului şi duce la o îmbătrânire prematură şi la o moarte timpurie, şi deci la nenorocirea familiilor de muncitori, care sunt lipsite (“are deprived” ) de sprijinul şi de grija capului de familie tocmai în momentul când le sunt mai necesare.” 85 Până acum am fost în Irlanda. De cealaltă parte a canalului, în Scoţia, muncitorul agricol, omul plugului, se plânge de munca sa de 13 şi 14 ore, în clima cea mai aspră, cu o muncă suplimentară de 4 ore duminica (în această ţară a sfinţilor de ziua a şaptea!),86 în timp ce, simultan, trei muncitori de la căile ferate, un şef de tren, un conducător de locomotivă şi un semnalizator, stau în faţa unui Grand Jury din Londra. Un grav accident de cale ferată a expediat sute de pasageri pe lumea cealaltă. Cauza accidentului este neglijenţa muncitorilor feroviari. În faţa juraţilor ei declară în mod unanim că acum 10 sau 12 ani munca lor nu dura decât 8 ore pe zi. În cursul ultimilor 5—6 ani ea a fost majorată până la 14, 18 şi 20 de ore, iar în perioadele de mare aflux al pasagerilor, ca de pildă atunci când circulă trenurile de excursie, munca lor durează adeseori 40—50 de ore fără întrerupere. Ei sunt simpli oameni muritori şi nu ciclopi. La un moment dat forţa lor de muncă refuză serviciul. Îi cuprinde toropeala. Creierul nu mai gândeşte, ochiul nu mai vede. Răspunsul acelui foarte “respectable British Juryman” [onorabil jurat britanic] este un verdict care îi trimite pe acuzaţi în faţa asizelor pentru “manslaughter” (omor), exprimându-şi, într-o anexă blândă, rugămintea pioasă ca domnii magnaţi ai capitalurilor de la drumul de fier să fie în viitor cu mâna mai largă la cumpărarea numărului necesar de” forţe de muncă” şi mai “cumpătaţi”, sau mai «abstinenţi», sau mai “economi” în stoarcerea forţei de muncă plătite.87 Din mulţimea pestriţă de muncitori de toate profesiile, vârstele, sexele, care ne asaltează mai impetuoşi decât l-au asaltat pe Odiseu sufletele celor ucişi, şi pe a căror faţă se citeşte, la prima vedere, munca excesivă, fără să mai fie nevoie de Cărţile Albastre pe care le poartă la subţioară, mai scoatem încă două figuri, al căror contrast izbitor dovedeşte că în faţa capitalului toţi oamenii sunt egali, — o modistă şi
266

un fierar. În ultimele săptămâni ale lunii iunie 1863, toate ziarele londoneze au publicat o informaţie cu titlul «senzaţional»: “Death from simple overwork” (Moarte cauzată prin muncă excesivă). Era vorba de moartea modistei Mary Anne Walkley, de douăzeci de ani, ocupată într-o foarte respectabilă manufactură de mode, furnizoare a curţii, de sub conducerea unei doamne cu numele blând de Eliza. A fost descoperită din nou vechea poveste, spusă de multe ori,88 că fetele acestea lucrează în medie 161/2 ore, iar în timpul sezonului de multe ori chiar 30 de ore fără întrerupere, întărindu-li-se «forţa de muncă», sleită, prin administrări intermitente de sherry, vin sau cafea. Şi era tocmai în toiul sezonului. Trebuiau confecţionate în cea mai mare grabă luxoasele rochii ale nobilelor doamne pentru balul dat în cinstea principesei de Wales, proaspăt importată din străinătate. Mary Anne Walkley lucrase 261/2 ore fără întrerupere, împreună cu alte 60 de fete, stând câte 30 într-o încăpere care nu avea nici 1/3 din ţolul cub de aer necesar şi dormind noaptea câte două într-un pat în acele găuri înăbuşitoare, formate prin împărţirea unui singur dormitor cu ajutorul unor pereţi de scânduri.89 Şi aceasta era una din casele de modă mai distinse din Londra. Mary Anne Walkley se îmbolnăvi vineri şi muri duminică, fără să fi terminat, spre marea mirare a doamnei Eliza, ultima găteală a rochiei ce lucra. Doctorul Keys, care fusese chemat prea târziu la patul muribundei, a declarat în faţa «Coroner’s Jury»-ului [Comisiunea medico-legală], în cuvinte seci: “Mary Anne Walkley a murit din cauza orelor lungi de muncă într-un atelier plin până la refuz şi din cauza dormitorului său cu mult prea mic şi prost ventilat.” Pentru a-i da medicului o lecţie de bună cuviinţă, «Coroner’s Jury» constată: «Decedata a murit de apoplexie, dar există motive care provoacă temerea că moartea ei ar fi fost accelerată prin munca excesivă într-un atelier plin până la refuz etc.» «Sclavii albi» de la noi, exclama «Morning Star», organul liber-schimbiştilor Cobden şi Bright,” sclavii albi de la noi sunt împinşi prin muncă în mormânt; ei pier şi dispar fără prohod.” 90 “Munca până la extenuare este la ordinea zilei nu numai în atelierele modistelor, dar şi într-o mie de alte locuri, ba în orice loc în care se fac afaceri... Să-l luăm drept exemplu pe fierar. Dacă ar fi să-i
267

credem pe poeţi, nu există un om mai plin de viaţă şi mai vesel decât fierarul. El se scoală dimineaţa şi bate fierul, scoţând scântei în faţa soarelui, mănâncă, bea şi doarme mai bine decât toţi. Privit numai din punct de vedere fizic, el se găseşte într-adevar, atunci când nu munceşte prea mult, într-una din cele mai bune situaţii omeneşti. Dar îl urmăm în oraş şi vedem cantitatea de muncă ce i se aruncă în spinare bărbatului acestuia puternic. Şi în statistica de mortalitate a ţării noastre care este locul pe care îl ocupă el? La Marylebone (unul din cartierele cele mai mari ale Londrei), fierarii mor în raport de 31 la 1.000 pe an, întrecând media mortalităţii bărbaţilor adulţi din Anglia cu cifra 11. Ocupaţia lor, această artă aproape instinctivă a omenirii, în sine ireproşabilă, îl distruge pe om atunci când munca este exagerată. El poate executa un anumit număr de lovituri de ciocan pe zi, poate să facă un anumit număr de paşi, poate să-şi umfle pieptul cu un anumit număr de respiraţii, poate să facă o anumită cantitate de muncă şi să trăiască în medie să zicem 50 de ani. El este silit însă să dea atâtea lovituri de ciocan mai mult, să facă atâţia paşi mai mult, să respire de atâtea ori mai mult pe zi şi să-şi mărească în totul cheltuiala de forţă vitală cu un sfert în fiecare zi. El face încercarea, iar rezultatul este că, într-o perioadă de timp limitată, el execută o muncă sporită cu un sfert şi moare la vârsta de 37 de ani în loc de 50 de ani.” 91 4. Munca de zi şi munca de noapte. Sistemul echipelor de schimb Din punctul de vedere al procesului de valorificare, capitalul constant, mijloacele de producţie, nu au decât misiunea de a absorbi muncă şi, cu fiecare picătură de muncă, o cantitate proporţională de supramuncă. În măsura în care ele nu fac acest lucru, simpla lor existenţă înseamnă o pierdere negativă pentru capitalist, căci în timpul în care stau inactive ele reprezintă un avans inutil de capital. Această pierdere devine pozitivă, atunci când întreruperea face ca pentru reînceperea lucrului să fie necesare cheltuieli suplimentare. Prelungirea zilei de muncă peste limitele zilei naturale, până în toiul nopţii, are doar efectul unui paliativ şi nu potoleşte decât în mod aproximativ setea de vampir după sângele viu al muncii. A-şi însuşi muncă în timpul tuturor celor 24 de ore ale zilei, este deci tendinţa imanentă a producţiei
268

capitaliste. Întrucât însă lucrul acesta ar fi fizic imposibil dacă aceleaşi forţe de muncă ar fi stoarse fără întrerupere zi şi noapte, este nevoie, pentru înlăturarea acestui obstacol fizic, de o alternare între forţele de muncă consumate ziua şi cele consumate noaptea, alternare care permite diferite metode, putând fi, de exemplu, astfel orânduită, ca o parte a personalului să lucreze o săptămână ziua, a doua săptămână noaptea etc. Se ştie că acest sistem de echipă, că acest sistem de schimb a predominat în perioada de tinereţe exuberantă a industriei engleze de bumbac etc. şi că ea înfloreşte astăzi în filaturile de bumbac din gubernia Moscovei. Ca sistem, acest proces de producţie de 24 de ore există încă şi astăzi în multe ramuri industriale ale Marii Britanii, rămase «libere» până astăzi, între altele la furnalele înalte, la forje, la laminoare şi la alte manufacturi de metal din Anglia, Ţara Galilor şi Scoţia. Afară de cele 24 de ore ale celor 6 zile de lucru, procesul de producţie cuprinde aici în majoritatea cazurilor şi cele 24 de ore ale duminicii. Muncitorii sunt bărbaţi şi femei, adulţi şi copii de ambele sexe. Etatea copiilor şi a persoanelor tinere cuprinde toate treptele intermediare între 8 (în unele cazuri 6) şi 18 ani.92 În unele ramuri, fetele şi femeile lucrează împreună cu personalul bărbătesc şi noaptea.93 Abstracţie făcând de urmările vătămătoare de ordin general ale muncii de noapte,94 durata neîntreruptă a procesului de producţie timp de 24 ore oferă o ocazie foarte bine venită pentru depăşirea limitelor zilei de muncă nominale. Astfel în ramurile industriale foarte obositoare, menţionate mai sus, ziua oficială de muncă este în majoritatea cazurilor de 12 ore pentru fiecare muncitor, ore de zi sau ore de noapte. Dar supramunca prestată peste această limită este în multe cazuri, ca să întrebuinţăm cuvintele raportului oficial englez,” cu adevărat groaznică” («truly fearful»).95” Niciun suflet de om”, se spune, “nu-şi poate reprezenta masa de muncă prestată, după declaraţiile martorilor, de băieţi între 9 şi 12 ani, fără a ajunge în mod inevitabil la concluzia că acest abuz al părinţilor şi al patronilor nu mai trebuie tolerat.” 96 «În genere, metoda de a pune băieţi tineri să lucreze în schimburi, ziua şi noaptea, duce atât pe vremea afluxului de afaceri, cât şi pe vreme normală, la o prelungire fără ruşine a zilei de muncă. În multe cazuri această prelungire este nu numai cruntă, dar pur şi simplu
269

de necrezut. Este inevitabil ca dintr-un motiv sau altul să lipsească, din când în când, unul din băieţii din echipele de schimb. În acest caz, unul sau mai mulţi dintre băieţii prezenţi care şi-au încheiat ziua de muncă trebuie să umple golul. Sistemul acesta este atât de cunoscut, încât directorul unei uzine de laminat mi-a răspuns la întrebarea cum se completează locurile băieţilor din echipele de schimb, absenţi, precum urmează: “Ştiu bine că dumneavoastră ştiţi acest lucru tot atât de bine ca şi mine”, şi nu se jenează să recunoască faptul.» 97 “Într-o uzină de laminat, în care ziua nominală de muncă dura de la ora 6 dimineaţa până la ora 51/2 seara, un băiat a lucrat în fiecare săptămână câte patru nopţi până cel puţin la ora 81/2 seara din ziua următoare... şi aceasta timp de 6 luni.” “Altul a lucrat uneori, când era în vârstă de 9 ani, câte trei schimburi de 12 ore în şir, iar la vârsta de 10 ani două zile şi două nopţi în şir.” “ Un al treilea, astăzi de 10 ani, a lucrat de la ora 6 dimineaţa până la ora 12 noaptea, trei nopţi de-a rândul, şi până la ora 9 seara în celelalte nopţi.” «Un al patrulea, astăzi de 13 ani, a lucrat de la ora 6 d. a. până a doua zi la ora 12, timp de o săptămână întreagă şi uneori trei schimburi în şir, de exemplu de luni dimineaţa până marţi noaptea.» «Un al cincilea, astăzi de 12 ani, a lucrat într-o turnătorie de fier la Stavely de la ora 6 dimineaţa până la ora 12 noaptea, în decurs de 14 zile, şi nu mai e în stare să continue.» George Allinsworth, de 9 ani: „Am sosit aici vinerea trecută. Trebuia să începem a doua zi la ora 3 dimineaţa. Am rămas deci aici toată noaptea. Locuiesc la o depărtare de 5 mile. Am dormit pe câmp, cu un şorţ de piele sub mine şi acoperit cu o jachetă scurtă. În următoarele două zile am fost aici la ora 6 dimineaţa. Da! E un loc fierbinte aici! Înainte de a veni încoace, am lucrat tot la un furnal, timp de un an întreg. Era o uzină foarte mare la ţară. Începeam tot sâmbătă dimineaţa la ora 3, dar puteam cel puţin să merg acasă şi să dorm, pentru că era aproape. În alte zile începeam la ora 6 dimineaţa şi terminam la ora 6 sau 7 seara” etc.98 Să auzim acum ce atitudine are capitalul însuşi faţă de acest sistem de 24 de ore. Exagerările sistemului, abuzul care se face de el în scopul prelungirii «crunte şi de necrezut» a zilei de muncă, sunt, fireşte, trecute sub tăcere. Se vorbeşte numai de sistemul în forma lui «normală». «Domnii Naylor şi Vickers, fabricanţi de oţel, care utilizează
270

între 600 şi 700 persoane, dintre care numai 10% sub 18 ani, iar dintre acestea numai 20 băieţi folosiţi la munca de noapte, se exprimă precum urmează: „Băieţii nu suferă deloc din cauza căldurii. Temperatura este probabil de 86°—90°*... În forje şi în laminoare mâinile lucrează ziua şi noaptea pe schimburi, dar în schimb tot restul muncii este muncă de zi, de la ora 6 dimineaţa până la ora 6 seara. În forjă se lucrează de la 12 până la 12. Unele mâini lucrează în mod continuu numai noaptea, fără ca să existe un schimb între echipe de zi şi de noapte... Nu găsim că munca de zi şi munca de noapte ar influenţa în mod diferit sănătatea (a domnilor Naylor şi Vickers ?), şi este probabil că oamenii dorm mai bine dacă se bucură mereu de aceeaşi perioadă de repaos, decât dacă aceasta se schimbă... Cu echipa de noapte lucrează cam 20 de băieţi sub 18 ani. Nu am putea ieşi bine (not well do) fără munca de noapte a băieţilor sub 18 ani. Obiecţiunea noastră este mărirea cheltuielilor de producţie. Mâini iscusite şi şefi de secţii se găsesc greu, dar băieţi se găsesc oricât de mulţi... Fireşte că, ţinând seama de proporţia mică de băieţi pe care îi ocupăm, o limitare a muncii de noapte ar avea o importanţă sau un interes redus pentru noi.” »99 Domnul J. Ellis, de la firma domnilor John Brown et Co., uzine de oţel şi fier, care utilizează” ziua şi noaptea, pe schimburi”, 3.000 de bărbaţi şi băieţi, şi anume pentru o parte a muncilor grele, la oţel şi fier, declară că în uzinele de oţel cu muncă grea, la doi bărbaţi revin unul sau doi băieţi. Întreprinderea numără 500 de băieţi sub 18 ani, dintre care 1/3, adică 170, sub 13 ani. Cu privire la propunerea de modificare a legii, domnul Ellis declară: “Nu cred că s-ar putea obiecta multe (very objectionable) împotriva unei interdicţii de a utiliza la muncă persoane sub 18 ani mai mult de 12 ore din cele 24. Dar nu cred că s-ar putea trage o linie, începând de la care să ne putem lipsi de băieţii peste 12 ani la munca de noapte. Mai degrabă am accepta chiar o lege care să interzică cu totul utilizarea băieţilor sub 13 ani, sau chiar sub 14 ani, decât o interdicţie de a-i utiliza în cursul nopţii pe băieţii pe care îi avem. Băieţii care lucrează în echipa de zi trebuie să lucreze, cu schimbul, şi în echipa de noapte, întrucât bărbaţii nu pot să muncească fără întrerupere numai noaptea. Aceasta le-ar distruge sănătatea. Credem însă că munca de noapte nu dăunează sănătăţii, dacă se face pe schimb săptămânal. (Domnii Naylor şi Vickers erau, dimpotrivă, de părere, în
271

conformitate cu interesele întreprinderii lor, că nu munca de noapte continuă, ci, din contră, munca de noapte pe schimburi periodice ar putea să fie dăunătoare.) Socotim că oamenii utilizaţi cu alternare la munca de noapte sunt la fel de sănătoşi ca şi cei care lucrează numai ziua... Obiecţiunile noastre împotriva interzicerii de a se utiliza băieţi sub 18 ani la munca de noapte s-ar întemeia pe sporirea cheltuielilor, dar acesta este şi singurul motiv. (Ce naivitate cinică!) Socotim că această sporire a cheltuielilor ar întrece ceea ce ar putea suporta, în mod echitabil, afacerea (the trade), ţinându-se seama aşa cum se cuvine de reuşita ei. (As the trade with due regard o etc. could fairly bear! Ce frazeologie umflată!) Munca este rară aici şi ar putea deveni insuficientă în urma unei asemenea reglementări” (adică Ellis, Brown şi Co. s-ar putea găsi în situaţia extrem de neplăcută de a fi nevoiţi să plătească în mod integral valoarea forţei de muncă).100 “Uzinele de oţel şi fier Cyclop”, proprietatea domnilor Cammel et Co., sunt exploatate pe aceeaşi scară largă ca aceea a numiţilor John Brown et Co. Directorul girant i-a înmânat comisarului guvernamental White depoziţia sa ca martor, redactată în scris. A găsit însă de cuviinţă mai târziu să dosească manuscrisul ce-i fusese restituit pentru revizuire. Domnul White are însă o memorie excelentă. El îşi reaminteşte perfect de bine că pentru domnii ciclopi interzicerea muncii de noapte pentru copii şi tineri era “un lucru imposibil, un lucru care ar echivala cu închiderea uzinelor”. Şi totuşi întreprinderea lor nu avea decât ceva peste 6% băieţi sub 18 ani şi numai 1% sub 13 ani!101 Asupra aceluiaşi subiect domnul E. F. Sanderson, de la firma Fraţii Sanderson et Co., uzine de oţel, laminaj şi forje din Atterclife, declară: “Interzicerea de a se întrebuinţa la munca de noapte băieţi sub 18 ani ar aduce după sine mari dificultăţi, dintre care cea mai importantă ar rezulta din mărirea cheltuielilor pe care înlocuirea muncii băieţilor cu cea a adulţilor ar provoca-o în mod necesar. Nu pot să spun la cât anume s-ar cifra această sporire, dar probabil că ea nu ar fi atât de mare încât fabricantul să poată urca preţul oţelului, şi prin urmare el ar trebui să suporte singur pierderea, întrucât adulţii (ce oameni încăpăţânaţi!) ar refuza, bineînţeles, sa o suporte ei.” Domnul Sanderson nu ştie cât plăteşte copiilor, “se poate însă să fie vorba de 4 până la 5 şilingi pe săptămână de persoană... Munca băieţilor este de aşa natură, încât
272

puterea unui băiat este în general („generally”, bineînţeles nu întotdeauna şi «în particular» ) tocmai suficientă, astfel că din puterea mai mare a adulţilor nu ar rezulta niciun câştig pentru a compensa pierderea, sau acest lucru s-ar întâmpla cel mult în puţinele cazuri în care metalul este foarte greu. De asemenea, adulţii ar regreta dacă nu ar avea pe băieţi în mijlocul lor, întrucât adulţii sunt mai puţin ascultători. În afară de aceasta, pentru ca să înveţe meseria, băieţii trebuie să înceapă de timpuriu. Dacă ar fi reduşi doar la munca de zi, scopul acesta nu ar putea fi atins.” De ce anume? De ce băieţii nu pot să-şi înveţe meseria în cursul zilei? Ce motiv ai de invocat? “Pentru că adulţii care lucrează în săptămâni alternante, ba ziua, ba noaptea, ar fi despărţiţi de băieţii din echipa lor în timpul respectiv şi ar pierde jumătate din câştigul pe care îl au de pe urma lor. Aceasta întrucât îndrumările pe care ei le dau băieţilor sunt socotite ca o parte din salariul acestor băieţi şi le dau adulţilor posibilitatea de a obţine mai ieftin munca băieţilor. Fiecare adult ar pierde jumătate din acest câştig, al său.” Cu alte cuvinte, domnii Sanderson ar fi nevoiţi să plătească o parte a salariului muncitorilor adulţi din buzunarul propriu, în loc să-l plătească cu munca de noapte a băieţilor. În modul acesta, profitul domnilor Sanderson ar scădea într-o măsură oarecare. Iată care este, după d-nii Sanderson, motivul întemeiat care face ca băieţii să nu-şi poată învăţa meseria în cursul zilei.102 În plus, faptul acesta ar arunca munca de noapte regulată pe umerii adulţilor, care în prezent sunt schimbaţi de băieţi, lucru pe care ei nu l-ar suporta. Pe scurt, dificultăţile ar fi atât de mari, încât ar duce probabil la desfiinţarea completă a muncii de noapte. “În ce priveşte producţia de oţel ca atare,” spune E. F. Sanderson, «n-ar fi nicio deosebire, dar!» Dar domnii Sanderson fac ceva mai mult decât oţel. Meşteşugul oţelului nu este decât un pretext pentru meşteşugul plusvalorii. Furnalele, laminoarele, clădirile, maşinile, fierul, cărbunii etc. trebuie să facă ceva mai mult decât să se transforme în oţel. Misiunea lor este să absoarbă supramuncă, şi în 24 ore ele absorb, bineînţeles, mai mult decât în 12. Ele dau de fapt domnilor Sanderson, în faţa lui Dumnezeu şi a legii, o poliţă asupra forţei de muncă a unui număr anumit de mâini pentru toate cele 24 de ore ale zilei, şi îşi pierd caracterul de capital, devenind deci pentru domnii Sanderson o pierdere reală, atunci când funcţia lor de a absorbi muncă este întreruptă. «Dar
273

în acest caz am avea o pierdere de atâtea instalaţii costisitoare, care ar sta neîntrebuinţate jumătate din timp. Pe de altă parte, pentru a da cantitatea de produse pe care noi suntem în stare să o dăm cu sistemul actual, am fi nevoiţi să dublăm clădirile şi instalaţiile, ceea ce ar dubla cheltuielile.» Dar de ce revendică aceşti Sandersoni un privilegiu faţă de ceilalţi capitalişti care nu au voie să lucreze, decât ziua şi ale căror clădiri, instalaţii şi materii prime stau, în consecinţă, “neîntrebuinţate” în cursul nopţii? «Este adevărat», răspunde E. F. Sanderson în numele tuturor Sandersonilor, «este adevărat că această pierdere de pe urma instalaţiilor nefolosite loveşte toate manufacturile în care se lucrează numai ziua. Dar utilizarea furnalelor ar aduce, în cazul nostru, o pierdere suplimentară. Dacă le menţinem în funcţiune, se distruge material combustibil (în loc să se distrugă, ca acum, materialul de viaţă al muncitorilor), iar dacă nu le menţinem în funcţiune, se cauzează o pierdere de timp cu reaprinderea focului şi cu ridicarea temperaturii până la punctul necesar (în timp ce pierderea somnului, chiar şi al unor copii de 8 ani, înseamnă un câştig de timp de muncă pentru neamul Sandersonilor), furnalele având în acelaşi timp de suferit din cauza schimbărilor de temperatură» (în timp ce aceleaşi furnale nu au nimic de suferit de pe urma schimbului între munca de zi şi munca de noapte).103 5. Lupta pentru ziua normală de muncă. Legi coercitive pentru prelungirea zilei de muncă, cu începere din mijlocul secolului al XIV-lea până la sfârşitul secolului al XVII-lea “Ce este o zi de muncă ?” Cât de mare este timpul în cursul căruia capitalul are dreptul să consume forţa de muncă a cărei valoare pe o zi o plăteşte ? În ce măsură poate fi prelungită ziua de muncă peste timpul de muncă necesar pentru reproducerea forţei de muncă însăşi? La aceste întrebări, după cum s-a văzut, capitalul răspunde: Ziua de muncă numără în fiecare zi 24 de ore pline, scăzându-se cele câteva ore de repaos fără de care forţa de muncă refuză în mod absolut să-şi continue serviciul. Se înţelege, în primul rând, de la sine că toată viaţa muncitorului nu este nimic altceva decât forţă de muncă, că deci tot timpul său disponibil este prin natură şi prin lege timp de muncă, fiind astfel afectat auto valorificării capitalului. Timp pentru cultură
274

omenească, pentru dezvoltare intelectuală, pentru îndeplinirea unor funcţiuni sociale, pentru relaţii în societate, pentru jocul liber al forţelor vitale, fizice şi intelectuale, repaosul de duminică — chiar în ţara sfinţilor de ziua a şaptea104— vorbe goale! Dar în tendinţa sa oarbă şi nemăsurată, în nesaţul său după supramuncă, capitalul răstoarnă nu numai limitele maxime de natură morală, dar şi pe cele pur fizice, ale zilei de muncă. El uzurpă timpul necesar pentru creşterea şi dezvoltarea corpului şi pentru conservarea sănătăţii sale. El fură timpul în care omul ar trebui să se bucure de aerul curat şi de lumina soarelui. El ciupeşte din timpul destinat pentru masă şi, dacă se poate, el o înglobează pe aceasta în însuşi procesul de producţie, astfel că muncitorul, simplu mijloc de producţie, este alimentat cu mâncare aşa cum cazanul este alimentat cu cărbune sau maşinile cu seu sau cu ulei. Somnul sănătos, necesar acumulării, reînnoirii şi împrospătării forţei vitale, capitalul îl reduce la atâtea ore de amorţire, câte sunt indispensabile pentru rechemarea la viaţă a unui organism complet epuizat. În loc ca menţinerea în stare normală a forţei de muncă să determine aici limita zilei de muncă, cheltuirea maximă de forţă de muncă posibilă în cursul unei zile este aceea care determină, dimpotrivă, limita timpului de repaos al muncitorului, oricât de forţată şi de penibilă ar fi această cheltuire. Capitalul nu se interesează cât trăieşte forţa de muncă. Ceea ce îl interesează este numai şi numai maximul de forţă de muncă ce poate fi pusă în funcţiune într-o zi de muncă. Această ţintă el şi-o ajunge prin reducerea duratei forţei de muncă, aşa cum un agricultor hapsân obţine o recoltă mai bogată sleind fertilitatea solului. Producţia capitalistă, care, în esenţa sa, este producţie de plusvaloare, absorbire de supramuncă, produce deci, odată cu prelungirea zilei de muncă, nu numai degenerarea forţei de muncă omeneşti, căreia i se iau condiţiile normale de dezvoltare şi de activitate atât de ordin moral cât şi de ordin fizic. Ea produce epuizarea şi pieirea timpurie a însăşi forţei de muncă.105 Ea prelungeşte timpul de producţie al muncitorului înăuntrul unui termen dat, scurtându-i durata vieţii. Dar valoarea forţei de muncă cuprinde valoarea mărfurilor care sunt necesare pentru reproducerea muncitorului, adică pentru perpetuarea clasei muncitoare. Dacă deci prelungirea, contrară naturii, a zilei de muncă, pe care în mod necesar o urmăreşte capitalul în tendinţa
275

sa nemăsurată de autovalorificare, scurtează durata vieţii fiecăruia dintre muncitori în parte şi deci durata forţei lor de muncă, se impune necesitatea unei înlocuiri mai rapide a forţei de muncă uzate. În reproducerea forţei de muncă vor intra deci cheltuieli de uzaj mai mari, aşa cum la o maşină partea de valoare care urmează a fi reprodusă într-o zi este cu atât mai mare, cu cât maşina se uzează mai repede. Capitalul pare deci îndrumat de către propriul său interes spre o zi normală de muncă. Posesorul de sclavi îşi cumpără muncitorul aşa cum îşi cumpără un cal. Pierzându-şi sclavul, el pierde un capital, care trebuie înlocuit printr-o cheltuială nouă în târgul de sclavi. Dar “oricât de distrugătoare şi de funestă ar fi influenţa plantaţiilor de orez din Georgia şi a mlaştinilor Mississippi-ului asupra organismului omenesc, această distrugere de vieţi omeneşti nu este totuşi atât de mare încât să nu poată fi înlocuită din ţarcurile suprapopulate din Virginia şi Kentucky. Consideraţii economice care ar putea forma un fel de garanţie pentru un tratament omenesc al sclavilor, în măsura în care ele identifică interesul stăpânului cu conservarea sclavului, se transformă dimpotrivă, odată cu introducerea comerţului de sclavi, în motive ale unei extenuări extreme a sclavului, căci din moment ce locul său poate fi completat prin import din ţarcuri de negri străine, durata vieţii sale devine mai puţin importantă decât productivitatea acestei vieţi, atâta timp cât ea durează. Este deci o maximă a sclavajului, în ţările importatoare de sclavi, că economia cea mai eficace constă în a stoarce din aceste vite omeneşti (human chattle) o cantitate cât mai mare de muncă într-un timp cât mai scurt. Tocmai în exploatările din regiunile tropice, în care profitul anual este adeseori egal cu întregul capital al plantaţiilor, viaţa negrilor este sacrificată fără niciun fel de scrupule. Agricultura Indiilor Occidentale, leagăn secular de bogăţii fabuloase, a înghiţit milioane de oameni din rasa africană. În Cuba, ale cărei venituri se numără cu milioanele şi ai cărei plantatori sunt adevăraţi domnitori, vedem astăzi că o mare parte a clasei sclavilor, hrănită cât se poate de prost şi încărcată cu muncă istovitoare şi neîncetată, este pur şi simplu distrusă în fiecare an prin chinurile lente ale muncii excesive şi prin lipsa de somn şi de odihnă.” 106 Mutato nomine de te fabula narratur! [Sub un nume schimbat se
276

vorbeşte aici despre tine!] Citeşte, în loc de comerţ cu sclavi, târgul braţelor de muncă, în loc de Kentucky şi Virginia, Irlanda şi districtele agricole din Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor, în loc de Africa, Germania! Am văzut ce ravagii face munca excesivă printre brutarii din Londra, şi totuşi târgul braţelor de muncă de la Londra este mereu supraîncărcat cu candidaţi la moarte pentru brutării, veniţi din Germania şi din alte părţi. Olăritul este, după cum am văzut, una din ramurile industriale în care muncitorii au viaţa cea mai scurtă. E oare lipsă de olari din această cauză ? Josiah Wedgwood, inventatorul olăriei moderne, de origină simplu muncitor, a declarat în 1785, în faţa Camerei Comunelor, că manufactura aceasta întreagă ocupă 15 până la 20.000 persoane.107 În anul 1861, singură populaţia sediilor urbane ale acestei industrii era în Marea Britanie de 101.302 persoane. «Industria bumbacului are o vechime de 90 de ani... În decursul a trei generaţii ale rasei engleze ea a înghiţit nouă generaţii de muncitori din ramura bumbacului.» 108 Totuşi, în unele epoci de conjunctură febrilă târgul braţelor de muncă prezenta goluri îngrijorătoare. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în 1834. Dar iată că domnii fabricanţi propuseră aşa numiţilor Poor Law Commissioners [comisari ai Asistenţei săracilor] să trimită «suprapopulaţia” districtelor agricole spre Nord, arătând că «fabricanţii o vor absorbi şi consuma».109 Acestea au fost propriile lor cuvinte. «Au fost numiţi agenţi la Manchester, cu încuviinţarea comisarilor Asistenţei săracilor. Au fost întocmite liste de muncitori agricoli, care au fost predate acestor agenţi. Fabricanţii mergeau în birourile agenţilor şi, după ce alegeau ceea ce le convenea, familiile respective erau deportate din Sudul Angliei. Aceste pachete de oameni erau furnizate cu etichete, asemenea baloturilor cu mărfuri, pe canale şi în camioane — alţii urmau pe jos şi mulţi rătăceau pierduţi şi înfometaţi prin districtele manufacturiere. Operaţiunea a devenit o adevărată ramură de comerţ. Camera Comunelor va crede cu greu toate acestea. Acest comerţ regulat, acest negoţ cu carne vie a continuat, iar oamenii erau cumpăraţi şi vânduţi de agenţii de la Manchester fabricanţilor din Manchester cu aceeaşi regularitate cu care negrii sunt vânduţi plantatorilor de bumbac ai statelor din Sud... Anul 1860 marchează punctul culminant al industriei bumbacului... Din nou era lipsă de mâini. Fabricanţii se adresară din nou agenţilor de carne vie... şi aceştia cotrobăiră prin dunele de la Dorset, prin colinele de la
277

Devon şi în câmpiile de la Wilts, dar suprapopulaţia fusese devorată.» Ziarul «Bury Guardian» se lamenta că după încheierea tratatului comercial anglo-francez ar mai putea fi absorbite încă 10.000 de mâini şi că în curând va fi nevoie de alte 30 sau 40.000. După ce, în 1860 agenţii şi subagenţii comerţului de carne vie scotociseră fără rezultat apreciabil districtele agricole, «o delegaţie de fabricanţi se adresă domnului Villiers, preşedintele lui Poor Law Board [Asistenţa săracilor], cu cererea de a se permite din nou întrebuinţarea copiilor săraci şi a orfanilor din workhouse-uri».130 Ceea ce experienţa îi arată în general capitalistului, este un excedent de populaţie constant, adică un excedent în raport cu necesitatea momentană de valorificare a capitalului, cu toate că şirul succesiv al acestui excedent este format din generaţii de oameni degeneraţi, din generaţii care trăiesc repede şi se succed repede, culese, aşa zicând, înainte de a se fi copt.111 Dar, pe de altă parte, această experienţă îi arată observatorului inteligent cât de repede şi de adânc producţia capitalistă, care istoriceşte vorbind nu datează decât de ieri, a atacat însăşi rădăcina puterii vitale a poporului. Ea îi arată cum degenerarea populaţiei industriale este încetinită numai prin absorbirea continuă a unor elemente proaspete de la ţară şi cum înşişi lucrătorii de la ţară au şi început să se ofilească, în ciuda aerului liber în care trăiesc şi în ciuda acelui principie of natural selection [principiu al selecţiei naturale], care nu permite decât indivizilor celor mai tari să se menţină şi care exercită o acţiune atât de puternică asupra lor.112 Capitalul, care are atâtea “motive întemeiate” de a tăgădui suferinţele generaţiei de muncitori care îl înconjoară, se lasă influenţat în activitatea sa practică de perspectiva unei putreziri viitoare a omenirii şi de depopularea, în cele din urmă inevitabilă, în aceeaşi măsură în care se lasă influenţat de eventuala prăbuşire a pământului în soare. În orice excrocherie cu acţiuni, fiecare ştie că furtuna se va dezlănţui odată, dar fiecare speră că ea va cădea pe capul vecinului, după ce el însuşi va fi cules şi pus în siguranţă ploaia de aur. Après moi le déluge ! [După mine potopul!] este lozinca fiecărui capitalist şi a fiecărei naţiuni de capitalişti. Capitalul nu cunoaşte deci niciun fel de scrupule în ceea ce priveşte sănătatea şi durata vieţii muncitorilor, acolo unde asemenea scrupule nu-i sunt impuse de societate.113 La plângerea cu privire la degenerarea fizică şi
278

intelectuală, la moartea prematură, la chinurile muncii excesive, el răspunde: Cum să ne necăjim de aceste necazuri, dacă ele ne măresc plăcerea (profitul) ? În general însă lucrul acesta nici nu depinde de buna sau reaua voinţă a capitalistului individual. Libera concurenţă impune capitalistului individual legile imanente ale producţiei capitaliste ca lege coercitivă exterioară.114 Stabilirea unei zile normale de muncă este rezultatul unei lupte seculare între capitalist şi muncitor. Dar istoria acestei lupte arată două curente contrarii. Să comparăm, de exemplu, legislaţia industrială engleză din vremurile noastre cu statutele de muncă engleze din secolul al XIV-lea până departe în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.115 În timp ce legea industrială modernă reduce cu forţa ziua de muncă, acele statute căutau să o prelungească cu forţa. Totuşi, atunci când capitalul se află în stare embrionară, atunci când el abia se dezvoltă, adică atunci când el îşi asigură dreptul de a absorbi o cantitate suficientă de supramuncă nu numai prin forţa raporturilor economice, dar şi cu ajutorul puterii politice, pretenţiile sale apar cu totul modeste, dacă le comparăm cu concesiile pe care este nevoit să le facă, mârâind şi contra voinţei sale, atunci când a ajuns la maturitate. E nevoie să treacă secole până ce, ca urmare a modului de producţie capitalist dezvoltat, muncitorul «liber» consimte în mod voluntar, adică «este silit în mod social, să vândă cu preţul mijloacelor sale obişnuite de subzistenţă tot timpul activ al vieţii sale, ba însăşi capacitatea sa de muncă, să-şi vândă dreptul primului născut în schimbul unui blid de linte. Este deci firesc ca prelungirea zilei de muncă, pe care capitalul caută să o impună, prin puterea statului, muncitorilor adulţi, din mijlocul secolului al XLV-lea până la sfârşitul secolului al XVII-lea, să coincidă în mod aproximativ cu limita timpului de muncă pe care statul o pune pe alocuri transformării sângelui copiilor în capital, în jumătatea a doua a secolului al XIX-lea. Ceea ce astăzi este proclamat ca limită oficială a muncii copiilor sub 12 ani, de exemplu în statul Massachusetts — până în prezent statul cel mai liber al republicii nord-americane — era încă la mijlocul secolului al XVII-lea în Anglia zi normală de muncă a unor meseriaşi viguroşi, a unor argaţi robuşti şi a unor fierari atletici.116 Primul «Statute of Labourers» [lege muncitorească] (23 Eduard III, 1349*) şi-a găsit pretextul direct (nu cauza, căci legislaţia de acest
279

fel continuă secole de-a rândul, după ce acest pretext dispăruse) în ciuma cea mare care decimă populaţia, astfel că, după cum spune un scriitor al tory-ilor, «dificultatea de a angaja muncitori cu preţuri rezonabile (adică cu preţuri care să le lase acelora care utilizau muncitorii o cantitate rezonabilă de supranumea) deveni de fapt insuportabilă».117 Au fost deci impuse prin lege salarii rezonabile, precum şi o limită a zilei de muncă. Punctul acesta din urmă, singurul care ne interesează aici, se găseşte repetat în statutul din 1496 (sub Henric al VII-lea). Ziua de muncă pentru toţi meseriaşii (artificers) şi muncitorii agricoli avea să dureze, în timpul dintre lunile martie şi septembrie, de la ora 5 dimineaţa până între orele 7 şi 8 seara, ceea ce nu s-a realizat însă niciodată, dar orele pentru masă erau: 1 oră pentru micul dejun, 11/2 ore pentru prânz şi 1/2 de oră pentru masa de la ora 4, adică dublul celor prevăzute prin legea industrială actualmente în vigoare.118 Iarna, munca avea să dureze de la ora 5 dimineaţa până la căderea întunericului, cu aceleaşi întreruperi. Un statut din 1562 al reginei Elisabeta, pentru toţi muncitorii “angajaţi cu leafă, cu ziua sau cu săptămâna”, lasă neatinsă lungimea zilei de muncă, dar încearcă să reducă întreruperile la 21/2 ore în timp de vară şi 2 ore în timp de iarnă. Prânzul avea să dureze numai o oră, iar “somnul de după amiază de l/2 de oră” avea să fie permis numai din mijlocul lui mai până în mijlocul lui august. Pentru fiecare oră de absenţă urma să se reţină 1 penny (vreo 8 pfennigi) din salariu. În practică însă raportul era cu mult mai favorabil muncitorilor decât în cartea statutelor. William Petty, părintele economiei politice şi într-o oarecare măsură inventatorul statisticii, spune într-o lucrare publicată în ultima treime a secolului al XVII-lea: “Muncitorii (labouring men, pe atunci, de fapt, muncitorii agricoli) lucrează câte 10 ore pe zi, luând 20 de mese pe săptămână, anume în zilele de muncă trei mese pe zi şi duminica două. De aici se vede în mod clar, că dacă ar vrea să postească în serile de vineri şi să întrebuinţeze numai o oră şi jumătate pentru prânz şi nu două ore, de la 11 până la 1, cum fac în prezent, dacă ar lucra deci cu 1/20 mai mult şi ar consuma cu 1 /20 mai puţin, s-ar obţine zecimea din impozitul sus arătat.” 119 N-a avut oare dreptate doctorul Andrew Ure, când a caracterizat cu indignare billul de 12 ore din 1833 drept o întoarcere la vremurile întunericului ? E drept că dispoziţiunile din statute şi cele pomenite de Petty erau valabile
280

şi pentru apprentices (ucenici). Din următoarea plângere se vede însă care era situaţia, încă la sfârşitul secolului al XVII-lea, cu munca copiilor: “Tinerii noştri, aici în Anglia, nu fac nimic până nu se fac ucenici, iar apoi le trebuie, bineînţeles, mult timp — şapte ani — pentru a deveni meseriaşi perfecţi”. Germania este, dimpotrivă, lăudată pentru că acolo copiii primesc din leagăn “o educaţie îndreptată spre o muncă oarecare”.120 În cea mai mare parte a secolului al XVIII-lea, până în epoca marii industrii, capitalul nu reuşise încă în Anglia ca, plătind valoarea pe o săptămână a forţei de muncă, să-şi însuşească întreaga săptămână a muncitorului. Aici fac însă excepţie muncitorii agricoli. Faptul că puteau trăi o săptămână întreagă cu leafa a 4 zile, nu li se părea muncitorilor o cauză suficientă ca să muncească şi în celelalte două zile pentru capitalist. O parte a economiştilor englezi, stând în slujba capitalului, denunţau cu furie această încăpăţânare, altă parte îi apărau pe muncitori. Să auzim, de exemplu, polemica dintre Postlethwayt, al cărui dicţionar comercial se bucura atunci de acelaşi renume pe care îl au astăzi lucrările asemănătoare ale lui MacCulloch şi MacGregor, şi autorul, citat mai înainte, al lucrării “Essay on Trade and Commerce”.121 Postlethwayt spune, între altele:” Nu pot încheia aceste câteva observaţii fără să mă ocup de susţinerea răsuflată, atât de răspândită, după care muncitorul (industrious poor) nu vrea să muncească 6 zile pline, dacă poate primi în 5 zile atât cât îi trebuie ca să trăiască. Se trage deci concluzia că este nevoie de o scumpire intenţionată a mijloacelor de subzistenţă necesare, prin impozite sau prin alte mijloace, pentru a-l sili pe meseriaş şi pe muncitorul din manufactură să muncească fără întrerupere şase zile pe săptămână. Trebuie să cer permisiunea de a avea altă părere decât aceşti mari politicieni, care luptă pentru sclavia permanentă a populaţiei muncitoare din acest Regat („the perpetuai slavery of the working people” ). Ei uită zicătoarea: all work and no play (munca fără distracţie prosteşte). Nu se mândresc oare englezii cu genialitatea şi iscusinţa meseriaşilor şi muncitorilor lor din manufacturi, calităţi care până astăzi au creat mărfurilor britanice o încredere şi un renume general? Cărei împrejurări i se datora acest lucru? Probabil numai şi numai felului în care muncitorimea noastră încăpăţânată înţelege să se distreze. Dacă muncitorii ar fi siliţi să lucreze tot anul în
281

toate cele şase zile ale săptămânii, repetând mereu aceeaşi operaţie, oare lucrul acesta nu le-ar reduce genialitatea făcându-i proşti şi leneşi, în loc să-i facă veseli şi îndemânatici ? Şi nu şi-ar pierde oare muncitorii noştri renumele lor, din cauza acestei sclavii veşnice, în loc să şi-l menţină ?... La ce iscusinţă meşteşugărească ne-am putea aştepta de la nişte animale atât de rău încolţite (hard driven animals) ?... Mulţi dintre ei fac în 4 zile munca pe care o face un francez în 5 sau 6. Dar dacă englezii ar fi condamnaţi la roboteală veşnică, există temerea că ei ar degenera (degenerate) mai rău încă decât francezii. Dacă poporul nostru este vestit pentru vitejia sa în război, nu spunem oare că lucrul acesta se datorează, pe de o parte, minunatei fripturi şi budinci englezeşti pe care le mănâncă, şi pe de altă parte, în aceeaşi măsură, spiritului nostru constituţional al libertăţii ? Şi de ce oare nu s-ar datora genialitatea, energia şi iscusinţa superioară a meseriaşilor şi muncitorilor noştri din manufacturi libertăţii cu care ei înţeleg să-şi găsească în felul lor distracţiile ? Sper că ei nu-şi vor mai pierde niciodată aceste privilegii, nici viaţa bună din care se trag, în egală măsură, destoinicia lor în muncă şi curajul lor!” 122 La acestea autorul lui «Essay on Trade and Commerce» răspunde: «Dacă este o orânduire divină ca în ziua a şaptea a săptămânii să ne odihnim, acest lucru înseamnă că celelalte zile din săptămână aparţin muncii (autorul vrea să spună: capitalului, după cum vom vedea imediat), şi nu se poate susţine că a impune cu forţa această poruncă a lui Dumnezeu ar fi o cruzime... Că în general, omenirea tinde din fire spre comoditate şi lenevie, ne-o arată experienţa dezastruoasă pe care o facem cu purtările plebei noastre din manufacturi, care în medie, nu lucrează mai mult de 4 zile pe săptămână, afară de cazul că se scumpesc alimentele... Să presupunem că un bushel de grâu ar reprezenta toate alimentele unui muncitor şi ar costa 5 şilingi, şi că muncitorul câştigă câte un şiling pe zi cu munca sa. În acest caz, el nu trebuie să lucreze decât 5 zile pe săptămână, iar dacă bushelul ar costa 4 şilingi, el n-ar trebui să lucreze decât 4... Deoarece însă, în cuprinsul Regatului nostru, salariul este mult mai mare în raport cu preţurile alimentelor, lucrătorul din manufacturi care lucrează 4 zile mai dispune de un surplus de bani cu care trăieşte în trândăvie în restul săptămânii... Sper că am spus destul pentru a demonstra că o muncă moderată timp de 6 zile pe
282

săptămână nu este sclavie. Aşa lucrează muncitorii noştri agricoli şi, după toate aparenţele, ei sunt cei mai fericiţi dintre muncitori (labouring poor),123 iar olandezii lucrează aşa în manufacturi şi par a fi un popor foarte fericit. Aşa lucrează francezii, în măsura în care le permit numeroasele sărbători124... Dar plebea noastră şi-a pus în cap ideea fixă că originea ei englezească îi dă prin naştere privilegiul de a fi mai liberă şi mai independentă decât (muncitorimea) în oricare altă ţară din Europa. Ei bine, în măsura în care influenţează asupra vitejiei soldaţilor noştri, această idee poate fi de oarecare folos. Dar cu cât muncitorii din manufacturi sunt mai puţin plini de ea, cu atât e mai bine pentru ei înşişi şi pentru stat. Muncitorii n-ar trebui niciodată să se socotească independenţi de superiorii lor („independent of their superiors” )... Într-un stat comercial cum este al nostru, în care probabil 7 din 8 părţi ale populaţiei sunt oameni cu puţină proprietate sau fără proprietate, este deosebit de periculos ca plebea să fie încurajată.125... Lucrurile nu vor putea fi pe deplin îndreptate, până ce sărăcimea noastră industrială nu se va resemna să lucreze 6 zile în schimbul aceleiaşi sume pe care o câştigă acum în 4 zile.” 126 În acest scop, ca şi pentru “stârpirea leneviei, a desfrâului şi a visurilor romantice despre libertate”, şi totodată “pentru reducerea taxei pentru săraci, pentru dezvoltarea spiritului industrial şi pentru comprimarea preţului muncii în manufacturi”, acest înger păzitor al capitalului propune un mijloc sigur, anume de a-i închide pe muncitorii care cad în sarcina asistenţei publice, cu un cuvânt pe pauperi, într-o “casă ideală de muncă” (an ideal workhouse). “O asemenea casă trebuie transformată într-o „casă a groazei” (house of terror).127 În această casă a groazei, în acest “ideal al unui workhouse”, ar urma să se muncească “14 ore pe zi, inclusiv orele de masă, astfel ca să rămână 12 ore întregi de muncă”.128 Douăsprezece ore de muncă pe zi în “workhouse-ul ideal”, în casa groazei de la 1770! Şaizeci şi trei de ani mai târziu, în 1833, când parlamentul englez reducea, în patru ramuri ale industriei, ziua de muncă a copiilor între 13 şi 18 ani la 12 ore întregi de muncă, se părea că a sunat ultimul ceas pentru industria engleză! În 1852, când L. Bonaparte voia să-şi asigure sprijinul burgheziei, încercând să se atingă de ziua de muncă legală, muncitorimea franceză a strigat în mod unanim:” Legea care reduce ziua de muncă la 12 ore este singurul bun
283

care ne-a rămas din legislaţia republicii !” 129 La Zurich munca copiilor trecuţi de 10 ani este limitată la 12 ore. În Austria munca copiilor între 13 şi 16 ani a fost redusă, în 1862, de la 121/2 la 12 ore. În Austria, în 1860, tot la 12 ore, pentru copiii între 14 şi 16 ani.130 Ce «progres faţă de 1770» ar fi exclamat cu «exultation» Macaulay ! “Casa groazei” pentru pauperi, pe care, în 1770, sufletul capitalului nu făcea decât sa o viseze, se înălţă, cu câţiva ani mai târziu, ca o uriaşă “casă de muncă” pentru înşişi muncitorii din manufacturi. Ea se chema fabrică. De astă dată idealul păli în faţa realităţii. 6. Lupta pentru ziua normală de muncă. Limitarea timpului de muncă prin legi coercitive. Legislaţia industrială engleză între anii 1833—1864 După ce capitalul reuşise, prin eforturi care duraseră secole de-a rândul, să prelungească ziua de muncă până la limitele sale normale maxime şi apoi dincolo de ele, până la limitele zilei naturale de 12 ore,131 interveni, începând cu ultima treime a secolului al XVIII-lea, după apariţia industriei mari, o perturbare cu caracter de avalanşă violentă şi neînfrânată. Orice barieră impusă de obiceiuri şi de natură, de vârstă şi de sex, de zi şi de noapte a fost sfărâmată. Chiar şi noţiunile de zi şi de noapte, cu simplitatea lor rustică din statutele vechi, deveniră atât de neprecise, încât un judecător englez a fost nevoit, încă în 1860, să pună în joc o adevărată abilitate talmudică pentru a determina, “în cunoştinţă de cauză”, ce este ziua şi ce este noaptea.132 Capitalul îşi serba orgiile sale. Imediat ce clasa muncitoare, buimăcită de zgomotul producţiei, îşi reveni oarecum în fire, ea începu să reziste, şi anume mai întâi în Anglia, ţara de origine a marii industrii. Dar timp de trei decenii concesiunile obţinute de ea rămaseră pur nominale. Între anii 1802 şi 1833 parlamentul a votat 5 legi ale muncii, dar era destul de şiret ca să nu voteze niciun ban pentru aplicarea lor obligatorie, pentru cadrele de funcţionari necesare etc.133 Ele au rămas literă moartă.” Fapt este că înainte de legea din 1833 copiii şi persoanele tinere au fost sleite de muncă („were worked” ), toată noaptea, toată ziua, sau atât ziua cât şi noaptea, ad libitum [după plac].” 134
284

Abia începând cu legea industrială din 1833 — care se aplică fabricilor de bumbac, lână, in şi mătase — există pentru industria modernă o zi normală de muncă. Nimic nu caracterizează mai bine spiritul capitalului decât istoria legislaţiei industriale engleze din 1833 până în 1864! Legea din 1833 stabileşte că ziua obişnuită de muncă în fabrică va începe la ora 5 şi jumătate dimineaţa şi se va termina la ora 8 şi jumătate seara, iar înlăuntrul acestor limite, adică într-un răstimp de 15 ore, legea permite să se utilizeze persoane tinere (adică persoane între 13 şi 18 ani) la orice vreme din zi, tot presupunându-se că una şi aceeaşi persoană tânără nu lucrează mai mult de 12 ore în cursul unei zile, cu excepţia unor anumite cazuri prevăzute în mod special. Secţiunea a 6-a a legii statorniceşte «că în decursul fiecărei zile trebuie să i se acorde fiecăreia din aceste persoane cu timpul de muncă redus cel puţin 11/2 ore pentru masă». Utilizarea copiilor sub 9 ani, cu excepţia pe care o vom arăta mai jos, a fost interzisă, iar munca copiilor între 9 şi 13 ani a fost redusă la 8 ore pe zi. Munca de noapte, adică, în conformitate cu această lege, munca între ora 8 şi jumătate seara şi ora 5 şi jumătate dimineaţa, a fost interzisă pentru toate persoanele între 9 şi 18 ani. Legiuitorii au fost atât de departe de a se atinge de libertatea capitalului de a stoarce forţa de muncă a celor adulţi, sau cum o numeau ei, de libertatea muncii, încât au născocit un sistem special pentru a evita o asemenea consecinţă înfricoşătoare a legii industriale. «Marele inconvenient al sistemului de fabrică, aşa cum există astăzi», spune primul raport al consiliului central al comisiunii din 25 Iunie 1833, “constă în necesitatea pe care o creează de a se prelungi munca copiilor până la limita extremă a zilei de muncă a adulţilor. Singurul remediu al acestui inconvenient, fără a se reduce munca adulţilor, reducere care ar putea da loc la un inconvenient mai mare decât cel care trebuie înlăturat, pare a fi planul de a se întrebuinţa două rânduri de copii.” Sub denumirea de sistem de releuri (“system of relays”; relay înseamnă în englezeşte ca şi în franţuzeşte: schimbarea cailor de poştă la diferite staţiuni) acest “plan” a fost deci pus în aplicare, aşa încât, de exemplu, de la ora 5 şi jumătate dimineaţa până la ora 1 şi jumătate d. a. este înhămată o serie de copii între 9 şi 13 ani, iar de la ora 1 şi jumătate d. a. până la ora 8 şi jumătate seara, altă serie etc.
285

Drept răsplată pentru faptul că domnii fabricanţi ignoraseră într-un mod cât se poate de neruşinat toate legile privitoare la munca copiilor promulgate în ultimii 22 de ani, pilula le-a mai şi fost aurită de data aceasta. Parlamentul hotărî ca după 1 martie 1834 niciun copil sub 11 ani, după 1 martie 1835 niciun copil sub 12 ani şi după 1 martie 1836 niciun copil sub 13 ani nu va putea lucra în fabrică mai mult de 8 ore! Acest “liberalism” atât de plin de menajamente pentru “capital“, era cu atât mai lăudabil, cu cât doctorul Farre, Sir A. Carlisle, Sir B. Brodie, Sir C. Bell, d-l Guthrie etc., într-un cuvânt cei mai însemnaţi physicians şi surgeons [medici şi chirurgi] din Londra, declaraseră ca martori în faţa Camerei Comunelor că periculum in mora [întârzierea prezintă pericol]! Doctorul Farre se exprimase întrucâtva mai drastic: “Legiferarea este necesară în mod egal pentru prevenirea morţii în toate formele în care ea poate fi provocată înainte de vreme, şi fără îndoială că forma aceasta de a o provoca (în fabrică) trebuie considerată ca una din cele mai crude.” 135 Acelaşi parlament “reformat”, care, din tandreţe pentru domnii fabricanţi, a mai menţinut încă ani de-a rândul pe copiii mai mici de 13 ani în iadul unei munci de 72 de ore pe săptămână în fabrică, interzise pe de altă parte, din capul locului, plantatorilor, prin legea de emancipare, care acordă şi ea libertatea cu linguriţa, de a pune la muncă pe vreun sclav negru mai mult de 45 de ore pe săptămână! Dar, departe de a fi mulţumit, capitalul începe acum o agitaţie zgomotoasă, de mai mulţi ani. Această agitaţie avea în special ca obiect vârsta acelor categorii care sub denumirea de copii nu puteau să muncească decât 8 ore şi erau supuse unui oarecare învăţământ obligatoriu. În conformitate cu antropologia capitalistă, vârsta de copil înceta la 10 ani, în cel mai bun caz la 11 ani. Cu cât termenul de punere în aplicare deplină a legii industriale, adică anul fatal 1836 se apropia mai mult, cu atât gloata fabricanţilor se agita mai furioasă. Ei reuşiră, într-adevăr, să intimideze într-atâta guvernul, încât acesta propuse, în 1835, reducerea limitei de vârstă pentru copii de la 13 la 12 ani. Între timp însă pressure from without [presiunea din afară] crescu în mod ameninţător. Camera Comunelor îşi pierdu curajul. Ea refuză să-i arunce pe tinerii de 13 ani mai mult de 8 ore pe zi sub roata de Juggernaut* a capitalului, şi legea din 1833 intră în vigoare deplină. Ea rămase neschimbată până în Iunie 1844.
286

În cursul deceniului în care această lege a reglementat, la început în parte apoi în întregime, munca din fabrici, rapoartele oficiale ale inspectorilor de fabrică sunt pline de plângeri cu privire la imposibilitatea aplicării ei. Întrucât anume, legea din 1833 dădea stăpânilor capitalului latitudinea de a fixa începutul, întreruperea şi sfârşitul muncii de 8, respectiv de 12 ore pentru fiecare “persoană tânără” şi pentru fiecare “copil” în parte, la orice oră le convenea în răstimpul de 15 ore dintre ora 5 şi jumătate dimineaţa şi ora 8 şi jumătate seara, precum şi de a fixa diferitelor persoane ore diferite de masă, domnii născociră în curând un nou “sistem de releuri”, după care caii de corvoadă nu sunt schimbaţi la anumite staţiuni, ci sunt mereu înhămaţi din nou la staţiuni care se schimbă. Nu vom mai insista asupra frumuseţilor acestui sistem, întrucât va trebui să revenim asupra lui mai târziu. Este însă limpede, la prima ochire, că acest sistem a înlăturat legea industrială, şi anume nu numai în ceea ce priveşte spiritul, ci şi în ceea ce priveşte litera ei. Cum ar fi putut inspectorii de fabrică să impună timpul de muncă fixat prin lege şi acordarea orelor de masă legale, din moment ce exista o contabilitate atât de complicată pentru fiecare copil şi pentru fiecare persoană tânără în parte? Într-un mare număr de fabrici, abuzul brutal de mai înainte înflori din nou, în scurt timp, fără a fi sancţionat. Într-o întrevedere cu ministrul de interne (1844), inspectorii de fabrică dovediră imposibilitatea oricărui control în condiţiunile noului sistem de releuri născocit.136 Dar între timp împrejurările se schimbaseră foarte mult. Muncitorii de fabrică adoptaseră, mai ales după 1838, bill-ul de zece ore ca lozincă electorală în domeniul economic, aşa cum adoptaseră charter-ul ca lozincă în domeniul politic. Dar chiar şi o parte a fabricanţilor, şi anume aceia care îşi organizaseră întreprinderile în conformitate cu legea din 1833, adresară parlamentului memorii peste memorii cu privire la “concurenţa” imorală a” fraţilor ipocriţi”, cărora îndrăzneala mai mare sau împrejurările locale mai favorabile le îngăduiau să violeze legea. În afară de aceasta, oricât şi-ar fi permis fabricantul izolat să lase frâu liber vechii sale rapacităţi, purtătorii de cuvânt şi conducătorii politici ai clasei fabricanţilor impuseră o altă atitudine şi un alt limbaj faţă de muncitori. Ei deschiseseră campania pentru abrogarea legilor cerealelor şi, pentru a obţine victoria, le trebuia ajutorul muncitorilor!
287

Ei promiseră deci nu numai o pâine de două ori mai mare, ci şi adoptarea bill-ului de zece ore în imperiul milenar al free trade-ului.137 Cu atât mai puţin puteau ei combate o măsură care nu urma decât să transforme legea din 1833 în realitate. În fine, tory-ii, loviţi în interesul lor cel mai sfânt, renta funciară, tunară cu filantropică indignare împotriva «practicilor infame»138 ale adversarilor lor. Aşa se născu legea industrială adiţională din 7 iunie 1844, care intră în vigoare la 10 septembrie 1844. Ea grupează o nouă categorie de muncitori printre cei protejaţi, şi anume femeile mai mari de 18 ani. Ele au fost asimilate în toate privinţele persoanelor tinere, reducându-li-se timpul de muncă la 12 ore, interzicându-li-se munca de noapte etc. Pentru prima oară legiuitorul se văzu deci silit să controleze în mod direct şi oficial şi munca unor majori. În raportul industrial din 1844— 45 se spune în mod ironic: «Nu a ajuns la cunoştinţa noastră niciun singur caz în care femei majore ar fi protestat împotriva acestei încălcări a drepturilor lor.» 139 Munca copiilor sub 13 ani a fost redusă la 61/2 ore, iar în anumite condiţiuni, la 7 ore pe zi.140 Pentru a înlătura abuzurile falsului “sistem de releuri”, legea conţinea, între altele, următoarele dispoziţiuni de amănunt importante: “Pentru copii şi persoane tinere, ziua de muncă se va socoti începută din acel moment în care vreun copil sau vreo persoană tânără începe să lucreze dimineaţa în fabrică.” Astfel că dacă A începe, de exemplu, munca la ora 8 dimineaţa, iar B la ora 10, ziua de muncă se va termina şi pentru B la aceeaşi oră ca şi pentru A. Începutul zilei de muncă va fi indicat cu ajutorul unui ceas public de exemplu, ceasul de la cea mai apropiată staţiune de cale ferată, după care urmează să se conducă clopotul fabricii. Fabricantul este obligat să afişeze un anunţ tipărit cu litere mari, care să indice începutul, sfârşitul şi pauzele zilei de muncă. Copiii care îşi încep munca dimineaţa înainte de ora 12 nu mai pot fi întrebuinţaţi după ora 1 d. a. Echipa de după masă trebuie deci să fie compusă din alţi copii decât cea de dimineaţă. Cele 11/2 ore pentru masă trebuie acordate tuturor muncitorilor protejaţi la aceleaşi ore din zi, cel puţin o oră înainte de ora 3 d. a. Copiii şi persoanele tinere nu pot fi întrebuinţaţi mai mult de 5 ore înainte de ora 1 d.a., dacă nu li se acordă o întrerupere de cel puţin o jumătate de oră pentru masă. Copiii, persoanele tinere şi femeile nu au voie să rămână în timpul meselor în
288

niciuna din încăperile fabricii în care are loc vreun proces de muncă etc. S-a văzut că aceste dispoziţiuni minuţioase, care reglementează perioadele, limitele şi întreruperile muncii într-un mod atât de uniform, după sunetul clopotului, ca la armată, nu erau nicidecum produsul vreunei fantezii parlamentare. Ele se născură în mod treptat din împrejurări, ca legi naturale ale modului modern de producţie. Formularea lor, recunoaşterea lor oficială şi sancţionarea lor de către puterea statului au fost rezultatul unor lupte de clasă îndelungate. Unul din primele lor rezultate a fost faptul că practica a supus aceloraşi limitări şi ziua de muncă a muncitorilor adulţi de sex bărbătesc, întrucât în majoritatea proceselor de producţie cooperarea copiilor, a persoanelor tinere şi a femeilor cu adulţii este indispensabilă în general, în perioada 1844—47 a fost deci în vigoare peste tot şi în mod uniform ziua de muncă de 12 ore în toate ramurile de industrie supuse legislaţiei industriale. Fabricanţii n-au admis însă acest “progres” fără a-l compensa printr-un “regres”. În urma propunerii lor, Camera Comunelor reduse vârsta minimă a copiilor care urmau să fie prelucraţi, de la 9 la 8 ani, pentru a asigura capitalului «aprovizionarea adiţională cu copii de fabrică», la care avea dreptul după legea divină şi după cea pământească.141 Anii 1846—47 fac epocă în istoria economică a Angliei, abolirea legilor cerealelor, desfiinţarea taxelor vamale de import asupra bumbacului şi a altor materii prime, liberul-schimb declarat stea conducătoare a operei legislative, într-un cuvânt, începea imperiul de o mie de ani. Pe de altă parte, mişcarea chartiştilor şi agitaţia pentru ziua de zece ore îşi atinseră apogeul în anii aceia. Ele găsiră aliaţi în tory-ii setoşi de răzbunare, în ciuda opoziţiei fanatice a armatei liberschimbiste în frunte cu Bright şi Cobden, care îşi călcase cuvântul, mult disputatul bill de zece ore trecu prin parlament. Noua lege industrială din 8 iunie 1847 stabili că la 1 iulie 1847 avea să intervină o reducere provizorie a zilei de muncă pentru “persoanele tinere” (de la 13 până la 18 ani) şi pentru toate muncitoarele la 11 ore, iar la 1 mai 1848 limitarea definitivă la 10 ore. În ce priveşte restul, legea nu era decât o completare cu caracter de amendament a legilor din 1833 şi 1844.
289

Capitalul întreprinse o campanie preliminară pentru a împiedica aplicarea integrală a legii la 1 mai 1848, şi anume muncitorii înşişi — învăţaţi de o pretinsă experienţă a lor — urmau să fie aceia care să ajute la distrugerea propriei lor opere. Momentul a fost ales cu dibăcie. “Trebuie să ne amintim că în urma crizei îngrozitoare din 1846—47, printre muncitorii de fabrică a bântuit o mizerie extraordinară, întrucât multe fabrici nu lucrau decât un timp redus, iar altele nu lucrau deloc. Un număr imens de muncitori se găseau din această cauză într-o situaţie din cele mai dificile, mulţi aveau datorii. Se putea deci presupune cu oarecare siguranţă că ei vor prefera timpul mai îndelungat de muncă pentru a-şi putea recupera pierderile suferite, fie plătindu-şi datoriile, fie scoţându-şi mobila de la muntele de pietate, fie înlocuind obiectele vândute cu altele noi, sau cumpărând îmbrăcăminte nouă pentru ei şi pentru familiile lor.” 142 Domnii fabricanţi au încercat să majoreze efectul natural al acestor împrejurări printr-o reducere generală a salariilor cu 10 la sută, aceasta, aşa zicând, ca inaugurare a noii ere a liberului-schimb. Urmară apoi alte reduceri, cu 81/3 la sută, odată cu reducerea zilei de muncă la 11 ore, şi cu dublul acestui procent, atunci când ea a fost redusă definitiv la 10 ore. Prin urmare, oriunde permiteau întrucâtva împrejurările, salariile au fost reduse cu cel puţin 25 la sută.143 Sub auspicii atât de favorabil pregătite, începu printre muncitori agitaţia pentru abrogarea legii din 1847. Inspiratorii acestei agitaţii nu se dădură înapoi nici de la întrebuinţarea înşelăciunii, a ademenirii sau a ameninţării. Totul a fost însă în zadar. Cu privire la jumătatea de duzină de petiţii în care muncitorii erau puşi să se plângă «de oprimarea căreia îi sunt supuşi prin această lege», înşişi petiţionarii, interogaţi personal, au declarat că au fost forţaţi să semneze. «Suntem oprimaţi, însă de alţii, nu de legea industrială.» 144 Dar, dacă fabricanţii nu au reuşit să-i facă pe muncitori să vorbească în sensul dorit de ei, au vociferat în schimb ei înşişi cu atât mai tare, în presă şi în parlament, în numele muncitorilor. Ei i-au denunţat pe inspectorii de fabrici că ar fi nişte comisari ai Convenţiunii, care sacrifică fără milă pe nefericiţii muncitori ideilor lor fantastice despre îndreptarea lumii. Şi această manevră a dat greş. Inspectorul de fabrică Leonhard Horner a audiat, atât personal cât şi prin subinspectorii săi, un mare număr de martori în fabricile din Lancashire. Aproximativ 70 la sută dintre muncitorii interogaţi s-au
290

declarat pentru 10 ore, un procent cu mult mai redus pentru 11 ore şi o minoritate cu totul neînsemnată pentru vechile 12 ore.145 O altă manevră” amiabilă” a fost aceea de a pune pe muncitorii adulţi de sex bărbătesc la o muncă de 12 până la 15 ore şi de a înfăţişa apoi acest fapt ca cea mai bună expresie a dorinţelor izvorâte din inima proletariatului. Dar Leonhard Horner,” nemilosul” inspector de fabrică, îşi făcu şi aici datoria. Majoritatea celor ce lucrau peste timpul legal declarară că “ar prefera, fără îndoială, să muncească 10 ore în schimbul unui salariu mai redus, dar că acest lucru nu depinde de ei. Atâţia dintre ei sunt şomeri şi atâţia filatori sunt nevoiţi să lucreze ca simpli piecers [muncitori care leagă firul rupt], încât dacă ar refuza să lucreze peste timpul legal alţii le-ar lua imediat locul, aşa că pentru ei chestiunea se prezintă astfel: sau să lucreze peste timpul legal, sau să umble pe drumuri”.146 Campania preliminară a capitalului eşuase şi legea de 10 ore intră în vigoare la 1 mai 1848. Între timp însă eşecul partidului chartiştilor, ai cărui conducători fuseseră întemniţaţi şi a cărui organizaţie fusese distrusă, zdruncinase încrederea clasei muncitoare din Anglia în propriile sale forţe. Scurt timp după aceea, insurecţia din Iunie de la Paris şi înăbuşirea ei sângeroasă a unit, în Anglia ca şi în Europa continentală, toate fracţiunile claselor stăpânitoare, moşierii şi capitaliştii, lupii de la bursă şi negustorii, protecţioniştii şi liberschimbiştii, guvernul şi opoziţia, popii şi liber-cugetătorii, curvele tinere şi călugăriţele bătrâne într-o singură chemare pentru salvarea proprietăţii, a religiei, a familiei, a societăţii! Peste tot clasa muncitoare a fost proscrisă, anatemizată, supusă «legii suspecţilor» («lois des suspects»). Domnii fabricanţi nu aveau deci de ce să se jeneze. Ei porniră o revoltă deschisă nu numai împotriva legii de zece ore, dar şi împotriva întregii legislaţii, care, începând din 1833, încerca să frâneze întrucâtva stoarcerea liberă a forţei de muncă. Era o proslavery rebellion [o rebeliune în favoarea sclaviei] în miniatură, dusă timp de mai bine de doi ani, cu o cinică lipsă de scrupule şi cu o energie teroristă, ambele cu atât mai ieftine, cu cât capitalistul rebel nu risca nimic afară de pielea muncitorilor săi. Pentru a înţelege cele ce urmează, este necesar să ne reamintim că legile industriale din 1833, 1844 şi 1847 erau toate trei în vigoare, în
291

măsura în care una nu modifica pe cealaltă, că niciuna din ele nu limitează ziua de muncă a muncitorului de sex bărbătesc mai mare de 18 ani şi că, începând din 1833, perioada de 15 ore, de la ora 5 şi jumătate dimineaţa până la ora 8 şi jumătate seara, a rămas” ziua” legală, înăuntrul căreia abia urma să fie prestată munca, la început de 12 ore, iar mai târziu de 10 ore, a persoanelor tinere şi a femeilor, în condiţiunile prescrise. Fabricanţii începură pe alocuri să concedieze o parte, câteodată jumătate, din persoanele tinere şi din muncitoarele utilizate de ei şi restabiliră în schimb munca de noapte pentru muncitorii adulţi de sex bărbătesc, muncă ce aproape dispăruse. Legea de 10 ore, strigau ei, nu le lasă altă alternativă !147 A doua măsură se referea la întreruperile legale pentru masă. Să-i ascultăm pe inspectorii de fabrică. «De când numărul orelor de muncă a fost redus la 10, fabricanţii susţin, cu toate că ei nu-şi pun încă în practică părerea până la ultima consecinţă, că dacă se lucrează, de exemplu, de la ora 9 dimineaţa până la ora 7 seara, cerinţele legii ar fi satisfăcute prin aceea că ei ar acorda o oră pentru masă înainte de ora 9 dimineaţa, şi o jumătate de oră după ora 7 seara, adică 11/2 ore pentru masă. În unele cazuri ei acordă, în prezent, o jumătate de oră sau o oră întreagă pentru prânz, dar insistă în acelaşi timp asupra faptului că nu sunt nicidecum obligaţi să acorde vreo parte oarecare din cele 11/2 ore în cursul zilei de muncă de 10 ore.»148 Domnii fabricanţi susţineau deci că dispoziţiunile extrem de minuţioase ale legii din 1844 cu privire la timpul pentru masă nu le-ar acorda muncitorilor decât permisiunea de a mânca şi de a bea înainte de intrarea lor în fabrică şi după ieşirea lor din fabrică, adică la ei acasă! Şi de ce oare n-ar lua muncitorii prânzul înainte de ora 9 dimineaţa ? Dar juriştii coroanei deciseră că orele de masă prescrise «trebuie acordate în pauze care să se intercaleze în ziua efectivă de muncă şi că este ilegal să se pretindă o muncă de 10 ore neîntrerupte, de la ora 9 dimineaţa până la ora 7 seara».149 După aceste demonstraţiuni paşnice, capitalul îşi începu revolta printr-o măsură care corespundea literei legii din 1844 şi care era deci legală. E drept că legea din 1844 interzicea utilizarea, după ora 1 d. a., a copiilor între 8 şi 13 ani care fuseseră utilizaţi înainte de ora 12. Dar
292

ea nu reglementa în niciun fel munca de 61/2 ore a copiilor al căror timp de muncă începea la ora 12 sau mai târziu! Dacă munca lor începea la ora 12, copiii de 8 ani puteau deci să fie utilizaţi de la ora 12 la ora 1, o oră, de la ora 2 la ora 4 d. a., 2 ore, şi de la ora 5 până la ora 8 şi jumătate seara, 31/2 ore, în total deci cele 61/2 ore legale sau şi mai bine. Pentru a combina utilizarea lor cu munca muncitorilor adulţi de sex bărbătesc până la ora 8 şi jumătate seara, fabricanţii nu aveau decât să nu le dea de lucru înainte de ora 2 d. a., şi puteau să-i ţină apoi în fabrică până la ora 8 şi jumătate seara! “Se admite astăzi în mod expres că din cauza lăcomiei fabricanţilor, care doresc ca maşinile lor să lucreze mai mult de 10 ore, în Anglia s-a încetăţenit actualmente practica de a pune la muncă până la ora 8 şi jumătate seara copii de opt până la treisprezece ani de ambele sexe, împreună doar cu bărbaţii adulţi, după îndepărtarea din fabrică a tuturor persoanelor tinere şi a femeilor.”150 Muncitorii şi inspectorii de fabrică protestară din motive de igienă şi de morală. Dar capitalul răspunde: «Faptele mele pe capul meu! Cer dreptul meu! Executarea şi îndeplinirea înscrisului meu!» Într-adevăr, după datele statistice prezentate Camerei Comunelor la 15 Iulie 1850, 3.742 copii erau supuşi acestei «practici», cu toate protestele, în 275 de fabrici.151 Dar nici aceasta nu era destul! Ochiul ager al capitalistului descoperi că legea din 1844 prevede că dimineaţa munca de 5 ore nu este permisă decât cu o pauză de recreaţie de cel puţin 30 de minute, dar că legea nu prevede nimic asemănător pentru munca de după-amiază. Capitalistul ceru şi obţinu deci plăcerea nu numai de a ţine la muncă chinuitoare de la ora 2 până la ora 8 şi jumătate seara, fără întrerupere, nişte copii de 8 ani, dar de a-i ţine şi nemâncaţi! «Da, pieptul. Aşa sună înscrisul.»152 Dar această cramponare shylock-iană de litera legii din 1844, în măsura în care ea reglementează munca copiilor, nu avea decât să pregătească revolta deschisă împotriva acelei părţi a legii care reglementează munca «persoanelor tinere şi a femeilor». Ne amintim că scopul şi conţinutul principal al acelei legi fusese desfiinţarea «falsului sistem de releuri». Fabricanţii porniră revolta declarând pur şi simplu că
293

acele secţiuni ale legii din 1844, care interzic utilizarea în voie a persoanelor tinere şi a femeilor în diferite fracţiuni de timp mai scurte, alese de fabricant în cursul zilei de muncă de cincisprezece ore, ar fi «rămas relativ suportabile (comparatively harmless), atâta vreme cât timpul de muncă era limitat la 12 ore. Sub imperiul legii de zece ore ele ar reprezenta însă o nedreptate (hardship) insuportabilă.»153 Ei îi avizară deci cu tot calmul pe inspectori că vor trece peste litera legii şi vor reintroduce vechiul sistem.154 Şi aceasta în interesul muncitorilor rău sfătuiţi, “pentru a li se putea plăti salarii mai mari.” “Este singurul plan care ar permite menţinerea supremaţiei industriale a Marii Britanii sub imperiul legii de 10 ore.”155 «Se poate ca descoperirea infracţiunilor să fie oarecum dificilă în sistemul de releuri, dar ce înseamnă aceasta ? (what of that?) Este oare admisibil ca marile interese industriale ale ţării să fie tratate ca un lucru secundar, numai pentru a-i scuti pe inspectorii şi subinspectorii de fabrică de puţină trudă (some little trouble) în plus?»156 Toate aceste baliverne nu avură, bineînţeles, niciun efect. Inspectorii de fabrică interveniră pe calea justiţiei. În curând se abătu însă asupra ministrului de interne, Sir George Grey, o asemenea avalanşă de petiţii din partea fabricanţilor, că acesta, într-o circulară din 5 august 1848, dădu instrucţiuni inspectorilor ca «în general să nu intervină pentru motive de violare a literei legii, decât dacă se va dovedi că s-a abuzat de sistemul de releuri pentru ca să fie ţinute la muncă persoane tinere şi femei mai mult decât 10 ore». În urma acestor instrucţiuni inspectorul de fabrică J. Stuart permite aşa-zisul sistem de schimburi înăuntrul perioadei de 15 ore a zilei de muncă pentru întreaga Scoţie, unde în curând sistemul ajunse la aceeaşi înflorire ca şi înainte. Dimpotrivă, inspectorii de fabrică din Anglia declarară că ministrul nu are putere dictatorială pentru a suspenda legile şi continuară să intervină pe calea justiţiei împotriva rebelilor «proslavery». Ce foloseau însă acţiunile în justiţie dacă judecătoriile, dacă aşa-zişii county magistrales157 achitau? În aceste judecătorii domnii fabricanţi erau propriii lor judecători. Iată un exemplu. Un oarecare Eskrigge, filator de bumbac de la firma Kershaw, Leese et Co., înaintase inspectorului de fabrică al districtului său schema unui sistem de releuri proiectat pentru fabrica sa. Primind un răspuns negativ, el a rămas un
294

timp oarecare în pasivitate. Câteva luni mai târziu, un individ cu numele de Robinson, filator şi el, care, dacă nu era “Vineri” al lui Eskrigge, era totuşi un prieten sau o rudă a lui, a fost trimis în faţa judecătorilor de pace urbani (borough justices) din Stockport, pentru faptul de a fi pus în aplicare un plan de releuri identic cu acela născocit de Eskrigge. Completul de judecată era format din 4 judecători, dintre care 3 erau filatori de bumbac, cu inevitabilul Eskrigge în frunte. Eskrigge îl achită pe Robinson şi declară apoi că ceea ce este drept pentru Robinson, este drept şi pentru Eskrigge. Bazat pe propria lui hotărâre, care avea autoritate de lucru judecat, el introduse imediat sistemul în fabrica sa.158 De fapt, chiar compunerea acestor instanţe era o violare deschisă a legii.159 «Aceste farse judiciare», exclamă inspectorul Howell,” reclamă în mod imperios o remediere... Sau puneţi de acord legea cu aceste hotărâri, sau încredinţaţi-o unui tribunal mai integru, care să-şi pună de acord hotărârile cu legea... În toate cazurile de acest fel. Cât de mult îşi doreşte lumea un judecător plătit!” 160 Juriştii coroanei declarară că interpretarea pe care fabricanţii o dădeau legii din 1848* este absurdă, dar salvatorii societăţii nu se lăsară abătuţi din drumul lor.” După ce am încercat”, raportează Leonhard Horner, “să obţin aplicarea legii pornind 10 urmăriri în 7 ocoale judecătoreşti diferite, găsind sprijin din partea magistraţilor numai într-un singur caz... socotesc inutilă orice altă urmărire pentru violarea acestei legi. Acea parte a legii care a avut ca scop uniformizarea orelor de muncă... nu mai există la Lancashire. Nici eu, nici subagenţii mei nu dispunem de niciun mijloc pentru a ne convinge că în fabricile în care există aşa-zisul sistem de releuri nu se utilizează persoane tinere şi femei mai mult de 10 ore... La sfârşitul lui aprilie 1849, 118 fabrici din districtul meu lucrau după această metodă, şi în ultimul timp numărul lor creşte rapid. În general, ele lucrează în prezent 131/2 ore, de la ora 6 dimineaţa până la ora 7 şi jumătate seara, în unele cazuri şi 15 ore, de la ora 5 şi jumătate dimineaţa până la ora 8 şi jumătate seara.” 161 Încă din decembrie 1848, Leonhard Horner se afla în posesia unei liste de 65 fabricanţi şi 29 supraveghetori de fabrică, care declarau în mod unanim că niciun sistem de supraveghere nu poate împiedica în condiţiunile acestui sistem de releuri o muncă excesivă de cele mai mari proporţii.162 Aceiaşi copii şi aceleaşi persoane tinere erau mutate (shifted) când din
295

atelierul de filatură în cel de ţesătorie etc., când, în cursul aceloraşi 15 ore, dintr-o fabrică într-alta.163 Cum să controlezi un sistem care abuzează de cuvântul schimb, pentru a amesteca mâinile, asemănător cărţilor de joc, într-o serie nesfârşită de combinaţii şi pentru a modifica zilnic orele de muncă şi de odihnă ale diferiţilor indivizi în aşa fel, încât aceeaşi echipă completă de mâini nu lucrează niciodată împreună în acelaşi loc şi în acelaşi timp” !164 Dar făcând cu totul abstracţie de surmenarea reală, acest aşa-zis sistem de releuri era un produs al fanteziei capitalului, cum n-a întrecut-o niciodată Fourier în cele mai umoristice schiţe ale sale despre “courtes séances” [şedinţe scurte], numai că atracţia muncii este transformată aici în atracţia capitalului. Nu avem decât să aruncăm o privire asupra acelor scheme imaginate de fabricanţi pe care presa cumsecade le lăuda drept un model de «ceea ce poate îndeplini un grad rezonabil de grijă şi de metodă» («what a reasonable degree of care and method can accomplish»). Muncitorii erau împărţiţi uneori în 12 până la 15 categorii, care la rândul lor îşi schimbau mereu elementele lor componente. În decursul perioadei de 15 ore a zilei de muncă, capitalul îl atrăgea pe muncitor, ba pentru o jumătate de oră, ba pentru o oră, apoi îl respingea din nou, pentru ca după aceea să-l tragă din nou în fabrică şi să-l respingă din nou din ea, gonindu-l încoace şi încolo în frânturi răzleţe de timp şi fără a-l pierde din mână, până ce munca de 10 ore era îndeplinită. Ca pe o scenă de teatru, aceleaşi persoane trebuiau să-şi facă apariţia pe rând în diferitele scene ale diferitelor acte. Dar aşa cum actorul aparţine scenei tot timpul cât durează piesa, tot aşa şi muncitorii aparţineau acum fabricii timp de 15 ore, fără a se socoti timpul drumului spre fabrică şi spre casă. Orele de repaos se transformau astfel în ore de trândăvie forţată care-l mânau pe tânărul muncitor la cârciumă şi pe tânăra muncitoare la casa de toleranţă. Ori de câte ori capitalistul născocea — şi el născocea zilnic — vreo idee nouă pentru a-şi ţine maşinile în mers timp de 12 sau 15 ore, fără a-şi înmulţi personalul, muncitorul trebuia să-şi înghită mâncarea ba în cutare frântură de timp, ba în alta. Pe vremea agitaţiei pentru ziua de 10 ore, fabricanţii ţipaseră că plebea de muncitori petiţionează urmărind să obţină salariul a douăsprezece ore de muncă pentru zece ore de muncă. Acum ei întorseseră medalia. Ei plăteau salariul a zece ore de muncă, dispunând
296

timp de 12 şi 15 ore de forţele de muncă!165 Iată sâmburele chestiunii, iată cum aplicau fabricanţii legea de zece ore! Erau aceiaşi liber-schimbişti onctuoşi şi filantropi, care timp de 10 ani de zile, cât durase agitaţia împotriva legii cerealelor, le dovediseră muncitorilor până în cele mai mici amănunte că dacă importul de cereale va fi liber, va fi cu totul suficientă o muncă de zece ore pentru a-i îmbogăţi pe capitalişti, avându-se în vedere mijloacele industriei engleze.166 Revolta capitalului, care a durat doi ani, a fost în cele din urmă încoronată prin decizia uneia din cele patru curţi supreme de justiţie ale Angliei, Court of Exchequer, care într-o cauză adusă înaintea sa, stabili la 8 Februarie 1850, că fabricanţii lucrează într-adevar împotriva legii din 1844, dar că această lege conţine anumite cuvinte care o fac lipsită de sens. «Cu această decizie, legea de zece ore era abrogată.»167 Un mare număr de fabricanţi, care până acum se feriseră să aplice sistemul de releuri persoanelor tinere şi muncitoarelor, îl puseră acum în practică cu ambele mâini.168 Dar imediat după această victorie, în aparenţă definitivă, a capitalului, se produse un reviriment. Până acum muncitorii opuseseră o rezistenţă pasivă, ce-i drept neînduplecată şi reînnoită în fiecare zi. De astă dată ei protestară, la Lancashire şi Yorkshire, în meetinguri zgomotoase şi ameninţătoare. Pretinsa lege de zece ore nu este deci, spuneau ei, decât o simplă farsă, o înşelătorie parlamentară şi n-a avut niciodată existenţă reală! Inspectorii de fabrică avertizau cu insistenţă guvernul, arătând că antagonismul de clasă a ajuns la o încordare de necrezut. Chiar şi o parte dintre fabricanţi murmurau: «Din cauza hotărârilor contradictorii ale magistraţilor, domneşte o situaţie cu totul anormală şi anarhică. Alta e legea la Yorkshire, alta la Lancashire, alta într-o eparhie din Lancashire şi iarăşi alta în vecinătatea ei imediată. Fabricantul din oraşele mari poate să ocolească legea, cel de la ţară însă nu găseşte personalul necesar pentru sistemul de releuri şi cu atât mai puţin pentru deplasarea muncitorilor dintr-o fabrică în alta etc.» Şi exploatarea egală a forţei de muncă este doar primul din drepturile omului caracteristice capitalului. În aceste împrejurări se realiză un compromis între fabricanţi şi muncitori, consfinţit de Parlament în noua lege industrială adiţională din 5 august 1850. Ziua de muncă “a persoanelor tinere şi a femeilor” a
297

fost mărită, pentru primele 5 zile ale săptămânii, de la 10 ore la 101/2 ore, iar pentru ziua de sâmbătă ea a fost redusă la 71/2 ore. Munca urmează să fie prestată în perioada dintre ora 6 dimineaţa şi ora 6 seara,169 cu întreruperi de 11/2 ore pentru mese, care vor fi acordate în acelaşi timp pentru toţi şi în conformitate cu dispoziţiunile din 1844 etc. Cu aceasta, sistemul de releuri îşi găsise sfârşitul odată pentru întotdeauna.170 În ceea ce priveşte munca copiilor, rămase în vigoare legea din 1844. O categorie de fabricanţi îşi asigură şi de astă dată, ca şi înainte, drepturi senioriale speciale asupra copiilor de proletari. Erau fabricanţii de mătase. În anul 1833 ei ameninţară că «dacă li se răpeşte libertatea de a istovi copii de orice vârstă timp de zece ore pe zi, aceasta ar însemna să li se oprească fabricile» (If the liberty of working children of any age for 10 hours a day was taken away, it would stop their works). Le este imposibil, spuneau ei, să cumpere un număr suficient de copii mai mari de 13 ani. Şi astfel, ei obţinură privilegiul dorit. O cercetare ulterioară arătă că pretextul invocat de ei nu era decât o minciună sfruntată,171 ceea ce nu-i împiedică însă să-şi ţese mătasea timp de 10 ani, în fiecare zi câte 10 ore, din sângele copiilor mici, care pentru a-şi putea îndeplini munca trebuiau să stea în picioare pe scaune.172 Legea din 1844 le «răpea», ce-i drept, «libertatea» de a utiliza copii mai mici de 11 ani mai mult de 61/2 ore pe zi, dar le asigura privilegiul de a utiliza copii între 11 şi 13 ani timp de 10 ore pe zi şi desfiinţa învăţământul obligatoriu prescris pentru ceilalţi copii din fabrici. De data asta pretextul era următorul: «Fineţea ţesăturii cere o delicateţe deosebită a degetelor, care poate fi obţinută numai prin intrarea timpurie a copiilor în fabrică.»173 De dragul degetelor lor delicate, copiii erau sacrificaţi cu totul, aşa cum în sudul Rusiei vitele cornute sunt tăiate pentru a se obţine pielea şi seul. În fine, în 1850 privilegiul acordat în 1844 a fost limitat la răsucitoriile şi urzitoriile de mătase, dar, pentru a se acorda o compensaţie capitalului, căruia i se răpise «libertatea», timpul de muncă al copiilor între 11 şi 13 ani a fost urcat aici de la 10 ore la 101/2 ore. Pretextul: «Munca este mai uşoară în fabricile de mătase decât în celelalte fabrici şi nicidecum atât de vătămătoare sănătăţii.»174 O anchetă medicală oficială dovedi ulterior că, dimpotrivă, «coeficientul mediu de mortalitate este excepţional de urcat în districtele industriei mătăsii, iar
298

în ceea ce priveşte populaţia de sex feminin, el este chiar mai urcat decât în districtele industriei bumbacului din Lancashire».175 În ciuda protestelor inspectorilor de fabrică, repetate din jumătate în jumătate de an, abuzul continuă şi în prezent.176 Numai pentru «persoane tinere şi femei” legea din 1850 a transformat perioada de 15 ore, de la ora 5 şi jumătate dimineaţa până la ora 8 şi jumătate seara, într-o perioadă de 12 ore, de la ora 6 dimineaţa până la ora 6 seara. Prin urmare, nu şi pentru copii, care puteau şi acum să fie utilizaţi o jumătate de oră înainte de începerea acestei perioade şi 21/2 ore după terminarea ei, chiar dacă durata totală a muncii lor nu putea să întreacă 61/2 ore. În timpul dezbaterilor asupra legii, inspectorii de fabrică înaintară parlamentului o statistică asupra abuzurilor infame ce se făceau cu ajutorul acelei anomalii. În zadar însă. Intenţia nemărturisită era ca, în anii de prosperitate, ziua de muncă să fie mărită din nou, cu ajutorul copiilor, la 15 ore. Experienţa celor 3 ani următori arătă însă că asemenea tentativă trebuia să eşueze din cauza rezistenţei muncitorilor adulţi de sex bărbătesc.177 Din această cauză, legea din 1850 a fost în cele din urmă completată, în 1853, prin interzicerea “de a se utiliza copii dimineaţa înaintea persoanelor tinere şi a femeilor, şi seara după ele». De acum înainte, legea industrială din 1850 reglementa, cu puţine excepţii, ziua de muncă a tuturor muncitorilor din ramurile de industrie pe care le îmbrăţişa.178 De la promulgarea primei legi industriale trecuse o jumătate de secol.119 Prin “Printworks- Act” [legea imprimeriilor de stambă etc.] din 1845, legislaţia trecu pentru prima oară dincolo de sfera sa iniţială. Din fiecare rând al legii se vede cu câtă neplăcere a consimţit capitalul la această nouă «extravaganţă»! Legea reduce ziua de muncă pentru copiii între 8 ani şi 13 ani şi pentru femei la 16 ore, între orele 6 dimineaţa şi 10 seara, fără vreo întrerupere legală pentru masă. Muncitorii de sex bărbătesc, trecuţi de 13 ani, pot fi puşi la muncă după plac, ziua şi noaptea.180 Era un avort parlamentar.181 Cu toate acestea, principiul învinsese prin victoria repurtată în ramurile mari ale industriei, care sunt creaţia cea mai caracteristică a modului de producţie modern. Dezvoltarea lor miraculoasă din anii 1853—1860, care mergea mână în mână cu renaşterea fizică şi morală a muncitorilor din fabrici, izbea şi ochiul cel mai puţin ager. Înşişi
299

fabricanţii, cărora limitarea şi reglementarea legală a zilei de muncă le fusese smulsă bucată cu bucată într-un război civil de o jumătate de veac, se făleau acum cu contrastul dintre industriile lor şi ramurile de exploatare încă «libere».182 Fariseii «economiei politice» proclamară acum constatarea necesităţii unei reglementări legale a zilei de muncă drept descoperire nouă şi caracteristică a «ştiinţei» lor.183 Se înţelege uşor că, după ce fabricanţii admiseseră ceea ce nu puteau împiedica şi se împăcaseră cu noua stare de lucruri, puterea de rezistenţă a capitalului scăzu treptat-treptat, în timp ce puterea de atac a clasei muncitoare crescu, odată cu numărul aliaţilor ei din straturile sociale care nu erau direct interesate. De aici un progres relativ rapid, de la 1860 încoace. Boiangeriile şi albitoriile184 fură supuse legii industriale din 1850 în anul 1860, iar fabricile de dantele şi de ciorapi în 1861. În urma primului raport al «Comisiunii pentru munca copiilor» (1863), împărtăşiră aceeaşi soartă şi manufacturile tuturor articolelor de ceramică (nu numai olăriile), fabricile de chibrituri, focoase, cartuşe, tapete, catifea din bumbac (fustian cutting) şi o serie de operaţiuni numeroase, cuprinse sub denumirea de «finishing» (ultima apretură). În anul 1863, «albitoriile în aer liber»185 şi brutăriile au fost supuse unor legi speciale, dintre care prima interzice, între altele, munca de noapte (de la ora 8 seara până la ora 6 dimineaţa) pentru copii, persoane tinere şi femei, iar a doua, utilizarea calfelor de brutari sub 18 ani între orele 9 seara şi 5 dimineaţa. Asupra propunerilor ulterioare ale comisiei amintite, care ameninţă să desfiinţeze «libertatea» din toate ramurile importante ale industriei engleze, afară de agricultură, mine şi transporturi, vom reveni mai târziu.185a 7. Lupta pentru ziua normală de muncă. Influenţa legislaţiei industriale engleze asupra celorlalte ţări Cititorul îşi aminteşte că producerea de plusvaloare sau stoarcerea de supramuncă formează conţinutul şi scopul specific al producţiei capitaliste, abstracţie făcând de orice transformare a modului de producţie însuşi care ar rezulta eventual din subordonarea muncii faţă de capital. El îşi mai aminteşte că în punctul la care am ajuns până acum în expunerea noastră numai muncitorul independent, şi deci major din
300

punct de vedere legal, are raporturi contractuale, în calitate de vânzător de marfă, cu capitalistul. Dacă deci în schiţa noastră istorică rolul principal îl joacă pe de o parte industria modernă, pe de altă parte munca unor minori din punct de vedere fizic şi legal, pe cea dintâi nu am considerat-o decât ca o sferă specială a stoarcerii de muncă, iar pe cea de a doua ca un exemplu deosebit de izbitor al ei. Fără a anticipa însă asupra expunerilor ulterioare, vom spune că din simpla înşirare a faptelor istorice rezultă: În primul rând: în industriile care sunt mai întâi revoluţionate prin apă, aburi şi maşini, în aceste prime creaţiuni ale modului de producţie modern, în filaturile şi în ţesătoriile de bumbac, de lână, de in şi de mătase, este satisfăcută în primul rând tendinţa capitalului de a prelungi fără măsură şi fără scrupule ziua de muncă. Abia modul material de producţie schimbat şi raporturile sociale ale producătorilor schimbate în mod corespunzător,186 dau naştere mai întâi exceselor fără măsură şi provoacă apoi, ca o reacţiune, controlul societăţii, care limitează, reglementează şi uniformizează pe cale de lege ziua de muncă şi întreruperile ei. Acest control apare deci, în cursul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea doar ca o legislaţie excepţională.181 După ce cucerise teritoriul de baştină al noului mod de producţie, se văzu că nu numai multe alte ramuri ale producţiei intraseră în regimul de fabrică propriu-zis, dar şi că manufacturi cu metode de lucru mai mult sau mai puţin perimate, ca olăriile, sticlăriile etc., că meserii de modă veche, ca brutăriile, că în sfârşit, chiar şi aşa numita muncă la domiciliu, răzleaţă, cum e facerea cuielor etc.,188 căzuseră de mult pradă exploatării capitaliste, în aceeaşi măsură ca şi fabrica. Legislaţia a fost astfel nevoită să dezbrace treptat-treptat caracterul ei de legislaţie excepţională, sau acolo unde procedează ca în Anglia, după metoda cazuistică romană, să considere, după plac, drept fabrică (factory) orice casă în care se lucrează.189 În al doilea rând: istoria reglementării zilei de muncă în unele ramuri de producţie, în altele lupta care se mai dă şi astăzi pentru această reglementare, dovedesc până la evidenţă că, pe o treaptă anumită de maturitate a producţiei capitaliste, muncitorul izolat, muncitorul ca vânzător «liber» al forţei sale de muncă, este învins fără posibilitate de rezistenţă. Instituirea zilei normale de muncă este deci produsul unui
301

război civil îndelungat, mai mult sau mai puţin ascuns, între clasa capitaliştilor şi clasa muncitoare. Întrucât lupta se deschide în sfera industriei moderne, ea izbucneşte mai întâi în patria acestei industrii, în Anglia.190 Muncitorii de fabrică englezi au fost campionii nu numai ai clasei muncitoare engleze, dar ai întregii clase muncitoare moderne, după cum şi teoreticienii lor au fost primii care au început lupta împotriva teoriei capitalului.191 Iată de ce filosoful de fabrică Ure denunţă ca o ruşine de neşters a clasei muncitoare din Anglia faptul că a înscris pe stindardul său «sclavia legilor industriale», în timp ce capitalul luptă bărbăteşte pentru «libertatea deplină a muncii».192 Franţa şchiopătează încet în urma Angliei. Trebuia să izbucnească Revoluţia din Februarie, ca să se nască legea de douăsprezece ore,193 care este mult mai imperfectă decât originalul ei englez. Totuşi, metoda revoluţionară franceză îşi manifestă avantajele sale caracteristice. Dintr-o singură lovitură ea dictează tuturor atelierelor şi fabricilor, fără deosebire, aceeaşi limită a zilei de muncă, în timp ce legislaţia engleză cedează, împotriva voinţei sale, ba într-un punct, ba într-altul, supunându-se presiunii împrejurărilor, şi este pe calea cea mai bună de a da naştere unor noi surse de încurcături juridice.194 Pe de altă parte, legea franceză proclamă ca un principiu ceea ce în Anglia a fost obţinut prin luptă numai pentru copii, minori şi femei şi ceea ce abia acum este reclamat ca un drept de ordin general. 195 În Statele Unite ale Americii de Nord orice mişcare muncitorească independentă a rămas paralizată, atâta timp cât sclavia desfigura o parte a republicii. Munca în pielea albă nu se poate emancipa acolo unde munca în pielea neagră este stigmatizată. Dar din moartea sclaviei răsări imediat o viaţă nouă, întinerită. Primul fruct al războiului civil a fost agitaţia pentru ziua de opt ore, care a străbătut ţara cu viteza locomotivei, de la Oceanul Atlantic la cel Pacific, din Noua Anglie până în California. Congresul general muncitoresc de la Baltimore (16 august 1866) declară: «Primul şi marele imperativ al momentului de faţă, având ca scop eliberarea muncii de sclavia capitalistă în această ţară, este adoptarea unei legi prin care ziua de 8 ore să fie declarată zi normală de muncă pentru toate Statele Uniunii americane. Suntem hotărâţi să punem în cumpănă toată forţa noastră până ce acest rezultat glorios va fi atins.»196 În acelaşi timp (începutul
302

lui septembrie 1866), «Congresul Muncitoresc Internaţional» de la Geneva [Congresul Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor] hotărî, în urma propunerii Consiliului General de la Londra: «Declarăm că limitarea zilei de muncă este o condiţie preliminară, fără de care toate celelalte sforţări pentru emancipare trebuie să eşueze... Propunem 8 ore de muncă drept limită legală a zilei de muncă.» Aşa pecetluieşte, de ambele părţi ale oceanului, mişcarea muncitorească, născută în mod spontan din chiar raporturile de producţie, cuvintele inspectorului de fabrică englez R. J. Saunders: «Nu se vor putea lua niciodată, cu oarecare şanse de succes, măsuri noi pentru reformarea societăţii, dacă nu se limitează în prealabil ziua de muncă şi dacă nu se impune respectarea strictă a limitei prescrise.»197 Trebuie să recunoaştem că muncitorul nostru iese din procesul de producţie altfel decât a intrat în el. În calitate de posesor al mărfii «forţă de muncă», el a întâlnit pe piaţă alţi posesori de marfă, s-a întâlnit posesor de marfă cu posesor de marfă. Contractul prin care îi vindea capitalistului forţa sa de muncă a dovedit, aşa zicând, negru pe alb, că el dispune liber de persoana sa. După ce târgul a fost încheiat, se descoperă că el «n-a fost un agent liber», că timpul pentru a cărui durată el este liber să-şi vândă forţa de muncă, este timpul pentru a cărui durată el este silit să o vândă,198 că de fapt vampirul care îl suge nu-i dă drumul, «atâta timp cât mai există un muşchi, un tendon, o picătură de sânge, pe care să le stoarcă».199 Drept «apărare» împotriva şarpelui care îi chinuieşte,* muncitorii trebuie să-şi strângă rândurile şi să impună, ca şi clasă, o lege edictată de stat, un impediment social uriaş, care să-i împiedice pe ei înşişi să se vândă pe sine împreună cu progenitura lor, printr-un contract voluntar cu capitalul, la moarte sigură şi la sclavie.200 Locul pomposului catalog al «drepturilor inalienabile ale omului» îl ia modesta Magna Charta a zilei de muncă limitate prin lege, care «lămureşte, în fine, când se termină timpul pe care-l vinde muncitorul şi când începe timpul care îi aparţine lui însuşi».201 Quantum mutatus ab illo! [Ce mare transformare!]

303

«O zi de muncă este o mărime nedeterminată; ea poate fi lungă sau scurtă.» (“An Essay on Trade and Commerce, containing Observations on Taxation etc.”, Londra 1770, pag. 73.) 36 Această întrebare este infinit mai însemnată decât celebra întrebare adresată de Sir Robert Peel Camerei de Comerţ din Birmingham: “What is a pound ?” [Ce este o liră?], o întrebare care a putut fi pusă numai pentru că Peel nu ştia mai mult despre natura banilor decât aşa-zişii “little shilling men” [oameni ai şilingului mic] din Birmingham, * Limită extremă (Thule — insulă legendară în Nord). — N. T. 37 «Este sarcina capitalistului de a obţine cu capitalul cheltuit o cantitate cât mai mare de muncă.» («D'obtenir du capital dépensé la plus forte somme de travail possible.» ) (J. R. Courcelle-Seneuil: «Traité théorique et pratique des entreprises industrielles», ediţia a 2-a, Paris 1857, pag. 62.) 38 «Pierderea unei ore de muncă pe zi reprezintă o pierdere enormă pentru un stat comercial.» “ Consumul bunurilor de lux este foarte mare la sărăcimea muncitoare din acest Regat; mai ales la plebea din manufacturi; dar cu această ocazie ei îşi consumă şi timpul un consum care este mai periculos decât orice.” (“An Essay on Trade and Commerce etc.”, Londra 1770, pag. 153.) 39 ” Dacă muncitorul liber se odihneşte o clipă, economia hapsână, care-l urmăreşte cu ochi neliniştiţi, pretinde că el o fură.” (N. Linguet: «Théorie des Lois Civiles etc.», Londra 1767, vol. II, pag. 466.) 40 În timpul marii greve din 1860—1861 a builder-ilor londonezi [lucrători din construcţii], care cereau reducerea zilei de muncă la 9 ore, comitetul lor a publicat o declaraţie care se apropie foarte mult de pledoaria muncitorului nostru. Declaraţia face o aluzie ironică la faptul că cel mai avid dintre «building masters» [antreprenorii de construcţia — un oarecare Sir M. Peto — ar avea «reputaţie de sfânt». (Acest Peto a avut după 1867 acelaşi sfârşit ca şi Strouβberg!). 41 “Acei care muncesc... întreţin în realitate atât pe pensionarii cărora li se zice bogaţi, cât şi pe ei înşişi.” (Edmund Burke: «Thoughts and Details on Scarcity», Londra, 1800, pag. 2.) 42 Într-un mod foarte naiv, Niebuhr remarcă în lucrarea sa “Römische Geschichte”: «Nu putem tăgădui că opere de felul celor din Etruscia, ale căror ruine provoacă uimire, presupun, în statele mici(!), existenţa stăpânilor şi a robilor.» Sismondi, mult mai profund, spunea că “dantelele de Bruxelles” presupun existenţa patronilor şi a slugilor salariate. 43 “Nu poţi să-i priveşti pe aceşti nenorociţi (din minele de aur situate între Egipt, Etiopia şi Arabia), care nu au măcar posibilitatea să-şi cureţe trupul şi să-şi acopere goliciunea, fără să deplângi soarta lor jalnică. Căci aici nu există indulgenţă şi cruţare pentru cei bolnavi, pentru cei slabi, pentru bătrâni, pentru slăbiciunea femeilor. Mânaţi de lovituri, toţi trebuie să muncească în continuu, până ce moartea pune capăt suferinţelor şi mizeriei lor.” (Diodorus Siculus: «Biblioteca Istorică», cartea a 3-a, cap. 13 [pag. 260].) 44 Cele ce urmează se referă la situaţia din provinciile româneşti, aşa cum exista înainte de schimbarea intervenită după războiul Crimeii. 44a (Notă la ediţia a 3-a. — Lucrul acesta este valabil şi pentru Germania, în special)

35

NOTE:

304

pentru Prusia de la răsărit de Elba. În secolul al XV-lea ţăranul german era aproape în tot locul supus anumitor prestaţiuni în produse şi în muncă, dar de altfel el era, cel puţin în fapt, un om liber. Coloniştii germani din Brandenburg, Pomerania, Silezia şi Prusia Orientală erau chiar recunoscuţi de drept ca oameni liberi. Victoria nobilimii în războiul ţărănesc a pus capăt acestei situaţiuni. Nu numai ţăranii învinşi din Germania de sud deveniră din nou şerbi. Încă de pe la mijlocul secolului al XVI-lea ţăranii din Prusia Orientală, Brandenburg, Pomerania, Silezia şi în curând şi cei din Schleswig-Holstein sunt reduşi din starea de ţărani liberi la aceea de şerbi. (Maurer: «Fronhöfe”, vol. IV.— Meitzen: “Der Boden des preussischen Staats”. — Hanssen: «Leibeigenschaft în Schleswig-Holstein».) — F. E.) * Româneşte în original. — N. T. ** Eroare evidentă. Se va citi 56. — N. T 45 Alte detalii se găsesc la E. Regnault: “Histoire politique et sociale des Principautés Danubiennes”, Paris 1855 [pag. 303, 321 şi urm.]. 46 “În general, în anumite limite, este un semn de prosperitate a fiinţelor organice dacă ele trec de mărimea mijlocie a speciei lor. În ceea ce priveşte omul, statura sa se micşorează dacă dezvoltarea sa este împiedecată fie de împrejurări de ordin fizic, fie de împrejurări de ordin social. În toate ţările europene în care există sistemul conscripţiei, s-a micşorat, de la introducerea ei, atât statura medie a bărbaţilor adulţi, cât şi în general aptitudinea lor pentru serviciul militar. Înainte de Revoluţie (1789), statura minimă pentru infanterist era, în Franţa, de 165 centimetri; în 1818 (legea din 10 martie) ea era de 157, iar după legea din 21 Martie 1832 ea era de 156 centimetri; în medie au fost găsiţi inapţi, în Franţa, din cauza staturii prea mici sau a unor defecte fizice, mai mult de jumătate. În Saxonia statura reglementară era în 1780 de 178 centimetri; în prezent ea e de 155. În Prusia ea este de 157. Din datele publicate de Dr. Meyer în „Bayrische Zeitung” din 9 Mai 1862, rezultă că, în Prusia, într-o medie care îmbrăţişează 9 ani de zile, din 1.000 de recrutaţi, 716 au fost inapţi pentru serviciul militar: 317 din cauza staturii insuficiente şi 399 din cauză de defecte fizice... în anul 1858, oraşul Berlin nu a putut prezenta contingentul său de completare; lipseau 156 de oameni.” (J. v. Liebig: «Die Chemie în ihrer Anwendung auf Agrikultur und Physiologie», 1862, ediţia a 7-a, vol. I, pag. 117, 118.) 47 Istoria legii industriale din 1850 urmează în cursul acestui capitol! 48 Perioada de la începutul marii industrii din Anglia până în 1845 o ating doar în mod incidental şi-i recomand în această privinţă cititorului cartea: “Die Lage der arbeitenden Klasse în England”, de Friedrich Engels, Leipzig 1845. Cât de adânc a pătruns Engels spiritul modului de producţie capitalist, arată aşa numitele Factory Reports şi Reports on Mines [rapoarte industriale, rapoarte asupra minelor] etc., apărute din 1845 încoace, pe de altă parte, caracterul minunat al descrierilor de detaliu pe care le face e pus în evidenţă chiar şi de cea mai superficială comparaţie între scrierea sa şi rapoartele oficiale publicate cu 18 până la 20 de ani mai târziu de «Children's Employment Commission» [Comisiunea pentru anchetarea muncii copiilor] (1863-1867). Într-adevăr aceste rapoarte se referă la ramuri ale industriei în care legislaţia industrială nu fusese încă introdusă până în 1862 şi în care, în parte, ea nu este introdusă nici până în prezent. În aceste cazuri, situaţiile descrise de Engels n-au suferit deci modificări, mari sau mici, impuse din afară. Exemplele mele le iau mai ales din perioada comerţului liber de după

305

1848, din acea epocă paradisiacă despre care comis-voiajorii guralivi şi lipsiţi de spirit ştiinţific ai liberului-schimb le şoptesc [vorfauchen, aluzie la economistul vulgar german Julius Faucher. — N. T.] germanilor atâtea minunăţii. De altfel, Anglia figurează aici pe primul plan, numai pentru că ea reprezintă în mod clasic producţia capitalistă şi pentru că ea singură dispune de o statistică oficială continuă asupra domeniului pe care îl tratăm. 49 “Suggestions etc. by Mr. L. Horner, Inspector of Factories”, în: “Factories Regulation Act. Ordered by the House of Commons to be printed 9 Aug. 1859”, pag. 4, 5. 50 “Reports of the Insp. of Fact. 31st Oct. 1856”, pag. 35. 51 “Reports etc. 30th April 1858”, pag. 9. 52 ibid., pag. 43. 53 ibid., pag. 25. 54 “Reports etc. for the half year ending 30th April 1861.” (Vezi Apendicele Nr. 2: “Reports etc. 31st. Oct. 1862”, pag. 7, 52, 53.) Infracţiunile se înmulţesc din a 2-a jumătate a anului 1863. (Comp. “Reports etc. ending 31st. Oct. 1863”, pag. 7.) 55 “Reports etc. 3 1st. Oct. 1860”, pag. 23. Fanatismul cu care “mâinile de fabrică” se opun, după declaraţiile făcute de fabricanţi în faţa justiţiei, oricărei întreruperi a muncii din fabrică, rezultă din următoarea întâmplare curioasă: La începutul lunii iunie 1836 judecătorii de pace din Dewsbury (Yorkshire) primiră mai multe denunţuri, după care proprietarii a 8 fabrici mari din apropierea localităţii Batley ar fi violat legea industrială. Câţiva din aceşti domni au fost acuzaţi de a fi ţinut la muncă 5 băieţi, între 12 şi 15 ani, din ziua de vineri, ora 6 dimineaţa, până a doua zi, sâmbătă, la ora 4 p. m., fără a le acorda vreun repaos decât pentru mâncare şi o oră de somn la miezul nopţii. Copiii aceştia au fost siliţi să muncească, fără odihnă, timp de 30 ore, în aşa numitul «shoddyhole” [beciul zdrenţelor], cum i se spune văgăunii în care se rup zdrenţele de lână şi în care un nor des de praf, de scamă etc. sileşte chiar şi pe lucrătorul adult să-şi lege mereu gura cu batista pentru a-şi apăra plămânii! Domnii acuzaţi dădură declaraţia solemnă — în calitate de quakeri, ei erau nişte oameni prea habotnici ca să depună jurământul — că în marea lor milostenie ei le-ar fi permis acestor copii nenorociţi să doarmă 4 ore, dar că încăpăţânaţii de copii n-ar fi vrut în niciun chip să meargă la culcare! Domnii quakeri au fost condamnaţi la o amendă de 20 l. st. Dryden a avut previziunea acestor quakeri: «O vulpe, de făţărnicie plină. Se temea să jure, dar ştia să mintă ca un diavol, Privea ca 'n post, chiorându-se pioasă, Şi nu îndrăznea să cadă în păcat, fără ca să-şi facă rugăciunea.» 56 “Reports etc. 31st. Oct. 1856”, pag. 34. 57 ibid., pag. 35. 58 ibid., pag. 48. 59 ibid. 60 ibid. 61 ibid. 62 “Moments are the elements of profit.” (“Reports of the Insp. etc. 30th April 1860”, pag. 56.) 63 Expresia este încetăţenită, în mod oficial, atât în interiorul fabricii, cât şi în rapoartele industriale.

306

64 “Lăcomia proprietarilor de fabrică, ale căror cruzimi comise în goana după câştig cu greu au fost întrecute de cele pe care le-au făptuit spaniolii cu ocazia cuceririi Americii în goana lor după aur.” (John Wade:” History of the Middle and Working Classes”, ediţia a 3-a, Londra 1833, pag. 114.) Partea teoretică a acestei cărţi, un fel de tratat succint de economie politică, conţine unele lucruri originale pentru vremea aceea, de exemplu cu privire la crizele comerciale. Partea istorică este un plagiat neruşinat al lucrării lui Sir M. Eden: “History of the Poor”, Londra 1799. 65 London “Daily Telegraph” din 17 Ianuarie 1860. 66 Comp. Engels:” Die Lage etc.”, pag. 249—51. 67 “Children's Employment Commission. First Report etc. 1863”, Evidence, pag. 16, 19, 18. 68 «Public Health. 3rd Report etc.», pag. 102, 104, 105. 69 “Children's Employment Commission. 1863”, pag. 24, 22, si XL 70 ibid., pag. XLVII. 71 ibid., pag. LIV. 72 Acest timp suplimentar nu trebuie înţeles drept timp de muncă suplimentar în sensul nostru. Domnii privesc munca de 101/2 ore drept zi de muncă normală, care cuprinde deci şi supramunca normală. După aceea începe «timpul suplimentar», care se plăteşte ceva mai bine. Se va vedea mai târziu, cu altă ocazie, că folosirea forţei de muncă în cursul aşa zisei zile normale de muncă se plăteşte sub valoarea ei, astfel că «timpul suplimentar» nu este decât un truc al capitaliştilor pentru a stoarce mai multă «supramuncă», ceea ce este cazul, de altfel, şi atunci când forţa de muncă utilizată în cursul «zilei normale» se plăteşte într-adevăr în mod integral. 73 “Children's Employment Commission. 1863”, Evidence, pag. 123, 124, 125, 140 şi LIV. 74 Piatra acră, în formă de praf sau amestecată cu sare, este un articol obişnuit în comerţ purtând denumirea semnificativă de” baker's stuff” [material de brutărie]. * Liber-schimbist. — N. T. 75 Se ştie că funinginea este o formă foarte concentrată a carbonului şi constituie un îngrăşământ pe care homarii capitalişti îl vând arendaşilor englezi. În 1862, “juryman”-ii [juraţii] britanici aveau să decidă, într-un proces, dacă funinginea care a fost amestecată fără ştirea cumpărătorului cu 90% praf şi nisip este funingine “veritabilă” în sens “comercial”, sau funingine “falsificată” în sensul “legii”.” “Amicii comerţului” deciseră că este funingine comercială «veritabilă», respingând acţiunea arendaşului, care a mai fost obligat şi la plata cheltuielilor de judecată. 76 Chimistul francez Chevallier, într-o lucrare despre «les sophistifications» [falsificările} de mărfuri, enumera pentru multe din cele peste 600 articole pe care le trece în revistă, câte 10, 20, 30 metode diferite de falsificare. El adaugă că nu cunoaşte toate metodele şi că nu menţionează pe toate pe care le cunoaşte. Pentru zahăr el indică 6 metode de falsificare, pentru ulei 9, pentru unt 10, pentru sare 12, pentru lapte 19, pentru pâine 20, pentru spirt 23, pentru făină 24, pentru ciocolată 28, pentru vin 30, pentru cafea 32 etc. Dar nici bunul Dumnezeu nu scapă de această soartă. (Vezi Rouard de Card: «De la falsification des substances sacramentales», Paris 1856.) 77 “Report etc. relating to the Grievances complained of by the Journeymen Bakers etc.” Londra 1852 şi “Second Report etc.”, Londra 1863.

307

ibid., «First Report etc.”, pag. VI. ibid., pag. LXXI. 80 George Read: “The History of Baking”, Londra 1848, pag. 16. 81 “Report (First) etc. Evidence.” Depoziţia «full priced baker» -ului Cheeseman, pag. 108 82 George Read, ibid. încă la sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului ai XVIII-lea, «factor» -ii (agenţii), care se vârau în toate meseriile posibile, erau denunţaţi ca “public nuisances” [periculoşi pentru societate]. Astfel, de pildă, la întrunirea trimestrială a judecătorilor de pace din comitatul Somerset, Grand Jury [Curtea cu juri] redacta un” presentment” [memoriu] adresat Camerei Comunelor, în care se spune între altele “că aceşti agenţi ai Blackwell Hall-ului sunt o calamitate publică, păgubind comerţul de postav; ei trebuie deci reprimaţi ca elemente dăunătoare”. (“The Case of our English Wool etc.”, Londra 1685, pag, 6, 7.) 83 “First Report etc.”, pag. VIII. 84 Report of Committee on the Baking Trade in Ireland for 1861. 85 ibid. 86 Meeting public al muncitorilor agricoli în Lasswade, lângă Glasgow, la 5 Ianuarie 1866. (Vezi: “Workman's Advocate” din 13 Ianuarie 1866.) înfiinţarea, la sfârşitul anului 1865, a unui trade-union al muncitorilor agricoli, intervenită mai întâi în Scoţia, este un eveniment istoric. În unul din districtele agricole cele mai oprimate ale Angliei, la Buckinghamshire, muncitorii salariaţi organizară, în Martie 1867, o grevă de mari proporţii pentru ridicarea salariului săptămânal de la 9—10 şilingi la 12 şilingi. — (Din cele de mai sus se poate vedea că mişcarea proletariatului agricol englez, înăbuşită cu desăvârşire prin reprimarea, după 1830, a demonstraţiilor sale violente şi mai ales prin introducerea noii legi a săracilor, reîncepe în deceniul al şaptelea, pentru ca, în cele din urmă, să capete importanţă epocală în 1872. În volumul II voi reveni asupra acestui lucru, precum şi asupra Cărţilor Albastre cu privire la situaţia muncitorilor agricoli englezi, apărute din 1867 încoace. Adaos a ediţia a 3-a.) 87 “Reynolds’ Paper”, Ianuarie 1866. Săptămână cu săptămână acelaşi hebdomadar publică imediat după aceea, sub «sensational headings» [titluri senzaţionale] ca «Fearful and fatal accidents» [Accidente groaznice şi fatale], «Appalling tragedies» [Tragedii îngrozitoare] etc., o listă întreagă de noi catastrofe feroviare. La acestea, un muncitor de la linia North Stafford răspunde: «Oricine cunoaşte urmările ce pot fi provocate de slăbirea, chiar pentru o singură clipă, a atenţiei maşinistului şi a fochistului. Şi cum ar putea să fie altfel, când munca se prelungeşte fără nicio măsură, pe vreme oricât de rea, fără întrerupere şi fără odihnă? Să luăm drept exemplu un caz care se întâmplă zilnic. Lunea trecută un fochist şi-a început munca dis de dimineaţă. El şi-a încheiat-o după 14 ore şi 50 de minute. Fără să fi avut măcar timpul să bea un ceai, a fost chemat din nou la muncă. El a trebuit deci să robotească fără întrerupere timp de 29 ore şi 15 minute. În restul săptămânii munca se repartizează precum urmează: Miercuri 15 ore; joi 15 ore şi 35 minute; vineri 141/2 ore; sâmbătă 14 ore şi 10 minute; total săptămânal, 88 ore şi 40 minute. Şi acum, închipuiţi-vă uimirea lui când nu a primit plata decât pentru 6 zile de muncă. Omul era novice şi întrebă ce anume se înţelege sub o zi de muncă. Răspunsul: 13 ore, adică 78 ore pe săptămână. Dar plata celorlalte 10 ore şi 40 minute? După multă ciorovăială mai obţinu o gratificaţie de 10 pence (mai puţin de 10 groşeni de argint).»
79

78

308

(ibid., numărul din 4 Februarie 1866.) 88 Vezi F. Engels: «Die Lage etc.», pag. 253, 254. 89 Doctorul Letheby, medic la Board of Health [Serviciul sanitar], a declarat atunci: “Pentru un adult, minimul de aer într-un dormitor ar trebui să fie de 300 picioare cubi, iar într-o cameră de locuit, de 500 picioare cubi.” Doctorul Richardson, medic şef al unui spital londonez, declară: «Cusătoresele de tot felul, modistele, lucrătoarele de confecţiuni şi cusătoresele simple suferă de o mizerie triplă — muncă excesivă, lipsă de aer şi lipsă de hrană sau digestie insuficientă. În general această muncă este, în orice caz, mai potrivită pentru femei decât pentru bărbaţi. Dar nenorocirea acestei ocupaţiuni este că ea a fost monopolizată, mai ales în capitală, de vreo 26 capitalişti, care prin mijloace de constrângere ce izvorăsc din capital (that spring from capital), storc economie din muncă (force economy out of labour; adică economisesc cheltuieli, risipind forţa de muncă). Puterea lor este resimţită în cuprinsul întregii acestei clase de muncitoare. Dacă o croitoreasă reuşeşte să-şi formeze o mică clientelă, concurenţa o forţează să se epuizeze în muncă la domiciliu, pentru a şi-o menţine, iar aceeaşi muncă excesivă ea trebuie să o impună în mod necesar şi ajutoarelor sale. Dacă afacerea nu-i reuşeşte sau dacă nu este în stare să-şi înjghebeze o afacere pe cont propriu, ea se adresează unei întreprinderi, în care munca nu este mai puţină, dar în care plata este sigură. În această situaţie ea devine o adevărată sclavă, împinsă încoace şi încolo de orice fluctuare a societăţii; ba murind, sau aproape murind de foame acasă într-o încăpere mică; ba ocupată 15, 16 sau chiar 18 ore din 24, într-un aer insuportabil şi cu o hrană care, chiar dacă ar fi bună, nu poate fi digerată din cauza lipsei de aer curat. Din aceste victime se întreţine oftica, boală datorată în mod exclusiv lipsei de aer.» (Dr. Richardson: «Work and Overwork», în «Social Science Review», 18 iulie 1863.) 90 «Morning Star», 23 Iunie 1863. «Times» se folosi de această întâmplare pentru a lua apărarea posesorilor de sclavi americani împotriva lui Bright etc. «Foarte mulţi dintre noi», spune ziarul, «sunt de părere că atâta vreme cât provocăm moartea femeilor noastre tinere prin muncă excesivă, întrebuinţând biciul foametei în locul biciului real, nu avem dreptul să agităm spiritele împotriva unor familii care s-au născut ca posesoare de sclavi şi care cel puţin îşi hrănesc bine sclavii şi nu-i pun la munci excesive.» (“Times”, 2 iulie 1863.) În acelaşi mod un ziar al tory-ilor, «Standard», îi face o aspră dojana reverendului Newman Hali: «Pe posesorii de sclavi el îi excomunică, dar se roagă împreună cu oamenii cumsecade care-i silesc pe vizitiii şi pe conducătorii de omnibuse din Londra etc. să muncească câte 16 ore pe zi în schimbul unui salariu de mizerie. În fine, vorbi şi oracolul, domnul Thomas Carlyle, despre care am scris încă în 1850: “Geniul s-a dus dracului, cultul a rămas.” Într-o parabolă scurtă el reduce singurul eveniment măreţ al istoriei contemporane, războiul civil american, la faptul că Petru din Nord vrea să-i spargă capul lui Paul din Sud, pentru că Petru din Nord îşi «închiriază» muncitorii “cu ziua”, iar Paul din Sud «pe viaţă». («Macmillan's Magazine.» Ilias Americana in nuce, numărul din august 1863 [pag. 301].) Astfel s-a spart, în fine, şi băşica de săpun a simpatiei tory-ilor pentru muncitorul salariat de la oraş, — de o simpatie pentru cel agricol nici pomeneală! Miezul adevărat se cheamă — sclavaj! 91 Dr. Richardson: «Work and Overwork», în «Social Science Review», 18 iulie 1863 [pag. 476 şi urm.]. 92 “Children's Employment Commission. Third Report, Londra 1864”, pag. IV, V, VI.

309

“La Staffordshire, ca şi în Sudul Ţării Galilor, sunt utilizate fete şi femei tinere în minele de cărbuni şi pe câmpurile de cocs, şi anume nu numai ziua, dar şi noaptea. În rapoartele făcute parlamentului, acest fapt a fost adeseori menţionat şi caracterizat drept o practică legată de inconveniente mari şi evidente. Femeile, lucrând împreună cu bărbaţii şi abia deosebindu-se de ei prin îmbrăcăminte, acoperite cu murdărie şi cu fum, sunt expuse să se depraveze, întrucât îşi pierd orice stimă faţă de propria lor persoană, lucru care este o urmare aproape inevitabilă a ocupaţiei lor nefeminine.” (“Children's Employment Commission. Third Report. Londra 1864”, pag. 194, XXVI; comp. Fourth Report (1865) 61, pag. XIII.) Tot astfel şi în fabricile de sticlă. 94 «Pare un lucru natural», observă un fabricant de oţel, care întrebuinţează copii la munca de noapte, «ca băieţii care lucrează noaptea să nu doarmă ziua şi să nu-şi mai poată găsi odihnă, hoinărind în tot cursul zilei următoare.» (ibid., Fourth Rep. 63, pag. XIII.) Cu privire la importanţa luminii solare pentru conservarea şi dezvoltarea trupului, un medic observă, între altele: «Lumina are şi o influenţă directă asupra ţesuturilor corpului, cărora le dă vigoare şi elasticitate. Muşchii animalelor cărora nu li se dă cantitatea normală de lumină devin moi şi-şi pierd elasticitatea, puterea nervilor îşi pierde tensiunea din cauza lipsei de stimulare şi dezvoltarea a tot ce se află în curs de creştere este oprită... În ceea ce priveşte copiii, accesul continuu şi abundent al luminii şi al razelor solare directe în timpul unei părţi a zilei este absolut esenţial pentru sănătatea lor. Lumina contribuie la transformarea alimentelor într-un sânge sănătos şi întăreşte fibra, după ce aceasta s-a format. De asemeni, ea acţionează ca un excitant asupra organelor vizuale, provocând astfel o activitate sporită în diferite funcţiuni ale creierului.» Domnul W. Strange, medic şef la «General Hospital» din Worcester, din a cărui lucrare despre “Sănătate” (1864) am scos acest pasagiu, scrie într-o scrisoare adresată unuia din comisarii anchetatori, domnul White, următoarele: “Am avut ocazia înainte, la Lancashire, să observ efectele muncii de noapte asupra copiilor utilizaţi în fabrici, şi, în opoziţie cu asigurarea curentă a unora din patroni, declar cu hotărâre că sănătatea copiilor a avut foarte repede de suferit de pe urma ei.” (ibid., 284, pag. 55) Faptul că asemenea lucruri formează în general obiectul unor controverse serioase, arată cel mai bine modul în care producţia capitalistă acţionează asupra «funcţiunilor cerebrale» ale capitaliştilor şi ale retainer-ilor [vasalilor] lor. 95 ibid., 57, pag. XII. 96 ibid., (4th Report 1865) 58, pag. XII. 97 ibid. 98 ibid., pag. XIII. Nivelul de cultură al acestor «forţe de muncă» trebuie, în mod firesc, să fie aşa cum apare din următoarele dialoguri, la care a luat parte unul din comisarii de anchetă! «Jeremias Haynes, de 12 ani:...Patru ori patru fac opt, dar patru de câte patru (4 fours) sunt 16... Un rege e aceluia care deţine toţi banii şi tot aurul. („A king is him that has all the money and gold.” ) Avem un rege, se spune că ar fi regină; i se spune principesa Alexandra. Se zice că ea s-ar fi căsătorit cu fiul reginei. O principesă este un bărbat.» Wm. Turner, de 12 ani: «Nu trăiesc în Anglia. Cred că există o asemenea ţară, dar n-am ştiut-o înainte.» John Morris, de 14 ani: «Am auzit vorbindu-se că Dumnezeu a făcut lumea şi că toată lumea s-a înecat în afară de un singur om; am auzit că acesta ar fi fost o păsărică.» William Smith, de 15 ani: «Dumnezeu a făcut bărbatul, bărbatul a făcut femeia.» Edward Taylor, de 15 ani: «Nu ştiu nimic despre Londra.» Henry

93

310

Matthewman, de 17 ani: «Câteodată mă duc la biserică... Un nume despre care se predică e al unui oarecare Isus Hristos, dar nu pot spune niciun alt nume şi nici nu ştiu să spun nimic despre el. El n-a fost ucis, ci a murit ca ceilalţi oameni. Într-un anumit fel el n-a fost ca ceilalţi oameni pentru că era religios într-un anumit fel, şi alţii nu este.» («He was not the same as other people in some ways, because he was religious în some ways, and others isn't.») (ibid. 74, pag. XV.) «Dracul este o persoană bună. Nu ştiu unde trăieşte.»«Hristos a fost un om rău.» («The devil is a good person. I don't know where he lives.» «Christ was a wicked man.» ) «Această fetiţă (de 10 ani) a silabisit, în loc de God, Dog şi nu cunoştea numele reginei.» («Ch. Empl. Comm., V. Rep. 4866», pag. 55, Nr. 278.) Acelaşi sistem care domneşte în manufacturile ce metal amintite există şi în fabricile de sticlă şi în cele de hârtie. În fabricile de hârtie în care hârtia se confecţionează cu ajutorul maşinilor munca de noapte este regula generală pentru toate operaţiunile, afară de aceea a asortării zdrenţelor. În unele cazuri munca de noapte este continuată fără întrerupere toată săptămâna, prin sistemul echipelor de schimb, de obicei de duminică noaptea până sâmbăta următoare, la ora 12 noaptea. Echipa care face schimbul de zi lucrează 5 zile de câte 12 ore şi o zi de 18 ore, iar echipa de noapte lucrează 5 nopţi de câte 12 ore şi una de 6 ore, în fiecare săptămână. În alte cazuri fiecare echipă lucrează câte 24 ore, un schimb după altul, în zile alternative O echipă lucrează 6 ore în ziua de luni şi 18 ore sâmbăta, pentru a împlini 24 ore. În alte cazuri s-a introdus un sistem intermediar, după care toţi cei ocupaţi la maşinile de confecţionat hârtie lucrează în fiecare zi a săptămânii câte 15—16 ore. Acest sistem, spune comisarul anchetator Lord, pare să reunească toate relele sistemelor de schimb de 12 şi de 24 ore. Copii sub 13 ani, tineri sub 18 ani şi femei lucrează după acest sistem de noapte. În sistemul de 12 ore ei erau nevoiţi uneori, din cauza lipsei schimburilor, să lucreze schimbul dublu de 24 de ore. Depoziţiile martorilor dovedesc că băieţii şi fetele lucrează foarte adesea un plus de timp care face de multe ori ca munca să dureze neîntrerupt 24 sau 36 ore. La operaţiunea «continuă şi invariabilă» din camerele de lustruire, găsim fete de 12 ani care lucrează toată luna, zi de zi, câte 14 ore, «fără vreun repaos sau vreo întrerupere regulată, afară de două, cel mult trei întreruperi de câte o jumătate de oră pentru masă». În unele fabrici în care s-a renunţat cu totul la munca de noapte regulată, se face o muncă excesivă care întrece orice măsură, şi «aceasta de multe ori în operaţiuni din cele mai murdare şi din cele mai monotone, la temperaturi din cele mai ridicate». («Children's Employment Commission, Report IV, 1865», pag XXXVIII şi XXXIX.) * Fahrenheit. — N. T. 99 “Fourth Report etc. 1865”, 79, pag. XVI. 100 ibid., 80, pag. XVI. 101 ibid., 82, pag. XVII. 102 “În epoca noastră, bogată în reflecţii şi raţionamente, nu face două parale acela care nu ştie să indice pentru orice lucru, oricât de rău şi de stricat ar fi, un motiv întemeiat. Tot ce a fost stricat în lume, a fost stricat din motive întemeiate.” (Hegel: “Enzyklopädie”, partea întâia: “Die Logik”, pag. 249.) 103 “Children's Employment Commission, IV. Report 1865”, pag. 85. Scrupulelor la fel de delicate ale fabricanţilor de sticlă, după care «mese regulate» pentru copii ar fi o imposibilitate, întrucât în modul acesta o anumită cantitate de căldură pe care o radiază sobele s-ar transforma într-o «pierdere pură», fiind «risipită în vânt», comisarul

311

anchetator White le răspunde, impresionat de «cumpătarea», «abstinenţa» şi «spiritul de economie» al capitaliştilor atunci când e vorba de cheltuirea banilor lor, şi de «risipa» pe care o fac cu vieţile omeneşti, risipă ce aminteşte de Timur-Tamerlan, şi răspunsul său este cu totul altul decât ar fi fost acela al lui Ure, Senior etc. şi al mărginiţilor lor imitatori germani, ca Roscher şi alţii: «Este posibil să se risipească o anumită cantitate de căldură peste cea actuală prin organizarea unor mese regulate; dar chiar exprimată în bani, această cantitate nu înseamnă nimic pe lângă risipa de forţă vitală („the waste of animal power” ), pe care o suferă în prezent Regatul prin faptul că în fabricile de sticlă copii în curs de creştere nu-şi găsesc repaosul necesar pentru a lua masa şi a-şi face digestia în linişte.» (ibid., pag. XLV.) Şi aceasta în «anul progresului» 1865! Abstracţie făcând de cheltuirea de forţă pricinuită de ridicarea şi transportarea poverilor, un asemenea copil, întrebuinţat în fabricile de sticlă care produc butelii şi flintglas, parcurge cu picioarele, în cursul muncii sale neîntrerupte, un drum de 15 până la 20 mile (engleze) în timp de 6 ore! Şi munca durează adesea 14 până la 15 ore!! În multe din aceste fabrici de sticlă există, ca şi în filaturile din Moscova, sistemul schimbului de 6 ore. “În cursul timpului de muncă al săptămânii, perioada cea mai lungă de repaos neîntrerupt este de 6 ore, din care se scade timpul necesar pentru drumul la fabrică şi de la fabrică, pentru spălat, pentru îmbrăcat, pentru masă, operaţiuni care toate costă timp. Astfel timpul care rămâne de fapt pentru repaos este cel mai scurt posibil. Niciun moment pentru joc sau pentru plimbare în aer curat, decât în dauna somnului, atât de necesar unor copii care îndeplinesc o muncă atât de grea, la o temperatură atât de ridicată... Dar şi somnul acesta scurt este întrerupt, prin aceea că copilul trebuie să se trezească noaptea sau este trezit ziua de zgomotul de afară.” Domnul White menţionează cazuri în care un băiat a lucrat 36 de ore în şir şi altele în care băieţi de 12 ani robotesc până la ora 2 noaptea, dormind apoi în atelier până la ora 5 dimineaţa (3 ore!), pentru a reîncepe apoi munca! «Cantitatea de muncă», declară autorii raportului general, Tremenheere şi Tufnell, «pe care o prestează băieţii, fetele şi femeile în timpul schimburilor lor („speli of labour” ) de zi sau de noapte este fabuloasă.» (ibid. XLIII şi XLIV.) Şi poate că în acest timp, seara târziu, proprietarul vreunei fabrici de sticlă, «plin de abstinenţă», merge acasă de la club, pe două cărări, cântând prosteşte: “Britons never, never shall be slaves!” [Englezii nu vor fi niciodată, niciodată sclavi!] 104 În Anglia, de exemplu, se mai întâmplă din când în când ca, la ţară, un muncitor să fie condamnat la închisoare pentru profanarea zilei a şaptea, făptuită prin aceea că a lucrat în grădiniţa din faţa casei. Acelaşi muncitor este condamnat pentru violare de contract dacă lipseşte duminica, chiar din bigotism, de la munca în fabrica metalurgică, în fabrica de hârtie sau în fabrica de sticlă. Dreptcredinciosul parlament nu cunoaşte profanări ale zilei a şaptea întâmplate în «procesul de valorificare» al capitalului. Într-un memoriu (August 1863) în care muncitorii cu ziua din magazinele de peşte şi păsări de la Londra cer desfiinţarea muncii din ziua de duminică, se spune că munca lor durează în primele 6 zile ale săptămânii, în medie, câte 15 ore pe zi, iar duminica 8 până la 10 ore. Din acest memoriu reiese în acelaşi timp că această «muncă de duminică» este încurajată în special de gurmanzii rafinaţi, bigoţi şi aristocratici, ai Exeter Hall-ului. «Sfinţii» aceştia atât de grijulii «in cute curanda” [în grija pentru propria lor bună stare fizică] îşi dovedesc creştinismul prin abnegaţia cu care îndură istovirea în muncă, lipsurile şi foamea altora. Obsequium ventris istis (muncitorilor) perniciosius est.

312

[Huzurul este mai vătămător pentru ei (adică pentru muncitori).] 105 “În rapoartele noastre anterioare am reprodus constatările unor fabricanţi cu experienţă, rapoarte din care rezultă că orele suplimentare... conţin, fără îndoială, pericolul unei sleiri premature a forţei de muncă a oamenilor.” («Child. Empl. Comm., IV. Report 1865”, 64, pag. XIII.) 106 Cairnes: “The Slave Power”, pag. 110, 111. 107 John Ward: «History of the Borough of Stoke-upon-Trent», Londra 1843, pag, 42. 108 Cuvântarea lui Ferrand în Camera Comunelor la 27 Aprilie 1863. 109 “That the manufactures would absorb it and use it up. Chiar acestea au fost cuvintele fabricanţilor de bumbac.” (ibid.) 110 ibid. Cu toată bunăvoinţa sa, Villiers era «prin lege» în situaţia de a respinge cererea fabricanţilor. Domnii îşi ajunseră însă scopul prin bunăvoinţa oficiilor locale pentru săraci. Domnul A. Redgrave, inspector de fabrică, ne asigură că de astă dată sistemul după care orfanii şi copiii pauperilor sunt consideraţi prin lege ca apprentices (ucenici) «nu a fost însoţit de vechile neajunsuri»— (cu privire la aceste «neajunsuri», comp. Engels. «Die Lage der arbeitenden Klasse etc.») —, cu toate că într-un caz, ce-i drept, «s-a făcut abuz cu acest sistem, atunci când un număr de fete şi femei tinere au fost duse din districtele agricole ale Scoţiei la Lancashire şi Cheshire». În acest «sistem» fabricantul încheie un contract cu conducerile caselor de săraci, pentru anumite perioade. El hrăneşte, îmbracă şi găzduieşte pe copii, dându-le un mic supliment în bani. Oarecum ciudată apare următoarea observaţie a domnului Redgrave, în special dacă ne gândim că chiar dintre anii de prosperitate ai industriei engleze a bumbacului anul 1860 este unic şi că, osebit de aceasta, salariile erau mari, deoarece cererea extraordinară de braţe de muncă se lovi de depopularea Irlandei, de o emigrare fără precedent din districtele agricole ale Angliei şi Scoţiei spre Australia şi America, de o reducere pozitivă a populaţiei din unele districte agricole engleze, datorită în parte compromiterii puterii vitale, dusă la succes deplin, iar în parte acţiunii anterioare a negustorilor de carne vie, acţiune care absorbise populaţia disponibilă. Şi, cu toate acestea, domnul Redgrave spune: «Acest fel de muncă (a copiilor din casele de săraci) este însă căutată numai atunci când nu se poate găsi alta, întrucât este o muncă scumpă (high-priced labour). Salariul obişnuit al unui băiat de 13 ani este de aproximativ 4 şilingi pe săptămână dar cu 4 şilingi pe săptămână nu poţi să găzduieşti, să îmbraci şi să hrăneşti 50 sau 100 de băieţi, să le asiguri asistenţa medicală şi supravegherea corespunzătoare şi să le mai dai şi un mic supliment în bani.» («Rep. of the Insp. of Factories for 30th April 1860», pag. 27.) Domnul Redgrave uită să spună cum este în stare muncitorul să facă toate acestea pentru băieţii săi cu salariul lor de 4 şilingi, dacă fabricantul nu este în stare să le facă pentru 50 sau 100 de băieţi, care sunt găzduiţi, hrăniţi şi îmbrăcaţi în comun. Pentru ca să nu se tragă concluziuni greşite din text, trebuie să mai remarc aici că industria engleză a bumbacului, de când a fost supusă Factory Act-ului din 1850, cu reglementarea timpului de muncă etc., trebuie privită ca industrie model a Angliei. Muncitorul din industria engleză a bumbacului se află în toate privinţele într-o situaţie mai bună decât tovarăşul său de pe continent. “Muncitorul de fabrică din Prusia lucrează cel puţin cu 10 ore mai mult pe săptămână decât rivalul său englez, iar dacă lucrează acasă la războiul de ţesut propriu, dispare şi această limitare a orelor de muncă suplimentare.” (“Rep. of the Insp. of Fact. 31st. Oct. 1855”, pag. 103.) Inspectorul de

313

fabrică Redgrave, amintit mai sus, a făcut, după expoziţia industrială din 1851, o călătorie pe continent, în special în Franţa şi în Prusia, pentru a cerceta stările din fabricile de acolo. Despre muncitorul de fabrică din Prusia el spune: “El primeşte un salariu suficient pentru a-şi procura hrana simplă şi puţinul confort cu care este obişnuit şi mulţumit... El trăieşte mai prost şi munceşte mai greu decât rivalul său englez.” (“Rep. of the Insp. of Fact. 31st. Oct. 1853”, pag. 85.) 111 “Cei surmenaţi mor cu o rapiditate surprinzătoare; dar locurile acelora care dispar sunt completate imediat şi schimbarea frecventă a persoanelor nu provoacă nicio modificare pe scenă.” («England and America», Londra 1833, vol. I, pag. 55. Autor E.G. Wakefield.) 112 Vezi: “Public Health. Sixt Report of the Medical Officer of the Privy Council 1863”, publicat la Londra, 1864. Acest raport se ocupă mai ales de muncitorii agricoli. “Comitatul Sutherland a fost înfăţişat ca unul în care situaţia s-a îmbunătăţit mult, dar o anchetă nouă a descoperit că în unele districte, care altădată erau renumite pentru bărbaţii lor frumoşi şi pentru soldaţii lor curagioşi, locuitorii au degenerat, transformându-se într-o rasă slabă şi pipernicită. În regiunile cele mai sănătoase, pe povârnişurile colinelor din faţa mării, feţele copiilor sunt tot atât de străvezii şi de palide ca acelea ale copiilor din atmosfera mucegăită a unei fundături londoneze.” (Thornton: «Over-Population etc.», pag. 74, 75.) Ei seamănă într-adevăr cu cei 30.000 de “gallant highlanders” [cavaleri de la munte], pe care Glasgow-ul îi înghesuie împreună cu prostituatele şi cu hoţii în wynds [uliţele] şi closes [curţile] sale. 113 “Cu toate că sănătatea populaţiei este un element atât de important al capitalului naţional, ne e teamă că trebuie să recunoaştem că capitaliştii nu sunt deloc preocupaţi să întreţină şi să preţuiască această comoară... Fabricanţilor le-a fost impusă consideraţia pentru sănătatea muncitorilor.” (“Times”, 5 Noiembrie 1861.) “Bărbaţii din West Riding au ajuns să facă postav pentru omenirea întreagă... sănătatea populaţiei muncitoreşti a fost sacrificată şi peste câteva generaţii rasa ar fi degenerat; a intervenit însă o reacţiune. Orele de muncă ale copiilor au fost limitate etc.” («Report of the Registrar General for October 1861.») 114 Din această cauză constatăm, de exemplu, că la începutul anului 1863 26 firme, posesoare de olării întinse în Staffordshire, între care şi J. Wedgwood şi fii, cer, într-un memoriu, «intervenţia coercitivă a statului». «Concurenţa cu alţi capitalişti» nu le permite să facă limitări” voluntare” ale timpului de muncă la copii etc. “Oricât am deplânge deci relele menţionate mai sus, ar fi imposibil ca ele să fie împiedicate prin vreun acord între fabricanţi... Având în vedere toate cele de mai sus, am ajuns la convingerea că este necesară o lege coercitivă.” («Child. Empl. Comm. 1st. Rep. 1863», pag. 322.) Adaos la nota 114. Un exemplu mult mai izbitor ne-a oferit trecutul cel mai recent. Preţurile ridicate ale bumbacului într-o epocă de conjunctură febrilă îi făcuseră pe posesorii unor ţesătorii de bumbac din Blackburn să reducă de comun acord timpul de muncă în fabricile lor înăuntrul unei perioade de timp determinate. Termenul expira pe la sfârşitul lui noiembrie (1871). Între timp, fabricanţii mai bogaţi, care combină filatura cu ţesătoria, folosiră scăderea producţiei provocată de acea convenţie ca să lărgească propria lor întreprindere şi să culeagă astfel beneficii mari în dauna meşterilor mici. Aceştia din urmă, în disperarea lor, se adresară... muncitorilor de fabrică, cerându-le să

314

facă o agitaţie serioasă pentru ziua de muncă de nouă ore şi promiţându-le ajutoare în bani pentru acest scop! 115 Aceste statute ale muncii, pe care le găsim în acelaşi timp şi în Franţa, în Ţările de Jos etc., au fost abrogate, în Anglia, în mod formal abia în 1813, după ce fuseseră de mult înlăturate de raporturile de producţie. 116 «Niciun copil sub 12 ani nu poate fi ocupat într-o fabrică mai mult de 10 ore pe zi.» «General Statutes of Massachusetts» 63, ch. 12. (Ordonanţele au fost publicate din 1836 până în 1858.) «Munca ce se execută în decurs de 10 ore pe zi se va considera zi de muncă legală în toate întreprinderile industriale de bumbac, lână, mătase, hârtie, sticlă şi cânepă, precum şi în industria de fier şi în cea siderurgică. Se mai dispune că în viitor niciun tânăr ocupat în vreo fabrică nu va putea fi reţinut sau îndemnat să lucreze mai mult de 10 ore pe zi sau 60 de ore pe săptămână; apoi, că în viitor niciun tânăr sub 10 ani nu va putea fi întrebuinţat ca muncitor într-o fabrică de pe teritoriul acestui stat.» «State of New Jersey. An act to limit the hours of labour etc. 61 and 62.»— (Legea din 11 Martie 1855.) «Niciun tânăr între 12 şi 15 ani nu poate fi utilizat într-o întreprindere de fabrică mai mult decât 11 ore pe zi, sau înainte de ora 5 dimineaţa, sau după ora 71/2 seara» («Revised Statutes of the State of Rhode Island etc.», ch. 39, § 23, 1 iulie 1857.) * Adică legea din al 23-lea an de domnie a lui Eduard al III-lea. — Nota Inst. M. E. L. 117 «Sophisms of Free Trade», ediţia a 7-a, Londra 1850, pag. 205. Acelaşi tory admite, de altfel: “Legi ale parlamentului care reglementau salariile împotriva muncitorilor şi în favoarea patronilor se menţinură într-o perioadă lungă de 464 de ani. Populaţia crescu. Acum aceste legi au devenit inutile ei supărătoare” (ibid., pag. 206.) 118 Cu privire la acest statut, J. Wade observă, cu drept cuvânt:«Din statutul de la 1496 reiese că hrana era considerată ca echivalent al unei treimi din venitul unui meseriaş şi al unei jumătăţi din venitul unui muncitor agricol, ceea ce înseamnă un grad mai mare de independenţă pentru muncitori decât cel existent astăzi, când hrana muncitorilor din agricultură şi manufactură se află într-un raport cu mult mai ridicat faţă de salariile lor.» (J. Wade: «History etc.», pag. 24, 25 şi 577.) Părerea că această diferenţă s-ar datora cumva diferenţei în raportul dintre preţurile alimentelor şi cele ale îmbrăcămintei, astăzi şi atunci, este înlăturată printr-o privire oricât de superficială în «Chronicon Pretiosum etc.», de Episcopul Fleetwood, ediţia I-a, Londra 1707; ediţia a 2-a, Londra 1745. 119 W. Petty: “Political Anatomy of Ireland”, 1672, ediţia 1691, pag. 10. 120 «A Discourse on the Necessity of Encouraging Mechanick Industry», Londra 1689, pag. 13. Macaulay, care a falsificat istoria engleză aşa cum o cereau interesele partidului whig şi ale burgheziei, declamă precum urmează: «Folosirea prematură a copiilor la muncă... s-a practicat în secolul al XVII-lea pe o scară de necrezut faţă de nivelul de atunci al industriei. La Norwich, sediul principal al industriei lânii, un copil de 6 ani era socotit capabil de muncă. O seamă de scriitori ai acelei epoci, şi printre ei mulţi care erau socotiţi ca foarte bine intenţionaţi, menţionează cu entuziasm („exultation” ) faptul că numai în acest oraş băieţii şi fetele creează o bogăţie care constituie, peste cele necesare propriei lor întreţineri, o valoare de 12.000 lire sterline pe an. Cu cât cercetăm mai atent istoria trecutului, cu atât avem mai multe motive să respingem părerea acelora care socotesc epoca noastră ca generatoare de rele sociale noi... Ceea ce este nou, este inteligenţa care descoperă aceste rele şi spiritul de umanitate care le vindecă.» («History of England», vol. I, pag. 419.) Macaulay ar fi putut să mai relateze că nişte amis du

315

commerce [amici ai comerţului] «foarte bine intenţionaţi» povesteau cu «exultation», în secolul al XVII-lea, cum într-o casă de săraci din Olanda un copil de 4 ani era utilizat la muncă şi că acest exemplu de «vertue mise en pratique» [virtute pusă în practică] a fost folosit drept model în toate lucrările umanitariştilor de felul lui Macaulay, până în epoca lui A. Smith. Este adevărat că, odată cu apariţia manufacturii, spre deosebire de meserie, apar urme ale exploatării copiilor, exploatare care la ţărani există dintotdeauna până la un oarecare grad, şi anume într-o formă cu atât mai dezvoltată cu cât jugul îl apasă mai greu pe ţăran. Tendinţa capitalului este evidentă, dar deocamdată faptele mai sunt încă tot atât de izolate ca şi apariţia unor copii cu două capete. De aceea, ele au fost notate cu «exultation» pentru contemporani şi pentru lumea posterioară, şi recomandate pentru imitare de către «amicii comerţului», care presimţeau viitorul. Acelaşi sicofant şi fante literar scoţian, Macaulay, mai spune: «Astăzi se aude vorbindu-se numai de regres, dar se vede numai progres.» Ce ochi, dar mai ales ce urechi! 121 Dintre acuzatorii muncitorilor, cel mai înfuriat este autorul anonim, citat în text, al lucrării «Essay on Trade and Commerce, containing Observations on Taxation etc.», Londra 1770. Acelaşi lucru în lucrarea sa anterioară: «Consideration on Taxes», Londra 1765. Aceeaşi linie o urmează şi Polonius Arthur Young, statistician şi palavragiu fără pereche. Dintre apărătorii muncitorilor se găsesc în prima linie: Jacob Vanderlint în: “Money answers all Things”, Londra 1734, reverendul Nathanael Forster, D. D. în: “An Enquiry into the Causes of the Present High Price of Provisions”, Londra 1767, Dr. Price, şi mai ales Postlethwayt, atât într-un supliment la al său «Universal Dictionary of Trade and Commerce», cât şi în «Great Britain's Commercial Interest explained and improved», ediţia a 2-a, Londra 1755. Faptele ca atare le găsim constatate la numeroşi alţi scriitori contemporani, între alţii şi la Josiah Tucker. 122 Postlethwayt, ibid. «First Preliminary Discourse», pag. 14. 123 «An Essay etc.» Autorul însuşi povesteşte la pag. 96 în ce consta încă în 1770 “fericirea” muncitorilor agricoli englezi. «Forţele lor de muncă („their working powers”) sunt mereu încordate la maximum („on the stretch” ); ei nu pot trăi mai rău decât trăiesc („they cannot live cheaper than they do” ), nici să muncească mai greu» («nor work harder»). 124 Protestantismul joacă un rol important în geneza capitalului, chiar şi numai prin aceea că transformă aproape toate zilele tradiţionale de sărbătoare în zile de muncă. 125 ibid., pag. 15, 41, 96, 97, 55, 57. 126 ibid., pag. 69. Jacob Vanderlint declara încă în 1734 că secretul plângerilor capitaliştilor cu privire la lenevia muncitorimii ar consta pur şi simplu în pretenţia lor ca în schimbul aceluiaşi salariu ea să muncească 6 zile în loc de 4. 127 ibid., pag. 242: «O asemenea casă ideală de muncă trebuie transformată într-o „casă a groazei”, nu într-un azil pentru săraci în care ei ar primi hrană suficientă, ar fi îmbrăcaţi în haine calde şi decente şi n-ar avea să muncească decât puţin.» 128 “In this ideal workhouse the poor shall work 14 hours în a day, allowing proper time for meals, in such manner that there shall remain 12 hours of neat labour.” (ibid.) «Francezii», zice el, «râd de ideile noastre entuziaste despre libertate.» (ibid. pag. 78.) 129 “Ei se opuneau unei munci de mai mult de 12 ore pe zi, în special din cauză că legea care fixa acest număr de ore este singurul bun care le mai rămânea din legislaţia republicii.” (“Rep. of Insp. of Fact. 31st. Oct. 1856”, pag. 80.) Legea franceză a celor 12

316

ore, din 5 Septembrie 1850, o ediţie burgheză a decretului dat de guvernul provizoriu din 2 Martie 1848, se întinde asupra tuturor atelierelor fără deosebire. înainte de această lege, ziua de muncă nu era limitată în Franţa. În fabrici ea era de 14, 15 ore şi mai mult. Vezi: “Des classes ouvrières en France pendant l'année 1848. Par M. Blanqui.” Domnul Blanqui, economistul, nu revoluţionarul, fusese însărcinat de guvern cu anchetarea situaţiei muncitorilor. 130 Şi în privinţa reglementării zilei de muncă Belgia se dovedeşte a fi un stat burghez model. Lordul Howard de Welden, plenipotenţiar englez la Bruxelles, comunică la 12 Mai 1862 Foreign Office-ului [departamentul externelor]: “Ministrul Rogier mi-a declarat că munca copiilor nu este limitată nici de vreo lege generală, nici de reglementări locale; că în cursul ultimilor trei ani guvernul avea intenţia, în fiecare şedinţă, să propună Camerelor o lege privitoare la această chestiune, dar că a găsit de fiecare dată un obstacol de neînlăturat în teama bănuitoare faţă de orice legislaţie care ar fi fost în contrazicere cu principiul libertăţii absolute a muncii!” 131 “Este desigur foarte regretabil că o clasă oarecare de persoane trebuie să se trudească 12 ore pe zi. Dacă se adaugă timpul pentru luarea meselor şi pentru drumul spre atelier, şi de la atelier acasă, se ajunge de fapt la 14 din cele 24 de ore ale zilei... Ca să nu mai vorbim de urmările asupra sănătăţii, sper că nimeni nu va ezita să admită că, din punct de vedere moral, o asemenea absorbire integrală, neîntreruptă, a timpului claselor muncitoare, începând de la vârsta fragedă de 13 ani, iar în ramurile “libere” ale industriei de la o vârstă şi mai fragedă, este extrem de dăunătoare şi constituie un rău îngrozitor... În interesul moralei publice şi al creşterii unei populaţii destoinice, precum şi pentru a-i procura marii mase a poporului plăcerea unei vieţi decente, trebuie să insistăm ca în toate ramurile de activitate o parte a fiecărei zile de muncă să fie rezervată recreaţiei şi odihnei.” (Leonhard Horner, în “Reports of Insp. of Fact. for 31st. Dec. 1841”.) 132 Vezi: «Judgement of Mr. J. H. Otwey, Belfast, Hilary Sessions, County Antrim 1860.» 133 Foarte caracteristic pentru regimul lui Ludovic Filip, le roi bourgeois [regele burghez], este faptul că singura lege industrială promulgată pe timpul lui, la 22 Martie 1841, nu a fost niciodată aplicată. Şi această lege se referă numai la munca copiilor. Ea fixează 8 ore pentru copiii între 8 şi 12 ani, 12 ore pentru copiii între 12 şi 16 ani etc., stabilind multe excepţii care admit munca de noapte chiar şi pentru copiii de 8 ani. Supravegherea şi punerea în practică a legii rămaseră, în ţara în care orice şoarece este supravegheat de poliţie, pe seama «amicilor comerţului» şi a bunăvoinţei lor. Abia din 1853 încoace există, într-un singur departament, Departamentul din Nord, un inspector guvernamental plătit. Nu mai puţin caracteristic pentru dezvoltarea societăţii franceze în genere este faptul că până la revoluţia din 1848 legea lui Ludovic Filip a rămas unică în atotcuprinzătoarea uzină legislativă franceză! 134 “Reports of Insp. of Fact. 30th April 1860”, pag. 51. 135 “Legislation is equally necessary for the prevention of death, in any form in which it can be prematurely inflicted, and certainly this must be viewed as a most cruel mode of inflicting it.” * Juggernaut (Jagannätha), denumire a divinităţii hinduse Vişnu. Se spune că sub carul care îi purta statuia unii credincioşi exaltaţi se lăsau zdrobiţi. — N. T, 136 «Reports of

317

Insp. of Fact. 31st. October 1849», pag. 6. 137 “Reports of Insp. of Fact. 31st. October 1848”, pag. 98. 138 De altfel, Leonhard Horner întrebuinţează expresia «nefarious practice» în mod oficial. («Reports of Insp. of Fact. 31st. October 1859», pag. 7.) 139 «Reports etc. for 30th Sept. 1844», pag. 15. 140 Legea permite utilizarea copiilor timp de 10 ore, dacă nu lucrează în fiecare zi, ci din două în două zile. În general, această dispoziţie a rămas fără efect. 141 “Întrucât reducerea timpului lor de muncă ar duce la angajarea unui mare număr (de copii), s-a socotit că aprovizionarea adiţională cu copii în vârstă de 8 şi 9 ani ar satisface cererea sporită.” («Reports etc. 30tb Sept. 1844», pag. 13.) 142 “Reports of Insp. of Fact. 31st Oct. 1848”, pag. 16. 143 «Am constatat că oamenilor care avuseseră 10 şilingi pe săptămână li se scădea 1 şiling în contul reducerii generale a salariilor cu 10% şi încă un şiling şi 6 pence pentru reducerea timpului de muncă, în total 2 şilingi şi 6 pence, şi totuşi majoritatea ţinea ferm la bill-ul de 10 ore.» (ibid.) 144 “Când am semnat petiţia, am declarat în acelaşi timp că nu fac bine. — Dar de ce aţi semnat-o ? — Pentru că aş fi fost aruncat pe drumuri dacă aş fi refuzat. — Petiţionarul se simţea într-adevăr «oprimat», nu însă de legea industrială.” (ibid., pag. 102.) 145 ibid., pag. 17. În circumscripţia domnului Horner au fost ascultaţi 10.270 muncitori adulţi de sex bărbătesc din 181 de fabrici. Depoziţiile lor se găsesc în apendicele raportului industrial pentru jumătatea de an ce se termină în Octombrie 1848. Depoziţiile acestor martori constituie un material valoros şi în altă privinţă. 146 “Reports of Insp. of Fact. 31st October 1848.” Vezi depoziţiile Nr. 69, 70, 7L 72, 92, 93 din “Apendice”, culese de Leonhard Horner personal, şi Nr. 51, 52, 58, 59, 62, 70, culese de subinspectorul A. Unul din fabricanţi mărturisi el însuşi adevărul. Vezi Nr. 14 după Nr. 265, ibid. 147 ibid., pag. 133, 134. 148 “Reports etc. for 30th April 1848”, pag. 47. 149 “Reports etc. for 31st Oct. 1848”, pag. 130. 150 ibid., pag. 42. 151 “Reports etc. for 31st Oct. 1850”, pag. 5, 6. 152 Natura capitalului rămâne aceeaşi în formele sale nedezvoltate ca şi în formele sale dezvoltate. În codicele care a fost impus pe teritoriul New-Mexicului sub influenţa posesorilor de sclavi, scurt timp înainte de izbucnirea războiului civil american, se spune: În măsura în care forţa de muncă a muncitorului a fost cumpărată de capitalist, muncitorul «este banul lui» (al capitalistului). («The labourer is his (the capitalist's) money.») Aceeaşi concepţie era curentă şi printre patricienii romani. Banii pe care ei îi avansaseră debitorului plebeu se transformaseră prin intermediul alimentelor în carnea şi sângele datornicului. “Carnea şi sângele” acesta era deci” banul lor”. De aici caracterul shylock-ian al legii celor 10 table. [În ediţia franceză Marx a corectat această eroare, scriind: “12 table”. — N. T.] Nu ne pronunţăm asupra ipotezei lui Linguet după care creditorii patricieni organizau din când în când, dincolo de Tibru, festinuri la care se servea carne de debitor fiartă, aşa cum nu ne pronunţăm nici asupra ipotezei lui Daumer cu privire la cina cea de taină a creştinilor. 153 “Reports etc. for 30th April 1848”, pag. 28.

318

154 Acest lucru îl declară, printre alţii, de exemplu filantropul Ashworth, într-o scrisoare către Leonhard Horner, redactată într-o respingătoare manieră de quaker. (“Reports etc. for 30th April 1849”, pag. 4.) 155 ibid., pag. 134. 156 ibid., pag. 140. 157 Aceşti “county magistrates”, aceşti “great unpaid” [marii neplătiţi], cum îi numeşte W. Cobbett, sunt un fel de judecători de pace neplătiţi, recrutaţi dintre oamenii cu vază ai comitatului. Ei formează de fapt judecătoriile patrimoniale ale claselor stăpânitoare. 158 ibid., pag. 21, 22. Vezi exemple similare, ibid., pag. 4, 5. 159 Prin 1 şi 2 William IV, c. 24, s. 10, cunoscută sub denumirea de Sir John Hobhouse's Factory Act, se interzice ca proprietarul unei filaturi de bumbac sau al unei ţesătorii, sau tatăl, fiul sau fratele unui asemenea proprietar să funcţioneze ca judecători de pace în chestiuni care privesc Factory Act-ul. 160 ibid. * Eroare evidentă. Se va citi 1844. — N. T. 161 “Reports etc. for 30th April 1849”, pag. 5. 162 “Reports etc. for 31st Oct. 1849”, pag. 6. 163 “Reports etc. for 30th April 1849”, pag. 21. 164 “Reports etc. Ist Dec. 1848”, pag. 95. 165 Vezi: “Reports etc. for 30th April 1849”, pag. 6, şi discutarea pe larg a “shifting system” -ului de către inspectorii de fabrică Howell şi Saunders în “Reports etc. for 3Ist Oct. 1848”. Vezi şi petiţia împotriva “shift system” -ului, adresată reginei de către clerul din Ashton şi împrejurimi, în primăvara anului 1849. 166 Vezi, de exemplu: «The Factory Question and the Ten Hours Bill», de R. H. Greg, [Londra] 1837. 167 F. Engels: «Die englische Zehnstundenbill»(în «Neue Rheinische Zeitung. Politischökonomische Revue», editată de mine; numărul din Aprilie 1850, pag. 13). Aceeaşi “înaltă” curte descoperi în timpul războiului civil american o combinaţie de cuvinte care transformă legea contra echipării vaselor de piraţi tocmai în contrariul ei. 168 “Reports etc. for 30th April 1850.” 169 Iarna, această perioadă poate să dureze de la ora 7 dimineaţa până la ora 7 seara. 170 “Legea actuală (din 1850) a fost un compromis, prin care muncitorii au renunţat la beneficiul legii de 10 ore în schimbul avantagiului de a începe si încheia în mod simultan munca pentru cei cu timpul de muncă limitat.” (“Reports etc. for 30th April 1852”, pag. 14.) 171 “Reports etc. for 30th Sept. 1844”, pag. 13. 172 ibid. 173 «The delicate texture of the fabric in which they were employed requiring a lightness of touch, only to be acquired by their early introduction to these factories.» («Reports etc. for 30th Sept. 1844», pag. 20.) 174 “Reports etc. for 31st Oct. 1861”, pag. 26. 175 ibid., pag. 27. În general, situaţia populaţiei muncitoreşti supuse legii industriale s-a ameliorat mult din punct de vedere fizic. Toate mărturiile medicale sunt unanime în această privinţă şi propriile mele constatări, făcute în perioade diferite, m-au convins de acest lucru. Totuşi, şi abstracţie făcând de coeficientul enorm de mortalitate al copiilor

319

în primii ani de viaţă, rapoartele oficiale ale doctorului Greenhow evidenţiază situaţia sanitară nefavorabilă din districtele industriale, în comparaţie cu «districtele agricole cu sănătate normală». Iată una din dovezi — un tabel din raportul său privitor la anul 1861: Coeficientul de mortalitate Procentul de pe urma bărbaţilor afecţiunilor adulţi pulmonare de ocupaţi în fiecare manufactură 100.000 bărbaţi 14,9 42,6 37,3 41,9 31,0 14,9 36,6 30,4 176

Districtul

Coeficientul de mortalitate Procentul de pe urma Felul femeilor afecţiunilor adulte ocupaţiei la pulmonare de femei ocupare în fiecare manufactură 100.000 femei 644 734 564 603 804 705 665 727 340 18,0 34,9 20,4 30,0 26,0 17,2 19,3 13,9 bumbac bumbac worsted [lână filată.—N. T.] worsted mătase mătase olărie olărie -

593 708 547 611 691 588 721 726 305

Wigan Blackburn Halifax Bradford Macclesfield Leek Stoke-uponTrent Woolstanton Opt districte agricole sănătoase

Se ştie cât de greu au renunţat «liber-schimbiştii” englezi la taxele vamale protecţioniste asupra produselor de mătase. Locul protecţiei împotriva importului din Franţa îl luă acum lipsa de protecţie a copiilor din fabricile engleze. 177 “Reports etc. for 30th April 1853”, pag. 31. 178 În anii apogeului industriei engleze a bumbacului, 1859 şi 1860, unii fabricanţi încercară să ademenească pe filatorii etc. adulţi de sex bărbătesc ca să consimtă la prelungirea zilei de muncă, promiţându-le salarii mari pentru timpul suplimentar. Muncitorii din categoriile handmule spinners şi self-actor minders puseră capăt acestei experienţe printr-un memoriu adresat patronilor lor, în care se spune, între altele: «Pentru a spune lucrurilor pe nume, viaţa ne este o povară, şi atâta timp cât suntem legaţi de fabrică cu 2 zile pe săptămână (20 de ore) mai mult decât ceilalţi muncitori, ne simţim în ţara noastră ca nişte Hoţi şi ne facem singuri reproşul că permanentizăm un sistem care ne vatămă fiziceşte şi moraliceşte, atât pe noi, cât şi pe urmaşii noştri... De aceea vă aducem respectuos la cunoştinţă că începând de la Anul Nou nu vom mai lucra niciun minut mai mult decât 60 de ore pe săptămână, de la ora 6 la ora 6, minus întreruperile legale de 11/2 ore.» («Reports etc. for 30th April 1860», pag. 30.) 179 Asupra mijloacelor pe care textul acestei legi le oferă pentru propria sa violare, vezi

320

parliamentary return-ul [raportul parlamentar. — N. T.]: «Factory Regulations Acts» (9 August 1859) şi în el: «Suggestions for Amending the Factory Acts to enable the Inspectors to prevent illegal working, now become very prevalent», ale lui Leonhard Horner. 180 «În circumscripţia mea, copii de 8 ani şi mai mult au fost într-adevăr istoviţi de muncă, în ultima jumătate de an (1857), de la ora 6 dimineaţa până la ora 9 seara.» (“Reports etc. for 31st Oct. 1857”, pag. 39.) 181 «Se recunoaşte că legea imprimeriilor de stambă reprezintă un eşec, atât în ce priveşte măsurile sale de educaţie, cât şi cele de protecţie.»(«Reports etc. for 31st Oct. 1862». pag. 52.) 182 Aşa, de exemplu, E. Potter în scrisoarea către ziarul “Times” din 24 Martie 1863. “Times” îi aduce aminte de revolta fabricanţilor împotriva legii de 10 ore. 183 Aşa, între alţii, domnul W. Newmarch, colaboratorul şi editorul lucrării lui Tooke: “History of Prices”. Înseamnă oare un progres ştiinţific să faci concesii laşe opiniei publice ? 184 Legea din 1860, cu privire la albitorii şi boiangerii, prevede că la 1 August 1861 ziua de muncă se reduce deocamdată la 12 ore, iar la 1 august 1862 în mod definitiv la 10 ore, lucrându-se 10% ore în primele 5 zile ale săptămânii şi 7% ore sâmbăta. Atunci când sosi anul fatal 1862, vechea farsă se repetă. Domnii fabricanţi se adresară parlamentului cu petiţii cerând să permită încă un singur an utilizarea persoanelor tinere şi a femeilor timp de 12 ore pe zi... «În situaţia actuală a afacerilor (era epoca lipsei de bumbac) ar fi un mare avantagiu pentru muncitori dacă li s-ar permite să lucreze 12 ore pe zi pentru ca să-şi scoată un salariu cât mai mare... Se şi depusese un proiect în acest sens în Camera Comunelor. El căzu însă din cauza agitaţiei muncitorilor din albitoriile scoţiene.» (“Reports etc. for 3Ist Oct. 1862”, pag. 14, 15.) Bătut în modul acesta chiar de muncitorii în numele cărora pretindea că vorbeşte, capitalul descoperi acum, cu ajutorul unor ochelari juridici, că legea din 1860, redactată, ca şi toate celelalte legi parlamentare pentru “protecţia muncii”, într-un limbaj încurcat, oferă un pretext pentru a exclude de la beneficiile ei pe aşa zişii “calenderers” şi “finishers” [muncitori de la presă şi de la apretură]. Jurisdicţia engleză, dintotdeauna slugă credincioasă a capitalului, consfinţi această şicană juridică prin hotărârea Curţii de “Common Pleas” [Curte de judecată civilă]. “Faptul a provocat o mare nemulţumire printre muncitori, şi este foarte regretabil că intenţia clară a legiuitorului este eludată, utilizându-se ca pretext definiţia defectuoasă a unui cuvânt.” (ibid., pag. 18.) 185 Proprietarii “albitoriilor în aer liber” se sustrăseseră legii din 1860 asupra “albitoriilor” prin minciuna că noaptea nu utilizează femei. Minciuna a fost descoperită de inspectorii de fabrică; în acelaşi timp muncitorii, prin petiţiile lor, distruseră imaginile de verdeaţă şi de flori cu care parlamentul era obişnuit să asocieze noţiunea de “albitorie în aer liber”. În aceste albitorii în aer liber se întrebuinţează camere de uscare cu temperaturi de 90 până la 100 grade Fahrenheit, utilizându-se în ele mai ales fete. “Cooling” (răcorire) este expresia tehnică pentru evadarea ocazională din aceste camere de uscare, în aerul liber. “Cincisprezece fete lucrează în camerele de uscare” O căldură de 80—90 grade pentru pânză, de 100 grade şi mai mult pentru cambric [batist]. Într-o cameră mică, de vreo 10 picioare pătrate, având la mijloc o sobă ermetic închisă, stau douăsprezece fete, călcând şi rânduind materialul. Fetele stau în jurul sobei, care radiază

321

o căldură extraordinară, uscând repede cambric-ul pentru călcătorese. Numărul orelor de muncă pentru aceste mâini este nelimitat. Dacă sunt harnice, ele lucrează până la ora 9 sau 12 din noapte, multe zile de-a rândul. (“Reports etc. for 31st oct. 1862”, pag. 56.) Un medic declară:” Nu există ore speciale pentru răcorire, dar atunci când temperatura devine insuportabilă, sau când mâinile muncitoarelor devin murdare de sudoare, li se permite să iasă pentru câteva minute... Experienţa pe care o am în tratarea bolilor la aceste muncitoare mă obligă să constat că starea sănătăţii lor este cu mult inferioară celei a filatoarelor de bumbac (şi capitalul, în petiţiile adresate parlamentului, le pictase, în maniera lui Rubens, ca fiind de o sănătate exuberantă!). Bolile lor cele mai frecvente sunt ftizia, bronşita, maladiile uterului, isteria în forma cea mai respingătoare şi reumatismul. Cred că toate aceste boli îşi au originea, directă sau indirectă, în aerul supraîncălzit din încăperile în care se lucrează şi în lipsa de îmbrăcăminte confortabilă corespunzătoare, care să ferească muncitoarele iarna, când merg acasă, de atmosfera umedă şi rece.” (ibid., pag. 56, 57.) Cu privire la această lege, care a fost impusă cu întârziere, în 1863, jovialilor” albitori în aer liber”, inspectorii de fabrică declară:” Legea aceasta nu numai că nu acordă muncitorilor protecţia pe care pare să le-o acorde... ea este astfel redactată, încât protecţia intervine abia atunci când sunt surprinse la muncă femei şi copii după ora 8 seara, şi chiar în cazul acesta procedura prescrisă pentru dovedirea încălcării este atât de complicată, încât pedeapsa poate fi cu greu aplicată.” (ibid., pag. 52.) “Ca lege urmărind scopuri umanitare şi educative, ea reprezintă un eşec complet. Nimeni nu va putea susţine că este uman să permiţi femeilor şi copiilor, sau — ceea ce este acelaşi lucru — să-i sileşti să lucreze 14 ore pe zi sau mai mult, cu sau fără mâncare, cum se întâmplă, fără vreo limitare cu privire la vârstă, fără vreo diferenţă cu privire la sex şi fără a se lua în considerare obiceiurile de natură socială ale familiilor care locuiesc în vecinătatea albitoriilor.” («Reports etc. for 30th April 1863», pag. 40.) 185a (Notă la ediţia a 2-a.) După 1866, anul când am scris aceste lucruri, a intervenit o nouă reacţiune. 186 “Comportarea fiecăreia din aceste clase (capitalişti şi muncitori) era rezultatul situaţiei în care se aflau în momentul respectiv.” («Reports etc. for 31st Oct. 1848», pag. 113.) 187 «Ocupaţiunile care au fost supuse limitării erau în legătură cu fabricarea produselor textile cu ajutorul aburului sau al energiei hidraulice. Pentru a se putea bucura de protecţia supravegherii industriale, munca trebuia să îndeplinească două condiţii, anume utilizarea forţei aburului sau a celei hidraulice şi prelucrarea unor materii fibroase, anume specificate.» («Reports etc. for 31st October 1864», pag. 8.) 188 Despre situaţia acestei aşa numite industrii casnice există un material foarte bogat în ultimele rapoarte publicate de «Children's Employment Commission». 189 «Legile din ultima sesiune (1864)... se referă la ocupaţiuni de diferite feluri, care întrebuinţează procedee foarte diferite. Utilizarea forţei mecanice pentru punerea în mişcare a maşinilor nu mai este, ca înainte, o condiţie esenţială pentru ca o întreprindere să fie socotită fabrică în sensul legii.» («Reports etc. for 31st Oct. 1864», pag. 8.) 190 Belgia, raiul liberalismului continental, nu prezintă nici urmă a unei mişcări asemănătoare. Chiar şi în minele de cărbuni şi de metal, muncitorii de ambele sexe şi de orice vârstă sunt consumaţi cu «libertate» deplină în ce priveşte durata şi perioada de timp. La fiecare 1.000 de persoane ocupate în aceste mine revin: 733 bărbaţi, 88 femei,

322

135 băieţi şi 44 fete sub 16 ani; în furnalele înalte etc. revin la fiecare 1.000 de persoane: 668 bărbaţi. 149 femei, 98 băieţi şi 85 fete sub 16 ani. Se mai adaugă salariile scăzute ce se plătesc pentru exploatarea enormă a forţelor de muncă mature şi nemature, anume, în medie zilnică, 2 şilingi şi 8 pence pentru bărbaţi, 1 şiling şi 8 pence pentru femei, 1 şiling şi 21/2. pence pentru băieţi. În schimb însă, în 1863, Belgia a mărit aproape de două ori volumul şi valoarea exportului său de cărbune, fier etc., în comparaţie cu 1850. 191 Atunci când, după primul deceniu al acestui secol, Robert Owen susţinea nu numai în mod teoretic necesitatea reducerii zilei de muncă, ci introduse în mod efectiv ziua de muncă de 10 ore în fabrica sa din New-Lanark, încercarea lui a fost luată în derâdere ca o utopie comunistă, ca şi ideea lui despre «combinarea muncii productive cu educaţia copiilor», ca şi cooperativele muncitoreşti înfiinţate de el. Astăzi prima utopie constituie legea industrială, a doua figurează ca o frază oficială în toate «Factory Act» -urile, iar a treia a ajuns chiar să servească drept camuflaj pentru matrapazlâcuri reacţionare. 192 Ure (traducere franceză): «Philosophie des Manufactures», Paris 1836, vol. II, pag. 39, 40, 67, 77 etc. 193 În raportul «Congresului Internaţional de Statistică din Paris, 1855» se spune, între altele: «Legea franceză, care limitează durata muncii zilnice din fabrici şi ateliere la 12 ore, nu stabileşte anumite ore fixe (perioade de timp) înăuntrul cărora trebuie efectuată această muncă. Numai pentru munca copiilor este fixată perioada dintre orele 5 dimineaţa şi 9 seara. De aceea o parte dintre fabricanţi face uz de dreptul pe care îl acordă această tăcere fatală, lucrând zi de zi, fără întrerupere, poate cu excepţia duminicilor. Ei întrebuinţează în acest scop două echipe diferite de muncitori, dintre care niciuna nu rămâne mai mult de 12 ore în atelier; dar întreprinderea lucrează ziua şi noaptea. Legea este satisfăcută, dar spiritul de omenie ?” Afară de «influenţa destructivă a muncii de noapte asupra organismului omenesc», se subliniază şi «influenţa nefastă a prezenţei comune a persoanelor de ambele sexe, noaptea, în aceleaşi ateliere slab luminate». 194 «Astfel, în circumscripţia mea, în acelaşi complex de clădiri de fabrică, acelaşi fabricant este albitor şi boiangiu din punctul de vedere al “legii albitoriilor şi boiangeriilor”, imprimeur din punctul de vedere al „Printworks' Act” -ului şi finisher din punctul de vedere al „Factory Act” -ului...” (Report of Mr. Baker în “Reports etc. for 31st. Oct. 1861”, pag. 20.)» După ce enumera diferitele dispoziţiuni ale acestor legi şi complicaţiile care decurg din ele, domnul Baker spune: «Se vede deci cât e de greu să asiguri aplicarea acestor trei legi parlamentare, dacă proprietarul fabricii binevoieşte să eludeze legea.» Dar ceea ce această situaţie le asigură domnilor jurişti, sunt procesele. 193 Astfel, inspectorii de fabrică îndrăznesc, în fine, să spună: «Aceste obiecţiuni (ale capitalului împotriva limitării pe cale de lege a timpului de muncă) trebuie să cadă în faţa marelui principiu al drepturilor muncii... există un moment în care încetează dreptul patronului (maşter-s) asupra muncii muncitorului său şi în care acesta poate să dispună singur de timpul său, chiar dacă nu este încă extenuat.»(«Reports etc. for 3Ist Oct. 1862», pag. 54.) 196 «Noi, muncitorii din Dunkirk, declarăm că durata timpului de muncă cerută sub actualul sistem este prea lungă şi nu-i lasă muncitorului timpul necesar pentru recreare şi dezvoltare, ci îl reduce, dimpotrivă, la o stare de servitute, care abia este mai bună decât sclavia („a condition of servitude but little better than slavery” ). De aceea am hotărât că

323

8 ore sunt suficiente pentru o zi de muncă şi că trebuie recunoscute prin lege ca suficiente; am hotărât de asemeni să apelăm la presă, această forţă uriaşă, ca să vină în ajutorul nostru... şi să considerăm pe toţi acei care ne refuză acest ajutor ca duşmani ai reformei muncii şi ai drepturilor muncitorilor.» (Hotărârile muncitorilor de la Dunkirk, statul New-York, 1866.) 197 “Reports etc. for 31st Oct. 1848”, pag. 112. 198 «Aceste maşinaţiuni (maşinaţiunile capitalului, de exemplu între anii 1848—50) au adus apoi dovada incontestabilă cât de greşită este afirmaţia, făcută de atâtea ori, că muncitorii n-ar avea nevoie de proteguire şi că ei ar trebui priviţi ca administratori liberi ai unicei proprietăţi de care dispun, munca mâinilor lor şi sudoarea frunţii lor.» (“Reports etc. for 30th April 1850”, pag. 45.) “Munca liberă, dacă în genere poate fi numită astfel, are nevoie, chiar şi într-o ţară liberă, de braţul puternic al legii pentru protecţia ei.” («Reports etc. for 31st Oct 1864», pag. 34.) «A permite, ceea ce este identic cu a impune... o muncă de 14 ore pe zi, cu sau fără masă etc.» («Reports etc. for 30th April 1863», pag. 40.) 199 Friedrich Engels: «Die Lage etc.», pag. 5. * Cuvintele lui Heinrich Heine.—Notă în ediţia franceză (Paris 1873), pag. 130. — N. T. 200 În ramurile industriale pe care le reglementează, legea de zece ore «a salvat pe muncitori de la o degenerare totală şi le-a proteguit bunăstarea fizică». («Reports etc. for 31st Oct. 1859», pag. 47.)” Capitalul (din fabrici) nu poate niciodată să ţină în funcţiune maşinile dincolo de o perioadă de timp limitată, fără ca muncitorii ocupaţi să sufere în sănătatea lor şi în starea lor morală; ei nu pot să se apere singuri.” (ibid., pag. 8.) 201 «Un avantagiu şi mai mare este faptul că se face, în fine, o deosebire clară între timpul care-i aparţine muncitorului însuşi şi cel al patronului său (his masters time). Muncitorul ştie acum când se termină timpul pe care l-a vândut şi când începe timpul lui propriu, şi, întrucât ştie acest lucru dinainte, el poate dispune dinainte de minutele sale proprii pentru scopurile sale proprii (ibid., pag. 52). Făcându-i stăpâni ai timpului lor propriu, ele (legile industriale) le-au dat o energie morală, care îi pune în situaţia de a prelua eventual puterea politică.” (ibid., pag. 47.) Cu o ironie reţinută şi cu expresii foarte precaute, inspectorii de fabrică ne dau a înţelege că legea celor 10 ore, actualmente în vigoare, l-a eliberat într-o măsură oarecare şi pe capitalist de brutalitatea sa naturală, care îl face să apară ca simplă întruchipare a capitalului, dându-i timpul necesar pentru o oarecare “cultivare” a sa. Înainte «patronul (maşter) nu avea timp pentru nimic altceva decât pentru bani, iar muncitorul pentru nimic altceva decât pentru muncă». (ibid., pag. 48.)

324

Capitolul nouă RATA ŞI MASA PLUSVALORII Ca şi până acum, vom presupune şi în acest capitol că valoarea forţei de muncă, deci acea parte a zilei de muncă ce este necesară pentru reproducerea sau conservarea forţei de muncă, este o mărime dată, constantă. Dacă presupunem deci acest lucru, odată cu rata este dată şi masa plusvalorii pe care muncitorul individual o livrează capitalistului într-o perioadă de timp determinată. Astfel, dacă munca necesară este de 6 ore pe zi, exprimate într-o cantitate de aur de 3 şilingi = 1 taler, talerul este valoarea unei forţe de muncă pe timp de o zi, adică valoarea capitalului avansat pentru cumpărarea unei forţe de muncă. Dacă apoi, rata plusvalorii este de 100%, acest capital variabil de 1 taler produce o masă de plusvaloare de 1 taler, cu alte cuvinte muncitorul livrează zilnic o masă de supramuncă de 6 ore. Dar capitalul variabil este expresia în bani a valorii totale a tuturor forţelor de muncă pe care capitalistul le utilizează în acelaşi timp. Valoarea lui este deci egală cu valoarea medie a unei forţe de muncă, înmulţită cu numărul forţelor de muncă utilizate. Dacă valoarea forţei de muncă este dată, mărimea capitalului variabil stă deci în raport direct cu numărul muncitorilor utilizaţi în acelaşi timp. Dacă valoarea unei forţe de muncă pe timp de o zi este egală cu 1 taler, va trebui deci avansat un capital de 100 de taleri pentru a exploata zilnic 100 de forţe de muncă şi de n taleri pentru a exploata zilnic n forţe de muncă. De asemenea, dacă un capital variabil de 1 taler, valoarea pe o zi a unei forţe de muncă, produce o plusvaloare zilnică de 1 taler, un capital variabil 4e 100 de taleri va produce o plusvaloare zilnică de 100 de taleri, iar unul de n taleri o plusvaloare zilnică de 1 taler x n. Masa plusvalorii produse este deci egală cu plusvaloarea pe care o livrează ziua de muncă a muncitorului individual, înmulţită cu numărul muncitorilor utilizaţi. Dar întrucât masa de plusvaloare pe care o
325

produce muncitorul individual este determinată de rata plusvalorii dacă valoarea forţei de muncă este dată, ajungem la această primă lege: Masa plusvalorii produse este egală cu mărimea capitalului variabil avansat înmulţită cu rata plusvalorii. Cu alte cuvinte, ea este determinată de raportul complex dintre numărul forţelor de muncă exploatate în acelaşi timp de acelaşi capitalist şi de gradul de exploatare al forţei individuale de muncă. Dacă însemnăm deci masa plusvalorii cu P, plusvaloarea livrată de muncitorul individual în media zilei cu p, capitalul variabil avansat zilnic pentru cumpărarea forţei individuale de muncă cu v, suma totală a capitalului variabil cu V, valoarea unei forţe de muncă medii cu f, supramunca gradul de exploatare al acesteia cu m' ( munca necesara ) şi numărul m muncitorilor utilizaţi cu n, obţinem:

P=

- xV V f x (m`/m) x n

Se presupune mereu nu numai că valoarea unei forţe medii de muncă este constantă, dar şi că muncitorii utilizaţi de acelaşi capitalist sunt reduşi la muncitori medii. Există cazuri excepţionale, în care plusvaloarea produsă nu creşte în raport cu numărul muncitorilor exploataţi, dar în acest caz nici valoarea forţei de muncă nu rămâne constantă. La producerea unei mase anumite de plusvaloare, diminuarea unuia din factori poate deci să fie compensată prin augmentarea celuilalt. Dacă se reduce capitalul variabil şi se măreşte totodată în aceeaşi proporţie rata plusvalorii, masa plusvalorii produse rămâne neschimbată. Dacă, în condiţiunile presupuse mai sus, capitalistul trebuie să avanseze 100 de taleri pentru a exploata zilnic 100 de muncitori şi dacă rata plusvalorii este de 50%, acest capital variabil de 100 va aduce o plusvaloare de 50 de taleri sau de 100 x 3 ore de muncă. Dacă rata plusvalorii se dublează, adică dacă ziua de muncă, în loc de a se prelungi de la 6 la 9 ore, se prelungeşte de la 6 la 12 ore, capitalul variabil redus la jumătate, adică la 50 de taleri, va continua să aducă o
326

plusvaloare de 50 de taleri sau de 50 x 6 ore de muncă. Reducerea capitalului variabil poate deci să fie compensată printr-o ridicare proporţională a gradului de exploatare a forţei de muncă, adică reducerea numărului muncitorilor utilizaţi poate fi compensată printr-o prelungire proporţională a zilei de muncă. Înăuntrul unor anumite limite, cantitatea de muncă ce poate fi exploatată de capital devine deci independentă de numărul de muncitorii. Invers, reducerea ratei plusvalorii lasă neschimbată masa plusvalorii produse, dacă mărimea capitalului variabil, adică numărul muncitorilor utilizaţi creşte în mod proporţional. Dar înlocuirea numărului muncitorilor, adică a mărimii capitalului variabil, printr-o rată urcată a plusvalorii, adică prin prelungirea zilei de muncă, are limite ce nu pot fi trecute. Oricare ar fi valoarea forţei de muncă, indiferent deci dacă timpul de muncă necesar pentru întreţinerea muncitorului este de 2 sau de 10 ore, valoarea totală pe care un muncitor poate să o producă zi de zi este întotdeauna mai mică decât valoarea în care se materializează 24 ore de muncă, mai mică decât 12 şilingi sau 4 taleri, dacă aceasta este expresia în bani a 24 ore de muncă materializate. În ipoteza noastră de mai înainte, după care sunt necesare 6 ore de muncă pe zi numai pentru a se reproduce forţa de muncă, adică pentru a se înlocui valoarea capitalului avansat cu ocazia cumpărării forţei de muncă, un capital variabil de 500 de taleri, care utilizează 500 de muncitori, cu o rată a plusvalorii de 100%, adică cu o zi de muncă de 12 ore, produce zilnic o plusvaloare de 500 de taleri, adică de 6 x 500 ore de muncă. Un capital de 100 de taleri, care utilizează zilnic 100 de muncitori, cu o rată a plusvalorii de 200%, adică cu o zi de muncă de 18 ore, nu produce decât o masă de plusvaloare de 200 de taleri, adică de 12 x 100 ore de muncă. Iar întreaga valoareprodus, echivalentă cu capitalul variabil avansat plus plusvaloarea, nu poate să atingă în niciun caz, zi de zi, suma de 400 de taleri sau de 24 x 100 ore de muncă. Limită absolută a zilei medii de muncă, zi care din natură este întotdeauna mai mică decât 24 de ore, constituie o limită absolută pentru compensarea unei diminuări a capitalului variabil printr-o rată a plusvalorii sporită, adică pentru compensarea unei reduceri a numărului de muncitori exploataţi printr-un grad de exploatare a forţei de muncă sporit. Această a doua lege evidentă este
327

importantă pentru explicarea multor fenomene care rezultă din tendinţa capitalului, pe care o vom trata mai târziu, de a reduce pe cât posibil numărul muncitorilor utilizaţi de el, adică partea sa variabilă, transformată în forţă de muncă, în contradicţie cu cealaltă tendinţă a sa de a produce o masă cât mai mare de plusvaloare. Invers: dacă masa forţelor de muncă utilizate, adică mărimea capitalului variabil creşte, dar nu proporţional cu reducerea ratei plusvalorii, masa plusvalorii produse scade. O a treia lege rezultă din faptul că masa plusvalorii produse este determinată de cei doi factori: rata plusvalorii şi mărimea capitalului variabil avansat. Dacă rata plusvalorii, adică gradul de exploatare a forţei de muncă şi valoarea forţei de muncă, adică mărimea timpului de muncă necesar sunt date, este de la sine înţeles că, cu cât capitalul variabil este mai mare, cu atât masa valorii şi a plusvalorii produse este mai mare. Dacă limita zilei de muncă este dată, dacă este dată şi limita părţii sale necesare, masa valorii şi a plusvalorii pe care o produce un singur capitalist depinde în mod evident de masa de muncă pe care el o pune în mişcare. Aceasta însă depinde, în condiţiunile presupuse de noi, de masa forţei de muncă, adică de numărul muncitorilor pe care el îi exploatează, iar acest număr este determinat la rândul lui, de mărimea capitalului variabil avansat de el. Prin urmare, dacă rata plusvalorii şi valoarea forţei de muncă sunt date, masele plusvalorii produse sunt în funcţie de mărimile capitalurilor variabile avansate. Se ştie însă că fiecare capitalist îşi împarte capitalul în două părţi: o parte el o investeşte în mijloace de producţie, aceasta fiind partea constantă a capitalului său, cealaltă parte el o transformă în forţă de muncă vie. Această parte formează capitalul său variabil. În cadrul aceluiaşi mod de producţie are loc, în diferitele ramuri de producţie, o împărţire diferită a capitalului într-o parte constantă şi una variabilă. Înăuntrul aceleiaşi ramuri de producţie, acest raport se schimbă odată cu schimbarea bazei tehnice şi a combinării sociale a procesului de producţie. Oricum s-ar diviza însă un capital dat, în parte constantă şi parte variabilă, indiferent dacă aceasta din urmă ar sta faţă de cea dintâi într-un raport de 1: 2, 1: 10 sau 1: x, legea pe care tocmai am stabilit-o nu va suferi nicio modificare căci, în conformitate cu analiza făcută mai înainte, valoarea capitalului constant reapare, ce-i drept, în valoarea
328

produsului, dar nu intra în valoarea-produs creată. Pentru a utiliza 1.000 de filatori este nevoie, bineînţeles, de mai multe materii prime, fusuri etc., decât pentru a utiliza 100. Indiferent însă dacă valoarea acestor mijloace de producţie ce urmează a fi adăugate se urcă, scade, rămâne neschimbată este mare sau, este mică, ea nu are nicio influenţă asupra procesului de valorificare a forţelor de muncă ce pun în mişcare aceste mijloace. Legea constatată mai sus, ia deci următoarea formă: Dacă valoarea forţei de muncă este dată şi dacă gradul de exploatare a forţei de muncă este egal, masele de valoare şi de plus valoare produse de capitaluri diferite sunt direct proporţionale cu mărimile părţilor variabile ale acestor capitaluri, adică ale părţilor lor transformate în forţă de muncă vie. Această lege contrazice în mod evident orice experienţă întemeiată pe simple aparenţe. Oricine ştie că proprietarul unei filaturi de bumbac, care dacă avem în vedere diviziunea procentuală a capitalului total investit, utilizează relativ mult capital constant şi puţin capital variabil, nu realizează totuşi un câştig sau o plusvaloare mai mică decât un brutar, care pune în mişcare relativ mult capital variabil şi puţin capital constant. Pentru rezolvarea acestei aparenţe contradicţii, mai este nevoie încă de un mare număr de termeni intermediari, aşa cum din punctul de vedere al algebrei elementare este nevoie de un mare număr de termeni intermediari pentru a se înţelege că 0 poate să 0 reprezinte o mărime reală. Cu toate că ea nu a formulat niciodată această lege, economia clasică o recunoaşte în mod instinctiv, pentru că ea este o consecinţă necesară a legii valorii în general. Ea încearcă să o salveze de contradicţiile realităţii prin abstracţiune forţată. Se va vedea mai târziu203 cum şcoala lui Ricardo s-a poticnit de această piatră. Economia vulgară, care «într-adevăr n-a învăţat nimic», pune aici, ca peste tot, accentul pe aparenţă împotriva legii fenomenelor. Ea crede, în contradicţie cu Spinoza, că «ignoranţa este o raţiune suficientă». Munca pe care capitalul total al unei alcătuiri sociale o pune în mişcare zi de zi poate fi privită ca o singură zi de muncă. Dacă de exemplu, numărul muncitorilor este de un milion şi ziua medie de muncă a unui muncitor este de 10 ore, ziua socială de muncă constă din 10 milioane de ore. Dacă lungimea acestei zile de muncă este dată, indiferent dacă limitele ei sunt de ordin fizic sau social, masa plusvalorii
329

poate fi mărită numai prin mărirea numărului muncitorilor, adică a populaţiei muncitoare. Creşterea populaţiei formează aici limita matematică a producerii de plusvaloare de către capitalul social total. Invers, dacă mărimea populaţiei este dată, această limită este determinată de posibilitatea de prelungire a zilei de muncă.204 Se va vedea în capitolul următor că această lege este valabilă numai pentru forma de plusvaloare tratată până acum. Din analiza de până acum a producţiei plusvalorii rezultă că nu orice sumă de bani sau de valoare poate fi transformată în capital şi că pentru această transformare se presupune, dimpotrivă, un minim anumit de bani sau de valoare de schimb în mâna posesorului de bani sau de marfă individual. Minimul de capital variabil este preţul de cost al unei singure forţe de muncă, ce se utilizează zi de zi, în tot cursul anului, pentru obţinerea de plusvaloare. Dacă acest muncitor ar fi în posesia mijloacelor sale de producţie proprii şi dacă el s-ar mulţumi să trăiască ca muncitor, i-ar fi suficient timpul de muncă necesar pentru reproducerea mijloacelor sale de subzistenţă, să zicem de 8 ore pe zi. I-ar trebui deci şi mijloace de producţie numai pentru 8 ore de muncă. Dimpotrivă, capitalistul care îl pune să efectueze, în afară de această muncă de 8 ore, şi 4 ore de supramuncă, are nevoie de o sumă de bani suplimentară pentru procurarea mijloacelor de producţie suplimentare. În ipoteza noastră însă el ar trebui să utilizeze doi muncitori, pentru a putea trăi ca un simplu muncitor de pe urma plusvalorii însuşite în fiecare zi, adică pentru a-şi putea satisface nevoile sale cele mai importante. În acest caz, scopul producţiei sale ar fi simpla agonisire a mijloacelor de trai, nu mărirea bogăţiei. Ori, tocmai aceasta din urmă este presupusă în producţia capitalistă. Pentru a trăi numai de două ori mai bine decât un simplu muncitor şi pentru a retransforma în capital jumătate din plusvaloarea produsă, el ar trebui să mărească de opt ori, odată cu numărul muncitorilor, şi minimul capitalului avansat. Se înţelege că şi el poate să participe direct în procesul de producţie, la fel ca şi muncitorul său, dar în acest caz el nu este decât o fiinţă intermediară între capitalist şi muncitor, un “mic patron”. Un nivel anumit al producţiei capitaliste cere ca un capitalist să poată întrebuinţa tot timpul în care funcţionează în calitate de capitalist, adică în calitate de capital personificat, pentru aproprierea şi deci pentru controlul
330

muncii altora şi pentru vânzarea produselor acestei munci.205 Sistemul corporaţiilor medievale încerca să împiedice cu forţa transformarea meşterului în capitalist, limitând numărul muncitorilor pe care putea să-i utilizeze un singur meşter la un maxim foarte redus. Posesorul de bani sau de marfă se transformă cu adevărat în capitalist abia atunci când suma minimă avansată pentru producţie întrece cu mult maximul din evul mediu. Aici, ca şi în ştiinţele naturii, se verifică exactitatea legii descoperite de Hegel în Logica sa, după care simple schimbări cantitative se transformă, la un anumit punct, în deosebiri calitative.205a Minimul sumei de valoare de care trebuie să dispună posesorul individual de bani sau de marfă pentru a se metamorfoza într-un capitalist, variază pe diferitele trepte de dezvoltare ale producţiei capitaliste, iar pe o treaptă de dezvoltare dată, el variază în diferitele sfere ale producţiei, în raport cu condiţiile lor tehnice speciale. Anumite sfere de producţie necesită chiar la începutul producţiei capitaliste un minim de capital, care nu se găseşte încă în mâna unor indivizi izolaţi. Lucrul acesta duce fie la subvenţii din partea statului pentru asemenea particulari, cum s-a întâmplat în Franţa pe vremea lui Colbert şi în unele state germane până în epoca noastră, fie la constituirea unor societăţi cu monopol legal pentru exploatarea anumitor ramuri ale industriei şi comerţului,206 precursoare ale societăţilor pe acţiuni moderne. * Nu vom cerceta amănuntele transformărilor pe care le-a suferit raportul dintre capitalist şi muncitorul salariat în decursul procesului de producţie, şi deci nici determinările ulterioare ale capitalului însuşi. Vom sublinia aici doar câteva puncte principale. Înăuntrul procesului de producţie capitalul a ajuns să constituie comanda asupra muncii, adică asupra forţei de muncă în funcţiune, deci asupra muncitorului însuşi. Capitalul personificat, capitalistul, veghează ca muncitorul să-şi îndeplinească munca în mod ordonat şi cu gradul de intensitate cuvenit. În al doilea rând, capitalul a devenit un raport forţat, care constrânge clasa muncitoare să îndeplinească mai multă muncă decât îi
331

prescria cercul strâmt al propriilor sale nevoi. Şi ca producător de hărnicie străină, ca absorbitor de supramuncă şi ca exploatator de forţă de muncă, el întrece în energie, în lipsă de măsură şi în eficacitate toate sistemele de producţie anterioare bazate pe muncă forţată directă. La început, capitalul îşi subordonează munca servindu-se de condiţiunile tehnice în care o găseşte din punct de vedere istoric. El nu schimbă deci imediat modul de producţie. Producţia de plusvaloare, în forma pe care am cercetat-o până acum, adică prin simpla prelungire a zilei de muncă, a apărut deci independent de orice schimbare a modului de producţie. În brutăria de modă veche ea era tot atât de eficientă ca şi în filatura modernă de bumbac. Privind procesul de producţie din punctul de vedere al procesului de muncă, am văzut că muncitorul nu considera mijloacele de producţie drept capital, ci doar drept mijloc şi material al activităţii sale productive practice. Într-o tăbăcărie de exemplu, el tratează pieile ca un simplu obiect de muncă al său. Nu capitalistul este acela căruia îi tăbăceşte pielea. Altfel stăteau lucrurile atunci când am privit procesul de producţie din punctul de vedere al procesului de valorificare. Mijloacele de producţie s-au transformat imediat în mijloace pentru absorbire de muncă străină. Acum nu muncitorul este acela care utilizează mijloacele de producţie, ci mijloacele de producţie sunt acelea care îl utilizează pe muncitor. În loc să fie consumate de el ca elemente materiale ale activităţii sale productive, ele îl consumă ca ferment al propriului lor proces de viaţă, şi procesul de viaţă al capitalului constă numai în mişcarea sa ca valoare care se valorifică singură. Furnalele înalte şi clădirile industriale care sunt inactive în timpul nopţii şi nu absorb muncă vie, sunt pentru capitalist o «pierdere curată” («mere loss»). Iată de ce furnalele înalte şi clădirile industriale constituie un «titlu asupra muncii de noapte» a forţelor de muncă. Simpla transformare a banilor în factori materiali ai procesului de producţie, în mijloace de producţie, le transformă pe acestea din urmă în titluri juridice şi în titluri coercitive asupra muncii şi supramuncii altora. Cum se oglindeşte în capetele capitaliştilor această intervertire, această dislocare — specifică şi caracteristică producţiei capitaliste — a raportului dintre munca moartă şi munca vie, dintre valoare şi forţa creatoare de valoare, mai rezultă din următorul exemplu: În timpul
332

răzvrătirii fabricanţilor englezi din 1848—50, «şeful filaturii de in şi bumbac din Paisley, o firmă din cele mai vechi şi mai respectabile din Scoţia de Vest, Compania Cariile, fii & Co., întemeiată în 1752 şi condusă din generaţie în generaţie de aceeaşi familie», — un gentleman deosebit de inteligent, publică în «Glasgow Daily Mail» din 25 Aprilie 1849, sub titlul:” Sistemul de releuri”, o scrisoare207 în care i se strecoară, între altele, următorul pasaj de o naivitate grotescă: «Să privim acum relele care decurg dintr-o reducere a timpului de muncă de la 12 la 10 ore... Ele se „ridică” la o lezare din cele mai serioase a perspectivelor şi a proprietăţii fabricantului. Dacă el (adică „mâinile” sale) lucrează 12 ore şi ar fi redus la numai 10, în acest caz câte 12 maşini sau fusuri ale întreprinderii sale s-ar reduce la 10 („then every 12 machines or spindles, in his establishment, shrink to 10” ), şi dacă ar dori să-şi vândă fabrica, ele ar fi considerate ca valorând numai cât 10, astfel că fiecare fabrică din ţara întreagă ar pierde a şasea parte din valoarea ei.» 208 Pentru acest creier de capitalist înveterat din Scoţia de Vest, valoarea mijloacelor de producţie, a fusurilor etc., se contopeşte atât de mult cu proprietatea, pe care ele o au în calitate de capital, de a se valorifica singure, adică de a înghiţi în fiecare zi o cantitate anumită de muncă gratuită străină, încât şeful casei Carlile & Co crede într-adevăr că la vânzarea fabricii sale nu i se plăteşte numai valoarea fusurilor, dar în plus, şi valorificarea lor, nu numai munca pe care ele o conţin şi care este necesară pentru producerea unor fusuri de acelaşi fel, dar şi supramunca bunilor scoţieni din Paisley, la a cărei stoarcere ele contribuie în fiecare zi. Şi tocmai din această cauză, crede el, odată cu reducerea zilei de muncă cu două ore se contractează preţul de vânzare a câte 12 fusuri la preţul a 10 fusuri!

Această lege elementară pare a fi necunoscută domnilor de la economia vulgară, care, adevăraţi Arhimezi inversaţi, socotesc că, susţinând că preţurile de piaţă ale muncii sunt determinate de cerere şi ofertă, au găsit punctul care să le servească nu pentru a scoate lumea din ţâţâni, ci pentru a o opri în loc. 203 Amănunte în această privinţă, în «Cartea a patra». 204 «Munca unei societăţi, adică timpul afectat economiei (economic time), este o

202

NOTE:

333

mărime dată, de pildă zece ore pe zi la un milion de oameni, adică zece milioane de ore... Capitalul are o limită a creşterii sale, în orice perioadă, dacă limita constă în durata efectivă a timpului afectat economiei.» («An Essay on the Political Economy of Nations», Londra 1821, pag. 47, 49.) 205 «Arendaşul (farmer) nu se poate bizui pe munca lui proprie. Şi dacă face acest lucru, eu cred că el va pierde din această cauză. Activitatea lui ar trebui să constea în supravegherea întregii întreprinderi: el trebuie să-şi supravegheze treierătorul, căci altfel salariul pe care îl plăteşte îl va plăti pentru cereale care au rămas netreierate. De asemenea, cosaşii, secerătorii etc. trebuie supravegheaţi. El trebuie să-şi controleze mereu toată gospodăria şi să aibă grijă ca nimic să nu fie neglijat, lucru care s-ar întâmpla dacă el ar fi reţinut într-un singur loc.» («An Inquiry into the Connection between the present Price of Provisions, and the Size of Farms etc. By a Farmer», Londra 1773, pag. 12.) Această lucrare este foarte interesantă. Pot fi studiate în ea naşterea aşa zisului «capitalist farmer» [arendaş capitalist] sau «merchant farmer» [arendaş comerciant], cum este numit în mod expres, şi se poate vedea de asemeni cum acesta se preamăreşte singur, scoţând în evidenţă deosebirea dintre el şi” small farmer” [micul arendaş], care se preocupă mai ales de subzistenţă. «Clasa capitaliştilor este eliberată la început parţial şi pe urmă în întregime de necesitatea muncii manuale.» (“Textbook of Lectures on the Political Economy of Nations” «de reverendul Richard Jones, Hertford 1852», prelegerea a III-a, pag. 39.) 205a Teoria moleculară, aplicată în chimia modernă şi dezvoltată pentru prima dată în mod ştiinţific de Laurent şi Gerhardt, se întemeiază pe aceeaşi lege. (Adaos la ediţia a 3-a. - Pentru a explica această notă, oarecum obscură pentru acela care nu este chimist, observăm că autorul vorbeşte aici despre «seriile omoloage» de hidro-compuşi ai carbonului, serii care au fost denumite astfel pentru prima oară de C. Gerhardt în 1843, şi din care fiecare are propria sa formulă algebrică de compoziţie. Astfel: seria parafinelor: C2 H2 +O2; cea a alcoolilor normali: Cn H2n + O2; cea a acizilor graşi normali: C2 H2 O2 şi multe altele. În exemplele de mai sus, prin simpla adăogire cantitativă a lui CH2 la formula moleculară se formează de fiecare dată un corp diferit din punct de vedere calitativ. Cu privire la participarea, supraestimată de Marx, a lui Laurent şi Gerhardt la stabilirea acestui fapt important, vezi Kopp:” Entwicklung der Chemie”, München 1873, pag. 709 şi 716, şi Schorlemmer: “Rise and Progress of Organic Chemistry”, Londra 1879, pag. 54. — F. E.) 206 “Societatea Monopolia” este numele pe care Martin Luther îl dă unor astfel de instituţiuni. 207 “Reports of Insp. of Fact. for 30th April 1849”, pag. 59. 208 “Reports of Insp. of Fact. for 30th April 1849”, pag. 60. Inspectorul de fabrică Stuart, el însuşi scoţian şi îmbibat în întregime, spre deosebire de inspectorii de fabrică englezi, de concepţii capitaliste, remarcă în mod expres că această scrisoare, pe care o înglobează raportului său,” ar fi cea mai utilă comunicare pe care a făcut-o cândva vreunul din fabricanţii care aplică sistemul de releuri şi că ar fi menită în special să înlăture prejudecăţile şi scrupulele faţă de acest sistem”.

334

SECŢIUNEA A PATRA PRODUCŢIA PLUSVALORII RELATIVE Capitolul zece NOŢIUNEA PLUSVALORII RELATIVE Acea parte a zilei de muncă ce nu produce decât un echivalent al valorii pe care o plăteşte capitalul în schimbul forţei de muncă, am considerat-o până acum ca o mărime constantă, ceea ce de fapt este cazul în anumite condiţii de producţie date, la o anumită treaptă de dezvoltare economică a societăţii. Peste acest timp de muncă necesar al său, muncitorul putea să muncească 2, 3, 4, 6 etc. ore. De mărimea acestei prelungiri depindeau rata plusvalorii şi mărimea zilei de muncă. Dacă timpul de muncă necesar era constant, ziua totală de muncă era, dimpotrivă, variabilă. Să presupunem acum o zi de muncă, a cărei mărime şi a cărei împărţire în muncă necesară şi în supramuncă sunt date. Să presupunem, de pildă, că linia a c, a----------b--c, reprezintă o zi de muncă de douăsprezece ore, fracţiunea a b 10 ore de muncă necesară, iar fracţiunea b c 2 ore de supramuncă. Cum poate fi mărită, în aceste condiţiuni, producţia de plusvaloare, cu alte cuvinte cum poate fi prelungită supramuncă, fără orice altă prelungire sau independent de orice altă prelungire a lui a c ? Cu toate că limitele zilei de muncă ac sunt date, se pare că bc poate fi prelungit, dacă nu printr-o întindere dincolo de punctul său final c, care este în acelaşi timp şi punctul final al zilei de muncă ac, atunci prin mutarea punctului său iniţial b în direcţie opusă, spre a. Să presupunem că b' — b din a---------b' — b--c este egal cu jumătatea lui b c, deci cu o oră de muncă. Şi acum, dacă înăuntrul zilei de muncă ac, de 12 ore, punctul b se mută în b', atunci bc devine b'c, supramuncă creşte cu o jumătate, de la 2 la 3 ore, cu toate că ziua de muncă numără, ca şi mai înainte, numai 12 ore. Dar această extindere a supramuncii de la bc
335

la b'c, de la 2 la 3 ore, este evident imposibilă fără contractarea simultană a muncii necesare de la ab la ab', de la 10 la 9 ore. Prelungirii supramuncii i-ar corespunde reducerea muncii necesare, sau, cu alte cuvinte, o parte din timpul de muncă pe care până acum muncitorul îl întrebuinţa de fapt pentru sine însuşi se transformă în timp de muncă pentru capitalist. Ceea ce s-ar schimba, n-ar fi lungimea zilei de muncă, ci împărţirea ei în muncă necesară şi supramuncă. Pe de altă parte, este evident că mărimea supramuncii însăşi este dată, dacă este dată mărimea zilei de muncă şi valoarea forţei de muncă. Valoarea forţei de muncă, adică timpul de muncă necesar pentru producerea ei, determină timpul de muncă necesar pentru reproducerea valorii ei. Dacă o oră de muncă este exprimată printr-o cantitate de aur de o jumătate de şiling, adică de 6 pence, şi dacă valoarea pe o zi a forţei de muncă este de 5 şilingi, muncitorul trebuie să muncească zilnic 10 ore pentru a înlocui valoarea pe care i-a plătit-o capitalul în schimbul forţei sale de muncă pe timp de o zi, adică pentru a produce un echivalent al valorii mijloacelor de subzistenţă care îi sunt necesare în timpul unei zile. Odată cu valoarea acestor mijloace de subzistenţă este dată valoarea forţei sale de muncă,1 odată cu valoarea forţei sale de muncă este dată mărimea timpului său de muncă necesar. Iar mărimea supramuncii se obţine prin scăderea timpului de muncă necesar din ziua totală de muncă. Dacă scădem zece ore din douăsprezece, rămân două, şi nu se poate vedea cum ar putea fi prelungită supramunca, în condiţiunile date, peste aceste două ore. Capitalistul ar putea, bineînţeles, să-i plătească muncitorului în loc de 5 şilingi numai 4 şilingi şi 6 pence sau şi mai puţin. Pentru reproducerea acestei valori de 4 şilingi şi 6 pence ar fi suficiente 9 ore de muncă; supramunca ar fi deci constituită din 3 ore, şi nu din 2 din cele 12 ore ale zilei de muncă, iar plusvaloarea s-ar urca de la 1 şiling la 1 şiling şi 6 pence. Dar acest rezultat nu va fi fost obţinut decât prin reducerea salariului muncitorului sub valoarea forţei sale de muncă. Cu cei 4 şilingi şi 6 pence pe care îi produce în 9 ore el dispune de o cantitate de mijloace de subzistenţă redusă cu 1/10 faţă de situaţia anterioară, astfel că nu va avea loc decât o reproducere incompletă a forţei sale de muncă. În modul acesta, supramunca nu ar fi prelungită decât printr-o depăşire a limitelor sale normale, domeniul ei nu ar fi extins decât printr-o uzurpare din
336

domeniul timpului de muncă necesar. Cu tot rolul important pe care această metodă îl joacă în mişcarea reală a salariului, ea este exclusă aici prin presupunerea că mărfurile, deci şi forţa de muncă, se cumpără şi se vând la valoarea lor integrală. Presupunându-se acest lucru, timpul de muncă necesar pentru producerea forţei de muncă sau pentru reproducerea valorii sale nu poate scădea pentru că salariul muncitorului ar scădea sub valoarea forţei sale de muncă, ci numai dacă însăşi această valoare ar scădea. Dacă lungimea zilei de muncă este dată, prelungirea supramuncii trebuie să rezulte din reducerea timpului de muncă necesar, şi nu, invers, reducerea timpului de muncă necesar din prelungirea supramuncii. În exemplul nostru valoarea forţei de muncă trebuie să scadă în mod efectiv cu 1/10, pentru ca timpul de muncă necesar să se reducă cu 1/10, de la 10 la 9 ore, şi pentru ca din această cauză supramunca să crească de la 2 la 3 ore. O asemenea scădere a valorii forţei de muncă cu 1/10 presupune însă, la rândul ei, ca aceeaşi masă de mijloace de subzistenţă care înainte se producea în 10 ore să fie produsă acum în 9 ore. Lucrul acesta este însă imposibil fără o ridicare a forţei productive a muncii. Cu mijloacele date, un cizmar poate, de exemplu, să confecţioneze o pereche de cizme într-o zi de muncă de 12 ore. Pentru ca el să confecţioneze în aceeaşi durată de timp două perechi de cizme, forţa productivă a muncii sale trebuie să se dubleze, şi ea nu se poate dubla fără o transformare în mijloacele sale de muncă sau în metoda sa de lucru, sau în amândouă împreună. Trebuie deci să se întâmple o revoluţie în condiţiunile de producţie ale muncii sale, adică în modul său de producţie şi deci în însuşi procesul de muncă. Sub mărirea forţei productive a muncii înţelegem aici, în general, o transformare în procesul de muncă, transformare prin care timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei mărfi este redus, prin care deci o cantitate mai mică de muncă dobândeşte forţa pentru a produce o cantitate mai mare de valoare de întrebuinţare.2 Prin urmare, în timp ce la producerea plusvalorii în forma pe care am privit-o până acum s-a presupus că modul de producţie este dat, pentru producerea plusvalorii prin transformarea muncii necesare în supramuncă nu este nicidecum suficient ca, capitalul să pună stăpânire pe procesul de muncă în forma lui istorică, tradiţională, adică în forma lui existentă, şi să se
337

mulţumească a-i prelungi doar durata. El trebuie să revoluţioneze condiţiunile tehnice şi sociale ale procesului de muncă, adică însuşi modul de producţie, pentru a mări forţa productivă a muncii, pentru a reduce, prin mărirea forţei productive a muncii, valoarea forţei de muncă şi pentru a reduce astfel partea zilei de muncă necesară pentru reproducerea acestei valori. Plusvaloarea produsă prin prelungirea zilei de muncă o numesc plusvaloare absolută; dimpotrivă, plusvaloarea care rezultă din reducerea timpului de muncă necesar şi din schimbarea corespunzătoare în raportul de mărime dintre ambele părţi componente ale zilei de muncă — plusvaloare relativă. Pentru a reduce valoarea forţei de muncă, creşterea forţei productive trebuie să cuprindă acele ramuri ale industriei ale căror produse determină valoarea forţei de muncă, adică fac parte din categoria mijloacelor de subzistenţă obişnuite, sau le pot înlocui. Dar valoarea unei mărfi nu este determinată numai de cantitatea muncii care îi dă ultima formă, ci şi, în aceeaşi măsură de masa de muncă cuprinsă în mijloacele ei de producţie. Astfel valoarea unei cizme nu este determinată numai de munca cizmarului, ci şi de valoarea pieii, a smoalei, a aţei etc. Prin urmare, creşterea forţei productive şi ieftinirea corespunzătoare a mărfurilor din industriile care furnizează elementele materiale ale capitalului constant — adică mijloacele de muncă şi materialul de muncă — pentru producerea mijloacelor de subzistenţă necesare, provoacă de asemeni o scădere în valoarea forţei de muncă. Dimpotrivă, în acele ramuri ale producţiei care nu furnizează nici mijloace de subzistenţă necesare, nici mijloace de producţie pentru confecţionarea lor, creşterea forţei productive lasă neatinsă valoarea forţei de muncă. Se înţelege că marfa ieftinită face să scadă valoarea forţei de muncă numai pro tanto, adică numai în proporţia în care ea participă la reproducerea forţei de muncă. Astfel cămăşile sunt un mijloc de subzistenţă necesar, dar numai unul din multe altele. Ieftinirea lor reduce cheltuiala muncitorului numai pentru cămăşi. Suma totală a mijloacelor de subzistenţă necesare constă însă numai din mărfuri diferite, care sunt toate produse ale unor industrii diferite, iar valoarea fiecăreia din aceste mărfuri formează întotdeauna o parte aliquotă din
338

valoarea forţei de muncă. Această valoare scade odată cu timpul de muncă necesar reproducţiei sale, iar reducerea totală a acestui timp de muncă este egală cu suma reducerilor lui în toate acele ramuri de producţie speciale. Acest rezultat general noi îl tratăm aici ca şi cum în fiecare caz în parte el ar fi rezultat nemijlocit şi scop nemijlocit. Dacă un capitalist oarecare ieftineşte, de exemplu, cămăşile, prin aceea că măreşte forţa productivă a muncii, el nu urmăreşte nicidecum, în mod necesar, scopul de a reduce pro tanto valoarea forţei de muncă şi deci timpul de muncă necesar; dar numai în măsura în care contribuie, la urma urmei, la acest rezultat, el contribuie la mărirea ratei generale a plusvalorii? Tendinţele generale şi necesare ale capitalului trebuie distinse de formele lor de manifestare. Nu vom analiza acum felul în care legile imanente ale producţiei capitaliste apar în mişcarea exterioară a capitalurilor, manifestându-se ca legi coercitive ale concurenţei şi devenind astfel, în conştiinţa capitalistului individual, motive determinante ale acţiunii sale; atât însă este clar de pe acum: o analiză ştiinţifică a concurenţei nu este posibilă decât în momentul în care natura internă a capitalului a fost înţeleasă, aşa cum mişcarea aparentă a corpurilor cereşti nu poate fi înţeleasă decât de acela care cunoaşte mişcarea lor reală, dar neperceptibilă cu simţurile. Totuşi, pentru înţelegerea producerii plusvalorii relative, şi anume numai pe baza rezultatelor obţinute până acum, trebuie să observăm următoarele. Dacă o oră de muncă este exprimată printr-o cantitate de aur de 6 pence, adică 1/2 de şiling, într-o zi de muncă de 12 ore se produce o valoare de 6 şilingi. Să presupunem că în condiţiile date ale productivităţii muncii se confecţionează 12 bucăţi de marfă în aceste 12 ore de muncă. Valoarea mijloacelor de producţie, a materiilor prime etc. consumate la fiecare bucată să fie de 6 pence. În aceste împrejurări, o bucată de marfă costă 1 şiling, anume 6 pence pentru valoarea mijloacelor de producţie şi 6 pence pentru valoarea nouă ce i-a fost adăugată prin prelucrare. Să presupunem acum că un capitalist ar reuşi să dubleze forţa productivă a muncii şi să producă deci, în decursul zilei de muncă de 12 ore, 24 bucăţi din această speţă de marfă, în loc de 12. Dacă valoarea mijloacelor de producţie rămâne neschimbată, valoarea unei bucăţi de marfă scade acum la 9 pence, anume 6 pence pentru
339

valoarea mijloacelor de producţie şi 3 pence pentru valoarea nouă adăugată prin ultima prelucrare. Cu toate că forţa productivă s-a dublat, ziua de muncă creează, ca şi înainte, numai o valoare nouă de 6 şilingi, care acum se repartizează însă asupra unei cantităţi duble de produse. Fiecărui produs în parte nu-i mai revine deci acum decât 1/24 în loc de 1 /12 din această valoare totală, 3 pence în loc de 6 pence, sau, cu alte cuvinte, mijloacelor de producţie nu li se mai adaugă acum, cu ocazia transformării lor în produs, calculându-se fiecare bucată în parte, decât o jumătate de oră de muncă în locul unei ore întregi, cum era înainte. Valoarea individuală a acestei mărfi stă acum sub valoarea ei socială, adică marfa costă mai puţin timp de muncă decât marea masă a aceloraşi articole produse în condiţiile sociale medii. În medie bucata costă 1 şiling, adică ea reprezintă 2 ore de muncă socială; cu modul de producţie schimbat, ea nu costă decât 9 pence, adică nu reprezintă decât 11/2 ore de muncă. Valoarea reală a unei mărfi nu este însă valoarea ei individuală, ci valoarea ei socială, cu alte cuvinte ea nu se măsoară cu timpul de muncă pe care 1-a cheltuit de fapt producătorul în cazul special, ci cu timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea mărfii. Dacă deci capitalistul care aplică metoda nouă îşi vinde marfa la valoarea ei socială de 1 şiling, el o vinde cu 3 pence peste valoarea ei individuală şi realizează astfel o plusvaloare suplimentară de 3 pence. Pe de altă parte însă, pentru el ziua de muncă de 12 ore este acum reprezentată de 24 bucăţi de marfă în loc de 12, cum era mai înainte. Pentru a vinde deci produsul unei zile de muncă, el are nevoie să vândă de două ori atâta marfă, deci de un debuşeu de două ori mai mare. Celelalte împrejurări rămânând neschimbate, mărfurile sale nu-şi cuceresc un debuşeu mai mare decât prin contractarea preţurilor lor. El le va vinde deci peste valoarea lor individuală, dar sub valoarea lor socială, să zicem cu 10 pence bucata. În modul acesta el încă mai realizează la fiecare bucată o plusvaloare suplimentară de 1 penny. Această creştere a plusvalorii are loc pentru el indiferent dacă marfa sa aparţine sferei mijloacelor de subzistenţă necesare şi dacă intră deci ca un element determinant în valoarea generală a forţei de muncă. Abstracţie făcând deci de această ultimă împrejurare, există pentru fiecare capitalist în parte imboldul de a-şi ieftini marfa prin mărirea forţei productive a muncii. Dar şi în acest caz sporirea producţiei de plusvaloare rezultă din
340

reducerea timpului de muncă necesar şi din prelungirea corespunzătoare a supramuncii.3a Să presupunem că timpul de muncă necesar este de 10 ore, că deci valoarea pe o zi a forţei de muncă este de 5 şilingi şi că supramunca este de 2 ore, astfel că plusvaloarea produsă zilnic este de 1 şiling. Dar acum capitalistul nostru produce 24 de bucăţi pe care le vinde cu 10 pence bucata, adică în total cu 20 şilingi. Întrucât valoarea mijloacelor de producţie este egală cu 12 şilingi, 142/5 bucăţi de marfă nu fac decât să înlocuiască capitalul constant avansat. Ziua de muncă de 12 ore este reprezentată prin cele 93/5 bucăţi rămase. Întrucât preţul forţei de muncă = 5 şilingi, 6 bucăţi din produs reprezintă timpul de muncă necesar, iar 33/5 bucăţi supramuncă. Raportul dintre munca necesară şi supramuncă, de 5:1 în condiţiile sociale medii nu mai este acum decât de 5: 3. acelaşi rezultat se obţine în modul următor: Valoarea produsului zilei de muncă de 12 ore este* de 20 şilingi. Din această sumă, 12 şilingi aparţin valorii mijloacelor de producţie, care nu face decât să reapară în produs. Rămân deci 8 şilingi ca expresie în bani a valorii în care se concretizează ziua de muncă. Această expresie în bani este mai ridicată decât expresia în bani a muncii sociale medii de aceeaşi categorie, din care 12 ore se exprimă doar în 6 şilingi. Muncile care au o forţă productivă excepţională acţionează ca munci potenţate, adică creează în aceleaşi fracţiuni de timp valori mai mari decât munca socială medie de acelaşi fel. Dar capitalistul nostru plăteşte ca şi mai înainte numai 5 şilingi pentru valoarea pe o zi a forţei de muncă. Muncitorului îi trebuie deci 71/5** ore pentru reproducerea acestei valori, în loc de 10 cât îi trebuia înainte. Supramunca sa creşte deci cu 24/5** ore, iar plusvaloarea produsă de el, de la 1 la 3 şilingi. Capitalistul care aplică modul de producţie perfecţionat îşi însuşeşte deci, sub formă de supramuncă, o parte mai mare a zilei de muncă decât ceilalţi capitalişti din aceeaşi branşă. El face în mic ceea ce capitalul face în mare la producerea plusvalorii relative. Pe de altă parte însă, această plusvaloare suplimentară dispare îndată ce noul mod de producţie se generalizează, generalizare care face să dispară diferenţa dintre valoarea individuală a mărfurilor produse mai ieftin şi valoarea lor socială. Aceeaşi lege a determinării valorii prin timpul de muncă, pe care capitalistul care aplică metoda nouă o simte prin aceea că el este obligat să-şi vândă marfa sub valoarea ei socială, îi sileşte pe concurenţii săi, ca lege coercitivă a
341

concurenţei, să introducă noul mod de producţie.4 Rata generală a plusvalorii ajunge deci să fie influenţată de întreg procesul numai dacă mărirea forţei productive a muncii a cuprins ramuri de producţie şi a ieftinit deci mărfuri care fac parte din sfera mijloacelor de subzistenţă necesare şi care formează deci elemente ale valorii forţei de muncă. Valoarea mărfurilor este invers proporţională cu forţa productivă a muncii. La fel şi valoarea forţei de muncă, şi anume pentru că este determinată de valori de mărfuri. În schimb, plusvaloarea relativă este direct proporţională cu forţa productivă a muncii. Ea creşte odată cu creşterea şi scade odată cu scăderea forţei productive. O zi de muncă socială medie de 12 ore, presupunând că valoarea ei în bani rămâne neschimbată, produce mereu aceeaşi valoare-produs de 6 şilingi, oricum s-ar diviza această sumă de valoare în echivalent pentru valoarea forţei de muncă şi în plusvaloare. Dacă însă, din cauza creşterii forţei productive, valoarea mijloacelor zilnice de subzistenţă şi deci valoarea pe o zi a forţei de muncă scade de la 5 şilingi la 3 şilingi, plusvaloarea creşte de la 1 şiling la 3 şilingi. Pentru a se reproduce valoarea forţei de muncă erau necesare 10 ore de muncă; acum nu mai sunt necesare decât 6 ore de muncă. Patru ore de muncă au devenit libere şi pot fi anexate domeniului supramuncii. Capitalul are deci un instinct imanent şi o tendinţă permanentă de a mări forţa productivă a muncii, pentru ca să ieftinească marfa, iar prin ieftinirea mărfii să ieftinească şi pe muncitor.5 Valoarea absolută a mărfii îi este în sine indiferentă capitalistului care o produce. Pe el îl interesează numai plusvaloarea pe care ea o cuprinde şi care este realizabilă prin vânzare. Realizarea plusvalorii implică de la sine înlocuirea valorii avansate. Ori, întrucât plusvaloarea relativă creşte în proporţie directă cu dezvoltarea forţei productive a muncii, în timp ce valoarea mărfurilor scade* în proporţie inversă cu această dezvoltare, întrucât deci acelaşi singur proces ieftineşte mărfurile şi măreşte plusvaloarea cuprinsă în ele, se rezolvă enigma pe care o constituia faptul că întreprinzătorul capitalist, pe care-l interesează numai producerea de valoare de schimb, tinde să reducă mereu valoarea de schimb a mărfurilor, o contradicţie cu care unul din întemeietorii economiei politice, Quesnay, îşi chinuia adversarii, fără ca să primească vreun răspuns de la ei. “Voi admiteţi”, spune Quesnay, “că
342

cu cât se pot economisi mai multe cheltuieli sau munci costisitoare la fabricarea de produse industriale, fără pagubă pentru producţie, cu atât mai avantajoasă este această economisire, pentru că ea reduce preţul produsului. Şi totuşi credeţi că producţia avuţiei care rezultă din muncile industriaşilor constă în mărirea valorii de schimb a produsului lor.” 6 În producţia capitalistă, economisirea de muncă prin dezvoltarea forţei productive a muncii7 nu urmăreşte deci nicidecum reducerea zilei de muncă. Ea nu urmăreşte decât reducerea timpului de muncă necesar pentru producerea unei anumite cantităţi de mărfuri. Faptul că muncitorul, în urma sporirii forţei productive a muncii sale, produce de exemplu într-o oră de zece ori mai multă marfă ca înainte, că el nu are deci nevoie pentru fiecare bucată de marfă decât de a zecea parte din timpul ce-i trebuia înainte, nu împiedică deloc ca el să fie pus să muncească tot 12 ore, ca mai înainte, şi să producă în aceste 12 ore 1.200 bucăţi în loc de 120, cât producea înainte. Ba, mai mult, ziua sa de muncă poate chiar să fie prelungită în mod simultan, astfel ca el să producă acum în 14 ore 1.400 bucăţi etc. Iată de ce putem citi la economişti de teapa unui MacCulloch, Ure, Senior şi tutti quanti [toţi câţi mai există], pe o pagină că muncitorul trebuie să fie recunoscător capitalului pentru dezvoltarea forţelor productive, pentru că aceasta reduce timpul de muncă necesar, iar pe pagina următoare că el trebuie să dovedească această recunoştinţă muncind pe viitor 15 ore în loc de 10. În cadrul producţiei capitaliste, dezvoltarea forţei productive a muncii are drept scop să reducă acea parte a zilei de muncă în cursul căreia muncitorul trebuie să muncească pentru sine însuşi, pentru a prelungi tocmai prin aceasta cealaltă parte a zilei de muncă, în cursul căreia el poate să muncească gratuit pentru capitalist. În ce măsură acest rezultat poate fi atins şi fără ieftinirea mărfurilor, se va vedea în metodele speciale de producţie a plusvalorii relative, la a căror cercetare trecem acum.

1

NOTE:
Valoarea salariului zilnic mediu este determinată de ceea ce îi trebuie muncitorului

343

“pentru a trăi, a munci şi a procrea”. (William Petty: «Political Anatomy of Ireland», 1672 pag. 64.) «Preţul muncii este constituit întotdeauna de preţul mijloacelor de subzistenţă necesare.» Muncitorul nu primeşte salariul corespunzător «ori de câte ori salariul muncitorului nu ajunge pentru a susţine în mod corespunzător cu rangul său modest şi cu situaţia sa de muncitor o familie numeroasă, cum se întâmplă de multe ori să aibă», (J. Vanderlint: “Money answers etc.”, pag. 15.)” Muncitorul simplu, care nu are decât braţele şi munca sa, nu are ceva decât atunci când reuşeşte să-şi vândă munca sa altora... În orice fel de muncă trebuie să se ajungă, şi se ajunge de fapt, la situaţia că salariul muncitorului este limitat la ceea ce îi este necesar pentru a-şi susţine existenţa.” (Turgot: “Reflex io ns etc.”, “Oeuvres”, ediţia Daire, vol. I, pag. 10.)” Preţul mijloacelor de subzistenţă este de fapt costul de producţie al muncii.” (Malthus: «Inquiry into etc. Rent», Londra 1815, pag. 48, notă.) 2 «Dacă se perfecţionează meseriile, acest lucru nu înseamnă decât că s-au descoperit noi posibilităţi pentru ca o marfă să fie confecţionată de un număr mai mic de muncitori, sau (ceea ce e acelaşi lucru) într-un timp mai scurt ca mai înainte.» (Galiani: “Della Moneta”, pag. 159.) «Economia în costul de producţie nu poate fi nimic altceva decât o economie în cantitatea de muncă întrebuinţată în producţie.” (Sismondi: «Etudes etc.», vol. I, pag. 22.) 3 «Dacă fabricantul îşi dublează produsele prin perfecţionarea instalaţiilor... el câştigă (la urma urmei) numai în măsura în care prin acest fapt el poate să-şi îmbrace muncitorul cu mai puţină cheltuială... astfel că muncitorului îi revine o parte mai mică. din venitul total.» (Ramsay: «An Essay on the Distribution etc.», pag. 168.) 3a “Profitul unei persoane nu depinde de faptul că ea dispune de produsul muncii altora, ci de faptul că ea dispune de munca însăşi. Dacă ea poate să-şi vândă mărfurile la un preţ mai ridicat, în timp ce salariile muncitorilor săi rămân neschimbate, profitul acestei persoane este evident... O parte mai mică din ceea ce produce este suficientă pentru a pune în mişcare munca, astfel că ei îi rămâne o parte mai mare.” («Outlines of Political Economy», Londra 1832, pag. 49, 50.) * În ediţia franceză (pag. i 37) urmează aici cuvintele «pentru capitalistul nostru».— N. T. ** În ediţia franceză (pag. 138) se află aici, respectiv, cifrele 71/2 şi 21/2. — N.T. 4 «Dacă vecinul meu poate să vândă ieftin pentru că produce mult cu muncă puţină, eu trebuie să reuşesc să vând tot atât de ieftin ca şi dânsul. În modul acesta orice artă, orice procedeu şi orice maşină care lucrează cu mâini mai puţine şi deci mai ieftin provoacă la alţii un fel de necesitate şi de întrecere, fie de a întrebuinţa aceeaşi artă, acelaşi procedeu sau aceeaşi maşină, fie de a inventa ceva asemănător, pentru ca toţi să stea pe picior de egalitate şi pentru ca nimeni să nu poată vinde mai ieftin decât vecinul său.» («The Advantages of the East-India Trade to England», Londra 1720, pag. 67.) 5 «Oricare ar fi proporţia în care ar scădea cheltuielile unui muncitor, salariul său va scădea în aceeaşi proporţie dacă îngrădirile impuse industriei ar fi în acelaşi timp ridicate.» (“Considerations concerning taking off the Bounty on Corn exported etc.”, Londra 1753, pag. 7.) «Interesul industriei cere ca cerealele şi toate articolele alimentare să fie cât mai ieftine; căci ceea ce le scumpeşte pe ele, trebuie să scumpească şi munca... în toate ţările în care industria este liberă de restricţiuni, preţul alimentelor trebuie să influenţeze preţul muncii. Acesta din urmă va scădea ori de câte ori alimentele vor

344

deveni mai ieftine.» (ibid., pag. 3.) «Salariile scad în aceeaşi proporţie în care cresc forţele de producţie. E drept că maşina ieftineşte mijloacele de subzistenţă necesare, dar, spre deosebire de aceasta, ea ieftineşte şi pe muncitor.» («A Prize Essay on the Comparative Merits of Competition and Cooperation», Londra 1834, pag. 27.) * În ediţia franceză (pag. 138) în loc de «scade» se află cuvântul «este». — N. T. 6 ” Ils conviennent que plus on peut, sans préjudice, épargner de frais ou de travaux dispendieux dans la fabrication des ouvrages des artisans, plus cette épargne est profitable par la diminution du prix de ces ouvrages. Cependant ils croient que la production de richesse qui résulte des travaux des artisans consiste dans l'augmentation de la valeur vénale de leurs ouvrages.” (Quesnay: «Dialogues sur le Commerce et sur les Travaux des Artisans», pag. 188, 189.) 7 ” Aceşti speculanţi, atât de economi cu munca lucrătorilor pe care ei ar trebui să o plătească.” (J. N. Bidaut: «Du monopole qui s'établit dans les arts industriels et le commerce», Paris 1828, pag. 13.)” Întreprinzătorul va căuta întotdeauna să economisească timp şi muncă.” (Dugald Stewart: “Works”, editate de Sir W. Hamilton, vol. VIII, Edinburgh 1855, «Lectures on Political Economy», pag. 318.) «Interesul lor (al capitaliştilor) este ca forţele productive ale muncitorilor pe care îi utilizează să fie cât se poate mai mari. Atenţia lor este îndreptată în mod aproape exclusiv asupra sporirii acestei forţe.» (R. Jones: “Textbook of Lectures etc.”, prelegerea a III-a.)

345

Capitolul unsprezece COOPERAŢIA După cum am văzut, producţia capitalistă începe de fapt abia în momentul în care acelaşi capital individual utilizează un număr mai mare de muncitori în acelaşi timp, în care procesul de muncă îşi măreşte proporţiile şi furnizează produse pe o scară cantitativă mai mare. Activitatea unui număr mai mare de muncitori în acelaşi timp, în acelaşi loc (sau, dacă vreţi, pe acelaşi câmp de muncă), în vederea producerii aceleiaşi speţe de marfă, sub comanda aceluiaşi capitalist, formează, din punct de vedere istoric şi logic, punctul de plecare al producţiei capitaliste. În ceea ce priveşte modul de producţie însuşi, cu greu se poate spune, de exemplu, că la începuturile ei manufactura se deosebeşte de meşteşugul de breaslă altfel decât prin numărul mai mare de muncitori utilizaţi în mod simultan de acelaşi capital. Atelierul meşterului breslaş a fost doar lărgit. La început deosebirea este deci pur cantitativă. Am văzut că masa plusvalorii pe care o produce un capital anumit este egală cu plusvaloarea pe care o livrează un singur muncitor înmulţită cu numărul muncitorilor ocupaţi în acelaşi timp. Numărul acesta nu modifică, în sine, deloc rata plusvalorii sau gradul de exploatare a muncii, iar în ceea ce priveşte producerea de valoare de marfă în general, orice schimbare calitativă a procesului de muncă pare a fi indiferentă. Lucrul acesta rezultă din natura valorii. Dacă o zi de muncă de 12 ore se materializează în 6 şilingi, 1.200 de asemenea zile de muncă se vor materializa în 6 şilingi x 1.200. Într-un caz le-au fost încorporate produselor 12 x 1.200 ore de muncă, în celălalt caz 12 ore de muncă. În ceea ce priveşte producerea de valoare, numărul mare nu contează decât ca număr mare de indivizi. Pentru producţia de valoare este deci indiferent dacă 1.200 de muncitori produc în mod izolat, sau reuniţi sub comanda aceluiaşi capital. Înăuntrul anumitor limite, o modificare are totuşi loc. Munca
346

materializată în valoare este muncă de calitate socială medie, deci manifestarea unei forţe de muncă medii. Dar o mărime medie nu există niciodată decât ca medie a unui mare număr de mărimi individuale diferite, din aceeaşi specie. În orice ramură a industriei, muncitorul individual, Petru sau Pavel, se abate mai mult sau mai puţin de la muncitorul mediu. Aceste abateri individuale, care în matematică se numesc «erori», se compensează şi dispar atunci când se operează cu un număr mai mare de muncitori. Vestitul sofist şi sicofant Edmund Burke susţine chiar, în baza experienţelor sale practice de arendaş, că şi “într-un grup atât de redus” cum e cel format din cinci argaţi dispare orice deosebire individuală în ceea ce priveşte munca, astfel că cinci argaţi englezi adulţi, de oriunde i-am lua, efectuează, toţi împreună, exact aceeaşi muncă pe care ar efectua-o alţi cinci argaţi englezi, oricare ar fi ei.8 Oricum ar fi, este limpede că ziua totală de muncă a unui număr mai mare de muncitori utilizaţi în acelaşi timp, împărţită prin numărul muncitorilor, este, în sine, o zi de muncă socială medie. Să presupunem, de exemplu, că ziua de muncă a unui individ este de 12 ore. În acest caz, ziua de muncă a 12 muncitori utilizaţi în acelaşi timp formează o zi totală de muncă de 144 ore şi, cu toate că munca fiecăruia din această duzină se va abate mai mult sau mai puţin de la munca socială medie, că, deci, muncitorul individual va avea nevoie de ceva mai mult timp sau de ceva mai puţin timp pentru aceeaşi operaţie, ziua de muncă a fiecăruia din ei, ca a douăsprezecea parte a zilei totale de muncă de 144 ore, posedă calitatea socială medie. Dar pentru capitalist, care utilizează o duzină, ziua de muncă există ca zi de muncă totală a duzinii. Ziua de muncă a fiecăruia în parte există ca o cotă-parte a zilei de muncă totale, indiferent dacă cei doisprezece cooperează în mod strâns în munca lor, sau dacă legătura dintre muncile lor constă numai în faptul că ei lucrează pentru acelaşi capitalist. Dacă, dimpotrivă, din cei 12 muncitori câte doi sunt utilizaţi de către un mic patron, chestiunea dacă fiecare patron în parte produce aceeaşi masă de valoare şi realizează deci rata generală a plusvalorii, rămâne la voia întâmplării. Ar avea loc abateri individuale. Dacă un muncitor ar întrebuinţa pentru producerea unei mărfi mult mai mult timp decât cel socialmente necesar, dacă timpul de muncă necesar pentru dânsul în mod individual s-ar abate mult de la cel socialmente necesar, adică de la timpul mediu de
347

muncă, munca lui nu ar fi socotită muncă medie, iar forţa lui de muncă nu ar fi socotită forţă de muncă medie. Ea nu s-ar vinde deloc, sau s-ar vinde numai sub valoarea medie a forţei de muncă. Se presupune deci un anumit minim de îndemânare în muncă, şi vom vedea mai târziu că producţia capitalistă găseşte mijloace pentru măsurarea acestui minim. Totuşi, acest minim se abate de la medie, cu toate că de cealaltă parte trebuie plătită valoarea medie a forţei de muncă. Dintre cei şase mici patroni, unul ar scoate deci mai mult, celălalt mai puţin decât rata generală a plusvalorii. Din punctul de vedere al societăţii, inegalităţile sar compensa; nu însă din punctul de vedere al fiecărui patron în parte. În general, legea valorificării nu se realizează deci în întregime pentru producătorul izolat decât atunci când el produce în calitate de capitalist, când utilizează un număr mare de muncitori în acelaşi timp şi pune deci în mişcare, din capul locului, muncă socială medie. Şi atunci când felul de a munci rămâne neschimbat, utilizarea simultană a unui număr mai mare de muncitori provoacă o revoluţie în condiţiunile materiale ale procesului de muncă. Clădiri în care lucrează un mare număr de muncitori, magazii pentru materii prime etc., vase, instrumente, aparate etc. care servesc multora în acelaşi timp sau pe rând, pe scurt, o parte a mijloacelor de producţie este consumată acum în comun în procesul de muncă. Pe de o parte, valoarea de schimb a mărfurilor, deci şi a mijloacelor de producţie, nu este nicidecum sporită de pe urma unei exploatări sporite a valorii lor de întrebuinţare. Pe de altă parte, creşte proporţia mijloacelor de producţie întrebuinţate în comun. O încăpere în care lucrează 20 de ţesători cu cele 20 de războaie ale lor trebuie să fie mai spaţioasă decât încăperea unui ţesător independent care are două calfe. Dar producerea unui atelier pentru 20 de persoane costă mai puţină muncă decât aceea a 10 ateliere pentru câte două persoane, astfel că, în general, valoarea mijloacelor de producţie comune şi concentrate în mase mari nu creşte în aceeaşi proporţie cu volumul lor şi cu efectul lor util. Mijloacele de producţie întrebuinţate în comun transmit produsului singular o parte de valoare mai mică, în parte pentru că valoarea totală pe care ele o cedează se repartizează în mod simultan asupra unei mase mai mari de produse, în parte pentru că, în comparaţie cu mijloacele de producţie izolate, ele intră în procesul de producţie cu o valoare, ce-i drept, mai mare din punct de vedere absolut,
348

dar mai mică din punct de vedere relativ, avându-se în vedere sfera lor de acţiune. În modul acesta se reduce o parte componentă a valorii capitalului constant; în mod proporţional cu mărimea acestei valori se reduce deci şi valoarea totală a mărfii. Efectul este acelaşi ca şi în cazul în care mijloacele de producţie ale mărfii ar fi produse mai ieftin. Această economie în întrebuinţarea mijloacelor de producţie rezultă numai din consumarea lor comună în procesul de muncă al unui mare număr de oameni. Şi ele dobândesc acest caracter de condiţii ale muncii sociale sau de condiţiuni sociale ale muncii, spre deosebire de mijloacele de producţie, fărâmiţate şi relativ costisitoare, ale unor muncitori sau meşteri mici izolaţi, chiar dacă acest număr mare de oameni lucrează doar în acelaşi loc, fără a coopera. O parte a mijloacelor de muncă dobândeşte acest caracter social înainte ca însuşi procesul de muncă să-l dobândească. În general, economisirea mijloacelor de producţie trebuie privită dintr-un punct de vedere îndoit. O dată, întrucât ieftineşte mărfurile şi reduce în felul acesta valoarea forţei de muncă. În al doilea rând, întrucât modifică raportul plusvalorii faţă de capitalul total avansat, adică faţă de totalul valorii componentelor sale constante şi variabile. Punctul acesta din urmă va fi tratat abia în prima secţiune a cărţii a treia din această lucrare, unde, din motive de sistematizare, plasăm şi unele lucruri care şi-ar avea locul aici. Mersul analizei ne impune această fărâmiţare a materiei, fărâmiţare care corespunde în acelaşi timp şi spiritului producţiei capitaliste. Căci întrucât condiţiile de muncă i se opun aici muncitorului ca un lucru independent, economisirea lor apare şi ea ca o operaţiune specială, care nu-l priveşte şi care este deci distinctă de metodele care măresc productivitatea lui personală. Forma de muncă în care un număr mare de persoane lucrează una alături de alta şi cooperează în mod sistematic în acelaşi proces de producţie sau în mai multe procese de producţie conexe se numeşte cooperaţie10. Aşa cum puterea de atac a unui escadron de cavalerie sau puterea de rezistenţă a unui regiment de infanterie se deosebeşte în mod esenţial de suma forţelor de atac şi de rezistenţă pe care le dezvoltă fiecare cavalerist şi fiecare infanterist în parte, tot astfel şi totalul
349

mecanic al forţelor muncitorilor izolaţi se deosebeşte de potenţialul social de forţă care se dezvoltă atunci când un număr mare de braţe colaborează în mod simultan în aceeaşi operaţiune unică, de exemplu atunci când este vorba de ridicarea unei greutăţi, de învârtirea unei manivele sau de înlăturarea unui obstacol.11 Aici rezultatul muncii combinate nu ar putea fi produs de munca individuală, deloc, sau numai în termene cu mult mai lungi, sau numai pe o scară infimă. Nu este vorba aici numai de o mărire a forţei productive individuale prin cooperare, ci de crearea unei forţe productive care din capul locului trebuie să fie o forţă de mase.11a Abstracţie făcând de noul potenţial de forţă care rezultă din contopirea multor forţe într-o singură forţă totală, la majoritatea muncilor productive simplul contact social provoacă o emulaţie şi o însufleţire specială a spiritelor (animal spirits), care măresc capacitatea de muncă a individului, astfel că o duzină de persoane dau împreună, într-o zi de muncă simultană de 144 de ore, un produs total cu mult mai mare decât 12 muncitori izolaţi, din care fiecare ar lucra 12 ore, sau decât un singur muncitor care ar lucra 12 zile de-a rândul.12 Aceasta se explică prin faptul că omul este din natură, dacă nu un animal politic,13 cum crede Aristotel, în orice caz însă un animal social. Cu toate că un număr mare de persoane fac în mod simultan acelaşi lucru sau lucruri de aceeaşi speţă, munca individuală a fiecăruia poate reprezenta totuşi, ca parte a muncii totale, faze diferite ale însuşi procesului de muncă, pe care obiectul muncii le parcurge mai repede, ca urmare a cooperării. Astfel, dacă zidarii alcătuiesc un şir de mâini pentru a transporta cărămizile de la piciorul schelei până în vârful ei, fiecare din ei face acelaşi lucru; totuşi operaţiunile lor, luate fiecare în parte, formează părţi succesive ale unei operaţiuni de ansamblu, faze speciale pe care trebuie să le parcurgă fiecare cărămidă în procesul de muncă şi prin efectul cărora cele 24 de mâini ale muncitorului colectiv o deplasează mai repede decât ar deplasa-o, de pildă, cele două mâini ale fiecăruia dintre muncitori, care ar urca şi ar coborî schelele.14 Obiectul muncii parcurge acelaşi spaţiu într-un timp mai scurt. Pe de altă parte, are loc o combinare a muncii, de exemplu atunci când o construcţie este începută în acelaşi timp din diferite părţi, cu toate că cei care cooperează fac acelaşi lucru sau lucruri de aceeaşi speţă. Ziua combinată de muncă
350

de 144 ore, care atacă obiectul muncii în mai multe locuri în spaţiu, deoarece muncitorul combinat sau muncitorul colectiv are ochi şi braţe în faţă şi la spate şi este într-o anumită măsură omniprezent, desăvârşeşte produsul total mai repede decât 12 zile de muncă de câte 12 ore ale unor muncitori mai mult sau mai puţin izolaţi, care trebuie să-şi facă munca într-un mod mai unilateral. Diferite părţi spaţiale ale produsului se desăvârşesc în acelaşi timp. Am accentuat că numărul mare de persoane care se completează reciproc fac un lucru identic sau de aceeaşi speţă, pentru că această formă de muncă comună, care este cea mai simplă, joacă un rol important şi în forma cea mai desăvârşită a cooperaţiei. Dacă procesul de muncă este complicat, simpla masă a celor care conlucrează permite o repartizare a diferitelor operaţiuni între diferitele braţe, şi deci o efectuare simultană a lor, iar prin aceasta o reducere a timpului de muncă necesar pentru confecţionarea produsului total.15 În multe ramuri ale producţiei există momente critice, adică anumite perioade de timp, determinate prin chiar natura procesului de muncă, în decursul cărora trebuie obţinute anumite rezultate ale muncii. Astfel, dacă trebuie tunsă o turmă de oi sau dacă trebuie cosit şi recoltat un număr de pogoane plantate cu cereale, cantitatea şi calitatea produsului depinde de faptul dacă operaţiunea este începută la un timp anumit şi încheiată la un timp anumit. Perioada de timp asupra căreia poate să se întindă procesul de muncă este determinată, ca de pildă la pescuitul scrumbiilor. Individul nu poate să facă dintr-o singură zi decât o singură zi de muncă, să zicem de 12 ore, dar cooperarea a o sută de oameni, de exemplu, transformă o zi de 12 ore într-o zi de muncă de 1.200 ore. Durata scurtă a muncii este compensată prin mărimea masei de muncă, aruncată în momentul hotărâtor în câmpul producţiei. Efectul produs la timp depinde în acest caz de utilizarea simultană a multor zile combinate de muncă; mărimea efectului util depinde de numărul muncitorilor, care rămâne însă întotdeauna mai mic decât numărul muncitorilor care ar ocupa izolaţi acelaşi teren de activitate în acelaşi timp.16 Lipsa acestei cooperări este aceea care duce în fiecare an la pierderea unei cantităţi enorme de cereale în apusul Statelor Unite şi a unei cantităţi enorme de bumbac în acele părţi ale Indiilor Orientale în care stăpânirea engleză a distrus vechile comunităţi.17
351

Pe de o parte, cooperaţia permite o lărgire a sferei spaţiale a muncii, ea impunându-se deci pentru anumite procese de muncă chiar din cauza legăturii spaţiale a obiectului muncii, cum se întâmplă la lucrările de drenaj, îndiguire, irigaţii, la construcţiile de canaluri, şosele, căi ferate etc. Pe de altă parte, ea permite o restrângere a spaţiului pe care se efectuează producţia în comparaţie cu scara pe care această producţie are loc. Această restrângere a sferei spaţiale a muncii cu extinderea simultană a sferei sale de acţiune, restrângere prin care se economiseşte o mare cantitate de cheltuieli zadarnice (faux frais), este un efect al aglomerării muncitorilor, al alăturării unor procese de muncă diferite şi al concentrării mijloacelor de producţie.18 În comparaţie cu un număr tot atât de mare de zile de muncă individuale izolate, ziua combinată de muncă produce cantităţi mai mari de valori de întrebuinţare şi reduce deci timpul de muncă necesar pentru producerea unui anumit efect util. Indiferent dacă în cazul concret ea obţine această forţă productivă mărită pentru că măreşte potenţialul mecanic al muncii, sau pentru că îi lărgeşte sfera de acţiune în spaţiu, sau pentru că restrânge câmpul spaţial de producţie în raport cu scara producţiei, sau pentru că pune în funcţie în momentul critic multă muncă într-un timp scurt, sau pentru că provoacă emulaţia indivizilor şi le însufleţeşte spiritele, sau pentru că imprimă operaţiunilor de aceeaşi speţă ale unui mare număr de oameni pecetea continuităţii şi a multilateralităţii, sau pentru că îndeplineşte în acelaşi timp operaţiuni diferite, sau pentru că economiseşte mijloacele de producţie prin întrebuinţarea lor în comun, sau pentru că imprimă muncii individuale caracterul de muncă socială medie, în toate împrejurările forţa productivă specifică a zilei combinate de muncă este forţă productivă socială a muncii sau forţă productivă a muncii sociale. Ea rezultă din însăşi cooperaţia. În colaborarea metodică cu alţii, muncitorul se eliberează de limitele sale individuale şi îşi dezvoltă aptitudinile de specie.19 Dacă muncitorii în general nu pot colabora în mod direct fără a fi împreună, aglomerarea lor într-un spaţiu anumit fiind deci o condiţie a cooperării lor, muncitorii salariaţi nu pot coopera fără ca acelaşi capital, acelaşi capitalist să-i utilizeze în acelaşi timp, să cumpere deci în mod simultan forţele lor de muncă. Valoarea totală a acestor forţe de
352

muncă, adică suma salariilor muncitorilor pentru o zi, o săptămână etc., trebuie să se găsească deci reunită în buzunarul capitalistului, înainte ca însăşi forţele de muncă să fie reunite în procesul de producţie. Remunerarea simultană a 300 de muncitori, chiar numai pentru o singură zi, cere o cheltuială de capital mai mare decât remunerarea câtorva muncitori, săptămână cu săptămână, timp de un an întreg. Numărul muncitorilor care cooperează, adică scara cooperaţiei, depinde deci, în primul rând, de mărimea capitalului pe care capitalistul individual îl poate avansa pentru cumpărarea forţelor de muncă, adică de proporţia în care câte un capitalist dispune de mijloacele de subzistenţă ale multor muncitori. Şi cu capitalul constant, lucrurile se petrec la fel ca şi cu capitalul variabil. Astfel cheltuiala pentru materii prime este de 30 de ori mai mare pentru un capitalist care utilizează 300 de muncitori, decât pentru fiecare din cei 30 de capitalişti care utilizează câte 10 muncitori. Mărimea valorii şi masa de materie a mijloacelor de muncă utilizate în comun nu cresc, ce-i drept, în aceeaşi proporţie ca numărul muncitorilor utilizaţi, dar ele cresc în mod considerabil. Concentrarea unor mase mai mari de mijloace de producţie în mâna unor capitalişti individuali este deci o condiţie materială pentru cooperarea muncitorilor salariaţi, iar proporţia cooperării, sau scara producţiei, depinde de proporţia acestei concentrări. La început era necesară o anumită mărime minimă a capitalului individual pentru ca numărul muncitorilor exploataţi în mod simultan, deci pentru ca masa plusvalorii produse să fie suficientă ca să-l dispenseze pe patron de munca manuală, ca să facă din micul maistru un capitalist şi ca să dea astfel fiinţă în mod formal raportului de capital. Acum această mărime minimă apare ca o condiţiune materială pentru transformarea unui mare număr de procese de muncă individuale, fărâmiţate şi independente unul de altul, într-un proces de muncă social combinat. De asemeni, comanda capitalului asupra muncii a apărut la început doar ca o urmare formală a faptului că muncitorul, în loc de a lucra pentru sine, lucra pentru capitalist şi deci sub capitalist. Odată cu cooperarea unui mare număr de muncitori salariaţi, comanda capitalului devine o necesitate pentru îndeplinirea procesului de muncă însuşi, o
353

adevărată condiţiune a producţiei. Ordinul capitalistului în câmpul producţiei devine tot atât de indispensabil ca şi ordinul generalului pe câmpul de luptă. Orice muncă nemijlocit socială sau colectivă, executată pe scară mai mare, are nevoie într-o măsură mai mare sau mai mică de o dirijare, care creează armonia între activităţile individuale şi îndeplineşte funcţiunile generale care rezultă din mişcarea întregului corp productiv, spre deosebire de mişcarea organelor sale independente. Un violonist izolat se dirijează singur, o orchestră are nevoie de dirijor. Această funcţie de conducere, de supraveghere şi de armonizare devine funcţia capitalului, îndată ce munca ce-i este subordonată devine cooperatoare. Ca o funcţie specifică a capitalului, funcţia de conducere dobândeşte trăsături de caracter specifice. În primul rând, motivul determinant şi scopul hotărâtor al procesului de producţie capitalist este o cât mai mare autovalorificare a capitalului, 20 adică o cât mai mare producţie de plusvaloare, deci o cât mai mare exploatare a forţei de muncă de către capitalist. Odată cu masa muncitorilor utilizaţi în acelaşi timp, creşte şi rezistenţa lor, şi cu ea creşte în mod necesar presiunea capitalului pentru biruirea acestei rezistenţe. Conducerea pe care o exercită capitalistul nu este numai o funcţie specială care izvorăşte din natura procesului social de muncă şi făcând parte din el; ea este în acelaşi timp şi o funcţie a exploatării unui proces social de muncă, şi ca atare ea este condiţionată de antagonismul inevitabil dintre exploatator şi materialul exploatării sale. De asemeni, odată cu volumul mijloacelor de producţie, care îl întâmpină pe muncitorul salariat în calitate de proprietate străină, creşte şi necesitatea controlului unei utilizări convenabile a lor.21 Apoi cooperarea muncitorilor salariaţi este un simplu efect al capitalului, care îi utilizează în mod simultan. Legătura dintre funcţiunile lor şi unitatea lor ca un corp de ansamblu productiv există în afara lor, în capital, care îi reuneşte şi îi ţine reuniţi. Legătura dintre muncile lor le apare deci din punct de vedere ideal ca plan, iar din punct de vedere practic ca autoritate a capitalistului, ca forţă a unei voinţe străine, care supune activitatea lor propriului său scop. Dacă deci după conţinut dirijarea capitalistă are un dublu caracter, din cauza caracterului dublu al însuşi procesului de producţie
354

care trebuie dirijat şi care pe de o parte este un proces de muncă social, având ca scop confecţionarea unui produs, iar pe de altă parte un proces de valorificare a capitalului, după formă ea este despotică. Odată cu dezvoltarea cooperaţiei pe o scară mai mare, despotismul acesta îşi dezvoltă formele sale specifice. Aşa cum la început capitalistul este dispensat de munca manuală în momentul în care capitalul său a ajuns la acea mărime minimă cu care producţia capitalistă propriu-zisă abia începe, tot astfel el cedează acum funcţia supravegherii directe şi continue a muncitorilor şi a grupelor de muncitori unei categorii speciale de muncitori salariaţi. Aşa cum o armată are nevoie de ofiţeri şi subofiţeri militari, tot astfel o masă de muncitori care conlucrează sub comanda aceluiaşi capital are nevoie de ofiţeri (directori, managers) şi subofiţeri (supraveghetori, foremen, overlookers, contremaîtres) industriali, care comandă în timpul procesului de muncă în numele capitalului. Munca de supraveghere devine funcţia lor exclusivă. Comparând modul de producţie al ţăranilor de sine stătători sau al meseriaşilor independenţi cu gospodăria plantaţiilor bazate pe sclavaj, economistul consideră această muncă de supraveghere ca făcând parte din faux frais de production [cheltuielile zadarnice ale producţiei].21a Atunci când analizează modul de producţie capitalist, el identifică, dimpotrivă, funcţia dirijării, astfel cum ea rezultă din natura procesului colectiv de muncă, cu aceeaşi funcţie, astfel cum ea e determinată de caracterul capitalist şi deci antagonist al acestui proces.22 Capitalistul nu este capitalist pentru că este conducător industrial; el devine, dimpotrivă, comandant industrial pentru că este capitalist. Comanda supremă în industrie devine un atribut al capitalului, aşa cum în epoca feudală comanda supremă în război şi jurisdicţia erau atribute ale proprietăţii funciare.22a Muncitorul este proprietar al forţei sale de muncă atâta vreme cât târguieşte cu capitalistul în calitate de vânzător al ei, şi el nu poate vinde decât ceea ce posedă, adică forţa lui de muncă individuală, izolată. Raportul acesta nu se schimbă întru nimic prin faptul că un capitalist cumpără 100 de torţe de muncă în locul uneia, adică încheie contracte cu 100 de muncitori independenţi unul de altul în loc să încheie un contract cu unul singur. El poate să-i utilizeze pe cei 100 muncitori fără să-i facă să coopereze. Capitalistul plăteşte deci valoarea a 100 de forţe de muncă independente, dar el nu plăteşte forţa
355

de muncă combinată a celor o sută de muncitori. Ca persoane independente, muncitorii sunt indivizi izolaţi, care intră într-un raport cu acelaşi capital, nu însă unul cu celălalt. Cooperarea lor începe abia în procesul de muncă, dar în procesul de muncă ei au şi încetat de a-şi aparţine lor înşişi. Odată intraţi în ei, ei sunt încorporaţi capitalului. Ca unii care cooperează, ca membri ai unui Organism care munceşte, ei înşişi nu sunt decât o formă specială de existenţă a capitalului. Forţa productivă pe care o dezvoltă muncitorul ca muncitor social este deci forţa productivă a capitalului. Forţa productivă socială a muncii se dezvoltă gratuit, din moment ce muncitorii sunt puşi în anumite condiţii, iar capitalul îi pune în aceste condiţiuni, întrucât capitalul nu trebuie să plătească nimic pentru forţa productivă socială a muncii, întrucât, pe de altă parte, muncitorul nu o dezvoltă înainte ca munca sa să aparţină ea însăşi capitalului, ea apare ca forţă productivă pe care capitalul o posedă din natură, ca forţă productivă imanentă a sa. Efectul cooperaţiei simple se vădeşte în mod extraordinar în operele uriaşe ale vechilor asiatici, egipteni, etrusci etc. «S-a întâmplat în vremurile trecute ca, după acoperirea cheltuielilor de ordin civil şi militar, aceste state asiatice să se găsească în posesia unui excedent de mijloace de subzistenţă, pe care le puteau cheltui pentru opere de lux şi de utilitate. Comanda pe care ele o exercitau asupra mâinilor şi braţelor aproape ale întregii populaţii neagricole, precum şi faptul că monarhul şi preoţimea dispuneau în mod exclusiv de acel excedent, le puneau la dispoziţie mijloacele pentru a ridica acele monumente măreţe cu care umpleau ţara... Pentru transportul statuilor colosale şi al maselor enorme a căror deplasare provoacă uimire, s-a întrebuinţat, cu o risipă fără seamăn, aproape numai muncă omenească. Numărul muncitorilor şi concentrarea sforţărilor lor erau suficiente. Tot astfel vedem cum puternice recife de corali apar din adâncurile oceanului şi formează insule şi pământ uscat, cu toate că fiecare mărgean care se depune (depositary) în parte este infim, slab şi neglijabil. Muncitorii neagricoli ai unei monarhii asiatice nu au să contribuie decât cu foarte puţin afară de eforturile lor fizice individuale, dar numărul lor este forţa lor, iar puterea de a conduce aceste mase a dat naştere acelor opere uriaşe. Concentrarea într-o singură mână sau în câteva mâini a mijloacelor din care trăiesc muncitorii a fost aceea care a permis asemenea realizări.»23
356

Puterea aceasta a regilor asiatici şi egipteni sau a teocraţilor etrusci etc. a trecut, în societatea modernă, asupra capitalistului, fie că acesta apare în calitate de capitalist izolat sau, ca la societăţile pe acţiuni, în calitate de capitalist combinat. Cooperaţia în procesul de muncă, aşa cum o găsim precumpănind la începuturile civilizaţiei omeneşti la popoarele de vânători,23a sau de pildă în agricultura comunităţilor hinduse, se întemeiază pe de o parte pe proprietatea comună asupra condiţiilor de producţie, pe de altă parte pe împrejurarea că individul nu s-a desprins încă de cordonul ombilical al tribului sau al comunităţii, aşa cum albina individuală nu s-a desprins de stup. Ambele aceste împrejurări deosebesc această cooperaţie de cooperaţia capitalistă. Aplicarea sporadică a cooperaţiei pe scară mare în lumea antică, în evul mediu şi în coloniile moderne se întemeiază pe raporturi directe de dominare şi de aservire, de cele mai multe ori pe sclavie. Forma capitalistă, dimpotrivă, presupune din capul locului pe salariatul liber, care vinde capitalului forţa sa de muncă. Din punct de vedere istoric însă ea se dezvoltă în opoziţie cu gospodăria ţărănească şi cu meşteşugul independent, indiferent dacă acesta îmbracă sau nu forma corporativă.24 În faţa lor cooperaţia capitalistă nu apare ca o formă istorică deosebită a cooperaţiei, ci însăşi cooperaţia apare ca o formă istorică care este proprie procesului de producţie capitalist şi care îl distinge în mod specific. După cum forţa productivă socială a muncii dezvoltată prin cooperaţie apare ca forţă productivă a capitalului, tot astfel cooperaţia însăşi apare ca o formă specifică a procesului de producţie capitalist în opoziţie cu procesul de producţie al unor muncitori izolaţi şi independenţi sau al unor meşteri mici. Este prima modificare pe care o suferă procesul real de muncă prin subordonarea lui către capital. Această modificare se efectuează în mod spontan. Premisa ei, adică utilizarea simultană a unui număr mai mare de muncitori salariaţi în acelaşi proces de muncă, formează punctul de plecare al producţiei capitaliste. Punctul acesta de plecare este dat odată cu însăşi existenţa capitalului. Dacă deci, pe de o parte, modul de producţie capitalist se prezintă ca o necesitate istorică pentru transformarea procesului de muncă, într-un proces social, această formă socială a procesului de
357

muncă se prezintă, pe de altă parte, ca o metodă pe care o utilizează capitalul pentru a exploata cu mai mult profit acest proces de muncă, prin ridicarea forţei sale productive. În forma sa simplă în care am privit-o până acum, cooperaţia se confundă cu producţia pe scară mai mare; ea nu formează însă o formă fixă, caracteristică, a unei epoci speciale de dezvoltare a modului de producţie capitalist. Ea apare aproximativ în această formă cel mult în începuturile meşteşugăreşti ale manufacturii25 şi în acel gen de agricultură în mare care corespunde perioadei manufacturii şi care nu se deosebeşte în esenţă de gospodăria ţărănească decât prin numărul muncitorilor utilizaţi în mod simultan şi prin cantitatea mijloacelor de producţie concentrate. Cooperaţia simplă continuă să fie forma predominantă a acelor ramuri de producţie în care capitalul operează pe scară mare, fără ca diviziunea muncii sau maşinismul să joace un rol important. Cooperaţia rămâne forma de bază a modului de producţie capitalist, cu toate că forma ei simplă apare ca o formă aparte, alături de formele ei mai dezvoltate.

8 ”Fără îndoială că între valoarea muncii unui om şi a altuia există o mare deosebire în ceea ce priveşte forţa, îndemânarea şi atenţia. Dar, în baza observaţiilor mele precise, sunt absolut sigur că cinci oameni, oricare ar fi ei, dau, toţi împreună, aceeaşi cantitate de muncă pe care ar da-o alţi cinci, având şi ei vârsta de care am vorbit. Ceea ce înseamnă că printre cei cinci oameni se află unul care are toate calităţile unui muncitor bun şi altul care e un muncitor prost, în timp ce ceilalţi trei sunt mijlocii şi se apropie de primul şi de al doilea. Astfel că într-un grup atât de redus cum e cel format din cinci oameni se va găsi tot ceea ce pot produce cinci oameni.” (E. Burke: «Thoughts and Details etc.», pag. [15] 16.) Comp. Quételet despre individul mediu. 9 Domnul profesor Roscher îşi revendică descoperirea că o croitoreasă care este ocupată timp de două zile la cucoana domnului profesor livrează mai multă muncă decât două croitorese care ar lucra pentru cucoana dumnealui în aceeaşi zi. Ar fi bine ca domnul profesor să nu-şi facă observaţiile asupra procesului de producţie capitalist în odaia copiilor şi în condiţiuni în care lipseşte persoana principală, capitalistul. 10 “Concours de forces.” (Destutt de Tracy: «Traité de la Volonté etc.», pag. 78.) 11 “Există numeroase munci atât de simple, încât o descompunere a lor este imposibilă, şi care nu pot fi efectuate decât prin cooperarea multor perechi de mâini. De

NOTE:

358

exemplu, ridicarea unui trunchi mare de copac pe o căruţă... pe scurt, orice muncă ce nu poate fi efectuată fără ca un mare număr de perechi de mâini să se ajute în mod reciproc şi simultan în aceeaşi operaţie unică.” (E. G. Wakefield: «A view of the Art of Colonization», Londra 1849, pag. 168.) 11a “În timp ce un singur om nu este în stare, şi zece oameni trebuie să facă un efort mare, ca să ridice o greutate de o tonă, o sută de oameni o pot ridica chiar şi cu forţa unui singur deget al fiecăruia dintre ei.” (John Bellers: “Proposais for raising a colledge of industry”, Londra 1696, pag. 21.) 12 “Există de asemeni (dacă acelaşi număr de muncitori este utilizat de un arendaş pe o întindere de 300 de acri, în loc să fie utilizat de 10 arendaşi pe câte 30 de acri) un avantagiu în ceea ce priveşte numărul argaţilor, avantaj care nu poate fi recunoscut cu uşurinţă decât de oameni cu experienţă. Căci este natural să se spună că raportul dintre l şi 4 este acelaşi ca cel dintre 3 şi 12; dar susţinerea aceasta nu se verifică în practică; căci în timpul culesului şi la multe alte operaţii care cer aceeaşi grabă, munca este efectuată mai bine şi mai repede strângându-se la un loc multe braţe de muncă. Astfel, la strânsul recoltei, 2 căruţaşi, 2 încărcători, 2 legători, 2 greblaşi şi restul la stog sau în hambar fac toţi împreună o muncă de două ori mai mare decât ar face acelaşi număr de oameni, dacă ar fi împărţiţi în diferite grupuri (gangs), la diferite gospodării (farms).” (“An Inquiry into the Connection between the present Price of Provisions and the Size of Farms. By a Farmer”, Londra 1773, pag. 7, 8.) 13 De fapt definiţia lui Aristotel spune că omul este din natură cetăţean, membru al cetăţii. Ea este la fel de caracteristică pentru antichitatea clasică, precum e caracteristică pentru yankee-ism definiţia lui Franklin după care omul este din natură creator de instrumente. 14 “Trebuie să mai observăm apoi că această diviziune parţială a muncii poate să aibă loc şi acolo unde muncitorii execută aceeaşi operaţiune. Astfel zidarii care trec din mână în mână cărămizile spre o schelă mai înaltă fac toţi aceeaşi muncă, şi totuşi există între ei un fel de diviziune a muncii, care constă în faptul că fiecare dintre ei transportă cărămida pe o bucată de drum şi că toţi împreună o aduc cu mult mai repede la locul indicat, decât dacă fiecare dintre ei şi-ar duce cărămida de unul singur la schela mai înaltă.” (F. Skarbek: “Théorie des richesses sociales”, ediţia a 2-a, Paris 1840, voi. I, pag. 97, 98.) 15 ”Dacă este vorba de executarea unei munci complicate, mai multe operaţiuni trebuie efectuate în mod simultan. Unul face un lucru în timp ce altul face altceva şi toţi contribuie la un efect pe care un singur om nu l-ar fi putut produce. Unul vâsleşte, în timp ce altul ţine cârma şi un al treilea arunca năvodul sau loveşte peştele cu suliţa, şi pescuitul are un succes care fără această cooperare (concours) ar fi imposibil.” (Destutt de Tracy: «Traité de la Volonté etc.» [pag. 78].) 16 “Executarea ei (a muncii în agricultură) în momentul decisiv are un efect cu atât mai mare.” (“An Inquiry into the Connection between the présent Price etc.”, pag. 7.) “În agricultură nu exista alt factor mai important decât factorul timp.” (Liebig:” Uber Theorie und Praxis in der Landwirtschaft”, [Braunschweig] 1856, pag. 23.) 17 “Alt inconvenient pe care cu greu ne-am fi aşteptat să-l întâlnim într-o ţară care exportă mai multă muncă decât oricare alta în lume, cu excepţia poate a Chinei şi a Angliei — constă în imposibilitatea de a procura un număr suficient de braţe de muncă

359

pentru culesul bumbacului. Din această cauză, mari cantităţi din recoltă rămân neculese, în timp ce altă parte a ei este strânsă de pe pământ după ce a căzut şi, bineînţeles, s-a decolorat şi, în parte, a putrezit, astfel că din cauza lipsei de muncitori la timpul potrivit plantatorul este forţat să suporte în prezent pierderea unei părţi însemnate din recolta de bumbac, de care Anglia are atâta nevoie.” (“Bengal Hurkaru. Bi-Monthly Overland Summary of News”, 22 Iulie 1861.) 18 “Odată cu progresul agriculturii, tot capitalul şi toată munca împrăştiate mai înainte în utilizarea lor asupra unei întinderi de 500 de acri şi chiar mai mult sunt concentrate în prezent asupra exploatării complete a 100 de acri.” Cu toate că «în raport cu cantitatea de capital şi de muncă utilizate spaţiul s-a îngustat (is concentrated), în comparaţie cu sfera de producţie ocupată sau exploatată mai înainte de un singur producător independent sfera producţiei este lărgită». (R. Jones: «An Essay on the Distribution of Wealth. On Rent», Londra 1831, pag. 191.) 19 ”Forţa omului individual este foarte redusă, dar reunirea forţelor foarte reduse dă naştere unei forţe totale care este mai mare decât totalul tuturor forţelor parţiale, astfel că simpla reunire a forţelor poate să reducă timpul şi să mărească spaţiul acţiunii lor.” (G. R. Carii, notă la P. Verri: “Meditazioni etc.”, voi. XV, pag. 196.) 20 “Profitul... este singurul scop al afacerilor.” (J. Vanderlint: «Money answers etc.», pag. 11.) 21 Foaia filistină englezească «Spectator», din 3 Iunie 1866, relatează că după introducerea unui fel de asociaţie între capitalist şi muncitori în «Wirework Company of Manchester” [Societatea din Manchester pentru fabricarea sârmei], primul rezultat a fost o descreştere subită a risipei de materiale, întrucât muncitorii nu vedeau niciun motiv ca să-şi risipească proprietatea într-o măsură mai mare decât un întreprinzător oarecare, şi risipa de materiale este doar, alături de creanţele dubioase, cea mai importantă sursă de pierdere în afaceri». Aceeaşi foaie descoperă că Rochdale cooperative experiments [experienţele cooperatiste din Rochdale] aveau următorul defect principal: «They showed that associations of workmen could manage shops, mills, and almost all forms of industry with success, and they immensely improved the condition of the men, but then they did not leave a clear place for masters.» (“Ele dovediră că asociaţiile de muncitori pot conduce cu succes magazine, fabrici şi aproape toate formele industriei; de asemeni ele îmbunătăţiră în mod considerabil situaţia acestor oameni, însă! însă, ele nu mai lăsau niciun loc pentru patroni.” ) Quelle horreur [ce oroare]! 21a După ce a prezentat aceasta «superintendence of labour» [supraveghere a muncii] drept un caracter principal al producţiei sclavagiste din statele sudice ale Americii de Nord, profesorul Cairnes continuă: «întrucât ţăranul proprietar (din Nord) îşi însuşeşte întreg produsul pământului său, el nu are nevoie de niciun stimulent pentru a-şi încorda torţele. Aici supravegherea este cu totul inutilă.» (Cairnes: «The Slave Power», pag. 48, 49.) 22 Sir James Stewart, care în general se distinge printr-o privire pătrunzătoare pentru deosebirile sociale caracteristice ale diferitelor moduri de producţie, observă: «Prin ce altceva marile întreprinderi manufacturiere ruinează întreprinderile mici (private industry), dacă nu prin faptul că se apropie de simplitatea sclavajului?» (“Principles of Political Economy”, Londra 1767, vol. I, pag. 167. 168.) 22a Auguste Comte şi şcoala lui ar fi putut deci să dovedească necesitatea

360

eternă a stăpânilor feudali, în acelaşi fel în care au dovedit-o pe cea a stăpânilor capitalişti 23 R. Jones: “Textbook of Lectures etc.”, pag. 77, 78. Colecţiile de antichităţi asiriene, egiptene etc. din Londra şi din alte capitale europene ne fac martori oculari ai acelor procese cooperative de muncă. 23a Linguet, în a sa “Théorie des Lois civiles”, poate să aibă dreptate când spune că vânătoarea este prima formă a cooperaţiei, iar vânătoarea de oameni (războiul) una din primele forme ale vânătorii. 24 Mica gospodărie ţărănească şi meşteşugul independent, care, în parte, formează amândouă baza modului de producţie feudal, iar în parte apar după desfiinţarea acestuia alături de întreprinderea capitalistă, formează de asemeni şi baza economică a comunităţilor clasice în epoca lor cea mai bună, după ce proprietatea comună primitivă a Orientului fusese desfiinţată şi înainte ca sclavia să fi cuprins în mod serios producţia. 25 «Oare reunirea îndemânării, a silinţei şi a emulaţiei multora în aceeaşi lucrare nu este calea pentru a o duce înainte? Şi ar fi fost oare Anglia în stare să-şi ducă în alt mod industria sa de lână la un asemenea grad de perfecţiune?» (Berkeley: «The Querist Londra 1750», pag. 56, § 521.)

361

Capitolul doisprezece DIVIZIUNEA MUNCII ŞI MANUFACTURA 1. Dubla origine a manufacturii Cooperaţia întemeiată pe diviziunea muncii îşi creează forma ei clasică în manufactură. Ca formă caracteristică a procesului de producţie capitalist, ea predomină în perioada manufacturii propriu-zise, care, privită în mare, durează din mijlocul secolului al XVI-lea până la ultima treime a secolului al XVIII-lea. Manufactura ia naştere în două feluri. 1. Muncitori de meserii diferite, independente, prin ale căror mâini un produs trebuie să treacă până la ultima sa fază, sunt reuniţi într-un singur atelier, sub comanda aceluiaşi capitalist. Astfel o trăsură era produsul colectiv al muncilor unui mare număr de meseriaşi independenţi, ca rotari, şelari, croitori, lăcătuşi, curelari, strungari, ceaprazari, sticlari, zugravi, lustruitori, auritori etc. Manufactura de trăsuri reuneşte pe toţi aceşti meseriaşi diferiţi în acelaşi local de muncă, unde ei lucrează simultan şi mână în mână. E drept că trăsura nu poate fi aurită înainte de a fi fost confecţionată. Dar dacă se confecţionează multe trăsuri deodată, o parte poate fi aurită încontinuu, în timp ce altă parte trece printr-o fază anterioară a procesului de producţie. Până aici ne aflăm încă în domeniul cooperaţiei simple, care îşi găseşte gata pregătit materialul său de oameni şi de lucruri. Dar foarte curând se întâmplă o schimbare esenţială. Croitorul, lăcătuşul, curelarul etc., care nu lucrează decât pentru confecţionarea de trăsuri, pierde încetul cu încetul, odată cu obişnuinţa, şi capacitatea de a-şi exercita vechea meserie în toată amploarea ei. Pe de altă parte, activitatea sa unilaterală dobândeşte acum forma cea mai adecvată pentru sfera sa de activitate restrânsă. La început manufactura de trăsuri apărea ca o combinare de meserii independente. Încetul cu încetul ea devine o diviziune a producţiei de trăsuri în diferitele ei operaţiuni
362

speciale, din care fiecare se cristalizează ca funcţiune exclusivă a unuia dintre muncitori şi a căror totalitate este executată de totalitatea acestor muncitori parţiali. Tot astfel manufactura de postav ca şi o serie întreagă de alte manufacturi au luat naştere prin combinarea unor meserii diferite, sub comanda aceluiaşi capital.26 2. Dar manufactura ia naştere şi pe calea opusă. Un număr mare de meseriaşi care fac acelaşi lucru sau lucruri de aceeaşi speţă, de exemplu hârtie, sau caractere de tipografie, sau ace, sunt utilizaţi în mod simultan de acelaşi capital, în acelaşi atelier. Aceasta e cooperaţie în forma cea mai simplă. Fiecare din aceşti meseriaşi (eventual împreună cu o calfă sau două) confecţionează marfa întreagă şi efectuează astfel pe rând diferitele operaţiuni necesare pentru fabricarea ei. El continuă să lucreze în vechiul său mod meşteşugăresc de a lucra. Dar în curând împrejurări exterioare fac ca atât concentrarea muncitorilor în acelaşi local, cât şi simultaneitatea muncilor lor să fie utilizate în alt mod. Astfel, de pildă, o cantitate mai mare de marfă gata confecţionată trebuie livrată într-un anumit termen. Munca este deci împărţită. În loc ca diferitele operaţiuni să fie efectuate în mod succesiv de acelaşi meseriaş, ele sunt separate una de alta, izolate, puse una alături de alta în spaţiu, fiecare din ele fiind încredinţată altui meseriaş şi toate împreună fiind executate în mod simultan de cei care cooperează. Această împărţire incidentală se repetă, îşi arată avantajele caracteristice şi se solidifică încet-încet, devenind diviziune sistematică a muncii. Din produs individual al unui meseriaş independent care face multe, marfa se transformă în produs social al unei colectivităţi de meseriaşi, din care fiecare efectuează în mod continuu numai una şi aceeaşi operaţiune parţială. Aceleaşi operaţiuni care se contopeau ca munci succesive ale breslaşului german ce se ocupa cu fabricarea hârtiei deveniră independente în manufactura olandeză de hârtie şi se transformară în operaţiuni parţiale concomitente ale unui mare număr de muncitori care cooperau. Breslaşul de la Nürnberg care se ocupa cu confecţionarea acelor formează elementul de bază al manufacturii engleze de ace. Dar în timp ce acel singur meseriaş parcurgea poate o serie de 20 de operaţiuni succesive, aici, în scurt timp, 20 de meseriaşi efectuau în mod simultan numai câte una din cele 20 de operaţiuni, care, pe baza experienţelor făcute, au fost şi mai mult despicate, izolate şi
363

transformate în funcţiuni independente şi exclusive ale câte unui singur muncitor. Originea manufacturii, naşterea ei din meserie, are deci un caracter dublu. Pe de o parte, ea are ca punct de plecare combinarea unor meserii independente, de natură diferită, care îşi pierd independenţa şi devin unilaterale până în punctul în care ele nu mai formează decât operaţiuni parţiale complimentare în procesul de producţie al unei singure mărfi. Pe de altă parte, ea are ca punct de plecare cooperarea unor meseriaşi de aceeaşi specialitate şi descompune aceeaşi meserie individuală în diferitele sale operaţiuni distincte, izolându-le pe acestea şi făcându-le independente până la punctul în care fiecare din ele devine funcţiunea exclusivă a altui muncitor. Pe de o parte, deci, manufactura introduce diviziunea muncii într-un proces de producţie oarecare sau o dezvoltă mai departe, pe de altă parte ea combină meserii care înainte erau deosebite. Oricare i-ar fi însă punctul de plecare special, forma ei finală este aceeaşi: un mecanism de producţie ale cărui organe le formează oamenii. Pentru înţelegerea justă a diviziunii muncii în manufactură, este esenţial să reţinem următoarele puncte: În primul rând, descompunerea procesului de producţie în fazele sale deosebite se confundă aici în totul cu descompunerea unei activităţi meşteşugăreşti în diversele sale operaţiuni parţiale. Compusă sau simplă, operaţiunea rămâne meşteşugărească şi deci dependentă de forţa, îndemânarea, agilitatea şi siguranţa muncitorului individual în mânuirea instrumentului său. Meseria rămâne baza. Această bază tehnică îngustă exclude o descompunere realmente ştiinţifică a procesului de producţie, întrucât orice proces parţial prin care trece produsul trebuie să poată fi executat ca operaţiune parţială meşteşugărească. Tocmai pentru că iscusinţa meşteşugărească rămâne astfel baza procesului de producţie, fiecare muncitor este atribuit în mod exclusiv unei funcţiuni parţiale, iar forţa sa de muncă este transformată pe viaţă într-un organ al acestei funcţiuni parţiale. În sfârşit, această diviziune a muncii este o categorie deosebită a cooperaţiei şi multe din avantajele sale izvorăsc din natura generală a cooperaţiei, nu din această formă specială a ei.

364

2. Muncitorul parţial şi unealta sa Dacă cercetăm acum lucrurile mai de aproape, este clar, în primul rând, că un muncitor care toată viaţa sa face una şi aceeaşi operaţie simplă îşi transformă întreg corpul său într-un organ automat şi unilateral al ei şi întrebuinţează deci mai puţin timp pentru efectuarea ei decât meseriaşul care execută în mod alternativ o serie întreagă de operaţiuni. Dar muncitorul colectiv combinat, care formează mecanismul viu al manufacturii, constă numai din asemenea muncitori parţiali unilaterali. În comparaţie cu meseria independentă, se produce deci mai mult într-un timp mai scurt, adică se măreşte forţa productivă a muncii.27 De asemeni, se perfecţionează şi metoda muncii parţiale, după ce aceasta a devenit funcţiunea independentă şi exclusivă a unei singure persoane. Experienţa arată că repetarea continuă a aceleiaşi activităţi restrânse şi concentrarea atenţiei asupra acestei activităţi restrânse fac ca efectul util urmărit să fie atins cu efortul cel mai mic. Însă, întrucât întotdeauna generaţii diferite de muncitori trăiesc împreună în acelaşi timp şi lucrează împreună în aceleaşi manufacturi, procedeele tehnice astfel câştigate se consolidează în curând, se cumulează şi se transmit.28 Manufactura produce în fapt virtuozitatea muncitorului parţial prin aceea că reproduce în interiorul atelierului diferenţierea naturală a meseriilor, pe care a găsit-o în societate, şi o duce în mod sistematic până la extrem. Pe de altă parte, transformarea, efectuată de ea, a muncii parţiale în activitate pe viaţă a unui om corespunde tendinţei alcătuirilor sociale mai vechi de a da meseriilor un caracter ereditar, de a le pietrifica în caste sau, atunci când anumite împrejurări istorice produceau o variabilitate a individului incompatibilă cu sistemul castelor, de a le osifica în bresle. Castele şi breslele decurg din aceeaşi lege naturală care reglementează diferenţierea plantelor şi animalelor în specii şi subspecii, numai că la o anumită treaptă a dezvoltării ereditatea castelor sau exclusivismul breslelor sunt decretate lege socială.29 «Muselinele din Dakka nu au fost întrecute niciodată în fineţe, nici stambele şi alte ţesături de Coromandel în splendoare şi în durabilitatea culorilor. Şi totuşi ele sunt produse fără capital, fără maşini, fără diviziunea muncii şi fără vreunul din celelalte mijloace care în Europa oferă producţiei atâtea înlesniri. Ţesătorul este un individ izolat, care
365

confecţionează ţesătura la comanda unui client, cu un război de construcţia cea mai simplă, constând câteodată numai din bare de lemn, legate în mod rudimentar. El nici nu are măcar un dispozitiv pentru întinderea urzelii; războiul trebuie deci să rămână întins în toată lungimea lui şi devine atât de diform şi de lung, că nu are loc în coliba producătorului, care trebuie astfel să-şi facă munca sub cerul liber, fiind întrerupt de orice schimbare a vremii.» 30 Nimic altceva decât iscusinţa specială cumulată din generaţie în generaţie şi moştenită din tată în fiu este aceea care îi dă această virtuozitate atât hindusului cât şi păianjenului. Şi totuşi ţesătorul acesta hindus face o muncă foarte complicată în comparaţie cu majoritatea muncitorilor din manufacturi. Un meseriaş care execută în mod succesiv diferitele procese parţiale în confecţionarea unui produs trebuie să schimbe într-una ba locul, ba instrumentele. Trecerea de la o operaţiune la alta întrerupe cursul muncii sale şi formează, într-o măsură anumită, pori în ziua sa de muncă. Porii aceştia se strâng, dacă el face toată ziua în mod continuu una şi aceeaşi operaţie, sau dispar, în măsura în care scade alternarea în munca sa. Productivitatea sporită se datorează aici sau unei cheltuiri sporite a forţei de muncă într-un interval de timp dat, deci intensităţii sporite a muncii, sau unei scăderi a cheltuirii neproductive a forţei de muncă. Într-adevăr, prisosul de forţă cheltuită pe care îl necesită orice trecere de la repaos la mişcare se compensează atunci când viteza normală, odată atinsă, durează mai mult timp. Pe de altă parte, continuitatea muncii uniforme distruge avântul spiritului, care îşi găseşte reconfortare şi farmec tocmai în alternarea activităţii. Productivitatea muncii nu depinde numai de virtuozitatea muncitorului, dar şi de perfecţiunea uneltelor sale. Uneltele de acelaşi fel, ca de exemplu unelte de tăiat, de perforat, de deplasare şi de şoc, se întrebuinţează în diferite procese de muncă, iar în acelaşi proces de muncă aceeaşi unealtă serveşte la diferite operaţiuni. Dar din moment ce diferitele operaţiuni ale unui proces de muncă sunt despărţite una de alta şi fiecare operaţiune parţială ia în mâna muncitorului parţial o formă cât mai corespunzătoare şi deci cât mai exclusivă, se impun modificări ale uneltelor care mai înainte serveau unor scopuri diferite. Direcţia în care se face această schimbare de formă rezultă din experienţa dificultăţilor speciale pe care le provoacă forma nemodificată. Diferenţierea uneltelor
366

de muncă, prin care uneltele de acelaşi fel dobândesc anumite forme fixe pentru fiecare întrebuinţare specială, şi specializarea lor, prin care fiecare asemenea instrument special acţionează din plin numai în mâna unor muncitori parţiali specifici, caracterizează manufactura. Numai la Birmingham se produc circa 500 de varietăţi de ciocane, din care nu numai că fiecare serveşte la un proces de producţie special, dar din care un număr de varietăţi serveşte de multe ori numai pentru operaţiuni diferite în acelaşi proces. Perioada manufacturii simplifică, perfecţionează şi multiplică uneltele de muncă, adaptându-le funcţiunilor speciale exclusive ale muncitorilor parţiali.31 Cu aceasta ea creează în acelaşi timp una din condiţiunile materiale ale maşinismului, care constă în combinarea unor instrumente simple. Muncitorul parţial şi unealta sa formează elementele simple ale manufacturii. Să cercetăm acum înfăţişarea ei de ansamblu. 3. Cele două forme de bază ale manufacturii — manufactura eterogenă şi manufactura organică O clasificare a manufacturii ne arată că ea are două forme de bază care, cu toate că se confundă uneori, formează totuşi două categorii esenţialmente deosebite şi joacă roluri cu totul diferite, în special în transformarea ulterioară a manufacturii în marea industrie, pusă în mişcare cu ajutorul maşinilor. Acest caracter dublu îşi are originea în natura produsului însuşi. Acesta e format sau prin simpla combinare mecanică a unor produse parţiale independente, sau îşi datorează forma sa definitivă unei serii de procese şi manipulări conexe. Astfel, o locomotivă constă din mai bine de 5.000 de piese independente. Ea nu poate fi însă considerată drept exemplu al primului fel de manufactură propriu-zisă, pentru că ea este un produs al marii industrii. Putem să luăm însă drept exemplu ceasornicul, cu ajutorul căruia şi William Petty a ilustrat diviziunea muncii în manufactură. Din operă individuală a unui meseriaş din Nürnberg, ceasornicul s-a transformat în produs social al unui număr imens de lucrători parţiali, adică lucrători care fac mecanismul brut, resorturi de ceasornic, cadrane, resorturi-spirale, găuri pentru pietre şi pârghii de rubin, arătătoare, cutii, şuruburi, apoi auritori; aceşti lucrători sunt la rândul lor subîmpărţiţi;
367

astfel există, de exemplu, fabricanţi de roţi (care la rândul lor se subîmpart în cei care fac roţi de alamă şi cei care fac roţi de oţel), cel ce face rotiţe dinţate, cel ce face mecanismul arătătoarelor, acheveur de pignon (care fixează rotiţele şi şlefuieşte faţetele etc.), cel ce face fusurile, planteur de finissage (fixează roţi şi angrenaje în mecanism), finisseur de barillet (taie dinţii, face găuri de mărime necesară, întăreşte piedicile), cel care face eşapamentul, la eşapamentul cu cilindri cel ce face cilindrii, cel ce face balanţa, cel care face compasul cu care se reglează ceasornicul, planteur d'échappement (cel ce propriu-zis face eşapamentul); apoi repasseur de barillet (care termină capacul arcurilor), şlefuitorul de oţel, şlefuitorul de roţi, şlefuitorul şuruburilor, cel ce desenează cifrele, cel care face cadranele (topeşte emailul pe cupru), fabricant de pendants (nu face decât belciugele pentru capac), finisseur de charnière (fixează acul de alamă care ţine capacul etc.), faiseur de secret (face resorturile care deschid capacul), graveur, ciseleur, polisseur de boîte [poleitorul capacelor] etc., etc.; în fine, repasseur-ul, care montează întreg ceasornicul şi îl predă în stare de funcţionare. Numai puţine piese ale ceasornicului trec prin mâini diferite, şi toate aceste membra disjecta se strâng în mâna care în cele din urmă le combină şi le transformă într-un tot mecanic. Raportul acesta exterior al produsului finit faţă de diferitele sale elemente face ca aici, ca şi la alte produse asemănătoare, combinarea muncitorilor parţiali în acelaşi atelier să fie incidentală. Muncile parţiale pot şi ele, la rândul lor, să fie efectuate sub formă de meserii independente una de alta, cum se întâmplă în cantoanele Waadt şi Neuchâtel, în timp ce la Geneva, de exemplu, există mari manufacturi de ceasornice, deci cooperaţie directă a muncitorilor parţiali sub comanda unui singur capital. Şi în acest din urmă caz, cadranul, resortul şi cutia nu se confecţionează decât rareori în manufactura însăşi. În acest domeniu, exploatarea manufacturieră este rentabilă doar în împrejurări excepţionale, întrucât între muncitorii care vor să lucreze acasă există concurenţa cea mai mare, întrucât fărâmiţarea producţiei într-o mulţime de procese eterogene permite doar în mică măsură întrebuinţarea unor mijloace comune de muncă şi întrucât, cu producţia împrăştiată, capitalistul economiseşte cheltuielile pentru clădiri de ateliere etc.32 Însă şi situaţia acestor muncitori de detaliu, care lucrează acasă, dar pe seama unui capitalist (fabricant, établisseur), este
368

cu totul diferită de aceea a meseriaşului independent, care lucrează pentru propriii săi clienţi.33 Al doilea fel de manufactură, forma perfecţionată a acesteia, confecţionează produse care trec prin faze de dezvoltare conexe, printr-o serie de procese gradate, aşa cum, de pildă, în manufactura de ace de cusut sârma trece prin mâinile a 72 şi chiar 92 de muncitori parţiali deosebiţi. În măsura în care această manufactură combină meserii care la început au fost împrăştiate, ea reduce separaţia în spaţiu dintre diferitele faze ale fabricaţiunii produsului. Timpul necesar pentru trecerea dintr-un stadiu în celălalt este scurtat, la fel şi munca prin intermediul căreia se efectuează aceste treceri.34 În comparaţie cu meşteşugul, se câştigă astfel forţă productivă, şi anume acest câştig rezultă din caracterul cooperativ general al manufacturii. Pe de altă parte, principiul de diviziune a muncii, care o caracterizează, produce o izolare a diferitelor faze ale producţiei, care formează tot atâtea operaţiuni parţiale meşteşugăreşti independente una de alta. Realizarea şi menţinerea legăturii dintre funcţiunile izolate necesită transportarea continuă a produsului dintr-o mână într-alta şi dintr-un proces într-altul. Din punctul de vedere al marii industrii, acest fapt apare ca un dezavantaj caracteristic şi costisitor, imanent principiului manufacturii.35 Dacă privim o anumită cantitate de materie primă, de pildă de cârpe în manufactura de hârtie sau de sârmă în manufactura de ace, vedem că ea trece, în mâinile diferiţilor muncitori parţiali, printr-o succesiune de faze ale producţiei, până ajunge la forma sa definitivă. Dacă privim însă atelierul ca un singur mecanism total, materia primă se află în mod simultan în toate fazele sale de producţie deodată. Cu o parte din numeroasele sale mâini înarmate cu instrumente, muncitorul colectiv format prin combinarea muncitorilor de detaliu aşează sârma, în timp ce cu alte mâini şi cu alte instrumente el o întinde, o taie, o ascute etc. Dintr-o succesiune în timp, diferitele procese gradate au trecut la o alăturare în spaţiu. De aici urmează că în acelaşi interval de timp va putea fi livrată mai multă marfă finită.36 Această simultaneitate rezultă, ce-i drept, din forma cooperativă generală a procesului total, dar manufactura nu numai că găseşte gata pregătite condiţiunile cooperaţiei; în parte ea le şi creează abia, prin descompunerea activităţii
369

meşteşugăreşti. Pe de altă parte, ea nu atinge această organizare socială a procesului de muncă decât ferecându-l pe acelaşi muncitor de aceeaşi operaţiune de detaliu. Întrucât produsul parţial al fiecărui muncitor parţial nu este, în acelaşi timp, decât o fază specială de dezvoltare a aceluiaşi produs, un muncitor îi furnizează celuilalt, sau un grup de muncitori îi furnizează celuilalt, materia sa primă. Rezultatul muncii unuia formează punctul de plecare pentru munca celuilalt. Un muncitor dă deci de lucru în mod direct celuilalt. Timpul de muncă necesar pentru atingerea efectului util urmărit în fiecare proces parţial se stabileşte pe bază de experienţă, iar mecanismul total al manufacturii se întemeiază pe presupunerea că într-un timp de muncă anumit se obţine un rezultat anumit. Numai cu această condiţie diferitele procese de muncă complementare pot fi efectuate în mod neîntrerupt, simultan şi alături unul de altul. E clar că această dependentă reciprocă directă a muncilor, şi deci a muncitorilor, sileşte pe fiecare în parte să nu întrebuinţeze pentru funcţiunea sa decât timpul necesar şi că în modul acesta ia naştere o continuitate, uniformitate, regularitate, ordine 37 şi în special intensitate a muncii, cu totul altele decât în meşteşugul independent sau chiar în cooperaţia simplă. Faptul că pentru producerea unei mărfi se întrebuinţează timpul de muncă socialmente necesar apare, la producţia de mărfuri în general, ca o constrângere exterioară din partea concurenţei, pentru că, exprimându-ne în mod superficial, fiecare producător în parte trebuie să vândă marfa la preţul ei de piaţă. Dimpotrivă, în manufactură furnizarea unei cantităţi anumite de produse într-un timp de muncă anumit devine o lege tehnică a procesului de producţie însuşi.38 Dar diferitele operaţiuni necesită perioade de timp inegale şi dau deci în aceleaşi intervale de timp cantităţi inegale de produse parţiale. Pentru ca acelaşi muncitor să facă deci în mod continuu, în fiecare zi, numai o singură operaţiune, este nevoie ca pentru diferitele operaţiuni să fie întrebuinţat câte un număr proporţional diferit de muncitori, de exemplu 4 turnători şi 2 defalcatori la un şlefuitor, într-o manufactură de caractere de tipografie, în care într-o oră un turnător toarnă 2.000 de caractere, un defalcator desface 4.000 şi un şlefuitor şlefuieşte 8.000. Aici se revine la principiul cooperaţiei în forma sa cea mai simplă, adică utilizarea simultană a unui mare număr de oameni
370

care fac un lucru de aceeaşi speţă, dar de data aceasta ca expresie a unui raport organic. Diviziunea manufacturieră a muncii nu simplifică şi nu multiplică, aşadar, numai organele muncitorului colectiv social, care se deosebesc din punct de vedere calitativ, dar ea creează şi un raport matematic fix pentru întinderea cantitativă a acestor organe, adică pentru numărul relativ de muncitori sau pentru mărimea relativă a grupurilor de muncitori în fiecare funcţiune specială. Ea dezvoltă, odată cu diferenţierea calitativă, regula şi proporţionalitatea cantitativă a procesului de muncă. Dacă proporţia cea mai adecvată a diferitelor grupuri de muncitori parţiali a fost stabilită pe cale de experienţă pentru o anumită scară a producţiei, această scară nu poate fi mărită decât utilizându-se un multiplu al fiecărui grup special de muncitori.39 Se mai adaugă faptul că acelaşi individ execută anumite munci pe scară mai mare tot atât de bine ca şi pe scară mai mică, de exemplu munca de supraveghere, transportarea produselor parţiale dintr-o fază a producţiei în alta etc. Procedeul de a izola aceste funcţiuni sau de a le atribui unor muncitori speciali nu devine deci rentabil decât dacă numărul muncitorilor utilizaţi este mărit; dar această mărire trebuie să cuprindă imediat, în mod proporţional, toate grupurile. Grupul individual, adică un număr de muncitori care îndeplinesc aceeaşi funcţiune parţială, constă din elemente omogene şi formează un organ special al mecanismului total. În unele manufacturi însă, grupul însuşi este un organism de muncă diferenţiat, în timp ce mecanismul total este format prin repetarea sau multiplicarea acestor organisme productive elementare. Să luăm, de pildă, manufactura buteliilor de sticlă. Ea se compune din trei faze esenţialmente distincte. În primul rând faza pregătitoare, în care se prepară paste de sticlă, se amestecă nisip, var etc., şi se topeşte această pastă, transformându-se într-o masă de sticlă fluidă.40 În această primă fază, lucrează muncitori parţiali diferiţi, la fel ca şi în faza finală, în care buteliile sunt scoase din cuptoarele de uscat, asortate, ambalate etc. Între aceste două faze se află, la mijloc, sticlăritul propriu-zis, adică prelucrarea masei fluide de sticlă. La aceeaşi deschizătură a unui cuptor de sticlă lucrează un grup, care în Anglia se numeşte” hole” (gaură) şi care este compus dintr-un bottle maker [lucrător care face butelii] sau finisher [finisor], un blower
371

[suflător], un gatherer [strângător], un putter up [îngrămăditor] sau wetter off [şlefuitor] şi un taker in [primitor]. Aceşti cinci muncitori parţiali formează tot atâtea organe speciale ale unui singur organism de muncă, care poate acţiona numai ca o unitate, deci numai prin cooperarea directă a celor cinci. Organismul acesta e paralizat dacă lipseşte unul din cele cinci membre ale sale. Acelaşi cuptor de sticlă are însă mai multe deschizături, în Anglia de exemplu 4—6, din care fiecare conţine un creuzet de argilă plin cu sticlă fluidă, la care lucrează câte un grup deosebit de muncitori, având aceeaşi compoziţie de cinci membri. Compoziţia fiecărui grup în parte se întemeiază aici în mod direct pe diviziunea muncii, în timp ce legătura dintre diferitele grupe de acelaşi fel constituie cooperaţie simplă, care, prin consum comun, utilizează unul din mijloacele de producţie, în speţă cuptorul de sticlă, într-un mod mai economic. Un asemenea cuptor de sticlă, cu cele 4—6 grupuri ale sale, formează o sticlărie, iar o manufactură de sticlă cuprinde un multiplu de asemenea sticlării, împreună cu instalaţiile şi cu muncitorii pentru fazele pregătitoare şi finale ale producţiei. În fine, manufactura, aşa cum rezultă ea în parte din combinarea unor meserii diferite, poate evolua, transformându-se într-o combinaţie de manufacturi diferite. Astfel, sticlăriile mai mari din Anglia îşi fabrică singure creuzetele de argilă, pentru că de calitatea lor depinde în mare măsură reuşita sau nereuşita produsului. Aici manufactura unui mijloc de producţie este combinată cu manufactura produsului. Invers, manufactura produsului poate fi combinată cu alte manufacturi, în care produsul însuşi este la rândul lui materie primă sau cu ale căror produse el este combinat mai târziu. Astfel găsim, de exemplu, manufactura de flintglas combinată cu şlefuitul sticlei sau cu turnătoria de aramă, aceasta din urmă în vederea montării unor garnituri de metal pe diverse obiecte de sticlă. Diferitele manufacturi combinate formează, în acest caz, compartimente mai mult sau mai puţin separate în spaţiu ale unei singure manufacturi de ansamblu, formând în acelaşi timp procese de producţie independente unul de altul, fiecare cu propria sa diviziune a muncii. Cu toate că manufactura combinată prezintă unele avantaje, ea nu dobândeşte în propriul său cadru o unitate tehnică veritabilă. O asemenea unitate ia naştere abia atunci când manufactura se transformă în exploatare maşinistă.
372

Perioada manufacturieră, care în curând proclamă reducerea timpului de muncă necesar pentru producţia de mărfuri ca principiu conştient41 dezvoltă în mod sporadic şi utilizarea maşinilor, în special pentru anumite prime procese simple, care trebuie executate în masă şi cu mare cheltuire de forţe. Astfel, în scurt timp, în manufactura de hârtie fărâmiţarea zdrenţelor se face cu ajutorul unor mori de hârtie, iar în metalurgie zdrobirea minereurilor se face prin aşa numitele piue de minereu.42 Forma elementară a oricărei maşini fusese transmisă de imperiul roman sub înfăţişarea morii de apă.43 Din perioada meşteşugărească au rămas marile invenţii ale busolei, prafului de puşcă, tipografiei şi ceasornicului automat. În general însă maşinismul joacă rolul secundar pe care i-l atribuie Adam Smith alături de diviziunea muncii.44 Aplicarea sporadică a maşinilor câştigă o importanţă foarte mare în secolul al XVII-lea, întrucât le oferea marilor matematicieni ai timpului puncte de sprijin practice şi stimulente pentru crearea mecanicii moderne. Maşina specifică a perioadei manufacturiere rămâne însuşi muncitorul colectiv, combinat dintr-un mare număr de muncitori parţiali. Diferitele operaţiuni pe care producătorul unei mărfi le efectuează pe rând şi care se împletesc în ansamblul procesului său de muncă îi cer fiecare o încordare şi o atenţie diferită. În una din aceste operaţii el trebuie să dezvolte mai multă forţă, în alta mai multă îndemânare, în a treia mai multă atenţie etc. Ori, acelaşi individ nu posedă toate aceste calităţi în acelaşi grad. După ce diferitele operaţiuni sunt separate, izolate şi făcute independente, muncitorii sunt împărţiţi, clasificaţi şi grupaţi după calităţile care predomină la fiecare din ei. Dacă particularităţile lor naturale formează baza pe care se altoieşte diviziunea muncii, manufactura, odată introdusă, dezvoltă forţe de muncă apte din natură numai pentru funcţiuni speciale, unilaterale. Acum muncitorul colectiv posedă toate calităţile productive în acelaşi grad înalt de virtuozitate şi le cheltuieşte în acelaşi timp în modul cel mai economic, prin aceea că utilizează toate organele sale, individualizate în muncitori deosebiţi sau în grupuri de muncitori deosebite, în mod exclusiv pentru funcţiunile lor specifice.45 Unilateralitatea şi chiar imperfecţiunea muncitorului parţial se transformă în perfecţiune a sa, atunci când el formează unul din membrele muncitorului colectiv.46 Obişnuinţa cu o singură funcţiune îl
373

transformă într-un organ al ei, care prin natură acţionează în mod sigur, în timp ce legătura interioară a mecanismului total îl constrânge să acţioneze cu regularitatea unei piese de maşină.47 Întrucât diferitele funcţiuni ale muncitorului colectiv sunt mai simple sau mai complexe, mai ridicate sau mai puţin ridicate, organele sale, adică forţele individuale de muncă, necesită grade de pregătire foarte diferite şi posedă deci valori foarte diferite. Manufactura dezvoltă deci o ierarhie a forţelor de muncă, căreia îi corespunde o scară a salariilor. Dacă, pe de o parte, muncitorul individual este atribuit unei funcţiuni unilaterale, care îl anexează pentru toată viaţa, diferitele operaţiuni ale muncii sunt în aceeaşi măsură adaptate acelei ierarhii a dexterităţilor naturale şi însuşite.48 Dar fiecare proces de producţie necesită anumite manipulaţiuni simple, de care e capabil orice om, fără nicio pregătire. Şi aceste manipulaţiuni sunt detaşate acum din legătura lor fluidă cu momentele mai pline de conţinut ale muncii, pentru a fi osificate şi transformate în funcţiuni exclusive. Manufactura creează deci, în fiecare meserie pe care o cuprinde, o clasă de aşa zişi muncitori nedibaci, pe care meşteşugul îi excludea cu stricteţe. Dacă manufactura dezvoltă până la virtuozitate specializarea absolut unilaterală în dauna capacităţii generale de muncă, ea începe să transforme în specialitate şi lipsa oricărei pregătiri. Alături de gradaţia ierarhică apare separarea simplă a muncitorilor în dibaci şi nedibaci. Pentru aceştia din urmă, cheltuielile de instruire sunt cu totul înlăturate, iar pentru cei dintâi ele scad, în comparaţie cu meseriaşul, din cauza funcţiunii simplificate. În ambele cazuri scade valoarea forţei de muncă.49 O excepţie are loc în măsura în care descompunerea procesului de muncă creează noi funcţiuni de coordonare, care în munca meşteşugărească nu existau deloc sau nu existau în aceeaşi amploare. Devalorizarea relativă a forţei de muncă, rezultată din dispariţia sau reducerea cheltuielilor de instruire, înseamnă în mod direct o valorificare mai ridicată a capitalului, căci tot ceea ce reduce timpul necesar pentru reproducerea forţei de muncă măreşte domeniul supramuncii.

374

4. Diviziunea muncii în cadrul manufacturii şi diviziunea muncii în cadrul societăţii Am privit mai întâi originea manufacturii, apoi elementele ei simple, muncitorul parţial şi unealta sa, şi, în fine, mecanismul ei total. Vom atinge acum, pe scurt, raportul dintre diviziunea manufacturieră a muncii şi diviziunea socială a muncii, diviziune care formează baza generală a oricărei producţii de mărfuri. Dacă avem în vedere munca însăşi, împărţirea producţiei sociale în genurile sale mari, ca agricultură, industrie etc., poate fi considerată ca diviziune a muncii în general, împărţirea acestor genuri de producţie în specii şi subspecii ca diviziune a muncii în particular, iar împărţirea muncii în cadrul unui atelier ca diviziune a muncii în detaliu. Diviziunea muncii în cadrul societăţii şi limitarea corespunzătoare a indivizilor la sfere profesionale speciale se dezvoltă, ca şi diviziunea muncii în cadrul manufacturii, pornind de la puncte de plecare opuse. În cadrul unei familii50a şi, pe o treaptă superioară a evoluţiei, în cadrul unui trib, apare o diviziune naturală a muncii întemeiată pe deosebirile de sex şi de vârstă, adică pe o bază pur fiziologică; această diviziune îşi lărgeşte obiectul odată cu extinderea comunităţii, cu creşterea populaţiei şi, în special, odată cu apariţia conflictelor între diferite triburi şi cu subjugarea unui trib de către celălalt. Pe de altă parte, cum am observat mai înainte, schimbul de produse apare în punctele în care diferite familii, triburi şi comunităţi intră în contact, căci nu persoanele particulare, ci familiile, triburile etc., sunt acelea care se întâlnesc ca subiecte independente la începuturile civilizaţiei. Diferite colectivităţi găsesc în natura care le înconjoară mijloace de producţie diferite şi mijloace de subzistenţă diferite. Modurile lor de producţie şi de viaţă precum şi produsele lor sunt deci deosebite. Această deosebire naturală este aceea care provoacă, în contactul dintre colectivităţi, schimbul produselor reciproce şi deci transformarea progresivă a acestor produse în mărfuri. Schimbul nu creează deosebirea dintre sferele de producţie; deosebirile dintre ele există atunci când el le pune în relaţie şi le transformă astfel în ramuri mai mult sau mai puţin dependente una de alta ale producţiei sociale totale. Aici diviziunea socială a muncii ia naştere prin schimbul dintre
375

sfere de producţie deosebite la început, dar independente una de alta. Acolo unde diviziunea fiziologică a muncii formează punctul de plecare, organele deosebite ale unui întreg compact şi unitar se separă unul de altul, se descompun — impulsul principal în direcţia acestei descompuneri constituindu-l schimbul de mărfuri cu alte comunităţi — şi devin independente până la punctul în care legătura dintre diferitele munci este efectuată prin schimbul produselor ca mărfuri. Într-un caz ceea ce a fost independent mai înainte îşi pierde independenţa, iar în celălalt caz ceea ce a fost dependent devine independent. Baza oricărei diviziuni a muncii dezvoltate şi întreţinute prin mijlocirea schimbului de mărfuri este separarea dintre oraş şi sat.51 Se poate spune că întreaga istorie economică a societăţii se rezumă la evoluţia acestui antagonism, asupra căruia nu vom insista însă aici. Aşa cum condiţia materială pentru diviziunea muncii în cadrul manufacturii este un număr anumit de muncitori utilizaţi în mod simultan, tot astfel condiţia materială pentru diviziunea muncii în cadrul societăţii este mărimea populaţiei şi desimea ei, care înlocuieşte aici aglomerarea în acelaşi atelier.52 Dar această desime este ceva relativ. O ţară cu populaţie relativ rară dar cu mijloace de comunicaţie dezvoltate posedă o populaţie mai deasă decât o ţară mai populată dar cu mijloace de comunicaţie nedezvoltate; în modul acesta statele nordice ale Uniunii americane, de pildă, au o populaţie mai deasă decât India.53 Întrucât producţia de mărfuri şi circulaţia de mărfuri este condiţia generală a modului de producţie capitalist, diviziunea manufacturieră a muncii presupune un oarecare grad de dezvoltare a diviziunii muncii în cadrul societăţii. Pe de altă parte, diviziunea manufacturieră a muncii dezvoltă şi amplifică prin retroacţiune acea diviziune socială a muncii. Odată cu diferenţierea uneltelor de muncă, se diferenţiază tot mai mult şi meseriile care produc aceste unelte.54 Dacă exploatarea manufacturieră cuprinde o meserie care până atunci era în legătură cu alte meserii, ca meserie principală sau secundară, şi era exercitată de acelaşi producător, aceste meserii se separă imediat şi devin independente. Dacă exploatarea manufacturieră cuprinde o fază specială din producţia unei mărfi, diferitele faze de producţie ale ei se transformă în diferite meserii independente. Am făcut deja aluzie la faptul că acolo unde produsul nu este decât un întreg compus în mod
376

mecanic din produse parţiale, muncile parţiale pot şi ele, la rândul lor, să se transforme în meserii distincte, independente. Pentru a realiza în mod mai complet diviziunea muncii în cadrul unei manufacturi, aceeaşi ramură de producţie este scindată în diferite manufacturi, în parte cu totul noi, după diversitatea materiilor sale prime sau după diversitatea formelor pe care le poate lua aceeaşi materie primă. Astfel, încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, numai în Franţa se ţeseau 100 de feluri de mătăsuri diferite, iar la Avignon, de pildă, era lege ca «fiecare ucenic să se poată consacra numai unui singur fel de fabricaţie şi să nu poată învăţa confecţionarea mai multor feluri de stofe în acelaşi timp». Diviziunea teritorială a muncii, care leagă anumite ramuri de producţie speciale de anumite districte speciale ale unei ţări, primeşte un impuls nou de la producţia manufacturieră, care exploatează toate particularităţile.55 Un material bogat pentru diviziunea muncii în cadrul societăţii este pus la dispoziţia perioadei manufacturiere prin lărgirea pieţei mondiale şi prin sistemul colonial, care fac parte din sfera condiţiilor ei generale de existenţă. Nu e locul aici să mai arătăm cum această diviziune a muncii cuprinde, pe lângă sfera economică, şi toate celelalte sfere ale societăţii, punând pretutindeni bazele acelei dezvoltări a specializărilor şi ale unei parcelări a omului care l-a făcut încă pe A. Ferguson, dascălul lui A. Smith, să exclame: «Noi formăm o naţiune de iloţi şi nu există oameni liberi printre noi.» 56 Dar cu toate numeroasele analogii şi cu toată legătura care există între diviziunea muncii în cadrul societăţii şi aceea din interiorul atelierului, între ele există nu numai o deosebire de grad, dar şi o deosebire de esenţă. Analogia pare în special indiscutabilă acolo unde există o legătură intrinsecă între diferite ramuri de producţie. Astfel crescătorul de vite produce piei crude, tăbăcarul transformă aceste piei în piele tăbăcită, iar cizmarul transformă pielea în cizme. Fiecare produce aici un produs în serie, iar forma ultimă, definitivă, este produsul combinat al muncilor lor speciale. Se mai adaugă diversele ramuri de activitate care livrează crescătorului, tăbăcarului, cizmarului mijloacele de producţie. Putem să ne închipuim, aşa cum face A. Smith, că această diviziune socială a muncii nu se deosebeşte de cea manufacturieră decât din punct de vedere subiectiv, că deosebirea nu există adică decât pentru spectator, care aici vede dintr-o ochire, într-un
377

singur loc, diferitele munci parţiale împreună, pe când dincolo împrăştierea lor asupra unor spaţii întinse şi numărul mare al celor utilizaţi în fiecare ramură în parte întunecă legătura care există între ele.57 Dar prin ce este efectuată legătura dintre muncile independente ale crescătorului, tăbăcarului şi cizmarului? Prin existenţa produselor lor respective ca mărfuri. Ce caracterizează, dimpotrivă, diviziunea manufacturieră a muncii? Faptul că muncitorul parţial nu produce o marfă.58 Abia produsul comun al muncitorilor parţiali se transformă în marfă.58a În diviziunea muncii în cadrul societăţii, legătura este asigurată prin cumpărarea şi vânzarea produselor din diferitele ramuri de activitate, în timp ce legătura dintre muncile parţiale în manufactură este asigurată prin vânzarea forţelor de muncă diferite către acelaşi capitalist, care le utilizează ca o forţă combinată de muncă. Diviziunea manufacturieră a muncii presupune concentrarea mijloacelor de producţie în mâna unui capitalist, în timp ce diviziunea socială a muncii presupune dispersarea mijloacelor de producţie în mâinile unui mare număr de producători de mărfuri, independenţi unul de altul. Spre deosebire de manufactură, în care legea de fier a raportului numeric sau a proporţionalităţii subsumează unor funcţiuni anumite, anumite mase de muncitori determinate, în repartizarea producătorilor de mărfuri şi a mijloacelor lor de producţie asupra diferitelor ramuri de producţie sociale domneşte jocul liber al întâmplării şi al arbitrarului. E drept că diferitele sfere de producţie caută în mod continuu să-şi găsească un echilibru reciproc, pe de o parte prin aceea că fiecare producător de mărfuri trebuie să producă o valoare de întrebuinţare, deci trebuie să satisfacă o anumită necesitate socială, că întinderea acestor necesităţi diferă însă din punct de vedere cantitativ şi că o legătură interioară există între diferitele mase de necesităţi, înlănţuindu-le într-un sistem spontan; pe de altă parte, prin aceea că legea valorii mărfurilor determină partea pe care societatea poate să o cheltuiască din întreg timpul său de muncă disponibil cu producerea fiecărei speţe de marfă în parte. Dar această tendinţă permanentă a diferitelor sfere de producţie de a-şi găsi un echilibru se manifestă numai ca o reacţiune împotriva desfiinţării continue a acestui echilibru. Regula care la diviziunea muncii în interiorul atelierului este observată a priori şi în mod metodic nu acţionează la diviziunea muncii în cadrul societăţii decât a posteriori,
378

ca o necesitate naturală interioară, mută, perceptibilă în variaţiile barometrice ale preţurilor de pe piaţă şi dominând hazardul şi arbitrarul care conduce pe producătorii de mărfuri. Diviziunea manufacturieră a muncii presupune autoritatea necondiţionată a capitalistului asupra unor oameni care nu sunt decât membre ale unui mecanism de ansamblu care îi aparţine; diviziunea socială a muncii pune unul în faţa altuia producători de mărfuri independenţi, care nu recunosc altă autoritate decât aceea a concurenţei, a constrângerii pe care o exercită asupra lor presiunea intereselor lor reciproce, aşa cum şi în regnul animal bellum omnium contra omnes [războiul tuturor împotriva tuturor] întreţine mai mult sau mai puţin condiţiunile de existenţă ale speciilor. Aceeaşi conştiinţă burgheză, care sărbătoreşte diviziunea manufacturieră a muncii, anexarea pe viaţă a muncitorului la o operaţiune parţială şi subordonarea necondiţionată a muncitorilor parţiali către capital drept o organizare a muncii care îi ridică acesteia din urmă productivitatea, denunţă deci cu aceeaşi tărie orice control şi orice reglementare socială conştientă a procesului social de producţie ca o intervenţie în drepturile inviolabile de proprietate, în libertatea şi în” genialitatea” autodeterminantă a capitalistului individual. Este foarte caracteristic că apologeţii entuziaşti ai sistemului de fabrică nu au de obiectat nimic mai rău împotriva oricărei organizări generale a muncii sociale, decât faptul că ea ar transforma întreaga societate într-o fabrică. Dacă anarhia diviziunii sociale a muncii şi despotismul diviziunii manufacturiere a muncii se condiţionează reciproc în societatea întemeiată pe modul de producţie capitalist, unele alcătuiri sociale mai vechi, dimpotrivă, în care separarea meseriilor s-a dezvoltat în mod spontan, pentru ca apoi să se cristalizeze şi, în fine, să-şi găsească o consfinţire legală, oferă pe de o parte imaginea unei organizări sistematice şi autoritare a muncii sociale, în timp ce, pe de altă parte, ele exclud cu totul diviziunea muncii în cadrul atelierului, sau nu o dezvoltă decât pe scară foarte redusă sau în mod sporadic şi incidental.59 Astfel, de exemplu, micile şi străvechile comunităţi hinduse, care în parte mai există şi azi, se întemeiază pe posesiunea comună asupra pământului, pe combinarea directă a agriculturii şi a meşteşugului şi pe o diviziune fixă a muncii, care serveşte ca plan şi ca
379

model atunci când se organizează noi comunităţi. Ele formează unităţi de producţie autarhice, al căror teritoriu variază între o sută şi câteva mii de acri. Cea mai mare parte a produselor se confecţionează pentru propriile nevoi directe ale comunei, nu ca marfă, astfel că producţia însăşi este independentă de diviziunea muncii, mijlocită prin schimbul de mărfuri, din ansamblul societăţii hinduse. Numai surplusul de produse se transformă în marfă, în parte iarăşi numai în mâna statului, care din timpuri imemoriale primeşte o cantitate anumită sub formă de rentă în natură. Diferitele părţi ale Indiei au diferite forme de comunităţi. În forma cea mai simplă, comunitatea lucrează pământul în comun şi distribuie produsele între membrii săi, în timp ce fiecare familie în parte se îndeletniceşte cu torsul, ţesutul etc. ca ocupaţiune casnică secundară. Alături de această masă, având toată aceeaşi îndeletnicire, găsim pe «locuitorul principal», care e judecător, poliţist şi perceptor într-o singură persoană; pe contabil, care poartă socotelile privitoare la exploatarea agricolă, însemnând şi înregistrând tot ce se referă la ea; un al treilea funcţionar, care urmăreşte pe criminali şi ocroteşte pe călătorii străini, conducându-i dintr-un sat în altul; pe grănicer, care păzeşte hotarele comunei de încălcările comunelor vecine; pe inspectorul de ape, care distribuie apa din rezervoarele comune pentru scopurile agriculturii; pe bramin, care îndeplineşte funcţiunile cultului religios; pe învăţător, care îi învaţă pe copiii comunei să scrie şi să citească pe nisip; pe braminul de calendar, care, ca astrolog, indică perioadele pentru însămânţare şi pentru recoltă, precum şi ceasurile bune şi rele pentru toate muncile agricole speciale; un fierar şi un tâmplar, care confecţionează şi repară toate uneltele agricole; pe olar, care confecţionează toate vasele pentru sat; pe bărbier, pe spălător pentru curăţitul hainelor, pe argintar, în unele locuri pe poet, care în unele comune înlocuieşte pe argintar, în altele pe învăţător. Această duzină de persoane e întreţinută pe cheltuiala întregii comune. Dacă populaţia creşte, se înfiinţează o comună nouă, pe un teren nelucrat, după modelul celei vechi. Mecanismul acestei comune prezintă o diviziune sistematică a muncii, dar o diviziune manufacturieră a ei este imposibilă, întrucât debuşeul pentru fierar, tâmplar etc. rămâne neschimbat, cu singura posibilitate ca, după mărimea satelor, să găsim în locul unui fierar, al unui olar etc. doi sau trei.60 Legea care reglementează diviziunea muncii
380

în comună, acţionează aici cu autoritatea incontestabilă a unei legi naturale, în timp ce fiecare meseriaş în parte, ca fierarul şi ceilalţi, execută toate operaţiunile care ţin de meseria sa, în modul tradiţional, dar independent şi fără recunoaşterea vreunei autorităţi în atelierul său. Organismul simplu de producţie al acestor comunităţi autarhice, care se reproduc mereu în aceeaşi formă şi care, dacă din întâmplare sunt distruse, se reclădesc în acelaşi loc şi sub acelaşi nume,61 ne oferă cheia pentru misterul invariabilităţii societăţilor asiatice, care contrastează în mod atât de frapant cu dizolvarea şi refacerea statelor asiatice şi cu necontenitele schimbări de domnitori. Structura elementelor economice de bază ale societăţii rămâne neatinsă de furtunile din regiunea nebuloasă a politicii. Precum am mai observat, legile corporaţiilor împiedicau în mod sistematic, prin limitarea extremă a numărului de calfe pe care un singur meşter breslaş putea să le utilizeze, ca acesta să se transforme într-un capitalist. De asemeni, nu-i era permis s