CRISTINA IRIDON, Un luptător pentru identitatea spirituală

LIBERTATEA INDIVIDULUI
Lector univ. drd. CRISTINA IRIDON Universitatea „Petrol-Gaze”, Ploiesti In the literary field of 20-th century, Augustin Buzura remains one of the most prolific figures. His writing realized in a dark age, which can be compared with the imperial one of the ancient Rome, when writers such as Seneca, Petroniu, Tacit or Suetoniu were forced to write about anterior events of their life-time, or about closer ones, but given in an allegoric way to prevent the anger of the supreme leader, when freedom of expression was censored until unbearable limits, reveals at the surface level a cultural oppression and not only, bigger and bigger from the 7-th decade of the 20-th century until 1989, transposed in mental death at the at the inner level. În peisajul literar al secolului XX, Augustin Buzura rămâne una dintre cele mai proteice personalităti. Scriind într-o perioadă în care libertatea de expresie era cenzurată până la limite sufocante, Augustin Buzura reuseste să dea la iveală o operă, care la un grad zero al lecturii pare să infirme existenta unei opresiuni culturale, aflată într-un stadiu de latentă în deceniile al VII-lea si al VIII-lea ale secolului XX, dar care avea să devină pregnantă ulterior si care va transgresa în planul secund al creatiei sale în conceptul alegoric de moarte psihică. Interesant de remarcat este faptul că din Antichitate si până în vremurile noastre au existat numeroase epoci de aur, care au caracterizat perioade istorice distincte din istoria unor tări, aflate sub o dominatie politică autoritară, dar care în cultură si în viata socială nu s-au repercutat negativ. Exemplificative în acest sens sunt epoca lui Octavianus Augustus, domnia lui Carol cel Mare, domnia lui Ludovic al XIV-lea, considerat regele soare, domnia reginei Victoria a Angliei sau domnia lui Petru cel Mare. Regimul politic din România, instaurat de comunisti si în spetă de Nicolae Ceausescu a fost foarte inteligent pus la punct pentru că a avut multiple fatete. La început entuziasmul reconstructiei a fost resortul care antrena spiritele si le mentinea într-un creuzet al uniformitătii. Din această tentativă a rezultat industrializarea fortată a tării si în dezacord cu potentialul resurselor economice; a urmat colectivizarea agriculturii si înstrăinarea tăranului român de glie, umilirea acestuia prin plata în natură, de multe ori întârziată, prin salariile de mizerie ale tăranilor cooperatori si pensiile celor retrasi din activitate sau prin stabilirea unor termene, care teoretic trebuiau respectate, dar care de fapt erau încălcate si batjocorite cu nerusinare; dacă muncitorii si tăranii primiseră astfel o preocupare trebuia avută în vedere si existenta intelectualilor, a adevăratelor spirite cu adevărat cugetătoare, pentru a-l parafraza pe Socrate, cei care se situau departe de lumea dezlăntuită si care nu intrau în convoiul celor obisnuiti să asculte si să aprobe, ci care priveau mai întâi cu neîncredere si suspiciune, apoi cu groază si revoltă ceea ce se întâmpla cu adevărat. Desi părea că totul înfloreste printr-o politică de sistematizare fortată, în urma căreia s-au demolat fără milă case, care prin arhitectura lor puteau constitui adevărate piese de patrimoniu, spitale celebre, cum a fost cazul spitalului Brâncovenesc din Bucuresti, sau biserici – mânăstirea Văcăresti, viata individului se degrada cu fiecare zi. Impresia că din salariu îti poti achizitiona o casă sau o masină nu putea fi contrabalansată de necesitatea de a sta la cozi interminabile pentru a-ti asigura mâncarea, de aparitia sistemului de relatii si bacsisuri prin care se obtineau înlesniri în procurarea serviciilor, a apartamentelor, repartitiilor sau promovărilor 73

CRISTINA IRIDON, Un luptător pentru identitatea spirituală

Comunismul perfectase în România o mafie economică si socială prin care individul era prins ca într-o retea, voluntar sau involuntar. Acesteia i s-a adăugat un sistem de supraveghere din partea securitătii, care avea ca scop depistarea din vreme a elementelor negative în vederea anihilării lor. În acest fel a fost nimicită libertatea de expresie si prin urmare libertatea de a fi a individului. Multi au încercat să scape din plasele acestei retele. Unii mai norocosi au reusit să obtină azil politic în străinătate, cei mai numerosi însă au sfârsit în închisorile comuniste sau au fost lichidati în umbră. O masă mare de oameni părea că s-a resemnat să sufere în tăcere. Dar tăcerea acesteia nu însemna acceptare, ci o prudentă de sorginte stoică, asumată în vederea supravietuirii. În această aparentă acalmie în care se desfăsura existenta, lupta împotriva opresiunii culturale, sociale si politice s-a desfăsurat prin activitatea îndrăzneată si tenace a unor scriitori care încercau să mentină si să-si mentină constiinta trează. Operele lui Anton Holban, Constantin Noica, Stefan Bănulescu, Nicolae Steinhardt, Augustin Buzura, interzise sau scăpate printr-o adevărată artă a fandării de vigilenta cenzurii, erau citite cu nesat, pe furis, pentru că asemenea unui drog îti dădeau impresia că trăiesti cu adevărat. Limbajul acestor opere este în general unul intelectualizat, bazat pe alegorie, mit si simbol si nu se adresează unui public de rând, deoarece în conditiile regimului trecut o literatură destinată unui astfel de lector nu putea avea atributul valorii. Ei au constientizat tragismul literaturii române al cărei progres a fost stopat de nenumărate ori în evolutia istorică a societătii si care a fost nevoită să recupereze în timp scurt terenul pierdut. Desi toti au fost martorii unei epoci funeste din literatura românească au fost în acelasi timp constienti de importanta misiunii lor: trebuiau să se ridice, să se mentină si chiar să depăsească stacheta perioadei literare interbelice. În galeria portretelor enumerate, Augustin Buzura este cel care impune prin limbajul inedit. Semnificantul expresiei sale este unul standard si chiar argotic, fără ca acesta să diminueze valoarea semnificatului. Acest demers face ca lectura textului lui Buzura să fie aptă atât pentru un cititor neinitiat în modalitătile moderne ale artei narative, care gustă doar stratul de suprafată al relatării, cât si de un lector experimentat care decriptează pe lângă esenta mesajului si simfonia orchestrării acestui mesaj. Într-un interviu din luna martie a anului 2001, Augustin Buzura se confesa asupra telos-ului scriiturii sale. În afară de ceea ce putea fi numit pasiune, deoarece adevărata profesie a scriitorului a fost cea de medic, actul scrierii a avut o functie etică, prin continutul său apotropaic adresat semenilor săi: era un strigăt icnit din străfundul unei energii creatoare împotriva unei dezlăntuiri destructive, era încercarea de a spune prin forta literelor adevărul denaturat si impus la nivelul faptelor si al trăirilor; Totodată demersul lui Augustin Buzura are si o finalitate estetică: prin scris acesta se eliberează de angoase si în acelasi timp le înfruntă, stă drept în fata unui sistem tentacular disciplinat în moartea clinică a individului, în existenta lui vegetativă lipsită de pulsiuni cerebrale. Actiunea cathartică a scrisului este surprinsă gradual în romanul Drumul cenusii: … pentru mine cel putin, scrisul este antidotul sinuciderii, sansa de a-mi târî zilele până la capăt, de a înfrunta cu ochii deschisi moartea sufletului, îngrozitoarea moarte care asemenea unui desert african înaintează încet si sigur, transformând mintile, sufletele si aspiratiile în tăcere si uniformitate, anulând treptat orice pâlpâire de viată autentică. Astfel n-am cum mă opune spaimei, singurătătii, nu stiu să-mi vindec astfel frica de noapte, n-am găsit nici o altă solutie în măsură sămi linistească memoria.(Drumul cenusii, p.171) Prin sintagmele antidotul sinuciderii si sansa, scrisul este infuzat cu atributul unei mătci generatoare de supravietuire, idee marcată de prezenta verbului a târî. Scriitorul stie că este obligat să asiste la moartea sufletului, la pătrunderea în noaptea spirituală, dar nu face acest lucru resemnat. În fata unui univers dominat de tăcere si uniformitate scrisul devine o armă aptă atât pentru o luptă defensivă cât si ofensivă. În acest mod scriitorul se împacă în primul rând cu sine: n-am găsit nici o altă solutie în măsură să-mi linistească memoria. Ca si la Marcel Proust, memoria este cea care mentine evenimentele vii în constiintă, dar si cea care le supune analizei si disectiei. Pentru Augustin Buzura memoria nu oglindeste, este lentila care măreste, luneta care apropie1. 74

CRISTINA IRIDON, Un luptător pentru identitatea spirituală

Acelasi roman, pe interiorul primei pagini al editiei din 1992, este mentionat ca făcând parte dintr-un ciclu intitulat Zidul mortii. Lectura tuturor romanelor lui Augustin Buzura ante sau post quem, demonstrează faptul că ele toate se pot subsuma acestui titlu fie că ele au fost gândite ca atare sau nu de către scriitor, deoarece la un nivel general ele sunt un simbol al constiintei intelectualului pus la zid într-o societate opresivă din punct de vedere politic si care încerca să impună niste antivalori finite. În vechiul regim un zid al mortii putea fi considerată întâlnirea operei literare cu cenzura, deoarece sincopele în masă realizate în corpus-ul redactat, făceau necesară o recanalizare a eforturilor scriitorului, în vederea atingerii scopului proiectat initial prin resemnificarea cuvintelor din semne în simboluri si din simboluri în semne, care să abată vigilenta si să întretină ideea unei interventii prompte si inspirate: Oricât ar fi cenzura de fioroasă, dacă vrei reusesti să comunici cu el, să-i mentii curajul si încrederea (Drumul cenusii,p.45). În prefata la romanul Vocile noptii, apărut în 1980, scriitorul însusi sublinia dificultatea trecerii de acest for observator, dar si necesitatea luptei pentru complinirea acestei treceri: Am pierdut în confruntarea cu ea, mai mult timp decât mi-a fost necesar pentru scrierea unui roman, dar cu toate astea n-am lucrat cu gândul la cenzură, la ce trece si ce nu trece, am scris, ceea ce am crezut că trebuie scris si m-am bătut pentru fiecare cuvânt (Prefata la Vocile noptii, p.VIII). Augustin Buzura egalizează actul scrierii cu cel al creatiei cosmogonice: Într-un întuneric deplin, flacăra unei lumânări cât de mici, înseamnă ceva, este totusi o lumină (Drumul cenusii, p.45). Totodată el subliniază efortul imens care stă la baza acestei faceri al cărei cohiponim este cuvântul nutrit din izvoare de spaimă si durere (Drumul cenusii, p.171). Cuvântul angrenat în cosmosul lingvistic al textului nu mai este pus în slujba surprinderii verosimilitătii în descendentă realistă, ci în decriptarea adevărului esential, absolut, cuprins in nuce într-un adevăr banal de suprafată: îmi dau seama că nu va întelege nimeni vreodată cât costă fiecare cuvânt din ce imense izvoare de spaimă si de durere se alimentează el, ce căutări si eforturi se ascund în umbra unui adevăr, care mâine, va părea fără îndoială, palid, banal, la îndemâna oricui (ibidem). Referirea la banalitate si abilitate ubicuă poate simboliza în acelasi timp nemultumirea artistului fată de propria operă, considerată continuu imperfectă, dar si speranta ascunsă în schimbarea mediului politic si cultural, care va atrage după sine anularea existentei unei duble fatete a adevărului. Ascunderea sau deformarea adevărului reprezintă pasul decisiv în anihilarea individului si transformarea lui într-o vietuitoare, care îsi târa zilele într-o lume crescută strâmb, depersonalizată, inseriată, umilită, redusă la conditia de unealtă de muncă (prefata la Vocile noptii, p.VIII). Prohibitia adevărului ducea către o stare tensionată si stresantă, tradusă într-o nevoie avidă de conservare a identitătii fiintei superioare, care este omul inteligent, lovit de pesta estică a comunismului. Existenta individului era subsumată tăcerii, ca un cohiponim al noptii. Evaziunea spre alte spatii, care ar fi putut smulge individul de sub dominatia spleen-ului politic, era la rândul ei înlocuită cu o umblare prin lume încadrată aceluiasi univers patetic, în sens etimologic; cu toate acestea, chiar peregrinarea într-un spatiu existential sumbru întretinea speranta că noaptea va lua sfârsit, că la noi există oameni capabili să-i grăbească sfârsitul (idem, p.XIV). Eroii lui Augustin Buzura, fie Mihai Bogdan, Dan Toma, Ion Cristian, Stefan Pintea, Ioana Olaru sau Adrian Coman au drept constantă răzvrătirea. Aceasta îi duce către o înstrăinare camusiană în viata intimă sau în societate, deoarece evolutia istorică a omenirii impune manifestarea individului nu numai prin lathe biosas, ci si ca zoon politikon. Rebeliunea eroilor lui Augustin Buzura evoluează de la particular la general. În Absentii pe doctorul Mihai Bogdan îl defineste un spatiu închis, determinat, deoarece el răspunde printr-o izolare spatială unei izolări spirituale impuse de societate. Este transpusă la Augustin Buzura într-o formulă modernă vechea dualitate dintre otium si negotium, concretizată în necesitatea relaxării epicureice, care are ca finalitate atingerea ataraxiei si obligatia de a participa la viata cetătii, în descendentă stoică si ulterior aristotelică, fără de care omul nu ar putea fi măsura tuturor lucrurilor. 75

CRISTINA IRIDON, Un luptător pentru identitatea spirituală

Pentru a se sustrage impactului negativ al societătii asupra constiintei, Mihai Bogdan trebuie să facă apel la refugii, etimon care reia pe o coordonată superioară conceptul cuprins în romanul cu acelasi nume, si care apare când există atâtea lucruri de care ti se poate face scârbă (Absentii, p.43). Această stare este întretinută si de senzatia de precautie pe care i-o conferă comportamentul prietenului si colegului său Nicolae, care este mai implicit si mai voalat în atitudini si vorbe. De aceea se va îndrepta către recluziune si retrospectie ca modalitate de apărare si supravietuire : Oamenii după ce începi să-i cunosti mai bine te cam deceptionează … ca să scap de mania de a învinui, condamna, protesta, m-am refugiat printre cei ce au fost (ibidem). În Fetele tăcerii, desi ziaristul Dan Toma pare să fie personajul principal, el este de fapt constiinta filtratoare a întâmplărilor prin care trec alte două personaje, viitorul său socru Gheorghe Radu si respectiv Carol Măgureanu, ultimul vlăstar al unei familii prospere de tărani, trecută prin facerea cooperativizării. Ziaristul este martorul, dar mai ales publicul unui proces în care doi eroi ai istoriei se confruntă2. Carol si Radu sunt actantii într-un roman frescă, un roman cu temă, roman document, construit, în bună măsură în traditia clasică, cu personaje ce au monumentalitate. E un roman adevărat, iar adevărurile romanelor lui Augustin Buzura, fac parte dintre adevărurile istoriei noastre contemporane3. Pe cei doi îi defineste asumarea diferită a actiunii. Dacă pe Radu Gheorghe excesul de actiune l-a făcut inapt pentru a fi asimilat în corpus-ul satului Arini, pe Carol Măgureanu, care a răspuns prefacerii prin recluziune fizică si interioară, stând ani în sir zidit în pivnită, multumindu-se să fie hrănit pe timp de noapte de către părintii săi asemenea unei fiinte aflate într-o stare vegetativă, îl caracterizează lipsa de actiune. Astfel cei doi devin niste fete ale tăcerii. Situarea la polii extremi ai aceleiasi axe a determinat si conflictul dintre cei doi sau mai bine zis dintre Radu Gheorghe pe de o parte si familia Măgurenilor pe de altă parte. Acesta izvorăste de fapt din acelasi exces de luciditate, despre care personajele însesi afirmă: Nu-ti dai seama ce cumplită informitate este luciditatea excesivă (Fetele tăcerii, p.417), dar si din faptul că cei doi se situează pe pozitii antitetice, asemenea eroilor din tragedia sofocliană. Amândoi actionează în virtutea unui adevăr în care cred cu desăvârsire, dar în timp ce unul răspunde cu glasul datoriei, celălalt răspunde cu glasul traditiei. Dan Toma, ziaristul de la Flacăra rosie, pe care nimeni nu-l putea obliga să spună adevărul, unde da sau nu are mai putină valoare (idem, p.19), este desemnat să afle, să analizeze si să interpreteze originile si evolutia acestui conflict si să stabilească de partea cui este adevărul. În Orgolii, revolta lui zoon politikon poate fi analizată în functie de două paliere ale statutului său, unul politic si unul profesional, care în momente cruciale ale existentei doctorului Cristian se întrepătrund, influentându-i destinul. Din punct de vedere politic, doctorul îsi afirmase apartenenta la noua clasă socială în formare, iar din punct de vedere profesional era un as al chirurgiei si un expert în domeniul cercetării, elaborând numeroase tratate deosebit de apreciate. Cu toate acestea va avea de suferit si din partea partidului a cărui cauză o îmbrătisase si din partea colegilor lui, care îi purtau o invidie declarată sau ascunsă. Ideea lui Cristian de a scrie după iesirea la pensie o carte intitulată Imbecilii si istoria sau un curs despre dictatori Ce trebuie să facă un tiran pentru a stârni hazul lumii? pare să-i fi fost funestă. Cu toate acestea ea constituie un act de curaj, iar argumentatia proiectului său dă la iveală un portret schematic al dictatorului, care depăseste cadrul realizării artistice, având valoarea unui arătător îndreptat către lume si subliniază identitatea naratorului actor care este Cristian cu naratorul concret, reprezentat de Augustin Buzura. La nivelul doar a câtorva rânduri este surprinsă si o trăsătură psihologică a tiranului absolut, care ar putea avea o functie cathartică prin punctarea excesivului specific fiecărei fiinte umane, dar cu impact negativ asupra evolutiei generale a societătii si a omenirii: Din nimic se umflă ca si broasca din poveste care visează să devină un bou, ca până la urmă să crape la fel de spectaculos. Dacă n-ar produce atâtea pagube, atâtea distrugeri as sustine că, pentru scurt timp, sunt necesari. Datorită lor lumea reuseste să-si vadă propria imagine deformată, defectele exagerate la superlativ (Orgolii, p.137). 76

CRISTINA IRIDON, Un luptător pentru identitatea spirituală

Romanul Vocile noptii constituie o frescă realistă a vietii degradate de sub regimul comunist, regim investit cu o structură neuronală si deci sortit în final pieirii. Fată de Orgolii, imaginea societătii este mult mai pregnantă, deoarece există o deosebire clară în modul de creionare a personajelor principale din cele două romane. Doctorul Cristian este un personaj exceptional, extrem de realizat în plan profesional, dar si în planul afirmării identitătii de sine, Stefan Pintea este o fire puternică, dar care caută să-si descopere această identitate, într-o societate aflată în degringoladă. De aceea, în primul caz, evenimentele nu trec în fata personajului, iar imaginea societătii se verifică prin prisma acestuia, în timp ce în Vocile noptii, personajul apare prin prisma societătii. Astfel scriitura lui Augustin Buzura se transformă într-un roman despre marile aventuri ale spiritului uman, despre destinul individual, în impactul său adesea tulburător, dramatic, grav, aprins si sinuos cu realul, cu datele acestuia4. Este un roman despre stările fiintei amenintate de spaimă, iar dincolo de granitele acesteia, având constiinta posibilei culpe5. Culpa lui Pintea constă în analiza mult prea aprofundată a evenimentelor, a relatiilor cu celelalte personaje si cu sine însusi. Luciditatea excesivă poate constitui semnul unei culpe virtuale. Astfel se învinovăteste pentru inactiune în cazul clarificării relatiei lui cu Lena, de părăsire a facultătii, pentru că era un lucru pe care îl datora părintilor lui, pentru venirea apelor si distrugerea gospodăriei si pentru faptul că el nu era acolo lângă ei. Cornel Ungureanu afirma că parabola orbilor este rama care încadrează problematica Refugiilor6. Această parabolă vizualizată de către Ioana în tabloul existent în cabinetul doctorului Vlad, este elementul care o ajută să-si rememoreze si să înteleagă viata sa anterioară, despre care ea însăsi afirma: Ce să le spun, că mi-am umplut viata cu nostalgii, cu iluzii, că… De fapt, care este viata mea: cea din mine, iluziile, nostalgiile, împlinirile din gând sau cea pe care o trăiesc în afară, mecanic? Prin urmare forma de răzvrătire a Ioanei este această viată dublă, singura aptă să o protejeze de realitatea înconjurătoare. Din toate romanele lui Augustin Buzura se desprind doar două personaje, Mihai Bogdan si Ioana Olaru, care sunt caracterizate de otium si nu de negotium, ca forme de răzvrătire împotriva societătii. Conceptul de otium trebuie înteles ca modalitate de interiorizare, de reflectare asupra devenirii existentei si a fiintei umane, ca mijloc de detasare fată de imixtiunea brutală a realitătii în viata personajelor. Lumea Ioanei Olaru este una deformată de două culori – albul labirintului interior si negrul oglinzilor exterioare – din al căror amestec rezultă cenusiul atoatecuprinzător7. De aici rezultă relatia de diz-armonie a Ioanei cu lumea si cu ceilalti. Nivelul afectelor, desi cenzurat în permanentă de cel al ratiunii se afla totdeauna într-o curbă descendentă. Ioana nu-si putea găsi un loc stabil în acest puzzle existential, pentru că ea, la deschiderea pe care o impune societatea, răspunde cu o structură labirintică: trădând lumea exterioară si trădată de cea dinlăuntrul său, Ioana Olaru nu poate opta nici între eu si lume, nici între sentiment si idee.8 Ioana, de fapt, nu caută, ci rătăceste prin societate, asemenea unui picar post-modern. În Drumul cenusii, răzvrătirea lui Adrian Coman este tacită: am fost învătat să fac numai ceea ce mi se dă voie (Drumul cenusii, p.20), dar si explicită: dacă nu sunt în stare să mă eliberez de moartea asta din mine, atunci mai bine să mor de tot! Nu-mi mai suportam frica, târârea îngrozitoare! (idem, p.21). Meseria lui Adrian Coman îi dă posibilitatea să utilizeze ambele tipuri de revoltă, prin forta cuvântului. În calitate de ziarist el înregistrează metaforizarea limbajului standard, care se transformă într-un cliseu, o limbă de lemn: După cum se stie, oamenii muncii din aceste importante sectoare, cu entuziasmul si dăruirea ce îi caracterizează si, pătrunsi de un înalt spirit revolutionar s-au angajat să ducă la bun sfârsit sarcinile ce le-au fost încredintate, sau Vom face totul pentru a fi la înăltimea încrederii cu care am fost învestiti( idem, p.5). Astfel limbajul devine un mod, un instrument de propagare a unei ideologii, de manipulare a constiintelor, care provoacă o de-saturatie culturală atât în presă, cât si la radio si televizor, percepută însă doar de spiritele vii, de adevăratii gânditori: O, nu, protestă ea. La ora asta vedem cu ochii nostri cum e patria, n-avem nevoie de metafore care ne sugereze ce si cum, de ce si pentru ce!( idem, p.83) Actiunile personajului principal sunt puse initial sub semnul prudentei. El scrie despre viata 77

CRISTINA IRIDON, Un luptător pentru identitatea spirituală

minerilor si pentru că o face implicat, va fi desemnat de către Victoria Oprea să adune informatii despre Helgomar, de la cei care l-au cunoscut si au fost răspânditi prin diferite colturi de tară. Cercetarea lui este deosebit de minutioasă, dar si discretă, luându-si întotdeauna o marjă de sigurantă, o acoperire, pentru a nu intra în rândul oamenilor incomozi, care puteau fi anihilati, sporind prin această anihilare teama celor din jur. Datorită acestei practici generale la care se făcea referire, teama, frica de a te manifesta, de a vorbi si uneori chiar de a cugeta transforma spiritele într-o masă informă, nediferentiată: cei mai multi morti pot fi întâlniti în afara cimitirelor, târându-si după ei neputinta, frica, inconstienta (idem,p.25). Angoasa era sporită si de prezenta omniprezentului sistem de supraveghere, a cărui evolutie ascendentă se verifică pe parcursul elaborării romanelor, prin prezenta provocatorului, un supraveghetor specializat nu numai în a asculta, ci si în a stimula, a incita întru discutie, prin fateta depreciativă prin care prezenta faptele, încercând astfel să câstige cât mai multi parteneri de discutie. Era un sistem de epurare căutată, nu spontană, fapt care sugera teama incipientă si în rândul celor care performau acest ritual: Eu sunt provocator! Meserie căutată, cu o solidă traditie. Suntem opt în compartiment, deci printre noi ar trebui să mai existe unul (idem, p.11). Gratie acestor urechi invizibile se naste cenzura, mai întâi la nivelul societătii în virtutea dictonului Sine vitis, nemo nascitur, iar apoi la nivelul fiecărui individ, pentru a nu cădea sub incidenta societătii. BIBLIOGRAFIE:.
1. Cornel Ungureanu – Proza românească de azi, Editura Cartea Românească, Bucuresti, 1985, p.534. 2. idem, p.537. 3. idem, p.539. 4. Ion Vlad – Lectura romanului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 136. 5. idem, p.137. 6. Cornel Ungureanu – op.cit.,p.547. 7. Ion Holban - Profiluri epice contemporane, Editura Cartea Românească, Bucuresti, 1987,p.131. 8.idem,p.132.

78

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful