You are on page 1of 8

Capitolul I.

Repere psihopedagogice si lingvistice ale
competentei comunicative
I.1. aspecte epistemologiceale comunicarii

Comunicarea umană este un proces esenţial al existenţei umane. Ea se ocupă
de sensul informaţiei verbale, prezentată în formă orală sau scrisă şi de cel al
informaţiei nonverbale, reprezentată de paralimbaj, mişcările corpului şi folosirea
spaţiului.( Simona Iovanuţ, Comunicarea, Editura Waldpress, 2001)[17]
Provenit prin filiera franceză, verbul a comunica are în limba română şi alte
legături, fapt ce ne îndeamnă să vorbim de existenţa unui dublet etimologic. Cu
transformările proprii trecerii de la latina vulgară la proto-româna, lat.
communicare a fost moştenit sub forma a cumineca, avînd sensul de ,,a se
împărtăşi” (în accepţia ritualului creştin). Înţelesul există şi în latina tîrzie, unde a
dat naştere lui excommunicare, adică ,,a opri de la împărtăşanie”- ceea ce echivala
cu excluderea din comunitatea religioasă. (Dinu M., 2000).
În psihologie, se acceptă ca noţiunea de a comunica să fie explicată în felul
următor ,,a împărtăşi, a pune împreună, a crea o legătură”.
Pentru noi, sensul originar al comunicării este deopotrivă profan şi sacru:
comunicarea stă la baza organizării sociale, mijlocind raporturile ,,orizontale”
dintre oameni, dar angajînd şi aspiraţiile lor ,,verticale”, într-o mişcare
ascensională către planurile superioare ale existenţei.
Ce este comunicarea?!, o întrebare cu diferite conotaţii in definiri, întrebare
la care mai mulţi autori ai literaturii de specialitate si-au pus aportul prin noi
concepte. Si, datorita faptului ca verbul ,,a comunica” şi substantivul
,,comunicare” sunt polisemantice, dobindesc in contextul comunicarii mai multe
semnificaţii. Firesc, definiţiile sunt numeroase şi diferite, dar indiferent de şcoala
de gîndire căreia ii aparţine, de un autor sau altul, sau de orientarea în care se
înscrie, acestea au cel puţin următoarele elemente comune:
-comunicarea este procesul de transmitere de informaţii, idei, opinii,
păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul;
-nici un fel de activitate-cotidiană şi/sau complexă - nu poate fi concepută
în afara procesului de comunicare.
Continuînd în această ordine de idei, vor fi prezentate mai jos mai multe
definiţii ale diferitor autori:
1. Hyles S. Siweaver R.- o numeşte un proces în care oamenii îşi împărtăşesc
informaţii, idei şi sentimente.
2. Comunicarea este procesul prin care o parte (numită emiţător) transmite
informaţii (un mesaj) altei părţi (numită receptor) – Baron R.
3. Comunicarea este activitatea psihofizică de punere în relaţie a două sau mai
multe persoane în scopul influenţării atitudinilor, convingerilor,
comportamentelor destinatarilor şi interlocutorilor- Ross R.
4. Comunicarea reprezintă un proces de viaţă esenţial prin care animalele şi
oamenii generează, obţin, transformă şi folosesc informaţia pentru a-şi duce
la bun sfîrşit activităţile sau viaţa – Brent D. R.
In opinia acestui cercetator, acest proces de comunicare poate fi privit din mai
multe unghiuri de vedere, de aceea se întîlnesc dificultăţi în definirea comunicării.
De exemplu, sunt autori care insistă pe valoarea comunicaţională a emiţătorului
şi/sau receptorului (Roberts şi Hunt, care consideră că, comunicarea constă în
dobîndirea, transmiterea şi atalarea unui înţeles informaţiei); alţi autori iau în
calcul mesajul transmis-receptat (Longencker consideră că în definirea comunicării
este important să reţinem ce se transmite şi mai puţin condiţia emiţătorului sau
receptorului). Deşi pare simplu, înţelesul comunicării este mult mai complex şi plin
de substrat. Comunicarea are foarte multe înţelesuri, o mulţime de scopuri şi cam
tot atîtea metode de exprimare şi manifestare. Prin actul de comunicare noi
înţelegem o provocare constantă pentru psihologia socială, o activitate, satisfacerea
nevoilor personale, legătura între oameni.
Indiferent de definiţiile avansate şi prezentate mai sus, în continuare în
lucrare ne vom conduce de următoarea definiţie a comunicării: este un proces şi
are loc între două sau mai multe persoane, în actul comunicării fiind transmise
idei, păreri, informaţii, atît de emiţător cît şi de receptor.
Elemente concrete de teorie a comunicării apar la Platon şi Aristotel. Noile
modele ale comunicării iau în considerare circularitatea comunicării (alternanţa
participanţilor in procesul de comunicare in rolurile de emiţător şi receptor),
deosebirile individuale în stăpînirea codurilor de comunicare, rolul opiniilor şi al
atitudinilor în procesul comunicării, importanţa contextului social şi cultural al
schimbului, inclusiv în cazul comunicării educaţionale. Reprezentanţii Şcolii de la
Palo Alto (Watzklawick P., Beavin J., Jackson D.) consideră că totul este
comunicare şi formulează axiomele comunicării:
1. comunicarea este inevitabilă;
2. comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional
(orice comunicare se analizează în conţinut şi relaţie deoarece nu se
limitează la transmiterea informaţiei, ci induce şi un comportament
adecvat);
3. comunicarea este un proces continuu;
4. comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică (verbală-
nonverbală);
5. orice proces de comunicare este simetric sau complementar, dacă se
întemeiază pe egalitate sau diferenţă;
6. comunicarea este ireversibilă (produce un efect asupra receptorului);
7. comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare.
( Pîrvu I., Filosofia comunicării) [29]
L. Şoitu zice că ,,a şti să comunici” înseamnă ,,a şti să împărtăşeşti altora
diferite experienţe, dintre care să nu lipsească experienţa de viaţă”. (Şoitu, L. ,
Pedagogia comunicării, Iaşi, Institutul European, 2002) [38]. Profesorul
bucureştean Tatiana Slama-Cazacu, subliniază că arta comunicării semnifică o
perspectivă funcţional-lingvistică ce se desfăşoară între doi sau mai mulţi parteneri,
într-un anumit moment determinat contextual. Într-o astfel de situaţie limbajul
devine un mijloc pentru comunicare şi reprezintă fundamentul indispensabil al
acesteia, el realizîndu-se într-o anumită limbă pe care o specializează, o
profesionalizează, o stilizează în baza selecţiei lexico-semantice. (Slama-Cazacu,
T.,Psiholingvistica. O teorie a comunicării, Bucureşti, 1999) [34]. Comunicarea
este un circuit care se autoedifică şi autoreglează permanent. În timpul unui proces
de comunicare, interlocutorii creează şi inventează nu numai conţinuturi, dar şi
procese, reguli, procedee şi modalităţi (Ardoine, 1988). În contextul comunicării
actuale, oriunde s-ar afla, omul se identifică datorită limbii, mai bine zis, îşi
confirmă în faţa tuturor identitatea naţională, conştiinţa lingvistică. ,,Nu exista o
civilizatie umana generala, accesibila tuturor oamenilor in acelas grad si in acelas
chip; fiecare popor isi are civilizatia sa proprie, desi in ea intra o multime de
elemente comune si altor popoare”. (Eminescu, Mihai, Fundamentarium,
Bucureşti, ESE, 1981) [12].
Societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare, dar, ea există
în transmitere şi în comunicare. Observăm o legătură verbală între cuvinte comun,
comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc datorită lucrurilor pe care le au în
comun, iar procesul de comunicare este mijlocul prin care ei ajung să aibă în
comun aceste lucruri. O caracteristică de bază a societăţii actuale este comunicarea
şi una dintre formele acestui proces îl constituie comunicarea socială şi poate fi
interpersonală, de grup şi de masă. Putem afirma că prin comunicarea socială se
înţelege, la modul general, procesul de transmitere de informaţii între oameni.
Comunicarea umană este complexă, multiplă şi se desfăşoară pe mai multe planuri
în timp şi spaţiu, contribuind la formarea, dezvoltarea sau uneori chiar la
distrugerea omului. Prin comunicare se satisfac o majoritate de necesităţi
individuale sau sociale. Ca sferă, considerăm, termenul de comunicare umană
include şi comunicarea socială, cu care, în opinia noastră, nu se confundă.
Interacţiunea umană este o categorie de bază a societăţii, iar comunicarea inter-
umană trebuie înţeleasă ca o componentă particulară a interacţiunii sociale. Or,
socializarea este un proces psiho-social de transmitere-asimilare a atitudinilor,
valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei
comunități, în vederea formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane. În
acest sens, socializarea este un proces interactiv de comunicare, care presupune
dezvoltarea individuală și a influenţelor sociale, respectiv modul personal de
receptare şi interpretare a mesajelor sociale și dinamica variabilă a intensității și
conținutului influenţelor sociale.
Interacţiunea umană o putem defini ca un proces de dependenţă activă,
reciprocă şi fundamentală între indivizi, membri ai unui grup social prin care actele
unuia se răsfrîng asupra comportamentului celuilalt. Întreaga activitate umană se
desfăşoară într-un mediu social şi astfel este uşor de înţeles cum se ajunge ca o
persoană să ia drept obiect al cunoaşterii acţiunile altei persoane, care-i devine
partener şi interlocutor. Specific comunicării interumane este capacitatea
receptorului de a interpreta informaţia şi de a formula un răspuns adecvat.
Astfel, sincronic, comunicarea, datorita necesitatii de interculturalizare (aceasta
identificindu-se firesc ca un proces de socializare),comunicarea dezvaluie noi
aspecte necesare a fi cercetate.
Comunicarea reprezintă un proces extrem de complex şi totodată universal şi
definitoriu pentru viaţa socială. Or, fără comunicare fiinţa umană nu poate exista la
fel cum societatea şi relaţiile dintre indivizi nu pot fi începute în afara procesului
de comunicare. Universalitatea şi diversitatea comunicării fac din acest domeniu
specific al vieţii sociale un univers de cercetare extrem de divers, multi- şi
pluridisciplinar.
(aici mai trebuie sa revin)................
Datorită importanţei acestui proces în societatea de azi, a modalităţilor de
comunicare, grija pentru o comunicare eficientă, adecvată contextului, a devenit o
preocupare permanentă a educatiei de azi, cu atît mai mult cu cît azi comunicarea
este văzută ca una dintre competenţele funcţionale esenţiale pentru reuşita socială.
Acest lucru este surprins de L. Şoitu în lucrarea ,,Pedagogia comunicării”(Iaşi, Ed.
Institutul European, 2001) [37]. ,,Scopul comunicării în şcoală nu se rezumă la
reuşita şcolară, în toate condiţiile şi în toate momentele vieţii.” Faptul că societatea
se bazează pe comunicare nu este nou, dar ceea ce este caracteristic comunicării
din actualitate, este aceea că se realizează prin tehnologii specifice şi presupune
competenţe tot mai dezvoltate de utilizare a acestora, tehnologii care ne transformă
tot mai mult modul nostru de a acţiona şi de a relaţiona.
Învățarea socială este un proces de asimilare a experienței sociale manifestat
prin schimbări de conduită. Obiectul învățării este experiența individuală sau
colectivă și constă în cunoștințe, norme, reguli, valori etc. Învățarea socială
facilitează fie adaptarea unui sistem la noi contexte, fie anticiparea unor probleme
cu incidență directă asupra constituirii și funcționării sistemului. Subiecţii învăţării
sociale sunt indivizii, grupurile, organizațiile și chiar societățile integrale.

Este un truism afirmatia ca societatea noastra actuala devine din ce in ce mai
accentuat pluriculturala fenomen generat de interculturalitate. Si aici este firesc
datorita faptului ca fiecare entitate culturala este reprezentata in primul rind prin
limba sa, sa vorbim si de plurilingvism (comunicare verbala prin cunoasterea mai
multor limbi) si multilingvism... in cadru eropean comun de referinta avem
prezentate aceste noi definitii, concepte ale comunicarii indivizilor in societate : p
rin plurilingvism se înțelege în mod generic folosirea mai multor limbi de către
acelaşi individ, spre deosebire de multilingvism care reprezintă coexistența mai
multor limbi în cadrul unui grup social. Deşi se evită în mod deliberat şi calculat
termenul de plurilingvism în favoarea celui de multilingvism, i se asociază o
parafrază care defineşte utilizarea termenului drept cunoaşterea de către cetăţenii
europeni a mai multor limbi moderne, ceea ce corespunde de fapt definiţiei
plurilingvismului. În conformitate cu canoanele Consiliului Europei cuprinse în
Carta europeană a plurilingvismului, o societate plurilingvă este alcătuită din
indivizi care sunt în majoritate plurilingvi sau multilingvi, spre deosebire de o
societate multilingvă care poate fi alcătuită din indivizi monolingvi, dar vorbitori
de limbi diferite. Comunicarea ramine izvorul existentei ale carui fluide diseminate
in societate lasa multe aspecte inca de cercetat.





1.2. Particularităţi specifice competenţeI comunicative
Comunicarea conţine prin ea însăşi potenţial educativ, care înseamnă
transmitere de cunoştinţe, autoreglarea activităţii intelectuale, transmiterea
codurilor caracteristice fiecărei ştiinţe. Între procesul de comunicare şi procesul
educaţional există o relaţie de interdependenţă, deoarece nu poate exista educaţie
fără a discuta şi comunicarea este însăşi un stil de educaţie. Fiind un proces atît de
dezvoltat, comunicarea didactică cunoaşte mai multe abordări şi mai multe
definiţii. În literatura de specialitate nu există un consens asupra conceptului de
comunicare didactică, astfel că se mai utilizează şi cel de comunicare educaţională
sau pedagogică, acestea fiind între ele sinonime. Din perspectiva educaţiei formale,
care face legătură dintre majoritatea influenţelor intenţionate şi sistematice, create
în cadrul instituţiei are ca scop formarea omului ca personalitate, comunicarea
didactică constituie baza procesului de predare şi de asimilare a cunoştinţelor în
cadrul instituţionalizat al şcolii şi între parteneri cu statusuri determinate.
Comunicarea didactică nu este numai o activitate ce pune în relaţie cadrul didactic
şi elevul pentru realizarea unor obiective comune, este şi un proces psihosocial de
influenţare prin limbaje specifice a atitudinilor, comportamentelor, convingerilor, a
componentelor motivaţional-afective şi volitive. Conform Dicţionarului de
pedagogie, comunicarea didactică este parte fundamentală a procesului de
învăţămînt în care elevii, sub îndrumarea cadrului didactic, dobîndesc noi
cunoştinţe, reguli, formule, legi. În pedagogia tradiţională, comunicarea didactică
era considerată numai acţiune de predare, elevul avînd un rol de simplu receptor.
Comunicarea didactică reprezintă un transfer complex, multifazial şi prin mai
multe canale ale informaţiilor între două entităţi (indivizi sau grupuri) ce-şi asumă
în acelaşi timp rolurile de emiţători şi receptori, semnificînd conţinuturi dezirabile
în contextul procesului instructiv-educativ. Comunicarea pedagogică se bazează pe
interacţiune de tip feed-back, privind atît informaţiile explicite, cît şi cele
adiacente (intenţionate sau formate în chiar cursul comunicării). Noţiunea de
comunicare implică o anumită reciprocitate, fiind mai generală şi mai completă
decît informarea, pe cînd aceasta din urmă nu este decît o varietate sau o latură a
comunicării. Comunicarea presupune o procesualitate circulară, care se înscrie într-
o anumită temporalitate de care ţine cont şi care, la rîndul ei, o modelează. De
altfel, timpul pare să fie un element relevant, cu un puternic caracter informant în
anumite contexte discursive (Carmen, 1894). Temporalitatea discursului este
altceva decît timpul obiectiv. Dacă timpul cronologic este unul singur şi nu poate fi
schimbat, cel discursiv trece în ,,timpi”, precum: timpul subiectiv, timpul ficţional,
timpul personajelor, situaţiilor şi faptelor invocate, timpul de enunţat şi timpul
enunţului, care pot stabili relaţii de anterioritate, simultaneitate sau posterioritate,
sugerînd şi accentuînd elemente cognitive şi configuraţii ideatice prin diverse
construcţii sintactice şi/sau combinaţii lexicale.
Comunicarea constituie una din condiţiile fundamentale ale desfăşurării procesului
de învăţămînt, de unde deducem concluzia că a organiza condiţiile învăţării
înseamnă a organiza comunicările care se produc în clasă, a organiza şi controla
schimburile de semnificaţii ce au loc între profesor-elev. Ea mai este şi o parte
constitutivă şi importantă a învăţării, care se implică activ şi creator în structurarea
acesteea. Este important de subliniat faptul că instituţia de învăţămînt constituie
locul unde se învaţă comunicarea, unde se deprinde şi se perfecţionează
comunicarea, unde se elaborează comunicarea, unde se educă (cultivă)
comunicarea. Acest proces foarte important are semnificaţia unei valori umane şi
sociale, motiv pentru care educarea comunicării constituie un scop în sine, un
obiectiv major al învăţămîntului. Schimbarea concepţiei comunicative, promovată
în şcoală, pune în mod serios, problema educării cu şi mai multă sîrguinţă a
capacităţii comunicative, deopotrivă la profesor şi la elevi, concomitent cu
îmbunătăţirea comunicării din cadrul instituţiei şcolare. De accentuat, principalul
motiv al comunicării este dorinţa individului-om de a se actualiza, individualiza pe
sine prin limbaj, urmărind scopul de a se descoperi în faţă şi de a deveni ceea ce
este potenţial. Comunicarea este caracteristică pentru fiecare individ, aşteptînd
condiţii şi modalităţi optime pentru a fi eliberată şi a fi exprimată (Slama-Cazacu,
T., Psiholingvistica, o teorie a comunicării, Bucureşti, 1999) [34].