You are on page 1of 90

Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Cuprins
1 Inceputurile Monahismului Romanesc
2 Vechimea Monahismului in Dobrogea
3 Despre Monahismul Romanesc
4 Arta si Arhitectura in Biserica Romaneasca
5 Pelerinajul - Dimensiuni a spatiului ortodox
6 Farmecul Crepuscular al Firescului

Inceputurile Monahismului Romanesc


Monahismul a fost de la inceput prezent in viata bisericeasca a romanilor.
Precum s-a mai aratat, formarea poporului roman si a limbii romane inceput in
secolul II s-a desavarsit si incheiat catre sfarsitul seclului VI. In aceeasi
perioada s-a petrecut si crestinarea acestui popor nou, incat putem spune ca
au avut loc doua procese paralele: romanizarea populatiei daco-romane din
Dacia si crestinarea ei. Tot asa de vechi este si monahislul de factura
rasariteana de pe teritoriul fostei Dacii, adica al Romaniei de azi. Inca din
secolele V-VI sunt amintiti “calucarii sciti” din Scythia Minor – Dobrogea de azi:
Ioan Maxentiu, Leontiu, Ahile, Mauriciu, care au provocat anumite discutii
teologice la Constantinopol si Roma, prin anii 519-520.

Inainte de acestia insa avem stiri despre Sf. Ioan Casian (c. 360 – c. 435), autor
de lucrari teologice, cinstit atat in Biserica Rasariteana, cat si in cea Apuseana.
Era originar din Dobrogea, calugarit intr-una din asezarile monahale de aici,
plecat apoi se viziteze calugarii din pustiurile Tarii Sfinte si ale Egiptului, de la
Constantinopol (unde a fost hirotonit diacon de prietenul sau. Sf. Ioan Gura de
Aur) si de la Roma. A ajuns in cele din urma la Marisilia, in Franta de azi, unde
a intemeiat doua manastiri, una de calugari si alta de calugarite, carora le-a
dat randuieli de viata monahala intocmite de Sf. Vasile cel Mare.

Dionisie Exiguus, sau “cel Mic” (c. 470 – c. 545), un alt teolog originar din
Dobrogea, calugarit la Constantinopol, s-a stabilit intr-o manastire din Roma.
Este autor de lucrari telogice si traducator din literatura patristica greaca in
cea latina si este cel care a stabilit “era crestina”, cu numararea anilor de la
nasterea lui Hristos, sistem cronologic folosit azi in toata lumea.

Existenta unei Episcopii la Tomis, inca de la inceputul secolului IV, cu peste


zece titulari cunoscuti, ca si alte 14 scaune episcopale in Dobrogea, atestate
documentar in secolul VI, sunt inca o dovada ca in aceasta provincie existau si
manastiri, caci carmuitorii acestor episcopii se recrutau, de regula, dintre
monahi. In 1957 au fost descoperite – iar in anii urmatori studiate – sase
bisericute rupestre (cu mai multe incaperi si galerii funerare), intr-o cariera de

1
calcar in localitatea Basarabi, la aproximativ 20 km de Constanta, despre care
se crede ca au format o asezare monahala, in genul pesterilor din marile
asezari monahala, in genul pesterilor din marile asezari monahale ale
Rasaritului crestin. Acest complex monahal a avut o existenta neintrerupta –
dupa unii cercetatori din secolul IV – pana catre sfarsitul secolului X sau
inceputul celui urmator.

O noua perioada in istoria monahismului romanesc incepe din secolul VII, pana
pe la mijlocul celui de al XIV-lea. Atestarile documentare evidentiaza
continuitatea vietii monahale pe pamantul romanesc si in aceasta perioada,
desi ea a fost framantata de navaliri barbare devastatoare. Un izvor istoric
medieval, Vita Sancti Gerhardi – episcopul latin al Morisenei, ne informeaza
despre existenta manastirii ortodoxe cu hramul Sf. Ioan Botezatorul din
Morisena (azi Cenad, pe Mures, in jud. Timis), ridicata de voievodul Ahtum
(Ohtum), indata dupa anul 1000. Aici au fost adus “calugari greci”, adica
ortodocsi, iar dupa anii 1028-1030 este mentionata manastirea Sf. Gheorghe
din Oroslanusz (azi Maidan, in Iugoslavia, in apropiere de granita romano-
iugoslava), ridicata de noul conducator al cetatii si tinutului inconjurator
Cinandinus. In secolul urmator sunt atestate documentar manastirile: Meses,
jud. Salaj (1165), Hodos, jud. Arad (117), Kenez (1192), adica “a cneazului”,
desigur numele vreunui conducator roman local, iar in anul 1204, intr-o
scrisoare a papei Inocentiu III catre episcopul latin de Oradea, erau amintite
“bisericile calugarilor greci” (ortodocsi n.n) din zona respectiva.

Fara indoiala ca, in afara de aceste asezari monahale atestate documentar, au


existat si altele. Multi pustnici sau sihastri de neam roman vor fi trait prin
locuri retrase, prin pesteri, prin poienile ascunse ale codrilor, respectand
pravila vietii calugaresti, dupa cum ne spun multe nume de poieni, de dealuri,
de munti care si-au luat numele dupa cele ale pustnicilor ce au trait pe acolo.
Bisericutele rupestre din Judetul Salaj (Moigrad, Jac, Greaca, Brebi),
descoperite in anii din urma, pestera lui Nicodim de la Tismana, chilia sau
pestera lui Daniil Sihastrul de la Putna, pestera lui Ioan de la Prislop, pesterile
sau sihastriile din Muntii Neamtului, din Muntii Buzaului (schitul Fundatura,
schitul Alunisul, schitul lui Agafton), din Muntii Vilcii si din atatea alte parti ale
tarii sunt marturii de necontestat despre existenta unor stravechi asezari
sihastresti. De notat ca insusi cuvantul romanesc “sihastrie”, provenit din
grecescul = loc de liniste, de retragere, constituie o marturie ca miscarea
isihasta ( = liniste), dezvoltata indeosebi la Athos in secolui XIV (prin marii ei
reprezentanti, Sfintii Grigorie Palama si Grigorie Sinaitul, urmati de
arhiepiscopii Tesalonicului Nil Cabasila, Simeon s.a.), a fost cunoscuta si de
romani si ca a influentat viata monahala din tarile lor. De altefel, s-a dovedit
ca intre calugarii care au facut ucenicie pe langa Sf. Grigorie Sinaitul († 1346)
in asezarea isihasta de la Paroria, langa Adrianopol, erau si romani.

Manastirea Vodita – din secolul XIV – era ridicata pe locul unei asezari
manastiresti mai vechi, de prin secolul XIII. O insemnare, descoperita recent pe

2
un manuscris grecesc aflat la Muntele Athos, consemneaza existenta manastirii
Bolintin (azi disparuta) pe timpul lui Basarab I (c. 1310-1352).

Confirma existenta calugarilor si a manastirilor si o serie de argumente de ordin


toponimic. Multe nume de locuri si de sate – unele atestate documentar inca de
la sfarsitul secolului XIV – sunt legate de viata monahala: Calugareni (peste 15),
Calugaru, Calugarita, Poiana Calugarite, Chilia, Chilioara, Schitu s.a. Toate
aceste marturii arata ca monahismul ortodox roman este cu mult mai vechi
decat al popoarelor ortodoxe din jurul nostru. Astfel prima mare manastire de
la Athos, Lavra Sf. Atanasie, dateaza din anul 963; Ioan de Rila, in Bulgaria, a
trait in secolul X, desi o viata monahala bulgara pe deplin consolidata incepe
abia in secolul XIII; Lavra Pesterilor din Kiev a fost intemeiata in secolul XI, de
Antonie, parintele monahismului rusesc, iar monahismul sarb incepe din a doua
jumatate a secolului al XII-lea.

Din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, odata cu organizarea statelor


romanesti indepedente, Tara Romaneasca si Moldova (alaturi de Transilvania,
aflata intr-o situatie politica diferita), si odata cu organizarea cononica a
Bisericii Ortodoxe din aceste trei tari, incepe a treia perioada din istoria
monahismului romanesc, perioada care poate fi numita: “perioada clasica” sau
“epoca de aur”. Aceasta dureaza pana la inceputul secolului al XIX-lea. Ea
corespunde cu “epoca medievala”sau cu “evul mediu” romanesc.

In aceasta perioada, care cuprande aproape jumatete de mileniu, numai in


Tara Romaneasca si Moldova s-au ridicat aproximativ 2000 de manastiri. Ele au
fost ctitorite fie de catre domnii tarii, fie de catre marii dergatori. Cele mai
multe exista pana astazi. La acestea trebuie sa mai adaugam alte peste o suta
de schituri, ridicate prin jertfele materiale ale unor calucari cu viata aleasa,
ajutati de preoti de mir si de credinciosii satelor noastre.

Un rol insemnat in reorganizarea vietii calugaresti de la noi, chiar la inceputul


perioadei de care ne ocupam, a revenit Sfantului Nicodim, zis de la Tismana,
un macedo-roman din Prilep (Serbia), calugarit la Athos, probabil la Hilandar,
dupa care a trait o vreme in sudul Dunarii, in tinutul Cladova, unde a pus
bazele unor asezari monahale, apoi a venit pe pamant romanesc. Aici a ridicat
manastirile Vodita, langa cetatea Severin (c. 1372), pe locul unei asezari mai
vechi, cu ajutorul domnitorului Vladislav I (Vlaicu Voda), apoi Tismana, in
judetul Gorj, cu ajutorul lui Radu I (c. 1377-1383), conducandu-le pana la
moarte († 26 decembrie 1406). Tot lui i se atribuie si intemeierea manastirii
Prislop din tinutul Hategului, iar ucenicilor lui, manastirea Neamtu din
Moldova. In aceeasi perioada s-au ridicat manastirile Cozia, pe valea Oltului, si
Cotmeana – jud. Arges, ctitoriile lui Mircea cel Mare (1386-1418), iar in
Moldova, cum am mai spus, manastriea Neamtu, in vremea lui Petru Musat (c.
1375-1391), pe locul uneia mai vechi.

3
In primele decenii ale secolului al XV-lea s-au ridicat manastirile Nucet, Snagov,
Visina, Glavacioc, Cosustea, Dealu langa Targoviste, iar in a doua jumatate a
secolului, Comana, la sud de Bucuresti, Rincaciov, Tinganu, Margineni, Tutana,
Tirgsor, Bistrita, Valea, toate in Tara Romaneasca; in Moldova manastirile
Moldovita Bistrita, ctitoria lui Alexandru cel Bun, Horodnic, Itcani, Bohotin,
Tazlau, Bozieni, Boistea, apoi ctitoriile lui Stefan cel Mare (1457-1504),
existente pana azi: Putna, Voronet, Dobrovat si Tazlau.

Alaturi de aceste manastiri s-au ridicat numeroase biserici de mir, precum Sf.
Nicolae domnesc din Curtea de Arges, Sf. Treime din Siret, amandoua de la
mijlocul secolului XIV, pastrate pana azi in forma lor originala, si altele.

In Transilvania s-au ridicat, in secolele XIII-XV, manastirile: Rimet – jud. Alba


(cu picturi si o inscriptie din anul 1377), existenta si azi in forma ei originala,
Prislop – jud. Hunedoara, Plosca – jud. Hunedoara, Feleac – jud. Cluj, si alte
zeci de biserici de mir ctitorite de cneji locali, care se vad si astazi: Densus,
probabil din sec. X, refacuta in sec. XIII, Streisingeorgiu, cu o inscriptie din
1313, care consemna numele preotului Nanes si al zugravului Teofil, Strei,
Suntamaria Orlea, Cetatea Coltului, Gurasada, toate din sec. XIII, Ostrov,
Sintpetru, Nucsoara, Pesteana, Lesnic, Criscior, Ribita, din sec. XIV, toate in
jud. Hunedoara, Suntimbru si Zlatna, in jud. Alba, Vad si Feleac in jud. Cluj, Sf.
Nicolae din Scheii Brasovului, toate din sec. XV, si multe altele. In Banat, sunt
cunoscute manastirile Hodos (din sec. XII), cunoscute manastirile Hodos (din
sec. XII), Saraca, Singeorge, Sredistea Mica, Varadia, Mesici, Voilovita, Cusici,
Cubin, Zlatata, Bazias, Mracunea si o serie de biserici (toate din secolele XIV-
XV), majoritatea distruse in cursul numeroaselor incursiuni otomane, mai ales
dupa 1552, cand Banatul a fost ocupat de turci; in Bihor, manastirile de la
Voivozi (sec. XIII-XIV, in ruine), iar in Maramures manastriea Sf. Mihail din Peri,
declarata stavropighie patriarhala de patriarhul ecumenic Antonie IV in anul
1391, la rugamintea urmasilor ctitorilor, apoi Birsana si Cuhea (atestate la
sfarsitul secolului XIV) si o serie de alte biserici de mir din aceeasi perioada.

Secolul al XVI-lea cunoaste un sir lung de ctitorii voievodale si domnesti,


existente pana astazi. Cautam intre ele manastirile Dealu si Govora, ctitoriile
lui Radu cel Mare, Arges a lui Neagoe Basarab, Viforita lui Vlad Inecatul,
Gorgota lui Patrascu cel Bun, Sf. Troita (Radu Voda) din Bucuresti a lui
Alexandru Mirecea, apoi o serie de ctitorii boieresti: Brincoveni, Sadova,
Strehaia, Calui, Gura Motrului, Stanesti, Cobia, Bucovat (Cosuna), Cernica s.a.,
Izvorani si Olteni, ctitorii vladicesti, toate in Tara Romaneasca.

In Moldova se zidesc acum: Probota, Risca si o serie de biserici ctitorite de


Petru Rares, Slatina si Pingarati ale lui Alexandru Lapusneanu, Agapia, Galata si
Hlincea ale lui Petru Voda Schiopul, Sucevita Movilestilor etc., apoi ctitoriile
boieresti: Humor, Cosula, Golia din Iasi s.a., toate in Moldova.

4
In Transilvania se pot consemna, in acest secol, actuala biserica a manastirii
Prislop, cea din Geoagiul de Sus – Alba (un timp resedinta vladiceasca), cea din
Lancram – Alba, manastirea-catedrala mitropolitana din Alba Iulia, ctitorita de
Mihail Viteazul (distrusa in 1714), iar in Banat, Bihor si Maramures si-au
mentinut existenta cele din secolele anterioare.

Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. S-au ridicat acum
numeroase manastiri si biserici de catre domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei,
de mitropoliti si episcopi, de mari dregatori, de calugari si preoti de mir, de
locuitori ai targurilor si credinciosi tarani. Intre marile ctitorii de acum ne retin
atentia manastirile: Arnota, Sadova, Maxineni, Caldarusani, Plataresti,
Negresti, Strehaia, Pumbuitas, Slobozia, ridicate de Matei Basarab (numarul
total al bisericilor si manastirilor construite de el se ridica la aproape 40),
Hurezi, Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti, o serie de biserici noi la manastirile
mai vechi, precum Mamul si Brincoveni, si multe biserici de mir. Constantin
Brincoveanu restaureaza manastirile din secolele anterioare. Tot acum apar
ctitoriile boieresti: Dintr-un lemn, Margineni, Bradu, Polovragi, Jitianu, Cornet,
Bajesti, Aninoasa, ctitoriile familiei Cantacuzinilor: Adormirea din Rimnicu
Sarat, Zlatari si Coltea din Bucuresti, Sinaia, Poiana; ctitoriile vladicesti:
Trivale, Turnu, Striharet, Toti Sfintii (Antim) din Bucuresti, toate in Tara
Romaneasca.

In Moldova numarul ctitoriilor a fost ceva mai redus, in comparatie cu Tara


Romaneasca, dar sub raportul valorii ele compenseaza diferenta numerica:
Secu, ctitoria vornicului Nestor Ureche, Dragomirna mitropolitului Anastasie
Crimca, Birnova si Buhalnita ale lui Miron Voda Branovshi, Sf. Trei Ierarhi si
Golia din Iasi si alte cateva biserici de mir ale lui Vasile Lupu, Casin a
domnitorului Gheorghe Stefan, Cetatuia lui Gheorghe Duca Voda, Bogdana,
Bursuci, ctitorii boieresti etc.

In Transilvania s-au ridicat cateva manastiri si schituri de catre domni si boieri


din tarile romanesti extracarpatice: Toplita, de sotia domnitorului Gheroghe
Stefan, Sambata de Sus, ctitoria lui Constantin Voda Brancoveanu.

In Banat ajunge acum la o insemnatate deosebita manastirea Partos, unde a


trait un timp Sf. Iosif, a fost mitropolit al Timisoarei.

In secolul al XVIII-lea, ca urmare a schimbarilor politico-sociale survenite in


tarile romanesti extracarpatice, inaugurate de “regimul fanariot” (1711/15-
1821), cand la conducrea acestor tari au fost numiti de catre turci demnitari
greci din cartierul Fanar din Constantinopol, s-a ridicat un numar redus de
ctitorii domnesti: Sf. Pantelimon, Sf. Spiridon Nou, toate in Bucuresti, Precista
si Proorocul Samuil din Focsani. In schimb, au ridicat numeroase manastiri
dregatorii romani din aceasta perioada: Serbanesti – Morunglavu, Obedeanu din
Craiova, Zamfira, Ciorogarla, Tiganesti in Tara Romaneasca s.a. Dar in acest
secol, ca urmare a prefacerilor de ordin istoric-social de la noi, s-au ridicat o

5
serie de manastiri, schituri si mai ales biserici de mir de catre unii ierarhi,
egumeni, calugari si calugarite: Pietrarii de Jos, Patrunsa, Colnic (de episcopul
Climenta de la Rimnic), Suzana, Cheia (Teleajen), Stinisoara, Pasarea, Ghighiu,
Lainici, in Tara Romaneasca, Horecea-Cernauti, Bratesti, Vovidenia, Giurgeni,
Doljesti, Vorona, Varatecul s.a., in Moldova.

Viata manastirilor din Moldova de nord (Bucovina) a cunoscut grave pertubari


dupa anul 1775, cand aceasta regiune a fost incoroprata in imperiul habsburgic.
Au fost admise doar patru manastiri, fiecare cu cel mult 25 de calugari. Din
aceasta pricina, sute de calugari au trecut in Moldova libera.

In Transilvania, viata monahala ortodoxa s-a dezvoltat in alte conditii fata de


Tara Romaneasca si Moldova, datorita imprejurarilor politice diferite, cu
puternice presiuni de catolicizare (pana la mijlocul secolului al XVI-lea), din
partea religilor maghiari si a papilor, de calvinizare (in secolele XV-XVII), din
partea principilor calvini ai Transilvaniei cu sediul in Alba Iulia, si apoi de
atragere la unitatie (secolui XVIII), din partea iezuitilor si habsburgilor, care
inglobasera Transilvania intre granitele imperiului austriac inca din 1688/1691.
Cu toate acestea, in afara de manastirile pe care le-am consemnat in secolele
anterioare, existau in Transilvania alte peste 180 de schituri romanesti,
majoritatea din lemn, ridicate din evlavia si darnicia calugarilor, preotilor si
credinciosilor de aici.

Acestea erau din lemn, situate de obicei in hotarul unor sate (in unele sate se
cunosc 2-3 schituri), cu un numar foarte redus de clugari, cu un lot de pamant –
de multe ori fosta lor proprietare inainte de calugarie, - in care-si cultivau cele
pentru hrana. Majoritatea acestora si-au incetat existenta in anii 1761-1762
cand, din ordinul generalului Nicolae Adolf Bukow, trimisul imparatesei Maria
Tereza din Ardeal, majoritatea schiturilor din lemn au fost arse, iar cele din
piatra si caramida, distruse cu tunurile. In felul acesta, in Transilvania practic a
incetat orice urma de viata monahala ortodoxa, credinciosii doritori sa intre in
sanul monahal fiind nevoiti sa treaca in Tara Romaneasca si in Modova; multi
din ei au intemeiat acolo noi manastiri si schituri (Cheia, Suzana, Predeal,
Stinisoara, Cocos s.a.).

In Banat, o buna parte din manastirile pe care le-am consemnat la secolele


precedente si-au continuat existenta pana in a doua jumatate a secolului, cand
au fost desfiintate din dispozitia imparatesei Maria Tereza, apoi a fiului ei Iosif
II. Au fost exceptate manastirile Hodos-Bodrog, Mesici si Singeorge, cu situatii
materiale corespunzatoare, dar acestea au ajuns sub stapanirea Bisericii
Ortodoxe Sarbe. Abia in a doua jumatate a secolului trecut, Biserica
romaneasca a ajuns din nou in stapanirea manastirii Hodos-Bodrog.

Anii 1821-1918 reprezinta a patra perioada din istoria monahismului romanesc,


corespunzand epocii “modrene” din istoria poporului si a Bisericii romanesti.
Pana in 1863, cand s-a facut secularizarea averilor manastiresti, vechile asezari

6
monahale din Tara Romaneasca si Moldova si-au continuat viata si o lucrarea lor
traditionala. S-au ridicat chiar o seama de manastiri noi: Cocos, Taita si Cilic,
in Dobrogea, Horaita in Moldova s.a.

In timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), multe manastiri si


schituri, fiind incojurate de sate, au fost transformate in biserici de mir, iar in
cladirile din incinta s-au infiintat scoli sau asezaminte de asistenta sociala,
tipografii si ateliere manastiresti. In a doua parte a acestei perioade (1863-
1918) numarul calugarilor a mai scazut.

In Transilvania, n-a mai existat viata monahala ortodoxa dupa distrugerea


manastirilor ortodoxe romanesti din ordinul generalului Bukow in 1761-1762.
Singura manastire ortodoxa in teritoriul intracarpatic a ramas cea de la Hodos-
Bodrog, langa Arad, cu un numar redus de calugari.

Situatia s-a redresat, in parte, abia dupa 1918, anul formarii statului national
unitar roman, cand incepe a cincea perioada in istoria Bisericii si a
monahismului romanesc. S-au intemeiat cateva manastiri noi ori au fost
redeschise cateva din cele vechi, mai ales in Transilvania si Banat: Sambata de
Sus in Tara Fagarasului, restaurata prin purtarea de grija a mitropolitului
Nicolae Balan, Toplita, ctitoria patriarhului Miron Cristea, Rimet, jud. Alba,
Rohia in Tara Lapusului, ridicata de preotul Nicolae Gherman, Izbuc, in jud.
Bihor, intemeiata prin staruintele episcopului Roman Ciorogariu, Partos, Saraca,
Izvorul Miron, timiseni in Banat si altele. In doua dintre ele s-au infiintat
tipografii: la Cernica, apoi la Neamt, cea din urma functionind pana azi, dind la
lumina sute de titluri de carti. Tot la Neamt, s-a infiintat un seminar monahal,
cu 8 clase, mutat apoi la Cernica, unde a functionat pana in 1940. Seminarul a
pregatat numerosi slujitori ai manastirilor. Multi dintre absolventi si-au
continuat studiile la Facultatile de teologie, iar din randul lor s-au recrutat o
serie de ierarhi, unii in activitate si astazi. Alti calugari au studiat in
seminariile pentru preotii de mir. Multi dintre ei au beneficiat de burse de
specializare peste hotare. In acelasi timp s-au redeschis o serie de ateliere,
mai ales de covoare, in manastirile de maici.

Dupa 1948, patriarhul Justinian Marina (1948-1977) a fost un mare sprijinitor si


indrumator al monahismului. Intre anii 1949-1959 au functionat trei semanarii
monahale cu 5 clase, pentru calugarite, la manastirile Agapia si Hrezsi, si un
seminar pentru calugari la manastirea Neamt. Acum calugarii si calugaritele isi
fac studiile la cele sase seminarii teologice si la cele doua Institute teologice
de grad universitar din Bucuresti si Sibiu. Multi au fost trimisi la studii peste
hotare.

Ctitorind manastiri, voievozii nostri se straduiau sa-i imite pe bazileii bizantini


de altadata. Manastirile s-au deosebit intotdeauna de bisericile de mir, prin
aceea ca slujeau interesele generale ale tarii si ale Bisericii, ca lacasuri de
inchinare, de cultura, de asistenta sociala si chiar ca locuri de aparare, in cazul

7
unor incursiuni de osti straine, pe cand bisericile de mir slujeau pentru
trebuintele sufletesti ale credinciosilor dintr-o singura parohie. O biserica de
mir putea fi zidita fara sa aiba bunuri mobile si imobile, pe cand o manastire
trebuia sa fie inzestrata cu venituri corespunzatoare pentru trebuintele
vietuitorilor ei, dar mai cu seama pentru desfasurarea unor acivitiati culturale
sau social-umanitare. Daniile de inzestrare erau facute de ctitori pentru
vesnice, fiind apoi recunoscute sau intarite prin hrisoave speciale de domnii
tarii care, de cele mai multe ori, adaugau si ei anumite danii. Calitatea de
ctitori aduceau o serie de drepturi (sa fie pomeniti la slujbe, pictati si
inmormantati in interiorul bisericii), dar si de datorii, cea mai insemnata fiind
tocmai inszestrarea manastirii cu cele necesare (mosii, vii, prisaci, iazuri cu
peste, mori, la care se adaugau danii in bani, cereale sau postavuri de la
vistieria domneasca, sare de la ocna, scutiri de impozite, venitul unor vami – in
cazul unor ctitorii ale domnilor tarii s.a.).

In fruntea fiecarei manastiri se afla un egumen ales de sobor, de regula pe


viata, desi erau numeroase cazurile cand unii egumeni erau numiti direct de
domnitor. In manastirile mari intalnim si “catigumenul”, un fel de “loctiitor” al
celui dintai. Egumenul era ajutat de duhovnic (uneori erau mai multi), care
indruma viata duhovniceasa a obstei (slujbe, marturisiri, indrumari s.a.) si de
econom, care conducea gospodaria manastirii. La randul sau, duhovnicul era
ajutat de eclesiarh, care avea in grija inventarul bisericii si se ingrijea de
intretinerea ei, si de canonarh, care conducea ceremonialul, mai ales in
duminici si sarbatori mari. Economul de asemenea avea mai multe ajutoare:
vistiernicul sau casierul, chelarul, care se ocupa cu pregatirea si supravegherea
salii de mese a obstei (trapeza), arhondarul, care avea in grija primirea
strainilor in incaperi special amenajate in acest scop (arhondaric), bolnicerul,
caruia ii era incredintata “bolnita” manastirii, in care erau ingrijit calugarii
bolnavi si batrani, uneori si bolnavi din imprejurimi, bibliotecarul, care avea
grija manuscriselor si a cartilor din proprietatea manastrii.

Marea majoritate a calugarilor o constituiau cei proveniti din mediul rural,


dintre credinciosii tarani, in mijlocul carora sentimentul religios a fost mai
puternic. Intalnim chiar mai multi membri ai aceleasi familii, calugariti fie in
aceeasi manastire, fie in manastiri diferite: tatal cu fiii sau mama cu fiicele,
mai multi frati sau mai multe surori. Dar intalnim si foarte multi boieri-ctitori
de manastiri, care, spre sfarsitul vietii, s-au calugarit ei insisi (Filos, logofatul
lui Mircea cel Mare care a refacut Bolintinul, vistiernicul Ieremia, devenit
monahul Evloghie de la Salajani, din Moldava, ctitoria sa, Zosima
ieroschimonahul, a fost vistiernicel la curtea domneasca, ctitorul unui schit pe
valea Secului, care i-a purtat numele). In secolul al XIX-lea se intalnesc multe
fiice de mari boieri calugarite la Agapia sau Varate; cativa tineri din familii
boieresti, calugariti, ajung, tot acum, mitropoliti sau episcopi (Veniamin Roset
s.a.). foarte multi preoti de mir, dupa ce ramaneau vaduvi, ca si sotiile sau
copiii lor, faceau acelasi lucru. Din randul credinciosilor din mediul urban, de
asemenea s-au calugarit foarte multi, unii din ei ajungand pe scaune vladicesti.

8
O statistica din anul 1811 da urmatoarele date privind manastirea Varatec: din
273 vietuitoare, 33 erau fiice de boier, 58 de negustori, 105 de tarani, 23 de
mazili, 51 de preoti, una de dascal, una de cioban, una de alta religie.

Doua au fost preocuparile majore ale calugarilor romani din totdeauna:


rugaciunea si munca. Pe langa obligatia participarii tuturor la slujbe, fiecare
din ei avea si cate o responsabilitate speciala, numita “ascultare”. Cei cu
invatatura erau hirotoniti si incredintati cu oficierea slujbelor amintite. Altii se
ocupau cu copierea de manuscrise necesare pentru slujbe sau pentru lectura
obstei. In secolele XVI-XIX apar calugarii-tipografi. In manastirile cu scoli,
calugarii cu invatatura functionau ca dascali. Ceilalti erau incredintati cu
diverse munci “manuale”: la camp, la cresterea animalelor, in apicultura,
viticultura, pomicultura, piscicultura etc. In aproape toate manastirile existau
ateliere in care se lucrau cele trebuitoare vietuitorilor (vesminte liturgice,
postavuri, rase, potcapuri, incaltaminte, lumanari, cruciulite, icoane s.a.). in
manastirile de calugarite existau ateliere de tesut si de brodat. Cu alte
cuvinte, fiecare vietuitor trebuia sa aiba o ocupatie, randuiala care se respecta
in manastirile romanesti pana astazi.

Asadar in manastirile romanesti se ducea o viata activa, adica se punea


accentul pe munca, necesara obstei si credinciosilor in mijlocul carora traia, si
nu o viata contemplativa, care pune accentul pe retragerea totala de lume.
Aceasta este nota specifica a spiritualtitatii monahale romanesti.

Manastirile au indeplinit viata poporului roman inainte de toate un rol


duhovnicesc. Ele puteau fi cercetate de orice credincios care dorea sa asiste la
slujbe, sa se spovedeasca si sa se impartaseasca, sa ceara indrumari de viata
de la duhovnici cu renume. De altfel, insusi faptul ca vietuitorii unei manastiri
erau de regula originari din partea locului facea ca ei sa fie cercetati mereu de
parinti, copii, frati, surori sau alte rude. Acest lucru il faceau in zilele de
duminica si sarbatori mari, dar mai ales cu prilejul hramurilor manastirii, cand
se aduna – pana azi – foarte multi crediniciosi.

Anumiti calugari dornici de o viata duhovniceasca mai aleasa se retrageau in


codrii din jur, traind fie in bordeie sapate in pamant, fie in chilii sapate in
stanca. Asa au luat nastere felurite “sihastrii”, in care au trait in permanenta
numerosi pustnici (schimonahi). Desi retrasi de lume, si acestia au ajuns sa
imbine armonios viata contemplativa cu cea activa, caci munceau singuri un
mic lot de pamant pe care-si cultivau cele necesare hranei, iar in duminici si
sarbatori coborau la biserica sihastriei pentru ca sa participe la slujbe, sa se
spovedeasca si sa se impartaseasca si primeau credinciosi chiar si in locurile lor
de retragere pentru sfatuire, spovedanie, indrumare. Astfel de “sihastrii” au
luat nastere indeosebi in zona Muntilor Neamb (Procov, Sihastria, Sihla) si in
Muntii Buzaului (Dalhauti, Trestieni, Cirnul si mai ales Poiana Marului). De
altfel, multe din marile manastiri de mai tarziu au luat nastere tocmai pe locul
unor modeste asezari sihastresti.

9
Traditia populara a consemnat o serie de reprezentanti ai spiritualitatii
monahale romanesti. De pilda, cuviosii Gherman, Ciprian, Sofronie, Pimen si
Silvan, fosti egumeni la Neamt (in sec. XIV), la inceput o asezare sihastreasca.
Secolul al XV-lea cunoaste si cativa “sfinti” romani care, desi n-au fost
canonizati oficial de Biserica, au fost socotiti ca “sfinti” de evalvia populara.
Primul a fost Sf. Nicodim de la Tismana, trecut in sinaxare in ziua mortii sale
(26 decembrie 1406), fara sa stim daca a fost canonizat de Biserica; Lavrentie,
se pare fost episcop la Radauti, retaras in sihastria “schitul Lavra” (in
apropiere de Putna), sub numele de schimnic Leontie; Sf. Vasile de la
Moldovita, Sf. Iosif de la Bisericani si mai ales Sf. Daniil Sihastrul, traitor la
Putna si Voronet in timpul lui Stefan cel Mare, amintit si in Letopisetul lui Ion
Neculce, care a format o serie de ucenici sihastri.

In secolul al XVI-lea sunt cunoscuti Sfintii Rafail de la Agapia, Ionchentie si


Eustatie de la Probota, Ioan de la Risca, alaturi de o seama de mari “parinti
duhovnicesti” (Pahomie sihiastrul de la Slatina, Iov pustnicul de la Risca, Ioan
Sihastrul de pe Valea Sihastriei langa Secu s.a.).

In secolul al XVII-lea au trait “Sfintii” Partenie de la Agapia, Epifanie de la


Voronet, Chiriac de la Tazlau (unul din cei mai mari asceti din trecutul Bisericii
romanesti, care poate fi pus alaturi de marii sihastri din pustiurile Egiptului),
toti amintiti in lucrarea mitropolitului Dosoftei al Moldovei, Viata si petrecerea
sfintilor (4 vol., Iasi, 1682-1686), alaturi de numerosi alti calugari cu viata
superioara, in jurul Tazlaului si Ceahlaului.

In acest secol avem stiri despre viata unor calugarite cu “viata imbunatatita”,
cum au fost Cuvioasa Teodora de la Sihla (unde a trait singura vreo 30 de ani), o
adevarata Maria Egipteanca pe pamant romanesc, ale carei moaste au fost
mutate mai tirzsiu in Lavra Pecerska din Kiev. In Transilvania au trait acum
marii mitropoliti Ilie Iorest si Sava Vrancovici, aparatorii Ortodoxiei, iar in
Banat, Iosif cel Nou, mitropolitul Timisoarei, toti trei canonizati in 1955-1956.

La inceputul secolului al XVIII-lea, episcopul Pahomiei al Romanului a ctitorit


schitul pocrov, langa manastirea Neamt. Pe la mijlocul aceluiasi secol, staretul
Vasile († 1767) a indrumat o serie de schituri din Muntii Buzaului (Dalhauti,
Poiana Marului, Trestieni, Cirnul s.a.), formand o adevarata “scoala
duhovniceasca” de traire isihasta cu calugari munteni, molodoveni si
transilvaneni dar cel mai mare “parinte duhovnicesc” din acest secol a fost
staretul Paisie de la Neamt (1722-1794). Impreuna cu alti calugari carturari,
acesta a inceput o lucrare de talmacire a lucrarilor unor Sfinti Parinti si mari
asceti, din greceste in slavoneste si romaneste, formandu-se astfel, acolo, o
adevarata “scoala” de traducatori. Se cunosc aproape 300 de manuscrise din
timpul acela, din care 40 traduse de Paisie insusi. Numarul vietuitorilor de la
Neamt s-a ridicat in timpul sau pana la aproape 700, intre care erau moldoveni,
munteni, transilvaneni si de alte nationalitati. Sute de alti “franti” traiau la
Secu, la schiturile Sihastria, Sihla si Pocrov, dependente de Neamt. Noul curent

10
de traire duhovniceasca, numit “paisian”, a avut o influenta binefacatoare si
asupra altor manastiri si schituri nu numai din tarile romane, ci si din Rusia.
Ucenicii rusi ai lui Paisie au raspandit noul curent in manastirile rusesti, ducand
pretutindeni un duh de innoire, precum in manastirile Valaam, Solovat,
Alexandru Sfirski in nordul Rusiei, Alexandru Nevski in Petersburg, Optina in
centrul Rusiei, Simonov si Novospask in Moscova, Lavra Pecerska in Kiev, Noul
Athos in Caucaz etc. Miscarea spirituala paisiana a influentat si pe unii din
marii carturari rusi din secolul al XIX-lea (A. Homiacov, F. Dostoievski, Gogol
s.a.).

Dintre ucenicii romani ai lui Paisie cei mai de seama au fost staretul Gheorghe,
un transilvanean care a indrumat mult timp manastirile Cernica si Caldarusani,
apoi mitropolitul Grigorie Dascalul al Ungrovlaheie. In <<duhul>> lui Paisie au
trait mai tirziu mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei (1803-1842), Calinic
de la Cernica, viitorul episcop al Ramnicului (1850-1868), trecut in 1955 in
randul sfintilor, ctitorul schitului Frasinei din jud. Vilcea, in care se respecta
pana azi randuielile aspre de viata “paisiana”, staretul Neonil de la Neamt,
Vasian de la Pocrov, Visarion de la Cocos, Irinarh Roset si Nectarie Banu, ctitorii
unei biserici pe Muntele Taborului (singura biserica ortodoxa existenta acolo
pana azi), ieroschimonahii Nifon si Nectarie, ctitorii schitului romanesc
Prodromul din Muntele Athos, Antipa Luchian, traitor la Athos, apoi la
manastirea Valaam din nordul Rusiei († 1882), trecut intre sfinti la Athos, fiind
singurul roman canonizat acolo, un sir de maici, mai ales la Agapia, Varatec,
Agafton si Hrezi etc.

Manastirile romanesti au avut un rol insemnat in istoria culturii romanesti. In


Moldova se cunosc calugari copisti de manuscrise inca din timpul lui Alexandru
cel Bun (1400-1432), ca acel Gavriil fiul lui Uric, care a copiat la Neamtu zeci
de manuscrise liturgice au opere ale unor Sfinti Parinti rasariteni, intre care si
un Tetraevanghel slavo-grec, in 1429, pastrat azi in Biblioteca Bodleina din
Oxford. In timpul lui Stefan cel Mare (1457-1504) au luat nastere adevarate
“coli de copisti” la manastirea Neamtu, unde a activat renumitul miniaturist
Teodor Marisescu, diaconul, care a copiat o serie de Tetraevangheliare pentru
ctitoriile domnitorului. O alta scoala a functionat la Putna, unde au desfasurat
o rodnica activitate alti numerosi calugari caligrafi si miniaturisti.

Actiunea de copiere de manuscrise a continuat si in secolele urmatoare. La


inceputul secolului al XVI-lea s-a format o scoala de copisti la manastirea
Dragomirna, indrumata de ctitorul ei, mitropolitul Anastasie Crimca, unde s-au
realizat cele mai izbutite miniaturi din vechea cultura romaneasca, si alta la
manastirea Moldovita, indrumata de episcopul Efrem al Radautilor.

Din secolul al XVI-lea se incepe actiunea de traducere a cartilor de slujba


ortodoxa din slvaoneste in romaneste, cu alte cuvinte s-a pornit la romanizarea
slujbelor bisericesti, la care se adauga traduceri din cartile Sf. Scripturi, din
lucrarile patristice si post patristice si din literatura populara bizantina.

11
Aceasta actiune a fost initiata si implinita in cea mai mare parte de catre
monahi, fiind facuta in manastiri. In secolul al XVIII-lea existau adevarate
“scoli” de copiere a manuscriselor romanesti la Dragomirna, Secu, Neamt,
Agapia, Cozia, Hurezi, iar la inceputul secolului al XIX-lea, pe langa acestea au
aparut si altele, la Cernica si Caldarusani, ca urmare a impulsului dat de
staretii Paisie de la Neamt si Gheorghe de la Cernica. Acum s-au tradus si
copiat mai ales carti din literatura ascetica si isihasta bizantina.

Trebuie sa spunem ca, in manastiri, s-au scris si numeroase lucrari originale, fie
teologice, fie istorice. Intre autorii de lucrari originale consemnam pe Sf.
Nicodim de la Tismana cu Tetraevangheliarul (1404-1405) si cele doua scrisori
adresate patriarhului de Tirnovo, Eftimie, si pe Filotei monahul de la Cozia, cu
asa numitele Pripeale, scurte texte imnografice pe autorii anonimi ai unor
lucrari istorice, precum Pomelnicul de la Bistrita, Letopisetul de la Putna s.a.
In secolul al XVI-lea episcopii Macarie al Romanului si Eftimie al Radautilor,
calugarul Azarie au fost autorii unor Cronici; Isaia, viitorul episcop de Radauti,
a realizat la Slatina prima colectie de cronici in Moldova.

Tot in acest secol au luat fiinta primele tiparnite la noi, doua fiind indrumate
de calugari: cea de la Dealu (1508), de ieromonahul Macarie, viitorul
mitropolit, si cea de la Colentina (Plumbuita), din 1582, de ieromonahul
Lavrentie. Tiparnitele din secolul al XVII-lea au fost instalate tot in incinta
manastirilor: Campulung, Govora, Trei Ierarhi din Iasi, Cetatuia din Iasi, Snagov,
Antim din Bucuresti. Mai tirziu a luat fiinta o tipografie la Neamt (1807), care a
functionat peste o jumatate de veac, una la Buzau si alta la Caldarusani.

Cei mai de seama tipografi din acest secol s-au recrutat tot dintre calugari:
Meletie Macedoneanul de la Govora, Mitrofan de la Bisericani, ajuns episcop de
Husi si de Buzau, Antim Ivireanul de la Sangov, care au initiat in mestesugul
tiparului numerosi ucenici.

De regula, egumenii si alti calugari carturari au fost promovati in scaune


mitropolitane sau episcopale. Multi alti calugari cu invatatura si-au dus insa
viata potrivit pravilei calugaresti, numai in zidurile manastirii lor, cum au fost
Mihail Moxa (care a tradus Pravila de la Govora din 1640), Meletie
Macedoneanul si Stefan din Ohrida, toti la Govora, Silvestru, traducatorul
Noului Testament de la Alba Iulia din 1648, Mardarie Cozianul, autorul unui
Lexicon slavo-roman ramas in manuscris (1649), Vartolomeu, Mazareanu,
Lavrentie si Rafail de la Hurezi, Naum Rimniceanu, Dionisie Eclesiarhul, la care
se adauga si numerosi alti copisti de manuscrise.

Pe langa multe manastiri functionau scoli, care raspandeau stiinta de carte cu


caracter bisericesc si laic. In aceste scoli se predau cunostintele trebuitoare
pentru cei care urmau sa devina preoti, precum si dieci, logofeti si caligrafi in
cancelaria domneasca. Astfel de scoli au functionat la manastirile Vodita,
Tisvita etc. La Putna, de pilda, functiona, in secolul XVI, o scoala elementara,

12
dar si una medie, in care se predau gramatica, retorica, logica muzica, limbile
greaca, slavona si romana. La aceasta scoala au functionat ca dascali: calugarul
Eustatie, “ritor, protopsalt si domesticos” de muzica bisericeasca, autorul unor
lucrari muzicale (1511), ieromanahul Antonie (1545), apoi “ritorul si scolastiul”
Lucaci, care a intocmit o Pravila in romaneste si slavoneste. Un renumit dascal,
Dositei, a activat vreo patru decenii la schitul lui Zosima pe Valea Secului,
situat in apropiere de viitoarea manastire Secu.

Scoli speciale pentru pregatirea viitorilor preoti au functionat la manastirea


Putna (intre anii 1774-1782), apoi la manastirea Sf. Ilie de langa Suceava, la
manastirea Obedeanu din Craiova (1775), la Antim din Bucuresti (1797-1874), la
manastirea Glavacioc etc. Primul seminar propriu-zis din Moldova a luat fiinta
in incinta manastirii Socola de langa Iasi (1803). In secolele XVIII-XIX se cunosc
o serie de scoli in diferite manastiri, pentru pregatirea calugarilor, a
calugaritelor sau a copiilor din satele din jur.

Marile manastiri posedau biblioteci cu numeroase manuscrise si tiparituri:


Neamt, Putna, Margineni, Dragomirna, Secu, Cernica, Caldarusani etc.

In foarte multe manastiri se desfasurau si activitati artistice. Multi calugari au


fost zugravi de biserici. Un ieromonah cu numele Gavriil a impodobit cu pictura
biserica din Balinesti (jud. Suceava), spre sfarsitul secolului al XV-lea, fiind
considerat unul din cei mai talentati pictori din tot cursul evului mediu. In
prima jumatate a secolului al XIX-lea existau scoli de zugravi bisericesti in
manastirile Cernica si Caldarusani.

Sirul calugarilor zugravi de biserici care lucrau in fresca, in stil traditional


bizantin, a continuat pana in vremea noastra. Alti calugari erau sculptori in
lemn sau gravori, mestesuguri care de asemenea se continua si azi. In
manastirile de maici au cunoscut o inflorire deosebita atelierele de broderie,
lucru dovedit de multimea pieselor de acest gen (epitafuri, acoperaminte de
mormant, odajdii), care gasesc azi in marile muzee si in manastiri.

In Transilvania, Banat si Maramures s-au copiat, de asemenea, o serie de


manuscrise cu caracter liturgic, istoric si teologic. In multe din ele existau scoli
pentru pregatirea calugarilor si mai ales a copiilor din satele invecinate.

Manastirile romanesti au indeplinit de asemenea si un insemnat rol social-


umanitar. Opera de asistenta sociala organizata de manastirile romanesti, desi
putin cercetata, merita sa ne retina atentia. La Putna, de pilda, s-a facut o
copie dupa un tratat de medicina scris in limba latina, cu o insemnare din
1536, care vorbea de arderea bolnitei, ceea ce duce la presupunerea ca
aceasta exista mai de mult, poate chiar in timpul lui Stefan cel Mare.
Manastirea Arges avea in 1524 doua asezaminte de asistenta sociala: o bolnita
si un “xenodochion”, adica o casa pentru ingrijirea gratuita a calatorilor si a
strainilor – de regula trei zile – amandoua situate in satul Flaminzesti, in

13
apropierea manastirii. In acelasi secol s-au ridicat bolnite noi la Bistrita, in
Oltenia (c. 1520-1521), la Cozia (1542-1543) si in alte parti, in care primeau
ingrijire gratuita nu numai calugarii batrani si bolnavi, ci si unii credinciosi. La
inceputul secolului al XVII-lea s-a ridicat bolnita lui Anastasie Crimca de la
Dragomirna. La sfarsitul secolului, s-au ridicat bolnite la manastirile Sadova
(1692-1693), Hurezi (1696-1699) etc.

Prin anii 1701-1702, spatarul Mihai Cantacuzino a ctitorit manastirea Coltea din
Bucuresti, avand si “o bolnita si o casa de straini, spre odihna si mangaierea
intru Hristos a fratilor nostri saraci care patimesc de boale”, cu 12 cu paturi
pentru barbati si 12 pentru femei, intretinuti gratuit. Era primul “spital” din
Bucuresti, situat pe locul celui modern de azi, intretinut din veniturile
manastirii, deci o bolnita manastireasca unde aveau acces si credinciosi din jur.

In “asezamintul” mitropolitului Antim Ivireanul, manastirea Toti Sfintii din


Bucuresti (Antim), ctitoria sa, ctitorul a lasat o serie de dispozitii prin care se
fixau anual anumite sume din veniturile ei pentru opere umanitare, precum:
inmormantarea celor saraci, inzestrarea unei fete pentru casatorie,
imbracaminte pentru trei saraci si trei fete in fiecare an, intretinerea gratuita
pe trei zile in manastire a celor straini, intretinerea la scoala a trei copii
saraci, anual, ajutoare saptamanale pentru cei saraci si cei aflati in inchisori
etc.

Dimitrie Cantemir (1673-1723), in lucrarea sa Descrierea Moldovei, sublinia


faptul ca in manastirile moldovene era primit orice calator, fie ortodox, fie
armean, turc sau evreu, avand intretinere gratuita chiar si timp mai
indelungat, daca era nevoie.

In secolul al XVIII-lea au luat fiinta noi “spitalele manastiresti”: la Sf.


Pantelimon, langa Bucuresti, ctitoria lui Grigorie II Ghica, cu sectie de boli
cronice, de ciuma si febra tifoida; la manastirea Sf. Spiridon din Iasi (1757-
1759), “pentru cautarea si buna odihna a celor multi bolnavi si neputinciosi si
saraci, ce se afla din pamanteni si straini”; “spitalul” de pe langa manastirea
Sf. Prooroc Samuil din Focsani; “spitalul” de pe langa manastirea Precista Mare
din Roman (1789), infiintat de egumenul Gherasim Putneanul, actiune
desavarsita de urmasul sau Vartolomeu Putneanul, care a creat si o “spiteirie”
(farmacie).

Din toate aceste “spitale manastiresti” s-au dezvoltat actualele spitale din
orasele respective. Bolnavii se bucurau de intretinere si asistenta medicala
gratuita, dupa posibilitatile si cunostintele de atunci, iar personalul medical
era platat din veniturile acelor manastiri. Pe langa spitalele din mediul urban
si-au continuat existenta si vechile bolnite, ridicandu-se si altele. De pilda,
staretul Paisie a reorganizat pe cele de la Dragomirna si Secu, iar la Neamt a
facut una aparte, pentru bolnavii de nervi.

14
In anii 1874-1852 staretul Neonil Buzila de la Neamt a ridicat actualulu spital
din Tirgu Neamt. Se cunosc calugari care au alcatuit lucrari de medicina
empirica, cum a fost Nicanor bolnicerul de la Cernica, cu o Carte
dohtoriceasca, ramasa in manuscri (1854), si Dionisie arhimandritul, care a
tradus din greceste Medicina practica (2 vol., tiparita in 1848). Activitatea
spitalelor de pe langa manastiri a incetat dupa 1863, anul secularizarii averilor
manastiresti, continuindu-si existenta numai bolnitele. Oricum, prin aceste
modeste asezaminte, manastirile romanesti au desfasurat o insemnata actiune
filantropica.

Manastirile romanesti si vietuitorii lor au sprijinit intotdeauna lupta poporului


roman pentru liberate nationala si dreptate sociala. De pilda, s-a dovedit ca
Stefan cel Mare a ajutat manastirile tarii intre altele si cu scopul de a gasi
oricand, in visteria lor, ajutorul banesc de care avea nevoie atunci cand tara
era amentintata de turci sau de alti dusmani. Probabil acelasi scop l-au urmarit
si alti voievozi-ctitori de manastiri. Unele din ele indeplineau si rolul unor
cetati de aparare, mai ales dupa ce au fost distruse cetatile moldovene din
ordinul turcilor. De pilda, in fosta cetate a Neamtului s-a infiintat o manastire
pe la mijlocul secolului al XVII-lea. Sucevita si Dragomirna erau inconjurate cu
ziduri si turnuri de aparare. In multe din manastiri era ascuns nu numai propriul
lor tezaur, ci si al tarii, in cazul unor incursiuni din afara. Din aceste pricini, ele
au si avut mult de suferit in repetate randuri.

Multi dintre ierarhii romani, proveniti dintre calugari, au contribuit prin


lucarile lor la formarea constiintei de unitate nationala romaneasc. Monahii au
participat direct la luptele poporului roman pentru dreptate sociala
independenta si unitatea nationala. Astfel, episcopul Ilarion al Argesului, viitor
epizcop Chesarie al Buzaului si multi altii au sprijinit miscarea revolutionara a
lui Tudor Vladimirescu din 1821, care a dus la inlaturarea regimului fanariot. In
revolutia din 1848 in Tara Romaneasca intalnim cu un numar impresionant de
calugari. Unii erau trimisi de guvernul provizoriu in diferite judete, ca sa
explice poporului noile principii ale dreptatii, libertatii si egalitatii, altii
prezidau sedinte ale “clubului” revolutionarilor, tipareau brosuri pentru
luminarea poporului s.a. Ieromonahul Ambrozie (popa Tun) a impiedicat pe
ostasi sa traga impotriva populatiei din Bucuresti, iar arhimandritul Iosafat
Snagoveanul a condus lucrarile unei comisii pentru dezrobirea tiganilor.
Inabusirea revolutiei a dus la arestarea sau exilarea a zeci de calugari, cum a
fost spre exemplu Dionisie Romano, viitorul episcop Buzaului.

In anul 1857 toti vladicii din Tara Romaneasca si Moldova, si o seama de


calugari, au facut parte din Divanurile Ad-Hoc, convocate la Bucuresti si Iasi,
care au pregatat drumul pentru realizarea unirii Principatelor in anul 1859.

In cursul razboiului de independenta din 1877 s-au inscri voluntari in serviciile


sanitare ale armatei peste 200 de calugari si calugarite, insotind trupele pe
campurile de lupta sau in spitale.

15
In cursul primului razboi mondial, alti peste 200 de calugari si calugarite – mai
ales din Moldova – au ingrijit bolnavii si ranitii, fie pe front, fie in spitale. Erau
constituiti in asa numita “Misiune a calugarilor infirmieri”, condusa de
arhimandritul Teoctist Stupcanu. Cativa ieromonahi au insotit armata romana in
calitate de “preoti militari”, atat in 1877 cat si in 1916-1918. In felul acesta,
si-au adus si calugarii din manastirile romanesti contributia lor la realizarea
unitatii statelor romanesti.

Manastirile romanesti au ajutat la sustinerea unor manastiri ortodoxe din tarile


cazute sub dominatia otomana. Astfel de ajutoare materiale au contribuit nu
numai la intarirea rezistentei ortodoxe, ci chiar la supravietuirea monahismului
grecesc. Inca din a doua jumatate a secolului al XIV-lea o serie de ajutoare
romanesti s-au indreptat spre manastirile din Muntele Athos, continuand apoi
pana pe la mijlocul secolului al XIX-lea.

Multi calugari romani, din dorinta de a duce o viata duhovniceasca mai inalta,
s-au retras in manastirile de la Muntele Athos unde au ridicat cateva schituri.
Altii au plecat spre Meteora, in Grecia sau in Tara Sfanta, la Ierusalim, la
manastirea Sf. Sava, in pustiurile Iordanului, sau la Muntele Sinai, si in alte
regiuni din Rasaritul ortodox. Prin convietuirea lor cu monahii de alte neamuri,
ei au contribuit la intarirea solidaritatii panortodxe, la apararea tezaurului de
credinta si vietuire ortodoxa. In felul acesta, monahismul ortodox roman a
indeplinit un rol insemnat nu numai in viata Bisericii romanesti, ci a contribuit
si la consolidarea si afirmarea intregii Ortodoxii.

Manastirile monumente – istorice au fost restaurate radical si puse in circuitul


istoric-turistic. Aproape in toate manastirile functioneaza muzee sau colectii
muzeale bisericesti (carti vechi, icoane, obiecte de cult s.a.), vizitate de
numerosi credinciosi si turisti din tara si de peste hotare.

In multe manastiri de maici functioneaza ateliere pentru tesut si confectionat


odajdii (Tiganesti si Pasarea), de covoare (Tiganesti, Agapia, Rimet), de
broderie (Tiganesti si Agapia), de rame pentru icoane (Ghighiu si Ciorogirla), iar
in cele de calugari, ateliere de sculptura in lemn si de turnat clopote
(Plumbuita), de pictura pe sticla (Simbata de Sus si Prislop – ultima de
calugarite). Patriarhia a organizat ateliere speciale de strungarie (metale),
ajustura, cizelura, filigran si email, precum si de pictura si odajdii. Manastirea
Neamt are o tipografie. In toate manastirile vietuitorii indeplinesc o munca
potrivita cu pregatirea si varsta lor, in afara de slujbele la biserica, si la
ateliere, cultivand si teren agricol, gradini si livezi, pentru nevoile lor.

Se continua si acum opera de asistenta sociala din trecut. De pilda, in unele


manastiri s-au construit case de odihna pentru slujitorii Bisericii, precum la
Arges, Cozia, Cheia, schitul Paltinis, schitul Techirghiol s.a.

16
Viata duhovniceasca pulseaza cu aceeasi intensitate ca si in trecut. In fiecare
duminica si sarbatoare, credinciosii din satele din jur participa la slujbe
savarsite in manastiri, iar in zilele de hram se strang si acum credinciosi, veniti
pentru reculegere, rugaciune, spovedanie si impartasanie. Numarul
inchinatorilor este mai mare in manastirile in care se gasesc moaste de sfinti:
Catedrala patriarhala (Sf. Dimitrie din Basarabi), Cernica (Sf. Calinic), Arges
(Sf. Filofteia), Bistrita din Oltenia (Sf. Grigorie Decapolitul), catedrala
mitopolitana din Iasi (Sf. Paraschiva), manastirea Sf. Ioan din Suceava (Sf. Ioan
cel Nou), catedrala mitopolitana din Timisoara (Sf. Iosif de la Partos).

In felul acesta, prin toata lucrarea lor culturala si duhovniceasca, manastirile


continua frumoasele traditii ale spiritualitatii monahale ortodoxe romanesti, de
rugaciune impletita cu munca si cu pastrarea si imbogatirea patrimoniului
cultural national.

[editează]

Vechimea Monahismului in Dobrogea


Monahismul a fost de la inceput prezent in viata bisericeasca a romanilor.
Precum s-a mai aratat, formarea poporului roman si a limbii romane inceput in
secolul II s-a desavarsit si incheiat catre sfarsitul seclului VI. In aceeasi
perioada s-a petrecut si crestinarea acestui popor nou, incat putem spune ca
au avut loc doua procese paralele: romanizarea populatiei daco-romane din
Dacia si crestinarea ei. Tot asa de vechi este si monahislul de factura
rasariteana de pe teritoriul fostei Dacii, adica al Romaniei de azi. Inca din
secolele V-VI sunt amintiti “calucarii sciti” din Scythia Minor – Dobrogea de azi:
Ioan Maxentiu, Leontiu, Ahile, Mauriciu, care au provocat anumite discutii
teologice la Constantinopol si Roma, prin anii 519-520.

Inainte de acestia insa avem stiri despre Sf. Ioan Casian (c. 360 – c. 435), autor
de lucrari teologice, cinstit atat in Biserica Rasariteana, cat si in cea Apuseana.
Era originar din Dobrogea, calugarit intr-una din asezarile monahale de aici,
plecat apoi se viziteze calugarii din pustiurile Tarii Sfinte si ale Egiptului, de la
Constantinopol (unde a fost hirotonit diacon de prietenul sau. Sf. Ioan Gura de
Aur) si de la Roma. A ajuns in cele din urma la Marisilia, in Franta de azi, unde
a intemeiat doua manastiri, una de calugari si alta de calugarite, carora le-a
dat randuieli de viata monahala intocmite de Sf. Vasile cel Mare.

Dionisie Exiguus, sau “cel Mic” (c. 470 – c. 545), un alt teolog originar din
Dobrogea, calugarit la Constantinopol, s-a stabilit intr-o manastire din Roma.
Este autor de lucrari telogice si traducator din literatura patristica greaca in
cea latina si este cel care a stabilit “era crestina”, cu numararea anilor de la
nasterea lui Hristos, sistem cronologic folosit azi in toata lumea.

17
Existenta unei Episcopii la Tomis, inca de la inceputul secolului IV, cu peste
zece titulari cunoscuti, ca si alte 14 scaune episcopale in Dobrogea, atestate
documentar in secolul VI, sunt inca o dovada ca in aceasta provincie existau si
manastiri, caci carmuitorii acestor episcopii se recrutau, de regula, dintre
monahi. In 1957 au fost descoperite – iar in anii urmatori studiate – sase
bisericute rupestre (cu mai multe incaperi si galerii funerare), intr-o cariera de
calcar in localitatea Basarabi, la aproximativ 20 km de Constanta, despre care
se crede ca au format o asezare monahala, in genul pesterilor din marile
asezari monahala, in genul pesterilor din marile asezari monahale ale
Rasaritului crestin. Acest complex monahal a avut o existenta neintrerupta –
dupa unii cercetatori din secolul IV – pana catre sfarsitul secolului X sau
inceputul celui urmator.

O noua perioada in istoria monahismului romanesc incepe din secolul VII, pana
pe la mijlocul celui de al XIV-lea. Atestarile documentare evidentiaza
continuitatea vietii monahale pe pamantul romanesc si in aceasta perioada,
desi ea a fost framantata de navaliri barbare devastatoare. Un izvor istoric
medieval, Vita Sancti Gerhardi – episcopul latin al Morisenei, ne informeaza
despre existenta manastirii ortodoxe cu hramul Sf. Ioan Botezatorul din
Morisena (azi Cenad, pe Mures, in jud. Timis), ridicata de voievodul Ahtum
(Ohtum), indata dupa anul 1000. Aici au fost adus “calugari greci”, adica
ortodocsi, iar dupa anii 1028-1030 este mentionata manastirea Sf. Gheorghe
din Oroslanusz (azi Maidan, in Iugoslavia, in apropiere de granita romano-
iugoslava), ridicata de noul conducator al cetatii si tinutului inconjurator
Cinandinus. In secolul urmator sunt atestate documentar manastirile: Meses,
jud. Salaj (1165), Hodos, jud. Arad (117), Kenez (1192), adica “a cneazului”,
desigur numele vreunui conducator roman local, iar in anul 1204, intr-o
scrisoare a papei Inocentiu III catre episcopul latin de Oradea, erau amintite
“bisericile calugarilor greci” (ortodocsi n.n) din zona respectiva.

Fara indoiala ca, in afara de aceste asezari monahale atestate documentar, au


existat si altele. Multi pustnici sau sihastri de neam roman vor fi trait prin
locuri retrase, prin pesteri, prin poienile ascunse ale codrilor, respectand
pravila vietii calugaresti, dupa cum ne spun multe nume de poieni, de dealuri,
de munti care si-au luat numele dupa cele ale pustnicilor ce au trait pe acolo.
Bisericutele rupestre din Judetul Salaj (Moigrad, Jac, Greaca, Brebi),
descoperite in anii din urma, pestera lui Nicodim de la Tismana, chilia sau
pestera lui Daniil Sihastrul de la Putna, pestera lui Ioan de la Prislop, pesterile
sau sihastriile din Muntii Neamtului, din Muntii Buzaului (schitul Fundatura,
schitul Alunisul, schitul lui Agafton), din Muntii Vilcii si din atatea alte parti ale
tarii sunt marturii de necontestat despre existenta unor stravechi asezari
sihastresti. De notat ca insusi cuvantul romanesc “sihastrie”, provenit din
grecescul = loc de liniste, de retragere, constituie o marturie ca miscarea
isihasta ( = liniste), dezvoltata indeosebi la Athos in secolui XIV (prin marii ei
reprezentanti, Sfintii Grigorie Palama si Grigorie Sinaitul, urmati de
arhiepiscopii Tesalonicului Nil Cabasila, Simeon s.a.), a fost cunoscuta si de

18
romani si ca a influentat viata monahala din tarile lor. De altefel, s-a dovedit
ca intre calugarii care au facut ucenicie pe langa Sf. Grigorie Sinaitul († 1346)
in asezarea isihasta de la Paroria, langa Adrianopol, erau si romani.

Manastirea Vodita – din secolul XIV – era ridicata pe locul unei asezari
manastiresti mai vechi, de prin secolul XIII. O insemnare, descoperita recent pe
un manuscris grecesc aflat la Muntele Athos, consemneaza existenta manastirii
Bolintin (azi disparuta) pe timpul lui Basarab I (c. 1310-1352).

Confirma existenta calugarilor si a manastirilor si o serie de argumente de ordin


toponimic. Multe nume de locuri si de sate – unele atestate documentar inca de
la sfarsitul secolului XIV – sunt legate de viata monahala: Calugareni (peste 15),
Calugaru, Calugarita, Poiana Calugarite, Chilia, Chilioara, Schitu s.a. Toate
aceste marturii arata ca monahismul ortodox roman este cu mult mai vechi
decat al popoarelor ortodoxe din jurul nostru. Astfel prima mare manastire de
la Athos, Lavra Sf. Atanasie, dateaza din anul 963; Ioan de Rila, in Bulgaria, a
trait in secolul X, desi o viata monahala bulgara pe deplin consolidata incepe
abia in secolul XIII; Lavra Pesterilor din Kiev a fost intemeiata in secolul XI, de
Antonie, parintele monahismului rusesc, iar monahismul sarb incepe din a doua
jumatate a secolului al XII-lea.

Din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, odata cu organizarea statelor


romanesti indepedente, Tara Romaneasca si Moldova (alaturi de Transilvania,
aflata intr-o situatie politica diferita), si odata cu organizarea cononica a
Bisericii Ortodoxe din aceste trei tari, incepe a treia perioada din istoria
monahismului romanesc, perioada care poate fi numita: “perioada clasica” sau
“epoca de aur”. Aceasta dureaza pana la inceputul secolului al XIX-lea. Ea
corespunde cu “epoca medievala”sau cu “evul mediu” romanesc.

In aceasta perioada, care cuprande aproape jumatete de mileniu, numai in


Tara Romaneasca si Moldova s-au ridicat aproximativ 2000 de manastiri. Ele au
fost ctitorite fie de catre domnii tarii, fie de catre marii dergatori. Cele mai
multe exista pana astazi. La acestea trebuie sa mai adaugam alte peste o suta
de schituri, ridicate prin jertfele materiale ale unor calucari cu viata aleasa,
ajutati de preoti de mir si de credinciosii satelor noastre.

Un rol insemnat in reorganizarea vietii calugaresti de la noi, chiar la inceputul


perioadei de care ne ocupam, a revenit Sfantului Nicodim, zis de la Tismana,
un macedo-roman din Prilep (Serbia), calugarit la Athos, probabil la Hilandar,
dupa care a trait o vreme in sudul Dunarii, in tinutul Cladova, unde a pus
bazele unor asezari monahale, apoi a venit pe pamant romanesc. Aici a ridicat
manastirile Vodita, langa cetatea Severin (c. 1372), pe locul unei asezari mai
vechi, cu ajutorul domnitorului Vladislav I (Vlaicu Voda), apoi Tismana, in
judetul Gorj, cu ajutorul lui Radu I (c. 1377-1383), conducandu-le pana la
moarte († 26 decembrie 1406). Tot lui i se atribuie si intemeierea manastirii
Prislop din tinutul Hategului, iar ucenicilor lui, manastirea Neamtu din

19
Moldova. In aceeasi perioada s-au ridicat manastirile Cozia, pe valea Oltului, si
Cotmeana – jud. Arges, ctitoriile lui Mircea cel Mare (1386-1418), iar in
Moldova, cum am mai spus, manastriea Neamtu, in vremea lui Petru Musat (c.
1375-1391), pe locul uneia mai vechi.

In primele decenii ale secolului al XV-lea s-au ridicat manastirile Nucet, Snagov,
Visina, Glavacioc, Cosustea, Dealu langa Targoviste, iar in a doua jumatate a
secolului, Comana, la sud de Bucuresti, Rincaciov, Tinganu, Margineni, Tutana,
Tirgsor, Bistrita, Valea, toate in Tara Romaneasca; in Moldova manastirile
Moldovita Bistrita, ctitoria lui Alexandru cel Bun, Horodnic, Itcani, Bohotin,
Tazlau, Bozieni, Boistea, apoi ctitoriile lui Stefan cel Mare (1457-1504),
existente pana azi: Putna, Voronet, Dobrovat si Tazlau.

Alaturi de aceste manastiri s-au ridicat numeroase biserici de mir, precum Sf.
Nicolae domnesc din Curtea de Arges, Sf. Treime din Siret, amandoua de la
mijlocul secolului XIV, pastrate pana azi in forma lor originala, si altele.

In Transilvania s-au ridicat, in secolele XIII-XV, manastirile: Rimet – jud. Alba


(cu picturi si o inscriptie din anul 1377), existenta si azi in forma ei originala,
Prislop – jud. Hunedoara, Plosca – jud. Hunedoara, Feleac – jud. Cluj, si alte
zeci de biserici de mir ctitorite de cneji locali, care se vad si astazi: Densus,
probabil din sec. X, refacuta in sec. XIII, Streisingeorgiu, cu o inscriptie din
1313, care consemna numele preotului Nanes si al zugravului Teofil, Strei,
Suntamaria Orlea, Cetatea Coltului, Gurasada, toate din sec. XIII, Ostrov,
Sintpetru, Nucsoara, Pesteana, Lesnic, Criscior, Ribita, din sec. XIV, toate in
jud. Hunedoara, Suntimbru si Zlatna, in jud. Alba, Vad si Feleac in jud. Cluj, Sf.
Nicolae din Scheii Brasovului, toate din sec. XV, si multe altele. In Banat, sunt
cunoscute manastirile Hodos (din sec. XII), cunoscute manastirile Hodos (din
sec. XII), Saraca, Singeorge, Sredistea Mica, Varadia, Mesici, Voilovita, Cusici,
Cubin, Zlatata, Bazias, Mracunea si o serie de biserici (toate din secolele XIV-
XV), majoritatea distruse in cursul numeroaselor incursiuni otomane, mai ales
dupa 1552, cand Banatul a fost ocupat de turci; in Bihor, manastirile de la
Voivozi (sec. XIII-XIV, in ruine), iar in Maramures manastriea Sf. Mihail din Peri,
declarata stavropighie patriarhala de patriarhul ecumenic Antonie IV in anul
1391, la rugamintea urmasilor ctitorilor, apoi Birsana si Cuhea (atestate la
sfarsitul secolului XIV) si o serie de alte biserici de mir din aceeasi perioada.

Secolul al XVI-lea cunoaste un sir lung de ctitorii voievodale si domnesti,


existente pana astazi. Cautam intre ele manastirile Dealu si Govora, ctitoriile
lui Radu cel Mare, Arges a lui Neagoe Basarab, Viforita lui Vlad Inecatul,
Gorgota lui Patrascu cel Bun, Sf. Troita (Radu Voda) din Bucuresti a lui
Alexandru Mirecea, apoi o serie de ctitorii boieresti: Brincoveni, Sadova,
Strehaia, Calui, Gura Motrului, Stanesti, Cobia, Bucovat (Cosuna), Cernica s.a.,
Izvorani si Olteni, ctitorii vladicesti, toate in Tara Romaneasca.

20
In Moldova se zidesc acum: Probota, Risca si o serie de biserici ctitorite de
Petru Rares, Slatina si Pingarati ale lui Alexandru Lapusneanu, Agapia, Galata si
Hlincea ale lui Petru Voda Schiopul, Sucevita Movilestilor etc., apoi ctitoriile
boieresti: Humor, Cosula, Golia din Iasi s.a., toate in Moldova.

In Transilvania se pot consemna, in acest secol, actuala biserica a manastirii


Prislop, cea din Geoagiul de Sus – Alba (un timp resedinta vladiceasca), cea din
Lancram – Alba, manastirea-catedrala mitropolitana din Alba Iulia, ctitorita de
Mihail Viteazul (distrusa in 1714), iar in Banat, Bihor si Maramures si-au
mentinut existenta cele din secolele anterioare.

Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. S-au ridicat acum
numeroase manastiri si biserici de catre domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei,
de mitropoliti si episcopi, de mari dregatori, de calugari si preoti de mir, de
locuitori ai targurilor si credinciosi tarani. Intre marile ctitorii de acum ne retin
atentia manastirile: Arnota, Sadova, Maxineni, Caldarusani, Plataresti,
Negresti, Strehaia, Pumbuitas, Slobozia, ridicate de Matei Basarab (numarul
total al bisericilor si manastirilor construite de el se ridica la aproape 40),
Hurezi, Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti, o serie de biserici noi la manastirile
mai vechi, precum Mamul si Brincoveni, si multe biserici de mir. Constantin
Brincoveanu restaureaza manastirile din secolele anterioare. Tot acum apar
ctitoriile boieresti: Dintr-un lemn, Margineni, Bradu, Polovragi, Jitianu, Cornet,
Bajesti, Aninoasa, ctitoriile familiei Cantacuzinilor: Adormirea din Rimnicu
Sarat, Zlatari si Coltea din Bucuresti, Sinaia, Poiana; ctitoriile vladicesti:
Trivale, Turnu, Striharet, Toti Sfintii (Antim) din Bucuresti, toate in Tara
Romaneasca.

In Moldova numarul ctitoriilor a fost ceva mai redus, in comparatie cu Tara


Romaneasca, dar sub raportul valorii ele compenseaza diferenta numerica:
Secu, ctitoria vornicului Nestor Ureche, Dragomirna mitropolitului Anastasie
Crimca, Birnova si Buhalnita ale lui Miron Voda Branovshi, Sf. Trei Ierarhi si
Golia din Iasi si alte cateva biserici de mir ale lui Vasile Lupu, Casin a
domnitorului Gheorghe Stefan, Cetatuia lui Gheorghe Duca Voda, Bogdana,
Bursuci, ctitorii boieresti etc.

In Transilvania s-au ridicat cateva manastiri si schituri de catre domni si boieri


din tarile romanesti extracarpatice: Toplita, de sotia domnitorului Gheroghe
Stefan, Sambata de Sus, ctitoria lui Constantin Voda Brancoveanu.

In Banat ajunge acum la o insemnatate deosebita manastirea Partos, unde a


trait un timp Sf. Iosif, a fost mitropolit al Timisoarei.

In secolul al XVIII-lea, ca urmare a schimbarilor politico-sociale survenite in


tarile romanesti extracarpatice, inaugurate de “regimul fanariot” (1711/15-
1821), cand la conducrea acestor tari au fost numiti de catre turci demnitari
greci din cartierul Fanar din Constantinopol, s-a ridicat un numar redus de

21
ctitorii domnesti: Sf. Pantelimon, Sf. Spiridon Nou, toate in Bucuresti, Precista
si Proorocul Samuil din Focsani. In schimb, au ridicat numeroase manastiri
dregatorii romani din aceasta perioada: Serbanesti – Morunglavu, Obedeanu din
Craiova, Zamfira, Ciorogarla, Tiganesti in Tara Romaneasca s.a. Dar in acest
secol, ca urmare a prefacerilor de ordin istoric-social de la noi, s-au ridicat o
serie de manastiri, schituri si mai ales biserici de mir de catre unii ierarhi,
egumeni, calugari si calugarite: Pietrarii de Jos, Patrunsa, Colnic (de episcopul
Climenta de la Rimnic), Suzana, Cheia (Teleajen), Stinisoara, Pasarea, Ghighiu,
Lainici, in Tara Romaneasca, Horecea-Cernauti, Bratesti, Vovidenia, Giurgeni,
Doljesti, Vorona, Varatecul s.a., in Moldova.

Viata manastirilor din Moldova de nord (Bucovina) a cunoscut grave pertubari


dupa anul 1775, cand aceasta regiune a fost incoroprata in imperiul habsburgic.
Au fost admise doar patru manastiri, fiecare cu cel mult 25 de calugari. Din
aceasta pricina, sute de calugari au trecut in Moldova libera.

In Transilvania, viata monahala ortodoxa s-a dezvoltat in alte conditii fata de


Tara Romaneasca si Moldova, datorita imprejurarilor politice diferite, cu
puternice presiuni de catolicizare (pana la mijlocul secolului al XVI-lea), din
partea religilor maghiari si a papilor, de calvinizare (in secolele XV-XVII), din
partea principilor calvini ai Transilvaniei cu sediul in Alba Iulia, si apoi de
atragere la unitatie (secolui XVIII), din partea iezuitilor si habsburgilor, care
inglobasera Transilvania intre granitele imperiului austriac inca din 1688/1691.
Cu toate acestea, in afara de manastirile pe care le-am consemnat in secolele
anterioare, existau in Transilvania alte peste 180 de schituri romanesti,
majoritatea din lemn, ridicate din evlavia si darnicia calugarilor, preotilor si
credinciosilor de aici.

Acestea erau din lemn, situate de obicei in hotarul unor sate (in unele sate se
cunosc 2-3 schituri), cu un numar foarte redus de clugari, cu un lot de pamant –
de multe ori fosta lor proprietare inainte de calugarie, - in care-si cultivau cele
pentru hrana. Majoritatea acestora si-au incetat existenta in anii 1761-1762
cand, din ordinul generalului Nicolae Adolf Bukow, trimisul imparatesei Maria
Tereza din Ardeal, majoritatea schiturilor din lemn au fost arse, iar cele din
piatra si caramida, distruse cu tunurile. In felul acesta, in Transilvania practic a
incetat orice urma de viata monahala ortodoxa, credinciosii doritori sa intre in
sanul monahal fiind nevoiti sa treaca in Tara Romaneasca si in Modova; multi
din ei au intemeiat acolo noi manastiri si schituri (Cheia, Suzana, Predeal,
Stinisoara, Cocos s.a.).

In Banat, o buna parte din manastirile pe care le-am consemnat la secolele


precedente si-au continuat existenta pana in a doua jumatate a secolului, cand
au fost desfiintate din dispozitia imparatesei Maria Tereza, apoi a fiului ei Iosif
II. Au fost exceptate manastirile Hodos-Bodrog, Mesici si Singeorge, cu situatii
materiale corespunzatoare, dar acestea au ajuns sub stapanirea Bisericii

22
Ortodoxe Sarbe. Abia in a doua jumatate a secolului trecut, Biserica
romaneasca a ajuns din nou in stapanirea manastirii Hodos-Bodrog.

Anii 1821-1918 reprezinta a patra perioada din istoria monahismului romanesc,


corespunzand epocii “modrene” din istoria poporului si a Bisericii romanesti.
Pana in 1863, cand s-a facut secularizarea averilor manastiresti, vechile asezari
monahale din Tara Romaneasca si Moldova si-au continuat viata si o lucrarea lor
traditionala. S-au ridicat chiar o seama de manastiri noi: Cocos, Taita si Cilic,
in Dobrogea, Horaita in Moldova s.a.

In timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), multe manastiri si


schituri, fiind incojurate de sate, au fost transformate in biserici de mir, iar in
cladirile din incinta s-au infiintat scoli sau asezaminte de asistenta sociala,
tipografii si ateliere manastiresti. In a doua parte a acestei perioade (1863-
1918) numarul calugarilor a mai scazut.

In Transilvania, n-a mai existat viata monahala ortodoxa dupa distrugerea


manastirilor ortodoxe romanesti din ordinul generalului Bukow in 1761-1762.
Singura manastire ortodoxa in teritoriul intracarpatic a ramas cea de la Hodos-
Bodrog, langa Arad, cu un numar redus de calugari.

Situatia s-a redresat, in parte, abia dupa 1918, anul formarii statului national
unitar roman, cand incepe a cincea perioada in istoria Bisericii si a
monahismului romanesc. S-au intemeiat cateva manastiri noi ori au fost
redeschise cateva din cele vechi, mai ales in Transilvania si Banat: Sambata de
Sus in Tara Fagarasului, restaurata prin purtarea de grija a mitropolitului
Nicolae Balan, Toplita, ctitoria patriarhului Miron Cristea, Rimet, jud. Alba,
Rohia in Tara Lapusului, ridicata de preotul Nicolae Gherman, Izbuc, in jud.
Bihor, intemeiata prin staruintele episcopului Roman Ciorogariu, Partos, Saraca,
Izvorul Miron, timiseni in Banat si altele. In doua dintre ele s-au infiintat
tipografii: la Cernica, apoi la Neamt, cea din urma functionind pana azi, dind la
lumina sute de titluri de carti. Tot la Neamt, s-a infiintat un seminar monahal,
cu 8 clase, mutat apoi la Cernica, unde a functionat pana in 1940. Seminarul a
pregatat numerosi slujitori ai manastirilor. Multi dintre absolventi si-au
continuat studiile la Facultatile de teologie, iar din randul lor s-au recrutat o
serie de ierarhi, unii in activitate si astazi. Alti calugari au studiat in
seminariile pentru preotii de mir. Multi dintre ei au beneficiat de burse de
specializare peste hotare. In acelasi timp s-au redeschis o serie de ateliere,
mai ales de covoare, in manastirile de maici.

Dupa 1948, patriarhul Justinian Marina (1948-1977) a fost un mare sprijinitor si


indrumator al monahismului. Intre anii 1949-1959 au functionat trei semanarii
monahale cu 5 clase, pentru calugarite, la manastirile Agapia si Hrezsi, si un
seminar pentru calugari la manastirea Neamt. Acum calugarii si calugaritele isi
fac studiile la cele sase seminarii teologice si la cele doua Institute teologice

23
de grad universitar din Bucuresti si Sibiu. Multi au fost trimisi la studii peste
hotare.

Ctitorind manastiri, voievozii nostri se straduiau sa-i imite pe bazileii bizantini


de altadata. Manastirile s-au deosebit intotdeauna de bisericile de mir, prin
aceea ca slujeau interesele generale ale tarii si ale Bisericii, ca lacasuri de
inchinare, de cultura, de asistenta sociala si chiar ca locuri de aparare, in cazul
unor incursiuni de osti straine, pe cand bisericile de mir slujeau pentru
trebuintele sufletesti ale credinciosilor dintr-o singura parohie. O biserica de
mir putea fi zidita fara sa aiba bunuri mobile si imobile, pe cand o manastire
trebuia sa fie inzestrata cu venituri corespunzatoare pentru trebuintele
vietuitorilor ei, dar mai cu seama pentru desfasurarea unor acivitiati culturale
sau social-umanitare. Daniile de inzestrare erau facute de ctitori pentru
vesnice, fiind apoi recunoscute sau intarite prin hrisoave speciale de domnii
tarii care, de cele mai multe ori, adaugau si ei anumite danii. Calitatea de
ctitori aduceau o serie de drepturi (sa fie pomeniti la slujbe, pictati si
inmormantati in interiorul bisericii), dar si de datorii, cea mai insemnata fiind
tocmai inszestrarea manastirii cu cele necesare (mosii, vii, prisaci, iazuri cu
peste, mori, la care se adaugau danii in bani, cereale sau postavuri de la
vistieria domneasca, sare de la ocna, scutiri de impozite, venitul unor vami – in
cazul unor ctitorii ale domnilor tarii s.a.).

In fruntea fiecarei manastiri se afla un egumen ales de sobor, de regula pe


viata, desi erau numeroase cazurile cand unii egumeni erau numiti direct de
domnitor. In manastirile mari intalnim si “catigumenul”, un fel de “loctiitor” al
celui dintai. Egumenul era ajutat de duhovnic (uneori erau mai multi), care
indruma viata duhovniceasa a obstei (slujbe, marturisiri, indrumari s.a.) si de
econom, care conducea gospodaria manastirii. La randul sau, duhovnicul era
ajutat de eclesiarh, care avea in grija inventarul bisericii si se ingrijea de
intretinerea ei, si de canonarh, care conducea ceremonialul, mai ales in
duminici si sarbatori mari. Economul de asemenea avea mai multe ajutoare:
vistiernicul sau casierul, chelarul, care se ocupa cu pregatirea si supravegherea
salii de mese a obstei (trapeza), arhondarul, care avea in grija primirea
strainilor in incaperi special amenajate in acest scop (arhondaric), bolnicerul,
caruia ii era incredintata “bolnita” manastirii, in care erau ingrijit calugarii
bolnavi si batrani, uneori si bolnavi din imprejurimi, bibliotecarul, care avea
grija manuscriselor si a cartilor din proprietatea manastrii.

Marea majoritate a calugarilor o constituiau cei proveniti din mediul rural,


dintre credinciosii tarani, in mijlocul carora sentimentul religios a fost mai
puternic. Intalnim chiar mai multi membri ai aceleasi familii, calugariti fie in
aceeasi manastire, fie in manastiri diferite: tatal cu fiii sau mama cu fiicele,
mai multi frati sau mai multe surori. Dar intalnim si foarte multi boieri-ctitori
de manastiri, care, spre sfarsitul vietii, s-au calugarit ei insisi (Filos, logofatul
lui Mircea cel Mare care a refacut Bolintinul, vistiernicul Ieremia, devenit
monahul Evloghie de la Salajani, din Moldava, ctitoria sa, Zosima

24
ieroschimonahul, a fost vistiernicel la curtea domneasca, ctitorul unui schit pe
valea Secului, care i-a purtat numele). In secolul al XIX-lea se intalnesc multe
fiice de mari boieri calugarite la Agapia sau Varate; cativa tineri din familii
boieresti, calugariti, ajung, tot acum, mitropoliti sau episcopi (Veniamin Roset
s.a.). foarte multi preoti de mir, dupa ce ramaneau vaduvi, ca si sotiile sau
copiii lor, faceau acelasi lucru. Din randul credinciosilor din mediul urban, de
asemenea s-au calugarit foarte multi, unii din ei ajungand pe scaune vladicesti.
O statistica din anul 1811 da urmatoarele date privind manastirea Varatec: din
273 vietuitoare, 33 erau fiice de boier, 58 de negustori, 105 de tarani, 23 de
mazili, 51 de preoti, una de dascal, una de cioban, una de alta religie.

Doua au fost preocuparile majore ale calugarilor romani din totdeauna:


rugaciunea si munca. Pe langa obligatia participarii tuturor la slujbe, fiecare
din ei avea si cate o responsabilitate speciala, numita “ascultare”. Cei cu
invatatura erau hirotoniti si incredintati cu oficierea slujbelor amintite. Altii se
ocupau cu copierea de manuscrise necesare pentru slujbe sau pentru lectura
obstei. In secolele XVI-XIX apar calugarii-tipografi. In manastirile cu scoli,
calugarii cu invatatura functionau ca dascali. Ceilalti erau incredintati cu
diverse munci “manuale”: la camp, la cresterea animalelor, in apicultura,
viticultura, pomicultura, piscicultura etc. In aproape toate manastirile existau
ateliere in care se lucrau cele trebuitoare vietuitorilor (vesminte liturgice,
postavuri, rase, potcapuri, incaltaminte, lumanari, cruciulite, icoane s.a.). in
manastirile de calugarite existau ateliere de tesut si de brodat. Cu alte
cuvinte, fiecare vietuitor trebuia sa aiba o ocupatie, randuiala care se respecta
in manastirile romanesti pana astazi.

Asadar in manastirile romanesti se ducea o viata activa, adica se punea


accentul pe munca, necesara obstei si credinciosilor in mijlocul carora traia, si
nu o viata contemplativa, care pune accentul pe retragerea totala de lume.
Aceasta este nota specifica a spiritualtitatii monahale romanesti.

Manastirile au indeplinit viata poporului roman inainte de toate un rol


duhovnicesc. Ele puteau fi cercetate de orice credincios care dorea sa asiste la
slujbe, sa se spovedeasca si sa se impartaseasca, sa ceara indrumari de viata
de la duhovnici cu renume. De altfel, insusi faptul ca vietuitorii unei manastiri
erau de regula originari din partea locului facea ca ei sa fie cercetati mereu de
parinti, copii, frati, surori sau alte rude. Acest lucru il faceau in zilele de
duminica si sarbatori mari, dar mai ales cu prilejul hramurilor manastirii, cand
se aduna – pana azi – foarte multi crediniciosi.

Anumiti calugari dornici de o viata duhovniceasca mai aleasa se retrageau in


codrii din jur, traind fie in bordeie sapate in pamant, fie in chilii sapate in
stanca. Asa au luat nastere felurite “sihastrii”, in care au trait in permanenta
numerosi pustnici (schimonahi). Desi retrasi de lume, si acestia au ajuns sa
imbine armonios viata contemplativa cu cea activa, caci munceau singuri un
mic lot de pamant pe care-si cultivau cele necesare hranei, iar in duminici si

25
sarbatori coborau la biserica sihastriei pentru ca sa participe la slujbe, sa se
spovedeasca si sa se impartaseasca si primeau credinciosi chiar si in locurile lor
de retragere pentru sfatuire, spovedanie, indrumare. Astfel de “sihastrii” au
luat nastere indeosebi in zona Muntilor Neamb (Procov, Sihastria, Sihla) si in
Muntii Buzaului (Dalhauti, Trestieni, Cirnul si mai ales Poiana Marului). De
altfel, multe din marile manastiri de mai tarziu au luat nastere tocmai pe locul
unor modeste asezari sihastresti.

Traditia populara a consemnat o serie de reprezentanti ai spiritualitatii


monahale romanesti. De pilda, cuviosii Gherman, Ciprian, Sofronie, Pimen si
Silvan, fosti egumeni la Neamt (in sec. XIV), la inceput o asezare sihastreasca.
Secolul al XV-lea cunoaste si cativa “sfinti” romani care, desi n-au fost
canonizati oficial de Biserica, au fost socotiti ca “sfinti” de evalvia populara.
Primul a fost Sf. Nicodim de la Tismana, trecut in sinaxare in ziua mortii sale
(26 decembrie 1406), fara sa stim daca a fost canonizat de Biserica; Lavrentie,
se pare fost episcop la Radauti, retaras in sihastria “schitul Lavra” (in
apropiere de Putna), sub numele de schimnic Leontie; Sf. Vasile de la
Moldovita, Sf. Iosif de la Bisericani si mai ales Sf. Daniil Sihastrul, traitor la
Putna si Voronet in timpul lui Stefan cel Mare, amintit si in Letopisetul lui Ion
Neculce, care a format o serie de ucenici sihastri.

In secolul al XVI-lea sunt cunoscuti Sfintii Rafail de la Agapia, Ionchentie si


Eustatie de la Probota, Ioan de la Risca, alaturi de o seama de mari “parinti
duhovnicesti” (Pahomie sihiastrul de la Slatina, Iov pustnicul de la Risca, Ioan
Sihastrul de pe Valea Sihastriei langa Secu s.a.).

In secolul al XVII-lea au trait “Sfintii” Partenie de la Agapia, Epifanie de la


Voronet, Chiriac de la Tazlau (unul din cei mai mari asceti din trecutul Bisericii
romanesti, care poate fi pus alaturi de marii sihastri din pustiurile Egiptului),
toti amintiti in lucrarea mitropolitului Dosoftei al Moldovei, Viata si petrecerea
sfintilor (4 vol., Iasi, 1682-1686), alaturi de numerosi alti calugari cu viata
superioara, in jurul Tazlaului si Ceahlaului.

In acest secol avem stiri despre viata unor calugarite cu “viata imbunatatita”,
cum au fost Cuvioasa Teodora de la Sihla (unde a trait singura vreo 30 de ani), o
adevarata Maria Egipteanca pe pamant romanesc, ale carei moaste au fost
mutate mai tirzsiu in Lavra Pecerska din Kiev. In Transilvania au trait acum
marii mitropoliti Ilie Iorest si Sava Vrancovici, aparatorii Ortodoxiei, iar in
Banat, Iosif cel Nou, mitropolitul Timisoarei, toti trei canonizati in 1955-1956.

La inceputul secolului al XVIII-lea, episcopul Pahomiei al Romanului a ctitorit


schitul pocrov, langa manastirea Neamt. Pe la mijlocul aceluiasi secol, staretul
Vasile († 1767) a indrumat o serie de schituri din Muntii Buzaului (Dalhauti,
Poiana Marului, Trestieni, Cirnul s.a.), formand o adevarata “scoala
duhovniceasca” de traire isihasta cu calugari munteni, molodoveni si
transilvaneni dar cel mai mare “parinte duhovnicesc” din acest secol a fost

26
staretul Paisie de la Neamt (1722-1794). Impreuna cu alti calugari carturari,
acesta a inceput o lucrare de talmacire a lucrarilor unor Sfinti Parinti si mari
asceti, din greceste in slavoneste si romaneste, formandu-se astfel, acolo, o
adevarata “scoala” de traducatori. Se cunosc aproape 300 de manuscrise din
timpul acela, din care 40 traduse de Paisie insusi. Numarul vietuitorilor de la
Neamt s-a ridicat in timpul sau pana la aproape 700, intre care erau moldoveni,
munteni, transilvaneni si de alte nationalitati. Sute de alti “franti” traiau la
Secu, la schiturile Sihastria, Sihla si Pocrov, dependente de Neamt. Noul curent
de traire duhovniceasca, numit “paisian”, a avut o influenta binefacatoare si
asupra altor manastiri si schituri nu numai din tarile romane, ci si din Rusia.
Ucenicii rusi ai lui Paisie au raspandit noul curent in manastirile rusesti, ducand
pretutindeni un duh de innoire, precum in manastirile Valaam, Solovat,
Alexandru Sfirski in nordul Rusiei, Alexandru Nevski in Petersburg, Optina in
centrul Rusiei, Simonov si Novospask in Moscova, Lavra Pecerska in Kiev, Noul
Athos in Caucaz etc. Miscarea spirituala paisiana a influentat si pe unii din
marii carturari rusi din secolul al XIX-lea (A. Homiacov, F. Dostoievski, Gogol
s.a.).

Dintre ucenicii romani ai lui Paisie cei mai de seama au fost staretul Gheorghe,
un transilvanean care a indrumat mult timp manastirile Cernica si Caldarusani,
apoi mitropolitul Grigorie Dascalul al Ungrovlaheie. In <<duhul>> lui Paisie au
trait mai tirziu mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei (1803-1842), Calinic
de la Cernica, viitorul episcop al Ramnicului (1850-1868), trecut in 1955 in
randul sfintilor, ctitorul schitului Frasinei din jud. Vilcea, in care se respecta
pana azi randuielile aspre de viata “paisiana”, staretul Neonil de la Neamt,
Vasian de la Pocrov, Visarion de la Cocos, Irinarh Roset si Nectarie Banu, ctitorii
unei biserici pe Muntele Taborului (singura biserica ortodoxa existenta acolo
pana azi), ieroschimonahii Nifon si Nectarie, ctitorii schitului romanesc
Prodromul din Muntele Athos, Antipa Luchian, traitor la Athos, apoi la
manastirea Valaam din nordul Rusiei († 1882), trecut intre sfinti la Athos, fiind
singurul roman canonizat acolo, un sir de maici, mai ales la Agapia, Varatec,
Agafton si Hrezi etc.

Manastirile romanesti au avut un rol insemnat in istoria culturii romanesti. In


Moldova se cunosc calugari copisti de manuscrise inca din timpul lui Alexandru
cel Bun (1400-1432), ca acel Gavriil fiul lui Uric, care a copiat la Neamtu zeci
de manuscrise liturgice au opere ale unor Sfinti Parinti rasariteni, intre care si
un Tetraevanghel slavo-grec, in 1429, pastrat azi in Biblioteca Bodleina din
Oxford. In timpul lui Stefan cel Mare (1457-1504) au luat nastere adevarate
“coli de copisti” la manastirea Neamtu, unde a activat renumitul miniaturist
Teodor Marisescu, diaconul, care a copiat o serie de Tetraevangheliare pentru
ctitoriile domnitorului. O alta scoala a functionat la Putna, unde au desfasurat
o rodnica activitate alti numerosi calugari caligrafi si miniaturisti.

Actiunea de copiere de manuscrise a continuat si in secolele urmatoare. La


inceputul secolului al XVI-lea s-a format o scoala de copisti la manastirea

27
Dragomirna, indrumata de ctitorul ei, mitropolitul Anastasie Crimca, unde s-au
realizat cele mai izbutite miniaturi din vechea cultura romaneasca, si alta la
manastirea Moldovita, indrumata de episcopul Efrem al Radautilor.

Din secolul al XVI-lea se incepe actiunea de traducere a cartilor de slujba


ortodoxa din slvaoneste in romaneste, cu alte cuvinte s-a pornit la romanizarea
slujbelor bisericesti, la care se adauga traduceri din cartile Sf. Scripturi, din
lucrarile patristice si post patristice si din literatura populara bizantina.
Aceasta actiune a fost initiata si implinita in cea mai mare parte de catre
monahi, fiind facuta in manastiri. In secolul al XVIII-lea existau adevarate
“scoli” de copiere a manuscriselor romanesti la Dragomirna, Secu, Neamt,
Agapia, Cozia, Hurezi, iar la inceputul secolului al XIX-lea, pe langa acestea au
aparut si altele, la Cernica si Caldarusani, ca urmare a impulsului dat de
staretii Paisie de la Neamt si Gheorghe de la Cernica. Acum s-au tradus si
copiat mai ales carti din literatura ascetica si isihasta bizantina.

Trebuie sa spunem ca, in manastiri, s-au scris si numeroase lucrari originale, fie
teologice, fie istorice. Intre autorii de lucrari originale consemnam pe Sf.
Nicodim de la Tismana cu Tetraevangheliarul (1404-1405) si cele doua scrisori
adresate patriarhului de Tirnovo, Eftimie, si pe Filotei monahul de la Cozia, cu
asa numitele Pripeale, scurte texte imnografice pe autorii anonimi ai unor
lucrari istorice, precum Pomelnicul de la Bistrita, Letopisetul de la Putna s.a.
In secolul al XVI-lea episcopii Macarie al Romanului si Eftimie al Radautilor,
calugarul Azarie au fost autorii unor Cronici; Isaia, viitorul episcop de Radauti,
a realizat la Slatina prima colectie de cronici in Moldova.

Tot in acest secol au luat fiinta primele tiparnite la noi, doua fiind indrumate
de calugari: cea de la Dealu (1508), de ieromonahul Macarie, viitorul
mitropolit, si cea de la Colentina (Plumbuita), din 1582, de ieromonahul
Lavrentie. Tiparnitele din secolul al XVII-lea au fost instalate tot in incinta
manastirilor: Campulung, Govora, Trei Ierarhi din Iasi, Cetatuia din Iasi, Snagov,
Antim din Bucuresti. Mai tirziu a luat fiinta o tipografie la Neamt (1807), care a
functionat peste o jumatate de veac, una la Buzau si alta la Caldarusani.

Cei mai de seama tipografi din acest secol s-au recrutat tot dintre calugari:
Meletie Macedoneanul de la Govora, Mitrofan de la Bisericani, ajuns episcop de
Husi si de Buzau, Antim Ivireanul de la Sangov, care au initiat in mestesugul
tiparului numerosi ucenici.

De regula, egumenii si alti calugari carturari au fost promovati in scaune


mitropolitane sau episcopale. Multi alti calugari cu invatatura si-au dus insa
viata potrivit pravilei calugaresti, numai in zidurile manastirii lor, cum au fost
Mihail Moxa (care a tradus Pravila de la Govora din 1640), Meletie
Macedoneanul si Stefan din Ohrida, toti la Govora, Silvestru, traducatorul
Noului Testament de la Alba Iulia din 1648, Mardarie Cozianul, autorul unui
Lexicon slavo-roman ramas in manuscris (1649), Vartolomeu, Mazareanu,

28
Lavrentie si Rafail de la Hurezi, Naum Rimniceanu, Dionisie Eclesiarhul, la care
se adauga si numerosi alti copisti de manuscrise.

Pe langa multe manastiri functionau scoli, care raspandeau stiinta de carte cu


caracter bisericesc si laic. In aceste scoli se predau cunostintele trebuitoare
pentru cei care urmau sa devina preoti, precum si dieci, logofeti si caligrafi in
cancelaria domneasca. Astfel de scoli au functionat la manastirile Vodita,
Tisvita etc. La Putna, de pilda, functiona, in secolul XVI, o scoala elementara,
dar si una medie, in care se predau gramatica, retorica, logica muzica, limbile
greaca, slavona si romana. La aceasta scoala au functionat ca dascali: calugarul
Eustatie, “ritor, protopsalt si domesticos” de muzica bisericeasca, autorul unor
lucrari muzicale (1511), ieromanahul Antonie (1545), apoi “ritorul si scolastiul”
Lucaci, care a intocmit o Pravila in romaneste si slavoneste. Un renumit dascal,
Dositei, a activat vreo patru decenii la schitul lui Zosima pe Valea Secului,
situat in apropiere de viitoarea manastire Secu.

Scoli speciale pentru pregatirea viitorilor preoti au functionat la manastirea


Putna (intre anii 1774-1782), apoi la manastirea Sf. Ilie de langa Suceava, la
manastirea Obedeanu din Craiova (1775), la Antim din Bucuresti (1797-1874), la
manastirea Glavacioc etc. Primul seminar propriu-zis din Moldova a luat fiinta
in incinta manastirii Socola de langa Iasi (1803). In secolele XVIII-XIX se cunosc
o serie de scoli in diferite manastiri, pentru pregatirea calugarilor, a
calugaritelor sau a copiilor din satele din jur.

Marile manastiri posedau biblioteci cu numeroase manuscrise si tiparituri:


Neamt, Putna, Margineni, Dragomirna, Secu, Cernica, Caldarusani etc.

In foarte multe manastiri se desfasurau si activitati artistice. Multi calugari au


fost zugravi de biserici. Un ieromonah cu numele Gavriil a impodobit cu pictura
biserica din Balinesti (jud. Suceava), spre sfarsitul secolului al XV-lea, fiind
considerat unul din cei mai talentati pictori din tot cursul evului mediu. In
prima jumatate a secolului al XIX-lea existau scoli de zugravi bisericesti in
manastirile Cernica si Caldarusani.

Sirul calugarilor zugravi de biserici care lucrau in fresca, in stil traditional


bizantin, a continuat pana in vremea noastra. Alti calugari erau sculptori in
lemn sau gravori, mestesuguri care de asemenea se continua si azi. In
manastirile de maici au cunoscut o inflorire deosebita atelierele de broderie,
lucru dovedit de multimea pieselor de acest gen (epitafuri, acoperaminte de
mormant, odajdii), care gasesc azi in marile muzee si in manastiri.

In Transilvania, Banat si Maramures s-au copiat, de asemenea, o serie de


manuscrise cu caracter liturgic, istoric si teologic. In multe din ele existau scoli
pentru pregatirea calugarilor si mai ales a copiilor din satele invecinate.

29
Manastirile romanesti au indeplinit de asemenea si un insemnat rol social-
umanitar. Opera de asistenta sociala organizata de manastirile romanesti, desi
putin cercetata, merita sa ne retina atentia. La Putna, de pilda, s-a facut o
copie dupa un tratat de medicina scris in limba latina, cu o insemnare din
1536, care vorbea de arderea bolnitei, ceea ce duce la presupunerea ca
aceasta exista mai de mult, poate chiar in timpul lui Stefan cel Mare.
Manastirea Arges avea in 1524 doua asezaminte de asistenta sociala: o bolnita
si un “xenodochion”, adica o casa pentru ingrijirea gratuita a calatorilor si a
strainilor – de regula trei zile – amandoua situate in satul Flaminzesti, in
apropierea manastirii. In acelasi secol s-au ridicat bolnite noi la Bistrita, in
Oltenia (c. 1520-1521), la Cozia (1542-1543) si in alte parti, in care primeau
ingrijire gratuita nu numai calugarii batrani si bolnavi, ci si unii credinciosi. La
inceputul secolului al XVII-lea s-a ridicat bolnita lui Anastasie Crimca de la
Dragomirna. La sfarsitul secolului, s-au ridicat bolnite la manastirile Sadova
(1692-1693), Hurezi (1696-1699) etc.

Prin anii 1701-1702, spatarul Mihai Cantacuzino a ctitorit manastirea Coltea din
Bucuresti, avand si “o bolnita si o casa de straini, spre odihna si mangaierea
intru Hristos a fratilor nostri saraci care patimesc de boale”, cu 12 cu paturi
pentru barbati si 12 pentru femei, intretinuti gratuit. Era primul “spital” din
Bucuresti, situat pe locul celui modern de azi, intretinut din veniturile
manastirii, deci o bolnita manastireasca unde aveau acces si credinciosi din jur.

In “asezamintul” mitropolitului Antim Ivireanul, manastirea Toti Sfintii din


Bucuresti (Antim), ctitoria sa, ctitorul a lasat o serie de dispozitii prin care se
fixau anual anumite sume din veniturile ei pentru opere umanitare, precum:
inmormantarea celor saraci, inzestrarea unei fete pentru casatorie,
imbracaminte pentru trei saraci si trei fete in fiecare an, intretinerea gratuita
pe trei zile in manastire a celor straini, intretinerea la scoala a trei copii
saraci, anual, ajutoare saptamanale pentru cei saraci si cei aflati in inchisori
etc.

Dimitrie Cantemir (1673-1723), in lucrarea sa Descrierea Moldovei, sublinia


faptul ca in manastirile moldovene era primit orice calator, fie ortodox, fie
armean, turc sau evreu, avand intretinere gratuita chiar si timp mai
indelungat, daca era nevoie.

In secolul al XVIII-lea au luat fiinta noi “spitalele manastiresti”: la Sf.


Pantelimon, langa Bucuresti, ctitoria lui Grigorie II Ghica, cu sectie de boli
cronice, de ciuma si febra tifoida; la manastirea Sf. Spiridon din Iasi (1757-
1759), “pentru cautarea si buna odihna a celor multi bolnavi si neputinciosi si
saraci, ce se afla din pamanteni si straini”; “spitalul” de pe langa manastirea
Sf. Prooroc Samuil din Focsani; “spitalul” de pe langa manastirea Precista Mare
din Roman (1789), infiintat de egumenul Gherasim Putneanul, actiune
desavarsita de urmasul sau Vartolomeu Putneanul, care a creat si o “spiteirie”
(farmacie).

30
Din toate aceste “spitale manastiresti” s-au dezvoltat actualele spitale din
orasele respective. Bolnavii se bucurau de intretinere si asistenta medicala
gratuita, dupa posibilitatile si cunostintele de atunci, iar personalul medical
era platat din veniturile acelor manastiri. Pe langa spitalele din mediul urban
si-au continuat existenta si vechile bolnite, ridicandu-se si altele. De pilda,
staretul Paisie a reorganizat pe cele de la Dragomirna si Secu, iar la Neamt a
facut una aparte, pentru bolnavii de nervi.

In anii 1874-1852 staretul Neonil Buzila de la Neamt a ridicat actualulu spital


din Tirgu Neamt. Se cunosc calugari care au alcatuit lucrari de medicina
empirica, cum a fost Nicanor bolnicerul de la Cernica, cu o Carte
dohtoriceasca, ramasa in manuscri (1854), si Dionisie arhimandritul, care a
tradus din greceste Medicina practica (2 vol., tiparita in 1848). Activitatea
spitalelor de pe langa manastiri a incetat dupa 1863, anul secularizarii averilor
manastiresti, continuindu-si existenta numai bolnitele. Oricum, prin aceste
modeste asezaminte, manastirile romanesti au desfasurat o insemnata actiune
filantropica.

Manastirile romanesti si vietuitorii lor au sprijinit intotdeauna lupta poporului


roman pentru liberate nationala si dreptate sociala. De pilda, s-a dovedit ca
Stefan cel Mare a ajutat manastirile tarii intre altele si cu scopul de a gasi
oricand, in visteria lor, ajutorul banesc de care avea nevoie atunci cand tara
era amentintata de turci sau de alti dusmani. Probabil acelasi scop l-au urmarit
si alti voievozi-ctitori de manastiri. Unele din ele indeplineau si rolul unor
cetati de aparare, mai ales dupa ce au fost distruse cetatile moldovene din
ordinul turcilor. De pilda, in fosta cetate a Neamtului s-a infiintat o manastire
pe la mijlocul secolului al XVII-lea. Sucevita si Dragomirna erau inconjurate cu
ziduri si turnuri de aparare. In multe din manastiri era ascuns nu numai propriul
lor tezaur, ci si al tarii, in cazul unor incursiuni din afara. Din aceste pricini, ele
au si avut mult de suferit in repetate randuri.

Multi dintre ierarhii romani, proveniti dintre calugari, au contribuit prin


lucarile lor la formarea constiintei de unitate nationala romaneasc. Monahii au
participat direct la luptele poporului roman pentru dreptate sociala
independenta si unitatea nationala. Astfel, episcopul Ilarion al Argesului, viitor
epizcop Chesarie al Buzaului si multi altii au sprijinit miscarea revolutionara a
lui Tudor Vladimirescu din 1821, care a dus la inlaturarea regimului fanariot. In
revolutia din 1848 in Tara Romaneasca intalnim cu un numar impresionant de
calugari. Unii erau trimisi de guvernul provizoriu in diferite judete, ca sa
explice poporului noile principii ale dreptatii, libertatii si egalitatii, altii
prezidau sedinte ale “clubului” revolutionarilor, tipareau brosuri pentru
luminarea poporului s.a. Ieromonahul Ambrozie (popa Tun) a impiedicat pe
ostasi sa traga impotriva populatiei din Bucuresti, iar arhimandritul Iosafat
Snagoveanul a condus lucrarile unei comisii pentru dezrobirea tiganilor.
Inabusirea revolutiei a dus la arestarea sau exilarea a zeci de calugari, cum a
fost spre exemplu Dionisie Romano, viitorul episcop Buzaului.

31
In anul 1857 toti vladicii din Tara Romaneasca si Moldova, si o seama de
calugari, au facut parte din Divanurile Ad-Hoc, convocate la Bucuresti si Iasi,
care au pregatat drumul pentru realizarea unirii Principatelor in anul 1859.

In cursul razboiului de independenta din 1877 s-au inscri voluntari in serviciile


sanitare ale armatei peste 200 de calugari si calugarite, insotind trupele pe
campurile de lupta sau in spitale.

In cursul primului razboi mondial, alti peste 200 de calugari si calugarite – mai
ales din Moldova – au ingrijit bolnavii si ranitii, fie pe front, fie in spitale. Erau
constituiti in asa numita “Misiune a calugarilor infirmieri”, condusa de
arhimandritul Teoctist Stupcanu. Cativa ieromonahi au insotit armata romana in
calitate de “preoti militari”, atat in 1877 cat si in 1916-1918. In felul acesta,
si-au adus si calugarii din manastirile romanesti contributia lor la realizarea
unitatii statelor romanesti.

Manastirile romanesti au ajutat la sustinerea unor manastiri ortodoxe din tarile


cazute sub dominatia otomana. Astfel de ajutoare materiale au contribuit nu
numai la intarirea rezistentei ortodoxe, ci chiar la supravietuirea monahismului
grecesc. Inca din a doua jumatate a secolului al XIV-lea o serie de ajutoare
romanesti s-au indreptat spre manastirile din Muntele Athos, continuand apoi
pana pe la mijlocul secolului al XIX-lea.

Multi calugari romani, din dorinta de a duce o viata duhovniceasca mai inalta,
s-au retras in manastirile de la Muntele Athos unde au ridicat cateva schituri.
Altii au plecat spre Meteora, in Grecia sau in Tara Sfanta, la Ierusalim, la
manastirea Sf. Sava, in pustiurile Iordanului, sau la Muntele Sinai, si in alte
regiuni din Rasaritul ortodox. Prin convietuirea lor cu monahii de alte neamuri,
ei au contribuit la intarirea solidaritatii panortodxe, la apararea tezaurului de
credinta si vietuire ortodoxa. In felul acesta, monahismul ortodox roman a
indeplinit un rol insemnat nu numai in viata Bisericii romanesti, ci a contribuit
si la consolidarea si afirmarea intregii Ortodoxii.

Manastirile monumente – istorice au fost restaurate radical si puse in circuitul


istoric-turistic. Aproape in toate manastirile functioneaza muzee sau colectii
muzeale bisericesti (carti vechi, icoane, obiecte de cult s.a.), vizitate de
numerosi credinciosi si turisti din tara si de peste hotare.

In multe manastiri de maici functioneaza ateliere pentru tesut si confectionat


odajdii (Tiganesti si Pasarea), de covoare (Tiganesti, Agapia, Rimet), de
broderie (Tiganesti si Agapia), de rame pentru icoane (Ghighiu si Ciorogirla), iar
in cele de calugari, ateliere de sculptura in lemn si de turnat clopote
(Plumbuita), de pictura pe sticla (Simbata de Sus si Prislop – ultima de
calugarite). Patriarhia a organizat ateliere speciale de strungarie (metale),
ajustura, cizelura, filigran si email, precum si de pictura si odajdii. Manastirea
Neamt are o tipografie. In toate manastirile vietuitorii indeplinesc o munca

32
potrivita cu pregatirea si varsta lor, in afara de slujbele la biserica, si la
ateliere, cultivand si teren agricol, gradini si livezi, pentru nevoile lor.

Se continua si acum opera de asistenta sociala din trecut. De pilda, in unele


manastiri s-au construit case de odihna pentru slujitorii Bisericii, precum la
Arges, Cozia, Cheia, schitul Paltinis, schitul Techirghiol s.a.

Viata duhovniceasca pulseaza cu aceeasi intensitate ca si in trecut. In fiecare


duminica si sarbatoare, credinciosii din satele din jur participa la slujbe
savarsite in manastiri, iar in zilele de hram se strang si acum credinciosi, veniti
pentru reculegere, rugaciune, spovedanie si impartasanie. Numarul
inchinatorilor este mai mare in manastirile in care se gasesc moaste de sfinti:
Catedrala patriarhala (Sf. Dimitrie din Basarabi), Cernica (Sf. Calinic), Arges
(Sf. Filofteia), Bistrita din Oltenia (Sf. Grigorie Decapolitul), catedrala
mitopolitana din Iasi (Sf. Paraschiva), manastirea Sf. Ioan din Suceava (Sf. Ioan
cel Nou), catedrala mitopolitana din Timisoara (Sf. Iosif de la Partos).

In felul acesta, prin toata lucrarea lor culturala si duhovniceasca, manastirile


continua frumoasele traditii ale spiritualitatii monahale ortodoxe romanesti, de
rugaciune impletita cu munca si cu pastrarea si imbogatirea patrimoniului
cultural national.

[editează]

Despre Monahismul Romanesc


Monahismul isi afla inceputurile in primele secole de inchegare si de raspandire
a crestinismului. Sufletul omului credincios inseteaza necontenit dupa
depasirea de sine, dupa desavarsire, dupa chipul ingeresc. El doreste fericirea
sa si fericirea semenilor sai, prin permanenta aspiratie catre starea de
desavarsire si de apropiere de Dumnezeu. Credinciosii care au insetat dupa
dobandirea acestei stari au gasit temeiuri in urcusurile cele duhovnicesti, chiar
in viata si invatatura Mantuitorului Hristos. Ei au vazut in viata Sa smerita si
<<fara de pacat>> (II Petru 2, 22), in mila Sa plina de duiosie fata de oamenii
timpului Sau, pe care i-a slujit, mangaindu-I si ajutandu-I cu dragoste de
parinte si de frate, in <<ascultarea Sa pana la moarte>>, (Filip. 2, 8), cel mai
pretios dreptar duhovnicesc. Viata de neprihanire a celui mai iubit dintre
apostolii Domnului, Sfantul Evanghelist Ioan, asprimea vietii pustnicesti a
Sfantului Prooroc Ioan, Botezatorul Domnului, truditoarea munca manuala a
Sfantului Apostol Pavel, <<lucrator de corturi din Tarsul Ciliciei>> (Fapte, 18,
3), au fost tot atatea indemnuri vii pentru cei care doreau sa prisoseasca si sa
mearga pe calea de aur in ravna lor sfanta de a <<urma pe Domnul>> (Matei,
16, 24).

33
Din dorul acesta dumnezeiesc, foarte multi credinciosi crestini imbunatatiti se
departau de lume, retragandu-se prin locuri mai linistite, renuntau la viata de
familie si la bunurile materiale si puneau inceput <<noii vietuiri singuratice>>,
sarguindu-se in munca si rugaciune neincetata si supunandu-se carmuirii
duhovnicesti a unuia dintre ei, mai iscusit in nevointa. Leaganul din care a
odraslit acest fel de viata inalta a fost Orientul Mijlociu, unde renumitii
incepatori ai vietii monahale, cuviosi parinti, ca: Antonie cel Mare, Pahomie,
Atanasie, Macarie, Ilarion si altii, inca din secolul al III-lea, au inceput sa
inchege si sa statorniceasca reguli si forme de vietuire monahala.

Coloanele, pe care s-a sprijinit dintru inceput monahismul au fost sfaturile


evanghelice sau voturile monahale castitatea, saracia de buna voie si
ascultarea neconditionata. Fara a uri si nesocoti lumea, monahii, prin aceste
voturi monahale, lupta impotriva a trei mari pacate grele, adica <<pofta
trupului, pofta ochilor si trufia vietii>> (I Ioan 2, 16). Ei nu se margineau la
indeplinirea literei, la o viata pur formala, ci cautau neincetat practicarea
virtutilor crestine in legatura cu iubirea de aproapele, remarcandu-se prin
fapte de ajutorare, de ospitalitate si prin asistenta crestina sub toate formele.
Pentru aceasta, ei trebuiau sa munceasca, trebuiau sa agoniseasca hrana
pentru ei si pentru altii, spre a nu fi povara nimanui aratand lumii ca munca
nu-l coboara pe om, ci il inalta.

Cel care a intocmit, in toate amanuntele si temeinic, edificiul spiritual al


monahismului in doua din operele sale: Reguli Mari si Reguli Mici, a fost Sfantul
Vasile cel Mare. Acestea au constituit indreptarul organizarii institutiei
monahale atat in Rasarit, cat si in Apus si dupa acestea se conduce astazi intreg
monahismul ortodox. Cu organizarea data de Sfantul Vasile cel Mare,
monahismul s-a dezvoltat si raspandit in toata lumea crestina, capatand insa,
cu vremea, unele deosebiri de forma specifice Bisericii de Rasarit sau celei de
Apus.

In Biserica Ortodoxa, monahismul a indeplinit in decursul veacurilor un mare si


sfant rol. S-a avantat in lupta pentru pastrarea nestirbita a credintei,
combatand ereziile si schismele ce se iveau in viata Bisericii, abuzurile
imparatilor sau stapanitorilor si aparand drepturile celor fara de aparare,
uneori chiar cu sacrificiul vietii multor monahi. Cele mai alese personalitati
teologice, care au ridicat gandirea si cultura pe culmile cele mai inalte, au
crescut si s-au format in climatul de evlavie si de munca din manastirile
Rasaritului ortodox.

Una dintre mladitele monahismului rasaritean a fost altoita, a crescut, s-a


dezvoltat si a adus roade bogate pe pamantul tarii noastre. Existenta sa aici
dateaza din vremea post-apostolica, cand stramosii nostri au cunoscut si au
trait invatatura Mantuitorului Hristos, punand in practica si sfaturile
evanghelice. Manastirile noastre - adevarate vetre de evlavie strabuna - sunt
asezate in campii, in munti sau pe colinele dulci ale pamantului romanesc. Cu

34
mult inainte de secolul al XIV-lea, cand se intemeiaza Muntenia si Moldova cu
mitropoliile lor, existau in tara noastra calugari si asezari calugaresti. In timp
ce, in Apus, se organizau ordine monahale, la noi calugarii injghebau sihastrii,
erau apostoli ai culturii si se jertfeau pentru pastrarea unitatii de credinta si de
neam.

In manastirile si schiturile noastre, calugarii scriau si multiplicau carti de


ritual, tipareau carti de zidire sufleteasca si de povatuire pentru viata
duhovniceasca a credinciosilor. Aici infloreau caligrafia, miniaturistica si alte
ramuri de arta bisericeasca, menite sa vesniceasca valorile credintei noastre.
Biserica Ortodoxa Romana a avut in monahismul romanesc o puternica faclie de
luminare a credinciosilor romani, de raspandire a Evangheliei, de afirmare a
valorilor noastre nationale, de iubire si de dragoste intre oameni. Paginile
istoriei au insemnat la loc de cinste multe figuri de monahi care au promovat
cultura si de monahi care s-au dovedit a fi pilde de viata duhovniceasca, de
sfintenie si de jertfelnicie pentru Hristos.

Din secolul al XIV-lea, ne-a ramas in istorie figura cuviosului Parinte Nicodim cel
Sfintit de la Tismana, care a reorganizat monahismul romanesc dupa stilul
monahal atonit. Ucenicii sai au raspandit noul duh de viata monahala in toata
Biserica noastra romaneasca. Unii dintre ei au ajuns si prin locurile unde ne
gasim noi acum 1. In a doua jumatate a secolului al XV-lea traieste in aspra
nevointa monahala, dar cu inima arzanda de dragul tarii sale, Sihastrul Daniil
de la Manastirea Putna, sfetnic si duhovnic al voievodului Stefan cel Mare si
Sfant. Mai tarziu, in secolul al XVI-lea, rasare din obstea manastirilor noastre o
pleiada de luminati calugari cronicari: Macarie, Eftimie si Azarie.

Pilda de patriotism si jertfelnicie intalnim, in secolul al XVIII-lea, la calugarii


transilvaneni, Sfintii Marturisitori Sofronie si Visarion, care au aparat credinta
stramoseasca si unitatea neamului nostru impotriva silniciilor dezlantuite de
imparatia habsburgica. Pentru vredniciile lor acestia sunt trecuti in randul
sfintilor pe care-I cinsteste Biserica Ortodoxa. In a doua jumatate a secolului al
XVIII-lea, monahismul din Moldova este luminat de chipul imbunatatit al
vestitului staret Paisie de la Manastirea Neamt si de alti vestiti stareti ai
manastirilor moldovene: Putna, Slatina, Secu s.a. Manuscrisele de la Manastirea
Neamt, ca si cele de la Manastirea Putna, s-au raspandit nu numai in Biserica
romaneasca, ci si printre mirenii care doreau sa cunoasca operele Sfintilor
Parinti, traduse in limba romana.

Manastirea Agapia, Moldova.

N-as putea sa nu ma refer la luminoasele chipuri de ierarhi din Tara


Romaneasca si din Moldova ca: Teofil, Stefan, Antim Ivireanul, Grigore Dascalul,
Anastasie Crimca, Varlaam, Mitrofan, Dosoftei si Veniamin Costachi, care au
participat la sporirea si promovarea culturii noastre nationale, la dezvoltarea
literaturii si inchegarea limbii literare romane. Este stiut ca toti acestia au avut

35
obarsia spirituala in manastirile tarii noastre. Sirul lor e mare. Talentul, munca
si dragostea lor de tara, se regasesc in slovele manuscriselor, in icoanele
zugravite sau sculptate de ei si in diferite odoare bisericesti sfintite, ferecate
maiestrit in metale pretioase. Acestea toate le-au pecetluit cu credinta si
osardia lor. Nazuintele Bisericii pe care ei o slujeau, s-au impletit totdeauna
rodnic cu cele ale poporului roman, din care au odraslit.

Ne-am ingaduit, sa evocam pagini din viata monahismului ortodox roman,


pentru a se intelege ca ceea ce se infaptuieste astazi in sfintele noastre
manastiri se cladeste pe idealurile crestine ale Rasaritului ortodox, slujite cu
ravana de inaintasi ilustri. In Biserica Ortodoxa Romana, nu s-a practicat un
monahism deprins de realitatile inconjuratoare ori incremenit in forme rigide,
ci un monahism bazat pe rugaciune, munca, pe o viata morala pilduitoare, un
monahism in slujba lui Dumnezeu si a aproapelui.

Manastirile si schiturile din Romania functioneaza potrivit unui Regulament


aprobat de Sfantul Sinod, care oranduieste viata duhovniceasca, culturala si
administrativa a vietuirorilor din vetrele calugaresti ale Patriarhiei Romane.
Spre idealul nostru suprem - desavarsirea morala - duc si astazi aceleasi cai
evanghelice pe care le-au aratat Sfintii Parinti: lepadarea de sine, fecioria si
ascultarea deplina. Pentru ca urcusul, anevoios si, uneori, presarat cu piedici
ce pot rani sufletul monahului, sa fie cat mai ferit de primejdii, Regulamentul
a statornicit o seama de mijloace, care stau la indemana monahilor in silinta
lor de a vietui potrivit sfaturilor evanghelice.

Izvorata din vechile randuieli ale Sfantului Vasile cel Mare, viata de obste se
petrece prin savarsirea zilnica a Sfintei Liturghii, prin invatamant si munca
manuala. Maxima <<ora et labora>> caracterizeaza trairea monahala, obstile
calugaresti, unde viata de rugaciune si nevointa se impleteste cu viata de
munca. Este limpede ca cei care isi aleg, dupa vrerea lor, calea monahala, nu
pot propasi duhovniceste numai prin rugaciune si asceza sau numai prin
preocupari legate de treburile economice - gospodaresti. De aceea, s-a randuit
ca petrecerea vietii in manastire sa asigure impletirea armonioasa a rugaciunii
cu lucrul, dand acestor indatoriri valoare si trainicie in drumul spre mantuire.

Unii monahi tineri, formati in aceste laboratoare duhovnicesti, sunt trimisi la


studii teologice superioare. In manastiri, se urmareste pregatirea intelectuala
si morala a monahilor, dar se pune mare pret si pe darurile practice ale
acestora. In acest sens, se creeaza conditii de dezvoltare a unor indeletniciri
potrivite cu rosturile si menirea monahilor: sculptura, pictura, tesatorie,
broderie artistica, etc. Aceste vlastare ale monahismului, crescute, formate si
modelate prin grija Sfantului Sinod, si indeosebi a Prea Fericitului Patriarh
Justinian, se disting prin ascultare, disciplina, harnicie si ravna in indeplinirea
misiunilor ce li se incredinteaza. Astfel ii gasim invatand, slujind, predicand,
lucrand in ateliere ori pe terenul manastirii, alcatuind studii pentru revistele
bisericesti sau primind credinciosii si vizitatorii. Putem spune ca in toate

36
manastirile avem astfel de faclieri ai duhovniciei, in toate asezamintele
calugaresti se simte suflul de viata crestina imprimat de randuielile bisericesti.

In manastire, munca este in asa fel organizata incat nimeni - nici chiar batranii
- nu pot ramane fara ascultare. Ca intr-un stup, ostenitorii sunt randuiti dupa
priceperea si puterea lor, la tot felul de rosturi, indeplinite cu harnicie,
dragoste si entuziasm. De pilda, la Manastirea Agapia se executa tot felul de
covoare si cusaturi nationale, apreciate pentru frumusetea lor artistica.

Iata felul in care monahismul nostru nazuieste pe calea indeplinirilor sale


duhovnicesti, pentru a sluji pe Hristos si Biserica intemeiata de El.

In tara noastra, manastirile au fost totdeauna vetre ale credintei ortodoxe, in


care a luminat si lumineaza flacara invataturii mantuitorului si flacara iubirii de
apropapele.

Modelul vietii crestine este Mantuitorul Iisus Hristos. Desavarsirea este


asemenea inaltimii muntelui, ideal la care se poate ajunge pe diferite cai. Una
din caile ce duc la acest ideal este si cea monahala, care, fara indoiala, nu-i
fara primejdii, mai ales daca pornim pe ea fara calauza. Aceasta cale are insa
si frumusetile ei, nebanuite la inceput pentru cel ce voieste sa imbratiseze cu
toata hotararea si statornicia. Pe calea aceasta, nazuim sa ajungem, prin
rugaciune, munca si, cu ajutorul Domnului, in varful muntelui duhovnicesc, la
Stapanul si Mantuitorul nostru al tuturor, Iisus Hristos*.

[editează]

Arta si Arhitectura in Biserica Romaneasca


1. GENERALITATI

O prezentare sumara a artei bisericesti care s-a dezvoltat pe pamantul


romanesc va putea sa contureze si mai bine imaginea despre intreaga istorie a
vietii bisericesti a romanilor.

Crestinismul romanesc este de origine apostolica. De vreme ce existau preoti,


diaconi si credinciosi inca din a doua jumatate a primului veac crestin –
numarul lor sporind in cele urmatoare, - este de la sine inteles ca ei se adunau,
pentru ‘frangerea painii”, rugaciune si predica, in case particulare, asa cum se
petreceau lucrurile si in alte parti, acestea putand fi considerate primele
“lacasuri de cult” ale stramosilor nostri crestini. Inmultindu-se numarul
crestinilor, s-au ridicat lacasuri anume pentru cult, numite bazilici (din
latinescul “basilica” s-a format romanescul “biserica”, termen necunoscut in
celelalte limbi neolatine). Astfel de bazilici s-au descoperit mai cu seama in
teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra – Dobrogea de azi – care in anul 297 s-a

37
constituit intr-o unitate politico-administrativa aparte, si anume in provincia
Scythia Minor.

Cercetarile arheologice, incepute inca din ultimele decenii ale secolului trecut
si continuate pana azi, au dus la descoperirea a peste 30 bazilici in Dobrogea,
toate din secolele IV-VI. Astfel, la Tomis, metropola provinciei (azi Constanta) –
desi cercetarile arheologice sunt destul de dificile, din cauza ca orasul nou este
suprapus peste cel vechi – s-au descoperit pana acum sase bazilici. La
Tropaeum Traiani (azi Adamclisi) s-au descoperit cinci bazilici, cele mai
interesante sub raport arhitectonic fiind cea “de marmura”, de tip elenistic,
inzestrata cu un atrium si un baptisterium, si bazilica zisa “cu transept” sau in
forma de T, singura de acest gen din Dobrogea, dar si cea mai mare (33, 80 X
13,70 m), avand un nerthex, naos, baptisteriu, transept cu cripta si absida.

Sapaturile arheologice de la Histria au scos la lumana fundatiile a sapte


bazilici, toate din secolele V-VI. La Piatra Frecatei – j. Tulcea – anticul Beroe –
s-au dezgropat fundatiile unei bazilici ce pare sa dateze din timpul lui
Constantin cel Mare, fiind considerata cea mai veche din tot sud-estul Europei.
La Callatis (azi Mangalia) s-a descoperit o bazilica paleocrestina de tip sirian,
sau cu atrium lateral, ceea ce constituie o raritate nu numai pentru teritoriul
fostei provincii Scythia Minor, ci pentru intreaga Peninsula Balcanica (sec. IV-V).
la Dinogetia (azi Garvan – j. Tulcea) exista o bazilica din secolele IV-V, refacuta
la inceputul celui urmator, din care au ramas nu numai fundatiile, ci si resturi
de tencuiala cu urme de pictura. Alte trei bazilici paleocrestine s-au descoperit
la Troesmis (azi Iglita-Turcoaia), doua la Axiopolis (azi Hinog langa Cernavoda),
doua la Capul Dolojman (probabil fosta Constantiana), cate unal la Noviodunum
(azi Isaccea), Ulmetum (azi Pantelimon), Ibida sau Libida (azi Slava Rusa),
singura bazilica din Scythia Minor cu trei abside la rasarit, si Izvoarele, in sudul
provinciei. In 1971 s-a descoperit o bazilica la Niculitel (j. Tulcea), sub altarul
careia s-a aflat o cripta cu moastele martirilor Zoticos, Attalos, Kamasis si
Filippos, iar sub acestea, moastele altor doi martiri.

La toate acestea, se adauga o serie de piese apartinatoare artei paleocrestine


pe pamant romanesc: aproximativ o suta de inscriptii, mai ales pe monumente
funerare, din secolele IV-VI, descoperite tot in Dobrogea un disc de argint aurit
(diametrul 61 cem), care a apartinut episcopului Paternus al Tomisului
(inceputul sec. VI), azi in Muzeul Ermitaj din Leningrad, o serie de opaite
paleocrestine descoperite atat in Dobrogea, cat si in celelalte parti ale
Romaniei.

Retinem ca in teritoriile nord dunarene, in special in fosta provincie Dacia


traiana, s-au descoperit bazilici la Sucidava (azi Celei – Corbia) si unal la
Morisena (azi Cenad – jud. Timis), ambele datand din secolele IV-VI. Dar
populatia autohtona ramasa aici dupa retragerea autoritatilor si armatei
romane in sudul Dunarii (271-275) a amenajat lacasuri de cult rudimentare in

38
fostele cladiri publice romane. Asa s-a intamplat la Slaveni – j. Olt,
Sarmizegetusa – j. Hunedoara si Porolissum (azi Moigrad – j. Salaj).

Trecerea unor populatii migratoare pe teritoriul tarii noastre, indeosebi marea


migratie avaro-slava de la Dunare de Jos din anul 602, a dus nu numai la
destramarea organizatiei bisericesti a stamosilor nostri daco-romani, dar si la
distrugerea lacasurilor de cult mentionate aici, precum si altora, ale caror
urme nu s-au descoperit inca.

Cercetarile arheologice efectuate in ultimele patru decenii au dezgropat


fundatiile unor biserici din secolele XI-XII. Una este la Garvan – j. Tulcea (fosta
Dinogetia, in timpul romanilor), cu un plan aproape patrat (6x6m), cu o absida
la rasarit, semicirculara in interior, si cu cinci laturi in exterior, construita din
piatra locala de cariera, provenita de la fostele cladiri romano-bizantine (s-au
descoperit si bucati de tencuiala, cu resturi de pictura si fragmente de
broderie, precum si resturi dintr-un clopot de bronz, toate fiind cele mai vechi
piese de acest gen de pe teritoriul Romaniei). La Niculitel – j. Tulcea s-au
descoperit temeliile unei bisericute din aceeasi perioada (6x1,90 m), cea mai
veche cladire de plan treflat cunoscuta pana azi la noi. (O alta biserica din
Niculitel, cu hramul Sf. Atanasie, apartine secolui XIII, avand un plan in forma
de cruce inscrisa).

In Transilvania, in satul Dabica (30 km. NV de Cluj), se pare centrul formatiunii


politice a voievodului Gelu Romanul, s-au descoperit fundatiile mai multor
biserici, cea mai veche, din piatra, apartinand secolului IX. Este greu insa de
stabilit ce plan arhitectural aveau. In schimb, sub actuala catedrala catolica
din Alba Iulia, s-au descoperit fundatiile unui lacas de cult mai vechi, ortodox,
o “rotonda” cu abisda semicirculara, apartinatoare secolelor IX-X.

Nu putem sti in ce stil au fost construite bisericile manastirilor de la Morisena,


Meseseni, Hodos si altele, atestate documentar in secolele XI-XII. In comuna
Cetateni – j. Arges s-au descoperit, nu de mult, fundatiile a trei biserici, una
din secolul XV, alta din secolul XIII, iar a treia si mai veche; probabil aici era un
centru politic, militar si bisericesc. La Drobeta-Turnu Severin se vad fundatiile
a doua biserici din veacurile XII-XIII.

Avem, prin urmare, destule elemente care dovedesc existenta si continuitatea


“artei” bisericesti in tot spatiul geografic romanesc.

2. ARTA BISERICEASCA IN EVUL MEDIU (mijlocul sec. XIV – 1821)

Intemeierea statelor medievale romanesti, ca si organizarea cononica a


Bisericii Ortodoxe din fiecare provincie, a dus la dezvoltarea unei arte
romanesti, de factura bizantina, pe care s-au grefat elemente de arta populara
ori anumite elemente ale artei apusene, ajungandu-se la o creatie noua, cu
trasaturi proprii, la o arta specific romaneasca.

39
In ce priveste arhitectura, in Tara Romaneasca si Moldova s-au ridicat o serie de
biserici in asa numitul “plan treflat”, in varianta “triconcului”, de origine
bizantino-sud-dunareana. In mare, bisericile construite in acest plan urmeaza
impartirea traditionala a bisericilor de rit bizantin ortodox: pronaos – de regula
patrat, - naos, cu doua abside laterale, iar in mijloc se ridica o turla, - si absida
altarului, spre rasarit. Acestui tip ii apartin bisericile manastirilor Vodita,
Tismana si Cozia, din a doua jumatate a secolului XIV, cea din urma situandu-se
printre cele mai de seama creatii arhitectonice din intreg sud-estul european,
servind ca model pentru o buna parte din bisericile de mai tirziu.

Biserica Sf. Nicolae (domneasca) din Curtea de Arges – de la mijlocul secolului


XIV – este conceputa dupa planul “in cruce greaca inscrisa”, creatie a
arhitecturii bizantine din epoca Comneinilor, un monument exceptional sub
raport artistic.

In Moldova, biserica Sf. Nicolae din Radauti, ctitoria lui Bogdan I (c. 1359-
1365), are planul unui edificiu romanic, basilical, unic in arhitectura
moldoveneasca, fara turla. Biserica Sf. Treime din Siret, din aceeasi perioada,
introduce Moldova planul triconc, probabil prin mijlocirea Tarii Romanesti,
avand si o bogata decoratie extrerioara.

In timpul lui Stefan cel Mare (1457-1504) traditiile constructive moldovenesti,


ale caror inceputuri se intalnesc in aceste doua biserici, ca si solutiile noi
introduse sub Alexandru cel Bun (1400-1432), au fost preluate si amplificate.
Este adevarat ca unele biserici – mai ales satesti – urmeaza planul simplu al
celei din Radauti. Dar tipul predomanant este cel ticonc, inaugurat de Sf.
Treime din Siret, caruia i s-au adaugat o serie de elemente noi. De pilda, la
biserica manastirii Putna, prima ctitorie a domnitorului, s-a introdus un spatiu
funerar intre naos si pronaos, numit gropnita (necropola), element neintalnit in
lumea ortodoxa, care va fi preluat la Neamt, Dobrovat si la multe biserici din
secolul al XVI-lea. Naosul, pronaosul si gropnita, - unde exista -, sunt despartite
intre ele prin ziduri groase, strapunse de o usa. Toate bisericile au o turla
zvelta pe naos, cilindrica in interior, iar in exterior cu 8,12 sau 16 laturi,
asezate de regula, pe o baza dubla, stelata. Aproape toate bisericile lui Stefan
au o bogata decoratie exterioara (firide, arcade, ocnite, discuri smaltuite),
avand si unele elemente gotice (contraforti, ferestre in chenare gotice etc.).
rezulta ca la fondul arhitectonic bizantino-balcanic, prelucrat in spirit
autohton, s-au adaugat unele elemente din arta gotica sau din cea populara,
ajungandu-se astfel la un stil propriu, cunoscut sub numele de “stilul
moldovenesc”. Operele reprezentative ale epocii lui Stefan cel Mare au
exercatat o puternica influenta asupra arhitecturii din secolele urmatoare.

In secolul al XVI-lea, in Tara Romaneasca se mentin principalele tipuri de


biserici intalnite in perioada precedenta: cel treflat, in forma triconcului,
foarte des intalnit, cel in cruce greceasca inscrisa, folosit mai rar, de regula la
bisericile de mari proportii, si cel dreptunghiular, fara abside laterale, intalnit

40
izolat, numai la cateva monumente, azi in ruina. Dar in cadrul acestor trei
tipuri variantele sunt foarte numeroase, mai ales in ce priveste pronaosul,
precum si decoratia fatadelor. Aceste variante au fost create prin imbinarea
unor elemente din secolul al XIV-lea, fie intre ele, fie cu altele venite din
afara, ori prin introducerea de inovatii romanesti.

Intre monumentele reprezentative ale acestui secol se numara biserica


manastirii Dealu, de tip triconc, in fond o prelucrare a celei de la Cozia, cu o
turla pe naos si alte doua pe partea de rasarit a pronaosului, toate octogonale,
cu o bogata decoratie sculptata; intreaga biserica are un frumos décor exterior,
cu arcade oarbe, inguste si inalte, impartite in doua registre. Mult mai bogata
in decoratia exterioara si mai evoluata in ce priveste planul arhitectural este
biserica manastirii Arges, ctitoria lui Neagoe Basarab, construita din marmura,
piatra si mozaic. Naosul este in plan triconc, peste care se inalta o turla
octogonala, iar pronaosul este dreptunghiular, supralargit, cu 12 coloane care
sustin o turla si cu doua spatii laterale cu destinatie funerara, peste care se
ridica alte doua turle, spre vest. Intregul exterior, inclusiv turlele, au o bogata
decoratie exterioara, in piatra sculptata, cu motive geometrice si florale
stilizate, de origine armeano-georgiana, persana, araba si otomana. Biserica de
la Arges este considerata cea mai desavarsita expresie a artei medievale
romanesti si una din capodoperele artei universale.

Planul triconc a fost folosit si in constructia altor biserici manastiresti din


prima jumatate a secolului al XVI-lea: schitul Ostorv, Caluiu, Valea, Stanesti,
bolnita Coziei, Bucovat. Planul in “cruce greaca inscrisa” este intalnit la naosul
actualei biserici a manastirii Snagov, la biserica domneasca din Tirgoviste s.a.

Arhitectura bisericeasca in Moldova a cunoscut o perioada de inflorire in timpul


domniei lui Petru Rares, cand se dezvolta traditiile constructive ale epocii lui
Stefan cel Mare. Biserica manastirii Probota, de pilda, isi are prototipul in
biserica Inaltarii de la Neamt, in plan triconc, cu cinci incaperi distincte:
pridvor inchis (element nou), pronaos, gropnita, naos si altar, separate intre ele
prin ziduri groase, strabatute de usi. Actuala biserica a manastirii Bistrita,
ridicata de Alexandru Lapusneanu, se asemana mult, ca plan, cu Probota.
Humorul are un plan triconc, dar fara turle, singura de acest fel in epoca
respectiva in Moldova, dar cu aceeasi impartire exterioara ca la Probota
(pridvorul e insa deschis). Biserica manastirii Moldovita are un plan triconc,
turla pe naos si aceeasi distributie a incaperilor ca la Humor. Ultimul
monument reprezentativ al arhitecturii moldovenesti din perioada sa “clasica”
il constituie manastirea Sucevita, ctitoria Movilestilor, care reia planul bisericii
mari de la Neamt, cu toate elementele adaugate in timpul lui Petru Rares:
pridvor inchis, pronaos, gropnita, vesmantarie – tezaur, naos cu o turla zvelta,
la care se adauga doua pridvorase deschise care perced intrarile in pridvorul
propriu-zis.

41
In secolul al XVII-lea, in Tara Romaneasca s-au inregistrat realizari arhitectonice
si picturale deosebite in cursul domniei lui Matei Basarab (1632-1654), dar mai
ales in timpul lui Constantin Brincoveanu (1688-1714). In Moldova arta – cu
toate formele ei – a fost in regres, cu exceptia domniei lui Vasile Lupu (1634-
1653).

In ce priveste arhitectura, bisericile din Tara Romaneasca urmeaza, in general,


formele consacrate in secolul anterior. O prima grupa de biserici sunt cele in
plan triconc, fie cu o turla pe naos (Arnota, Plumbuita, Dintr-un lemn,
Polovragi, Crasna, Comana), fie cu doua – pe naos si pe pronaos – (Stelea din
Tirgovesti, Hurezi). Sunt insa si biserici de plan triconc cu trei turle (Gura
Motrului) si chiar cu patru (Catedrala patriarhala din Bucuresti). O serie de
biserici apartinatoare planului trilobat au pronaosul supralargit si fragmentat,
cu stalpi de sprijin pentru sustinerea boltilor (Caldarusani, Catedrala
patriarhala, Hurezi, Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti), toate urmand – mai mult
sau mai putin fidel – planul, structura si plastica monumentala si decorativa a
bisericii lui Neagoe Basarab de la Arges. Alte biserici sunt in plan
dreptunghiular alungit, avand spre rasarit absida altarului, iar deasupra
pronaosului un turn clopotnita (biserica manastirii Strehaia, bisericile din
Golesti, Sf. Imparati din Tirgoviste, Sf. Nicolae din Fagaras, Doicesti s.a.).
exista insa si cateva biserici de plan trilobat care au un turn-clopotnita pe
pronaos (schitul Cornet, biserica Coltea din Bucuresti).

In aceasta diversitate de modele arhitectonice se impun insa si unele elemente


specifice. Astfel, este caracteristic pridvorul deschis la intrare, cu stalpi sau
coloane legate prin arcade, la inceput din caramida, apoi din piatra. Pridvorul
deschis se generalizeaza catre sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul celui
urmator, fiind unul din elementele specifice “stilului brancovenesc”.

In Moldova, al arhitectura traditionala se adauga numeroase forme artistice


noi, imprumutate fie din Tara Romaneasca, fie din arta baroca, fie din Orientul
caucazian sau islamic. Toate aceste elemente au dus la diversificarea
arhitecturii moldovenesti, care n-a mai izbuitit sa formeze un stil unitar. Se
remarca apoi incercarea de fortificare a manastirilor si chiar a bisericilor de
mir. Aceasta se datora distrugerii vechilor cetati moldovenesti de alta data, din
ordinul turcilor, urmarindu-se ca lacasurile de inchiare sa contribuie, macar in
parte, la apararea tarii.

Sirul monumentelor reprezentative din Moldova incepe cu Dragomirna, ctitoria


mitropolitului Anastasie Crimca, cu o inaltime neobisnuita (32 m., fata de 9,60
m. largimea), cu un bogat décor sculptural al turlei, in piatra, cu motive de
origine orientala, cu un brau de piatra, cu aspect de funie rasucita, care
incinge fatadele exterioare. Toate denota influenta baroca ce incepe sa se faca
simtita in arhitectura moldoveneasca (mai tirziu inconjurata cu ziduri puternice
de aparare de catre domnitorul Miron Barnovschi).

42
Aceeasi nota baroca de diversitate si somptuozitate se remarca si in arhitectura
celui mai celebru monument al veacului al XVII-lea, biserica Sfantii Trei Ierarhi
din Iasi, ctitoria lui Vasile Lupu. Fatadele ei exterioare sunt acoperite in
intregime cu minutioase sculpturi in piatra, cu motive eclectice sau de
inspiratie orientala (armeano-georgiana, arabo-turca, persana), dispuse in
benzi orizontale. Mesterii decoratori au fost desigur orientali, familiarizati cu
asemenea podoabe sculpturale. Biserica este in plan trilobat – urmand planul
Galatei – cu doua turle, una pe naos, alta pe pronaos.

Un alt monument din Iasi este biserica manastirii Golia, rezidita de Vasile Lupu,
de mari proportii (39x13m., si 30 m. inaltime), cu sase turle, din care cele de
pe naos si pronaos de mari dimensiuni. Se impletesc aici trei stiluri: cel
bizantino-moldovenesc traditional (cu impartirea in cinci incaperi distincte,
obisnuite la manastirile mari: pridvor, pronaos, gropnita, naos si altar), al
Renasterii tarzii (decoratia exterioara, cu pilastri inalti, cu capiteluri corintice)
si cel rusesc (sistemul de constructie al boltilor). Aceste trei biserici au servit
ca model si pentru unele constructii ulterioare: Solca si Virnova (dupa
Dragomirna), Cetatuia (dupa Trei Ierarhi, dar fara decorul exterior) si Casin
(dupa Golia).

Un plan aparte prezinta biserica Sf. Sava din Iasi (1625), cu doua turle foarte
joase, de aspect musulman, asa cum nu se mai intalnesc in arhitectura
romaneasca, cu un turn – clopotnita cu aspect de fortareata, avand tainita si
meterez, iar deasupra camera clopotelor. Tot un plan aparte are si biserica
fortificata Precista din Galati (1645), de plan triconc, cu turla pe naos si turn-
clopotnita pe pronaos, conceput ca un turn de cetate, cu metereze si un foisor.

Pe langa acestea, o seama de alte biserici moldovene continua planul triconc


traditional (Bogdana, Agapia, Hlincea, Sf. Onufrie din Siret s.a.). Un element
nou, caracteristic bisericilor moldovenesti din acest secol, il constituie turnul-
clopotnita ridicat pe pridvor, de regula cu doua etaje: tainita si camera
clopotelor.

Epoca fanariota (1711/15-1821) reprezinta o perioada de declin si in istoria


artei romanesti. Se inregistreaza doar cateva biserici monumentale din Tara
Romaneasca, in schimb picturi mai multe, care urmeaza traditiile scolii
brancovenesti, dar putine realizari sculpturale, miniaturistice si din celelalte
ramuri ale artelor decorative. In toate ramurile artei se constata o influenta a
barocului, mult raspandit atunci in toate tarile Europei, iar catre sfarsitul
veacului XVIII si inceputul celui urmator, influente ale stilului neoclasic. In
schimb, in toate tarile romanesti s-a dezvoltat o arta “populara” autentic
romaneasca, realizata de constructori, zugravi, iconari, iesiti din mediul
taranimii si al preotimii de mir.

In ce priveste arhitectura asa cum spuneam mai sus, s-au ridicat acum putine
biserici monumentale. Biserica Stavropoleos din Bucuresti impresioneaza prin

43
exceptionala decoratie picturala si sculpturala, in interior si exterior, si prin
pridvorul cu coloane de piatra, inspirat dupa palatul brancovenesc de la
Mogosoaia. Ctitoriile preotilor, ale targovetilor si ale poporului de jos au
continuat traditiile stilului brancovenesc, pe care le-au adaptat, prelucrat si
dezvoltat, dand nastere unor noi creatii in arta medievala romaneasca, cu o
tendinta de simplificare a procedeelor, cu putina decoratie sculptata.

In Moldova, in prima jumatate a secolului XVIII nu intalnim monumente


reprezentative. Abia in ultimile patru decenii ale secolului mesterii locali au
inceput sa caute anumite formule proprii, combinand cateva elemente din
arhitectura Tarii Romanesti cu altele, de provenienta locala, si cu elemente de
décor baroc si clasic, venite prin intermediul Rusiei si al Poloniei (bisericile
Sfintii Teodori, Curelari, Talpalari, toate in Iasi s.a.).

Cele aproximativ 200 de biserici de lemn din Tara Romaneasca si peste 260 din
Moldova, marea majoritate apartinatoare acestui secol, au fie un plan
dreptunghiular, fie unul trilobat, multe cu un pridvor deschis, pe latura de sud
sau de vest.

Arhitectura bisericeasca din Transilvania medievala prezinta o nota aparte.


Bisericile romanesti din secolele XIII-XIV, care au supreavietuit pana azi –
majoritatea ctitorii ale cnejilor locali-, sunt din piatra, de dimensiuni reduse si
au un plan de “biserica-sala”, adica o nava longitudinala, in continuarea careia
se afla absida altarului, mai scunda si mai ingusta, iar in partea vestica un turn
– clopotnita, de regula cu acoperisul piramidal. Acestui stil romanic (nava),
impleteit cu goticul (turnul inalt), ii apartin bisericile din Strei, Santamaria
Orlea, Ostrov, pesteana, Criscior, Ribita – toate in jud. Hunedoara; Rimet, in
jud. Alba s.a. Un stil aparte prezinta biserica din Densusu – jud. Hunedoara
(sec. X-XIII), construita din pietre si lespezi funerare romane, al carei nucleu
principal este naosul patrat, avand in mijloc patru stalpi (din altare romane
votive) care sustin un turn masiv. Biserica din cetatea Coltului, in aceeasi zona,
avea aspect de fortareata, cu o nava ingusta si un mic altar patrat, deasupra
caruia se ridica un puternic turn fortificat, cu doua etaje, - la care se ajungea
printr-o scara mobila din exterior, - cu un acoperis de piatra, in forma
piramidala.

Presupunem ca primele biserici de lemn din Maramures vor fi avut aceeasi


forma pe care o intalnim in secolele urmatoare, adica o nava centrala, turn
inalt pe latura de vest, cu un pridvor (cerdac) la intrare. Alte biserici din lemn
vor fi avut forma caselor taranesti din zona respectiva.

In secolele XVI si XVII s-a mentinut tipul de biserica – sala, de plan


dreptunghiular, cu absida altarului la rasarit si un turn-clopotnita pe latura de
apus. In schimb, biserica manastirii Prislop, rezidita in 1564 de domnita
Zamfira, fiica lui Moise Voda a Tarii Romanesti, este in plan triconc, cu o turla
pe naos, adica in stilul bisericilor muntene, ca marturie a neintreruptelor

44
legaturi bisericesti si cultural-artistice dintre cele doua tari romanesti. Aceleasi
constatari le putem face si pentru secolul al XVII-lea. Biserica din Turnul Rosu –
Sibiu, ctitoria lui Matei Basarab, are un plan treflat, iar fatadele exterioare
sunt separate de un brau de factura munteana. Biserica Sf. Nicolae din Fagaras,
ctitoria lui Constantin Voda Brancoveanu, are un pridvor deschis la intrare si
turla pe pronaos, iar biserica manastirii Sambata de Sus, ctitoria aceluiasi
domn, este de plan treflat, cu pridvor deschis la intrare, brau si turla pe naos,
deci o serie de elemente specifice arhitecturii din Tara Romaneasca.

In secolul al XVIII-lea, dupa ce ortodocsii au fost nevoiti sa cedeze bisericile lor


unitilor, si-au ridicat biserici noi, in functie de posibilitatile lor materiale.
Numeroase biserici sunt ctitorite de negustori romani, ca o expresie a nazuintei
lor de afirmare sociala si nationala. Predomina si acum stilul arhitectonic
autohton, adica planul dreptunchiular, cu un turn-clopotnita pe fatada
apuseana (Alba Iulia-Maieri, Cuvioasa Paraschiva din Rasinari, Saliste –Grui,
Avrig, Sibiel, Topircea, toate in jurul Sibiului, Simon – Brasov etc.). Dar in a
doua jumatate a secolului, in partile Sibiului si Brasovului isi face aparitia
planul triconc de origine bizantina, venit din Tara Romaneasca.

Odata cu stapinirea Habsburgilor catolici in Transilvania si Banat, se face tot


mai simtita prezenta stilului baroc in arhitectura laica si bisericeasca romano-
catolica, influentand insa si pe cea ortodoxa. In acest stil au fost construite
catedrala din Blaj, biserica Adormirea din Lugoj si a manastirii Sf. Simion
Stalpnicul din Arad – Gai. Influente ale barocului se observa si la bisericile Sf.
Treime din Brasov, “a lui Bob” si cea “din deal” in Cluj, biserica “cu luna” si
Velenta din Oradea s.a.

Alaturi de acestea, s-au ridicat acum numeroase biserici de lemn, specific


romanesti, pe tot cuprinsul teritoriilor intracarpatice. De regula sunt construite
intr-un plan simplu, dreptunghiular, cu incaperi dispuse in lungime: pridvor,
pronaos, naos si altar. Cele din Maramures si Tara Lapusului se caracterizeaza
printr-un turn inalt deasupra pronaosului, terminat cu un coif – sageata; unele
au si patru turnulete la baza coifului. Sunt renumite bisericile din Cuhea (azi
Bogdan Voda), Dragomiresti (azi in Muzeul Satului din Bucuresti), Birsana,
Oncesti, Rozavle, Botiza, Poienile Izei, Budesti, Giulesti, Calinesti, Moisei etc.,
toate in Maramures; Surdesti, Plopis, Valeni, Razoare, Rogoz, Libotin, Lapus,
toate in Tara Lapusului; Cizer, Petrandu, Fildu de Sus, Zalnoc, Cehei, Poarta
Salajului, Sinpetru Almasului, toate in Salaj (in acest judet sunt peste 60 de
biserici din lemn); altele in partile Clujului, in judetul Hunedoara (peste 50), in
Bihor – impresionante prin arhitectura si pictura (Rieni, Bradet, Tilecus s.a.) -,
mai putine in Arad si Banat. Multe din aceste biserici din lemn sunt zugravite de
mesteri populari din partea locului.

Ca si in cazul arhitecturii, pictura bisericeasca romaneasca s-a inspirat din cea


bizantina. Cel mai amplu si mai insemnat ansamblu iconografic din epoca
timpurie a artei medievale romanesti il constituie frescele din biserica

45
domneasca din Curtea de Arges, realizate in perioada 1352-1377. Acest vast
ansamblu pictural urmeaza – in linii mari – pictura bizantina din epoca
Paleologilor, larg raspandita in Balcani (Athos, Macedonia, Serbia, Bulgaria), cu
iradieri pana in nordul Rusiei, la Novgorod, imbogatata si cu elemente specifice
fiecarei tari. Frescele de la Arges prezinta analogii cu cele ale bisericii Kahrie
Djami din Constantinopol, dar si cu elemente din pictura sarbeasca. In pronaos
a fost pictat si domnitorul Nicolae Alexandru Basarab. Spre sfarsitul secolului,
se pastreaza un alt valoros ansamblu pictural in pronaosul Bisericii manastirii
Cozia. Sunt interesante scenele din viata sfintilor (sinaxarul), precum si cele
sapte sinoade ecumenice.

In Moldova nu s-au pastrat picturi din veacul al XIV-lea, dupa cum n-au ramas
nici din timpul lui Alexandru Basarab. Presupunem ca unele din ctitoriile sale
au fost totusi pictate, caci documentele din timpul lui pomenesc nume de
zugravi (Nichita, Dobre si Stefan). In timpul lui Stefan cel Mare pictura
bisericeasca a cunoscut o dezvoltare fara precedent. Se pastreaza pana azi
frescele bisericilor din Lujeni, Voronet (altar si naos), Sf. Ilie de langa Suceava,
Sf. Nicolae din Popauti – Botosani. Biserica din Balinesti, ctitoria logofatului Ion
Tautu, a fost impodobita cu picturi de ieromonahul Gavril, primul zugrav
cunoscut cu numele in epoca lui Stefan cel Mare, autorul uneia din cele mai
remarcabile realizari artistice din tot Rasaritul ortodox. Se stie ca a fost
pictata si Putna – probabil si alte ctitorii ale domnului, - dar acelea nu s-au
pastrat.

Analiza picturilor din bisericile lui Stefan cel Mare arata ca in timpul lui a
existat o preocupare permanenta pentru impodobirea lacasurilor de inchinare.
Unitatea stilului si a planului iconografic dovedesc ca zugravii lui nu proveneau
din afara hotarelor Moldovei, veniti fiecare cu conceptii si principii proprii, ci
erau mesteri romani, formati in acelasi mediu artistic, adica in aceeasi
“scoala” moldoveneasca de pictura. Se adauga la acesti zugravi de biserici si
marii miniaturisti moldoveni din epoca lui Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare:
Gavril Uric, Teodor Marisescu si atatia altii.

In secolul al XVI-lea, pictura in freasca a cunoscut perioada ei de apogeu.


Bisericile manastirilor Dealu si Arges au fost impodobite de zugravul Dobromir,
probabil un vlah sud-dunarean, unul din marii artisti ai evului mediu romanesc.
De la Arges s-au pastrat tabloul votiv al familiei ctitorului, chipurile altor domni
munteni, sfinti militari, ingeri (azi in Muzeul de Arta al Romaniei – Bucuresti).
Ansambluri picturale deosebit de valoroase se pastreaza in bisericile
manastirilor Stanesti, bolnita Coziei (David zugravul si ucenicul sau Raduslav),
Snagov, Tismana ( un alt Dobromir, “din Tirgoviste”), Bucovat, Caluiu (grecul
Mina). Se pastreaza si o serie de icoane pictate in acest secol, aflate azi fie in
tara, fie in afara hotarelor ei.

In Moldova, pictura bisericeasca ajunge la perioada ei de maxima inflorire in


timpul lui Petru Rares, cand s-au realizat cele mai ample ansambluri picturale

46
din intreaga arta romaneasca. Acum, locul decorului de firide, arcade si ocnite,
precum si al ceramicii smaltuite, obisnuite la monumentele lui Stefan cel Mare,
a fost luat de pictura murala, ca unic mijloc de impodobire a exteriorului.
Astfel de picturi aparusera mai de mult in Transilvania (Strei, Criscior, Ostrov),
iar cercetari arheologice recente au dovedit ca vechea biserica de la Moldovita
a fost pictata si in exterior in timpul lui Stefan cel Mare.

Pe langa picturile interioare ale unor biserici (Dobrovat, Sf. Gheorghe din
Suceava, Sf. Dumitru din Suceava, Parhauti), sub Petru Rares s-au impodobit cu
picturi exterioare bisericile Sf. Gheorghe din Hirlau (1530) – care s-au distrus la
inceputul secolului nostru, - Probota (1532) si Adormirea din Baia (1532), din
care se pastreaza urme slabe. In schimb, au ramas alte patru, ale caror picturi
exterioare stirnesc admiratia tuturor vizitatorilor pana astazi: Humor, realizate
de zugravul Toma din Suceava (1535), Moldovita (1537), Arbore, ctitoria
parcalabului Luca Arbore din 1502, lucrate de “Dragos zugrav, fiul popii Coman
din Iasi”, unul dintre cei mai mari artisti romani din toate timpurile, si Voronet,
terminate in timpul pastoririi mitropolitului Grigorie Rosca (1547).

Dintre scenele cele mai reprezentative din aceste ansambluri picturale


exterioare, consemnam Imnul Acatist, cu asediul Constantinopolului de catre
persi din 626 (Humor, Moldovita, Arbore), Cinul, o impresionanta procesiune de
ingeri, prooroci, apostoli, ierarhi, mucenici si cuviosi in atitudine de rugaciune
(Humor, Moldovita, Arbore, Voronet), Arborele lui Iesei (Humor, Moldovita,
Voronet), filozofii antici (Humor, Voronet), Judecata de apoi (Moldovita, Arbore
si mai ales la Voronet). La Voronet, scena Judecatii de apoi constituie
compozitia cea mai ampla si mai dramatica, cu mult superioara scenelor
similare din alte biserici moldovene si cu nimic mai prejos decat celebra
pictura cu acelasi subiect a lui Michelangelo din Capela Sixtina de la Vatican.
Tot la Voronet, pe fatada sudica, sunt zugraviti Sf. Gheorghe, mitropolitul
Grigorie Rosca. Daniil Sihastrul, 12 scene din viata Sf. Ioan cel Nou de la
Suceava, filozofii antici. Desfasurate pe un fond albastru, viu, inspirat din
stralucirea naturii inconjuratoare, frescele de la Voronet – adevarate
capodopere ale artei universale – incanta privirile prin farmecul de nedescris al
culorilor, prin finetea desenului si prin frumusetea figurilor, redate cu talentul
unui adevarat portretist.

Dintre picturile interioare ale celorlalte biserici intereseaza tablurile votive ale
ctitorilor de la Humor, Moldovita si Arbore, sinoadele ecumenice (Humor,
Arbore) si sinaxarul, cu 365 de scene din viata sfintilor, dupa zilele anului
(Voronet). La toate se observa o serie de elemente specific moldovenesti
(peisaje, costume, arme, obiecte de uz casnic, instrumente muzicale s.a.),
inca o dovada ca mesterii zugravi erau autohtoni.

Marea epoca a picturilor moldovenesti s-a incheiat cu decoratia exterioara a


Voronetului. O reinviorare a activitatii cultural-artistice s-a produs in timpul
domniei lui Alexandru Lapusenanu, sub care s-au zugravit catedrala episcopala

47
din Roman, biserica manastirilor Risca (de un grec din insula Zante), cu picturi
de interior si exterior, biserica manastirii Slatina, probabil cele ale manastirilor
Bistrita si Pingarati.

Catre sfarsitul secolului s-a realizat ultimul ansamblu de pictura exterioara din
Moldova, la biserica manastirii Sucevita, ctitoria Movilestilor “testamentul artei
clasice modovenesti”, dupa cuvantul francezului Paul Henry. A fost lucrata de
doi romani, fratii Ioan si Sofronie (tot ei zugravind si interiorul). Picturile lor se
remarca prin stralucirea coloritului, in care predomina verdele inchis, prin
introducerea de elemente din natrua si mediul inconjurator. Intre scenele
reprezentative exterioare se numara Arborele lui Iesei, cu filozofii “elini”,
Imnul Acatist, Cinul, Scara Sf. Ioan Scararul, tema cea mai interesanta de la
Sucevita (care va aparea si la Risca), iar intre cele interioare: scene din viata
Mantuitorului si tabloul votiv (naos), viata lui Moise, in zeci de scene
(gropnita), sinaxarul, vietile Sfintilor Gheorghe si Nicolae (pronaos), Judecata
de apoi si viata Sf. Ioan cel Nou (pridvorul inchis).

Picturile exterioare ale acestor biserici, adevarate muzee in aer liber, sau
“carti ilustrate deschise la toate paginile”, cum le considera francezul Andre
Grabar, au intrat de mult in circuitul valorilor universale, fiind cele mai
reprezentative opere de arta medievala romaneasca.

Din acelasi secol dateaza si numeroase icoane (de pilda, cele 139 de la schitul
Valeni, de langa Piatra Neamt, dispuse dupa schema iconografica traditionala si
in alte biserici si manastiri).

Pictura din Tara Romaneasca a cunoscut un progres remarcabil in secolul al


XVII-lea si inceputul celui urmator. Din imbinarea iconografiei traditionale, din
secolele anterioare, cu unele influente venite din afara, mai ales din arta
postbizantina athonita, zugravii romani au reusit sa realizeze, spre sfarsitul
secolului, o arta cu trasaturi proprii, specific romaneasca, ce s-a mentinut si in
secolul urmator. In timpul lui Matei Basarab se remarca frescele de al Arnota
(zugravul Stroe) si Plataresti, icoanele de lemn de la Schitul Crasna – Gorj; in a
doua jumatate a secolului, cele de la schitul Topolita – Mehedinti (Gheorghe
“grecul” si Dima “romanul”), din biserica din Bajesti – Arges (cu remarcabile
portrete datorate lui Tudoran zugravul) si din biserica satului Popesti – Vilcea.

O noua faza in istoria picturii din Tara Romaneasca s-a manifestat in cursul
domniilor lui Serban Cantacuzino (1678-1688) si Constantin Brincoveanu (1688-
1714). Se remarca acum o amplificare a scenelor cu vieti de sfinti, se
generalizeaza tema Judectii de apoi pe peretele de rasarit al pridvorului,
tablourile votive se transforma in ample portrete de familie, in grup numeros;
apar portretele mesterilor constructori. Se pot urmari acum doua directii
distincte in pictura munteana: cea autohtona, reprezntata de zugravul Pirvu
Mutu, si cea balcanica – athonita, reprezentata de grecul Constantinos. Pirvu
Mutu (1657-1735), - care invatase mestesugul zugravitului la Cimpulung, apoi in

48
Moldova-, a fost pictorul favorit al familiei Cantacuzinilor, impodobind
bisericile manastirilor: Margineni, Sinaia, Poiana, bisericile din Filipesti Tirg,
Filipestii de Padure, Magureni, schitul Lespezi (toate in judetul Prahova),
Mamul – Vilcea, Adormirea din Ramnicul Sarat, Bordesti – Buzau, Fundenii
Doamnei si Coltea din Bucuresti, apoi Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti, ctitoria
lui Brincoveanu. Cunoscator al principalelor monumente pictate din Tara
Romaneasca si Moldova, la curent cu noile creatii picturale athonite, cu ale
Renasterii italiene tirzii si cu ale barocului, Pirvu Mutu a realizat un stil propriu
in pictura bisericeasca. El n-a excelat in temele bisericesti traditionale, ci mai
ales in portrete, in galeriile sale de ctitori. Capodopera sa o constituie tabloul
votiv de la Filipestii de Padure, care grupeaza – 55 de personaje – intreaga
familie a Cantacuzinilor, barbati, femei, copii, cu fizionomii diferite, izbutind
totusi sa dea un ansamblu omogen, o compozitie unitara. La Magureni sunt 60
de portrete. Tot asa de interesante sunt si autoportretele artistului (Filipestii
de Padure, Rm. Sarat), ale unor clerici sau mesteri.

Zugravul grec Constantinos – integrat insa cu totul in mediul de viata


romanesca-, a impodobit cu fresce biserica Doamnei din Bucuresti, biserica
mare de la Hurezi (1693-1694), domneasca din Tirgoviste, de la Mogosoaia si
cea a manastirii Cozia (cu exceptia ultimei, la toate celelalte are ca ajutor pe
zugravul grec Ioan). A fost un bun cunoscator al artei postbizantine tarzii si al
cele romanesti, al inovatiilor din pictura baroca, bun desenator, colorist si
portretist, redand realist chipul omenesc, aducand innoiri in distribuirea
scenelor si in tratarea traditionala. La Hurezi sunt doua teme majore, ambele
in pronaos. Prima este iconografia imparatului Constantin cel Mare, patronul
ctitorului, scena centrala fiind lupta acestuia cu Maxentiu la portile Romei, prin
care voia sa reaminteasca puterea biruitoare a crucii. A doua este tabloul votiv,
de fapt un impresionant cortegiu de personaje: neamul Basarabilor, al
Cantacuzionilor, apoi membrii familiei lui Brincoveanu, cu domna Maria, cei
patru fii si cele sapte fete. In pridvorul deschis, unde s-a zugravit scena
Judecatii de apoi, exista o alta galerie de portrete, aceea a mesterilor care au
lucrat la Hurezi. Zugravul Constantinos si ucenicii lui au lasat la Hurezi unul din
ele mai izbutite ansambluri picturale romanesti, in care impresioneaza
multimea si varietatea temelor, numarul mare de personaje in miscare, cu
scene din viata, costume de epoca s.a. De aceea, pe buna dreptate scria
bizantinologul francez Charles Diehl: “… aceste fresce sunt printre cele mai
remarcabile pe care le-a produs arata romaneasca si, in acelasi timp, ele
dovedesc continuitatea artei romanesti si a artei bizantine; ele arata
stralucirea exterioara ce o da artelor domnia lui Constantin Brincoveanu”.
Numerosi ucenici romani formati de Constantinos au zugravit celelalte lacasuri
de la Hruezi: paraclisul, bolnita, schitul Sf. Apostoli si schitul Sf. Stefan. In
felul acesta, s-a creat la Hurezi o “scoala” de zugravi, care a polarizat toate
fortele creatoare locale si care a raspandit noul stil brancovenesc nu numai in
Tara Romaneasca, ci si in Transilvania. Aproape toti zugravii de la Hurezi au
lucrat si la alte lacasuri refacute sau zidite in timpul lui Brancoveanu si sub
urmasii sai imediati: biserica Sf. Nicolae din Fagaras, Surpatele, Govora,

49
Polovragi, Cozia, Saracinesti, schitul Papusa, biserica Sf. Dumitru din Craiova
s.a.

In Moldova in schimb in aceasta perioada nu avem lucrari reprezentative. La


inceputul secolului s-a zugravit altarul si naosul bisericii mari de la Dragomirna,
dupa care a urmat o perioada de criza. Domnitorii Miron Barnovschi (1626-
1629) si Vasile Lupu (1634-1653) au cautat icoane si mesteri zugravi pentru
bisericile lor, in Rusia. Nepretuita biserica Sf. Trei Ierarhi din Iasi a fost
infrumusetata de trei zugravi din Moscova, trimisi de tarul Mihail Feodorovici,
la cererea lui Vasile Lupu, ajutati si de catva romani (din picturile lor se mai
pastreaza doar cateva fragmente). In a doua jumatate a secolului, biserica
manastirii Cetatuia – ctitoria lui Gheorghe Duca – a fost impodobita de zugravul
Gheorghe din Ianina, probabil un macedo-roman.

Secolul al XVIII-lea si inceputul celui urmator reprezinta ultima faza a picturii


medievale romanesti. In Tara Romaneasca s-au continuat mult timp traditiile
scolii brancovenesti de pictura. Numerosi mesteri zugravi din Tara Romaneasca
au lucrat si in partile de sud ale Transilvaniei, in Banat si in Bihor, facand
cunoscuta si aici pictura psot-brancoveneasca.

Dar in acest secol, in toate cele trei tari romanesti, s-a dezvoltat o arta cu
caractere populare, care constituie unul din fenomenele cele mai originale ale
creatiei picturale romanesti de la sfarsitul evului mediu. Mesteri zugravi
ridicati din randul calugarilor si preotilor de mir, in care apar o serie de
elemente din viata contemporana: portrete de ctitori – tarani, tirgoveti,
preoti-, unelte de munca, iar pe fatadele unor pridvoare sunt redati tigani
ursari, scene de vinatoare, teme din fabulele lui Esop sau din legende; in scena
Judecata de apoi asupritorii taranimii apar in ceata celor pacatosi: turci,
boieri, stringatori de biruri, circiumari; unele persoane biblice apar in portul
romanesc specific zonei respective.

Zugravii lucrau singuri sau in grupuri, avand mai multi “ucenici”, care
desprandeau mestesugul timp de mai multi ani. De multe ori mestesugul
zugravitului se mostenea din tata in fiu, incat de multe ori se intalnesc cateva
generatii de zugravi din aceeasi familie. In mai multe parti existau “scoli” sau
centre de zugravi, in care se formau numerosi ucenici. Se pare ca una era la
schitul Bunea – jud. Dimbovita. In 1778 s-a deschis o scoala de zugravi la
Caldarusani, sub egida Mitropoliei, condusa de Ivan Rusul; in 1785 a luat fiinta
o scoala de acelasi gen la Episcopia Rimnicului, condusa de Ioan “dascal de
zugravi”. Elevul sau Mincu zugravul a deschis o scoala de zubravi, sub
patronajul Mitropoliei, in jurul anului 1800.

In Transilvania ne retin atentia mai multe ansambluri picturale, dar si numele


unor zugravi, inca din secolele XIV-XV. De pilda, in biserica din Treisingeorgiu s-
au descoperit fragmente din pictura murala executata in anii 1313-1314,
probabil de zugravul Teofil, pomenit intr-o inscriptie, dar peste un strat si mai

50
vechi de zugraveala. Acesta din urma este considerat cel mai vechi ansamblu
pictural cunoscut in Romania. In 1408-1409, cu prilejul refacerii, biserica a fost
rezugravita. La Rimet, tot pe un al doilea strat de pictura, s-a descoperit
inscriptia care pomeneste numele arhiepiscopului Ghelasie si al zugravului
Mihul de la Crisul Alb. Tot din secolul al XIV-lea sunt si frescele bisericii din
Strei, unde intalnim si primul autoportret al zugravului bisericii, din toata arta
romaneasca (numele nu i-a putut fi catat exact pana acum). De asemenea,
trebuie retinut faptul ca biserica din Strei a avut si picturi exterioare, din care
se pastreaza azi doar fragmente (altele de la Criscior si Ostrov).

Pictura exterioara a bisericilor romanesti a aparut inaintea celor din Moldova,


in a doua jumatate a secolului XIV, in Transilvania. Biserica din Suntamaria
Orlea are picturi specifice artei bizantine din epoca Paleologilor, probabil
executate in anul 1311. Alte ansambluri picturale dateaza din jurul anului 1400
in bisericile din Lesnic (cu o impresionanta scena a Judecatii de apoi), Criscior
si Ribita (in amindoua, tablourile votive ale ctitorilor), iar cea de la Densus a
fost impodobita cu fresce in anul 1443 de zugravul Stefan, se apre originar din
Tara Romaneasca. Tot in secolul al XV-lea au fost zugravite bisericile din
Cetatea Coltului, Ostrov, Zlatna, iar in Bihor, cele de la Seghiste, Tarcaita,
Remetea, Tileagd s.a.

Potrivit aprecierii specialistilor, numai picturile bisericii din Suntamaria Orlea


sunt influentate de arta bizantina din epoca Paleologilor, executate de un
mester din sudul Dunarii, pe cand celelalte sunt realizate de mesteri romani,
fie din partea locului, fie din alte tinuturi locuite de romani. Deci s-a ajuns la o
creatie noua, cu trasaturi proprii, la o arta autentic romaneasca. Se poate
vorbi – mai ales in primele decenii ale secolului al XV-lea – de o adevarata
“scoala” de pictura locala in Transilvania, a carei dezvoltare sta in strinsa
legatura cu afirmarea politica si militara a cnezatelor si voievodatelor
romanesti din aceste parti.

Din secolul al XVI-lea se pastreaza putine picturi murale (de pilda, la Cetatea
de Balta). Probabil a fost zugravita si biserica manastirii Prislop, ctitoria
domnitei Zamfira. Se pastreaza, de asemenea, cateva icoane in diferite
biserici.

In secolul al XVII-lea se cunosc putine lucrari de pictura bisericeasca, lucru


explicabil daca ne gandim la conditiile politice, social-economice si religioase
in care traia poporul roman (se adauga si faptul ca noua doctrina calvina nu
recunostea cultul icoanelor). Se pastreaza ansamblul pictural de la biserica Sf.
Nicolae din Hunedoara, executat de zugravii Constantin si Stan. Probabil
biserica din Turnu Rosu a fost zugravita de mesteri trimisi de Matei Basarab, iar
la biserica Sf. Nicolae a lucrat zugravul Preda cu fiii sai, trimisi de Constantin
Brincoveanu; probabil tot atunci se vor fi zugravit si biserica manastirii Simbata
de Sus si biserica din Ocna Sibiului, ctitoriile aceluiasi domn.

51
In secolul al XVIII-lea se intalnesc numerosi mesteri populari care au lucrat mai
ales la bisericile din partiel Brasovului, Sibiului si Fagarasului. In Rasinari, de
pilda, intalnim o serie de zugravi in tot cursul secolului al XVIII-lea, unii din ei
activind si in Tara Romaneasca (preotul Ivan, fratii Iacob si Stan s.a.). alti
zugravi lucrau in Muntii Apuseni, in partile Clujului si Salajului.

In Maramures, multe din bisericile de lemn au fost infrumusetate de mesteri


zugravi ridicati din mijlocul taranimii (zugravelile erau facute pe panza
aplicata apoi pe grinzile bisericii). Scena cea mai interesanta era a Judecatii de
apoi, in care intre cei osinditi la chinurile iadului apar si localnici, indepartati
de preceptele moralei crestine (desfrinati, betivi, fumatori, carciumari) sau
exploatatori ai poporului roman (nobili, turci, tatari).

In Banat, pictura bisericeasca a fost dominata, aproape o jumatate de veac, de


personalitatea lui Nedelcu Popovici Zugravul, care a pictat numeroase biserici
si icoane. Diaconul oltean Vasile Alexievici, stabilit in Sredistea Mica, a zugravit
numeroase biserici din Banat, dar a pregatit si numerosi tineri in mestesugul
zugravelii.

Consemnam aci si aparitia icoanelor pe sticla in Transilvania (desi s-ar parea ca


este o indeletnicire mai veche). Cel mai vechi si cel mai important centru a
fost satul Nicula, in apropiere de Gherla. In a doua jumatate a secolului se
intalnesc si alte centre: Alba Iulia – Maieri, Laz, Rahau, toate in jud. Alba;
Poiana Sibiu; in Scheii Brasovului etc. Arta zugravirii de icoane pe sticla se
invata pe langa un mester mai priceput sau in familie. Se dezvolta acum si
xilogravura populara (icoane pe hartie) in satul Hasdate, langa Gherla.

Paralel cu arhitectura si pictura, in tarile romane s-au dezvoltat si artele


decorative: sculptura, broderia, argintaria, ceramica. Sculptura in piatra a avut
doua izvoare de inspiratie: bizantino-oriental si apusean. Sunt semnificative
decorul sculptat de pe fatada bisericii manastirii Cozia, diferite lespezi
funerare (Curtea de Arges, Cozia s.a.). in Moldova intalnim o sculptura in sil
gotic care decoreaza portalurile si ferestrele unor biserici, precum si lespezi
funerare sculptate (in biserica Sf. Nicolae din Radauti, unde au fost puse
lespezi pe mormantele inaintasilor lui Stefan cel Mare, la Putna, pe
mormantele lui Stefan cel Mare si ale familiei lui etc.).

Cunoscuta fiind inclinarea taranului roman pentru inflorituri sau crestaturi in


lemn, presupunem ca vechile biserici si manastiri vor fi avut numeroase piese
sculptate in lemn: timple, scaune arhieresti sau domnesti, strani, usi de
intrare, cruci etc. de multe ori pe timple sau pe scaunele domnesti si arhieresti
se punea o poleiala de aur. Din nefericire, din aceasta perioada se pastreaza o
singura piesa sculptata in lemn: usile paraclisului de la biserica manastirii
Snagov (1453). Presupunem ca au luat nastere mici ateliere de sculptura in
lemn in multe manastiri.

52
Sculptura in piatra a cunoscut o inflorire maxima la inceputul secolului al XVI-
lea in Tara Romaneasca. Decoratiile fatadelor de la Dealu si Arges au constituit,
pentru mai bine de un secol, un permanent izvor de inspiratie pentru artistii
din Tara Romaneasca. Piatra de mormant a lui Neagoe Basarab de la Arges va
constitui prototipul lespezilor funerare din Muntenia pentru tot secolul al XVI-
lea si o parte din cel urmator. Dar cea mai izbutita lespede funerara din toata
arta romaneasca veche este cea a domnitorului Radu de la Afumati, in aceeasi
biserica; pe cimpul central este redat voievodul calare, iar sub el se afla o
inscriptie in care-i sunt consemnata faptele si luptele, o adevarata pagina de
cronica.

In Moldova se gasesc numeroase pietre funerare si steme sculptate in piatra,


mai ales in ctitoriile lui Petru Rares. Tot in Moldova se pastreaza din acest secol
un mare numar de piese sculptate in lemn (iconostase, scaune domnesti si
arhieresti, strani, tetrapoade, cruci etc.), cu o ornamentatie bogata cu motive
variate, unele de factura populara. Se cunosc si cateva nume de “mesteri”;
“Cozma maistru”, “popa Nichifor” de la Neamt, “maistrul” Dosoftei, “popa
Gavril” din Suceava.

Sculptura in piatra in Tara Romaneasca cunoaste o noua faza a evolutiei sale in


secolul al XVII-lea. Acum, repertoriul ornamental, din secolul anterior – de
regula geometric – a fost inlocuit treptat cu o luxurianta ornamentatie florala
de tip occidental. Sunt reprezentative pentru noul stil mai ales portalurile,
lespezile de mormante si stalpii pridvoarelor de la ctitoriile brancovenesti. Se
cunosc si cateva nume de sculptori: Grigorie Cornescu (Arges), Vucasin Caragea
(Hurezi), Lupu Saratan (ctitoriile lui Mihai Cantacuzino) s.a.

Daca in domeniul picturii nu avem opere reprezentative in Moldova, in schimb,


sculptura in piatra a cunoscut o inflorire neobisnuita: decoratia sculptata a
intregului exterior al bisericii Sf. Trei Ierarhi, Dragomirna, Golia, pietre de
mormant, pisanii in care apare si stema tarii etc.

Sculptura in lemn cunoaste, acum, o perioada de afirmare tot in Tara


Romaneasca. Printre exemplarele remarcabile se numara timplele unor biserici
(la schitul Crasna-Gorj, la Bolnita Bistritei, in timpul lui Matei Basarab,
Filipestii de Padure, Arnota, Hurezi, Coltea, Fedelesoiu), iar in Transilvania,
timplele bisericilor Sf. Nicolae din Fagaras si a bisericii din Bungrad, langa
Sibiu, ridicata de negustori macedo-romani (azi in apela Institutului teogolgic
din Sibiu).

In secolul al XVIII-lea, putem mentiona doar sculpturile in piatra de la biserica


Stavropoleos din Bucuresti. In Transilvania se pastreaza numeorase piese
sculptate in lemn in diferite biserici parohiale.

Broderia medievala romaneasca si-a luat modelul principal de inspiratie tot din
arta bizantina. Un fragment de broderie s-a descoperit la Dinogetia-Garvan

53
(secolele XI-XII). Fara indoiala ca lacasurile de inchinare din secolele XIV-XV au
fost inzestrate si cu odoarele necesare: odajdii diaconesti, preotesti si
arhieresti; procovete, epitafuri, dvere, prapuri, acoperaminte de mormant
etc., dar au ajuns prea putine la noi. Dintre piesele reprezentative mentionam:
un epitrahil (cu 10 medalioane cu chipuri de sfinti) si o bedernita, ambele de la
Tismana (c. 1380-1389), un epitaf din 1428 si un epitrahil de la Alexandru cel
Bun, cu 16 medalioane cu scene din viata Mantuitorului, inclusiv portretele lui
Alexandru cel Bun si al sotiei sale Marina, cele mai vechi portrete voievodale
cunoscute in broderia romaneasca.

Din timpul lui Stefan cel Mare dateaza mai multe epitrahile lucrate pentru
manastirea Putna (unul avea 16 medalioane cu scene din viata Mantuitorului,
plus portretele domnitorului si al fiului sau Alexandru), o serie de dvere pentru
Putna (una avand brodate chipurile lui Stefan cel Mare si al doamnei Maria
Voichita), acoperamantul de mormant al Mariei de Mangop, a doua sotie a lui
Stefan, pe care este brodata ea insasi, cu ochii inchisi si mainile incrucisate pe
piept. Toate aceste piese erau brodate fie in manastirile de calugarite, fie in
familiile domnesti sau ale marilor dregatori.

Secolul al XVI-lea reprezinta si o perioada de inflorire a broderiei in ambele tari


extracarpatice. Multimea si varietatea pieselor de broderie – ca si elementele
specific romanesti, diferite de broderia bizantino-balcanica- duc la
presupunerea ca existau ateliere organizate, desigur pe langa manastirile de
calugarite. Se pastreaza un mare numar de epitrahile si dvere de la ctitoriile
lui Neagoe Basarab, iar la sfarsitul secolului, de la boierii Buzesti (unele piese
au ajuns in Moscova, Athos, Meteora etc.). alte dvere si epitafe au fost lucrate
pentru ctitoriile domnilor moldoveni din acest secol. De o mare valoare
istorico-artistica sunt cele doua acoperaminte de mormant de la Sucevita, pe
care sunt infatisati Ieremia si Simion Movila († 1606 si 1609), cel dintai ca om
viu, imbracat intr-o frumoasa mantie de brocart, iar al doilea cu ochii inchisi,
cu mainile incrucisate pe piept, intr-o haina de brocart si cu coroana
voievodala pe cap. De notat ca pe multe din epitrahilele si dverele din acest
secol sunt redate protretele donatorilor.

Din secolul al XVII-lea se pastreaza alte piese deosebite de broderie: epitrahile,


epitafe, mai ales la ctitoriile brancovenesti, iar in Moldova, cateva vesminte
litrugice (de pilda, epitrahilul si sacosul marelui mitropolit Varlaam,
acoperamintele de mormant din biserica Sf. Trei Ierarhi din Iasi s.a.).

In secolul al XVIII-lea – ca si in cazul altor ramuri ale artei – broderia a fost in


vadit declin.

Presupunem ca unele din manastirile voievodale din Tara Romaneasca si


Moldova vor fi avut si mici ateliere de argintarie, in care se lucrau obiecte de
cult: cadelnite, discuri, potire, chivoturi, sfesnice, dichere, trichere etc., la
care se adauga clopotele din bronz. Dar cele mai multe erau comandate de

54
mesterii din Sibiu, Brasov si Bistrita, sau la mesterii din Banat. Avem date
sigure ca o serie de obiecte liturgice din argint – mai ales pentru ctitoriile
Cantacuzinilor si ale lui Constantin Brancoveanu – erau lucrate la Brasov, Sibiu,
sau de mesteri din Chiprovat, in Bulgaria. Multe din obiectele de acest gen au
ajuns in posesia unor asezaminte bisericesti din Rasarit, ca urmare a daniilor
facute acestora de catre domnii romani.

3. ARTA BISERICEASCA IN SECOLUL AL XIX-lea (epoca moderna)

Perioada de declin a artei romanesti, inceputa din secolul al XVIII-lea, a


continuat si in prima parte a perioadei de care ne ocupam. S-au construit
putine biserici monumentale, majoritatea fiind de proportii reduse, ridicate din
jertfele materiale ale preotimii de mir, ale negustorilor, meseriasilor si
credinciosilor tarani. Datorita contactului cu cultura occidentala au fost adusi
in tara numerosi mesteri si arhitecti straini, cei mai multi de origine germana,
care introduc un stil cu totul strain de arhitectura de pana atunci. Astfel, ia
nastere un stil hibrid neo-gotic (de pilda, la biserica Sf. Spiridon Nou din
Bucuresti). Se face simtita si influenta stilului neoclasic, adus din Rusia, mai
intai in Moldova, apoi in Tara Romaneasca. Abia catre sfarsitul secolului si
inceputul celui urmator, are loc reintoarcerea la arta romaneasca traditionala
si restaurarea ctitoriilor voievodale de altadata, desi uneori
necorespunzatoare. In schimb, in toate tinuturile romanesti s-a dezvoltat o
arta bisericeasca de factura populara, cu mesteri constructori si zugravi din
popor – preoti, calugari, dar mai ales tarani.

In arhitectura, spre sfarsitul secolului al XVIII-lea si prima jumatate a celui de


al XIX-lea s-a dezvoltat neoclasicismul. Acestui stil ii apartin bisericile din
Letcani – Iasi (1795), cu o forma complet circulara, unica in tara in acest gen,
Sf. Haralambie, Sf. Spiridon si Banu, toate in Iasi, in primii ani ai secolului XIX.
Noul stil a fost continuat cu biserica manastirii Frumoasa din Iasi (1836-1839),
cu fatade clasice, frontoane si patru coloane la intrare, pilastri etc. catedrala
mitropolitana din Iasi, - inceputa in 1833, terminata abia in 1880-1887, sub
conducerea arhitectului Alexandru Orascu, ultimul reprezentant al clasicismului
in Romania -, are un plan inspirat de constructiile tarzii ale Renasterii italiene,
in forma unei mari bazilici, cu patru turle, inconjurate la bazele lor de
ansambluri de coloane inalte, cu capiteluri sustinand frontoane, in stilul
“Empire” rusesc, iar pe latura de rasarit sunt sase coloane cu capiteluri,
sustinand un fronton.

In Tara Romaneasca apartine stilul neoclasic biserica “Tei” din Bucuresti, zidita
in 1833 de Grigorie IV Ghica. In forme clasice au fost refacute bisericile Sf.
Dumitru si Sf. Gheorghe Nou, ctitoria lui Brancoveanu, ambele in Bucuresti.

Catre sfarsitul secolului se observa o revenire la stilul romanesc traditional,


bizantino-muntean: bisericile Sf. Apostoli Petru si Pavel din Constanta, Domnita
Balasa si Sf. Voievozi din Bucuresti, catedrala episcopala din Galati, biserica

55
manastirii Sinaia, bisericile din Hirsova, Turnu Magurele s.a. De altfel, cele mai
multe biserici din mediul rural erau construite in stilul traditional romanesc, cu
reminiscente ale stilului lui Stefan cel Mare in Moldova (turle, contraforti) sau
ale stilului brancovenesc in Tara Romaneasca (pridvorul deschis pe latura de
apus).

Pe la mijlocul secolului trecut a inceput si o actiune de restaurare a unor vechi


manastiri din Tara Romaneasca (Tismana, Bistrita, Dealu). Din nefericire,
lucrarile au fost incredintate unor arhitecti straini, necunoscatori ai artei
romanesti traditionale, care au denaturat – total sau partial – aspectul initial al
acestor monumente.

Acelasi lucru s-a petrecut spre sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui
de-al XX-lea, cand s-a incredintat arhitectului francez Andre Lecomte du Nouy,
restaurarea bisericii manastirii Arges, a bisercii Sf. Trei Ierarhi si Sf. Nicolae
domnesc din Iasi, Sf. Dumitru din Craiova si a fostei catedrale mitropolitane din
Tirgoviste. Trei dintre acestea (“Mitropolita” din Tirgoviste, Sf. Nicolae din Iasi
si Sf. Dumitru din Craiova) au fost daramate in intregime, construind
monumente noi, dar inspirandu-se din formele vechi arhitectonice si din
motivele lor decorative. Celelalte doua monumente au suferit putine modificari
de ordin arhitectural. Au fost inlaturate zidurile inconjuratoare si clopotnitele,
acolo unde existau. Impodobirea tuturor celor cinci biserici a fost incredintata
unor straini, necunoscatori ai artei bizantine traditionale, care au facut o
pictura noua.

Tot asa au fost restaurate cateva vechi monumente din Bucovina (Putna,
Mirauti, Sf. Ioan din Suceava), de catre arhitectul vienez Karl Romstorfer,
modificand mult forma lor initiala.

In a doua jumatate a secolului trecut, marile valori artistice au inceput sa


preocupe tot mai mult pe carturarii de atunci. In 1880 a luat fiinta Comisia
arheologica, sub conducerea lui Alexandru Odobescu, iar in anii urmatori s-au
intocmit cateva legi privind conservarea monumentelor istorice (s-au facut si
cateva restaurari corespunzatoare: Stavropoleos, Cetatuia, Sinaia, Sf.
Gheorghe din Botosani). In 1913 s-a creat Comisiunea Monumentelor Istorice,
care s-a ocupat cu conservarea si punerea in valoare a patrimoniului artistic,
precum si publicarea de studii de specialitate in Buletinul Comisiunii
Monumentelor Istorice (din 1908).

In Transilvania, s-a urmat planul obisnuit de biserica-sala, cu un turn-


clopotnita, deasupra pridvorului, pe latrua apuseana. Bisericile de lemn aveau,
de regula, acelasi plan. La bisericile din Banat, Arad si Bihor se observa
influenta barocului, mai ales in forma turlelor si in ornamentatia exterioara
(catedralele episcopale din Oradea si Arad, biserica Pogorirea Duhului Sfant din
Lugoj s.a.).

56
Stilul bizantin, necunoscut in Transilvania pana in primii ani ai secolului nostru,
incepe cu catedrala mitropolitana din Sibiu (1902-1906), care urmeaza, la scara
redusa, fireste, planul bisericii Sf. Sofia din Constantinopol, dar cu doua turnuri
masive, de factura gotica, la intrare.

In pictura bisericeasca au existat, paralel, doua curente: cel bizantino-roman


traditional, in fresca, gen cultivat de zugravii si iconarii din mediul rural si din
orasele de provincie, si cel apusean, inspirat de arta Renasterii italiene,
practicat de pictorii cu studii facute in Apusul Europei, predominant in a doua
jumatate a secolului.

Primul gen a fost reprezentat de Nicolae Pocovnicu († 1842), zugrav al biserici


si de icoane, cu o bogata activitate in Bucuresti si imprejurimi (catedrala
mitropolitana, Domnita Balasa s.a.). Nicolae Teodorescu († 1880), cu o
activitate de peste 50 de ani, a zugravit numeroase biserici in eparhia Buzaului
(catedrala episcopala , Ciolanu, Ratesti, Berca). A deschis si o scoala de zugravi
in incinta Episcopiei, in care a format numerosi “ucenici”: Dimitrie Teodorescu
(a zugravit peste 40 de biserici), Costache Dumitrescu, Belizrie Paraschivescu,
nepotul sau de sora Gheorghe Tattarescu s.a. Numerosi alti zugravi – fie
calugari sau preoti de mir, fie mireni – au activat in alte parti ale Romaniei de
atunci.

Pictura in ulei, influentata de Renasterea italiana, a patruns in Moldova prin


Eustatie Altini († 1815), se pare un macedo-roman, cu studii la Viena, care a
pictat mai multe biserici din Moldova (Banu si Sf. Spiridon din Iasi, catedrala
din Roman), iar dupa 1812 a condus o “scoala de arte frumoase” in cadrul
Academiei domnesti din Iasi.

Pictura noua, inspirata din Renasterea italiana, predomina in a doua jumatate a


secolului, datorita “pictorilor academici”, cu studii in Apusul Europei, care iau
treptat locul vechilor zugravi proveniti din randul clerului si al credinciosilor.
Intre reprezentantii ei se numara brasovenii Constantin Lecca (biserici in
Craiova si Bucuresti) si Misu Popp (biserica schitului Frasinei, cateva in
Bucuresti si mai multe in jurul Brasovului). Nicolae Grigorescu (838-1907), unul
dintre “clasicii” picturii romanesti, a impodobit in tinerete bisericile din
Puchenii Mari – Prahova si ale manastirilor Zamfira si Agapia. La Agapia (1858-
1861), locul sutelor de scene si personaje obisnuite in iconografia
moldoveneasca traditionala a fost luat de compozitii mari, cu un numar redus
de personaje. Unele scene si personaje i-au fost inspirate de diferite opere ale
Renasterii italiene, dar pentru cele mai multe Grigorescu s-a folosit de modele
vii (calugari, calugarite, taranci, copii), pe care le-a redat in marime naturla,
cu miscari pline de gratie. Prin executia tehnica, armonizarea cromatica,
expresivitatea personajelor, Grigorescu a lasat la Agapia cea mai izbutita
realizare picturala in stil neoclasic din toata arta bisericeasca romaneasca.

57
Gheorghe Tattarescu (1820-1894) considerat cel mai mare pictor bisericesc
neoclasic, a pictat peste 60 de lacasuri de inchinare, - multe in Bucuresti. Cea
mai izbutita realizare a lui este catedrala mitropolitana din Iasi (1884-1886), cu
peste 250 de scene si icoane, legate mai ales de viata si activitatea
Mantuitorului, la care se adauga figuri de ingeri si motive ornamentale, toate in
stilul Renasterii italiene.

La acestia se adauga alti pictori romani, ca Petru Alexandrescu, Ioachim


Pompilian, George Demetrescu-Mirea, G. Stoenescu, Stefan Luchian (a lucrat
impreuna cu Constantin Artachino), in Bucovina, Epaminonda Bucevschi,
precum si cativa straini (francezi, danezi, polonezi) care au pictat bisericile
restaurate de Andre Lecomte du Nouy, cei din urma introducand si o serie de
elemente straine. In curentul general clasicist care predomana atunci in arta
romaneasca, preotul Vasile Damian († 1915) s-a reintors la vechea zugraveala in
fresca, in stil bizantin traditional, dar fara sa fie inteles si ajutat de
contemporanii sai.

In teritoriile intracarptice au activat numerosi zugravi proveniti din mijlocul


taranimii. Asa au fost zugravii din familia Grecu din Sasaus – j. Sibiu, care si-au
format un stil propriu, din imbinarea celui bizantin cu elemente decorative
transilvanene, zugravind biserici din zona Sibiu – Fagaras, aproape sapte
decenii, Ioan Laposan in Bihor, Toader Hodor in Maramures, preotul Gheorghe
Bila in partile Aradului. In Banat, in prima jumatate a secolului, intalnim o
pictura mediocra, inspirata de multe ori dupa modele apusene, iar in a doua
jumatate a aceluiasi secol s-au impus Gheorghe Putnic din Biserica Alba, Filip
Matei din Bocsa, care a pictat vreo 50 de biserici banatene, Gheorghe Baba,
Bartolomeu Delliomini si altii.

Intre pictorii “academici” transilvaneni mentionam pe Constantin Lecca si Misu


Popp (cea mai insemnata lucrare a acestuia la biserica Adormirea din Satulung –
Brasov), dar mai ales pe Octavian Smighelschi († 1912), care a pictat cupola,
pandantivii si iconostasul catedralei din Sibiu si alte cateva biserici. El a creat
un nou gen de pictura, numit neobizantin, caci la fondul bizantin traditional a
adaugat felurite elemente ale Renasterii si motive din arta populara
romaneasca. Intre “academicii” din Banat mentionam pe Mihail Velceleanu,
Constantin Daniel (mai mult biserici sarbesti) si Nicolae Popescu.

Artele decorative nu mai cunosc lucrari de valoare. Spre sfarsitul secolului, in


marile biserici, indeosebi in cele restaurate de Andre Lecomte du Nouy,
mobilierul (scaune arhieresti, strane, candelabre) si obiectele de argintarie
erau comandate peste hotare si lucrate in stiluri apusene (romanic, gotic al
Renasterii, baroc). Se introduc vitraliile, necunoscute pana atunci in arta
romaneasca (la catedrala din Iasi s.a.). Se executa insa lucrari de sculptura si
in stilul traditional romanesc. Broderia nu mai cunoaste piese care sa poata fi
puse alaturi de cele din secolele anterioare.

58
In schimb, in Transilvania s-a raspandit si mai mult vechiul mestesug al
zugravirii de icoane pe sticla. Cel mai insemnat centru a ramas tot la Nicula,
apoi in cateva sate din jurul Sebesului, Sibiului si Fagarasului. Se cunosc multe
nume de “iconari” barbati si femei.

4. ARTA BISERICEASCA IN PERIOADA CONTEMPORANA (1918-1985)

Dupa 1918, anul formarii statului national roman unitar, s-au ridicat biserici noi
- adevarate monumente de arta – in toate partile tarii dar mai ales in orasele
din Transilvania si Banat. Intre acestea se numara catedralele episcopale din
Alba Iulia, Cluj si Timisoara (din 1974 mitopolitana), apoi biserici in Cluj (Sf.
Nicolae), Satu Mare, Baia Mare, Huedin, Turda, Cimpia Turzii, Tirgu Mures,
Gheorghieni, Miercurea Ciuc, Medias, Sighisoara, Blaj, Orastie, Hunedoara,
Arad, Resita, Jimbolia, Anina, Timisoara (cartierele Mehala si Josefin). In
vechea Romanie consemnam bisericile: Madona Dudu din Craiova, Sf. Silvestru
si Sf. Dumitru – Colentina din Bucuresti, Sf. Apostoli din Tg. Jiu, Sf. Gheorghe
din Buzau, Sf. Treime din Braila, cateva biserici din Galati, Sf. Ingeri si Sf.
Imparati din Constanta, Precista din Piatra Neamt, Sf. Nicolae din Pipirig-
Neamt, ctitoria patriarhului Nicodim si sute de alte biserici in mediul rural.
Majoritatea acestora sunt concepute in stil bizantin traditional, chiar si in
Transilvania unde era aproape necunoscut; altele sunt in stilul bisericilor lui
Stefan cel Mare (catedrala din Timisoara, Precista din Piatra Neamt) sau cu
influente apusene. Planul lor a fost conceput de arhitecti de renume, ca
Dumitru Ionescu – Berechet, de la Patriarhie, care a intocmit planurile a peste
o suta de biserici, George Cristinel (catedrala din Cluj, bisericile din Orastie,
Blaj etc.), Victor Stefanescu (catedrala din Alba Iulia), Ioan Traianescu
(catedrala din Timisoara, biserica din Turda), Victor Vlad, George Matei
Cantacuzino si altii.

Aproape toate bisericile amintite mai sus au fost impodobite cu picturi in


fresca sau tempera de catre cei mai renumiti pictori ai timpului, continuand
traditiile artei bizantino-romanesti. Intre acesti pictori mentionam cateva
nume de seama: Costin Petrescu (catedrala din Alba Iulia, bisericile
bucurestene Mihai Voda, Sf. Silvestru, Sf. Dumitru-Colentina), Dimitrie Belizarie
(catedrala patriarhala, biserica mare de la Caldarusani, “Mitropolia” din
Tirgoviste, Sf. Vineri-Hereasca din Bucuresti, Turda, Medias, Orastie, Miercurea
Ciuc etc.), Anastasie Demian (catedralele din Timisoara si Caransebes, partial
cea din Cluj, Sighisoara etc.), Dumitru Norocea (Madona Dudu din Craiova,
paraclisul de la manastirea Curtea de Arges), Stefan Constantinescu
(Bunavestire – Lacul Tei din Bucuresti, Hunedoara-centru, altele in judetul
Ialomita), Iulian Toader, cu peste 30 de biserici in partile Aradului, si multi altii.

O serie de biserici romanesti s-au ridicat in afara hotarelor tarii: parohiile


romanesti din Statele Unite, Canada si din Banatul iugoslav, la Sofia si
Ierusalim, toate in stil traditional romanesc sau cu influente ale artei din tarile
respective.

59
In transilvania si Banat s-au infiintat cateva manastiri ori au fost readuse la
viata unele din cele distruse in secolul al XVIII-lea. Asa au fost: Simbata de Sus
in Tara Fagarasului, refacuta prin stradaniile mitropolitului Nicolae Balan,
Toplita, ctitoria patriarhului Miron, Rimet – j. Alba, Rohia, in Tara Lapusului,
ridicata de preotul Nicolae Gherman, Izbuc – jud. Bihor, deschisa la staruintele
episcopului Roman Ciorogariu, Partos, Saraca, Izvorul Miron, Timiseni in Banat.

In diferite manastiri s-au deschis ateliere de covoare si vesminte preotesti, iar


la Patriarhie s-au deschis ateliere pentru confectionarea de vesminte si obiecte
de argintarie si sculptura. In cateva manastiri si la unele centre eparhiale s-au
deschis muzee bisericesti.

Arta bisericeasca dupa 1948. Intre realizarile majore din timpul pastoririi
patriarhilor Justinian si Iustin se inscrie si actiunea de construire a unor noi
lacasuri de inchinare. In acelasi timp, s-a inceput o actiune organizata si
sustinuta – cu cheltuiala Bisericii si a Statului – pentru restaurarea arhitectonica
si picturala a vechilor monumente istorice bisericesti, spre a fi puse in
adevarata lor valoare. Amintim aici doar pe cele mai reprezentative: catedrala
patriarhala, manastirile Antim, Plumbuita, Cernica, Ciorogirla, Caldarusani,
Cheia, Zamfira, Suzana, Sinaia, Ghighiu, Viforita, bisericile bucurestene
Domnita Balasa, Sf. Spiridon Nou, Curtea Veche, Coltea, Radu Voda, - toate in
Arhiepiscopia Bucurestilor -; catedrala mitropolitana din Iasi, manastirile
Neamt, Secu, Agapia, Varatec, Bistrita, Slatina, Dragomirna, Putna, Sucevita,
Moldovita, Humor, Cetatuia, bisericile: Voronet, Sf. Trei Ierarhi din Iasi, Sf.
Gheorghe din Hirlau etc. – in Arhiepiscopia Iasilor; mainastirile Tismana,
Strehaia, Polovragi, Jitianu, Gura Motrului, Linici, in Arhiepiscopia Craiovei;
manastirile Cozia, Govora, Arnota, Hurezi, Dintr-un lemn, Cotmeana, schitul
Cornet, biserica Sf. Gheorghe din Pitesti, in Episcopia Rimnicului si Argesului;
catedrala episcopala si manastirile Ciolanu si Ratesti, in Episcopia Buzaului;
manastriea Cocos, biserica Precista din Galati, in Arhiepiscopia Tomisului si
Dunarii de Jos etc. In Transilvania, Maramures si Banat s-au facut lucrari de
restaurare si consolidare la bisericile de lemn (Cuhea, Ieud, Plopis, Surdesti
etc.), la unele din bisericile de piatra din judetul Hunedoara (Densus, Trei,
Streisingeorgiu), la manastirile Prislop, Rimet si Hodos-Bodrog.

In cele mai multe manastiri, la cateva centre eparhiale dar si la unele biserici
de mir, s-au amenajat peste o suta de muzee sau colectii de obiecte bisericesti.
Cele mai inzestrate sunt cele de la Putna, Dragomirna, Moldovita, Sucevita,
Neamt, Secu, Agapia, Varatec, Sf. Trei Ierarhi – Iasi, Sinaia, Caldarusani,
Cernica, Cozia, Hurezi, Tismana, Jitianu, Simbata de Sus (icoane pe sticla),
biserica Sf. Nicolae din Schei, parohia Sibiel (icoane pe sticla), centrele
eparhiale Cluj-Napoca si Oradea, manastirea Sf. Simion Stalpnicul din Arad –
Gai, catedrala din Timisoara si multe altele.

In acelasi timp s-au ridicat numeroase biserici noi, pictate si inzestrate cu


toate cele necesare. De asemenea au fost refacute si infrumusetate biserici

60
mai vechi. Intre cele nou construite – adevarate monumente de arhitectura –
consemnam aci bisericile: Sf. Elefterie, Parcul Domeniilor si Militari din
Bucuresti, Sf. Gheorghe din Tecuci, Sf. Nicolae din Sulina, Sf. Nicolae din Sibiu,
cele din Radauti, Tirnaveni-Mures, Ghelari-Hunedoara, Bogata Olteana-Brasov,
Sf. Gheorghe-Covasna, Timisoara-Fratelia, Racari-Dimbovita, Sotinga-
Dimbovita, Fetesti-Ialomita, Ciocirlia-Constanta, Pascani-Iasi, Boroaia, Iaslovat
si Voronet in jud. Suceava, Valea Draganului-Cluj, Baia Sprie, Strimtura, Ieud si
Botiza in jud. Maramures, Lucaceni-Satu Mare, paraclisul si biblioteca
manastirii Rohia, o biserica noua la manastirea Rimet etc.

In ultimii ani, in cpitala tarii s-au desfasurat vaste lucrari de sitematizare si


modernizare a orasului. Datorita grijii pentru pastrarea si ocrotirea
ptrimoniului nostru national, unele biserici, cladiri si monumente de valoare
deosebita, aflate in zonele de sistematizare, au fost mutate, printr-o metoda
originala romaneasca de translare. Astfel au fost mutate pe noi amplasamente
bisericile: Schitul Maicilor, Olari, Sf. Ilie-Rahova si Mihai Voda, precum si
cladirea administrativa sinodala din incinta Manastirii Antim.

Realizari remarcabile s-au obtinut si in domeniul picturii bisericesti, caci din


1948 incoace au fost pictate sau restaurate pictural sute de biserici pe intreg
cuprinsul tarii, de catre un corp de pictori si zugravi bisericesti, formati sub
indrumarea directa a Bisericii. Mentionam ca in 1950 s-a organizat Comisia de
pictura bisericeasca, a Patriarhiei, care se ocupa cu recrutarea, foramarea si
promovarea pictorilor si zugravilor bisericesti, precum si de toate lucrarile de
pictare a bisericilor ortodoxe sau la restaurarea si spalarea picturilor vechi.

Realizari remarcabile s-au obtinut si in domeniul artelor decorative.

In vederea dezvoltarii artelor decorative, Patriarhia a organizat o serie de


ateliere noi, iar cele vechi au fost reorganizate si inzestrate cu aparatura
moderna. La manastirea Plumbuita exista ateliere de sculptura, de timplarie
mecanica si manuala, de preparat tamaie si o sectie de turnat clopote. Alte
ateliere sunt in manastirile de maici: Pasarea (odajdii, obiecte din metal),
Tiganesti (stofe pentru odajdii si covoare), Ghigiu si Ciorogirla (rame pentru
icoane), Agapia, Varatec si Rimet (covoare), Prislop (icoane pe sticla si lemn),
Simbata de Sus (de calugari, - icoane pe sticla). In toate aceste manastiri
muncile de confectionare a pieselor mentionate aci sunt indeplinite de calugari
sau calugarite. In felul acesta, ei continua traditiile de veacuri ale manastirilor
romanesti, de rugaciune impreunata cu munca, spre slava lui Dumnezeu si
binele Bisericii si al neamului lor.

Cultul ortodox contine valori teologice, estetice si catehetice. Ortodoxia se


defineste si prin cultul ei, pentru ca viata ei se traieste prin participarea la
formele, traditiile, datinile si institutiile ei de cult.

61
La frumusetea cultului nostru liturgic o contributie esentiala aduce cantarea
bisericeasca ortodoxa specifica din punct de vedere melodico-modal si ideatic.
Ea are o puternica forta de inraurire asupra sufletului credinciosilor. “Cantarea
bisericeasca ortodoxa este cea mai frumoasa visterie a Ortodoxiei, visterie care
ne constituie mandria si ne defineste esenta noastra ortodoxa”.

Daca muzica – insusire specifica fiintei umane si comuna oamenilor din toate
timpurile si locurile – n-a lipsit din cultul nici unei religii, in cultul nostru
ortodox, cu deosebire, este prin excelenta un mod de exprimare a
sentimentului religios, o forma a rugaciunii. Insotind textul rugaciunii, muzica
contureaza stari profunde ale simtirii religioase care, in textul simplu citit sau
recitat, nu gasesc o respiratie suficienta si destul de adecvata. Muzica, precum
si celelalte arte care insotesc si intregesc cultul, reprezinta liantul care uneste
domeniul concret national cu cel spiritual-abstract, creand acea stare prielnica
intelesurilor religioase pline de taina. De aceea, nu e de mirare ca muzica a
fost pusa in serviciul sentimentului religios si al cultului.

Biserica crestina a acordat, de la inceput, o atentie si un loc aparte, in cultul


ei, cantarii religioase. In decursul vremii locul si importanta muzicii a crescut,
astfel ca azi cultul ortodox foloseste o bogata, variata si pretioasa productie de
cantari si imne sacre, dintre care multe de origine biblica (psalmii si unele
cantari, ca cea a Maicii Domnului, din Luca 1, 46-55), iar altele, cele mai
numeroase, care alcatuiesc astazi continutul cartilor de ritual, create de
imnografii si melozii crestini din secolul VI inainte, ca de exemplu, Roman
Melodul (sec. VI), Sf. Ioan Damaschin si Cosma Melodul (sec. VIII), Sfintii Iosif si
Teodor Studitul (sec. VIII-IX), Andrei Criteanul († 726) si altii.

Ceea ce trebuie sa retinem este faptul ca din multimea de productii


imnografico-muzicale, Biserica Ortodoxa n-a retinut in cultul sau decat numai
acele creatii care au raspuns cel mai bine principiilor ei de credinta si de
morala, pe acelea care au tradus mai exact fondul sau religios in directia
postulatelor sale practice si transcendentale.

Cum s-ar putea explica altfel faptul ca intrec cultul Bisericii crestine a fost
alcatuit in perioada patristica (pana la jumatatea secolului al VIII-lea), ca dupa
aceea nimic sa nu se elimine si nimic sa nu se adauge pana astazi?

Sau, daca ne referim la cantarea bisericeasca, se stie ca din multimea de


moduri muzicale care circulau in provinciile Imperiului Bizantin au fost
selectate numai patru autentice si patru plagale sau derivate din primele,
Sfintii parinti fiind aceia care respingeau si criticau orice altfel de cantare, fie
ca o numeau populara, ca in cazul imnelor lui Arie, fie teatrala, fie lasciva, fie
pernicioasa etc.

Muzica bizantina. – Locul unde s-a format acest tezaur valoros de cantari
bisericesti, capatand forme specifice cultului, infrumusetandu-se continuu din

62
punct de vedere melodic, pe parcursul multor secole, a fost Bizantul medieval,
marele centru politic, cultural si religios al fostului Imperiu Bizantin. Din
aceasta cauza, cercetatorii contemporani o numesc: “Muzica bisericeasca
bizantina” sau ortodoxa, intrucat Bizantul era si centrul patriarhiei Ecumenice.

Muzica bizantina a fost, insa, o opera de sinteza. Ea poarta pecetea


universalitatii, exprimata intr-un “cod” ce nu cunoaste granite si nu reprezinta
“monopolul” capitalei imperiului. Dimpotriva, muzica bizantina insumeaza
contributiile reunite intr-un tipar specific simtirii orientale, venite din tinuturi
diferite. Intreaga comunitate afalta sub influenta binzantina contribuie la
edificarea unei cantari unitare, capabile sa obtina, in virtutea generalizarii
unor formule structurale, aderenta si raspandire. Fiind, prin caracterul ei,
universala, muzica bizantina nu revendica paternitati atunci cand este vorba de
teritoriile in care a controlat cantarea ecleziastica. Asa se explica de ce in
perioada istorica ce a urmat caderii Bizantului, mentinerea si dezvoltarea in
continuare a acestei muzici a putut ramane pe seama Bisericilor nationale
ortodoxe care au stat in unitate canonica cu Constantinopolul; intre acestea,
Biserica Ortodoxa Romana a avut si are un rol preponderent.

Atributele fundamentale ale muzicii bizantine se definesc prin stilul


eminamente vocal, avand sistemul modal de tonuri, semitonuri si structuri
infracromatice netemperate. Cantarea ce se intona de unul sau de mai multi,
ori de catre intreaga comunitate, era intotdeauna monodica, cum a ramas si
pana astazi. Melodicitatea devine in aceasta situatie componentul esential
expresiv, asupra caruia, pentru evitarea monotoniei, se exercita o actiune
multipla din partea parametrilor constitutivi: text, ritm (poliritmie), formule
melodice si cadente specifice, ornamente, metrica, astfel ca in cantarile
bizantine fuziunea dintre text si melodie este ideala.

Cantarea bizantina are legile ei componistice, ce guverneaza o lume sonora a


carei originalitate este usor de stabilit chiar la o simpla auditie. Sobrietatea si
absenta elementelor exterioare in favoarea profunzimii si emotionalitatii sunt
trasaturi ce confera acestei muzici austeritate, interiorizare si monumentalism.
Adaugand ca muzica bizantina are si formele ei imnografice specifice (tropar,
condac, canon) si o notatie cu totul originala, ne explicam de ce, astazi, ea are
o asa de mare audienta la public si concentreaza interesul cercetarilor
contemporane muzicale, atat pe plan nationa, cat si international.

Toate Bisericile ortodoxe care au stat in legatura canonica cu Patriarhia


Ecumenica din Constantinopol au adoptat, mai devreme sau mai tirziu, pentru
cultul lor, muzica bizantina, pentru ca adoptarea pentru cult a acestei muzici
insemna, la vremea aceea, patrunderea in sfera de circulatie a uneia dintre
cele mai avansate culturi existente. Lucrul acesta l-au facut, de altfel, si
apusenii. Dar nu numai atat. Crestinismul ca doctrina se raspandea insotit
neaparat de cult si cantare religioasa.

63
Muzica bizantina la romani. – Intre Bisericile care au adoptat cultul si muzica
bizantina este si Biserica Ortodoxa Romana, unde crestinismul a patruns, dupa
cum se stie, din primele secole dupa Hristos. Noi suntem si ca popor si ca
Biserica cei mai vechi in aceste tinuturi rasaritene ale Europei. Faptul acesta,
ca si situarea geografica in imediata apropiere a Bizantului, precum si
multiplele legaturi economice, culturale si religioase cu Bizantul au facut ca
muzica bizantina nu numai sa se transplanteze in Biserica straromanilor si apoi
a romanilor, ci sa inregistreze un curs si o dezvoltare care dau dreptul Romaniei
sa aiba un cuvant greu de spus in privinta evolutiei si cunoasterii muzicii
bizantine din trecutul indepartat.

Ceea ce face ca astazi sa se vorbeasca, atat pe plan national, cat si


international, de muzica bisericeasca romaneasca si sa se arate un interes
pentru cercetarea si cunoasterea ei cat mai deplina este, in primul rand,
vechimea ei, care in pofida fortelor centrifuge, a reusit sa reziste veacuri la
rand, pastrandu-si nealteralta esenta si robustetea.

Inceputurile muzicii bizantine la noi sunt strans legate de aparitia si


raspandirea crestinismului oriental pe aceste meleaguri, consemnat in multe
documente arheologice si istorice, cum ar fi descoperirea unor bazilici
stravechi, cimitire, martiri, obiecte si inscriptii crestine, ori chiar existenta
unei episcopii in sec. IV, la Tomis (Constanta).

Unele stiri vorbesc si despre practicarea muzicii la noi, cum este stirea despre
martiriul Sfantului Sava de la Buzau († 372), despre care ne se spune ca era
cantaret de psalmi si cultiva aceasta cantare cu mult zel. Tot din aceasta
perioada antica ne-a ramas, de la episcopul Niceta de Remesiana (sec. IV-V), un
imn “Te Deum laudamus”, care reprezinta un model de muzica ce a circulat la
populatia straromana. Tot o marturie a prezentei muzicii bizantine in perioada
de inceput este si Condacul Nasterii Domnului, creatie a Sf. Roman Melodul
(sec. VI), care a circulat intr-o forma simpla si a carui constructie modala este
in Ehul 3 bizantin.

O alta caracteristica a muzicii bizantine pe pamantul tarii noastre este unitatea


ei. Ca si muzica populara, muzica bizantina a avut un caracter unitar la toti
romanii, chiar si la cei uniti cu Roma, la inceputul sec. al XVIII-lea, desigur cu
unele diferentieri stilistice datorate, in buna parte, influentei creatiei populare
si mai ales oralitatii, ca in Banat, Transilvania si Bucovina.

Alaturi de cantecul popular, cantarea bisericeasca a constituit al doilea izvor al


fenomenului sonor muzical pe pamantul romanesc si o parghie de nadejde in
apararea constiintei etnice. Si, ceea ce este si mai important, e faptul ca el a
ramas fidel acestui filon muzical pana astazi.

Un alt aspect foarte important al muzicii bizantine romanesti il constituie


descoperirea in bibliotecile, arhivele si muzeele din tara, si chiar si in unele de

64
peste hotare, a unui numar impresionant de mare de manuscrise muzicale
bizantine. Cercetatorii romani actuali, care au intreprins o actiune de studiere
si valorificare a documentelor muzicale din trecut, au descoperit peste 1.000
de astfel de documente muzicale, dintre care peste 200 cu muzica si notatie
vechi bizantina, adica anterioara secolului al XIX-lea, cand a avut loc o reforma
a muzicii bizantine, cunoscuta sub numele de reforma chrysantica, realizata de
trei mari cunoscatori ai acestei muzici: Hrusant Mitropolitul, Grigorie Levitul si
Hrmuz Hartofilaxul, toti din Constantinopol. Reforma a fost pregatata in timp,
dar s-a aplicat in anul 1814, iar la noi a fost adoptata incepind in 1816. Acest
fond de manuscrise muzicale din perioada medievala reprezinta un tezaur de
mare importanta muzicala si cultural-nationala. Cercetarea lor ne da o imagine
asupra muzicii bisericesti pe pamantul Romaniei, asupra dezvoltarii si rolului
cultural-artistic din perioada medievala si post medievala a istoriei poporului
roman si a Bisericii Ortodoxe Romane. intre acestea amintim: Lectionarul
evanghelic de la Iasi, manuscris in notatie ecfonica, care dateaza din secolul al
XI-lea; trei Stihirare: cel de la Iasi din sec. XIII, cel de la Bucuresti din sec. XIV
si cel de la Putna din sec XV; noua manuscrise ramase de la manastirea Putna,
unde a existat o vestit scoala de muzica bizantina. Si nu numai la Putna, ci si
alte centre romanesti de cultura, ca Suceava, Iasi, Bucuresti, Brasov, Fagaras,
Socola, Neamt etc. asa se face ca in 1558 domnitorul Alexandru Lapusneanu
solicita comunitatilor ortodoxe din Lvov si Przemisl sa trimita in Moldova
(probabil la Suceava) patru tineri cu voci frumoase pentru a invata cantarile
grecesti si sarbesti (adica muzica bizantina cu text grecesc si slavon). Pe la
sfarsitul secolului al XVI-lea patriarhul Dorothei calatorind in tara noastra,
impreuna cu protopsaltul Ieremia de la Constantinopol, ne spune despre
domnitorul Petru Schiopul ca: “El iubea inca si cantaretii si avea un iscusit
dascal de cantari”.

In 1657 Suzana Lorantffy, vaduva lui Gheorghe Racoczi I, infiinta la Fagaras o


scoala in care sa se predea si muzica bisericeasca in limba romana.

In 1715, din gramata patriarhului Samuil al Alexandriei, reiese clar ca la


biserica Coltei din Bucuresti exista o scoala unde se invata si cantarea
bisericeasca.

In 1765, la Academia Domneasca din Iasi, a fost numit un profesor special de


muzica bisericeasca, iar in 1776, prin hristovul obstesc al scolilor dat de
Alexandru Ipsilanti, se prevedea pentru colegiul Sf. Sava din Bucuresti: “pentru
acei care vor sa imbratiseze carierea bisericeasca oranduim in prea Sfanta
Mitropolie un dascal pentru sacra teologie… precum si un dascal pentru
muzica”. Si mentiunile istorice pot continua.

Din sec. al XVII-lea se pastreaza in bibliotecile din tara si de peste hotare peste
20 de manuscrise, toate cu text grecesc. Din sec. al XVIII-lea au fost catalogate
145 de manuscrise, dintre care 116 cu text grec, 9 cu text romanesc, 19
bilingve (grec-roman sau invers) si unul cu text slav-grec. Tot din acest secol

65
(XVII), provine si primul manuscris muzical cunoscut pana acum cu textul in
limba romana: Psaltichia rumaneasca scrisa de Iromonahul Filothei sin Agai
Jipei, la anul 1713, in Bucuresti.

In strainatate exista un fond de manuscrise muzicale bizantine scrise in tara


noastra, fie donate, fie instrainate, cum sunt cele de la manastirea Mahera din
Cipru, manastirile din Ianina din Grecia, la Moscova si Leningrad, la Leipzig,
manastirea Leimokos din insula Lesbos, Viena, Sofia si Manchester, la
Copenhaga, la Muntele Athos, existand si posibile descoperiri in continuare a
unor manuscrise vechi si in alte locuri, provenind din tara noastra. Cercetarile
continua si se fac sistematic.

Este aproape de prisos sa mai spunem ca in afara de importanta strict


muzicala, manuscrisele amintite au si o importanta documentar-istorica
deosebita. Este bine de stiut ca din cele mai indepartate secole muzica a
ocupat un loc important in structura spirituala a poporului nostru. Aceasta arta
minunata a sunetelor, datorta trecerii timpului, a capatat si o functie
informativ-istorica, oferand adesea argumente dintre cele mai importante
pentru cercetarea si cunoasterea trecutului de arta si cultura al poporului
nostru, stand marturie vie in favoarea existentei pe meleagurile noastre, a unei
culturi stravechi, unitare si in continua dezvoltare. Cu ajutorul lor, ca si cu
acela al datinilor, povestilor, muzicii si poeziei populare, care constituie cum
spunea Alecu Russo, adevarate arhive populare, se poate reconstitui trecutul
indepartat, mai putin cunoscut.

Din analiza acestor manuscrise putem cunoaste si unele aspecte privind


evolutia insasi a muzicii bisericesti la noi. Astfel, data fiind limba in care sunt
scrise aceste manuscrise, se poate deduce clar ca originea muzicii este
orientala-bizantina. Din secolul X, romanii au adoptat in Biserica si in cancelarii
si limba slavona, slujindu-se in ambele limbi, dar ritul si cantarea au ramas
cele bizantine. Asa ca nu se poate vorbi de o liturghie slavona, sau de un rit
slavon, sau de o cantare slavona. Putem vorbi, si acesta este continutul
corespunzator al notiunilor, de forme de cult de tip bizantin cu text literar in
limba slavona. Aceste concluzii reies clar din analiza simpla a manuscriselor
care, toate, fara exceptie, contin muzica bizantina, sunt scrise in notatia
bizantina, avand doar textul literar mai mult in limba greaca, dar si in limba
slava sau romana. Un simplu calcul facut pe manuscrisele de la Putna este
edificator. Toate aceste manuscrise totalizeaza 2386 pagini cu text muzical
bizantin. Din acest total, doar 244 pagini au text in limba slava, dar nu exista
la noi nici un singur manuscris in notatie bizantina cu textul integral in slavona.
Muzica acestor pagini este, fara nici o discutie, toata bizantina, in notatie
bizantina.

Bazati pe aceasta realitate necontestabila, cercetatorii au tras concluzia ca


nici de o cultura muzicala slavona nu poate fi vorba, din moment ce toata
muzica stransa in manuscrise ar fi de tip bizantin, in notatie bizantina, cu

66
structura formelor si a ehurilor specifice muzicii bizantine. Nimic nu ne
indreptateste sa socotim ca ar fi existat o muzica de tip slavon, atata timp cat
in manuscrisele amintite nu este slavona decat limba si textul.

Faptul ca notatia muzicala, ehurile, intr-un cuvant intreaga structura a muzicii


conservate in cele peste 200 manuscrise muzicale vechi aflate in tara sunt in uz
la Bizant (dovada prezenta unui mare numar de psalti bizantini in cuprinsul
acestor manuscrise), confirma ca relatiile romanilor cu Bizantul si cu Athosul au
determanat nu numai imprumuturi, preluari subiective de muzica, ci au avut si
o directie inversa, din launtru in afara: muzica de cult de tip bizantin creata in
Tarile Romane, de catre romani pentru romani, a fost cunoscuta si ea peste
hotare, unele cantari fiind preluate de popoarele vecine ortodoxe. Asa pot fi
mentionate Pripelele, creatia lui Filothei Monahul de la Cozia, melod roman,
fost logofat al lui Mircea cel Mare (1368-1418), care au circulat la rusi, sarbi si
la bulgari. Tot asa se poate spune despre Stihira Sfantului Ioan cel Nou de la
Suceava, creatie a protopsaltului Putnei Evstatie, care a circulat in manuscrise
rusesti pana in secolul al XVII-lea. La fel, la Lvov si Przemisl au circulat cantari
ale psaltilor putneni, care au patruns si la rusi sub denumirea de “raspev
putnevski”.

Primele mentiuni despre executarea muzicii bizantine in limba romana se


pastreaza din secolul al XVII-lea, iar la inceputul sec. al XVIII-lea se
consemneaza savarsirea integrala a Sf. Liturghii in limba romana, la Bucuresti,
urmand ca de acum inainte cultul nostru impreuna cu cantarea bisericeasca, sa
se savarseasca in limba romana. Aceasta nu insemna insa ca practicarea muzicii
bizantine in Biserica Ortodoxa Roaman s-a facut in limba nationala numai la
datele mentionate, ci cu siguranta ca ea a intrat in uzul liturgic cu mult timp
inainte, mai ales in bisericile de la sate, unde cartile si manuscrisele cu muzica
oficiala patrundeau foarte greu si unde cantarea se practica dupa auz. Acest
curent muzical neoficial, dar practic si folositor maselor largi de credinciosi, a
mers paralel cu cel oficial de la bisericile din centrele eparhiale sau din marile
manastiri.

Astfel, pe la 1640 este semnalata la Iasi, alaturi de Scoala Domneasca,


existenta unei scoli ai carei elevi recitau si cantau, in fata domnitorului,
latineste si romaneste. Calugarul misionar Marco Bandini pomeneste, in
jurnalul sau de calatorie prin Muntenia si Moldova, ca in anul 1647, in ziua de
Boboteaza, “copii de 7 ani cu fete frumoase cantau cu voce limpede, in limba
romana, “Doxologia”. Iar diaconul Paul de Alep, insotind intr-o vizita prin Tarile
Romanesti pe patriarhul Antiohiei Macarie, semnaleaza cantarea bilingva in
biserica domneasca din Tirgoviste, astfel: “In ziua de Pasti canonul invierii a
fost cantat pe muzica bizantina in mod foarte placut la strana dreapta
greceste, iar la strana stanga romaneste”.

Veacul al XVIII-lea este veacul introducerii depline a limbii romane in cult.


Muzica s-a tradus si prelucrat in limba romana pentru toti, reprezentand prima

67
faza a actiunii de romanizare a slujbelor bisericesti, actiune inceputa de
Filothei Jipa si continuata tot restul sec. al XVIII-lea si inceputul sec. al XIX-lea.
Psaltichia lui Filothei devine manualul tip de traducere si este preluat de toti
urmasii sai, inclusiv de brasoveanul Ion Radu Duma care il introduce la Brasov,
in 1851. Recent, aceasta Psaltichie a fost transcrisa integral in notatie moderna
pentru uzul tuturor celor interesati sa cunoasca melodiile bizantine anterioare
reformei muzicii psaltice din 1814-1816. De asemenea au fost tiparite in
facsimil, insotite de studii analitice, cateva dintre cele mai vechi manuscrise
muzicale vechi bizantine (Lectionarul evanghelic de la Iasi si doua din cele de
la Putna). Datorita infiintarii unor scoli de muzica in limba romana, la
Bucuresti, Neamt si la Brasov, manuscrisele in limba romana se inmultesc,
numele psaltilor romani apar din ce in ce mai frecvent ca autori de cantari,
dascali sau copisti. Intre acestia putem numi pe Filothei Jipa, dascalul Sarban,
Ioan sin Radu Duma Brasoveanul, Constandin protopsaltul, Naum Rimnicanul,
Iosif de la Neamt, Mihalache Vlahul, Nil Poponea, Visarion Ieromonahul de la
Neamt s.a.

A doua jumatate a veacului al XVIII-lea este o perioada de framantari pe linie


muzicala bizantina care pregatesc terenul pentru reforma ce va avea loc in
1814 la Constantinopol si care va fi adoptata neantirziat de Biserica Ortodoxa.

La 6 iunie 1817 este atestata documentar infiintarea scolii de muzica


bisericeasca in “sistema noua” la biserica Sfantul Nicolae Selari din Bucuresti,
profesor fiind numit Petru Manuil Efesiu († 1840), care “insusi se desavarsise in
scoala nou infiintata la Constantinopol”.

Acesta, sprijinit de domnitorul Caragea Voda, organizeaza scoala pe baze noi,


mai pedagogice si mai stiintifice. Asa se face ca in 1820 pune bazele primei
tipografii de note muzicale psaltice din lumea ortodoxa orientala, aici la noi,
tiparand doua volume de cantari bisericesti cu textul grecesc: Noul
Anastasimatar si Doxastarul prescurtat.

Marii protopsalti romani formati in aceasta scoala, apoi ei insisi instruind pe


altii (la scurt timp Macarie Ieromonahul era numit “epistatul” celor patru scoli
de psalitichie din Bucuresti), s-au adaptat, fara sovaieli si cu toata
convingerea, acestui nou sistem muzical plamadit in capitala stralucitorului
Bizant de altadata, sistem care, datorita reducerii numarului de semne
muzicale, fixarii felurilor de tonuri, ca si a tempourilor sau tacturilor
(irmologic, stihiraric si papadic) etc., aducea ceva nou in evolutia fireasca a
acestei arte.

Acesti oameni, animati de dorinta lor fierbinte de a canta “pre limba patriei” si
cu ei tot romanul, au reusit sa impuna de la inceput acestui mod de cantare o
nota specific romaneasca, creand astfel o muzica noua pastrata cu sfintenie si
astazi in Biserica noastra.

68
Ei au stabilit tipare precise, dar nu rigide, pentru toate cantarile bisericesti pe
cele opt moduri, asa incat chiar atunci cand unii protopsalti de mai tirziu vor
incerca sa fie cat mai originali in compozitiile lor psaltice, nu se vor putea
abate de la modelele create de corifeii psaltichiei romanesti de la inceputul
secolului al XIX-lea.

Credem ca nu este lipsit de sens sa mentionam cateva figuri dintre marii


protopsalti – compozitori romani din secolele XIX si XX din toate provinciile
romanesti.

In Muntenia se impun cu preganata marii protopsalti ca: Macarie Ieromonahul


(1775-1836), care tipareste la Viena, in 1823, primele carti de muzica
bisericeasca in limba romana: Teoreticonul, Anastasimatariul si Irmologhionul;

Anton Pann (1797-1854), care in numai patrusprezece ani (1841-1854) a reusit


sa dea la lumina, in tipografie proprie, patrusprezece titluri de carti de muzica
bisericeasca, la care, daca adaugam numarul volumelor si al retiparirilor,
ajungem la o cifra impresionanta;

Stefanache Popescu (1824-1910) a continuat munca celor doi, lasand apoi


stafeta ilustrului sau ucenic Ion Popescu-Pasarea (1871-1943), care l-a depasit
chiar si pe Anton Pann prin numarul tipariturilor muzicale. Tot aici in Muntenia
au activat: Varlaam protosinghelul (1808-1894), cu ale sale inspirate axioane
(Vrednica esti, Ingerul a strigat) si raspunsuri liturgice pe glasul 5; Ghelasie
arhimandritul (Basarabeanul) († dupa 1854), creatorul frumoasei si atat de
popularei Doxologii pe glasul 5; Neagu Ionescu (1837-1917) si Nicolae Severeanu
(1864-1941), reprezentantii scolii buzoiene; Amfilohie Iordanescu (cca. 1870-
cca. 1934), Anton Uncu (1909-1976) si multi altii.

In Moldova se remarca protopsaltii Dimitrie Suceveanu (1813-1898), devenit


celebru prin toata activitatea sa muzicala, dar mai ales prin alcatuirea si
tiparirea in romaneste a Idiomelosului unit cu Doxastarul, la Neamt in
1856/1857; Nectarie Frimu, devenit arhiereul Nectarie Tripoleos († dupa 1850);
Iosif Naniescu (1818-1902), de la care ne-au ramas celebrele raspunsuri
liturgice pe glasul 8, pastrate cu sfintenie si astazi, alaturi de cele ale lui Anton
Pann, pe glasul 5, in forma lor neschimbata – creatii pur romanesti; Filotei
Morosanu (1876-1951), de la manastirea Varatec, alcatuitorul melodiei pe
glasul 8 al imnului de la Vecernie “Lumina lina”, melodie ce cunoaste astazi
cea mai larga raspandire la romani; Victor Ojog (1909-1973), care a alcatuit si a
tiparit Anastasimatarul Sf. Manastiri Neamt s.a.

In Transilvania si Banat activeaza urmatorii: George Ucenescu (1830-1896), de


la scoala romaneasca din Scheii-Brasovului, “student al domnului Anton Pann”;
Dimitrie Cuntan (1837-1910), Trifon Lugojan (1874-1948), Atanasie Lipovan
(1874-1947) si altii, ca unii care au consemnat in scris toate cantarile

69
bisericesti care circulau pe cale orala in aceste parti de tara, unde muzica
bizantina se raspandise in egala masura.

Muzica corala in Biserica Ortodoxa Romana. – De a semenea, credem ca n-ar fi


zadarnica mentionarea celor mai reprezentativi compozitori de muzica corala
bisericeasca la romani in secolele XIX si XX.

Secolul al XIX-lea este perioada in care patrunde masiv cantarea corala in


Biserica Ortodoxa Romana, dar este si perioada de tatonare, de cautare a unui
stil adecvat. De aceea cei mai multi au tradus sau au compus sub influenta
unor curente straine de traditia si gustul nostru. Noi avem cantarea noastra de
strana bine definita si trebuie pana la urma ca aceasta sa stea la baza celei
armonizate pentru coruri, ceea ce s-a intamplat.

Dar chiar in acest secol XIX au rasarit si compozitori care si-au dat seama de
acest lucru.

Printre ei amintim pe Teodor Georgescu (1824-1880); George Ionescu (1842-


1922), autorul primei liturghii psaltice traditionale armonizata integral pentru
trei voci egale (Bucuresti, 1885); Alexandru Podoleanu (1846-1907), cu stilul
sau cvasi-bisericesc, dar pur romanesc; Gavriil Musicescu (1847-1903), in
perioada sa de inceput; Ciprian Porumbescu (1853-1883), Eusebie Mandicevschi
(1857-1905) si altii.

In secolul al XX-lea se va accentua mult armonizarea melodiilor noastre


traditionale de strana, deci curentul autohton care va avea cei mai straluciti
reprezentanti in persoana muzicienilor: Dimitrie Georgescu – Kiriac (1866-
1928), Teodor Teodorescu-Iasi (1876-1920), preotul Mihail Berezovschi (1867-
1941), Gheorghe Cucu (1882-1932, Ion Croitoru (1884-1972), Ioan D. Chirescu
(1889-1980), Nicolae Lungu (1900), Paul Constantinescu (1909-1963), preotul
Ion Popescu-Runcu (1901-1975), preotul Timotei Popovici (1870-1950), Liviu
Tempea († 1946), Sabin Dragoi (1894-1968), Trifon Lugojan (1874-1948), preotul
Gheorghe Soima (1911-1985) si ceilalti tineri muzicieni care activeaza in cadrul
Bisericii Ortodoxe Romane.

Compozitorii din secolul nostru au simtit nevoia exploatarii la maximum a


melosului psaltic, pur bisericesc; de aceea creatia lor religioasa este
strabatuta, ca de un fir rosu, de specificul acestui melos. Caci raspunsurile de
la Sfanta Liturghie, asa cum le avem si astazi, nu sunt traduceri asu adaptari
din muzica neobizantina, ci sunt creatii romanesti autentice ale lui Anton Pann,
Iosif Naniescu, Varlaam Barancescu s.a., creatii care, fara a se desprande total
de specificul cantarii bizantine, au totusi un iz national destul de accentuat. Sa
nu uitam ca suntem aproape singura Biserica Ortodoxa care, alaturi de cea
greaca, pastram acest tezaur cu mandrie si demnitate.

70
In ultima vreme melodiile noastre de strana au stat la vaza unor ample lucrari
muzicale vocal-instrumentale sau numai instrumentale. Ne gandim la celebrele
oratorii de Pasti si de Craciun ale lui Paul Constantinescu, lucrari monumentale
ce stau alatrui sau, daca nu, chiar depasesc prin bogatia si varietatea melodica
cele mai vestite lucrari apusene de acest gen.

Precizam, inca o data, ca muzica noastra bisericeasca nu s-a departat total de


cea neobizantina, cum s-a intamplat la unele popoare ortodoxe vecine, dar nici
n-a ramas incorsetata in tiparele acesteia, ci are un pronuntat specific
autohton, rod al unei evolutii firesti, nefortate si decente.

Muzica bisericeasca astazi. Exact la jumatatea veacului nostru a incput o noua


reforma in muzica bisericeasca, nu de proportiile celei de la inceputul secolului
al XIX-lea, dar importanta prin revizuirea cantarilor de strana (stilizarea si, in
unele cazuri, scurtarea melodiilor prin elimanarea unor formule prea dificile
sau depasite), prin diortosirea textelor si prin tiparirea acestor cantari pe
ambele notatii muzicale suprapuse (psaltica-orientala si linara-occidentala).

Au fost tiparite pana acum sase carti, una continand teoria muzicii plastice
(Gramatica muzicii psaltice –studiu comparativ), iar patru cuprinzand cantarile
necesare stranii (Vecernierul, Utrenierul, Penticostarul, Cantarile Sfintei
Liturghii) si preotilor (Cantari la Taine si Ierurgii), urmand sa fie tiparite alte
doua tot atat de necesare (Triodul si Idiomelarul).

Aceste carti sunt destinate in primul rand institutiilor de invatamint ale


Bisericii noastre, preotilor, cantaretilor si tuturor credinciosilor care vor sa
cante sau numai sa studieze psaltichia prin comparatie, confruntand ambele
notatii.

In Biserica Ortodoxa Romana se poate spune ca niciodata nu s-a dat o mai mare
atentie muzicii bisericesti ca astazi, cand problema ei a intrat in preocuparile
directe ale Conducerii Bisericii noastre – Sfantul Sinod. Astazi, atat pregatirea,
cat si practica muzicii bisericesti se fac sistematic in scolile teologice de toate
gradele: Scolile de cantareti bisericesti si Semanariile teologice, ca si in
Insititutele teologice universitare. In cadrul acestor institutii exista conditii
optime pentru insusirea muzicii bisericesti.

Data fiind astazi si importanta actiunii de cercetare si cunoastere a muzicii


vechi bizantine, pentru intelegerea intregului curs de evolutie a acestei muzici,
la Institutele noastre teologice se predau si notiuni de Istoria muzicii si
imnografiei bisericesti, precum si notiuni de armonizare si ansamblu coral al
melodiilor bisericesti traditionale. La cursurile de doctorat, in cadrul
specialitatii respective, se pregatesc viitorii profesori de muzica pentru scolile
noastre bisericesti.

71
Studentii teologi sunt, de asemenea, initiati in cunoasterea si culegerea
folclorului muzical popular si religios, pentru a putea depista valorile muzicale
existente in popor, dar necunoscute si nevalorificate. In felul acesta se
realizeaza si o actiune cultural artistico-patriotica.

Colinde (http://www.crestinism-ortodox.ro/html/09/9d_colinde.html) -
colinde bisericesti Muzica Bisericeasca (http://www.crestinism-
ortodox.ro/html/09/9d_muzica_bisericeasca_bizantina.html) - ascultati ... e
divin.

[editează]

Pelerinajul - Dimensiuni a spatiului ortodox


Pelerinajul este un fenomen religios cu dimensiuni foarte largi in timp si spatiu,
care decurg dintr-o experienta religioasa. Originile sale se pierd in timp, iar ca
extindere geografica, este aproape planetar. A pleca in pelerinaj este un act
important in viata oricarui credincios 1.

Pelerinajul, componenta a antropologiei religioase, este un fenomen ce


intereseaza direct sau indirect pe istorici, geografi, economisti, folcloristi,
filosofi, sociologi, etnologi si, nu in ultimul rand, pe teologi. Dar el nu poate fi
redus la aceasta componenta orizontala si naturala. Actul pelerinajului tine “si
de cer si de pamant” 2. Pelerinajul este o poarta deschisa spre o cale de acces,
rara si diferita, care permite intalnirea cu forte supranaturale sau cu realitati
sacre. Pelerinajul “integreaza toate aspectele ce decurg din natura umana ca
atare, dar se deschide... unei semnificatii mai ample, teologice, revelatoare a
adevarului lui Dumnezeu, a omului, si a mantuirii noastre in Hristos.” 3

Prin pelerinaj se intelege o calatorie ce are ca destinatie un loc sfant, iar la


finalul acesteia, venerarea acordata acestui “centru” spiritual. Sensul
termenului exprima sacralizarea spatiului si viata unui timp sacru, o ritualizare
necesara si implinirea unei lucrari duble si unice de munca asupra propriei
persoane si de acces la transcendenta sfintitoare. A pleca, a merge, a
descoperi orizonturi noi, a trai intr-o colectivitate si, mai ales, a trai o
schimbare interioara a carui scop este a merge pe urmele lui Hristos, aceste
actiuni pot defini pelerinajul. Numai “mersul ratacitor nu apartine conditiei
pelerine.” 4 In acelasi timp nu exista pelerinaj fara atingerea unei limite
spatiale, consacrare sensibila a unui efort fizic, a unei tensiuni sustinute pentru
atingerea unui scop. Pelerinajul presupune plecarea, mersul, sosirea la locul
sfant si actul de venerare.

Pelerinul este strainul care vine de aiurea, care strabate acest “aiurea” spatial,
acest pamant care nu-i apartine. Dar el nu este condamnat sa rataceasca
neputiincios la nesfarsit. In acest spatiu se va produce o mutatie traita,

72
implinita chiar prin actul pelerinajului: este o participare tainica la o alta
realitate decat cea a existentei profane sau a lumii imanente. Pelerinul este
omul care trece si care este prin sine si in sine strain; strain pentru spatiul
omenesc pe care-l strabate si unde trebuie sa-si asume aceasta situatie impusa
de cei care-l privesc strabatand drumurile si care stiu ca a doua zi el isi va
continua mersul.

Se modeleaza o spiritualizare a vietii pelerinului. Mersul pentru a gasi “spatiul”


si a deveni strain siesi, a iesi din sine intr-un fel, semnifica nasterea celuilalt.

Actul pelerinajului este o experienta particulara a vietii religioase, in acelasi


timp individuala si colectiva.

Puncte de vedere semantice si etimologice

In numeroase culturi si religii orientale, pelerinajul este definit prin ritualul


implinit la finalul calatoriei. Este sensul radacinii semitice hag. In Vechiul
Testament termenul desemna sarbatoarea pe care evreii o consacrau lui Iahve
de trei ori pe an: sarbatoarea azimelor, sarbatoarea saptamanilor la
Cincizecime si sarbatoarea corturilor. In Septuaginta hag este tradus prin eorti
(sarbatoare).

In Evul Mediu bizantin, pelerinajul este desemnat prin ritualul ce marca


sfarsitul calatoriei. , din care provine termenul curent exprima pelerinajul prin
actul sau final 5. Termenul folosit pentru a desemna pelerinul, , inseamna
adorator si trimite la adorarea “in duh si adevar” de care vorbeste Iisus Hristos
(Ioan 4, 23-24). Un alt termen, , a desemnat in lumea bizantina actul
pelerinajului. Dar acest cuvant era folosit pentru a califica peregrinarea,
ratacirea dintr-un loc in altul al unor calugari si asceti care refuzau orice
stabilire intr-o societate omeneasca de orice fel. Chiar daca termenul nu
exprima pelerinajul ca atare, exista un sens care se va regasi in notiunea de
pelerin si anume: ruptura, detasarea, instrainarea, exilul voluntar. 6

In copta cuvantul mentsemmo are o semnificatie analoga si e format din


adjectivul care inseamna strain.

In limba rusa, termenii pentru a desemna pelerinajul (palomnitchestvo) si


pelerin (palomnik) sunt derivate din latinescul palmarius care avea sensul de
“acela care a venit de la Locurile sfinte cu o ramura de palmier” 7.

In aria latina, cuvantul pelerin provine din peregrinus, care la randul lui este un
derivat din per-agrare care semnifica a parcurge, a merge departe. Peregrinus
inseamna calator, cel ce se duce intr-o tara straina si se stabileste acolo pentru
un timp. Prin extensie a insemnat strainul care vine de aiurea si nu apartine
societatii autohtone. Cuvantul are pe de o parte semnificatia grecescului , dar
sugereaza si parcurgerea unui spatiu, in sensul termenului aflandu-se ideea de

73
traversare a unui spatiu, a unui teritoriu, a unei frontiere 8. Aceste doua
aspecte sunt in stransa legatura, caci a pleca de acasa si a merge intr-un
pamant strain inseamna a te instraina pentru un timp, a deveni strain 9.

Din analiza acestor cuvinte in diferite limbi, se desprind cel putin trei seme
comune: ruptura, mersul si cautarea locului sfant. Michel Stavrou in articolul
Approche theologique du pelerinage 10 ilustreaza legatura semantica intre
aceste cuvinte prin schema urmatoare:

Pelerinajul

Numai latinescul peregrinatio asociaza cele doua aspecte specifice


pelerinajului: mersul si ruptura, accentuand aspectul energetic si ascetic al
actului pelerin. Cei trei termeni xeniteia, peregrinatio, proskynima
desemneaza aspecte complementare, sensibilitatea occidentala insistand mai
degraba pe actiune, in timp ce sensibilitatea orientala pe finalitate.

Tertulian a fost primul autor crestin care a folosit termenul peregrinus cu


sensul de calator (De carne Christi, 7, 7). El vorbea de Maria si fratii lui Iisus
care venisera sa-L vada (Luc. 8, 20). Sfantul Grigore de Nyssa vorbeste de
“plecarea spre Ierusalim” (Epist. 2), iar sfantul Ioan Gura de Aur ar fi dorit sa
faca o calatorie, daca sanatatea si activitatea i-ar fi permis, pentru a vedea
lanturile si inchisoarea unde sfantul Pavel a fost inchis. In Jurnalul de calatorie
al Egeriei, cuvantul peregrinus este folosit o data pentru a-i desemna pe
pelerini.

In Evul Mediu peregrinus se va transforma in pelegrinus si va desemna in latina


bisericeasca medievala pe cel care merge spre un loc de cult pentru a se ruga
lui Dumnezeu, a-i multumi sau a se pocai.

Motivele pelerinajului

A vedea

Pelerinul se duce undeva, se deplaseaza spre un loc unde “vede ceva”, cum
spunea Eusebiu din Cezarea. Pelerinul poate vedea un loc, moastele unui sfant,
o persoana deosebita. Nu este vorba numai de curiozitate. Pe de o parte este
un interes istoric pentru a cunoaste locurile speciale legate de istoria
mantuirii, la care se adauga o curiozitate mai putin pioasa pentru a vedea
minunatele si impunatoarele constructii care transformau Ierusalimul, precum
Roma de astazi, intr-un oras populat de biserici. Origen a parcurs Palestina in
cautarea urmelor lui Iisus, ale ucenicilor si ale profetilor, iar fericitul Ieronim
afirma: “Asa cum ii intelegi mai bine pe istoricii greci cand ai vazut Atena sau
cartea a III-a a Eneidei cand ai venit prin Leucate de la Troada in Sicilia si din
Sicilia la varsarea Tibrului, la fel intelegi mai bine Sfanta Scriptura cand ai
vazut cu ochii tai Iudeea si ai contemplat ruinele vechilor ei cetati” 11. Pe de

74
alta parte este un interes spiritual, care legitimeaza pelerinajul: vederea
locurilor sfinte trebuie sa conduca la contemplarea realitatilor spirituale si la
cresterea sentimentului de dragoste crestina. Vederea “locurilor unde s-a aflat
Sfanta Cruce si locul Invierii, spunea fericitul Ieronim, nu este de folos decat
acelora , in fiecare zi, isi poarta Crucea si invie cu Hristos.” 12 Focul dragostei
dumnezeiesti trebuie sa se aprinda astfel in toti. Nu numai privirea trebuie sa
se bucure, ci si sufletul. Sfantul Grigore de Nyssa, atunci cand cerea calugarilor
sa iasa din trup pentru a se indrepta spre Dumnezeu, spunea despre locurile
sfinte ca ele poarta insemnele marii filantropii a lui Dumnezeu fata de oameni.

Pelerinul viziteaza aceste locuri pentru a-si hrani nu numai ochii sufletului, ci si
vederea, care se bucura prin credinta de placerea spirituala, se spune in Istoria
calugarilor sirieni. Vizitatrea locurilor sfinte aprinde focul dragostei
dumnezeiesti. Egeria noteaza in jurnalul ei: “…dupa ce am vazut ceea ce
doream sa vedem”, insotiti de “barbatii lui Dumnezeu” drept calauze, s-a
apropiat de muntele lui Dumnezeu 13.

Pelerinul vede, admira, caci frumusetile pe care le vede il apropie de


Dumnezeu. Ele sunt izvor de rugaciune. Exista o evolutie in acest mod de a-si
exprima credinta. Spre sfarsitul Evului Mediu occidental, nevoia de a vedea
moastele o inlocuieste pe aceea de a le atinge. Pietatea pelerinilor devine tot
mai mult vizuala. Corolarul acestei situatii este inmultirea icoanelor sfintilor in
altare si biserici. Sunt amenajate locuri speciale pentru expunerea moastelor
sfintilor.

A se ruga, a adora, a venera

Exista in calatoria pelerinului o cautate de o intensitate exceptionala, este


cautarea unei existente si a unei exigente cu atat mai deplina, cu cat ea este
plina de umilinta. “Prosternata in fata Crucii, ea o adora ca si cum l-ar fi vazut
de Mantuitorul atarnat pe lemnul sfant” scria fericul Ieronim despre sfanta
Paula 14.

Rugati-va mereu (Luc.18,1), in toata vremea (Efes. 6, 18), neincetat (1Tes. 5,


17) este una din conditiile intrarii in comuniunea lui Dumnezeu. Este
rugamintea si cerinta apostolilor, a sfintilor pentru a raspunde chemarii lui
Hristos. Rugaciunea este tovarasul nedespartit de drum al calatorului in
cautarea lui Dumnezeu. Dimensiunea filocalica a pelerinajului este esentiala.
Pelerinul poate presimti, prin rugaciunea interioara, prin harul Sfantului Duh,
ceea ce Filocalia numeste “cunoasterea limbajului creatiei”.

Bisericile intalnite in drum, capelele, troitele, sunt tot atatea indemnuri spre
rugaciune. Din tot timpul, contemplarea locurilor sfinte este insotita de
rugaciune, fie individuala, fie colectiva. Vizitarea locurilor sfinte este una din
cauzele rugaciunii profunde a pelerinului (orationis causa), asa cum ne
povesteste si Egeria in descrierea drumului ei la Ierusalim. Pentru sfantul Ioan

75
Damaschin aceste locuri sfinte, unde adesea se regasesc moastele sfintilor, sunt
locuri de adorare si venerare pentru ca au fost “receptacole ale energiei divine
si pentru ca Dumnezeu prin ei si in ei a dorit sa ne mantuim.” (Cuvantari la
sfintele icoane, III)

La dus si la intors, pelerinii se roaga si canta. La fel se intampla si in timpurile


biblice. Cei ce urcau la Ierusalim pentru sarbatori, cantau psalmi, numiti apoi
cantare a treptelor. Psamul 121 este cantarea bucuriei pelerinilor care sosesc
in Ierusalim, locul sfant prin excelenta, cetatea pacii lui Dumnezeu. Regasim si
in acest psalm elementele definitorii pelerinajului: drumul spre casa Domnului,
tinta finala. Aici este pacea cea adevarata, acest drum presupunand urcusul,
comuniunea fratilor si a vecinilor. Omul traieste pe pamant, dar aspiratiile sale
se implinesc in cer.

Rugaciunea pelerinului este in primul rand una de lauda. Fiecare pas il duce
spre Dumnezeu, pelerinul il cauta pe Dumnezeu in orice lucru (Ps. 95).
Calatorul aduce multumire pentru cele primite in dar de la Tatal sau cel ceresc
si-L roaga sa-i indeplineasca cererile.

In drum, timpul pelerinului este ritmat de citiri din Biblie, din vietile sfintilor,
din cartile de rugaciuni si de momente de liniste, de veghe; de viata in
colectivitate si de momente de singuratate. Pelerinul asculta cuvantul lui
Dumnezeu, si-l face siesi si-l impartaseste cu tovarasii de drum. El urmeaza
pilda Mantuitorului, cand pe drumul spre Emaus, a explicat Scriptura celor doi
ucenici. Şi astazi ca dintotdeauna, Hristos este cu pelerinii si le vorbeste.
Cuvantul lui Dumnezeu se face auzit, le patrunde inimile si devine rugaciunea
lor. Dar pelerinajul crestin nu este numai o forma speciala a pietatii, ci si un
act eclezial important in ceea ca el exprima, ca si Euharistia sau venerarea
icoanelor, un adevar dogmatic.

A implini un legamant

Un pelerinaj este si un act de multumire sau de pocainta, o rugaciune de


multumire sau de cainta pentru ispasirea unui pacat. Drumul anevoios al
calatoriei este un semn al legamantului facut lui Dumnezeu in cazul rezolvarii
favorabile a unei cereri. Cand este vorba de pocainta, oamenii sunt de obicei
imbracati in vesminte cernite. In cronicile timpului sunt descrise astfel de
pelerinaje cu scop penitential. In Occident aceasta practica va apare incepand
cu secolul al VI-lea.

A ramane sa locuiasca, pana la moarte, intr-un loc sfant

Aceasta este si motivarea care ii inspira pe unii oameni sa aleaga viata


monastica. Fericitul Ieronim a venit sa traiasca in Palestina, aproape de
locurile sfinte. Dorinta de a ramane sa locuiasca intr-un loc sfant pana la
moarte este insotita de o alta: a fi ingropat, dupa moarte, langa locurile sfinte

76
ce amintesc de viata, moartea si inaltarea la cer a Domnului nostru Iisus
Hristos. Asa a gandit si dorit fericitul Ieronim, sfantul Ioan Iacob Hozevitul.

Oamenii isi exprimau aceasta dorinta in rugaciuni: “Doamne Iisuse Hristoase,


care din pricina noastra ai binevoit sa cobori din tronul majestatii tale pe
pamant, pentru a mantui neamul omenesc, si care, din locul acesta, pe care-l
vad cu ochii mei, te-ai urcat cu vesmantul tau de carne la cerul din care-ai
coborat, ma rog bunatatii tale atotputernice sa ingaduie ca, daca sufletul
trebuie sa-mi paraseasca anul acesta trupul, sa nu mai plec de aici, ci sa se
intample chiar pe locul inaltarii tale. Cred, cu adevarat, ca, asa cum te-a
urmat trupul meu venind pana aici, tot asa sufletul meu va intra viu, mantuit si
bucuros pe urmele tale in Paradis.” 15

A obtine o favoare

Rugaciunea pelerinului are si un alt motiv. Ea este un demers, o cerere pentru


implinirea unui lucru oarecare, cel mai adesea vindecarea de o boala deosebit
de grava. Multe locuri sfinte si-au aflat renumele tocmai datorita minunilor
implinite acolo in vindecarea bolnavilor. La mormantul Sfantului Ioan
Botezatorul erau dusi demonizatii (Fericitul Ieronim Epistola 108, 13). Grigorie
de Tours povesteste despre leprosii dusi la fantana lui Moise pentru a se
vindeca. In zilele noastre, atat in lumea catolica, cat si in cea ortodoxa
credinciosii merg in pelerinaj la locuri sfinte pentru a obtine binecuvantare si
vindecare, sufleteasca si trupeasca. Sa amintim pelerinajele in insula Tinos
(Grecia), la Ars si Lourdes (Franta) sau in tara noastra la Iasi, Bucuresti, Curtea
de Arges.

Minunile erau trecute in carti speciale si erau aduse la cunostinta pelerinilor si


nu numai.

A procura moaste sau obiecte purtatoare de sfintenie, a oferi daruri

Pelerinul venit intr-un loc sfant, vrea sa ia cu el, sa duca acasa ceva din
sfintenia locului. El cauta sa materializeze intr-un fel amintirea timpului
petrecut in aceste locuri.

Moastele erau cele mai indicate. Ele puteau fi directe (lemn din Sfanta Cruce,
bucati din moastele sfintilor, bucati din stalpii pe care s-au canonit stalpnicii
etc) sau indirecte (evlogiile, adica binecuvantarea locului sfant pe care
pelerinul doreste s-o ia cu el sub forma icoanelor sau altor obiecte).

Astazi oamenii cumpara diferite obiecte pentru a le oferi parintilor, prietenilor,


cunoscutilor: iconite, medalii, statuete, metanii, apa sfintita etc. Astfel
pelerinii de la Santiago de Compostela agatau la palarie sau la haina o scoica
Sfantul-Iacob, din metal, pe care oamenii intalniti in drum o puteau saruta
contra unui mic obole. In Evul Mediu, aceste amintiri permiteau pelerinului

77
afilierea la o confrerie pelerina ai carei membrii petrecusera ani si ani pe
drumurile spre locurile sfinte. In zilele noastre, aceste amintiri care se
regasesc in casele oamenilor continua aceeasi veche traditie.

Inainte sa paraseasca locurile sfinte, pelerinul mai poate lasa o urma a trecerii
lui: un ex-voto drept multumire pentru vindecarea de o boala grava sau pentru
implinirea vreunei dorinte. Adesea sunt inscriptii pe un zid sau un copac care
continua sa mentina vie prezenta trecatorului si dupa plecarea sa 16.

Inainte de a se intoarce acasa, pelerinul face o ofranda materiala la altar. Prin


ofranda sa, el aduce o intreita multumire: lui Dumnezeu pentru ca l-a protejat
pe parcursul drumului, pentru ca este in acel loc sfintit unde-si dorea sa fie de
mult timp, pentru toata viata lui si a familiei sale. El, cel care a primit atatea
daruri in timpul calatoriei, poate astfel multumi pentru ele. Pe de alta parte,
ofranda este un fel de acont pentru ca cei in drept sa medieze prin rugaciunile
lor pentru pelerinul pacatos. Ex-voto, ofrande, graffiti fac parte din gesturile
pelerine de astazi, sub formele cele mai diverse si adesea cele mai neasteptate

Dimensiuni spirituale

Exista si sensuri derivate ale termenului care evoca diferite atitudini interioare
si spirituale:

- plecarea spre un loc anume, indepartarea de patrie, o instrainare voita;

Pentru primii patriarhi, starea nomada nu este impusa in semn de pedeapsa, ea


se ofera ca fagaduinta, pecetluita de alianta dintre Dumnezeu si om. Avraam,
“cavalerul credintei active”, calatoreste din Mesopotamia in Canaan, de la
Sichem la Hebron, binecuvantat intru totul de Dumnezeu. “In ambivalenta sa
valorica, vagabondajul va ramane de-a lungul intregii istorii marcat, ca la
inceput, de pedeapsa data de Dumnezeu si, incepand cu Avraam, semn al
confirmarii sfinteniei si alegerii de catre Dumnezeu.” 17 Acelasi sens se
regaseste si la Filon al Alexandriei (De migratione Abraham), la Clement al
Romei si mai ales la sfantul Irineu (Adversus haereses).

- perceperea vietii terestre ca un exil;

Departe de Domnul Dumnezeu omul este un strain, aceasta viata nu este


adevarata viata, nici acest pamant nu este adevarata patrie (Lev. 1, 34-36, Iov
19, 15; 31, 32; Ps 38, 13; 118, 54; 2 Cor. 5, 6-8, 1 Petr. 2, 11; Evr. 11, 16-15).
Acest paradox al vietii crestinului, al instrainarii lui pe acest pamant, apare si
in literatura patristica a primelor secole crestine. In Scrisoarea catre Diognet se
spune: crestinii “locuiesc fiecare in propria sa patrie, dar ca niste straini...
Orice tara straina este patria lor si orice patrie le este o tara straina” 18.

78
Pelerinajul ne aminteste de caracterul itinerant al vietii crestine. Botezul ne
incorporeaza lui Hristos, dar crestinii “nu sunt din lume” (Ioan 17, 16). De
aceea ei nu au aici pe pamant “cetate statatoare.” (Evr. 13, 14) Crestinii
marturisesc ei insisi ca pe pamant sunt “staini si calatori.” (Evr. 11, 13; 1 Petr.
2, 11)

- calatoria spre Ierusalimul ceresc, adevarata patrie a crestinului;

Iesirea, lungul drum al lui Israel spre Tara Fagaduintei, este in interpretarea
sfintilor mersul crestinului individual si al Bisericii intregi. Fericitul Augustin va
dezvolta aceasta dubla tema a crestinului pelerin – peregrinus - si a Bisericii
pelerine – Ecclesia peregrina 19.

In Evr. 11, 8-10 sfantul apostol Pavel spune:

“Prin credinta, Avraam, cand a fost chemat, a ascultat de a iesit la locul pe


care era sa-l ia spre mostenire si a iesit nestiind incotro merge.

Prin credinta, a locuit vremelnic in pamantul fagaduintei, ca intr-un pamant


strain, locuind in corturi cu Isaac si Iacov, cei dimpreuna mostenitori ai aceleasi
fagaduinte,

Caci astepta cetatea cu temelii puternice, al carei mester si lucrator este


Dumnezeu.”

Se regasesc in versetele citate mai sus acele cuvinte care ilustreaza sensul
principal al actiunii pelerine si sensurile secundare atasate termenului pelerin.
Astfel, pelerinul este mostenitor al fagaduintei lui Dumnezeu, este cel care va
mosteni imparatia Tatalui. Pentru aceasta, el trebuie sa implineasca anumite
cerinte. Pelerinul trebuie “sa iasa la locul” pe care-l va mosteni, adica sa-si
paraseasca casa sa si sa se indrepte spre un loc anume. Iesirea presupune
mersul spre o tinta care este pamantul fagaduintei, loc sfintit, purtator al
imaginii dumnezeiesti, al Ierusalimului ceresc. In tot acest drum pelerinul este
asemenea unui nomad; el se va afla mereu pe un teritoriu strain, va trai in
corturi si va astepta sa ajunga la “cetatea cu temelii puternice”a carui ziditor
este Dumnezeu. Forta ce-l insoteste si-i da puterea sa invinga greutatile
drumului este credinta.

Patru mari arii culturale se detaseaza in studiul termenilor pelerin - pelerinaj,


si anume:

- drumul 20 – a se indrepta spre casa lui Dumnezeu pe pamant pentru a dobandi


casa cereasca, mersul implicand o incercare si un scop;

Drumul este elementul esential al oricarui pelerinaj; acest drum este pentru
pelerin “cu bucuriile si necazurile lui, primul orizont in cautarea sa” 21, este o

79
lume in sine, o lume separata de lume. Omul se simte neinsemnat, amenintat,
supus la incercari diferite (incercarea pustiei), dar in acelasi timp el
constientizeaza faptul ca mersul sau simbolizeaza victoria omului asupra
obstacolelor care nu pot decat sa incetineasca cautarea, dar nu s-o anuleze.

Plecarea la drum este un act profund liber. Pelerinul va fi de-a lungul secolelor
omul care merge. A te asterne la drum este un legamant, inseamna ca cel ce
pleaca in pelerinaj vrea sa schimbe ceva in viata sa. Daca pleaca la drum, ceva
ii lipseste. Exista “o fascinatie a drumului. Mersul, in incetineala lui, in efortul
lui, in linistea lui, ne face prezenti noua insine, tovarasilor nostri de drum.” 22
Aceasta omniprezenta a drumului in actul pelerinajului se regaseste si in
rugaciunile pe care cel ce pleaca la drum le rosteste, rugaciuni prezente atat
in lumea orientala, cat si occidentala:

“Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce esti calea, adevarul si


viata, si ai calatorit impreuna cu sluga ta Iosif, precum si cu cei doi ucenici
care au mers la Emaus, Insuti, Stapane, calatoreste si cu mine robul tau,
binecuvantandu-mi drumul. Trimete-mi si mie inger pazitor ca lui Tobie, ca sa-
mi fie povatuitor si pazitor si sa ma fereasca nevatamat de toata reaua
intamplare. Şi, astfel, cu pace, sanatate si buna sporire, sa ma intorc intru ale
mele si toata viata mea sa preamaresc preacinstitul si de mare cuviinta numele
Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.” 23

sau

“O Doamne, Tu care l-ai pus pe Avraam sa-si paraseaca tara si l-ai pazit intreg
si nevatamat in timpul calatoriei sale, milostiveste-te si asupra copiilor tai.
Apara-i de pericole si usureaza-le drumul. Fii noua umbra in arsita soarelui,
haina contra ploii si frigului. Sprijin in oboseli si aparator in necazuri. Fii
bastonul de care te sprijini sa nu cazi si portul care primeste naufragiatii,
pentru ca, de Tine indrumati, sa ajungem la capatul drumului si sa ne
reintoarcem sanatosi acasa.” 24

Rugaciunea cu care se sfarseste povestirea a patra din Pelerinul rus evoca


aceeasi omniprezenta a drumului:

“Fie ca milostivul har dumnezeiesc sa lumineze calea ta si sa te insoteasca, asa


cum ingerul Rafael l-a intovarasit pe Tobie.” 25

Drumul pelerinului este “un dar al puterii noastre si al timpului nostru, pe scurt
o jertfa.” 26 Chiar daca vine cu trenul sau cu masina, pelerinul strabate ultima
parte a drumului pe jos, in semn de umilinta si recunoastere a puterii
mantuitoare a lui Hristos.

Drumul nu este de loc usor, dar Hristos este prezent, dand pelerinilor forta sa
treaca peste obstacolele calatoriei, incurajandu-i pe cei deznadajduiti, pe

80
bolnavi, pe cei ce inainteaza mai greu, pe cei ce se opresc, adesea descurajati,
pe marginea drumului. Acest drum este intreaga noastra viata, iar capatul lui,
moartea, este viata vesnica. Acest drum este al Celui ce este Alfa si Omega, al
Celui care este “calea, adevarul si viata” (Ioan 14, 6).

- ritual care trebuie indeplinit in timpul drumului si la sfarsitul acestuia:


rugaciuni, cantari etc.;

Viata pelerinului este ritmata de anumite practici, bine inradacinate in traditia


pelerina, transmise din generatie in generatie si respectate de cei ce sunt
calatori in cautarea lui Hristos. La locurile de pelerinaj, calatorul gaseste o
structura liturgica menita sa-l ajute in rugaciune, caci pelerinul este omul
rugaciunii, fiecare pas al sau purtand insemnul dragostei lui pentru Dumnezeu.
Insasi liturghia oficiata pe pamant este un pelerinaj mistic in cautarea
Imparatiei, iar credinciosul este pelerinul.

Multe capitole din Jurnalul de calatorie al Egeriei (sau Itinerariul Egeriei)


cuprind descrierea tipicului slujbelor celebrate la locurile sfinte: liturghia
zilnica si cea de duminica, vecernia, privegherea nocturna, utrenia, precum si
randuielile in timp de post, botezul etc. 27 Aceasta “pentru ca sufletul tau sa
stie ce slujbe se fac in fiecare zi la Locurile Sfinte, caci trebuie sa va invat,
stiind ca veti avea placere sa le cunoasteti.” 28 Ajunsa in Cetatea sfanta pentru
sarbatorile de Paste 29 din 381, Egeria va ramane aici pana in 384 si va avea
timp sa participe la liturghia ierusalimiteana.

Alta data, povestind despre sosirea ei la rugul aprins de unde Domnul i-a vorbit
lui Moise, Egeria, neobosita pelerina, noteaza: “Cand am ajuns la acest loc, era
deja ceasul al zecelea (ora 4) si cum era seara nu am putut aduce jertfa. Dar
ne-am rugat in biserica si in gradina, langa rug; am citit pasajul din Cartea lui
Moise, dupa obicei.” 30 Totul se facea conform unei traditii bine pastrate din
generatie in generatie de pelerini.

In afara timpului fixat de ceremoniile oficiale, devotiunea pelerinului se


exprima si in alte feluri. Tot in jurnalul de calatorie al Egeriei se gasesc
informatii despre modul personal in a se ruga la fiecare oprire: rugaciunea,
citirea din Biblie, recitarea unor psalmi, rugaciune.

Pelerinajul este si timpul pretios al catehezei. Pe langa noile cunostinte legate


de evenimentele din Vechiul si Noul Testament, despre viata mucenicilor, a
sfintilor, pe tot acest drum si la locul sfant, pelerinul invata sa-si deschida
inima la cuvantul lui Dumnezeu, invata sa-si impartaseasca sentimentele si
cunostintele. Doritor sa vada, sa mearga pe urmele pasilor lui Hristos; pelerinul
este sensibil la vederea semnelor ce amintesc viata “casnicilor lui Dumnezeu”.
Adesea el doreste sa atinga moastele sfintilor, peretele unei grote, martora a
aparitiilor miraculoase, saruta cu veneratie moastele, isi plange viata
pacatoasa, sau pur si simplu se roaga cu lacrimi, aprinde lumanari. Sfanta Paula

81
“intrata in mormant, ea saruta piatra inaltarii... Ea isi lipea cu ardoare buzele
de piatra pe care trupul lui Hristos fusese depus... Tot Ierusalimul a fost martor
la lacrimile ei varsate in acest loc sfant.” 31Aceste gesturi sunt semnele
exterioare ale credintei pelerinului, a dorintei sale fierbinti de a se apropia de
Dumnezeu, de a se uni cu El; sunt semne ale increderii in puterea mantuitoare
a rugaciunii. Dorinta de a fi curatat sufleteste si de a fi insufletit de harul divin
este aceeasi cu cea manifestata de personajele Evangheliilor care cautau sa-l
vada pe Iisus si sa se atinga de hainele Lui.

Dupa loc si timp, se propun pelerinilor diferite alte practici de devotiune:


drumul Crucii, procesiuni, recitarea rugaciunilor.

Procesiunea este un fel de prelungire a mersului care conduce la punctul final


al pelerinajului. Nu exista practic pelerinaj fara aceasta “rugaciune in
picioare” 32, somptuaosa si plina de lumina lumanarilor, cand are loc noaptea
(Lourdes, Ars). La inceput, ca la Ierusalim, procesiunea semnifica mersul fizic
pe urmele pasilor lui Hristos si in alte locuri pe urmele sfantului sau sfintei
venerati. Itinerariul procesiunii este aproape mereu acelasi si in general este
circular, in sensul mersului soarelui. In fruntea multimii participante la
procesiune este Sfanta Cruce, reamintind via dolorosa si faptul ca drumul
crestinului pe acest pamant este unul al sacrificiului. Pelerinii merg rugandu-
se, cantand, cateodata dansand, cum se intampla altadata in Spania, in Africa
sau America Latina, plimband o statuie sau moastele vreunui sfant. Este un
moment de neuitat pentru participanti, moment a carui amintire pelerinul a va
purta cu el multa vreme.

In lumea ortodoxa au loc procesiuni cu ocazia anumitor sarbatori (Prohodul


Domnului din Vinerea Mare, Prohodul Maicii Domnului, de exemplu). In Grecia,
Slovacia si chiar in Romania pelerinii ocolesc biserica in genunchi, o data sau de
trei ori.

Aceste adunari ale oamenilor care-si canta credinta simbolizeaza si


inaugureaza adunarea ultima a neamurilor, anuntata in ultimele capitole din
Isaia si de viziunile din Apocalipsa. De la Avraam, toti credinciosii sunt pelerini,
in mers prin pustie, spre tara fagaduintei; incet, incet, ei constientizeaza
faptul ca Hristos este cu ei si-i invita la frangerea painii.

In locurile de pelerinaje sunt organizate pentru doritori si momente de


meditatie colectiva.

O practica foarte veche, ramasa pana in zilele noastre, este scaldatul in apa
facatoare de minuni a unor izvoare, fantani sau piscine (ca la Lourdes), spalatul
fetei, ochilor sau bautul apei din fantanile cu apa miraculoasa (Constantinopol,
Lourdes etc.).

82
La toate acestea se mai adauga si diverse practici penitentiale ca de exemplu
postul.

- lucrul asupra propriei persoane impus de acest drum, incercarea de


transformare launtrica pentru a corespunde cerintelor acceptarii omului in
imparatia cereasca;

Drumul este locul modest de transfigurare a celor mai umile si obisnuite


experiente omenesti, acelea care trec neobservate de obicei. Se produce ceea
ce numim o “convertire”, o transformare, o parasire a sine-lui pentru “a se
reintoarce” spre Dumnezeu. Pe acest drum se produce o noua nastere. Charles
Pegui, intr-o scrisoare din 1912 adresata unui prieten, dupa primul sau
pelerinaj la Chartres, scria printre altele: “Se zareste clopotnita din Chartres...
De cum am vazut-o, a fost ca un extaz, nu mai simteam nimic, nici oboseala,
nici picioarele. Toate necuratiile mele au disparut dintr-o data. Eram alt om.
M-am rugat o ora sambata seara in catedrala. M-am rugat o ora duminica
dimineata, inaintea liturghiei... M-am rugat cum n-o mai facusem niciodata. M-
am rugat pentru dusmanii mei; aceasta nu mi se mai intamplase vreodata.” 33

Calatoria la locurile sfinte se doreste o schimbare pozitiva a gandirii, a


comportamentului celui care a fost in pelerinaj. Fericitul Ieronim afirma: “Nu
sa fi fost la Ierusalim merita lauda, ci sa te fi umplut de Duhul Sfant prin
trairea la Ierusalim.” (Epistola 58, 2-3) Adevaratii traitori in Hristos stiau ca
Dumnezeu nu este inchis in locurile sfinte. Dumnezeu este duh si duhul sufla
unde vrea. Nu pelerinajul in sine, ci dispozitia sufleteasca care-l insoteste pe
calator este importanta. “Amplasamentul Sfintei Cruci sau al Invierii nu sunt de
folos decat acelora care, in fiecare zi, isi porta crucea si invie cu Hristos.”
(Fericitul Ieronim Epistola 58) Aceeasi idee se regaseste si la sfantul Grigore de
Nyssa sau Ioan Moshu.

- sarbatoarea – celebrarea unui timp sacru care consacra orice manifestare


pelerina;

Intreaga fiinta a pelerinului este expresia cautarii lui Dumnezeu. Raspuns la


aceasta cautare este celebrarea euharistica la locul sfant, momentul central al
pelerinajului. Este timpul adunarii credinciosilor pentru a asculta Cuvantul lui
Dumnezeu intrupat si a primi, spre sfintenie si viata vesnica, impartasirea cu
Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos.

Pelerinaje in Orientul crestin (sec. I – IV)

Pelerinajele in primele secole crestine se faceau la:

- locurile biblice, importante datorita unui eveniment biblic din Vechiul si Noul
Testamment;

83
- mormintele martirilor sau sfintilor, importante prin prezenta sfintelor moaste;

- locurile de resedinta ale calugarilor celebri.

Ierusalimul, timp de doua milenii, a fost si ramane punctul central al


pelerinajului crestin si cheia interpretarii teologice a gestului pelerin crestin,
prin ceea ce semnifica finalitatea sa. Evanghelia lui Ioan este centrata pe
Ierusalim si pe sarbatorile evreiesti; Domnul “urca” la Iesusalim de mai multe
ori. Mihail Evdochimov spunea: “Intreaga misiune a Domnului nostru poate fi
privita ca un drum de la sate spre lacuri si prin pustie, pentru a urca spre
punctul de desavarsire, Ierusalimul.” 34 Cei ce merg la Ierusalim in pelerinaj,
traiesc intalnirea cu cetatea sfanta pe trei planuri. Mai intai ca intalnire cu
Ierusalimul antic, vechiul centru al lumii in care odinioara se inalta Templu
sfant. Este apoi intalnirea cu cetatea asupra careia a plans Iisus si, in sfarsit, cu
Ierusalimul ceresc, cetatea de sus, prefigurata de cea pamantesca… Cetate
sfanta, Ierusalimul ceresc pogoara pe pamant (Apocalipsa 21, 2); el este
centrul noii lumi, punctul in care se aduna toti cei mantuiti. Ambivalenta celor
doua cetati, tensiunea dintre Ierusalimul ceresc si Ierusalimul pamantesc se fac
intotdeauna resimtite: crestinii se aduna in cetatatea Noului Ierusalim mama
lor (Gal. 4, 26), cetatea care va veni, caci nu avem aici cetate statatoare, ci o
cautam pe aceea ce va sa fie (Evr. 13, 14) 35.

Dupa anul 326, cand Imparateasa Elena a facut o calatorie la Ierusalim pentru
Inaltarea Sfintei Cruci, numeroase constructii s-au ridicat pe locurile legate de
istoria mantuirii. Incepand cu secolul al IV-lea au fost construite locasuri de
cult pe locurile importante din istoria mantuirii: Patimirea, Invierea,
Cincizecimea. Despre slujbele celebrate la biserica Anastasis si Martyrium
exista informatii si in Jurnalul de calatorie al Egeriei.

Alte locuri importante in Palestina erau bisericile Nasterii Domnului din


Bethleem, Nazaret, Sinai, valea Iordanului, Galileea.

In Grecia in secolul al VI-lea Biserica Sfantul Dimitrie din Tesalonic devine un


centru important de pelerinaj. Organizarea vetii monahale va transforma multe
manastiri si in locuri pelerine: Muntele Athos, Meteora, Patra, insula Tinos,
insula Egina etc.

Constantinopolul va deveni incepand cu secolul al IV-lea receptacolul moastelor


venite din toate regiunile Orientului. Altarele mucenicilor din Capadocia vor fi,
pana la invazia otomana, alti martori ale vitalitatii fenomenului pelerin in
lumea ortodoxa.

Multe locuri legate de martiriul sfintilor (martyria) vor deveni locuri de


pelerinaj. Sarbatoarea sfantului era si este un moment de seama in viata unei
comunitati crestine. Manastirile, schiturile sunt in lumea ortodoxa tot atatea
locuri unde crestinul cauta hrana sufleteasca. Mari duhovnici, a caror faima

84
depaseste adesea granitele unei tari, sunt cautati pentru marturisire sau
pentru a primi un cuvant de invatatura. Se intampla si astazi ca pe vremea
avvilor din pustiul Palestinei sau al Egiptului.

Dimensiunea sociala a pelerinajului

Marile centre pelerine, ca si cele mai mici, marile sarbatori ale calendarului
crestin sau sarbatorile anuale ale sfintilor, aduna pelerinii pentru priveghere si
Sfanta Liturghie. Este participarea tuturor, o participare deplina si colectiva.
Acest grup, multiplicat in spatiu si in timp, formeaza o societate extraordinara,
o unitate in diversitate, chiar daca efemera. Extraordinara caci ea este in mers
spre un pamant al transfigurarii; extraordinara caci comunitatea creata in
timpul pelerinajului este nediferentiata, fara varsta, fara ierarhii. Participau la
acesta societate, scria Raoul Glaber 36 descriind pelerinajele efectuate cu
ocazia jubileului de la anul 1033, “oameni din clasele inferioare, cei din clasa
de mijloc, cei puternici, regi, conti, marchizi, prelati si, in sfarsit, ceea ce nu
se intamplase niciodata, multe femei, cele mai nobile alaturi de cele mai
sarace”. Clerici si laici se regaseau si se regasesc intr-o comuniune de fervoare,
de speranta, de lumina si de bucurie. “Sa te veselesti inaintea Domnului
Dumnezeului tau, tu, fiul tau si fiica ta, robul tau si roaba ta, levitul din
cetatile tale si strainul, orfanul si vaduva, care vor fi in mijlocul tau.” (Deut.
16, 11) Se implineste pe drumul care duce spre locul fagaduintei ceea ce
sfantul apostol Pavel dorea de la fii credintei: “Nu mai este Iudeu, nici elin; nu
mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte barbateasca si nici parte
femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti in Hristos Iisus.” (Gal. 3, 28) Este o
societate extraordinara pentru ca demersul pelerin este trait ca o cautare, fie
a implinirii fizice, fie a trezirii sau implinirii spirituale.

Efemera, societatea pelerina nu dureaza decat atat cat dureaza pelerinajul.


Aspra, prin incercarile la care este supus pelerinul, fericita, prin dubla
descoperire a celuilalt, profunda prin intensitatea intalnirii, aceasta societate
este un moment de vesnicie.

Memoria traieste si stabileste intre toti membrii grupului care au fost “una” un
moment de recunostinta. Pelerinul devine memoria vie a experientei traite, iar
societatea pelerina imagine a societatii fratesti a mantuirii. Pelerenii formeaza
acele comunitati in mers, imagine a Bisericii, poporul lui Dumnezeu in mers
spre Imparatia cereasca. “Figura colectiva a poporului care la chemarea lui
Dumnezeu traverseaza pustiul ramane tipul, mai ales, in Occident a Bisericii in
statu patriae, in timp ce mai sensibila este Orientului icoana Cincizecimii in
aspectul ei eshatologic de a doua venire a lui Hristos. In prima din imaginile
prezentate, Biserica este prezentata ca un popor in misiune in lume, avandu-l
pe Hristos in frunte: este imaginea procesiunii, a pelerinajului spre Imparatie.
In cea de-a doua imagine, Biserica este vazuta ca un popor adunat in jurul lui
Hristos in ultimile zile, ceea ce explica faptul ca Euharistia apare ca stalpul
structurii Bisericii.” 37 Acesta viziune este in concordanta cu acceptiunea

85
termenului pelerinaj. Prin peregrinatio Occidentul intelege cautarea spre un
loc sfant, in timp ce Orientul prin face trimitere la chiar locul sfant si la
atitudinea de adorare ce se naste in adorator ( ). Pelerinajul crestin se refera
in final, dintr-o perspectiva tipologica, la dinamismul Bisericii, de la aparitia ei
spre a doua si definitiva Parusie, revenirea in slava a Domnului Iisus.

[editează]

Farmecul Crepuscular al Firescului


Timp al excesului, eruptie de crize identitare, isterie a supraponderalului,
vertij al pluralitatii, joc de seductii usoare, modernitatea tarzie in mijlocul
careia, volens nolens, respira si Biserica, ne-a contaminat subversiv cu patima
nemasurii. Adesea, entuziasmul facil ne confisca ireversibil optiuni majore iar
diapazonul care ne dicteaza deciziile pare falsificat de injonctiuni himerice:
fie, afectati de o ravna pompieristica si frustrari filetiste, sanctificam cate un
voievod cu o istorie personala suspecta, fie amputam traditii ancestrale si
"actualizam" malformat adevaratele exigente ale Revelatiei. In hotarul
nedefinit al Fiintei eclesiale, s-ar spune ca astazi totul se articuleaza
oximoronic, dar intr-o constanta afinitate pentru disproportii: logica sobra a
resentimentului fata de modernitate se converteste subit intr-o miscare de
aggiornamento, edulcorata cu piosenii folcloristice si tribulatii infantile. Fie ca
e vorba despre evocarea unui crestinism cavernal, tenebros, concentrat in
spectacolul mortificarii sau al exorcismelor si inteles ca o cultura a reprimarii,
fie ca se revendica retoric si triumfalist o Ortodoxie sechestrata ideologic,
intalnim produsele mentale ale aceleiasi neimplicari hermeneutice. S-ar spune
ca ne place simplificarea binara, simpatizam contrastele, iubim extremele.
Afectati adesea de inautenticitate si crispare, clasam prezentul pe alternative
fruste: pentru unii, viata monahala de la noi abunda in taumaturgi, sfinti
anonimi sau vazatori cu duhul, pentru altii totul este o paragina orchestrata
luciferic, orice loc boleste metafizic si se compromite in impotenta
duhovniceasca.

Ne bucuram insa ca astazi se poate vorbi despre unii oameni intr-o alta
tonalitate decat aceasta, patetica si unilaterala. Prezenta blanda a parintelui
Teofil naste o caldura linistitoare, lasandu-se inteleasa dincolo de comoditatea
fetisismului sau of-ul paseist. Figura sa domoala, ritmul sau egal, totul impune
o naratiune ce depaseste zelul anamorfotic al sanctificarii antume ori
disperarea tautologica a nihilismului. Mesajul Sfintiei Sale se clarifica treptat,
se specifica in etape prelungite de ruminatie existentiala. Departe de a fi
epuizate, ne propunem intr-un limbaj poate "expresionist" degajarea catorva
semnificatii pe care viata si cartile parintelui Teofil, in putinatatea in care ne
sunt cunoscute, par sa le condenseze.

86
In genere, se stie cine formeaza auditoriul parintelui Teofil. Cartea de fata este
paradigmatica in acest sens, cuprinzand o colectie de prelegeri sustinute in
Timisoara, oras universitar cu efervescenta misionara si cu exigente spirituale
remarcabile. An de an, cu prilejul posturilor randuite de Biserica, aceste
conferinte sunt actualizate in spatiile prin excelenta urbane ale tarii:
Timisoara, Resita, Craiova, Slatina, Bucuresti, Constanta, Galati, Iasi, Baia
Mare, Cluj, Brasov, Fagaras, Oradea, Arad sunt locuri in care parintele Teofil
este gazduit de tineri inscrisi la studii universitare. La Bucuresti numarul
auditorilor atinge intotdeauna proportii coplesitoare, fapt ce ar justifica
prezumtia unei discutii asupra prezentei sale harismatice. Spectatorii
parintelui poseda, in general, un profil intelectual si o anumita formatie
culturala. Cei care il asista sunt neconditionat (si, poate, involuntar) bransati
la dinamica tehnica sau mentala a postmodernitatii, fie ca aprofundeaza
doctoral fizica nucleara, fie ca studiaza stiintele europene, fie ca asimileaza
teologia ori medicina, filosofia ori artele frumoase. Paradoxal, numai prin
destula rautatea zilei parintele Teofil se poate infatisa, alaturi de specificul
imuabil al personalitatii sale, cu o elocventa noutate.

Parintele vine dintr-o lume aflata in amurg, poate astazi chiar inexistenta. Cei
care i-au stat mai mult prin preajma presimt in bunatatea sa, asezata intocmai
ca parfumul somnolent al unui vin nobil, o inzestrare cu virtutea naturalitatii.
La parintele Teofil totul - rostire, savarsire, implinire - incepe si se sfarseste in
farmecul firescului. Profund afectat de ruralitatea originilor sale, parintele
Teofil si-a celebrat congenial destinul in jurul unor vieti model. Au lucrat in
formarea sa oameni deosebiti, de la parinti la dascali pana la oameni magnetici
ca parintele Arsenie Boca ori staretul Serafim Popescu. Noutatea mesajului sau
vine din constitutia verticala a unei traditii spirituale: cea personala conjugata
cu cea eclesiala. Astfel, in jurul sau se destrama pericolul iminent al "mortii
subiectului" (a carei analiza incontinenta o fac atatia filosofi postmoderni), pe
care absenta traditiei o provoaca in orice destin personal sau comunitar. Intre
altele, criza lumii europene este marcata de ocultarea unei varste aurorale
comune (i. e.: bresa evanghelica in cultura antica greco-romana) si uitarea
dialecticii originarului din urzeala teandrica a Traditiei. Ontologia suprafetei -
inculcata prin ideologia mediatica de astazi - anuleaza orice posibilitate de
constructie consistenta a unei identitati personale, in vasta promisiune a
eternitatii. Toti acesti vectori ne conditioneza ubicuu, ne afecteaza imaginarul,
ne descentreaza riscant in traseul de pe pasarela mantuirii. Acesta este decorul
cultural in care noi devenim receptacolul teologiei parintelui Teofil si e bine sa-
l cunoastem. Pe noi, cei rataciti in cacofonia babeliana a postmodernitatii,
parintele ne convoaca la o anamneza. Pe noi, cei din lume, dar si pe cei pe
care, parasind-o pentru o viata mai inalta, ii mai poarta metehnele.

E vorba, mai intai de toate, despre citirea Cartii noastre de capatai: Biblia.
Sfanta Scriptura - revelatia Adevarului, "izvor al tamaduirii", referent
obligatoriu al rostirii, Sfanta Scriptura - orbita ultima a vietii, Sfanta Scriptura -
temei si taina a pecetii noastre ontologice: faptul-de-a-fi-crestini. Dar insasi

87
Sfanta Scriptura si-a specificat canonul pe frontiera apostolica a unei
comunitati: Biserica. Pnevmatofora, Traditia a dat cheia hermeneutica a
Sfintelor Scripturi prin viata sa liturgica, obiectivata providential in deciziile
istorice ale sfintelor sinoade. De aceea, pentru ca "intreaga viata e o slujba",
parintele ne cheama la o participare atenta, in lumina constientei, la slujbele
Bisericii. Mesaj de o actualitate nebanuita, acum cand, mai ales in parohiile de
la oras, simbolismul metafizic si profunzimea dogmatica a alcaturirilor Sfintilor
Parinti sunt desfigurate de iresponsabilitate, anti-vocatie si prost gust.
Parintele ne cere sa desfacem cu ochii mintii toate nuantele vietii liturgice,
care trebuie sa devina un instrument exegetic esential in lectura Bibliei, si mai
ales a Noului Testament. El ne mai spune ca, in afara unui constant exercitiu
cultic, cultura ramane un capriciu invalid si un rasfat prea costisitor in plan
soteriologic: "e mai greu sa fii crestin decat intelectual". Amintindu-i de vocatia
doxologica pe care a parasit-o fara remuscari, parintele provoaca, in fiecare
dintre noi, inertia spirituala tipic moderna. Participarea la slujbe inseamna un
refuz liber al autonomiei, si nu indeplinirea juridica a unui contract cu Instanta
Suprema. Participarea la slujbe inseamna adumbrirea la comorile deschise ale
patristicii si nu un reflex legalist menit sa satisfaca un Dumnezeu al literei.
Participarea la slujbe inseamna refuzul sobru al kitsch-ului, sincretismelor sau
al pietismului retardat, inseamna pur si simplu rugaciune (si, deci, adevar!).
Sub raport ascetic, in timpul slujbelor putem avea o experienta a limitei
noastre, o dificila metanoia, trecerea de la o gandire discursiva, lineara si
analitica, la o dispunere mentala chenotica, anabasica si doxologica. Totodata,
efortul mintii este dublat de cel al trupului, si asa centrul fiintei noastre se
reconstituie. Participarea la slujbe mai presupune harismatica legatura cu
comunitatea sfintilor si, astfel, angajarea in destinul cosmic-eshatologic al
Bisericii. El insusi, parintele Teofil, numai ca om al slujbelor a putut invata sa
fie un slujitor al Domnului si al aproapelui. In aceasta chemare vibreaza
energic o alta noutate a firescului, acum cand unii tind sa transforme
manastirile in cooperative agricole sau popasuri turistice iar viata parohiala
intr-un consum frugal si sovaielnic al unei mese duhovnicesti saracite prin
indolenta. In acest fel parintele Teofil se face legatarul testamentului spiritual
al parintelui Staniloae care cerea posteritatii sale un singur lucru: intoarcerea
la Traditie (si, implicit, la Sfintii Parinti) prin resurgenta cantarii psaltice
precum si conservarea sfintelor slujbe ale Bisericii Ortodoxe. Sarbatoarea
liturgicului este masura de duh si asceza pentru ceea ce poate deveni, in
absentia, gratuitatea unui fundamentalism biblicist ori a misionarismului
sectar. Slujbele sunt podoaba de frumusete a Bisericii prin care cei ce participa
la ele devin icoane ale unei frumuseti induhovnicite: "te spune fata cum ti-i
viata".

Numai ca om al slujbelor savarsite cu acrivie, parintele Teofil este si un teolog,


asa cum sensul esential al termenului il defineste: cuvantator de Dumnezeu.
Slujbele sunt viata Bisericii iar teologia parintelui Teofil inseamna o atare
exploatare a izvoarelor liturgice. Cu mai putine scrupule academice sau
conventii profesorale, dar sustinuta de o memorie prodigioasa, teologia

88
parintelui Teofil cheama la o reflectie in temeiul prezentei noastre in biserica.
Astfel, parintele Teofil implineste din nou o exigenta a marelui teolog
neopatristic, Dumitru Staniloae, care spunea ca "avem nevoie de o teologie
foarte concreta, de o teologie a experientei. Ne hranim toti din aceasta
teologie practica, pretutindeni, in fiecare moment" (M. Costa de Beauregard &
Dumitru Staniloae, Mica dogmatica vorbita, Deisis, Sibiu, 1995, trad. Maria-
Cornelia Oros, p.133).

Si duhovnicia presupune o "teologie a experientei" iar nu putini sunt cei care il


cunosc pe parintele in aceasta ipostaza. Si aici intalnim o noutate, o relatie
neobisnuita. Filosofia bucuriei (Nulla dies sine laetitia) devine si aici
transparenta, chiar in fata marturisirii "cu inima infranta si smerita". Un suflet
care-L iubeste pe Dumnezeu nu poate urgisi, ci traieste mereu intr-o revarsare
agapica. Foarte apropiat de Zosima, suspicios in fata unui Ferapont, parintele
Teofil a incercat sa cultive in viata sa un tip de sfintenie care stie sa nu te
striveasca, o exemplaritate nesufocanta. Cand implacabil si ferm, cand
ingaduitor si discret, exigent dar nu intransigent, parintele Teofil are o gandire
personalista. Omul care iti ofera intotdeauna o a doua sansa, parintele Teofil -
dupa cum spune el singur - "nu face anchete", nu exploateaza pacatul
penitentului pentru a-i sugera perspectiva damnarii vesnice ori justetea unui
dispret radical. Pacatele si greselile marturisite nu umbresc iradierea fanica a
parintelui, iar penitentul nu se simte strivit ci mai degraba chemat sa fie un
posibil invingator. Oricat de mare ar fi strambatatea sufletului ce se
spovedeste, el isi conserva o sensibilitate, aceea a simtirii a dragostei.

Pentru crestinii ortodocsi mantuirea este un joc imprevizibil de interventii


teandrice. Dogma dublei judecati, cea personala si cea universala, crediteaza
un interval temporal cu larg potential soteriologic, in care oportunitatile
damnarii sau ale redemptiunii trebuiesc departajate. In lumina acestei
credinte, destinul unei carti ortodoxe nu este unul obisnuit, nefiind reductibil
la succesul de librarie sau cota vanzarilor inregistrate. Dincolo de eficacitatea
ei imediata se ascunde in carte o vocatie marturisitoare, cea care naste, mai
ales, reverberatii postume. Noi stim ca slava de care se vor invrednici la
sfarsitul veacurilor sfintii Tebaidei creste cu fiecare generatie de crestini
convertiti prin lectura Patericului, bunaoara. De aceea, se poate spune, orice
noua carte scrisa in Duhul ascunde un marcaj eshatologic dublu (autor si
comunitatea cititorilor), fiind astfel o aparitie fericita si necesara.

Dupa ce anul 1997 a inregistrat cu Parintele Teofil cartea ingrijita de


Arhimandritul Ioanichie Balan si aparuta la Sihastria, cea gazduita de parintele
Constantin Coman la editura Bizantina, cea publicata de Asezamantul Antim
(Cluj-Napoca), in anul 1998 orasul Timisoara pare sa fie privilegiat cu
implinirea acestor sarcini. Dupa "Ganduri bune pentru ganduri bune" a urmat,
iata, o a doua carte: "Prescuri pentru cuminecaturi". Simtim ca, venind mai ales
de la parintele Teofil, cartea ni se da "pentru slava lui Dumnezeu, ca prin ea
Fiul Omului sa Se slaveasca" (In. 11, 4). Nu stim cate vor mai urma, dar stim ca

89
pentru rostirea mantuitoare nu exista niciodata un "prea mult" sau "prea
tarziu". Citind-o cu atentie, in suflet ni se va descoperi ca o chemare intru
desavarsire profilul unic al parintelui Teofil.

"Sarac cu duhul" ca monah, "plans" prin smerenie, "bland" cu firea, "flamand si


insetosat de dreptate" ca pastor, "milostiv" ca si crestin, "curat cu inima" ca
rugator, "facator de pace" ca duhovnic, "ocarat", "prigonit" sau clevetit ca
misionar al Domnului, parintele Teofil a fost, este si va fi un om fericit. Astfel
toti cei ce il cunosc isi doresc sa se poata bucura si veseli la sfarsitul veacurilor
alaturi de cel care a fost o viata intreaga, aici, cu modestie, "sarea pamantului"
celui duhovnicesc si faclie luminatoare intr-un sfesnic ales al Bisericii
dreptmaritoare.

90