You are on page 1of 83

ROSE BURGHLEY

VĂPAIA





Titlu original: THE AFTERGLOW

Traducător: Mihnea Columbeanu




Lui Lacey îi plăcea slujba ei ca profesoară de engleză la un liceu de fete
exclusivist din Elveţia – dar nu avea în nici un caz intenţia să urmeze exemplul tinerelor
ei eleve, îndrăgostindu-se de medicul şcolii, Roger Soames. Nici măcar nu-l prea plăcea
pe doctorul Soames – era grosolan şi dictatorial, aşa că n-avea decât să se bucure de
curtea pe care i-o făceau elevele. Lacey şi-a îndreptat sentimentele în altă direcţie, şi
anume spre doctorul Ludwig Heist. Dar nici într-acolo n-o aştepta nici o speranţă, după
cum şi-a dat ea în curând seama. Doctorul Heist putea fi interesat de câte o elevă
fermecătoare, sau de sofisticata Gerda Reisenfeld, dar în nici un caz nu avea de gând s-
o remarce pe Lacey!




Toate personajele din această carte există numai în imaginaţia autoarei, şi nu
au nici cea mai mică legătură cu unele persoane care ar putea să poarte aceleaşi nume.
Ele nu sunt inspirate nici măcar aproximativ de unele persoane reale, cunoscute sau
necunoscute de autoare, şi toate incidentele descrise sunt absolut imaginare.

Capitolul 1

Lacey nu putu să nu audă declaraţia medicului, când acesta ieşi din cabinetul de
consultaţii.
– Prea mult soare, decretă el ferm. Şi, posibil, şi puţin surmenaj. Cât mai e până
la vacanţa de la jumătatea anului?
Jumătatea anului? Abia se întorseseră din lunga vacanţă de vară! Şi, cu toate că
în toiul verii efectele soarelui, pe acele pante de la poalele munţilor scăldate în lumina
lui reflectată din lac, puteau fi foarte vătămătoare – mai ales pentru pielea delicată şi
sensibil a fetelor – ar fi fost foarte improbabil să-i dăuneze unei tinere rezistente la
soare ca Fleur Berringer, care se lăuda că se născuse şi crescuse în Bahamas, şi a cărei
familie locuia tot acolo.
Se întosese la Ecole d'Unité arătând ca o veritabilă Fiică a Soarelui, cu pielea
aceea aurie ca mierea şi ochii topiţi, închişi la culoare ca panselele violete. Şi vorbea
despre surfing şi temperaturi toride care nu aveau absolut nimic în comun cu căldura
blândă de pe munte în acel anotimp, când toate pădurile din jur deveneau roşii-ruginii
şi dulce-chihlimbarii, în pragul toamnei, şi începea să se anunţe iarna.
Şi atunci, fără îndoială, dacă doctorul Roger Soames avea să rămână în actuala
lui funcţie de înlocuitor al doctorului Felix Dupont, care era plecat din Ardena, noua
erupţie de nemulţumiri provocate de scăderea temperaturii urma să-i solicite prezenţa
la şcoală, iar fetele ca Fleur, Carla Minetti. Rose Bligh şi o serie de alte eleve care-l
găseau irezistibil de atrăgător aveau să se culcuşească în paturi, cu faţa întoarsă spre
perete, tânguindu-se că aveau nevoie de înţelegere şi compasiune.
Mai bine zis, de înţelegea şi compasiunea doctorului Soames, care avea ochi
albaştri şi păr blond, fiind practic imaginea preconcepută a tuturor cu privire la felul
cum ar trebui să arate un englez tipic, abia trecut de treizeci de ani... inclusiv zâmbetul
blajin-hazliu şi nota de umor din glas.
Iar când, apăsând cu degetul mare, bronzat şi armonios format, vena unde
pulsul palpita ca al unei păsărici, întreba cu glasul acela plin de umor, pe cel mai blând
ton:
– Ei, ce e cu tine? Ia spune-mi!...
...Impresionabilele fete de şaptesprezece până la douăzeci de ani contractau o
nouă boală, localizată în regiunea inimii.
Lacey, care se simţea destul de ofuscată şi nemulţumită pentru că un
compatriot de-ai ei se lăsa tras aşa pe sfoară, o auzise pe supraveghetoare – o
scoţiancă matură, cu simţul umorului dar şi cu mare nevoie să-şi păstreze actuala
funcţie bine plătită – încercând, fără a-l contrazice pe medic, să-i atragă atenţia cu
blândeţe că uneori fetele se prefăceau mai grav bolnave decât erau în realitate. Ba
chiar, uneori, îşi imaginau că ar fi fost bolnave, când de fapt nu aveau nimic.
– Ştiţi cum este, domnule doctor, spuse ea desfăcându-şi mâinile, într-un gest
pe care-l asimilase după anii de zile petrecuţi pe continent. Sunt la o vârstă dificilă şi, de
bună seamă, unele dintre ele ar trebui să fie deja măritate... iar dacă părinţii lor ar avea
puţină minte, le-ar mărita, în loc de a plăti ca să le trimită la o şcoală ca asta. Aici nu
sunt destule activităţi ca să le ţină ocupate.
– Vreţi să spuneţi că aici nu se joacă hockey sau lacrosse?
– Numai tenis şi inevitabila plajă, când nu e altceva de făcut. Unele dintre cele
mai energice călăresc, iar câteva sunt membre ale clubului local de navigaţie. Iar în
timpul iernii, au loc sporturi hibernale. Din fericire, nu peste mult vom urca mai sus pe
munte, la cabanele noastre de iarnă.
– Şi consideraţi că fetele sunt în general mai sănătoase iarna?
– Da, aşa cred.
– Hm, mă rog...
Doctorul Soames îi zâmbi, făcând să i se topească inima ei dură de scoţiancă,
– Fetele, tot fete! Din fericire, problema lor nu mă priveşte pe mine. Dar vă
înţeleg, o dată ce v-o însuşiţi. Va trebui să fiţi atentă cu micuţa Rose Bligh. E foarte
delicată. O prichinduţă destul de fragilă.
– Tatăl ei e fabricant de veselă, pare-mi-se. Oricum, porţelanuri, sau cam aşa
ceva... Porţelan fin englezesc!
– Şi fiţi atentă la temperatura domnişoarei Berringer! S-ar putea să aibă bufeuri.
– Nu mă mir.
Zâmbetul domnişoarei Mackintosh nu mai era chiar atât de blând.
– Îşi pune în pat o sticlă cu apă fierbinte, când noi, celelalte, ne gândim să
dormim cu ferestrele deschise. Tatăl ei e american, exportator de carne de vită
conservată, adăugă ea, fără nici o legătură cu subiectul.
Roger Soames zâmbi din nou, iar domnişoara Mackintosh o zări pe Lacey, care
aştepta într-o uşă din capătul opus al coridorului, dorindu-şi să-l lămurească pe
doctorul Soames în legătură cu unele dintre cele ce se petreceau la Ecole d'Unité. O
chemă ca să-l conducă pe medic în curtea din spate, unde-şi lăsase parcată maşina.
– Sunt sigură că n-o să te deranjeze, nu-i aşa, domnişoară Cavendish, spuse ea.
Eu trebuie să mă întorc la pacientele mele, şi înţeleg că dumneata n-ai nici o treabă
acum.
Lacey recunoscu că aşa era. Îl lăsă pe doctor să-şi potrivească pasul după al ei şi
coborâră împreună scara principală spre holul răcoros, cu ecouri, care-i impresiona atât
de mult pe părinţi când soseau pentru prima dată în şcoală, împreună cu fiicele lor
adolescente.
– Ştiţi, nu e nevoie să mă conduceţi, murmură doctorul Soames, privind-o pe
Lacey cu o lucire uşor enigmatică în ochi. Vin aici destul de des ca să-mi găsesc singur
drumul.
– Supraveghetoarea mi-a cerut s-o fac, şi nu am nici o obiecţie, răspunse Lacey,
cu un aer destul de înţepat.
Roger Soames zâmbi. Când zâmbea, ochii lui albaştri arătau ca două lacuri în
care se oglindea soarele; şi, cu toate că avea părul blond – sau, mai bine zis, castaniu
deschis – genele care-i umbreau ochii erau negre şi dese.
– Nu cred că ne-am cunoscut, remarcă el. Predaţi aici?
– Engleza, răspunse Lacey.
– Ceea ce înseamnă că sunteţi englezoaică.
– Desigur.
Lacey îl privi cu ochi surprinşi... Erau de o culoare incertă, căprui-cenuşie, cu
luminiţe aurii, şi le ţinea companie un păr auriu-roşcat – un auriu-roşcat foarte frumos.
Privind-o cu admiraţie – de sus în jos, căci Lacey avea numai un metru şi cincizeci şi
cinci, faţă de înălţimea lui de peste un metru optzeci – Roger Soames îi observă forma
delicată a gâtului pe lângă care părul strălucitor i se unduia încet, şi tonalitatea
curioasă, lăptos-mată, a pielii. De fapt, nu avea o înfăţişare tipic englezească, dar
reieşea foarte repede că părerile contrare o nemulţumeau.
– În acest loc sunt atât de multe tinere adunate din toate colţurile lumii, încât e
dificil să-ţi dai seama, îi explică el. Sunt necesare unele explicaţii.
– Îmi displace când cineva crede că nu sunt englezoaică, răspunse Lacey pe un
ton cam băţos.
– Atunci, îmi prezint scuzele pentru că v-am confundat cu un gen latin pur.
– Vă bateţi joc de mine!
Capul lui Lacey se întoarse înainte, cu părul înfoindu-i-se în jurul gâtului. Îi
amintea lui Roger de o floare elegantă – nu deosebit de flamboiantă, dar care totuşi îl
intriga – cu tulpină suplă, efectul fiind accentuat oarecum de rochia albă cu cordon
verde pe care o purta.
– Vă dau cuvântul meu că nu mi-aş permite!
Lacey roşi.
– Nu sunt chiar atât de redutabilă pe cât cred că par – ptiţi, profesoară de
engleză, jucând hockey, într-o şcoală continentală ca asta! Nu sunt deloc aşa...
– Sunt convins că nu sunteţi.
Lacey roşi din nou.
– Mă rog, are vreo importanţă ce credeţi dumneavoastră despre mine? replică
ea, cu o logică neaşteptată. Dar adevăratul motiv pentru care mă bucur să vă conduc
este acela că voiam să vă previn în legătură cu aceste fete...
– Pacientele mele, vreţi să spuneţi?
– Da. Înţelegeţi, ştii că domnişoara Mackintosh bănuieşte ceva dar, fiind
răspunzătoare de sănătatea şi siguranţa fetelor, nu îndrăzneşte să spună prea mult, nici
măcar să facă vreo aluzie. Dar eu sunt doar o profesoară de engleză, nu mă aflu aici de
prea multă vreme şi, cu excepţia lacului şi a peisajelor minunate...
Făcu un gest cu mâna, arătând în jur pădurile dese, lucind în soare, zăpezile de
pe culmile îndepărtate, suprafaţa de un albastru închis scânteietor a lacului. Pe valuri,
săltau bărci, iar unii dintre copaci se înghesuiau până pe maluri, aplecându-se deasupra
apei. În toată viaţa ei, Lacey nu mai văzuse niciodată ceva atât de frumos, şi dacă era
capabilă să se entuziasmeze în legătură cu ceva, acela era peisajul.
– Excepţia făcând Ardena şi tot ceea ce o înconjoară – vorbesc din punct de
vedere artistic – nu am nici un motiv să admir fără rezerve această şcoală şi în nici un
caz nu aprob felul cum este condusă. Fetele se bucură de o mult prea mare libertate,
au prea mulţi bani de cheltuială, au prea multe din toate – mai puţin disciplină şi bun-
simţ. Dar, din moment ce în cea mai mare parte a timpului se plictisesc, le place să-şi
găsească propriile lor modalităţi de a se distra. Iar una dintre ele este aceea de a face
pe bolnavul închipuit, cerându-i supraveghetoarei să-l cheme pe noul doctor englez!
Fostul doctor – cel pe care l-aţi înlocuit dumneavoastră temporar – e gras şi chel, şi nu
are nimic romantic. Aţi fi surprins să vedeţi cum se însănătoşeşte toată lumea când e
prezent la reşedinţa lui din sat. Dar, în momentul când aţi sosit dumneavoastră...
Se întrerupse, dându-şi seama cât de mult dăduse de gol prin cuvântul
"romantic". Aproape cu siguranţă, Roger Soames se afla acum în situaţia de a conchide
că şi ea îl găsea romantic, câtă vreme Lacey se gândea la el doar ca la un englez de a
cărui bunăvoinţă fetele abuzau foarte uşor, ceea ce însemna că avea o perspicacitate
medicală redusă şi, prin urmare, nu era un medic deosebit de bun. Un bun medic ar fi
trebuit, desigur, să poată face deosebirea între o pacientă care aveareală nevoie de
serviciile lui şi una care – oricât de atrăgătoare şi frumos machiată (pentru că
regulamentul şcolii o permitea), îmbrăcată într-o cămaşă de noapte transparentă – nu
avea nevoie de el şi probabil se prăpădea de râs în sinea ei pentru că-l trăgea atât de
uşor pe sfoară.
– Da?
– Da...?
Roger Soames o aştepta să continue.
– În momentul când am sosit eu, domnişoară... ăă...?
– Cavendish.
Lacey roşi, muşcându-şi buza, la vederea sprâncenelor lui arcuite.
– Lacey Cavendish, se prezentă ea cu tot numele.
– Ei bine, domnişoară Lucy Cavendish, poate veţi fi atât de bună să-mi spuneţi şi
mie ce anume s-a întâmplat în momentul când am sosit eu...
– Mă numesc Lacey, nu "Lucy", îl corectă ea, fiind obişnuită cu acea greşeală de
nume.
Roger zâmbi.
– Destul de neobişnuit.
– Şi nu s-a întâmplat nimic ca rezultat al preluării sarcinilor de către
dumneavoastră. Atâta numai că... numai că... sunteţi tânăr!
– Cu toţii suntem tineri, la un moment dat, în viaţa noastră, remarcă el sec.
– Iar dumneavoastră sunteţi englez, prin urmare o noutate pentru unele dintre
ele.
– Înţeleg, răspunse încet Roger.
– Şi mai sunteţi şi medic. Nu ştiu de ce, recunoscu ea, ţuguindu-şi buzele cu o
expresie cam înţepată, ca şi cum ar fi fost la rândul ei o domnişoară bătrână
confirmată, dar pentru multe fete tinere şi lipsite de experienţă medicul este un
personaj fascinant.
– Numai pentru fetele tinere şi lipsite de experienţă? întrebă el, privind-o cu o
lucire ciudată în ochii lui albaştri ca marea.
– D-da, desigur...
Lacey ridică repede privirea spre el, apoi se uită în altă parte.
– Evident, femeile mai bătrâne... mai mature... n-ar trăda în nici un caz ceea ce
simt.
– Şi să înţeleg că vă includeţi printre acele femei mai mature?
Lacey îşi dădu seama că o ironiza intenţionat. Iar doctorul Roger Soames refuza
categoric să creadă că ea îi lansa un avertisment veritabil. Ştia cum erau fetele de la
Ecole d'Unité! Iar el nu ştia!
– Ascultaţi aici, domnişoară Cavendish.
Roger Soames se opri dintr-o dată, iar Lacey se opri şi ea, la fel de brusc.
Stăteau faţă-n faţă pe aleea însorită.
– E foarte posibil, presupun, să vă închipuiţi că-mi faceţi un serviciu. Vă
mulţumesc, dar aş dori să vă reamintesc că nu sunt tocmai un student la medicină lipsit
de experienţă. Întâmplător, sunt perfect calificat, şi ar fi nevoie de mai mult decât o
turmă de tinere fără nimic în cap care caută să-şi alunge plictiseala ca să mă inducă în
eroare cu privire la starea lor de sănătate. Fără îndoială, veţi fi uimită, din moment ce e
clar că mă credeţi incompetent, dar de fapt nu mi-e deloc greu să decid dacă o pacientă
încearcă să mă tragă pe sfoară sau nu. Ocazional, am de-aface şi cu asemenea cazuri,
însă se întâlnesc mai frecvent la bărbaţi decât la femei. Şi atunci când le întâlnesc – fie
la un bărbat, fie la o femeie – ştiu cum să procedez cu acel pacient! Şi-acum, dacă mă
conduceţi în locul unde mi-am lăsat maşina, vă voi degreva bucuros de orice sarcini, ca
să vă puteţi întoarce la lecţiile dumneavoastră de engleză!
Lacey fu atât de descumpănită, încât nu făcu decât să dea din cap, ca răspuns la
salutul pe care i-l adresă Roger Soames când se aşeză la volan. Îl suspectase că era naiv.
Iar acum îl considera de-a dreptul antipatic şi, una peste alta, destul de grosolan.

Capitolul 2

Lacey nu avea cursuri de engleză în ziua aceea, dar întrucât duceau lipsă de
personal, o înlocui pe Mademoiselle, spre sfârşitul după-amiezii, la o oră de franceză
începători. Iar după aceea o ajută pe supraveghetoare, care de vreo săptămână
aproape cădea de pe picioare de atâta alergătură.
Domnişoara Mackintosh avea două picioare scoţiene foarte solide, dar obosise
să tot gonească în sus şi-n jos pe scări cu sucuri de portocale şi mixturi de răcorire a
sângelui pentru tinerele care-şi petreceau zilnic cea mai mare parte a timpului – când
nu erau obligate să se concentreze la lecţii – zăcând fie pe terasă, fie pe malul lacului
sau pe panta verde a colinei care invita sărutările soarelui.
Ardena, pe vreme frumoasă, era o adevărată capcană pentru soare. Mirosea a
flori şi a praf încins, şi scânteia strălucitor în lumina reflectată de lac. Noaptea, stelele îşi
priveau licăririle oglindite în apă, iar când răsărea luna, zăpezile şopotitoare de pe
culmile din jurul lacului, care rareori se topeau complet, arătau ca o glazură diamantină
pe un tort aniversar deosebit de opulent şi gustos.
Lacey lucra la Ecole d'Unité de şase luni şi abia aştepta iarna, când toată şcoala
urma să se mute en masse la cabanele de pe munte. Îi plăcuse vara la Ardena – şi,
întrucât nu mai avea în Anglia o casă unde să se întoarcă, rămăsese la şcoală împreună
cu câteva colege, pe tot parcursul vacanţei, făcând plajă la fel ca majoritatea lor, dar
pielea ei mată şi curioasă refuza să se bronzeze uşor, şi nu reuşise decât să
dobândească un strat de culoare aurie ca mierea, pe braţele şi picioarele lungi,
armonios formate. Îşi apărase faţa şi umerii – ştiind ce li se putea întâmpla – cu o
pălărie cu boruri largi, pe care nu şi-o scotea decât când făcea baie în lac.
Prin urmare, ştia prea bine că doamnele Berringer, Bligh, Minetti şi o anumită
frumuseţe misterioasă dintr-o insulă însorită a Pacificului de sud, pe nume Aloa Takara,
nu puteau suferi de insolaţie în acea perioadă de toamnă timpurie, mai ales după ce se
bronzaseră precum ciocolata cât fusese vara de lungă.
Dar Aloa a fost prima care a avut nevoie de îngrijirile doctorului Soames, iar
apoi, asemenea unor coceni de porumb doborâţi de vânt, Rose Bligh, Fleur Berringer şi
Carla Minetti i-au urmat exemplul. Toate se plângeau de temperatură, dureri de
stomac şi inflamaţii grave ale pielii. Dacă Lacey nu le-ar fi prins dând iama-n cămară
într-o noapte, auzindu-le chicotelile înăbuşite în timp ce urcau înapoi la etaj încărcate
cu fructe, cârnaţi reci, cea mai mare parte dintr-un tort de ciocolată şi o sticlă cu
cocktail de ceapă, încă ar mai fi tins să creadă că erau cu adevărat bolnave. Iar dacă n-
ar fi intrat efectiv în infirmerie tocmai în momentul când una dintre ele ungea umerii
alteia cu un lichid roşu dintr-o sticlă, n-ar fi bănuit în veci că erau capabile de asemenea
şmecherii.
Nici chiar când se plictiseau, după ce distraţciile vacanţei de vară luaseră sfârşit,
iar una dintre ele, cel puţin, îşi desfăcuse logodna. Şi cu toate că doctorul Roger Soames
arăta destul de bine, Lacey pur şi simplu nu putea înţelege de ce prezenţa lui la
căpătâiul patului putea să pară o recompensă pentru cineva... o recopmensă pentru că
fuseseră trimise la şcoală când ar fi putut face lucruri mult mai interesante.
Domnişoara Mackintosh, care avea vederi largi, precum şi un excelent simţ al
umorului, prefera să le scuze.
– Ei, mă rog, îi spuse ea lui Lacey, care găsise de datoria ei să raporteze ceea ce
văzuse şi auzise, dacă fătucile simt nevoia să se ţină de scamatorii, lasă-le-n pace. La
urma urmei, deşi nu sunt soră medicală calificată, intră în atribuţiile mele să mă ocup
de ele când zac în pat, şi dacă n-ar avea dreptul să lenevească în pat, pentru mine ar fi
totuna. Altfel ar sta lucrurile dacă am avea de-a gace cu o epidemie... şi, crede-mă,
cunosc diferenţa dintre o epidemie adevărată şi una falsă! încheie ea, zâmbind.
Lacey, care fusese crescută foarte corect şi era uşor şocată de poznele mărunte,
o privi cu gura căscată de uimire.
– Vreţi să spuneţi că nu le veţi raporta? întrebă ea.
Domnişoara Mackintosh clătină cu bunăvoinţă din cap.
– În nici un caz. La urma urmei, cum însuşi doctorul Soames a observat, fetele-s
tot fete.
Aceasta se întâmpla după cea de-a treia vizită a medicului, când lui Lacey i se
ceruse să-l conducă la maşină.
– Şi ce e rău dacă mai lenevesc şi ele puţin? Niciodată nu mi-a plăcut să le stric
cheful, chiar dacă asta înseamnă să le car tot felul de lucruri şi să închid ochii. Crezi că
nu ştiam că erupţia aia de pe piele nu era adevărată?
Lacey o privi cu ochii mari.
– Şi doctorul Soames...?
– Sigur că ştie şi el. Dar micuţa Rose Bligh are un suflet fermecător, iar el
consideră că are nevoie de afecţiune. Şi Fleur Berringer îl amuză. Găseşte că ea are
nevoie de disciplină. Bănuiesc că nu peste mult va discuta cu Madame despre ea.
Madame era directoarea, iar Lacey făcu ochii şi mai mari.
– Despre ce? întrebă ea. Cu siguranţă, nu e de datoria lui să asigure disciplina
tuturor elevelor de-aici!
– În nici un caz. Însă poate face propuneri, şi cred că va sugera că Fleur e prea
mare pentru Ecole d'Unité. În fond, are aproape douăzeci de ani.
– De ce n-o retrag părinţii ei?
– Are doar tată, iar el e foarte ocupat, mare om de afaceri. Mama ei, fratele şi
sora, i-au murit anul trecut, într-un accident de maşină.
– O, ce rău îmi pare! exclamă Lacey.

* * *

În seara aceea, după cină, Lacey îşi văzu cu conştiinciozitate de îndatoririle ei...
iar personalul şi fetele mai mare luau cu toate cina foarte târziu. Cele mai mici au fost
trimise la culcare după câte un pahar cu lapte şi o salată de fructe. Rose Bligh era o
frumuseţe micuţă şi atât de delicioasă, încât era foarte probabil să fie geloasă fără a-şi
da seama, şi cu toate că Fleur Berringer nu era tocmai o frumuseţe, avea totuşi mult
mai multă vitalitate şi era absolut fascinantă, dacă te puteau fascina energia fără
margini şi o pereche de ochi căprui răpitori, cu gene negre.
Se îmbrăca, apoi, ca şi cum ar fi terminat şcoala de mult, şi purta numai haine
fabulos de scumpe. Avea pantofi de comandă de la Paris, tweed-uri din Scoţia şi farduri
din America. Era un stil de machiaj categoric "pe felie", iar cantitatea de rimel pe care o
folosea i-ar fi putut alarma pe unii, pentru că o transforma într-o făptură stranie, cu
ochi de căprioară şi de o nemărginită graţie şi supleţe.
Rose Bligh, la cei nouăsprezece ani ai ei, era o frumuseţe aurie de poveste. Şi ea
avea destui bani de cheltuială, iar mama ei îi alegea personal toate hainele. Rose nu
avea voie să se machieze prea mult, dar nici n-ar fi avut de ce. Nu i se permitea nici să
folosească parfumuri tari... însă camera pe care o împărţea cu Fleur trăsnea
întotdeauna a parfum adus din America în sticluţe aurite şi flacoane de cristal care
decorau centrul mesei de toaletă a celor două fete.
Lacey, crescută într-o parohie de la ţară, în vârstă de douăzeci şi patru de ani,
încă mai folosea fardurile cu cea mai mare zgârcenie. Nu fiindcă ar fi considerat că nu
avea nevoie de ele – ba chiar, propria ei înfăţişare o deprima uneori, pentru că nu
admira părul auriu şi genele sărutate de soare. Dar reminiscenţele educaţiei primite se
prinseseră de ea şi-i era greu să se adapteze la lumea contemporană.
Ecole d'Unité era condusă de o femeie cu o atitudine modernă faţă de tinerele
care urmau să-şi ocupe locul în societatea actuală, iar Lacey, care nu ştia aproape nimic
despre viaţa mondenă şi abia dacă avea un ban în bancă, era uneori aproape şocată de
semnele modernismului pe care le vedea în jurul ei. Când fetele de cincisprezece şi
şaisprezece ani îi vorbeau deschis despre prietenii lor şi felul cum se distraseră în timpul
vacanţelor – la night-club-urile unde le permiseseră părinţii să se ducă, cu filmele
erotice pe care le vedeau de nenumărate ori, cu cărţile pe care le citeau şi glumele pe
care le savurau – Lacey se simţea demodată şi desprinsă de realitate, ca şi cum ar fi fost
Cenuşăreasa ajunsă cine ştie cum la Ecole d'Unité, pe malurile unui sofisticat lac
italiano-elveţian.
Şi descoperise deja că până şi un lac poate deveni sofisticat când persoanele
care locuiesc în apropiere lui au maşini de lux şi şalupe rapide, şi organizează picnicuri şi
dineuri pentru privilegiaţii care habar n-au de simplitate.
Pentru restul personalului din şcoală, Lacey era o fată englezoaică destul de
drăguţă, care vorbea formal şi arăta cam ca o narcisă, în rochiile ei albe şi verzi, cu
boneta ei de păr strălucitor şi ochii fascinanţi. Nici nu bănuia că oamenii îi găseau ochii
fascinanţi, dar adevărul era că efectul acestora era pe cât de considerabil, pe atâta de
neaşteptat. Avea un fel de a privi oamenii drept în faţă, timp îndelungat, fără să
clipească, în aşteptarea răspunsului la câte o întrebare sau afirmaţie; nici un moment
nu-i trecea prin minte că ocazionala ei francheţe şi stilul deschis îi putea atrage mai
mulţi duşmani decât prieteni. Deşi, de fapt, avea câteva prietene printre colege. Făcuse
cunoştinţă chiar şi cu vreo doi bărbaţi – maestrul de dans şi profesorul de muzică o
admirau amândoi – iar tatăl văduv al unei eleve o şi ceruse în căsătorie.
Fusese singura ei cerere în căsătorie până atunci, şi o primise pe neaşteptate.
Tatăl venise la Ardena să-şi ia fiica şi s-o plimbe câteva zile, înainte de a pleca în cine
ştie ce colţ îndepărtat al lumii, iar Lacey fusese aleasă să-i însoţească şi să le ofere un
soi de bufet rece pentru momentele când fata obosea – sau se plictisea – şi simţea
nevoia să apeleze la o persoană de acelaşi sex cu ea.
Cererea în căsătorie o surprinsese total pe Lacey care, cum nici măcar nu se
gândise vreodată să se mărite cu un bărbat de două ori mai vârstnic decât ea, latin ca
temperament şi înfăţişare – şi cu un cont în bancă foarte satisfăcător – îi răspunsese pe
negândite "nu". Aşa că primul ei peţitor plecase în colţul lui îndepărtat de lume, cu o
opinie foarte deformată despre fetele englezoaice.
Conchisese că erau încrezute, poate nu prea umane şi deloc recunoscătoare. De
asemenea, mai trăsese concluzia că erau uluitor de corecte – lucru la care nu se
aşteptase – şi era nemulţumit fiindcă avusese nevoie de câtva timp ca s-o uite pe fata
zveltă şi cu păr strălucitor care mergea de parcă ar fi păşit pe aer şi avea toate mişcările
pline de graţie.
Îi trimisese o cutie aurie cu ciocolată de la Paris, cu un mesaj anexat:
Îmi amintreşti de auroră, dar eşti rece ca zorii. Într-o zi, un bărbat norocos va
deştepta arşiţa amiezei.
Lacey fusese jenată de acel cadou şi mai ales de prezicerea care-l însoţea.
Împărţise ciocolata cu fetele din clasa a treia, printre care şi fiica bărbatului ce i-o
trimisese.
Uneori, însă, Lacey se gândea iar la acea previziune uşor romantică. Într-o zi, un
bărbat norocos va deştepta arşiţa amiezei. Până acum, însă, nu întâlnise nici unul care
să poată, cu o vorbă sau o privire, măcar să-i aţâţe sângele, şi începea să se întrebe
dacă nu cumva era ceva în neregulă cu sângele ei şi dacă n-o fi fost într-adevăr rece ca
zorii zilei.
Doctorul Roger Soames reprezenta un gen de bărbat pentru care avea puţin
timp, pentru că era prea sigur de sine. Iar formula lui de despărţire nu fusese deosebit
de cavalerească.
Vă puteţi întoarce la lecţiile dumneavoastră de engleză!
Nu încercase decât să-l avertizeze, fără a le da efectiv de gol pe fetele care
căutaseră să-l agaţe.
Era – sau ar fi trebuit să fie – un om ocupat. Doctorul Dupont avea un cabinet
mare şi niciodată nu privise îngăduitor bolnavii închipiţi. Cu o ocazie, când în şcoala
medie se răspândise o infecţie misterioasă care avusese un efect foarte prost asupra
stării de spirit a elevelor, doctorul Dupont îi propusese supraveghetoarei să le dea
fetelor de lucru pentru a avea o ocupaţie, şi toate îşi reveniseră cu o promptitudine
remarcabilă.
Doctorul Dupont le-ar fi muştruluit necruţător pe Fleur, Rose şi Carla.
Dar, după câte se părea, nu şi doctorul Soames.
Lacey trăsese încă de la bun început concluzia că omul era destul de arogant şi,
în loc de a-i fi recunoscător, păruse nemulţumit. O privise ca şi cum ar fi considerat-o o
persoană vrednică de dispreţ, o turnătoare. Sau, poate, o găsea doar arţăgoasă.
Lacey se întreba de ce se deranjase să intervină şi, după un răstimp de auto-
analiză, conchise că o făcuse fiindcă avea o fire în esenţă cinstită. Fusese crescută în
spiritul cinstei, în tot ceea ce-i privea pe alţii, şi dacă asta făcea din ea o pârâcioasă... ei
bine, n-avea încotro.
Totuşi, se simţea destul de deprimată.

* * *

În seara aceea, după cină, Lacey ieşi să facă o plimbare înainte de căderea
întunericului, iar când nu mai fu lumină coborî pe malul lacului, privind luminile ca nişte
licuriri care se reflectau în apă de la numeroasele clădiri construite în ultimii ani pe
ţărmurile lacului, în grădini strălucitoare, cu debarcadere şi pontoane întinse deasupra
apei translucide.
Era o lume a bogăţiei, opulenţei şi traiului uşor. De jur împrejurul ei se
desfăşurau dineuri şi petreceri de tot felul, iar aerul era plin cu acorduri muzicale care
pluteau spre ea dinspre ambarcaţiunile cu plutire lină şi terasele graţioase pe care se
deschideau ferestre luminate. Lacey le privea, gândindu-se cât de atrăgător arătau
ferestrele acelea care străluceau luminos printre copaci.
Lacul era încercuit de locuri care atrăgeau turiştii la fel cum atrage lumânarea
fluturii de noapte, şi de care mulţi localnici erau şi ei ataşaţi strâns.
Lacey se pregăti să coboare de pe promenada lată, mărginită cu copaci, care
înconjura lacul, pentru a traversa drumul spre poarta şcolii. Câte o maşină trecea în
viteză pe alături, împiedicând-o să traverseze până când drumul fu liber. Erau maşini
uluitor de luxoase şi elegante, purtând doar foarte rar numere de înmatriculare
britanice.
Tocmai pusese un picior pe carosabil, când o maşină crem lungă, cu număr
englezesc, păru să cotească puţin spre ea, aproape atingând-o, înainte ca Lacey să aibă
timp să se retragă în grabă pe trotuar.
I se păru că vedea în maşină un bărbat şi o fată, iar bărbatul purta un sacou de
seară şi avea un profil desenat precis şi un păr destul de deschis la culoare. Întorsese
capul spre ea, în clipa când Lacey coborâse de pe trotuar, şi cu toate că lumina era
foarte slabă şi nu-l zărise decât o clipă, Lacey îl văzuse clar încruntându-se.
Era doctorul Roger Soames, şi aproape că-l putu auzi spunându-i însoţitoarei lui
– care şi ea avea păr de culoare deschisă, şi cercei cu pietre scânteietoare – că o muiere
proastă fusese cât pe ce să se arunce sub roţile maşinii.
Dacă avea chef să se sinucidă, de ce trebuia neapărat să-l implice pe el?

Capitolul 3

A doua zi, suferindelor li s-a permis să se dea jos din pat, iar în ziua următoare
Ecole d'Unité a revenit la normal, fără să mai fie vizitată de înlocuitorul doctorului
Dupont.
Lacey avea dreptul la o zi liberă pe săptămână şi şi-o petrecea aproape
întotdeauna în aer liber. În ziua când şcoala a revenit la programul normal, iar
domnişoara Mackintosh a încetat să mai ducă tăvi la infirmerie, gândindu-se cu
recunoştinţă să se odihnească vreo oră în timpul după-amiezii, profesoara de engleză a
luat de la bucătăreasă câteva sandvişuri şi un termos cu cafea şi a pornit pe munte.
Era o zi superbă, cu vreme frumoasă... o zi de toamnă târzie. Copacii străluceau
ca arama, spuziţi cu lucirile de cais ale nectarinelor şi mandarinelor coapte, iar în
locurile unde pădurile de conifere verzi închise se profilau pe albastrul viu al cerului
domneau liniştea şi umba, şi un sentiment de pace înmiresmată.
Lui Lacey îi plăcea să se plimbe pe ace de bra, să se culce pe ele şi să-şi desfete
ochii cu sclipirea îndepărtată a lacului văzut printre ramuri de conifere. După ce urca
destul de sus, vederea era superbă, şi până şi clădirile moderne despre care-şi spunea
uneori că distrugeau frumuseţea malului păreau îndulcite şi atenuate de ceaţa subţire.
Uitându-se prin coroanele copacilor de deasupra ei, se gândea cât de minunat
ar fi fost să poată escalada versantul până pe creastă. Multe dintre fete încercau şi
urcau în grupuri, însoţite de ghizi, dar Lacey, din diverse motive, nu putuse niciodată să
meargă cu ele. Nu era o profesoară vârstnică şi trebuia întotdeauna să aibă grijă de
elevele din cursul inferior, iar domnişoara Mackintosh avea nevoie de ajutor.
Presupunea că adevărata ei funcţie în şcoală – pentru care primea un salariu pe
măsură – era aceea de om la toate. Dar îşi făgăduia ca într-o zi să se urce până în vârful
muntelui şi să se uite la Ardena de la câteva sute de metri deasupra locului unde stătea
acum, rezemată de trunchiul drept al unui copac, cu genunchii strânşi în braţe. Şi n-
avea să aştepte până se mutau la cabanele aflate mult mai aproape de culme, pentru
că atunci ar fi avut sentimentul că trişa... Şi, conform principiilor ei de viaţă, Lacey nu
trebuia niciodată, în nici o împrejurare, să trişeze sau să se amăgească.
Ceea ce însemna că de multe ori trebuia să se consulte cu sine însăşi şi, uneori,
avea de rezolvat probleme dificile; alteori, rezultatele erau dezmăgitoare.
După ce-şi mâncă gustarea şi-şi îngădui să fumeze ţigara rară care o împiedica
să se simtă ca o puritană, ridică privirea spre lumea verde şi ispititoare de deasupra ei,
şi hotărî că nici un moment nu era vreodată mai bun decât cel prezent şi putea face
chiar atunci acel efort.
Purta o fustă scurtă de tweed şi un pulovăr albastru, tricotat de mână, şi cu
toate că pantofii nu-i erau tocmai potriviţi, aveau totuşi tocuri plate şi erau foarte
comozi, aşa că ascensiunea nu putea fi prea dificilă. Cât despre energie, era odihnită ţi
înviorată, aşa că-şi agăţă pe un umăr taşca de prelată şi porni pe cărarea care la început
şerpuia cu perfectă regularitate şi nu era greu de urmat nici chiar când ascensiunea
devenea mai dificilă.
N-ar fi încercat acea expediţie în toiul verii, când lumina impunea să poarte
ochelari de soare; acum, însă, sufla o adiere blândă de toamnă, se auzea încontinuu
şipotul apei reci, în timp ce zăpezile de deasupra se topeau, şiroind e pantă în pâraie
limpezi care alergau zglobii până la poale. Atmosfera era limpede, cu excepţia ceţii din
vale, care se înălţa ca nişte fuioare de vată şi se evapora imediat ce ajungea la nivelul
pajiştilor alpine.
Lui Lacey îi plăcea să se plimbe şi n-o deranja deloc faptul că era singură. Pornea
adesea în plimbări îndelungate, şi într-un sens prefera singurătatea, pentru că-i dădea
posibilitatea să gândească, stăruind asupra anumitor aspecte ale viitorului ei care
uneori prezentau probleme.
După o jumătate de oră, ajunse pe un platon înalt de unde putea privi în vale,
cu senzaţia că se detaşase deja de pământ. Cărarea continua să urce abrupt, iar drumul
principal trecea prin apropiere, dar după scurt timp se pierdea, rămânând doar o
potecă accidentată care ducea la câteva cabane ce păreau să fi fost construite destul de
recent, cocoţate fiecare pe câte o culme aparte, astfel încât Lacey avea o uşuară
senzaţie de ameţeală când se uita la ele.
Ajunse la prima dintre aceste cabane după încă o jumătate de oră de urcat, apoi
îşi continuă drumul spre a doua, care părea mult mai mare. Prima cabană avea anexate
nişte acareturi, dar a doua fusese construită vizibil după gustul individual al cuiva.
Lacey se opri cu capul dat pe spate, privind-o, dorindu-şi să fie mai aproape şi
locatarul să-i ofere un ceai – sau, cel puţin, un pahar cu apă; şi atunci, fiind foarte
neatentă la marna alunecoasă care acoperea panta abruptă – iar înclinaţia acesteia în
acel loc anume era aproape perpendiculară – picioarele îi zburară de sub trup, făcând-o
să descrie un fel de tumbă pe spate şi să pornească de-a rostogolul în josul cărării pe
care cu un minut în urmă o urcase cu atâta hotărâre şi fără a-şi da seama că făcea cât
de cât un efort.
În timp ce se rostogolea ca un bolovan pe cărare, auzi corul melodios al
pâraielor şi vuietul unei mici cascade de la poala unui versant periculos. Apoi
zgomnotul deveni asurzitor, când Lacey se lovi cu capul de un trunchi de copac, şi
rămase cu senzaţia că rătăcea pe nişte coridoare tăcute, fără a avea habar de nimic din
cele ce se petreceau în jurul ei. Numai când nişte mâini o atinseră şi cineva o ridică,
Lacey clipi din ochi ameţită spre silueta tulbure care se apleca asupra ei.
După o vreme, vederea i se limpezi şi putu distinge chipul destul de clar. Între
timp, fusese nevoită să se deprindă cu glasul care o întreba, la nesfârşit, dacă era
rănită.
– Fräulein!
Era un glas bărbătesc şi, cu excepţia insistenţei necruţătoare cu care îi vorbea
când Lacey n-ar fi vrut decât să fie lăsată în pace, era deosebit de plăcut. Avea un
timbru profund şi părea foarte masculin... un glas uşor baritonal, care i se adresă mai
întâi în germană, apoi în franceză, şi în sfârşit în engleză:
– V-aţi lovit, Fräulein? Mademoiselle, vă rog să-mi spuneţi unde v-aţi lovit! Mă
întreb, Miss, dacă nu aveţi o uşoară comoţie... Mă auziţi?
– O, da, răspunse ea, făcând un mare efort să se ridice în capul oaselor. Sigur că
vă aud!
O sprijini cu un braţ. Avea un rucsac în spate şi purta un şort kaki şi o cămaşă de
aceeaşi culoare, descheiată la gât.
– Perfect! exclamă el uşurat. Începeam să mă tem că voi avea probleme cu
dumneavoastră. Iar acum, după ce vă odihniţi câteva minute şi vă trageţi răsuflarea,
poate că acceptaţi să vă ajut până la cabana mea.
– La cabana dumneavoastră?
Omul gesticulă cu un braţ:
– Cea de-acolo. Din fericire pentru dumneavoastră, stăteam pe verandă când
aţi apărut pe cărare şi v-am văzut uitându-vă în sus, aşa că mi-am dat seama că nu vă
uitaţi foarte atentă pe unde călcaţi, mai ales ţinând seama de natura solului pe care
stăteaţi. Era mai mult sau mai puţin inevitabil să păşiţi greşit şi să alunecaţi înapoi, iar
când începeţi să alunecaţi înapoi pe munte, se poate întâmpla orice. Aţi avut noroc că
nu v-aţi rostogolit peste marginea aceea, arătă el spre cornişa de deasupra cascadei al
cărei vuite continua să se audă.
Lacey se cutremură. Abia rezistase impulsului de a se agăţa strâns de el, iar
omul părea să înţeleagă că era copleşită de pericolul situaţiei în care se afla şi s-ar fi
putut ca, de una singură, să n-aibă curaj să se ridice înpicioare.
Cu ajutorul lui, Lacey se ridică încet şi, în timp ce necunoscutul continua s-o
susţină cu un braţ, îl văzu privind-o cu doi ochi căprui neliniştiţi care păreau să fie cei
mai frumoşi ochi căprui pe care-i văzuse Lacey vreodată luminând chipul unui bărbat.
În rest, era zvelt, de statură medie, cu pielea oacheşă şi părul negru. Dacă l-ar fi
întâlnit în jungla africană, l-ar fi luat drept explorator. Întâlnindu-l pe coasta circulată a
unui munte din Elveţia, Lacey nu se putu decide imediat cu ce se ocupa, nici ce căuta
acolo... decât că, probabil, era proprietarul cabanei de pe platoul de deasupra lor. Şi
vorbea fără nici un efort germana, franceza şi engleza.
– Vai de mine! exclamă ea, rezemându-se câteva secunde de el, când simţi că-i
venea ameţeală. Ce credeţi că mi s-ar fi întâmplat dacă... dacă nu m-aţi fi văzut căzând?
– Nu vom vorbi acum despre asta, replică el, cu o notă vagă de umor în glas. V-
am văzut căzând şi am venit.
Vorbea pe un ton liniştitor şi încurajator, ca şi cum ar fi urmat să adauge: "Iar
de-acum încolo, nu mai aveţi nici o grijă... absolut nici una!"
În schimb, spuse:
– Credeţi că puteţi merge? Sau va trebui să fac marele efort de a vă duce în
braţe?
În magnificii lui ochi căprui se zări o uşoară licărire, iar Lacey, oricât era de
buimăcită, îşi dădu seama că încerca s-o calmeze cu ajutorul umorului.
Una la mână, nu părea atât de puternic încât s-o poată duce în braţe, iar pe de
altă parte, cărarea era destul de abruptă pentru ca, dacă ar fi încercat, să se
rostogolească amândoi la vale.
Cu un uşor zâmbet, Lacey spuse:
– N-aţi putea să mă duceţi în braţe!
– A, ba aş putea! o asigură el.
Lacey clipi din ochi, cu auriul genelor sclipindu-i peste albul mat al pleoapelor.
– Dar am aproape...
– Aveţi o greutate prodigioasă, dar dacă e necesar îmi voi pune slabele puteri la
încercare!
Din zâmbetul lui reţinut reieşea clar că vorbea serios.
Până la urmă, cu ajutorul lui, Lacey reuşi să urce cărarea, iar după câţiva paşi
ameţeala îi trecu. Când ajunseră la cabană, însă, sub lumina soarelui şi strălucirea
orbitoare a piscurilor înzăpezite, capul o durea atât de rău, încât se simţea năucită din
nou, iar necunoscutul, ca şi cum şi-ar fi dat seama, o ridică în braţe şi o duse pe cărarea
din grădină, până la treptele cabanei.
Lacey nu era prea conştientă cum ajunsese la cabană, dar ştia vag că fusese
purtată până într-o cameră răcoroasă, unde braţele care ţineau cu atâta uşurinţă o
culcară pe o canapea ce părea extrem de confortabilă, potrivindu-i perne sub cap.
Glasul calm şi înţelegător al necunoscutului îi spuse că avea să-i dea ceva care să-i
uşureze durerea de cap.
După aceea, Johnny nu prea ştiu cum de omul ghicise că avea o durere de cap
atât de sfâşietoare, căci nu-şi amintea să-i fi spus. Apoi, în timp ce Lacey aştepta să-şi
revină, prea răvăşită ca să se ai gândească la altceva, îi aduse două tablete şi-i dădu un
pahar cu apă ca să le înghită.
În sfârşit, îi spuse încet:
– După ce le înghiţiţi, staţi aici liniştită şi odihniţi-vă. N-am să mă duc departe.
Lacey se rezemă de perne şi, privindu-l cum trăgea draperiile, încercă să-şi pună
gândurile într-o ordine suficientă pentru a-i adresa una sau două întrebări pertinente.
– Cine sunteţi? încercă ea să spună. Aţi fost atât de amabil cu mine...
Imediat, ceaţa care o despărţea de el – cauzată în mare măsură de durerea de
cap – păru să se îndesească, iar Lacey făcu un efort disperat să nu piardă complet
contactul.
– Trebuie să mă întorc la şcoală...
Îşi auzi propria voce, subţiată, încercând să insiste:
– Cum am să mai ajung înapoi la şcoală...?
– Nu vă faceţi griji, răsdunse el. Vă voi duce eu înapoi la şcoală, când vă veţi
reveni suficient ca să vă puteţi deplasa.

* * *

Peste câteva ore, Lacey deschise ochii şi îl văzu stând lângă fereastră, în lumina
soarelui la asfinţit care scălda toată valea. Draperiile fuseseră deschise din nou, iar
fereastra uriaşă încadra o porţiune întinsă de cer trandafiriu, de o culoare atât de
intensă încât părea să fi luat foc.
Lacey, al cărei cap se limpezise din nou, în timp ce durerea părea să fi dispărut,
se ridică în şezut – cu o mişcare neinspirată, care făcu să-i revină puţin durerea, şi
imediat omul în kaki de lângă fereastră se întoarse spre ea.
– Vă simţiţi mai bine?
Păşind fără zgomot pe mocheta de culoare deschisă, se opri uitându-se la ea cu
blândeţe.
– Aţi dormit buştean câteva ore, şi cred că v-a făcut bine, dar nu sunt foarte
sigur în privinţa capului. Aveţi un cucui cât un ou şi vor trece vreo două zile până să se
retragă.
Uşurel, Lacey îşi pipăi cucuiul, a cărui mărime o alarmă considerabil, dar străinul
o linişti cu un mic zâmbet:
– Va ceda foarte curând. Din câte am putut constata, nu aţi suferit nici o
fractură şi sunteţi mai mult sau mai puţin intactă, aşa că nu aveţi de ce să vă faceţi griji.
– Trebuie doar să mă duc la şcoală, îi reaminti ea cu voce răguşită. Trebuie!
– Vorbiţi despre Ecole d'Unité?
– Da.
– Înţeleg că nu sunteţi una dintre eleve, nu?
– Nu, predau acolo.
– Atunci, întrucât o cunosc pe directoare, voi lua legătura cu ea. Am să-i explic
că ar fi imprudent să coborâţi muntele în seara asta, dar voi avea eu grijă ca mâine să
ajungeţi la ea cu bine. La noapte, puteţi dormi aici, într-una dintre celelalte camere ale
mele, iar femeia care vine din sat ca să vadă de casă va rămâne şi ea aici şi se va ocupa
de dumneavoastră, dacă aveţi nevoie de ceva. Eu în noaptea asta am să mă duc la han,
dar mâine dimineaţă voi veni să iau micul dejun cu dumneavoastră. Sper ca până atunci
să vă reveniţi complet.
Lacey, însă, nu putea accepta aceste aranjamente.
– Cu excepţia faptului că nu vă pot da afară din propria dumneavoastră casă
pentru o noapte, trebuie neapărat să mă duc înapoi, insistă ea. Directoarea mă va
aştepta ca să...
– V-am spus că am să vorbesc eu cu directoarea.
– C-cum...?
– La telefon, desigur.
Zâmbetul lui era plin de umor sincer.
– Doar nu vă imaginaţi că nu avem telefon, aici, sus.
Ochii căprui ai lui Lacey se măriră.
– Nici nu m-am gândit că s-ar putea să aveţi.
– Ei bine, am... plus toate amenajările obişnuite, aşa că nu trebuie să vă temeţi
că ar fi condiţii prea primitive.
În timp ce vorbea, aruncă o privire în jur, spre camera spaţioasă şi excepţional
de plăcută, mobilată într-un stil care indica foarte clar că era un om cu dare de mână.
Lacey, căreia i se limpezise mintea, putu aprecia just luxul canapelei pe care stătea
culcată, şi îndeosebi dalele de teracotă bleu ale sobei cu lemne recent instalate i se
părură deosebit de atrăgătoare. În rest, camera conţinea fotolii adânci, un birou de
lemn lustruit, o mică masă de sufragerie din lemn de trandafir, într-un alcov, cărţi,
tablouri, chiar şi un mic pian... toate, alese de un om cu gust, discernământ şi interese
destul de diversificate. Acestea din urmă erau indicate de către selecţia de cărţi – şi, la
distanţă de câţiva paşi, în lumina stranie, aproape ca de pe altă lume, care umplea
camera, Lacey putu recunoaşte serii celebre de memorii şi alte volume englezeşti,
precum şi diverse romane franţuzeşti – iar tablourile, care păreau originale, judecând
după calitate, trebuia să valoreze o avere.
– E o cameră foarte frumoasă, spuse ea. Apoi, în timp ce bărbatul îi zâmbea
întrebător, îndrăzni să-şi coboare un picior de pe canapea şi făcu efortul să se ridice.
Imediat, camera păru să se învârtească în jurul ei, iar Lacey simţi un val de
slăbiciune. Întinse o mână ca să se agaţe de ceva şi se pomeni ţinându-se de braţul lui.
– Vedeţi? comentă el, pe tonul acela al său de o blândeţe ciudată, ajutând-o să
se aşeze la loc pe canapea şi potrivindu-i iar pernele sub cap. Aţi suferit o foarte, foarte
uşoară comoţie, prin contactul cu un trunchi de copac, şi nu sunteţi în măsură să
suportaţi un drum cu maşina în seara asta. Maşina mea este în garaj, şi v-aş putea duce
până jos, dar n-am s-o fac.
Tonul lui era surprinzător de hotărât.
Lacey râse fără vlagă.
– Pe lângă telefon, mai aveţi şi maşină, remarcă ea. Nu ştiam că drumul ajunge
până la cabana asta.
– Există un drum prin spate – destul de accidentat – pe unde se poate ajunge.
Tocmai fiindcă drumul e atât de dificil, n-ar risca să vă duc astă-seară pe-acolo.
Lacey rămase privindu-l. Apoi îl întrebă, îngândurată:
– De unde ştiţi că am... sau am avut... o uşoară comoţie? Dacă stau să mă
gândesc, adăugă ea şi mai gânditoare, în timp ce-l privea fix cu ochii ei căprui-cenuşii,
de unde ştiţi că n-aş putea să suport în seara asta hurducăturile de pe drumul
dumneavoastră accidentat? În altă ordine de idei, cum ştiţi că n-am suferit nici o
fractură? Pe moment, am senzaţia că mi s-au rupt toate oasele!
– V-am examinat în timp ce dormeaţi.
Ochii lui Lacey se deschiseră larg.
– M-aţi examinat...?!?
– Iar răspunsul la celelalte întrebări ale dumneavoastră este că ştiu, şi atâta tot!
Lacey rămase tăcută, privindu-l. Lumina de pe cer scădea, conturul siluetei
necunoscutului se distingea tot mai slab, dar Lacey avea senzaţia foarte clară că stătea
mult mai aproape de canapea decât în realitate.
O auziră pe femeia cu ziua venind din sat.
– Vă pot întreba cine sunteţi? se interesă Lacey, cu oarecare sfială.
– Mă numesc Heist.
– Iar eu, Cavendish... Lacey Cavendish.
– Lacey?
Pentru a doua oară în mai puţin de o săptămână, sprâncenele unui bărbat se
înălţară la auzul numelui ei. Apoi domnul Heist spuse încet, pe un ton admirativ... mult
mai admirativ decât al doctorului Roger Soames:
– Este un nume fermecător.
– Vă mulţumesc, răspunse simplu Lacey.

Capitolul 4

În noaptea aceea, Lacey dormi într-un pat extrem de confortabil, aflat într-o
cameră mobilată vizibil ca odaie de oaspeţi, iar Frau Bader, menajera lui Herr Heist – în
perioadele când acesta îşi vizita cabana de la munte – îi aduse micul dejun, dimineaţa,
şi-i spuse că şeful ei era încă la han. Dar lăsase instrucţiuni categorice, şi anume ca
tânăra Fräulein englezoaică să doarmă cât mai mult posibil. Iar dacă, întâmplător, nu se
trezea până când cobora el de pe munte, avea să trimită pe cineva care s-o aştepte şi s-
o ducă jos cu maşina, când era gata.
Lacey, însă, era atât de îngrozită să constate că dormise până la ora zece, încât
aproape că sări din pat, când Frau Bader îi aduse tava cu micul dejun.
Frau Bader era o femeie de vârstă medie, cu o faţă de nepătruns, care nu făcu
decât să zâmbească foarte uşor când Lacey, îmbrăcată cu o cămaşă de noapte
voluminoasă, de casă, arătă cu groază spre ceas.
– Nu se poate să fi dormit până la ora asta! Niciodată n-o fac... Vreau să zic, aşa
ceva nici nu s-a mai auzit!
Frau Bader puse pe noptieră tava cu micul dejun şi comentă că împrejurările
eram cam neobişnuite. Fräulein avusese un accident, se lovise la cap. Se simţea mai
bine în dimineaţa aceasta?
Lacey îşi pipăi cu mare grijă cucuiul şi putu răspunde că nu mai era la fel de
dureros ca în seara trecută. Dormise mult, fără să fie deranjată, şi se simţea ca nouă.
Dar nu-i era prea poftă de chiflele, untul şi mierea care-i fuseseră aduse pe tavă lamicul
dejun.
– Oricum, mi-ar plăcea o ceaşcă de cafea, spuse ea, iar menajera îi turnă una şi-i
recomandă s-o savureze în pat.
– Trebuie totuşi să mă îmbrac, insistă Lacey, privind neliniştită spre ceas.
Nu ştia ce-avea să creadă Madame Beauregard despre absenţa ei prelungită.
Dacă Herr Heist nu avea o anume invluenţă asupra ei – şi spusese că o cunoştea foarte
bine – şi reuşise s-o convingă că tânăra profesoară de engleză nu făcea din ţânţar
armăsar pentru câteva zgârieturi şi vânătăi, ci într-adevăr nu se putuse deplasa în seara
trecută, o aştepta o primire foarte rece la şcoală, când urma să se întoarcă.
– Vă pregătesc o baie, spuse Frau Bader şi ieşi, în timp ce Lacey îşi termina
cafeaua.
Spre norocul ei, Lacey avea în taşcă o trusă de toaletă, iar când Herr Heist
ajunse la cabană, arăta cât se putea de normal. Menajera îi spălase şi-i călcase fusta, şi-i
lustruise şi pantofii. Pulovărul albastru de lână i se rupsese la cot, dar degetele iscusite
al lui Frau Bader îl cususeră şi nu se mai observa aproape deloc, deşi lâna folosită
pentru al cârpi nu avea chiar aceeaşi culoare.
Cu părul pieptănat cu grijă şi buzele uşor rujate, Lacey aşteptă să primească
felicitările amfitrionului ei pentru că se restabilise aproape complet. Herr Heist intră în
salon de pe verandă, iar Lacey cu uluită imediat, căci era îmbrăcat cu totul altfel decât
ultima oară când îl văzuse. Atunci, avusese o ţinută sport, în şort kaki şi ciorapi groşi de
lână; în această dimineaţă, însă, era îmbrăcat cu grijă, într-un costum elegant închis şi
cu o cravată înnodată impecabil.
În lumina asfinţitului din ajun, i se păruse brunet... Era un bărbat zvelt, dar
probabil foarte puternic, cu cei mai frumoşi ochi pe care-i văzuse în viaţa ei, de un
căprui-închis lichid. În dimineaţa aceasta, ochii îi erau la fel de frumoşi, dar avea o
expresie mai reţinută. Lacey remarcă înseosebi cât de meticulos bărbierit era, emanând
un miros de after-shave în salonul cabanei. Sprâncenele închise la culoare i se ridicară
la vederea ei, după care o întrebă neaşteptat de laconic:
– V-aţi revenit? Bun! Mergem?
Afară, în lumina puternică a soarelui care scălda toată coasta muntelui, deşi
durile – ca întotdeauna – erau cufundate într-o umbră sinistru de adâncă, aştepta
maşina lui.
Era genul de maşină care te face să holbezi larg ochii, iar faptul că avea un şofer
în uniformă o făcu pe Lacey să se mire şi mai mult. Un perete de sticlă despărţea
locurile din faţă de compartimentul pentru pasageri, iar bărbatul numit Heist, după ce-i
dădu câteva instrucţiuni precise omului de la volan, se urcă în spate şi se asigură că
geamul despărţitor era bine închis. Apoi se întoarse spre Lacey, aşezându-se lângă ea
pe canapeaua tapiţată cu piele, şi-i zâmbi.
– Staţi bine, da? se interesă el.
– Foarte bine, vă mulţumesc, răspunse Lacey.
– Frau Bader mi-a spus că nu v-aţi mâncat micul dejun, dar în rest am impresia
că v-aţi restabilit, mai mult sau mai puţin.
– Mă simt din nou pefrect, vă mulţumesc, murmură Lacey cu răsuflarea tăiată.
Herr Heist se aşeză în colţul lui şi-şi aprinse o ţigară.
– Nu vă deranjează dacă fumez?
– În nici un caz.
– Aseară, mi-aţi spus că nu fumaţi foarte mult, şi întrucât n-aţi mâncat aproape
nimic la micul dejun, cred că e mai bine ca acum să nu fumaţi şi dumneavoastră.
– A, dar nici nu-mi prea plac ţigările, mărturisi Lacey.
Herr Heist îşi studie jarul ţigării. În lumina puternică a zilei, Lacey putu observa,
în timp ce scutura scrumul, că avea mâini foarte fine şi elegante. Ridică repede privirea
spre profilul lui, care era de asemenea fin şi armonios.
Încercase să afle de la Frau Bader ce fel de om era şi, mai ales, cu ce se ocupa.
Cabana şi conţinutul ei dovedeau că avea mijloace, dar Frau Bader refuzase să-i
dezvăluie orice despre el. Ridicase din umeri într-un stil menit să indice să nu prea
înţelegea întrebările discrete care-i erau adresate – deşi vorbea engleza remarcabil de
bine pentru o femeie de la munte, iar în cea mai mare parte a timpului Lacey i se
adresa în germana ei natală. Prin urmare, lui Lacey îi deveni clar că fie Herr Heist îşi
instruise în mod special menajera să nu vorbească despre el, fie aceasta era genul de
femeie care în nici un caz n-ar fi spus nimic.
Când îşi luă rămas-bun de la Lacey, Frau Bader îi strânse mâna cu o căldură
politicoasă, ca şi cum n-ar fi regretat deloc că o vedea plecând. Iar mulţumirile
recunoscătoare ale lui Lacey pentru cămaşa de noapte împrumutată n-o făcuseră decât
să ridice uşor din sprâncenele încărunţite.
– Mare lucru, spuse ea. A fost o nimica toată, Fräulein.
Nu mai adăugă: "Când urcaţi pe munte din nou, Fräulein, sper să mai treceţi şi
pe la mine", cum ar fi spus majoritatea soţiilor ospitaliere de hangii. Dădea clar de
înţeles că nu ardea de nerăbdare s-o revadă pe profesoara de engleză.
– Cred că vă întrebaţi ce s-a întâmplat când i-am dat telefon lui Madame
Beauregard, aseară, remarcă dintr-o dată Heist, în timp ce şoferul cotea pe o
serpentină, cu un aplomb care dovedea că era foarte familiarizat cu asemenea
drumuri.
Lacey întoarse capul spre el.
– Ce-a spus?
– A, nimic, desigur... decât că se bucura că i-am telefonat.
– N-a fost... supărată?
– Supărată?
Sprâncenele frumos marcate ale lui Herr Heist se înălţară.
– Pe mine, vreau să spun, pentru că am făcut prostia de a încerca o ascensiune
de una singură. În fond, nu aveam nici un drept s-o fac, pentru că nu avem voie să
facem asemenea lucruri de unele singure. Regulamentul spune clar că numai când
suntem perechi – sau, şi mai bine, grupuri – trebuie să urcăm pe munte. Şi e valabil şi
pentru personal, nu numai pentru eleve.
Herr Heist părea uşor plictisit de informaţiile pe care i le dădea Lacey. De fapt,
avea un aer pe de-a-ntregul preocupat... iar Lacey, care fusese foarte impresionată de
el în seara trecută, dintr-un motiv pe care nu-l prea înţelegea – decât dacă nu cumva
lovitura pe care o primise în cap în accentuase perspicacitatea, astfel încât i se părea că
Herr Heist cel cu vorba liniştită, ochii înţelegători şi ocazionalul zâmbet blând pe buzele
gurii sale puternice, un bărbat cu totul deosebit de oricare altul pe care-l mai
cunoscuse, ceea ce făcea ca întâlnirea cu el să fie atât de remarcabilă, avea în acea
dimineaţă un curios sentiment de dezamăgire, fiind plictisit de compania ei. Şi, în orice
caz, avea pe cap probleme mult mai presante.
Lacey oftă dintr-o dată... oftă fără să-şi dea seama ce făcea, fiindcă era o
dimineaţă atât, atât de frumoasă. Pentru prima dată în viaţa ei, mergea cu o maşină
scumpă, cu şofer, care avea capotă prelungă crem şi accesorii strălucitoare, şi nu scotea
aproape nici un sunet în timp ce gonea în jos pe serpentine. În vale, lacul strălucea, iar
clădirile albe de pe mal se desenau clar în atmosfera nespus de limpede. Dacă viaţa era
într-adevăr o aventură, totul trebuia să scânteieze, iar în loc de a se întoarce la vechea
ei meserie, Lacey s-ar fi îndreptat spre următorul episod al acestei neaşteptate
întreruperi a programului ei... Iar episodul următor ar fi dus la următorul, şi de-acolo la
următorul... Şi la următorul!
În schimb, Lacey ştia foarte bine că n-avea să mai urmeze nici un episod.
Aşa că oftă.
Imediat, însoţitorul ei se întoarse spre ea, cu o expresie complet schimbată.
– S-a întâmplat ceva? întrebă el. Poate că nu vă simţiţi atât de vine, în fond? Vă
doare capul?
Şi, în pofida mişcărilor maşinii, degetele lui armonios formate îi palpară cucuiul,
fără s-o facă decât să se strâmb abia observat.
– Nu, n-am nimic, îl asigură Lacey. Doar o uşoară jenă.
– O să mai fie sensibil câteva zile.
Herr Heist o privea neliniştit.
– Poate-ar fi mai bine să insist să staţi în pat cel puţin încă o zi, după experienţa
prin care aţi trecut, şi să vă odihniţi.
– Nu, nu! exclamă ea îngrozită. Nu are absolut nici un rost.
Herr Heist se încruntă, şi deodată îi zâmbi cu o delicateţe extraordinară, într-un
fel care-i îmblânzi ca prin miracol expresia ochilor, spunându-i:
– Spuneţi asta fiindcă vă temeţi să-i mărturisiţi adevărul lui Madame
Beauregard. Dar, credeţi-mă, o voi face eu. Nu e nevoie ca dumneavoastră să faceţi
nimic, nici măcar să vă prezentaţi scuzele. Madame Beauregard va înţelege perfect.
– Oare? întrebă Lacey, privindu-l surprinsă. S-ar putea să vă înţeleagă pe
dumneavoastră, dar pe mine nu mă va înţelege. O să se supere pe mine.
Herr Heist clătină din cap.
– Vă promit eu că nu se va supăra.
Poarta şcolii se apropia, iar maşina intră cu viteză şi se înscrise lin pe alee. Lacey
îl lăsă pe şoferul lui Herr Heist, un tânăr extrem de meticulos şi destul de chipeş, s-o
ajute să coboare, iar Heist însuşi o conduse pe trepte. Îi făcu loc, lăsând-o să intre
înaintea lui în holul răcoros, pardosit cu marmură, de la intrare, după care, dându-şi
seama că Lacey devenise dintr-o dată un sac de nervi, îi propuse să-l lase să discute cu
directoarea înainte de a-i da prezenta ea explicaţiile şi scuzele ei. De asemenea, mai
suferă să se ducă direct în camera ei şi să aştepte acolo până când era chemată în
sanctuarul lui Madame Beauregard. Dar o asigură, cu un zâmbet uşor amuzat în colţul
gurii, că nu avea nici un motiv de teamă şi nici măcar nu credea că urma să fie chemată.
– Cred că puteţi să vă dezbrăcaţi şi să vă culcaţi, adăugă el. Poate că, mai târziu,
se va trimite după dumneavoastră... mâine, cel mai probabil, aş spune. Azi nu e cazul să
vă consideraţi vinovată de nimic.
Nu-i spuse că aveau să se mai vadă – nici măcar că spera s-o revadă – şi se
răsuci pe călcâie, plecând de lângă ea, când zvelta servitoare elveţiană care le
deschidea în mod normal uşa vizitatorilor reveni după ce-i transmisese directoarei
mesajul, anunţând că Madame Beauregard îl primea imediat.
Lacey urcă le etaj, spre camera ei, cam dezumflată. Avea o cameră foarte mică,
la ultimul nivel al clădirii, dar cel puţin era a ei, şi după ce intra n-o mei deranja nimeni,
decât dacă vreo persoană cu rang superior ţinea neapărat să discute cu ea.
Pentru prima dată în ziua aceea, îşi dădu seama că o durea capul, şi toate
oasele din trup păreau să sufere în ton cu el. Probabil aşa ceva era firesc, după o
căzătură ca aceea din ajun. Dar, odihnindu-se atât de bine peste noapte, şi după
senzaţia minunată din timpul drumului cu maşina, i se părea cam ciudat că, în
singurătatea camerei ei de la şcoală, dintr-o dată devenea conştientă de toate loviturile
şi în acelaşi timp îi era şi puţin greaţă.
Se temea serios că, dacă Madame Beauregard trimitea după ea, n-avea să fie
destul de lucidă ca să se poată apăra de criticile usturătoare ale directoarei. Dar dacă
Madame hotăra să se lipsească de serviciile ei pentru că stârnise agitaţie – ca să nu mai
menţioneze şi complicaţiile cauzate de absenţa ei – nu-i rămânea decât să accepte şi
să-şi prezinte scuzele.
După ce aşteptă cam o jumătate de oră fără ca nimeni să se apropie de camera
ei, Lacey se dezbrăcă şi se vârî în pat. Cel puţin, era un refugiu... un soi de refugiu. Dar
se tot gândea la patul pe care-l ocupase în noaptea dinainte, şi la bărbatul zvelt în
costum închis care fusese atât de bun cu ea şi apoi plecase fără o vorbă de rămas-bun.
Dormita incomod de vreo oră, când îşi dădu seama că lângă patul ei apăruse
cineva. Era domnişoara Mackintosh, care-i zâmbea cu o expresie teribil de amuzată.
– Ei, cum te simţi? întrebă ea, cu accentul ei scoţian apăsat. Îmi dau seama că
nu eşti în apele tale, şi nu mă mir. Am auzit că ieri te-ai urcat pe munte şi ai păţit un
accident. Mare noroc că nu ţi-ai rupt nici un os.
Lacey încercă să se ridice în capul oaselor şi se strâmbă.
– Nu-s sigură că nu mi-am rupt chiar nici unul, recunoscu ea, cu o voce chinuită.
– Ba nu, ascultă-mă pe mine şi pe doctorul Heist, dacă-ţi spunem că eşti
întreagă, o asigură veselă domnişoara Mackintosh. Dar trebuie să zaci toată ziua la pat,
iar mâine, dacă încă nu ţi-ai revenit, vom trimite după doctorul Soames. Poate-o să-ţi
prescrie el o sticlă de poţiune...
– Aţi spus... doctorul Heist? întrebă Lacey, deloc surprinsă în fond, deşi se
simţea cam ofensată, dintr-un motiv care în acel moment nu-i era deosebit de clar.
– Mda, sigur că-i doctorul Heist. Mă mir că nu ţi-a spus-o chiar el... Doctorul
Ludwig Heist, principalul medic din Ardena şi un foarte bun doctor consultant. Conduce
un fel de sanatoriu privat, la celălalt capăt al lacului. Ei, dacă eu îmi petreceam noaptea
în cabana lui, ştiu c-aş fi avut cu ce să mă laud pe urmă!
– De ce? întrebă Lacey, ca şi cum oricum n-ar fi avut nici o importanţă.
– De ce? repetă domnişoara Mackintosh, părând surprinsă. Fiindcă, pe de o
parte, pariez c-a fosyt foarte confortabil, iar pe de altă parte e cel mai râvnit burlac din
partea locului. Surorilor de la spital li se scurg ochii după el când îi vine rândul la vizită
prin saloane, iar dacă-i dă atenţie vreuneia dintre ele, indiferent din ce motiv, fata îşi
însemnează ziua cu roşu în calendar. Se spune că în mod normal nu acordă prea mare
atenţie nimănui – numai pacienţilor. Dar cucoanele din district se dau în vânt să-l
treacă pe listele lor de invitaţi la cină, chiar dacă el nu primeşte. E un soi de pană la
pălărie, dacă acceptă o invitaţie să bea un Martini sec sau s-o însoţească la un dineu pe
soţia câte unui om de afaceri local.
– Poate că nu-i place Martini sec, şi nu-l prea interesează nevestele afaceriştilor
locali, comentă Lacey pe un ton atât de pizmaş, încât sprâncenele supraveghetoarei se
înălţară şi mai sus. Ceea ce explică totuşi de ce nu acceptă prea multe invitaţii.
– O, dar n-am spus că nu acceptă invitaţiile, replică supraveghetoarea,
aşezându-se la picioarele patului, pregătită să dezvolte subiectul. Le acceptă... dar nu
întotdeauna când şi unde te-ai aştepta s-o facă. Aş spune că e foarte cuzurgiu. Şi,
desigur, un om în poziţia lui îşi poate permite să facă nazuri. Un medic bogat şi
celibatar... Până şi Madame Beauregard îi mănâncă din palmă. A spus imediat că
trebuie să stai în pat şi să faci tot ce-a recomandat el.
– Şi a... a dat vreo instrucţiune deosebită pentru mine? întrebă cu voce slabă
Lacey.
Domnişoara Mackintosh făcu o mutră expansivă şi în acelaşi timp curioasă.
– Mda, a dat. Trebuie să iei un sedativ o dată la patru ore şi nişte tablete, ca să
fii sigură că dormi bine la noapte. Părea convins că ai fost destul de zguduită.
O birui curiozitatea.
– Dar cum e în cabana lui, şi ce fel de om e, de fapt? S-a purtat frumos cu tine?
Foarte amabil? Opinia generală e că nu se prea înnebuneşte după femei, dar
întotdeauna trebuie să existe şi excepţii. Cred că într-o bună zi se va însura... cu o
femeie foarte norocoasă!
Nimeni n-ar fi ghicit vreodată că domnişoara Mackintosh, la cei cincizeci de ani
trecuţi ai ei, tindea să privească măritişul cu invidie.
– Ia spune-mi, cum te-a tratat? Menajera lui a făcut ceva tapaj pentru tine? Se
spune că-l ruinează de-a dreptul.
– Nu are menajeră internă, ci o femeie din sat, care m-a îngrijit extrem de
competent, răspunse Lacey, ca şi cum ar fi recitat o lecţie; îşi trase cearşaful şi mai sus,
acoperindu-şi parţial faţa. Acum aş vrea să dorm, dacă nu vă supăraţi, domnişoară
supraveghetoare, mormăi ea, iar domnişoara Mackintosh se arătă uşor lezată.
– Hm, foarte bine, răspunse. Dar când te simţi mai bine, trebuie să-mi spui
toate detaliile.
Lacey ptia că, imediat ce vâjâitul dureros din capul ei înceta şi nu-şi mai simţea
oasele atât de fragile, domnişoara Mackintosh avea să insiste cu străşnicie să afle toate
amănuntele.

Capitolul 5

A doua zi, deşi încă se mai simţea înţepenită şi "cam bumbăcită", cum pe bună
dreptate spunea domnişoara Mackintosh, se dădu jos din pat şi coborî să-i prezinte
scuzele ei lui Madame Beauregard. Spre uluirea ei, directoarea o primi zâmbitoare şi o
lăsă să plece fără a fi dojenit-o cu un singur cuvânt. Îi spuse doar că trebuia să fie mai
atentă pe viitor şi comentă ce binecuvântare era pentru toţi că doctorul Heist avea o
cabană de vacanţă chiar lângă locul pe care-l alesese profesoara de engleză ca să facă
un salt mortal înapoi. Dacă nu intervenea el, accidentul ar fi putut avea consecinţe
grave.
Lacey era întru totul de acord cu ea, dar întâmplarea prin care trecuse îi
schimbase mentalitatea într-un mod uluitor. Se simţea deprimată, tinzând să privească
viitorul nu cu speranţă, ci ca pe o ameninţare; iar în ceea ce privea prezentul, nu găsea
nimic lăudabil.
Fetele de la Ecole d'Unité aveau o viaţă foarte plăcută şi li se ofereau tot felul
de distracţii. Erau duse la teatru de diverse profesoare şi, ocazional, li se permitea să
participe la dansul şi ceremonii publice. Elevele din cursul superior, îndeosebi, erau
încurajate să beneficieze de ocaziile sociale, iar părinţii lor furnizau elementele
esenţiale pentru aceste petreceri.
Fleur Berringer avea atât de multe haine neşcolăreşti, încât toată lumea o
invidia, iar Rose Bligh o urma îndeaproape. Toate fetele aveau părul spălat lacoafor şi
majoritatea aveau unghiile manichiurizatre şi lăcuite tot timpul, şi urmau tratamente
cosmetice.
La o săptămână după accident, când Lacey se simţea mai întremată, i se dădu
de înţeles că-i venise rândul să le escorteze pe domnişoara Berringer, domnişoara Bligh
şi încă o fată, destul de nouă în şcoală, la un concert de Mizart, în Kursaal-ul local. În
timpul verii, concertele aveau loc în grădinile Kursaal-ului, dar cum luna noiembrie se
apropia, fuseseră mutate înăntru; şi, întrucât localnicii se omorau după activităţile
simandicoase, acesta era un pretext excelent ca să se îmbrace elegant.
Fleur şi Rose, care-i reveniseră din indispoziţiile lor sincronizate, îşi petrecură
cea mai mare parte a după-amiezii pregătindu-se pentru seară. Rose îşi scoase din
dulap o rochie albastră irizată, cu poale foarte scurte şi aproape fără spate, iar Fleur luă
de pe umeraş o rochie de lamé auriu şi o întinse la picioarele patului. Ambele fete îşi
acoperiră obrajii cu împachetări pentru faţă, pe toată durata după-amiezii, şi se
odihniră în camere întunecoase, cu tampoane de vată pe ochi. Accentul pus în şcoală
pe atracţia personală şi îngrijirea trupului le dădu ambelor posibilitatea să lipsească (a)
de la o lecţie de pian şi (b) de la o lecţie de franceză avansaţi, în scopul de a realiza cât
mai bine acest obiectiv nobil.
Când sosi momentul să pornească, Madame Beauregard, care le zări în timp ce
trecea prin hol spre sanctuarul ei privat, unde-şi propunea să-şi petreacă seara pe o
canapea Empire, uitându-se la televizor, se simţi atât de mândră de ele încât se opri să
le felicite pentru felul cum arătau. Lacey, care le însoţea, şi nu era îmbrăcată nici pe
departe la fel de spectaculos, se simţea ca o mătuşă îmbrăcată vetust, pe post de a
cincea roată la căruţă.
Luară un taxi până la sala de concert şi, în maşină, fetele îşi retuşară fardul.
Lacey le privea cu un soi de amuzament îngăduitor, deşi se întreba ce-ar fi spus părinţii
ei dacă le-ar fi văzut în acel moment... şi dacă ar fi aprobat din toată inima ceea ce
făceau.
Fleur arăta de cel puţin douăzeci şi cinci de ani şi era uluitor de frumoasă, în
timp ce Rose semăna mai degrabă cu zâna de pe pomul de Crăciun, în rochia ei sumară
şi scânteietoare. Miroseau a parfum Dior şi scăpărau de pietre scumpe. Amestecul de
doamne elveţiene şi italiene din publicul acelei seri nu avea – nu putea – să
strălucească mai orbitor.
Când ajunseră la Kursaal, primul om pe care-l întâlniră fu doctorul Soames.
Escorta o fată fermecătoare, cu fizionomie germanică şi păr blond... aceeaşi fată blondă
pe care Lacey o văzuse aşezată lângă el în maşină, în seara când acea maşină trecuse
periculos de aproape de ea, după ce coborâse de pe trotuar.
Doctorul Soames, într-un costum de seară absolut desăvârşit şi aproape agresiv
englezesc, îşi aminti incidentul imediat ce o văzu pe Lacey. Se opri să schimbe câteva
cuvinte cu ea, în timp ce însoţitoarea lui îşi continua drumul.
– A, domnişoara Lacey Cavendish! exclamă el.
Ochii lui albaştri o priveau ironic, deşi în acelaşi timp o admirau vag pentru felul
cum arăta în rochia veche de două anotimpuri, din şifon negru simplu, ornamentată cu
câteva strasuri care-i scoteau în evidenţă părul remarcabil de frumos, auriu-roşcat
strălucitor, şi gâtul suplu.
– Vedeţi, am ţinut minte că nu e "Lucy"!
Fleur şi Rose se întoarseră imediat şi veniră amândouă spre ei. Blonda întoarse
şi ea capul, protestând:
– Roger! Suntem deja în întârziere...
Doctorul Soames, însă, continuă să-i zâmbească sarcastic lui Lacey:
– Aveţi obiceiul să hoinăriţi noaptea pe malul lacului cu ochii pe jumătate
închişi? întrebă el. Dacă da, veţi avea nevoie de serviciile mele într-o zi. În seara aceea
era cât pe ce să dau peste dumneavoastră cu maşina!
– Dar n-aţi oprit! îl acuză ea.
– Într-adevăr.
Ochii lui Roger se îngustară.
– V-aţi fi aşteptat să opresc?
Lacey răspunse sec:
– Nu când eraţi în compania prietenei dumneavoastră aci de faţă.
Fleur îi întrerupse, cu accentul ei cald şi senzual, din sudul Statelor Unite:
– N-aţi mai venit pe la mine, domnule doctor Soames, şi a durat patru zile până
mi-a trecut erupţia aceea oribilă.
Roger se încruntă.
– V-aţi fi aşteptat să opresc o întrebă el din nou pe Lacey.
Tânăra lui prietenă germană îl luă de braţ, încercând să-l tragă de-acolo, cu un
gest destul de grosolan.
– Rogaire, te rog! Vino, Rogaire! şuieră ea încet. Nu-mi place să-mi ocup locul
când s-a umplut toată sala!
Rose Bligh îşi întoarse spre el încântătorii ochi albaştri, mulţumindu-se doar să-i
zâmbească.
Lacey le trase pe fete de acolo.
– Veniţi, fetelor! le chemă ea hotrâtă. Fleur, cred că la tine sunt biletele, şi fără
ele nu putem intra. Dă-mi-le mie, te rog!
Fleur făcu o mutră bosumflată şi nemulţumită.
– De ce-a trebuit să ne trageţi din loc când voiam să-i mai spun ceva doctorului
Soames? întrebă ea.
– Domnul doctor Soames era însoţit de o prietenă şi nu voia să fie reţinut,
replică Lacey.
– Nu-i adevărat!
Fleur se uita înapoi, peste umăr, iar ochii ei negri şi dogoritori erau intrigaţi şi
nemulţumiţi.
– Nu s-a mişcat din loc şi se uită după noi... după dumneavoastră! se corectă ea,
cu vizibilă uimire, căci ar fi preferat ca doctorul Soames să se uite după o fată
strălucitoare ca ea sau măcar ca buna ei prietenă Rose. Şi ce-a vrut să spună, când v-a
întrebat dacă vă aşteptaţi să oprească? Nu i-aţi răspuns!
– N-are nici o legătură cu tine, ripostă scurt Lacey.
Şi, după ce luă biletele şi porniră spre locuri, nu-i mai dădu lui Fleur posibilitatea
să-i pună nici o întrebare.
În prima parte a concertului, ochii lui Fleur se întoarceau în toate părţile, până
când se opriră asupra doctorului Soames şi a îsoţitoarei lui. Pe lângă că era o tânără
foarte soignée, ochii lui Fleur erau deosebit de expresivi şi, după ce-l contemplară un
scurt răstimp pe Roger Soames, se umplură încet cu dispreţ, pentru că fata de lângă el
nu era, după părerea ei, genul de femeie cu care ar fi trebuit să se afişeze în public.
Nu făcea parte din familiile distinse din Ardena şi, prin urmare, după părerea
tinerei americane, nu merita să fie cultivată. Era elegantă, dar hainele ei puteau fi
cumpărate de gata, la fel ca ale domnişoarei Cavendish – spre care întoarse capul
imediat, convingându-se că şi ea se îmbrăca tot cu haine de la magazin.
Fermecătoarea buză de jos a lui Fleur, plină şi trandafirie, se răsfrâse cu dispreţ.
Era o snoabă a snoabelor şi se supărase pe Roger Soames pentru că acesta nu i se
adresase direct. O nemulţumea şi fata de lângă el, fiindcă nu avea ce să caute acolo,
precum şi Lacey Cavendish, pentru că nu era decât o biată profesoară de engleză care
nu-şi avea locul în toată combinaţia.
De cealaltă parte a lui Lacey, Rose stătea cu ochi visători, părând să savureze
concertul. Părul auriu i se legăna lucind slab în lumină, machiajul ei pretenţios atrăgea
privirile, şi toată atitudinea ei cuviincioasă era complet înşelătoare.
În realitate, se plictisea îngrozitor, jinduind să facă ceva mai interesant decât să
stea într-o sală de concert, auzind o muzică pe care ar fi putut s-o asculte şi la
magnetofon. Ochii ei albaştri codaţi, cu genele lor fine aurii, tot alunecau într-o parte
spre Fleur, simţind că şi ea se plictisea de moarte.
Numai domnişoara Cavendish – a cărei expresie, de fapt, trăda foarte puţin – se
distra, probabil, sincer.
Rose o studie în secret un timp, întrebându-se cum ar fi arătat dacă ar fi fost
îmbrăcată bine. Avea cea mai extraordinară culoare de păr, iar tenul ei era ca
porţelanul, încălzit de o roşeaţă uşoară. Rose, care o plăcea, se gândi ce păcat era că
trebuia să trăiască din salariu; şi cât de mult i s-ar fi schimbat viaţa dacă ar fi provenit
dintr-o familie înstărită, la fel ca ea şi Fleur.
Atunci, ar fi fost posibil să le întreacă în strălucire pe amândouă. Chiar şi aşa,
reuşea să arate destul de distinsă. Dar, probabil, asta se întâmpla fiindcă-i stătea bine în
negru – chiar şi un negru ieftin.
Pentru fiecare pereche de ochi admirativi care se îndreptau spre feţele lui Fleur
şi Rose, cel puţin o altă pereche o fixa pe Lacey Cavendish... şi, în timp ce se uita în jur şi
observa privirile masculine captivate care se îndreptau spre ele, Rose observă pentru
prima oară ochii unui bărbat brunet care stătea aşezat puţin mai sus, de cealaltă parte
a culoarului dintre scaune.
Rose scoase o mică exclamaţie de încântare, apoi îi atinse lui Lacey braţul,
impulsiv:
– Astă seară a venit aici un om pe care-l cunosc foarte bine, şopti ea
emoţionată. Îl cunosc de când eram mică. Stă acolo, pe partea cealaltă a culoarului.
Fără să-şi dea seama ce făcea, Lacey urmări direcţia privirii lui Rose.
Se pomeni întâlnind o pereche de ochi familiari, de culoare închisă... mult mai
familiari decât ar fi fost normal să fie, din moment ce-l cunoştea pe posesorul lor doar
de foarte puţin timp. Dar avea acea impresie fiindcă se gândise încontinuu la ochii lui,
de-atunci încoace; şi, printr-o coincidenţă extraordinară, se gândise la ei chiar şi în timp
de asculta concertul... încercând să-şi amintească tonalitatea lor închisă, întrebându-se
dacă erau negri sau căprui, dacă erau în esenţă blânzi, sau doar umani.
Ochi distanţi, când interesul îi pierise temporar... chiar puţin reci, când îl
preocupau alte probleme.
Iar acum, dintr-o dată, descoperi că era în Kursaal, cu ea, ascultând sunetele
mirifice ale muzicii, alături de toţi ceilalţi. Dar, la fel ca doctorul Roger Soames, nu era
singur. Avea o însoţitoare pe care se vedea clar că o cunoştea foarte bine. Femeia
stătea aplecată spre el, vorbindu-i încet şi privindu-l cu o undă de superioritate, deşi nu
semăna deloc cu tânăra de lângă Roger Soames.
Avea un păr blond şi drept, împletit destul de sever în jurul unui cap elegant, şi
părea trecută binişor de treizeci de ani... o femeie mai mult graţioasă decât
atrăgătoare, îmbrăcată într-o rochie neagră şi purtând foarte puţine podoabe, deşi
cerceii-i arătau bine, precum şi brăţara care-i scânteia la încheietura mâinii. Iar
zâmbetul acela superior se lăţi când bărbatul de alături întoarse capul spre ea.
– E unchiul Ludwig... Aşa-i spun de ani de zile, deşi nu mi-e cu adevărat rudă, îi
mărturisi Rose lui Lacey. Mama şi tatăl meu îl cunosc foarte bine, iar mama i-a fost
cândva pacientă la sanatoriu. E un om extrem de bun şi delicat... Îl ador! conchise ea cu
entuziasm. Şi, mai adăugă, cred că m-a văzut!
Lacey era destul de sigură că Herr Heist le văzuse pe toate trei, dar o împiedică
pe Rose să se uite din nou la el şi să-i atragă atenţia. Dacă doctorul Heist ar fi vrut să
dea de înţeles că le recunoscuse, ar fi putut s-o facă, în loc de a întoarce deliberat
capul, spunându-i ceva însoţitoarei lui.
Rose şopti:
– La pauză! Probabil va vorbi cu noi la pauză! Mergem să bem ceva, da?
Lacey fusese instruită să le cumpere pahare cu suc de fructe, şi ştia că, la pauză,
Fleur avea să insiste să-şi "întindă picioarele", cum spunea ea. Şi, o dată ce-l văzuse pe
doctorul Heist, Rose urma să insiste şi ea... deşi în mod normal nu ţinea la fel de mult ca
Fleur să se ridice de pe scaun. Lui Fleur îi plăcea să atragă atenţia, să întâlnească
oamenii cât mai mult posibil, dar Rose era mai puţin sociabilă.
Totuşi, când sosi pauza, Lacey ştiu că, dacă doctorul Heist nu ţinea cu tot
dinadinsul să le evite, Rose avea să se repeadă asupra lui.
Când intrară la bufet, acolo era o aglomeraţie îngrozitoare, şi la început se păru
că numai un miracol ar fi putut-o ajuta pe Rose să-şi întâlnească adoratul prieten. Fata
o puse pe Lacey să se ducă la bar de două ori pentru a le cumpăra suc de portocale, iar
pe al doilea îl bău cât putu de încet – cât de încet îndrăznea, mai bine zis, dacă voiau să
se întoarcă în sală la timp – în speranţa că doctorul Heist avea să-şi facă apariţia în orice
moment, manifestând o surpriză plăcută. Astfel că fu oarecum descumpănită când Herr
Heist intră calm la bufet, fără însoţitoarea lui, şi le acostă.
Fiindcă nu lui Rose i se adresă mai întâi, ci lui Lacey.
– Vă simţiţi mai bine? întrebă el, întinzându-i mâna şi privind-o atent; ochii lui –
care erau într-adevăr negri, îşi spuse ea – îi aminteau de o catifea neagră. A, da, văd că
arătaţi într-adevăr foarte bine! N-a mai rămas nici o urmă a experienţei prin care aţi
trecut.
Pentru a doua oară în noaptea aceea, ambele fete o priviră pe domnişoara
Cavendish cu vizibilă mirare – şi nu puţină iritare, pentru că părea să fie seara ei la
rampă. Apoi, înainte ca Lacey să poată răspunde că se restabilise complet cu sănătatea,
nerăbdătoarea Rose îl apucă pe doctor de braţ şi-l sili să se uite la ea.
Herr Heist zâmbi.
– Da, te-am zărit înainte de a mă fi văzut tu pe mine.
O bătu pe dosul mâinii.
– Nu mai cunosc pe nimeni care să aibă un asemenea păr de zână ca al tău. Şi
eşti atât de incredibil de drăguţă, încât ar fi imposibil să te confund cu altcineva!
Degetele lui bronzate îi atinseră obrazul.
– Când vii să iei cina cu mine, Liebling? A trecut ceva timp de când nu m-ai mai
vizitat.
Fleur, care era numai ochi, fu imediat intrigată şi-şi încercă strălucitorul zâmbet
asupra lui... un zâmbet despre care întotdeauna sperase că era uşor languros.
– Prezintă-mă, Rose, ordonă ea, cu accentul ei american sudist deosebit de
pronunţat. Până şi domnişoara Cavendish pare să fie în avantaj faţă de mine, adăugă,
încruntându-se ostil spre tânăra englezoaică.
Rose se conformă cererii, întrebându-se de unde-l cunoştea Lacey pe doctorul
Heist, iar în ochii medicului se ivi o licărire strălucitoare ae amuzament, în timp ce-i
întindea mâna lui Fleur, curtenitor.
– Trebuie să mă iertaţi, Fräulein, pentru că n-am insistat să-mi fiţi prezentată
imediat, se scuză el, cu mult şarm. Domnişoara Cavendish a suferit acum câteva zile un
mic accident, şi eram preocpuat de sănătatea ei.
– A! exclamară ambele fete la unison – iar Lacey le simţi privirile întorcându-se
spre ea.
Doctorul Heist nu făcu nici o încercare de a le lămuri mai mult, şi cum bufetul se
golea rapid, pentru că partea a doua a concertului urma să înceapă, fu nevoit să
scurteze conversaţia. Zâmbind, îi spuse lui Rose:
– Ţine minte, am să te aştept într-o vizită, curând... Şi trebuie s-o aduci şi pe
prietena ta şi, dece nu, şi pe domnişoara Cavendish, dacă n-o să se plictisească.
Întoarse o privire întrebătoare spre Lacey.
– Mă voi îngriji să primiţi toate trei invitaţii la următorul meu dineu. Sau, poate,
aţi prefera să veniţi la ceai? Englezilor nu le place foarte mult ceaiul de după-amiază? o
întrebă el pe Lacey, cu dinţii albi lucindu-i. Mi se pare că au făcut din el un adevărat
ritual!
Rose, însă, spuse imediat că ea, personal, nu se omora după ceaiul de după-
amiază.
– Mi-ar plăcea mult mai mult să ne invitaţi la cină.
– Mult mai mult, sublinie Fleur.
Doctorul Heist le zâmbi enigmatic.
– Dar dineurile mele au loc seara destul de târziu, explică el, şi s-ar putea ca ora
să nu fie potrivită pentru eleve. Ce părere aveţi, domnişoară Cavendish? Oare Madame
Beauregard vă va permite să lipsiţi până atât de târziu?
– Sunt sigură că Madame Beauregard va face o excepţie pentru Rose şi Fleur,
dacă o rugaţi dumneavoastră, domnule doctor Heist, răspunse cam rigid Lacey,
amintindu-şi uşurinţa cu care Herr Heist îi obţinuse o scutire, după aventura de pe
munte.
Zâmbetul lui deveni şi mai amuzat.
– Aşa credeţi?
– Nu mă îndoiesc.
– Dar dumneavoastră? Sunteţi majoră, nu-i aşa? În cazul dumneavoastră, nu va
fi nevoie să apelez la bunăvoinţa ei.
Prietena lui, tânăra în negru, elegantă dar nu deosebit de atrăgătoare, îşi făcu
apariţia în uşă, iar doctorul Heist se întoarse spre ea, scuzându-se că o lăsase să-l
aştepte. Femeia păru surprinsă să-l vadă înconjurat de trei fete atât de frumoase, apoi
răspunse cu cea mai melodioasă voce pe care o auzise Lacey în viaţa ei că n-o făcuse să-
l aştepte şi, desigur, oricum nu avea nici o importanţă.
Îi zâmbi lui Lacey. De fapt, le zâmbi la toate trei. Avea cel mai relaxat zâmbet pe
care-l văzuse Lacey vreodată, iar ochii ei de culoare cenuşie deschisă aveau o expresie
de umor care trăda vizibil faptul că nu era deloc supărată pentru că aşteptase câteva
minute.
– Dar mă tem că orchestra tocmai îşi acordă instrumentele.
– Da, da, răspunse doctorul Heist. Nu vom comite păcatul de neiertat,
ocupându-ne locurile după ce toţi ceilalţi s-au aşezat.
Schiţă o plecăciune spre cele trei tinere... cu o undă de ironie când se înclină
către Rose şi Fleur.
– Vă doresc o seară plăcută, micuţelor. Nu voi uita că am datoria să aranjez
următoarea întâlnire.
Şi, fără a le prezenta însoţitoarei lui, o luă pe aceasta de braţ şi dispărură în
direcţia scărilor cu covoare groase.
Lacey lăsă să treacă vreo câteva secunde înainte de a-i urma, împreună cu
fetele din grija ei. Rose şi Fleur tot şuşoteau, încercând să ghicească identitatea
prietenei doctorului Heist, care nu li se prezentase. Lacey era destul de şocată de
cruzimea observaţiilor lor... de comentariile deloc îngăduitoare, care nu-i recunoşteau
nici o calitate. Rose era de părere că misterioasa "iubită", cum o numea ea, era
secretara doctorului Heist, şi că acesta o scotea în oraş ca răsplată pentru cine ştie ce.
Fleur, care era puţin mai mare şi, prin urmare, mai perspicace şi mai puţin dispusă să se
lase înşelată de aparenţe, considera că-şi cumpăra hainele din magazine selecte şi era
prea elegantă şi încrezătoare pentru o secretară, dar n-o găsea în nici un caz o
frumuseţe.
Era surprinsă că un bărbat atât de distins ca Ludwig Heist – despre care auzise,
dar nu-l mai întâlnise până acum – se afişa în public cu o femeie atât de neinteresantă,
trecută de prima tinereţe, când uumătate dintre femeile fără obligaţii – şi cu obligaţii! –
din Ardena ar fi fost încântate să se bucure de compania lui.
Îl considera "o ciosvârtă delicioasă, de o masculinitate dementă", dar nu credea
că avea farmecul dezinvolt din ochii albaştri ai doctorului Soames. Şi, în orice caz, nu
era englez. Fleur, la acea vârstă anume, era hotărâtă să fie atrasă de englezi şi, dacă era
posibil, într-o bună zi să se mărite cu unul. Considera că bărbaţii ca Roger Soames erau
interesanţi fiindcă dădeau de gol atât de puţin şi erau capabili să fie cruzi.
Aceasta era definiţia pe care o dădea ea indiferenţei. Indiferenţei englezeşti, cu
sânge rege.
Rose susţinea că doctorul Heist avea putere asupra oamenilor... dar nu prea ştia
în ce fel şi-o manifesta. Ea însăşi fusese fascinată de el din ziua când o ceruse cu
împrumut de la părinţii ei ca s-o ducă la un picnic. O fermecase cu îngheţate şi-i
cumpărase o fabuloasă cutie de ciocolată. Mai păstra şi acum panglica în care fusese
înfăşurat pachetul.
Lacey le îndemnă să termine cu conversaţia şi să se grăbească, şi imediat ce
ajunseră lalocurile lor, începu să facă eforturi hotărâte de a uita întâlnirea de la bufet şi
a se concentra asupra muzicii. Urma să cânte o soprană binecunoscută, iar Lacey
considera că ar fi fost foarte nepoliticos şi ingrat să nu-i acorde toată atenţia.
Acelaşi lucru era valabil şi pentru cele două fete. Îşi puteau continua conversaţia
începută la bufet – şi, cu siguranţă, aveau s-o facă! – în camera lor de la Ecole d'Unité.
Pentru moment, însă, Lacey insista să nu uite de bunele maniere.
Dar, pe tot parcursul ariei pe care soprana o interpretă fermecător – fără a fi
aplaudată în final, pentru că spectatorii elveţieni nu aplaudau niciodată – şi după aceea,
în timp ce un pianist cânta Chopin, Lacey simţi o dorinţă aproape incontrolabilă de a
întoarce capul din când în când, pentru a descoperi dacă o pereche de ochi, pe care-i
simţea privind-o din cealaltă parte a culoarului, făceau într-adevăr acest lucru.
Era absolut sigură că se înşela, dar sezaţia era totuşi extraordinară.

Capitolul 6

În săptămâna următoare, vremea se schimbă, iar pe malurile lacului se lăsă cu
adevărat iarna.
Până atunci, zilele fuseseră frumoase şi aurii, fiind o plăcere să se plimbe prin
pădure şi chiar să navigheze şi să facă baie în lac, pentru cine era mai îndrăzneţ. Lacey
nu era o atletă şi se mulţumea cu plimbările prin pădure, aşa că fu o dezamăgire pentru
ea să afle că zilele aurii luaseră sfârşit şi, probabil, n-aveau să se mai întoarcă până în
primăvara următoare.
Când se lăsară ceţurile, învăluind şcoala pentru zile în şir şi acoperind piscurile
cele mai înalte ca şi cum acestea ar fi încetat să mai existe, sosi momentul să privească
realitatea în faţă. Temperaturile coborâseră dramatic, iar sistemul de încălzire centrală
al Ecole d'Unité mergea din plin. Elevele îşi închiseră în dulapuri îmbrăcămintea de vară
şi-şi scoaseră pulovărele groase şi hanoracele, pantalonii de schi şi cizmele cu tălpi
groase.
Era foarte probabil ca, la risipirea ceţurilor, să nu fie zăpadă; dar la fel de
probabil era şi să fie. Cel puţin la altitudinile mai înalte ninsese considerabil, iar unele
dintre crestele mai joase erau albe şi greu de recunoscut. Fetele din şcoală abia
aşteptau luna decembrie, când aveau să se mute în cabane, cu o mie de metri mai sus
de locul unde înfruntau acum rigorile toamne; dar nici uneia dintre ele nu-i plăcea
perioada intermediară, când vecinătatea lacului făcea viaţa să pară umedă şi mohorâtă.
Avea loc obişnuia serie de răceli şi guturaiuri autumnale, iar doctorul Soames
era chemat adesea să ia temperatura şi pulsul. Lacey, care în ciuda constituţiei ei zvelte
şi a înfăţişării uneori destul de eterice era destul de rezistenţă la aceste boli, rămase
sănătoasă, dar se întâlnea frecvent cu doctorul Soames pe coridoarele şcolii, iar o dată
sau de două ori îl întâlni şi afară, când se întorcea de la cumpărături sau ducea elevele
mai mici la dentist.
De fiecare dată când se pomenea faţă-n faţă cu ea, doctorul Soames zâmbea
într-un stil destul de curios şi se oprea să schimbe câteva cuvinte. Lacey nu ştia
niciodată despre ce anume să convserseze cu el şi întotdeauna vedea în zâmbetul lui o
oarecare răceală critică, în urma căreia trecea mereu în defensivă faţă de doctorul
Soames. Acesta auzise despre accidentul ei de pe munte şi o acuza că i se urâse cu
viaţa.
– Fie vă prezentaţi ca ţintă pentru şoferi, fire vă daţi de-a dura pe povârnişuri,
remarcă el vesel şi cu o totală lipsă de compasiune, care o irită şi mai mult. Nu vă place
Elveţia? Sunteţi victima unei afecţiuni neîmpărtăşite? Sau ce aveţi?
Ochii lui albaştri o priveau sarcastic.
– Ţin minte că, prima dată când am stat de vorbă, nu păreaţi prea mulţumită.
Aveaţi o atitudine foarte critică faţă de unele dintre cele mai favorizate ocupante ale
acestui stabiliment atât de luxos, iar acum mă întreb dacă nu cumva era invidie pură. Le
invidiaţi pe toate elevele ale căror părinţi înstăriţi nu ezită să-i plătească taxe grase lui
Madame Beauregard pentru a le asigura lustrul superficial de care consideră ei că au
nevoie?
– În nici un caz!
Lacey părea foarte indignată, iar Roger observă că, atunci când se enerva,
obrajii ei dobândeau o culoare cum nu se putea mai atrăgătoare.
– Ştiţi, sunteţi drăguţă, îi spuse el. Nu aveţi motive să le invidiaţi pe fetele cu
farmece ca ale lui Fleur Berringer şi ale micuţei Rose Bligh.
În acel moment, Rose Bligh tocmai se apropia pe cărare, iar Roger Soames îi
zâmbi ca şi cum apariţia ei i-ar fi luminat întreaga zi. Merita, desigur, să-i zâmbească,
căci scurta ei de blană albă era din hermină veritabilă şi avea o glugă din care părul
blond scăpa mângâindu-i obrajii ca nişte pene delicate de aur palid. Încântătorii ei ochi
albaştri nu se luminară ca două felinare, cum ar fi făcut frumoşii ochi căprui ai lui Fleur
Berringer, dar îi răspunse cu un zâmbet cochet, iar în timp ce fata îşi continua drumul
spre cămin, doctorul Soames fluieră încet.
– V-ar veni să credeţi? O elevă care arată ca o starletă de cinema, finanţată de
un tătic generos şi bogat! Dar, deşi o admir pe domnişoara Bligh, nu cred că se compară
cu domnişoara Berringer. Domnişoara Berringer este Sophia Loren şi Gina Lollobrigida
la un loc! Are focul rasei latine combinat cu siguranţa de sine îndrăzneaţă ale unei
tinere americane. Iar despre tatăl ei nu pot spune decât că e de-a dreptul vulgar de
bogat.
– Asta o face să pară în ochii dumneavoastră mai atrăgătoare decât e de fapt?
Roger Soames îi zâmbi alene.
– Eu sunt un om sărac, să ştiţi. Nici măcar nu mi-am putut deschide încă
propriul cabinet, şi nu mi-ar strica un socru bogat. Cu siguranţă, o face să pară chiar
fantastic de atrăgătoare.
Lacey refuză să creadă că Roger Soames se aştepta să-l ia în serios, mai ales
întrucât lucirea dispreţuitoare din ochii lui sugera destul de clară un amuzament nu
prea binevoitor. Din cine ştie ce motiv, cum bine ştia, doctorul Soames n-o simpatizase
prima dată când se întâlniseră, iar Lacey se îndoia foarte tare că l-ar fi putut cuceri,
chiar dacă ar fi avut un tată bogat şi ar fi fost una dintre cele mai promiţătoare eleve ale
şcolii. De asemenea, în pofida zâmbetului lui enervant şi a manierelor reci şi
indiferente, bănuia că de fapt nu era indiferent deloc. În Ardena, unde devenise
popular într-un interval de timp foarte scurt, circulau diverse poveşti pe seama lui care
reflectau faptul că lumea îi acorda mult credit. Era blând cu copiii, iar când aceştia îi
erau pacienţi le acorda cea mai mare atenţie. Era bun cu bătrânii şi nu precupeţea nici
un efort pentru a le face viaţa mai suportabilă. Ca medic, era în general simpatizat şi
admirat, şi numai când părea incapabil să reziste zâmbetelor provocatoare ale
adolescentelor precoce Lacey simţea că avea dreptul să-l dezaprobe.
Din această cauză, precum şi din motivul că o antipatiza vizibil, părea
improbabil să ajungă vreodată să se înţeleagă bine cu el.
Şi totuşi, într-o după-amiază, spre surprinderea ei, doctorul Roger Soames o
invită să bea ceaiul împreună. Se aflau în Hotelul Meurice, unde Lacey aştepta
întoarcerea unei eleve din cursul inferior care fusese luată la cumpărături de tatăl ei
venit în vizită, şi urma să se întoarcă peste vreo oră. Neavând nimic de făcut, Lacey
stătea aşezată într-un salon. Răsfoia într-o doară nişte reviste, cochetând cu ideea de a
comanda un ceai, căci era ora patru după-amiaza, iar afară vremea era foarte rece şi
umedă, când doctorul Soames intră pe uşile batante ale salonului şi, la vederea ei,
înălţă o sprânceană.
– Singurică-singurică? întreb el.
Se aşeză pe un scaun de la măsuţa rotundă unde stătea Lacey, zâmbindu-i cam
strâmb. Lacey era îmbrăcată foarte îngrijit şi elegant, într-un taior de lână fină, iar părul
îi era, ca întotdeauna, pieptănat cu multă artă, şi strălucea. Nu-i amintea de o narcisă,
ci de altceva care avea legătură cu pădurea... poate pentru că taiorul ei era verde şi
până şi pantofii sobri din piele de căprioară aveau culoarea frunzişului în toiul verii.
În salonul cald, plin de fotolii confortabile şi flori aranjate discret – flori de seră
– şi vizitatori eleganţi, cu portofelele bine căptuşite, Lacey îl ducea cu gândul la o
făptură rece şi singuratică, rătăcită acolo după ce coborâse din păturile învăluite în
ceaţă de deasupra oraşului. Pădurile unde ceaţa se agăţa de copaci ca nişte eşarfe de
şifon sfâşiate, iar strălucirea glorioasă a toamnei dipsăruse complet.
Părul de o culoare autumnală al lui Lacey şi silueta ei zveltă, înveşmântată în
verde, precum şi perfecţiunea mată a pielii ei palide, îl intrigau pe Roger Soames. Se
scuză pentru că avea haiele cam umede – şi, întrucât nu purta niciodată pălărie, în
părul lui deschis şi atrăgător străluceau picături de ploaie – şi propuse să guste din
tortul savuros care tocmai era adus pe un cărucior de ceai, comandând şi altceva
alături.
– Un ceai chinezesc? Întotdeauna am fost de părere că ceaiul chinezesc merge
de minune în după-amiezele ploioase, chiar şi acasă, în Anglia, unde bem aproape
numai ceai indian. Aceasta este particularitate a britanicilor, refuzul lor de a accepta
ceaiul chinezesc, sau măcar de a-l bea o dată sau de două ori pe săptămână. Pe
continent, oamenii au gusturi mai catolice.
– Mie îmi place ceaiul chinezesc.
Totuşi, Lacey nu era deloc sigură dacă ar fi fost bine sau nu să-i accepte
invitaţia.
– Aştept o elevă din clasa a treia, care îşi petrece după-amiaza cu tatăl ei. A
promise să-i cumpere tot ce-şi doreşte... şi, întrucât săptămâna viitoare pleacă în Peru,
cred că fata îl va sili să se ţină de cuvânt.
– Drăguţ. Vreau să zic, e drăguţ să ai un tată bogat, preciză Roger. Mai ales dacă
eşti fată.
Lacey îşi aminti că subiectul taţilor bogaţi îl cam obseda, aşa că nu spuse nimic.
Îl văzui făcându-i semn unei ospătăriţe şi, în câteva minute, tortul fu adus la masa lor,
iar Roger comandă şi ceai chinezesc. De asemenea, se servi cu tarte cu cireşe şi cu o
prăjitură cu migdale, kirsch şi frişcă, încercând s-o convingă şi pe Lacey să facă acelaşi
lucru.
Lacey se cutremură.
– Nu trebuie să uit de siluetă.
– Prostii.
Roger îi aruncă o privire, cu admiraţie nedisimulată, lingându-şi frişca de pe
degete.
– Aveţi o siluetă perfectă, şi-o ştiţi foarte bine. Sunt de părere că nu este nevoie
să faceţi prea mult pentru a v-o meţine impecabilă.
– De unde ştiţi ce fac eu şi ce nu pentru a-mi păstra silueta>? Şi, de fapt, ce ştiţi
dumneavoastră despre mine?
– Nu ştiu nimic.
Ochii lui albaştri îi întâlniră pe ai ei, zâmbitori.
– Ghicesc doar.
– S-ar putea să ghiciţi greşit. N-aveţi de unde şti dacă nu trăiesc numai cu fructe
şi cereale.
– Nu dumneavoastră.
Roger muşcă din tarta cu cireşe, cu o plăcere atât de vizibilă încât Lacey fu
fascinată.
– În pofida aerului dumneavoastră înşelător de fragilitate, aş spune că sunteţi
foarte sănătoasă, iar sănătatea – sănătatea echilibrată – nu se menţine cu ajutorul unei
diete prea stricte. În plus, nu m-aţi putea fulgera cu ochii aceştia verzi ai
dumneavoastră aşa cum o faceţi, dacă aţi trăi numai cu fructe şi cereale.
Lacey râse şi, pentru prima dată de când se cunoşteau, avu impresia că între ei
se lega o oarecare prietenie. Îl întrebă cu ce ocazie venise acolo şi dacă era plătit atât
de bine încât îşi putea permite să-şi ia gustările de după-amiază în hoteluri de lux, iar
Roger îi alungă iluzia de prietenie dezinvoltă răspunzând imediat că venise ca s-o
întâlnească pe Fleur Berringer, care stabilise chiar ea întâlnirea, dar se părea că nu
putuse să ajungă la timp.
– A spus să ne întâlnim la ora trei, la Meurice, şi de la trei mă tot învârtesc pe-
aici. Cel puţin, ar fi putut avea bunul simţ de a-mi da un telefon, sau de a-mi lăsa un
mesaj la recepţie. Lucrul care-mi displace cel mai mult e să-mi pierd vremea, aşteptând
tinere care nu mai apar.
– Atunci, de ce o faceţi?
Vocea lui Lacey era rece şi severă.
– Ştiţi perfect de bine că fetelor din şcoală nu li se permite să stabilească
întâlniri individuale cu nimeni în afara incintei şcolii... fără aprobarea lui Madame
Beauregard, mai exact. Cu siguranţă, ar face o criză dacă ar afla că Fleur şi-a dat
întâlnire cu dumneavoastră fără ştireaei.
– De ce?
Dinţii albi ai lui Roger străluciră scurt.
– Nu sunt eu, pe moment, consultantul medical al tinerelor domnişoare, motiv
pentru care n-ar trebui să aibă nici o obiecţie faţă de întâlnirile noastre?
– Ştiţi foarte bine că acest aranjament ar încânta-o mult mai mult pe Madame
Beauregard dacă nu aţi fi consultant medical.
– Touché!
Roger îşi privi cu regret farfuria goală.
– Ce-am să fac când ajung acasă şi nu voi mai găsi prăjituri ca acestea care se
fac aici, nu ştiu.
Apoi îşi aprinse o ţigară şi-i zâmbi maliţios.
– Mă credeţi sau nu, dar n-am consimţit la întâlnirea din după-amiaza asta. O
găsesc pe Fleur încântătoare, însă am o slujbă şi o reputaţie – după cum, mai mult sau
mai puţin, mi-aţi reamintit – şi găsesc puţin cam iritant să fiu chemat la Meurice ca să
ascult nişte aiureli copilăreşti mult mai potrivite pentru unele dintre prietenele ei.
Probabil nu e nimic important, şi ar fi penibil...
– Vreţi să spuneţi că n-a dorit decât un pretext ca să vă vadă?
– Da.
Roger expiră un nor de fum aromat, lăsându-l să plutească peste masă până
când o învălui. Cuprinză în ceaţa parfumată, Lacey îşi dădu seama că ochii lui albaştri o
priveau cu un interes nedisimulat.
– Pur şi simplu nu puteţi înţelege de ce ar vrea mă vadă, pentru un motiv care
nu are nici o legătură cu sănătatea. Iar dacă nu s-ar simţi bine, desigur,
supraveghetoarea de la şcoala dumneavoastră ar trimite după mine!
– Nu...
Lacey îşi termină ultima bucată de tort dar, spre deosebire de doctor, care o
privea atât de intens, nu-şi linse degetele. Şi le şterse cu o batistă pe care o scoase din
poşetă.
– Nu cred că ar fi bine să vă întâlniţi cu Fleur, declară ea în cele din urmă, sec.
Cel puţin, nu în afara incintei şcolii.
– Dar doreşte să se mărite cu un englez, iar în şcoală nu există condiţii pentru
cultivarea unei relaţii de acest gen.
Dintr-o dată, în ochii lui apăru o licărire amuzată, care o deconcertă temporar
pe Lacey.
– Dumneavoastră ce faceţi când doriţi să vă întâlniţi cu prietenul?
– Eu nu am nici un "prieten".
– Vreţi să spuneţi că nu aveţi unul aici...?
– Nu am nici unul, nicăieri.
– Nu aveţi...!
Roger Soames îşi rezemă cotul pe masă şi bărbia în palmă, pregătindu-se să se
distreze.
– Atunci, ce faceţi în timpul liber?
– Tot felul de lucruri.
– Ca de pildă, plimbări pe malul lacului, sau escaladări ale munţilor, de una
singură?
– N-am escaladat nici un munte de una singură.
Lacey începea să se enerveze.
– N-am făcut decât să mă urc până...
– Până la cabana doctorului Heist?
Imediat, Lacey roşi, fără nici un motiv anume, iar doctorul Soames o ameninţă
cu degetul, având o expresie de amuzament sec.
– Haideţi, haideţi! Nu se cade să-l alegeţi pe cel mai râvnit burlac din district, iar
apoi să vă urcaţi până la cabana lui şi să-l faceţi să vă salveze dintr-o situaţie dificilă!
Înţeleg că v-aţi petrecut noaptea în cabană. Vai de mine şi de mine...! murmură el,
clătinând din cap. Lumea o să comenteze, să ştiţi!
Obrajii lui Lacey se înroşiră şi mai aprins. Se simţea scandalizată.
– Dacă încercaţi să-l implicaţi pe domnul doctor Heist în ceva neplăcut...
– Nu încerc să-l implic pe doctorul Heist în nimic, şi nici pe dumneavoastră nu
încerc să vă implic.
Totuşi, doctorul Roger Soames o privea parcă sub imperiul unei revelaţii.
– Doctorul Heist îmi este superior şi are o reputaţie foarte bună îndistrict, aşa că
e firesc să nu suflu o vorbă care să i-o afecteze... nici reputaţia lui, şi niei pe a
dumneavoastră, la o adică.
Deodată, se aplecă peste masă, atigându-i cu degetul capătul unei şuviţe de
păr.
– E culoarea dumneavoastră naturală? Vreau să spun, n-aţi "contribuit" cu
nimic?
Uşile batante se deschiseră în spatele lor, iar Lacey simţi un uşor curent de aer,
când în salonul public intrară două persoanre. Una dintre ele, deşi nu-şi dădu seama
imediat, era doctorul Heist, iar cealaltă era femeia blondă cu care îl văzuse la concertul
de la Kursaal. Abia când îl văzu pe Roger Soames privind pe deasupra capului ei, cu
interes, se întoarse uşor şi descoperi că doctorul Heist ajunsese lângă cotul ei.
Ridicând privirea spre ochii lui, i se păru că erau puţin cam reci şi se întrebă
dacă nu cumva Herr Heist văzuse gestul familiar al lui Roger Soames, când se aplecase
peste masă şi-i atinsese părul. Judecând după expresia rezervată a medicului
consultant superior, văzuse şi nu găsea deloc că un salon de hotel era locul potrivit
pentru asemenea atitudini intime.
Iar conştiinţa faptului că acel gest nu fusese deloc intim îi făcu faţa şi gâtul să se
înroşească năvalnic, ca focul.
– Bună ziua, domnişoară Cavendish.
Doctorul Heist se înclină în faţa ei. Însoţitoarea lui pornise spre o masă mai
îndepărtată şi îi zâmbea lui Lacey de acolo. Era îmbrăcată extrem de elegant, într-o
haină de blană neagră, cu pălărie, şi arăta mult mai atrăgător decât la concertul de la
Kursaal.
– Ce după-amiază îngrozitoare! comentă Herr Heist. Probabil consideraţi că nu
merită să veniţi tocmai în Elveţia pentru a avea parte de o asemenea vreme.
Dădu scurt din cap spre doctorul Roger Soames.
– Nici dumneata, Soames. Va trebui să aveţi răbdare amândoi, până la prima
zăpadă.
Şi astfel, după ce-i asociase printr-o singură frază aruncată într-o doară, porni
spre prietena lui şi se aşeză la masă, lângă care aştepta deja o ospătăriţă atentă.
Prietena luă lista şi o consultă.
– Ceai chinezesc, comandă ea, şi o felie din tortul acela apetisant.
Roger zâmbi.
– Istoria se repetă, murmură el. Numai că doamna se comportă de parcă
întâlnirea lor nu ar avea nimic întâmplător. Şi parcă am auzit că Herr Heist plănuieşte să
se însoare cu ea. Ei bine, presupun că trebuie să atragă şi ea vreun bărbat, dar pe mine
n-ar putea să mă atragă în nici un caz.

Capitolul 7

La două zile după această întâlnire, Lacey auzi că doctorul Heist îşi amintise de
promisiunea sa de a le invita la cină pe ea, Rose Bligh şi Fleur Berringer. La şcoală sosi o
invitaţie, iar Madame Beauregard îi dădu se înţeles că avea să le fie însoţitoare de
companie celor două tinere domnişoare, în seara lor petrecută în oraş.
Deşi nu i se spusese clar, Lacey înţelese perfect că era inclusă în invitaţie numai
fiindcă regulamentul şcolii îi interzicea oricărei eleve să se ducă la un dineu sau orice
altă petrecere neescortată – decât dacă lua masa cu un părinte sau o rudă apropiată,
ori era invitată de o asemenea persoană undeva. În cazul doctorului Heist, aceasta era
un eminent medic local, dar nu se înrudea prin legături de sânge cu nici una dintre cele
două eleve... aşa că nu-i rămânea decât să le însoţească.
Madame Beauregard îi zâmbi şi-i spuse clar că era o onoare nemărginită, dar pe
care nu trebuia s-o lase să i se urce la cap.
Lacey hotărî să-şi cumpere o rochie nouă pentru acea ocazie şi să se ducă la
coafor. În mod normal, se spăla singură pe cap, dar nu-şi putea petrece seara printre
cele mai elegante femei din Ardena, învingând dezavantajul de a se simţi îngrozitor de
modestă, decât dacă lua măsuri prealabile pentru a evita o asemenea experienţă
deprimantă.
Nu că ar fi vrut să impresioneze pe nimeni, şi cu atât mai puţin pe doctorul
Heist, care probabil nici n-avea să observe cu ce era îmbrăcată. Dar mai exista şi
mândria, atât cea personală cât şi cea naţională... iar Lacey era, la urma urmei,
britanică.
Nu voia să le vadă pe acele frumoase şi elegante femei elveţiene, scăpărând ca
licuricii în noapte graţie generoaselor cadouri de la bărbaţi şi poverilor masive de
bijuterii pe care le purtau asupra ilustrelor lor persoane, privind-o de sus şi şuşotind
între ele că englezoaicele erau vetuste şi că totul făcea parte din declinul şi decăderea
Imperiului Britanic. Întrucât i se trimisese o invitaţie, avea să fie primită pe merit ca
musafiră, indiferent ce avea de spus Madame Beauregard în privinţa asta, şi era
hotărâtă ca, în calitate de invitată, să se prezinte onorabil.
Cel puţin, aşa îşi spunea Lacey după ce hotărâse, destul de pripit, să viziteze un
anumit magazin de confecţii celebru, aflat în cel mai select cartier din Ardena, pregătită
să renunţe la salariul pe o lună numai pentru a se asigura că nu era nimic în neregulă cu
înfăţişarea ei.
Magazinul pe care-l vizită – lucru pe care-l făcuse nu o dată, cu Rose, Fleur şi
unele dintre celelalte fete – era genul de unitate care deserveşte straturile superioare
ale societăţii. Dacă doctorul Heist ar fi avut o soţie, aceasta şi-ar fi cumpărat cel puţin o
parte din garderobă de la Madame Claire, aşa cum făceam soţiile celor mai distinşi
cetăţeni din Ardena.
Lacey nu era soţia unui cetăţean distins, nici măcar rudă apropiată, şi de obicei
stătea şi aştepta pe un scaun aurit în timp ce elevele îşi alegeau hainele. Dar era
cunoscută de Madame Claire, care o considera o tânără destul de neobişnuită şi destul
de frapantă, cu părul ei aparte, şi fu intrigată imediat când Lacey intră în salonul ei
singură şi spuse, cam cu sufletul la gură, că voia să-şi cumpere o rochie.
Madame simţi că plutea ceva romantic în aer şi fu gata să-i acorde tot ajutorul
ei. În fond, unele dintre fetele de la şcoală arătau de-a dreptul anost în comparaţie cu
Lacey, iar lui Madame Claire îi făcea mare plăcere s-o ajute să găsească ceea ce-şi
dorea.
Alungă gândul culorilor prea ţipătoare, pentru că ar fi riscat să distoneze cu
frumosul roşu Tiziano al părului ei, şi-i spuse imediat că ea, una, ar fi ales negrul. Avea o
rochiţă neagră care ar fi fost absolut perfectă, dacă domnişoara Cavendish binevoia s-o
încerce; iar când Lacey îi spuse că avea deja o rochiţă neagră, şi se gândise la ceva mai
revoluţionar, Madame Claire clătină din cap.
– Cu coloraţia dumneavoastră, Mademoiselle, niciodată nu puteţi spune că
aveţi prea multe rochii negre... sau albe, sau gris-perle, sau bleumarin, dacă ar fi pentru
timpul zilei. Dar pentru seară, pentru un mic dineu în doi, negrul este singura soluţie pe
care după aceea n-aţi regreta-o nicidecum!
– Nu pentru un mic dineu în doi am nevoie de rochie, simţi Lacey nevoia să
clatrifice, ci pentru o petrecere acasă la domnul doctor Ludwig Heist.
– La domnul doctor Heist?
Sprâncenele migălos pensate ale lui Madame Claire se ridicară tocmai până în
mijlocul frunţii, într-un amestec de surprindere şi interes.
– Dar asta este cu totul altceva, Mademoiselle! Totuşi, e cu atât mai important
să vă îmbrăcaţi în negru. Astfel, nu veţi pune o notă discordantă faţă de rochiile
celorlalte doamne.
Ridică o piesă neagră îngustă de pe o vitrină interioară şi, în aceeaşi clipă, Lacey
ştiu că n-ar fi putut să-i reziste. Se deosebea de cealaltă rochie neagră a ei la fel de mult
ca brânza de cretă... şi, încă înainte de a o proba, ştiu că avea să-i stea foarte bine.
Îi venea perfect. Rochia neagră era confecţionată din dantelă apretată... foarte
frumoasă şi deloc ieftină. Descoperi acest lucru când văzu eticheta cu preţul. Avea un
decolteu excepţional de atrăgător, care-i dezvăluia aproape total gâtul alb ca laptele şi
umerii marmoreeni, iar în rest mai consta din foarte puţin, dar puţinul acela o făcea să
arate ca şi cum silueta ei graţioasă ar fi fost acoperită, de sub umeri şi până la genunchi,
în pânze negre de păianjeni, iar sub genunchi plănuia să poarte nişte colanţi foarte
scumpi pe care-i cumpărase deja şi o pereche de pantofi negri delicaţi cu catarame
bătute în diamante, care erau cea mai extravagantă achiziţie a ei din ultimele
săptămâni.
Îi cumpărase ca să-i poarte cu cealaltă rochie neagră... pe care acum trebuia s-o
exileze în fundul garderobei, cel puţin până când cea actuală îşi mai pierdea din
noutate.
După ce se hotărî să cumpere rochia şi o plăti, Lacey privi cum era împachetată
în hârtie de mătase şi pusă într-o cutie super-elegantă, pe care o luă cu ea în magazinul
de alături, ca să-şi cumpere lenjerie intimă pentru nouacreaţie şi o eşarfă subţire de
şifon negru, spuzită uşor cu raze de lună, în caz că la dineu era deosebit de rece, iar
încălzirea centrală din casa doctorului Heist nu putea împiedica apariţia pielii-de-găină.
Apoi se duse la coafor, unde avea deja oră, şi se hotărî să-şi taie puţin din
vârfurile şuviţelor strălucitoare de păr, coafându-se într-un stil nou, adaptat după
forma feţei ei. Când în sfârşit ieşi din mâinile lui Monsieur Jules, care în mod normal se
ocupa numai de coafurile elitei locale, dar fusese tentat de frumuseţea părului ei, ştiu
că avea să atragă destule priviri o dată ce se întorcea la şcoală. Şi spera ca nimeni să nu
comenteze – deşi domnişoara Mackintosh avea aproape cu siguranţă s-o facă! – şi ca
nimeni să nu găsească exagerat de extravagantă rochia ei cea nouă, când i-o vedeau.
În total, cheltuise aproape tot salariul pe două luni şi, când primul val de
entuziasm îi trecu, fu cam îngrijorată, căci de fapt nu-şi prea putea permite să facă aşa
ceva.
Nu se îndoia că domnişoara Mackintosh avea s-o găsească nebună de legat.

* * *

În seara dineului, Lacey făcu o baie fierbinte, apoi se lăsă în voia plăcerii de a se
îmbrăca elegant.
Avea destul timp... timp să se ocupe de detalii ca unghiile, sprâncenele – care
tindeau să crească destul de stufoase, dacă nu le pensa – şi machiajul.
În mod normal, se farda foarte puţin, dar în seara aceea folosi discret rimel şi
puţină culoare de pleoape pentru a-şi evidenţia strania limpezime de cristal a ochilor
cenuşii-verzui, cu gene dese. Hotărî să-şi lase vârfurile genelor deschise la culoare,
rimelându-le doar în apropierea rădăcinilor, lângă pleoapele albe şi catifelate. Apoi îşi
aplică ruj – un ciclamen deschis delicat – şi parfum, depunându-şi câteva picături pe
loburile urechilor şi la încheieturile mâinilor, şi în sfârşit se privi în oglindă.
Nu putea fi sigură dacă şi alţi oameni ar fi fost de aceeaşi părere, dar găsea că
arăta aproape senzaţional... atât de senzaţional, încât în prima clipă nici nu se
recunoscu. Coafura era într-adevăr un succes, iar rochia neagră... ei bine, Madame
Claire avusese dreptate. Dacă voia să arate cum nu se putea mai bine, trebuia să se
îmbrace în negru. Prin contrast cu rochia, pielea ei arăta aproape nefiresc de deschisă şi
perfectă... cam ca alabastrul luminat pe dinăuntru de o văpaie caldă.
Se aştepta ca Fleur şi Rose să holbeze ochii la vederea ei, dar nu fusese
pregătită pentru comentariul lui Fleur.
– Pisicii mei! exclamă fata, căscând nişte ochi cât toate zilele. Rochia asta
trebuie să vă fi adus la sapă de lemn!
– A fost destul de scumpă, recunoscu Lacey, nemulţumită pentru că se simţea
jenată.
Rose, care era pe departe cea mai binevoitoare dintre cele două fete, şi atât de
mulţumită de propria ei înfăţişare încât considera că o putea învrednici cu puţină
admiraţie pe o simplă profesoară de engleză, îi zâmbi şi spuse cu entuziasm că îi stătea
într-adevăr foarte bine. Ba chiar, nici n-ar fi putut să arate mai bine!
– Mulţumesc.
Lacey nu era sigură că un asemenea comentariu avea darul s-o încurajeze, dar îl
acceptă cu bunăvoinţă, apoi propuse, întrucât erau deja în întârziere, să se grăbească şi
să ia maşina închiriată care le aştepta.
Era o maşină neagră, foarte lungă, lucioasă şi impresionantă, închiriată de la un
garaj local care obişnuia să asigure transportul doamnelor seara la dineuri. Şoferul în
uniformă le ajută să se instaleze şi le oferi pleduri, întrucât temperatura scăzuse
dramatic de la ora ceaiului şi până atunci, iar prin aer pluteau fulgi mari de zăpadă.
Lacey se întrebă cum era vremea pe punte, strângându-şi pe trup blana
sintetică veche de trei ani. Îşi imagina o sălbăticie albă deasupra norilor tot mai
coborâţi şi-şi spuse că, dacă mai continua să ningă mult aşa, până dimineaţă până şi
malul lacului avea să fie alb.
Pe şoseaua lucitoare se vedeau obişnuitele maşini elegante care duceau
oamenii la activităţile serii, şi în ciuda vremii urâte luminile de pe malurile lacului
străluceau puternic, ca întotdeauna. Se recunoşteau firmele cafenelelor şi numele
singurului teatru care, pe lângă Kursaal, stătea deschis toată iarna. Vitrinele
magazinelor erau luminate, dar pietonii se luptaucu rafalele de vânt îngheţat şi foarte
puţini se opreau să privească produsele expuse.
Strada pe care locuia doctorul Heist era foarte liniştită şi extrem de curată. Casa
lui era puţin mai retrasă, înconjurată de o grădină foarte plăcută, pe care o străbătea o
alee scurtă. Pe ferestrele casei şiroia lumina, iar uşa din faţă, când se deschise, lăsă să
se reverse o aură portocalie, blândă şi caldă.
Lacey şi cele două eleve coborâră din maşina închiriată şi urară treptele, destul
de intimidate. Pe alee mai staţionau şi alte maşini, dovedind că deja sosiseră destul de
mulţi oaspeţi. Lacey o văzu pe Rose privindu-le. Până şi Fleur părea impresionată.
– Va fi o ocazie nemaipomenită! exclamă ea, cu accentul ei american senzual şi
tărăgănat. Doctorul ăsta Heist al tău trebuie să fie cineva, prin partea locului.
– Să ştii că aşa e! confirmă Rose.
Apoi, dându-şi seama că entuziasmul ei părea aproape copilăresc, rectifică:
– Vreau să spun, e un medic extraordinar. A vindecat-o pe mama de o boală
foarte gravă, cu ani în urmă, când ea locuia aici.
Rose privi în lungul şirului de maşini şi alese una care o interesa. Dar nu făcu
decât să zâmbească misterios, fără să spună nimic.
Când li se deschise uşa, căldura din casă le învălui primitor. Valetul doctorului
Heist, un italian brunet şi spilcuit de pe celălalt mal al lacului, le ajută să-şi scoată
mantourile, apoi le indică o cameră rezervată pentru doamne. Părea plină de
sporovăieli scăzute, şi pentru că dintre cele trei nou-venite numai Lacey era trecută de
douăzeci de ani, şi toate trei proveneau de la o instituţie dedicată îmbunătăţirii
calităţilor tineretului feminin – ceea ce implica lipsa de experienţă mondenă – tindeau
să fie mai reţinute, nepărând sigure ce anume se aştepta de la ele, când văzură mica
armată de reprezentate sofisticate ale sexului frumos.
Apoi Fleur, care niciodată nu rămânea prea mult timp sfioasă sau nesigură pe
sine, înaintă spre una dintre oglinzi şi începu să-şi retuşeze machiajul. Rose îi urmă
exemplul, dar Lacey conchise că, dacă în acel stadiu al serii era ceva în neregulă cu
înfăţişarea ei, era mai bine să lase problema neremediată pentru moment. Nu de alta,
dar printre ocupantele camerei de toaletă femeiască se număra şi prietena doctorului
Heist, care veni spre Lacey şi i se adresă prietenos:
– Dumneavoastră sunteţi domnişoara Cavendish, nu-i aşa? V-am întâlnit, cred,
cu două ocazii, iar doctorul Heist mi-a vorbit despre dumneavoastră. Nu cumva predaţi
la Ecole d'Unité?
Lacey răspunse că aşa era.
Prietena doctorului Heist, îmbrăcată elegant dar sobru, ca de obicei, cu nişte
magnifici cercei cu smaralde şi brăţări din aceeaşi garnitură care-i atenuau sobrietatea
înfăţişării, zâmbi, ca şi cum şi-ar fi dat seama că se făcuse vinovată de o omisiune.
– Nu mă cunoaşteţi, nu-i aşa? Numele mei este Reisenfeld... Gerda Reisenfeld.
Aş dori să fim prietene, domnişoară Cavendish.
Şi îi întinse mâna.
– Doctorul Heist pare să creadă că vă simţiţi cam singură, aici, în Ardena.
– Nu zău?
Lacey, însă, era atât de surprinsă încât nu putu spune mai mult de-atât... nici
măcar ca să răspundă ofertei de prietenie.
Fräulein Reisenfeld se privi în oglindă, aranjându-şi un capăt al părului blond şi
lucitor care-i aureola capul. Apoi se uită amuzată la cele două eleve din grija lui Lacey.
– Domnişoara Berringer şi domnişoara Bligh sunt două tinere foarte
atrăgătoare, observă ea. Când eram de vârsta lor, jucam deja rolul de amfitrioană pe
lângă tatăl meu. Dar, pe vremea aceea, în pofida a ceea ce se spune azi despre
dezvoltarea rapidă a tineretului în general, aveam un simţ de răspundere extrem de
bine dezvoltat, iar tinerele din liceu nu participau la asemenea petreceri. Totuşi,
doctorul Heist pare să găsească amuzantă prezenţa lor aici. Nu sunt sigură că-i
împărtăşesc părerea.
Şi, întrucât expresia ei devenise dintr-o dată extrem de serioasă şi
dezaprobatoare, Lacey deduse că singurul lucru care o nemulţumea în legătură cu Fleur
şi Rose era excesul de atracţie feminină pe care-l emanau împreună... şi faptul că
doctorul Heist, bărbat fiind, nu rămâne complet indiferent.
Altfel, de ce s-ar fi deranjat să le invite la dineu?
Lacey reuşi să le ia pe cele două fete din faţa oglinzii pe care o foloseau
împreună şi, după ce i le prezentă formal domnişoarei Reisenfeld, conchise că sosise
momentul să-i ureze bun-găsit amfitrionului.
Când traversară spre salonul principal, îl găsiră pe Herr Heist în hol, iar Lacey fu
aproape la fel de surprinsă să vadă cât de atrăgător arăta în ţinută de seară... o ţinută
de seară foarte formală, cu cravată albă şi ţinte bătute în diamante pe pieptarul
cămăşii. Arăta complet în ton cu casa, care era elegantă într-un stil masculin auster şi
plină cu obiecte de artă atent selecţionate, vaze chinezeşti şi covoare orientale groase.
Se vedea clar să fusese informat despre sosirea lor şi aştepta să le primească.
Rose, care-l cunoştea cel mai bine, îi întinse mâna fără sfială sau stângăcie, cerându-i
părerea despre rochia pe care o purta. Făcu o piruetă, învârtindu-se pe piciorul ei
suplu, astfel încât poalele bleu ale rochiei i se înfoiară în jur, iar parfumul ei delicat dar
pătrunzător se răspândi în tot holul.
Ludwig Heist îşi încreţi nasul, cu o expresie de admiraţie în ochi. Fata era într-
adevăr delicios de fermecătoare, arătând, de la vârfurile aurii ale pantofilor până la
creştetul strălucitor al capului, ca visul oricărui colecţionar pedant de objets d'art. Şi,
cum doctorul Heist o cunoştea de când fusese o fetiţă cu capul ca aurul, era foarte uşor
de înţeles că o primea cu atât mai bucuros în casă. În timp ce se întorcea în toate
părţile să fie inspectată, Rose îl lăsă s-o ia de mână... pe care Herr Heist uită să i-o
elibereze un interval cam prelungit, după ce inspecţia se sfârşi.
– Eşti încântătoare ca întotdeauna, îi spuse el. Şi mă umpli de uimire, pentru că
de fiecare dată când te văd eşti tot mai femeie! comentă el, atingându-i uşor şi
mângâietor obrazul cu vârful degetului arătător. Când am întâlnit-o prima oară pe
mama ta, semăna foarte mult cu tine acum, dar de-atunci au trecut cincisprezece ani,
iar gândul acesta mă face să mă simt foarte bătrân!
– Aiurea!
Rose îl luă de braţ, agăţându-se un moment de acesta, în timp ce capul ei blond
îi atingea umărul, iar ochii albaştri priveau spre ai lui aproape languros.
– Acum cincisprezece ani trebuie să fi fost foarte tânăr şi, în orice caz, un bărbat
îmbătrâneşte mult mai încet decât o femeie. Uite, de pildă, un bărbat de treizeci de ani
şi o femeie tot de treizeci... ei bine, nu mai au nimic în comun! Femeia e bătrână – în
comparaţie cu el! Pe când bărbatul nu este decât cu atât mai interesant!
Fräulein Reisenfeld apăru în spatele lor şi, auzind comentariul, remarcă sec:
– Ce informaţie interesantă!
Doctorul Heist îi zâmbi.
– Declaraţiile sentenţioase ale tinereţii! Nu trebuie să le dai atenţie, Gerda, îi
recomandă el.
Totuşi, expresia domnişoarei Reisenfeld rămase la fel de crispată. Ludwig Heist
îi întinse mâna lui Fleur, apoi prinse strâns degetele lui Lacey.
– Cât de mult mă bucur că vă revăd, domnişoară Cavendish, o salută el, fără ca
ochii să-i trădeze nici cea mai vagă expresie. Nu mă îndoiesc că vă va face mare plăcere
să auziţi că printre oaspeţii mei din seara aceasta se numără şi doctorul Soames.
Dumneavoastră şi cu el vă cunoaşteţi destul de bine, pare-mi-se, şi întrucât amândoi
sunteţi englezi, cred că acest lucru nu este deloc surprinzător.
Înainte ca Lacey să poată răspunde, Fleur scoase un mic chiuit neinhibat de
plăcere şi se repezi înaintea lor în salon. Doctorul Heist îi zâmbi lui Lacey răutăcios – şi, i
se păru ei, compătimitor.
– Poate-ar fi trebuit să fiu mai atent când am lansat invitaţiile, remarcă el,
înainte de a se întoarce să ureze bun-venit unui alt oaspete.
Frumosul salon principal al casei era plin când Lacey intră, iar tânăra se întrebă
ce fel de cină pregătise doctorul Heist şi dacă aveau să se aşeze cu toţii comod la masă.
Mai târziu, avea să descopere că era o masă desebit de lungă, pe măsura sufrageriei
imense şi elegante, iar numărul scaunelor tapiţate cu satin de damasc corespundea
perfect celui al persoanelor invitate, astfel încât nu rămânea nici unul care să stea
neocupat şi singuratic, la perete.
Roger Soames îi făcu semn imediat ce o văzu intrând în cameră, şi cu toate că
între timp Rose se agăţase de el strâns ca o lipitoare, acest lucru nu-l împiedică s-o
salute în mod deosebit pe Lacey, zâmbindu-i ca şi cum i-ar fi aşteptat cu cea mai mare
nerăbdare apariţia.
– Doctorul Heist a spus că te voi însoţi la cină, spuse el, şi abia asştet.
Reuşi să scape de Rose destul timp ca s-o ia pe Lacey de braţ şi s-o conducă într-
un colţ. Îi puse în mână un pahar şi se aşeză lângă ea, pe o canapea mică Empire. În
ochi i se citea că, după părerea lui, rochia cea neagră părea să fie cea mai înţeleaptă
achiziţie pe care o făcuse Rose în viaţa ei.
– Arăţi... încântător, îi spuse el, ca şi cum ar fi căutat cuvântul cel mai potrivit.
Nu mai există aici nici o femeie care să-ţi poată face faţă.
– Ce aiureli! exclamă Lacey, deşi cuvintele lui îi stârniseră totuşi un neaşteptat
fior de plăcere... cu atât mai mult cu cât doctorul Heist, întâmpinând-o, nu păruse deloc
impresionat de înfăţişarea ei. Ştiţi perfect de bine că n-aş putea să concurez cu... toate
celelate, spuse ea, arătând spre elveţiencele superb îmbrăcate, printre care se vedeau
şi Fleur, cu ochii ei negri, şi capul auriu al lui Rose.
– Asta-i cea mai mare prostie pe care ai spus-o vreodată! exclamă Roger; se
aplecă înainte până când bărbia lui îi atinse părul. Nu ştiu ce-ai făcut cu părul ăsta, dar e
superb, îi spuse el cu entuziasm. Iar cât despre parfum...
Îşi încreţi nasul la fel cum făcuse, cu puţin timp în urmă, domnul Gresham.
– Asupra mea are un efect de-a dreptul zdrobitor. După ce-am să stau lângă
dumneata toată seara, va fi foarte greu să mă mai disloce cineva.
Lacey râse, prefăcându-se doar amuzată de afirmaţiile lui exagerate, dar acest
lucru nu-l împiedică pe englez să-i deschidă mica poşetă de brocart, de unde-i scoase
batista de dantelă, pentru a-i inahla deliberat parfumul.
– Minunat! declară el.
În cealaltă parte a lui Lacey apăru doctorul Heist, care se aplecă politicos spre
ea.
– Vă mai pot servi cu ceva de băut, domnişoară Cavendish? se interesă el, o
idee cam ţeapăn. Văd că paharul dumneavoastră este aproape gol.
– Nu... Nu, vă mulţumesc, răspunse destul de grăbită Lacey – şi, privind în ochii
lui închişi la culoare, i se păru că vedea acolo o uşoară undă de dispreţ. Niciodată nu
beau mai mult decât un pahar.
– Abstinentă, murmură Roger Soames.
– Sunteţi absolut sigură? întrebă doctorul Heist, ridicând din sprâncene.
– Cât se poate de sigură.
La masă, restul musafirilor se aşezară să ia o cină de la care se aşteptau în mod
vizibilă să fie de prima calitate şi servită admirabil, iar Lacey, în timp ce asculta
conversaţiile în engleză, franceză şi germană care se desfăşurau împrejurul ei, privind
expresiile animate şi încercând în acelaşi timp să răspundă întrebărilor pe care i le
punea doctorul Roger Soames, observă îndeosbi calitatea excelentă a mâncărurilor
aduse şi valoarea aparte a vinurilor ce le însoţeau, conchizând că doctorul Heist avea o
menajeră şefă formidabilă, precum şi o bucătăreasă de prima mână, ascunse undeva în
casă. Iar când îl întrebă pe Roger despre aceste lucrurl, doctorul englez recunoscu că
Herr Ludwig Heist, după părerea lui, era un amfitrion desăvârşit şi se ştia că manifesta o
mare pedanterie privind modul cum îi era gospodărită casa... Fără îndoială, acesta era
unul dintre motivele pentru care plănuia să se întoarse cu Fräulein Reisenfeld, care deşi
nu era o frumuseţe şi trebuia să fi trecut binişor de treizeci de ani, arăta cu siguranţă
capabilă să i se încredinţeze sarcina preluării rolului de stăpână a unei asemenea case.
Lacey aruncă o privire spre ea, în lungul mesei din lemn de trandafir – stătea
aşezată la stânga doctorului Heist, în timp ce la dreapta lui stătea o moştenitoare cam
bătrâioară – şi-şi spuse că, văzută printre vazele cu trandafiri galbeni şi albi, pe fondul
pereţilor oliv, al covorului verzui şi al draperiilor de damasc care încadrau un magnific
tablou în ulei cu flori agăţat deasupra şemineului, arăta într-adevăr ca o gazdă perfect
integrată în ambianţă.
Participa foarte puţin la conversaţii. De fapt, nu vorbea aproape deloc, cu
excepţia cazurilor când i se adresa amfitrionul. Dar, în afara câte unui moment când se
uita la Rose Bligh, iar buzele ei crispate trădau faptul n-o plăcea şi nu era de acord cu
prezenţa sa acolo, avea o expresie absolut senină. Părea mulţumită, fericită. Lacey
conchise că expresia aceasta îi dădea de gol adevărata stare de spirit şi-i anunţa pe toţi
cei interesaţi că nu se mai îndoia de viitorul ei şi, deşi încă nu era măritată, peste scurt
timp avea să fie.
Era expresia unei pisici elegante care ştia că întotdeauna avea la îndemână un
castron cu smântână, indiferent cât de lungă şi de grea avea să fie aşteptarea din viitor.
Într-adevăr, însemna că viitorul ei era asigurat.
Lacey stătea mult prea departe de doctorul Heist pentru ca acesta să-i poată
adresa vreun cuvânt pe parcursul cinei, dar după ce aceasta luă sfârşit se întoarseră în
salon, unde un valet italian şi o servitoare elveţiană zveltă le serviră cafelele. Nimeni nu
turna în ceşti, cum se obişnuia în Anglia, dar aceasta probabil fiindcă Fräulein
Reisenfeld încă nu era Frau Heist, iar până atunci nu i-ar fi plăcut să-şi asume o
asemenea îndatorire.
Numai o dată, în restul serii, Ludwig Heist se îndreptă spre colţul unde stătea
Lacey. Iar atunci, îi acordă doar câteva minute, punându-i câteva întrebări despre viaţa
ei din Anglia şi timpul pe care plănuia să-l mai petreacă în Ardena, interesându-se şi
dacă se pregătea pentru întoarcerea acasă, în Marea Britanie. Lacey îl asigură că
planurile ei erau încă incerte, dar prevedea să stea în Ardena toată iarna.
Herr Heist o privi gânditor, cu ochii lui aproape negri.
– În afară de asta, nu ştiţi ce veţi face?
– Nu, domnule doctor.
– Dar vă simţiţi bine în Ardena?
Lacey păru surprinsă.
– Sunt mulţumită de munca mea.
– Vă place pedagogia?
– Da, cred că pot spune că-mi place.
– Dar nu vă propuneţi să predaţi la nesfârşit?
Tânăra se arătă şi mai surprinsă.
– Trebuie să-mi câştig existenţa domnule doctor Heist, îi reaminti ea.
Doctorul Heist stătea aşezat pe capătul aceleiaşi canapele, iar expresia lui, în
timp ce privea lung covorul, părea extrem de formală şi mai degrabă plictisită.
– Dar măritişul? Nu toate femeile tinere plănuiesc să se mărite într-o bună zi?
Rose Bligh veni în spatele lui şi i se rezemă de umăr, cu un gest familiar.
– Domnule doctor, spuse ea pe un ton ademenitor, nu-mi arătaţi colecţia
dumneavoastră de statuete de jad? Ştiu că aveaţi o colecţie foarte numeroasă. Îmi
amintesc că mama mea ar fi dat orice ca să fie a ei.
Doctorul Heist întoarse capul spre ea, zâmbind. Lacey avu impresia că era
uşurat de ivirea unui pretext pentru a o lăsa singură.
– E în bibliotecă, îi răspunse el lui Rose. Dacă vrei să vii cu mine, sunt încântat să
ţi-o arăt... şi-i poţi spune mamei tale că încă se mai află în posesia mea, adăugă,
ridicându-se cu un zâmbet aproape intim; Rose îi ţinea mâna pe mânecă, iar Ludwig
Heist i-o potrivi la braţul lui. Vino.
De lângă pian, Fräulein Reisenfeld îi privi cum ieşeau şi, deşi se întoarse spre
partitură, era clar că ceea ce făcea încetase s-o mai intereseze, o dată ce asistase la
plecarea doctorului Heist cu eleva ce optsprezece ani care se agăţa de braţul lui într-un
mod atât de vizibil, ca şi cum ar fi fost în cei mai apropiaţi termeni cu el şi o ştiau
amândoi.
Înainte ca doctorul Heist şi Rose să se întoarcă în salon, câţiva oaspeţi plecară.
Afară începuse să ningă abundent, iar pe străzile din apropierea lacului paşii şi roţile
maşinilor nu scoteau nici un sunet, pe covorul de zăpadă. Doctorul Soames fusese
nevoit să-şi ia rămas-bun la scurt timp după cină, încă înainte de a fi servite cafelele, din
cauza unui apel urgent de la un bolnav, iar când sosi momentul pentru ca şi Lacey şi
cele două eleve din grija ei să plece, se constată că maşina închiriată de ele nu numaică
nu se întorsese la timp pentru a le duce la şcoală, ci şi, înzăpezindu-se, nu mai putea
ajunge, şi toate celelalte maşini din garajul respectiv se luptau deja cu nămeţii, ducând
oamenii acasă de la teatre, cluburi de noapte şi alte localuri de divertisment.
Lacey era copleşită, neputându-se gândi la nici o soluţie. Maşinile plecau una
după alta din fundătura liniştită unde se afla casa doctorului Heist, iar Fleur reuşi să se
urce într-una din ele, în timp ce Rose găsi un loc în alta. Aceasta însemna că Lacey
rămăsese singura fără nici un mijloc de transport pentru a ajunge acasă şi începea să-şi
spună că nu-i mai rămânea decât să pornească pe jos, când doctorul Heist îi vorbi încet
la ureche:
– Nu trebuie să vă faceţi griji, domnişoară Cavendish. Din fericire, domnişoara
Bligh şi domnişoara Berringer sunt amândouă în drum spre casă. Am făcut bine, nu
credeţi, că le-am asigurat mijloacele de transport? Iar pe dumneavoastră am să vă duc
chiar eu. Şoferul meu are liber în seara asta, dar voi conduce eu maşina.
Vorbea pe un ton atât de liniştit, încât Lacey ridică spre el o privire întrebătoare.
De ce, îi trecu ei prin minte, nu se oferise să le ducă pe toate trei acasă, în loc de a le
găsi fetelor alte maşini? Când îi văzu ochii, observă că expresia acestora era mai
relaxată decât fusese toată seara, şi îi zâmbea cam enigmatic.
– Vă gândiţi că m-aş fi putut oferi să le duc pe Rose şi Fleur? Mă rog, cred că aşa
e... dar, cumva, nu mi-a venit ideea. Şi se spune că, dacă doi oameni îşi ţin companie,
trei sunt o mulţime. Ei bine, patru ar fi fost o mulţime şi mai mare, nu-i aşa?
O ajută să-şi îmbrace blana sintetică.
– Veniţi, domnişoară Cavendish... Domnişoară Lacey Cavendish! Ştiţi, continuă
el pe un ton de conversaţie, m-am gândit mult la numele dumneavoastră de când l-am
auzit primaoară şi am ajuns la concluzia că vi se potriveşte. Vi se potriveşte chiar foarte
bine! Şi... îmi place!

Capitolul 8

Lacey fu uimită să vadă cât ninsese în timp ce doctorul Heist şi oaspeţii lui îşi
savuraseră cina bine gătită şi cafeaua, conversând nepăsători.
Când ajunsese la el acasă, împreună cu Fleur şi Rose, pe jos fusese doar un strat
subţire de zăpadă. Acum, o tăcere stranie învăluia totul, pentru că zăpada era foarte
adâncă. Totuşi, în oraş porniseră deja buldozerele, iar maşinile puteau înainta cu o
viteză rezonabilă.
Ninsoarea încetase pentru câtva timp, iar deasupra licăreau îngheţat câteva
stele pe un cer albastru-închis ca de cerneală. În timp ce maşina mergea pe malul
lacului, stelele se oglindeau în suprafaţa apei, precum şi piscurile cu stratul lor proaspăt
de zăpadă, care acum se vedeau în toată splendoarea lor maiestuoasă, doar cu câteva
furioare ce ceaţă învăluind pantele mai joase.
Confortul din maşină era extrem de plăcut pentru Lacey într-o asemenea
noapte, dar maşina nu era aceeaşi cu care coborâse cândva muntele, în compania
doctorului Heist, după accidentul de lângă cabana lui. Era o maşină puţin mai mică, dar
foarte elegantă şi uşorextravagantă, concepută pentru a fi folosită de un om dispus să
aprecieze adecvat acest mijloc de transport, mai degrabă decât kilometrajul pe care-l
putea parcurge fără nici un efort din partea lui.
Lacey deduse, în timp ce stătea lângă Ludwig Heist, că acestuia îi plăcea să
conducă, atunci când avea posibilitatea să se relaxeze la volan şi nu se gândea la
următorul pacient pe care urma să-l examineze în cabinet sau la domiciliu. Mâinile lui
înmănuşate se rezemau destins dar competent pe volan şi, cu toate că ochii nu i se
dezlipeau de drumul din faţa lui, nu dădea impresia că s-ar fi concentrat exclusiv asupra
şofatului, alungându-şi din minte orice alt gând.
Când Lacey aruncă o privire laterală, prin întuneric, spre profilul lui atrăgător,
văzu că arăta îngândurat, dar nu închis în sine însuşi.
Când se urcaseră în maşină, doctorul Heist îi dăduse o pătură pe care să şi-o
pună peste genunchi, iar Lacey stătea ghemuită comod dedesubt, cu mâinile strânse în
poală. Ştergătoarele de parbriz susurau încet, înlăturând fulgii care se mai depuneau
din când în când pe plexiglas, iar căldura din maşină şi tapiţeria de piele confortabilă
accentuau atmosfera de o stranie intimitate, mult mai relaxată decât ar fi fost în
maşina aceea impresionantă cu care coborâseră muntele.
– V-aţi simţit bine astă seară? se interesă încet doctorul Ludwig Heist, după un
timp, în vreme ce-şi continuau drumul pe malul lacului.
Întrebarea lui o surprinse în chip ciudat pe Lacey.
– Sigur că da, răspunse ea, parcă uşor descumpănită. M-am simţit foarte bine.
– Nu păreţi prea convinsă.
În glasul şi pe buzele lui se simţea o undă de zâmbet.
– O, ba da – vă asigur că aşa a fost, domnule doctor. Am petrecut o seară
extrem de plăcută, accentuă Lacey.
– Poate că nu vă plac dineurile?
– Nu am prea multe ocazii să fiu invitată la dineuri, recunoscu ea cam abătută.
– În Ardena, dăm mereu dineuri, prânzuri şi... supeuri. Este metoda noastră de
a menţine strânse legăturile cu prietenii. Nu aveţi mulţi prieteni în Ardena?
– Nu prea mulţi.
– Fräulein Reisenfeld doreşte foarte mult să vă împrieteniţi. Sper că-i veţi
răspunde cu aceeaşi bunăvoinţă.
Din nou, Lacey fu surprinsă.
– Fräulein Reisenfeld? Foarte frumos din partea ei...
Totuşi, sprâncenele i se îmbinară, a nedumerire.
– Dar nu prea înţeleg de ce ar dori să se deranjeze pentru mine.
– Nu?
Lumina lămpilor de bord contură chipul lui Herr Heist, în timp ce arunca o prvire
spre Lacey.
– Gerda mi-e prietenă foarte bună şi avem multe interese comune, îi explică el,
destul de enigmatic. Când pe mine mă interesează ceva în mod deosebit, Gerda îmi
urmează exemplul aproape invariabil.
Urmă un moment de tăcere, apoi Lacey spuse, aranjându-şi pătura peste
genunchi.
– Încercaţi să-mi spuneţi că, după ce mi-aţi venit în ajutor când m-am rostogolit
pe munte, am început să prezint un interes deosebit pentru dumneavoastră, domnule
doctor?
Dinţii albi ai lui Ludwig Heist luciră în penumbră, când zâmbi mai larg.
– Ei, de ce nu? întrebă el pe un ton amuzat. În fond, când salvezi o viaţă, viaţa
aceea, conform unei străvechi superstiţii chineze, îi aparţine de drept celui care a
salvat-o. Nimeni n-ar putea spune că, în după-amiaza aceea pe munte, v-am salvat
viaţa, dar dacă accidentul dumneavoastră s-ar fi întâmplat în oricare alt loc, nu chiar
lângă cabana mea, s-ar fi putut să vă fie cam greu să vă reveniţi fără ajutor... şi mă
îndoiesc foarte mult că v-aţi fi putut întoarce pe jos până la Ardena, după lovitura
aceeala cap. Arătaţi extrem de ameţită, înţelegeţi, când v-am găsit.
Lacey îl privi serioasă.
– Da, cred că aveţi dreptate, spuse ea, recunoscând apoi: eram foarte ameţită.
Mâna doctorului Heist părăsi un moment volanul, pentru a o atinge uşor pe
genunchi.
– Sărăcuţa de dumneavoastră, murmură el. Şi nici nu sunteţi foarte mare, nu-i
aşa? adăugă, pe un ton misterios.
Lacey îl privi din nou. Îşi aminti că-l crezuse incapabil să o ducă în braţe până la
cabana lui, dacă ea nu s-ar fi putut ţine pe picioare... Nu fiindcă ar fi fost scund sau prea
slab, ci din cauza constituţiei lui suple şi a eleganţei curioase pe care o emana chiar şi
când era îmbrăcată în şort şi cămaşă kaki.
Acum, însă, cunoscându-l mai bine, era absolut convinsă că ar fi putut s-o ducă
în braţe pe o distanţă considerabilă, dacă ar fi fost nevoie. Puterea lui avea o anumită
calitate ca tăria oţelului, în ciuda supleţei şi a eleganţei... Şi chiar când mâna i se
depunea uşor pe genunchi, simţea ceva din acea putere transmiţându-i-se, indiferent
dacă Ludwig Heist însuşi o ştia sau nu.
Spuse cu aceeaşi voce serioasă, pe un ton de scuză:
– Nu cred că v-am mulţumit vreodată cum se cuvine, domnule doctor Heist,
pentru toată osteneala pe care v-aţi dat-o în interesul meu, atunci pe munte. Aţi ieşit
din casă şi v-aţi petrecut noaptea la han, pentru că probabil ar if fost deplasat să
înnoptăm amândoi sub acelaşi acoperiş.
– Credeţi că n-ar fi fost deplasat?
Prin contrast cu tonul ei, glasul lui era nepăsător şi la fel de enigmatic ca înainte.
– Aşa credeţi?
– Ar fi putut să fie puţin cam compromiţător.
– Pentru dumneavoastră?
– Şi pentru dumneavoastră. Pentru amândoi, cred.
– Şi nu s-ar fi cuvenit să vă compromit, nu-i aşa?
– Nici ca eu să vă compromit pe dumneavoastră.
Ajunseseră într-o parte a malului unde era foarte linişte, iar traficul se redusese
simţitor... Chiar şi la ora aceea târzie, cu străzile pline de zăpadă, prin Ardena continuau
să circule destul de multe maşini. Oamenii se întorceau prudenţi acasă de la petreceri şi
alte întruniri sociale, iar din când în când câte un chip privea dintr-o maşină în trecere,
iar posesorul acestuia îl recunoştea pe doctorul Heist şi-i făca cu mâna. Se zărea lucirea
unei mâini albe şi îngrijite şi sclipirea unei brăţări, iar doi ochi curioşi o cercetau pe
Lacey. Uneori, mai multe perechi de ochi curioşi.
Lacey stătea retrasă încolţul maşinii, sperând ca nici acum să nu-l compromită
pe doctorul Heist.
Dar acel capăt al lacului, de unde în curând aveau să cotească spre şcoală, era
atât de pustiu, ca şi cum toţi cei din partea locului ar fi ajuns deja acasă, şi nu mai
apărea nici o pereche de ochi care să-i observe. Doctorul Heist opri maşina într-un loc
de unde aveau o vedere minunată a lacului şi a culmilor de pe malul opus şi, în timp ce
Lacey încă se mai întreba de ce oprise şi de ce nu era mai nerăbdător să ajungă înapoi,
în casa lui confortabilă, scoase din buzunar o tabacheră şi i-o oferi.
– Ştiu că nu fumaţi prea des, dar ocazional tot o faceţi, nu-i aşa...?
Ochii lui întunecoşi o priveau gânditori.
– Compania e mai plăcută, înţelegeţi.
– Da, cred că aşa este, răspunse Lacey, acceptând ţigara.
Chipul lui se apropie de al ei, în timp ce-i aprindea ţigara cu bricheta.
– A fost ciudată întâlnirea noastră din ziua aceea, nu credeţi? întrebă el,
lăsându-se la loc în scaun.
– Foarte ciudată.
– De-atunci, m-am gândit foarte des la dumneavoastră. Speram să nu vă simţiţi
prea înţepenită şi cu dureri, a doua zi după ce ne-am despărţit. Am lăsat o reţetă la
supraveghetoare pentru dumneavoastră şi sper că v-a ajutat.
– Într-adevăr, confirmă recunoscătoare Lacey. A făcut adevărate minunei.
Doctorul Heist rămase privind-o în tăcere atât de mult timp, încât Lacey începu
să se simtă henată. În sfârşit, întoarse capul spre malul celălalt.
– Spuneţi-mi îi ceru el scurt, cât de bine îl cunoaşteţi pe doctorul Soames?
Lacey fu surprinsă imediat.
– Foarte puţin, recunoscu ea.
Ochii doctorului Heist se întoarseră din nou spre ea, cu sprâncenele negre
înălţându-li-se.
– Chiar aşa? întrebă el.
– Sigur că e chiar aşa, răspunse Lacey, pe un ton aproape ofensat.
– E un compatriot de-ai dumneavoastră, îi reaminti doctorul Heist.
– Şi ce importanţă are asta?
– S-ar putea să doriţi să-l vedeţi mai des, fiindcă... mă rog, fiindcă sunteţi
compatrioţi.
Fu rândul lui Lacey să fie amuzată, şi uşor neîncrezătoare.
– Domnule doctor Heist, se interesă ea pe un ton binevoitor, dumneavoastră să
simpatizaţi propriii compatrioţi numai fiindcă vă sunt compatrioţi?
Întunecimea intensă din ochii lui fu luminată de un zâmbet neaşteptat, curios
de uşurat. În lumina lămpilor de bord, Lacey îi putu vedea zâmbetul arcuindu-i buzele
frumoase, cu colţurile întoarse uşor, atractiv, în sus.
– Înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise el. Înţeleg foarte bine.
– Ei?
Pe neaşteptate, doctorul Heist se încruntă din nou.
– Atunci, dacă aşa este, de ce-i permiteţi să vă atingă pe faţă într-un local
public?
Expresia lui era nemulţumită, iar în ochi i se citea o atitudine critică.
– L-am văzut chiar eu făcând acest lucru deunăzi, în timp ce vă beaţi ceaiul cu
el, şi n-a părut să vă deranjeze. S-a aplecat peste masă şi s-a jucat cu o şuviţă din părul
dumneavoastră.
Lacey îşi amintea foarte bine incidentul şi, în acelaşi timp, era nemulţumită de
Roger Soames, care probabil avea obiceiul de a face asemenea lucruri când îi oferea
câte unei tinere drăguţe un ceai, sau îi dedica o parte din timpul lui liber. Acum, însă, îi
era dificil să explice de ce nu obiectase mai puternic.
– N-a fost nimic, spuse ea... pe un ton oarecum defensiv. De fapt, continuă, nu
tocmai sincer, nu-mi amintesc preabine dacă a făcut aşa ceva.
– Dar tocmai aţi spus că n-a fost nimic.
– Ei, e clar că n-a fost mare lucru, din moment ce nici măcar n-am observat.
Imediat, sub privirea lui acuzatoare, Lacey deveni indignată.
– Efectiv, nu a fost nimic mai mult decât faptul că Rose v-a luat de braţ în public,
dând foarte clar de înţeles că... ei bine, că vă simpatizează foarte mult. Ba chiar, o şi
spune.
De astă dată, privirea ei devenise acuzatoare. Lacurile blânde gemene, cenuşii-
verzui, dintre genele ei cu vârfuri strălucitoare îl priveau cu nemulţumire temporar
nedisimulată.
– De ce consideraţi că e în regulă ca Rose să se poarte aşa în public, şi să aveţi
obiecţii numai fiindcă doctorul Soames – probabil involuntar – m-a atins pe obraz?
Un moment, doctorul Heist păru aproape descumpănit; apoi, spre completa ei
surprindere, îşi aruncă pe spate capul cu păr închis la culoare şi izbucni în râs. Râdea ca
şi cum s-ar fi distrat copios, iar viaţa n-ar fi fost decât pură plăcere şi încântare.
– Drăgălaşa de Rose! exclamă el. E încântătoare, nu-i aşa? Sper din toată inima
că a ajuns cu bine înapoi la şcoală.
Apoi îşi strivi ţigara în scrumieră şi-şi aprinse imediat încă una. După care, îi
atrase atenţia lui Lacey spre peisajul de basm al lacului.
– Nu-i aşa că e splendid? întrebă el, aproape cu fervoare. Ardena a stat
literalmente sub un nor, săptămâni de-a rândul, dar în curând va ieşi din nou la lumină,
cu adevărat frumoasă. Acolo, sus, continuă, arătând cu capul spre piscurile înalte care
se ridicau deasupra lor, zăpada se va întări nu peste mult, iar atunci ne vom pune
schiurile şi vom descoperi cât de încântătoare poate fi viaţa. Îmi vei petrece weekend-
urile la cabană – weekend-urile în care pot scăpa, mai bine zis – hotelul va fi deschis, iar
Ecole d'Unité se va muta in corpore. O să-ţi placă să locuieşti pe coasta muntelui,
Lacey?
Lacey fu surprinsă de bruscheţea cu care trecuse la folosirea numelui ei de
botez... apoi, dintr-o dată, se simţi nedumerită.
– Da, o să-mi placă foarte mult, răspunse ea.
– Rămâne de văzut cât de mult o să-ţi placă, o avertiză Ludwig Heist. Dar sunt
destul de sigur că-ţi va plăcea. Oricum, continuă el pe un ton mai glumeţ, nu trebuie să
încerci prea des să aluneci în jos pe pantele muntelui.
Neputându-se stăpâni, Lacey îi surâse. Parcă s-ar fi simţit datoare să-i
zâmbească.
– Voi încerca, îi promise ea.
Expresia doctorului Heist deveni serioasă.
– Trebuie să te duc înapoi, îi spuse.
Se aplecă prin faţa ei, ca să se asigure că fereastra de alături era bine închisă.
– Nu trage curentul?
– Nu. Aici, în maşină, e o căldură delicioasă. Mi-aş dori să nu trebuiască să... s-o
părăsesc.
– Serios?
Braţul lui rămăsese întins de-a lungul spătarului şi, când Lacey întoarse capul
spre el, involuntar îl atinse cu o şuviţă de păr pe faţă. Îl simţi devenind rigid un moment,
iar expresia ochilor lui, aflaţi la doar câteva degete distanţă de ai ei, o nedumeri total.
Imediat, avu senzaţia că sângele îi făcu un salt în vene, când Ludwig Heist vorbi sacadat,
în timp ce ridica mâna şi-i atingea obrazul, cu o expresie aproape întrebătoare.
– Am avut obiecţii faţă de acest gest din partea lui Soames, recunoscu el, dar
nu-l pot învinui întru totul. Eşti foarte tânără, foarte frumoasă şi foarte englezoaică – în
pofida părului atât de ne-englezesc. Ştii asta, Lacey?
Respiraţia lui Lacey se opri în gât, iar la baza acestuia începu să-i pulseze
nebuneşte o venă.
– Dacă aşa spuneţi dumneavoastră, domnule doctor Heist... încercă ea s-o ia în
glumă.
– Aşa spun eu.
Degetele lui alunecară în jos, până când îi prinseră bărbia, iar lui Lacey abia
dacă-i veni să creadă... dar chipul lui întunecat, bine bărbierit, se apropia tot mai mult.
Şi apoi, îi dădu drumul şi vorbi din nou, pe acelaşi ton crispat dinainte.
– Să-mi aminteşti că există un lucru pe care trebuie să-l fac într-o bună zi,
micuţă Lacey, şopti el.
– Ce anume?
– Să te sărut.

Capitolul 9

Zăpada durase câteva zile, după care începuse dezgheţul, însoţit de încă o
perioadă de vreme deprimant de urâtă, cu ceaţă şi ploaie, înainte de începutul
ninsorilor propriu-zise. Între timp, Crăciunul venise şi trecuse, multe dintre fetele de la
Ecole d'Unité se împrăştiaseră în patru vânturi pe perioada vacanţei de sărbători, iar
una sau două dintre ele nu se mai întorseseră în trimestrul al doilea.
Apăruseră câteva eleve noi, iar Rose Bligh şi Fleur Berringer se înapoiaseră din
vacanţele petrecute în locuri exotice şi însorite, cu echipamente sport de iarnă
extravagante despre care sperau să stârnească invidia colegelor.
În timpul vacanţei de Crăciun, Lacey rămase la şcoală, împreună cu domnişoara
Mackintosh şi cu alte câteva membre ale personalului permanent. Madame
Beauregard plecase la Paris, iar adjuncta ei organizase câteva serbări pentru persoanele
mai puţin norocoase, care-şi petreceau sărbătorile de iarnă în şcoală.
Luară o cină de Crăciun în stil englezesc, cu curcan, budincă de prune şi diverse
alte delicatese, iar în seara primei zile de Crăciun se organiză un dans, unde fură invitaţi
şi oameni din afară, cum ar fi fost doctorul Roger Soames. În absenţa lui Fleur
Berringer, acesta îşi îndreptă toată atenţia asupra lui Lacey, care se simţea cam iritată,
pentru că o ţinea sub un soi de asediu vizibil, refuzând să se lase pus la punct, şi chiar îi
trimise un cadou scump de Crăciun, pe care Lacey refuză să-l primească, pentru că nu
avea să-i ofere în schimb nimic altceva decât o ilustrată de sărbători.
Şi, întrucât toată lumea trimitea felicitări de Crăciun, aceasta nu însemna
absolut nimic. Nici măcar că se gândise anume la el când alesese ilustrata.
Fräulein Reisenfeld îi trimise lui Lacey o felicitare neobişnuit de atrăgătoare,
adăugând un fel de post-scriptum cu urări de bine în care-şi exprima speranţa s-o
revadă cât mai curând. Doctorul Ludwig Heist nu-i trimise lui Lacey o ilustrată, ci o
invitaţie la petrecerea din Ajunul Anului Nou, la care Fräulein Reisenfeld urma să joace
rolul de gazdă, iar la sfârşitul invitaţiei îi scrise câtva rânduri de mână:

După cină, vom merge la un cabaret, unde vom dansa până vine Anul Nou.
Întrucât nu suntem în timpul trimestrului şcolar, nu accept nici o scuză!

Lacey nu se gândi la nici o scuză, deşi ezita în mod ciudat să accepte invitaţia...
În acelaşi timp, din cine ştie ce motiv neobişnuit, nu suporta gândul de a o refuza pur şi
simplu. Nu-l mai văzuse pe doctorul Heist din noaptea când o adusese acasă de la
primul şi cel dintâi dineu la care fusese invitată în casa lui – ba chiar, primul şi ultimul
până acum, căci noua petrecere urma să aibă loc în restaurantul unui hotel – şi de
fiecare dată când îşi amintea acel drum cu maşina îşi aducea aminte şi de
comportamentul lui destul de ciudat, precum şi de acel lucru de neiertat pe care i-l
spusese la sfârşit:
"Să-mi aminteşti că există un lucru pe care trebuie să-l fac într-o bună zi, micuţă
Lacey."
Iar când ea îl întrebase despre ce anume era vorba, Ludwig Heist îi răspunsese:
"Să te sărut."
Lacey avea convingerea că doctorul Heist nu era genul de om care să facă fără
discernământ asemenea promisiuni în dreapta şi-n stânga; Şi totuşi, nu putea înţelege
de ce voia s-o sărute.
Stând să judece cu calm, îşi spunea că o făcuse pur şi simplu fiindcă se lăsase
temporar purtat de val – era destul de atrăgătoare în felul ei, ora fusese târzie, într-o
parcare albă, unde prima zăpadă îi cuprindea într-un fel de ţară a minunilor – şi,
desigur, Ludwig Heist nu vorbise câtuşi de puţin serios. Data următoare când o vedea,
avea să fie politicos şi fermecător ca de obicei, şi nimic mai mult.
Apoi, Lacey îşi aminti nota ciudată din glasul lui şi expresia cu care o privise.
Iar când primi a doua invitaţie, se temu s-o acepte, pentrucă atunciar fi aflat
dacă doctorul Heist fusese serios cu prima ocazie... iar dacă nu-i ceruse cu adevărat să-i
amintească de acel lucru e care trebuia să-l facă – într-o bună zi! – Lacey ştia perfect de
bine să urma să i se spulbere o iluzie, iar viaţa ei n-avea să mai fie niciodată la fel.
O aştepta o decepţie... o dezamăgire amarnică. Şi, din cine ştie ce motiv pe care
încă nu reuşea să-l înţeleagă, se temea de efectele acelei deziluzii.
Cu toate acestea, deşi simţea că ar fi fost mai înţelept să refuze invitaţia –
găsind din timp o scuză care să nu pară inventată – o acceptă oricum şi, în seara din
Ajunul Anului Nou, se duse la balul de la Meurice.
Îşi cumpără pentru acea ocazie încă o rochie nouă, iar de astă dată lăsă în pace
culoarea neahgră şi alese un fermecător şifon verde blând. I se înfoia în jor ca un frunziş
proaspăt de primăvară şi, în contrast cu rochia, auriul-roşat al părului ei sugera
culoarea frunzelor toamna. Fräulein Reisenfeld îi spuse că arăta încântător, iar Lacey fu
surprinsă, pentru că ochii elvenţiencei erau plini de admiraţie sinceră şi părea chiar
bucuroasă că Lacey reuşise să se aranjeze atât de atrăgător.
La cină, care se ţinu în casa doctorului, ca şi după aceea, în sala de bal a
hotelului, deşi erau prezente atât de multe femei ale căror rochii costaseră adevărate
averi şi ale căror bijuterii i-ar fi ispitit pe jumătate din hoţii de giuvaeruri din Europa,
tânăra englezoaică, atât de puţin împodobită, ieşea în evidenţă ca o arătare unică... şi,
cum nu era conştientă ea însăşi de acest efect, farmecul îi era accentuat de expresia
uşor întrebătoare din ochii verzi-cenuşii, când oamenii îi zâmbeau, părând încântaţi de
cunoştinţă, îndeosebi bărbaţii tineri invitaţi la petrecerea doctorului Heist.
Doctorul Heist însuşi, dintr-un motiv pe care Lacey nu putea să-l înţeleagă,
părea într-o dispoziţie serioasă. Sala de bal era împodobită cu flori, ghirlande şi cantităţi
nesfârşite de beteală, dar starea lui de spirit nu părea deloc sărbătorească.
La cină, se comportă ca un amfitrion desăvârşit, dar destul de grav. După aceea,
la hotel, dansă cu fiecare dintre invitate pe rând – inclusiv Lacey, desigur. Iar apoi, mai
dansă de două ori cu Fräulein Reisenfeld, înainte de a dispărea brusc, şi numai apăru
decât în ultimul moment, pentru a participa la ciocnirea paharelor de Anul Nou.
Ridică paharul spre Lacey, iar ochii săi întunecoşi îi siliră pe ai ei să-i susţină
privirea.
– An nou fericit! îi ură el. Fie ca în următoarele douăsprezece luni să ţi se
împlinească tot ce ţi-ai dorit vreodată.
Lacey, privindu-l în ochi şi primind toastul, simţi din nou acea senzaţie de
sufocare în gât. Inima îi bătea şi se zbuciuma ca un torent de munte care saltă peste
pietre şi bolovani, prăvălindu-se cu nepăsare în josul coastelor.
O văzu pe Fräulein Reisenfeld ridicând paharul spre Ludwig Heist, iar expresia
ochilor ei cenuşii era destul de enigmatică, dar şi foarte intimă – sau, cel puţin, aşa i se
păru lui Lacey.
– Noroc, Ludwig! strigă ea prin sală, cu voce blândă. Numai de noroc să ai parte
anul ăsta! Îl meriţi cu prisosinţă!
După aceea, Lacey ajunse să stea aşezată într-un colţ împreună cu ea şi, pe
neaşteptate, Fräulein Reisenfeld aduse vorba despre Rose Bligh.
– Nu-i aşa că-i fermecătoare, micuţa? comentă prietena doctorului. Şi atât de
drăguţă, încât mi se taie răsuflarea ori de câte ori o văd! Păcat că n-a putut veni şi ea în
seara asta...
Îl căută pe Ludwig Heist cu privirea, în cealaltă parte a încăperii.
– Ştiţi, doctorul Heist o cunoaşte de când era mică.
– Da, ştiu, răspunse Lacey, întrebându-se de ce discutau despre Rose Bligh, din
moment ce nu se număra printre invitaţi.
Aproape melancolici, ochii lui Fräulein Reisenfeld continuau să-l privească pe
doctor.
– Mama şi tatăl ei sunt şi ei nişte oameni foarte fermecători, dar tatăl este cu
câţiva ani mai mare decât mama lui Rose. Sunt, cum cred că spuneţi dumneavoastră, ca
lunile mai şi decembrie... Am reţinut bine? Ce păcat, pentru că par atât de fericiţi
împreună!
Lacey o privi perplexă.
– Dar mulţi oameni căsătoriţi sunt... fericiţi împreună, chiar dacă între ei e o
diferenţă mare de vârstă, îi aminti ea lui Fräulein Reisenfeld.
– A! Aşa credeţi?
Fräulein îi aruncă o privire, părând uşurată pentru că Lacey îşi exprimase o
asemenea opinie, apoi se mai uită o dată prin cameră spre doctorul Heist şi în ochi i se
ivi aceeaşi expresie melancolică, părând chiar luminată de o uşoară lucire de
compasiune... sau poate milă? se întrebă Lacey, în timp ce o privea îngândurată pe
Gerda Reisenfeld.
– Pirn urmare, credeţi că lunile mai şi decembrie pot fi fericite împreună? o
întrebă domnişoara Reisenfeld pe Lacey.
– Nu văd absolut nici un motiv pentru care ar trebui să nu fie.
– Ce credeţi, faptul că tatăl şi mama...?
Apoi se întrerupse intenţionat, părând şocată pentru că spusese atât de multe.
– Uneori, le permit gândurilor mele să mă trădeze, îi mărturisi ea tinerei
englezoaice, care stătea alături nedumerită, în timp ce orchestra cânta muzică
săltăreaţă de dans, iar perechile se agitau neobosite pe ringul lustruit ca oglinda. Nu că
aş vrea să mă amestec, înţelegeţi? continuă Gerda Reisenfeld, privind-o pe Lacey
aproape rugător. Dar când ţii cu tot dinadinsul ca totul să iasă cât mai bine, şi din cauza
unor anumite mentalităţi există pericolul foarte real să nu iasă... În fine, când e vorba
de un prieten atât de vechi şi bun, e absolut tulburător şi cum nu se poate mai
deranjant! Mai ales la început de an!
– Da, înţeleg, repetă Lacey, deşi avea senzaţia că cineva îi dăduse pe
neaşteptate o lovitură sub centură. De asemenea se mai simţea ca şi cum neaşteptata
revelaţie ar fi aşternut o umbră peste toate perspectivele ei proprii pentru noul an; şi,
într-adevăr, era posibil ca în anul care începea să n-o aştepte nimic bun!
Era copleşită, fiindcă dintr-o dată tot viitorul ei devenise tulbure.
– Sunteţi o persoană atât de înţelegătoare! se întoarse impulsiv spre ea Fräulein
Reisenfeld. Cumva, am simţit asta în clipa când ne-am cunoscut... şi cred că şi Ludwig a
simţit-o. Fetele de la şcoală au mare noroc că sunteţi acolo, ca să le învăţaţi engleza, iar
Rose este cu atât mai norocoasă, cu cât păreţi să-i fiţi prietenă. Mi-a spus că vă
simpatizează foarte mult.
– Foarte frumos din partea ei, murmură mecanic Lacey.
Fräulein Reisenfeld îi zâmbi, apoi o strânse de mână.
– Continuaţi să-i fiţi prietenă. Fiţi prietenă bună cu toate elevele, dar mai ales cu
Rose. E atât de fermecătoare, că ţi se frânge inima, şi cine ştie ce-i rezervă viitorul?
Întrucât cineva cunoscut şi, nu mă îndoiesc, admirat de noi amândouă este uneori
imposibil de încăpăţânat.
Lacey reuşi să ajungă în camera de toaletă a doamnelor şi, o dată acolo, hotărî
să profite de ocazie pentru a-şi reveni atât cât putea. Se simţea zguduită. Ba chiar, se
simţea zdrobită de-a dreptul, şi întrucât nu-i trecuse prin minte nici un moment că
Ludwig Heist era îndrăgostit serios de Rose, şocul era aproape fizic.
Remarcase, desigur, vizibilul ataşament al lui Rose faţă de doctor; şi i se păruse
că acesta se purta deosebit de amabil cu ea... mult mai frumos, poate, decât cu oricine
altcineva. Chiar comentase faţă de el felul cum Rose i se agăţa de braţ şi, în general,
părea să se învârtească în jurul lui ori ce câte ori avea ocazia... iar doctorul Heist
zâmbise, părând amuzat. În nici un caz nu dăduse impresia că ar fi însemnat ceva
pentru el.
Dar Fräulein Reisenfeld, despre care toată lumea credea că urma să se mărite
cu doctorul Ludwig Heist, se afla în poziţia de a şti mai bine. Era foarte posibil ca, în
situaţia ei, să ştie mai bine decât oricine altcineva ce sentimente deosebite avea
doctorul pentru Roger. Şi părea să fie absolut sigură că sentimentele lui faţă de fată
erau cu totul speciale; dar îl descuraja diferenţa de vârstă... Mai şi decembrie, cum
spusese ea. Ludwig Heist se compara pe sine cu luna decembrie, iar sfâşietor de
fermecătoarea Rose era luna mai, fără nici o îndoială.
Dar ce putea să vadă un om ca Ludwig Heist, un bărbat atât de sofisticat şi
cunoscător într-ale vieţii, la Rose? La Rose care, în cel mai bun caz, era cam aeriană şi,
cu doar o lună sau două în urmă, avusese temperatură numai şi numai pentru ca să fie
chemat doctorul Roger Soames... care, de-atunci, devenise proprietatea lui Fleur
Berringer!
Sau, cel puţin, aşa părea să-şi imagineze tomnaticul fante american, care avea
destui bani în bancă pentru a hrăni toată naţiunea.

* * *

Într-un târziu, când Lacey reveni în sala de bal, orchestra cânta un vals modern;
şi, întrucât nu avea chef de dans – dacă ar fi zărit-o cineva şi ar fi invitat-o – tânăra
profesoară de engleză ieşi grăbită pe veranda cu glaswand, unde lumina era scăzută şi
discretă, iar plantele din jardiniere creau o iluzie de vegetaţie tropicală şi formau un
paravan util oricui dorea să stea un timp la adăpost de priviri indiscrete.
Nu se aştepta să-şi întâlnească amfitrionul făcând un efort oarecum zadarnic de
a rămâne ascunse vederii, dar exact asta se întâmplă. Doctorul Heist stătea sub un ibisc
colorat, ascuns parţial şi de un palmier enorm care-şi întindea crengile în apropiere,
fumând o ţigară şi privind melancolic prin geamuri spre curtea din faţă a hotelului, erau
erau parcate multe maşini. În noaptea aceea nu ningea, iar curtea lucea de ploaie, ceea
ce poate explica aerul cam surprinzător de amărăciune care părea să-i cocoşeze puţin
umerii în mor normal fermi.
Dar, pe de altă parte, îşi spuse Lacey, încercând să se retragă pe neobservate,
aşa ceva era cam improbabil. Trebuia să existe un motiv mult mai simplu şi mai uşor de
acceptat... sau, cel puţin, uşor de acceptat după discuţia pe care o avusese cu Fräulein
Reisenfeld.
Ludwig Heist ar fi dorit ca micuţa Rose, cu capul ei auriu, să facă parte dintre
invitaţii lui, nu să se afle cine ştie pe unde, în cealaltă parte a lumii.
– Nu pleca, spuse el pe un ton cam tăios, când Lacey dădu să se retragă.
Lacey nimerise în ascunzinşul lui fără să-şi dea seama că palmierul camufla pe
toată lumea, iar acum era jenată, căci se putea să pară că intenţionat căutase să-l
deranjeze.
– Dacă tot vii aici ca să scapi de ceilalţi, de ce să-ţi abandonezi scopul, lăsându-
te alungată de prezenţa mea?
Ludwig Heist întorsese capul şi o privea, în încântătoarea ei rochie verde, ca şi
cum ar fi fost bucuros de întrerupere... ceea ce era cam surprinzător, dacă într-adevăr
ofta cu gândul la Rose. Oamenii care doreau să mediteze la fiinţele iubite aflate departe
la început de ani nu voiau să fie deranjaţi. Sau, cel puţin, aşa tindea să creadă Lacey.
Doctorul Heist, însă, zâmbi pe neaşteptate, întinzându-i o mână.
– De ce nbu vii aici să stai jos? Sunt două scaune... nu foarte confortabile, dar
dacă te-a obosit dansul, îşi vor da măcar posibilitatea să-ţi mai odihneşti picioarele.
Continuă să-i zâmbească, privindu-i picioarele suple, în pantofi verzi.
– Ai nişte picioare foarte frumoase, dacă-mi permiţi să ţi-o spun. Absolut în ton
cu restul înfăţişării tale din seara asta.
– Vă mulţumesc, domnule doctor Heist, replică Lacey cam rigid.
Nu prea înţelegea de ce vorbea pe un ton atât de înţepat, aproape nepoliticos.
Poate fiindcă era încă sub influenţa unui anume şoc. Fräulein Reisenfeld o şocase, o
surprinsese şi o nedumerise total.
Zâmbetul medicului deveni răutăcios.
– Nu-ţi plac complimentele? Sau nu-mi permiţi să ţi le fac?
– Cum să nu...?
Lacey îl privi încurcată.
– Sigur că-mi plac complimentele. Cred că tuturor femeilor le plac.
– Nu sunt un prea bun cunoscător al sexului frumos.
Doctorul Heist îşi scutură delicat scrumul ţigării în jardiniera palmierului.
– Le înţeleg problemele de sănătate, dar mentalităţile lor mă depăşesc.
Lacey îşi lăsă capul pe spate, privindu-l de jos în sus, de pe scaunul mic de
verandă, vopsit în alb, pe care stătea aşezată. Ludwig Heist se rezemase de un stâlp al
verandei, aşa că Lacey trebuia să ridice mult privirea dacă voia să-i studieze chipul. Era
un chip care o interesase încă de când se cunoscuseră, dar în noaptea asta căută să-i
pătrundă dincolo de faţada senină şi atrăgătoare, încercând să înţeleagă ceva din ce
gândea şi simţea. Însă, cu toate că în ochii lui se citea o undă de ironie, adâncurile lor
întunecate nu-i dezvăluiau absolut nici un indiciu. Gura lui Ludwig Heist stătea strânsă
într-un uşor surâs, însă în rest era o gură foarte serioasă, iar Lacey avu impresia că
întreaga lui stare de spirit era cât se putea de sobră. Complimentele pe care i le făcuse
nu erau vorbe aruncate în vânt. Vorbea absolut serios.
Ceea ce-i încălzi pe dată inima... deşi următoarele lui cuvinte risipiră valul de
căldură.
– O tânără ca tine... reprezintă o enigmă de nepătruns. Nici măcar n-aş încerca
să te înţeleg.
– Nu?
Imediat, pe Lacey o cuprinse nemulţumirea.
– Vreţi să spuneţi că nu ar merita efortul?
Ludwig Heist ridică din umeri. În noaptea aceea, purta un costum de seară
complet... cu frac şi cravată, în care arăta cum nu se putea mai distins. Imaginea lui
făcea s-o doară inima mai ceva ca o măsea inflamată.
– S-ar putea să merite efortul, însă ar fi necesar un efort enorm. De cele mai
multe ori eşti rezervată, iar când nu eşti... ei bine, atunci nu mai este aproape deloc
necesar.
– Vreţi să spuneţi că există momente când sunt extrem de transparentă?
– Există momente când cu toţii suntem transparenţi.
Părea hotărât să nu-i răspundă fără echivoc la nici o întrebare, iar Lacey îşi
muşcă buza cu putere, stăpânindu-se să-l mai întrebe ceva. Un lucru la care i-ar fi fost
mai uşor de răspuns. În cele din urmă, însă, nu se mai putu abţinu.
– Cred că nu vi se pare deloc dificil s-o înţelegeţi pe o fată ca Rose Bligh, nu-i
aşa?
– Rose?
Expresia doctorului Heist păru să se lumineze, iar în ochi îi luci o undă de umor.
– Dar bineînţeles că nu mi-e greu deloc s-o înţeleg pe Rose. E complet feminină,
absolut încântătoare, puţin cam crudă uneori – aşa cum sunt toate fiicele Evei! – şi
eminamente superficială. Rose nu are adâncimi întunecoase, nimic ascuns sau obscur.
Cu o fată ca ea, ştii precis cum stai.
Splendid, îşi spuse Lacey. Ar fi trebuit să fie absolut fericit. Cel puţin, ştia că
ocupa un loc de seamă printre slăbiciunile ei. Singura dificultate era aceea de a încerca
să se convingă că nu era prea bătrân ca să se însoare cu ea – şi că, dacă se căsătoreau
totuşi, putea s-o facă fericită... aşa cum avea dreptul să fie orice fată încntătoare ca
Rose.
Lacey începea să-şi dorească din toată inima să fi refuzat invitaţia pentru
noaptea aceea. Probabil nu voia să fie crud, dar o făcea să se simtă ca şi cum ar fi fost o
ciudăţenie... o ciudăţenie pe care odată voise s-o sărute!
Ceea ce-l făcea să pară şi mai ciudat – atât el, cât şi atitudinea lui.
Câteva momente domni tăcerea, timp în care amândoi putură auzi muzica
îmbietoare de dans din sala de bal şi zgomotul ritmic al picioarelor. Apoi doctorul Heist
spuse, pe un ton neaşteptat de rigid:
– Îmi pare rău că nu l-am putut convinge pe doctorul Soames să vină şi el astă-
seară. Se pare că acceptase deja să se ducă la o altă petrecere... motiv pe care nu-l
găsesc deloc acceptabil pentru a lipsi de lângă tine, dar este singurul pe care-l pot oferi.
Totuşi, vă asigur că i-am trimis o invitaţie, o dată cu cea pe care ţi-am trimis-o ţie.
Lacey nu mai putu să rabde.
– Nu-mi pot imagina de ce m-aş aştepta să-l găsesc pe doctorul Soames printre
oaspeţii dumneavoastră! exclamă ea pe un ton atât de exasperat, încât Ludwig Heist o
privi surprins. Simplul fapt că doctorul Soames îmi este compatriot, cum spuneţi
dumneavoastră, nu înseamnă că trebuie să fie nelipsit de la tot ce fac eu, apărând la tot
pasul, oriunde mă duc.
Se ridică, simţindu-se atât de zguduită de propria ei indignare, încât vocea îi
tremura, iar doctorul Heist continua s-o privească mirat. Sânii ei mici, sub faldurile de
şifon verde crud, se agitau, şi dintr-o dată Lacey îşi dădu seama că făcea eforturi să-şi
păstreze calmul.
– Cred că s-a făcut foarte târziu, domnule doctor. Ar... ar trebui să mă duc,
spuse ea.
– Încă nu e ora unu.
– Totuşi, cred că ar fi mai bine să plec...
– Ţi-am promis că teduc acasă şi, desigur, am s-o fac. Dar, întrucât aceasta e o
ocazie deosebită, nu crezi că ţi-ai mai putea amâna puţin plecarea?
Îşi înclină uşor capul, ascultând schimbarea melodiei din sala de bal.
– Cântă un alt vals... Un vals vienez, de astă dată.
O privi aproape rugător.
– N-am putea să-l dansăm împreună?
Lacey clătină din cap. Se pedepsea pe sine însăşi, dar îşi aplica propria pedeapsă
cu toată convingerea.
– Îmi pare rău, domnule doctor, dar trebuie să plec, spuse ea pe un ton
inexorabil, ca şi cum nimic pe lume n-ar fi putut-o determina să se răzgândească. Nu
vreau să vă iau de lângă musafiri, aşa că poate ar fi mai bine să sun după un taxi. Ştiu că
la recepţie e închis, însă ar putea portarul să-mi cheme unul.
Un lung răstimp, doctorul Heist nu făcu decât s-o privească. Când văzu că era
hotărâtă, cu o expresie aproape severă, ridică din umeri.
– Nu-ţi face griji, spuse el. Şoferul meu e afară, în parcare, şi-i voi spune să te
ducă acasă. Sunt sigur că vei înţelege că e puţin cam devreme ca să-mi părăsesc
oaspeţii. Ca gazdă, am anumite obligaţii, şi cu toate că mi-ar face mare plăcere să te
duc cu maşina până acasă, mă tem că e o plăcere pe care trebuie s-o mai amân.
Şi, fără a-i lăsa timp să se răzgândească, sau măcar să-şi dea seama clar cât de
grosolană şi lipsită de consideraţie putuse părea atitudinea ei, insistând să plece la acea
oră relativ timpurie a nopţii – sau, mai bine zis, a dimineţii – Ludwig Heist se răsuci pe
călcâie şi o lăsă pe verandă, în timp ce pornea în căutarea şoferului.
După ce-l găsi pe şofer – care de fapt nu era în parcare, ci petrecea cot la cot cu
angajaţii hotelului – şi-i dădu instrucţiunile necesare, medicul nu aşteptă s-o însoţească
a maşină, ci o salută doar cu un gest nepăsător din vestibul, în timp ce Lacey se ducea
să-şi caute haina. I se păru că expresia lui era foarte serioasă, când îi strigă prin holul
pustiu, pardosit cu marmură:
– Îţi mulţumesc foarte mult că ai venit, domnişoară Cavendish. E mare păcat că
n-ai mai putut sta puţin, dar şoferul meu te va duce cu bine la şcoală. Din fericire, în
noaptea asta nu este zăpadă, aşa că e improbabil să aveţi dificultăţi. La revedere, şi an
nou fericit!
Lui Lacey i se păru că până şi şoferul o privea ciudat, în timp ce-i deschidea
portiera maşinii şi-i dădea o pătură cu care să-şi acopere genunchii.

Capitolul 10

Cu următoarea ocazie când Lacey îl văzu pe doctorul Heist, ningea abundent, se
aflau la două mii de metri altitudine, iar de la festivităţile de Anul Nou păruse să treacă
o veşnicie... deşi, de fapt, doar cu câteva luni în urmă medicul o trimisese acasă cu
maşina şi şoferul lui.
Lacey se obişnuise cu viaţa pe munte, locuind într-o cabană cu multe balcoane,
împreună cu mai multe fete din şcoală. În celelalte cabane din apropiere locuiau alte
eleve, toate la un loc formând un soi de comunitate prezidată de Madame Beauregard
însăşi, care fusese cazată într-o cabană foarte nouă, laolaltă cu directoarea adjunctă.
Celelalte cabane erau mari şi comode, amintindu-i lui Lacey de nişe păsări cafenii cam
nearătoase cocoţate la marginea satului, sub acoperişurile lor cu streşini extrem de
întinse, care semănau cu aripile unor bufniţe bătrâne. După primele ninsori cu adevărat
abundente, acele acoperişuri în pantă fuseseră acoperite cu plăpumi albe groase, iar
dacă plecai din sat pentru a schia pe pârtiile din jur, adeseori era imposibil să distingi o
casă anume, pentru că numai câteva crâmpeie de pereţi şi fuioare de fum ridicându-se
din coşuri indicau că acolo exista o aşezare omenească.
Satul, la o privire mai atentă, era foarte pitoresc, cu o singură stradă centrală,
un oficiu poştal, câteva magazine, vreo două hoteluri şi o bisericuţă ascunsă în spatele
unuia dintre acestea. Vara, trei sferturi din populaţia satului se ducea duminica
dimineaţa la biserică, dar iarna lucrurile stăteau cu totul altfel.
Pa coasta muntelui, iarna era o perioadă tenebroasă. Mai bine zis, era
tenebroasă pentru cei care locuiau şi lucrau acolo tot anul; dar, pentru sezonişti, pentru
entuziaştii sporturilor hibernale şi pentru elevele de la Ecole d'Unité, era o vreme
veselă, multicoloră şi scânteietoare, din zori şi până-n asfinţit, o dată ce zăpada se
întărea suficient pentru a le da posibilitatea de a-şi petrece cea mai mare parte a
timpului în aer liber, iar în timpul zilei cerul era senin şi strălucea soarele.
Era prima iarnă a lui Lacey pe munte şi, cu toate că avu nevoie de câtva timp ca
să se acomodeze cu altitudinea şi pentru a învăţa să se ţină pe schiuri, ajunse foarte
curând să aprecieze just sentimentul de însufleţire care domnea în jur şi plăcerea de a
privi strălucirea gălbuie a razelor de soare pe zăpada virgină, precum şi curioasele pete
indigo pe care le aşterneau pădurile întunecoase pe zăpadă. Desişurile de brazi şi
ienuperi care se căţărau până în vârful muntelui, îmbrăcând la fel toate piscurile
înconjurătoare, o fascinau prin misterul lor; iar la sfârşitul zilei, când culmile deveneau
trandafirii, în lumina de vată dulce a amurgului, şi zone întinse de pădure păreau să ia
foc temporar, Lacey se uita până când lumina strălucitoare pălea şi nu mai rămânea
decât văpaia de după asfinţit, tăindu-i respiraţia cu splendoarea ei.
Văpaia aceea era cu adevărat magică. Întreaga vale largă, pe fundul căreia
stătea ghemuită Ardena, alături de şirul lacurilor cuibărite la poalele munţilor, era
acoperită de o aură albăstrie ca a strugurilor negri, şi până şi pantele brăzdate de
schiuri ale munţilor încetau să mai existe, înghiţite de ceaţa care le învăluia încet,
lăsând să se mai vadă doar piscurile strălucitoare ca diamantele, profilate pe albastrul
translucid al cerului, şi minunata lumină galbenă ca lămâia care rămânea după apusul
soarelui.
În timp ce stăruia acea lumină gălbuie, apăreau primele stele, sclipind ca nişte
broşe prinse pe o catifea turcoaz, iar dacă era lună nouă, în acest moment ea îşi făcea
apariţia, urcând în imensitatea bolţii, deasupra piscurilor îngheţate. Dacă luna răsărea
mai târziu, sau nu era lună deloc, atunci, când văpaia pălea, o negreală ca a blănii de
sobol se lăsa peste lumea munţilor, a torenţilor îngheţaţi şi a pădurilor întinse. A
rămâne pe panta muntelui, la vreun kilometru distanţă de sat, după apusul soarelui,
era o experienţă înspăimântătoare pentru cei neacomodaţi cu acel stil de viaţă şi, de
regulă, nimeni nu avea voie să părăsească incinta de iarnă a şcolii după apusul soarelui
decât cu motive foarte întemeiate şi numai însoţit de o persoană care cunoştea
locurile.
După o zi lungă în aer liber, cu câteva lecţii şi mese bine gătite, fetele se
bucurau să se culce devreme, iar puţina viaţă de noapte care se desfăşura în sat nu le
interesa. Puteau să vadă luminile strălucind la ferestrele hotelurilor – dintre care unul
de numea Hotel Splendide – şi să audă acordurile muzicii de dans care pluteau peste
spaţiul dintre acestea şi cabane. Iar dacă aveau o imaginaţie deosebit de bogată, le era
simplu să-şi închipuie ambianţa de după cină din hoteluri, cu schiori bronzaţi, în haine
sportive colorate vesel, distrându-se pe ringul de dans, pe când alte cupluri stăteau
aşezate în verande închise, iar altele rezemau barul din salonul care era o combinaţie
de club, sală de dans şi hol public.
Lacey văzuse interiorul uneia dintre acele încăperi şi nu se simţea foare atrasă
de pereţii simpli din lemn de brad şi feţele de masă cadrilate care înconjurau ringul de
dans. Până şi Hotelul Rosenhorn, care se mândrea că ar fi fost foarte modern, nu se
compara cu nici unul dintre hotelurile din Ardena, unde pluşul şi oglinzile făceau ravagii
în saloanele victoriene, iar în construcţiile mai noi domneau eleganţa şi calmul cubist.
Totuşi oamenii se înghesuiau spre satul Grünwald, la umbra zăpezilor eterne.
Ambele hoteluri erau pline până la refuz începând din luna ianuarie, iar instructorul de
schi de la Rosenhorn era solicitat încontinuu. Madame Beauregard încheiase cu el un
contract pentru ca elevele ei să poată schia pe pistele pentru începători, iar majoritatea
fetelor se descurcau pe schiuri la fel de firesc ca gâştele în apă. Câteva dintre ele
tindeau să pună la încercare răbdarea istructorului, iar Lacey se numărase la început şi
ea printre acestea, până când descoperise că şi ea avea aptitudini ca să se ţină dreaptă
pe zăpada alunecoasă şi să alunece în jos ca şi cum ar fi avut aripi.
Dar ştia că nu putea spera în veci să se compare cu Fleur Berringer, care era
campioana şcolii. Numele ei figura în toate competiţiile care urmau să aibă loc oarecum
mai spre sfârşitul sezonului de schi, şi în toate cele intermediare, destinate să-i atragă
pe vizitatorii care veneau între timp.
Rose Bligh era de asemenea o foarte bună schioare, precum şi Carla Minetti.
Aceste trei fete de obicei schiau împreună şi, cum aveau mereu destui bani de buzunar,
îşi petreceau o mare parte a timpului nededicat pârtiilor bând cafea şi mâncând
prăjituri cu frşică, în singura cafenea cu care se putea lăuda satul Grünwald. Uneori,
ajungeau până la barul Hotelului Rosenhorn, dar acest lucru era strict interzis, aşa că
întotdeauna întâmpinau anumite riscuri de a fi văzute pe taburetele înalte, bând apă
tonică sau apă minerală de Vichy, oricât de inofensive ar fi fost aceste băuturi în sine.
Ori de câte ori Fleur îşi făcea apariţia în barul de la Rosenhorn, era imediat
înconjurată de un grup de clienţi ai hotelului bărbaţi, fără obligaţii. Hanoracele ei erau
întotdeauna cele mai scumpe de pe piaţă şi purta culori vii, potrivite perfect cu
tipologia ei ţipătoare, sud-americană. De asemenea, arăta cu câţiva ani mai matură
decât cele nouăsprezece primăveri ale ei şi se bucura că era considerată astfel, dacă
aceasta însemna să fie acceptată ca o persoană sofisticată.
Rose Bligh, pe de altă parte, era puţin cam nervoasă când era luată drept o
femeie tânără şi emancipată, cu dare de mână. Se vedea clar că trăia pe picior mare –
sau, dacă nu ea, părinţii ei; dar nu întotdeauna era la fel de evident că era emancipată.
Tindea să sporovăiască despre viaţa cotidiană din şcoală şi să menţioneze
persoane ca Mademoiselle, profesoara de franceză, şi Miss Mackintosh,
supraveghetoarea. Uneori, grupul de admiratori tindeau să pară cam surprinşi, când îşi
dădeau seama că nu era decât o elevă.
Fleur era nemulţumită de acest lucru. Prefera momentele când Lacey, care de
cele mai multe ori stătea şi ea ataşată de acel trio, putea fi convinsă să le însoţească la
Rosenhorn şi, în continuare, să bea apă tonică împreună cu ele. Orgoliul lui Fleur se
simţea mult mai în apele sale când era prezentă şi Lacey, nu numai fiindcă era suficient
de adultă ca să preîntâmpine privirile suspicioase, ci şi pentru că nu le bătea la cap cu
fleacuri, aşa cum ar fi făcut cu siguranţă Mademoiselle sau domnişoara Mackintosh. Şi
nici nu era atât de strălucitoare încât să monopolizeze toată atenţia admiratorilor.
Lui Fleur îi plăcea să fie întotdeauna ea cea care făcea acest lucru.
Se aflau la Grünwald de două săptămâni, când Fleur descoperi că Roger Soames
îşi rezervase un loc pentru weekend. Reţinuse o cameră la Rosenhorn. Pentru ea,
acesta nu putea fi decât un motiv de bucurie.
Abia aştepta weekendul. Îşi coafase părul la hotel, cu ajutorul coafezei germane
blonde, şi căuta ceva cât mai seducător de îmbrăcat, dacă doctorul Soames o invita să
ia cina la hotel. Din cine ştie ce motiv, acest lucru i se părea foarte probabil, iar Lacey se
îndoia că Madame Beauregard i-ar fi permis să accepte o întâlnire la cină, acum când se
mutaseră sus, spre crestele munţilor.
Directoarea răspundea de situaţia elevelor ei şi prefera să creadă că toate erau
în siguranţă, sub cheie, imediat de se lăsa noaptea. Pe de o parte, până la hotel era o
distanţă de o jumătate de milă, iar pe de altă parte Madame Beauregard nu aproba ca
elevele – chiar şi cele mai mari dintre ele – să întâlnească persoane diferite de părinţii
lor, sau neaprobate de acestea, pentru a-şi petrece serile în societate.
Şi, întrucât doctorul Soames era medicul şcolii deocamdată, acesta era un motiv
în plus pentru care, aproape cu siguranţă, nu avea să le aprobe întâlnirea.
Dar Roger veni, şi nu o invită pe Fleur să ia cina cu el. N-o invită decât să
mănânce cât de multe prăjituri cu frişcă putea şi să bea tot atâtea ceşti de ciocolată
fierbinte cu frişcă plutind deasupra în cocoloaşe mari, în cafeneaua din sau, când o
întâlni acolo, duminică dimineaţa. După aceea, părură să nu se mai vadă aproape
deloc.
Roger Soames era un schior înveterat, şi-şi petrecea cea mai mare parte a
timpului pe pârtii. Se întoarse în Ardena luni dimineaţa, iar Fleur rămase cu o expresie
de nemulţumire prost disimulată pe faţă şi o anumită ostilitate bosumflată în ochi.
– Data viitoare, îi spuse ea lui Lacey. Data viitoare am să ies cu el, şi va trebui să
mă invite la hotel. Îi voiscrie dinainte, ca să mă asigur că o face.
Lacey conchise că acest lucru nu o privea, iar dacă Roger prefera să se încurce
cu o fată ca Fleur – care era obişnuită ca toată lumea să-i facă pe plac – atunci nu-i mai
rămânea decât să suporte consecinţele, dacă relaţia lor îşi arăta efectele nedorite când
se aştepta mai puţin.
În weekendul următor, îi veni rândul lui Rose să fie emoţionată. Doctorul Heist
venea la cabana lui şi aducea cu el un grup de prieteni. De unde aflase această veste,
Lacey nu avea idee, dar se păreacă, la fel ca Fleur, şi Rose avea metodele ei secrete de a
smulge informaţii.
Rose era surescitată – sau, cel puţin, aşa spunea ea – fiindcă întotdeauna se
distra copios când Ludwig Heist venea la cabană, iar şcoala era instalată în Grünwald. În
iarna trecută, fata petrecuse mult timp la cabana lui, şi fusese invitată frecvent pe
pârtiile de schi, împreună cu câteva prietene, alături de vizitatorii doctorului, precum şi
la serile de gală de la hotel. Madame nu avea nici o obiecţie ca grupul lor să-l
întâlnească pe cel al doctorului Heist, din simplul motiv că reputaţia medicului era
absolut ireproşabilă, iar în jurul lui plutea o aură de succes. În plus, nu o dată, doctorul
Heist îi recomandase câte unui părinte să-şi trimită fata la Ecole d'Unité.
Prin urmare, Madame Beauregard i se considera îndatorată doctorului Heist.
De asemenea, doctorul avea întotdeauna grijă să aducă fetele acasă. Dacă
drumurile erau dificile pentru maşini, folosea o sanie trasă de un cal, iar Rose era
deosebit de entuziasmată de acest mijloc de transport. Calul – care în timpul verii se
folosea în alte scopuri – avea hamuri cu clopoţei, iar drumul spre casă după câte o
petrecere, în clinchetul acestora, era considerat de Rose modul ideal de a încheia o
seară plăcută, care nu se putea repeta prea des în tot timpul sezonului.
Nu spunea dacă doctorul o adusese vreodată singură acară cu sania, dar era
foarte probabil ca acest lucru să se fi întâmplat cu unele ocazii, iar Lacey îl accepta ca
atare. Întrucât Rose era singura care beneficia vreodată de atenţia lui şi, potrivit lui
Fräulein Reisenfeld, doctorul Heist o avea la inimă, ar fi fost prea mult să-i pretindă
medicului să nu profite de cât mai multe ocazii posibil pentru a fi singur cu ea... chiar
dacă, fie şi numai de dragul reputaţiei lui profesionale, trebuia să fie atent să nu
întreacă măsura.
Lacey refuza să se gândească la Rose şi la doctorul Heist în momentel când erau
singuri, dar îşi impunea să-i considere deosebit de potriviţi unul pentru altul. Căci nu
împărtăşea opinia lui Fräulein Reisenfeld – care părea să fie şi a doctorului – cu privire
la căsătoriile dintre lunile mai şi decembrie; şi, de fiecare dată când se gândea la
frumuseţea blondă a lui Rose şi la atracţia întunecată a lui Ludwig Heist, nu putea evita
convingerea că se avantajau reciproc prin contrast, iar o căsătorie între ei ar fi avut
toate şansele de succes.
Iar dacă părinţii lui Rose aveau minte, cu siguranţă că aveau s-o lase să se
mărite cu alesul inimii ei, mai ales din moment ce acesta se afla într-o poziţie atât de
eminent de potrivită ca să aib grijă de ea – şi încă nici nu ajunsese la apogeul carierei
sale profesionale.
Cât despre Lacey, pentru ea nu conta dacă era un medic consultant de succes
sau nu. Ştia numai că existase o ocazie când fusese cât pe ce să se dea de gol complet
în prezenţa lui – şi în maşina lui; şi, timp ce cel puţin douăzeci şi patru de ore după
noaptea aceea, trăise într-o stare de extaz, datorită unui anumit mod în care o privise şi
anumitor cuvinte pe care i le adresase.
Acum, când era pe deplin conştientă cum s-ar fi făcut de râs dacă era puţin mai
transparentă în seara aceea în maşină, ştia că nu trebuia să-şi permită niciodată luxul
de a se lăsa iar luată pe nepregătite în prezenţa lui. Nu trebuia să creadă nici un
moment că Ludwig Heist era serios când – şi dacă – îi spunea ceva ce nu era decât
rezultatul unei seri plăcute şi, poate, al unei raze de lună pe zăpadă.
În fond, Lacey era o fată rezonabil de atrăgătoare, iar fetele rezonabil de
atrăgătoare inspirau într-adevăr un soi de omagiu trecător în anumite condiţii
ambientale şi climaterice corespunzătoare, bărbaţii fiind extrem de predispuşi către aşa
ceva.
Cu cinism, Lacey îşi impunea să nu uite acest lucru.
Prin urmare, când îl întâlni pe doctorul Heist la poştă, în dimineaţa de după
seara sosirii lui la cabană, adoptă încă de la bun început o atitudine formală şi uşor
îngheţată. Trecând peste faptul că apariţia lui o descumpănea pentru un timp, iar
imaginea lui în costum de schi îi conferea un aer mult mai dezinvolt şi mai abordabil
decât costumele de comandă şi sacourile de seară, făcându-i inima să tresară aproape
cu speranţă, ca şi cum ar fi fost în sfârşit oarecum pe picior de egalitate, sau pe un
teren neutru, masca de gheaţă care-i acoperi faţa în momentul când ochii lui apărură la
lumină fu remarcabilă.
O numi chiar "Lacey", fără să ezite o clipă, şi insistă să-l însoţească în cafeneaua
de alături, la o ciocolată fierbinte specială. Lacey răspunse cu o voce înţepată că nu
avea timp, dar doctorul Heist nufăcu decât să-i zâmbească, replicând că n-o credea.
– Tocmai porneai spre pârtie, nu-i aşa? o acuză el.
Şi, cum Lacey îşi rezemase schiurile şi beţele într-un colţ al oficiului poştal cu
pereţi de lemn, ca să aibă mâinile libere în timp ce cumpăra timbre, fiind gata să
savureze o zi liberă pe care plănuia să şi-o dedice perfecţionării performanţelor ei pe
schiuri, nu prea putu să nege că tocmai asta făcea.
– Ei, atunci de ce spui că n-ai timp să vii cu mine alături?
Ochii lui întunecoşi – şi ceva din plăcerea nedisimulată care apăruse în ei pentru
câteva momente – părură s-o cutreiere necruţător din creştet până-n tălpi, înainte de a
o sili să-i susţină privirea.
– Sau poate, continuă el sec, nu-ţi place ciocolata? Dacă aşa este, mai au şi
cafea, sau lapte fierbinte, ori vin fiert. Ai gustat vinul fiert la întoarcerea în sat, după o
coborâre în vale?
– Nu, recunoscu Lacey, nu l-am încercat.
– Atunci, va trebui s-o faci la un moment dat. Dar, adăugă el uitându-se la ceas,
la ora asta e cam devreme pentru aşa ceva. Mai bine să luăm o cafea.
Lacey îşi dădu seama că nu-i prea putea refuza în faţă invitaţia, iar doctorul
Heist îi luă schiurile, ducându-i-le în cafeneaua de alături. I le rezemă într-un colţ şi
alese o masă. Întrucât era destul de devreme, erau aproape singuri în tot localul. Li se
aduseră cafelele şi o farfurie cu pateuri, dar pe acestea Lacey le refuză, întrucât una
dintre principalele ei probleme era menţinerea siluetei – care, de fapt, nici nu era o
problemă – şi fu surprinsă când Ludwig Heist consumă două, înainte ca ea să-şi fi băut
măcar jumătate din prima ceaşcă de cafea.
Când îi văzu ochii mărindu-se, Ludwig Heist îi zâmbi aproape băieţeşte.
– Am poftă de mâncare, comentă el. Când sunt aici sus, în munţi, aproape că nu
mă mai opresc din mâncat. Înţelegi, din cauza aerului...
Lacey îi dădu dreptate, confirmând că aerul era într-adevăr minunat.
Ochii lui îi studiară din nou siluetă zveltă, iar Lacey deduse că îi plăceau
hanoracul ei bleumarin şi pantalonii de schi albaştri. Deşi nu scosese o vorbă, o anumită
lucire din întunecimea ochilor lui îi spusese acest lucru. Îi văzu albeaţa dinţilor – iar aici,
sus în munţi, arăta deja remarcabil de bronzat – când Ludwig Heist îi zâmbi.
– Cât te bine te descurci pe pârtie? întrebă el. Ai apucat să exersezi mult?
– Destul de mult, recunoscu Lacey. Dar vremea a fost cam amestecată. Acum
ninge, remarcă ea, observând fulgii mari care se lipeau de vitrina cafenelei.
– Într-adevăr.
Doctorul Heist le aruncă şi el o privire.
– Dar buletinele meteo sunt favorabile şi nu cred că noua zăpadă va dura. Eşti în
siguranţă, singură pe pârtie, sau preferi pârtiile pentru începători?
Lacey se simţi indignată.
– Am terminat cu pârtiile pentru începători acum două săptămâni, îi spuse ea.
Era deosebit de ofensată pentru că Roger, având mult mai multe posibilităţi, era
o schioare aproape la fel de bună ca Fleur, iar faptul că doctorul Heist trebuia să fie
conştient de acest lucru şi, în acelaşi timp, îşi imagina că Lacey încă se mai chinuia pe
pârtiile începătorilor părea oarecum s-o izoleze, înscriind-o într-o categorie care-i făcea
pe oameni să zâmbească, pentru că era o novice stângace, iar bobocii stângaci erau
caraghioşi şi neatrăgători la vedere, atât în schi cât şi în oricare altă disciplină sportivă.
– Nu zău?
Doctorul Heist se servi cu două cuburi de zahăr din zaharniţă, pe care le
despachetă şi le puse în cafea, apoi îşi aprinse o ţigară. O privi amuzat, prin ceaţa de
fum al ţigării.
– Deci, trebuie să înţeleg că acum eşti o schioare de înaltă performanţă, şi te
vom vedea participând la concursuri, când se va ţine prima serie?
– În nici un caz.
Lacey se simţea cu atât mai indignată, cu cât Ludwig Heist făcea haz pe seama
ei fără să se ascundă.
– Dar mă pot descurca de una singură, în caz că sunteţi de părere că n-ar trebui
să mi se permită accesul pe pistă fără instructor.
– Te asigur că nici nu mă gândeam la aşa ceva.
Totuşi, solemnitatea expresiei îi era contrazisă de lucirea din ochi.
– Totuşi, consider că trebuie să te felicit, din moment ce e clar că ai făcut
progrese neobişnuite. Cred că mi-ai spus, la un moment dat, că înainte de a veni în
Elveţia n-ai mai schiat niciodată.
– Aşa este.
Lacey, însă, îşi dădu seama că vorbea pe un ton acru şi neelegant.
– Acasă, în Anglia, nu avem prea multe posibilităţi de a învăţa schiul, adăugă ea,
mai mult ca să spună ceva, decât din vreun alt motiv.
Câteva secunde domni tăcerea, vreme în care doctorul Heist fumă îngândurat,
continuând s-o privească în acelaşi timp ca şi cum l-ar fi intrigat – şi, foarte posibil, l-ar fi
dezamăgit.
Pe cealaltă parte a străzii, printre fulgii mari de zăpadă, se vedea maşina lui –
cea mare, cu care coborâseră cândva muntele – parcată nu departe de Hotelul
Rosenhorn. Lacey fu surprinsă că riscase să se deplaseze cu ea pe drumurile înzăpezite
şi făcu o observaţie în acest sens. Doctorul Heist ridică din umeri.
– A, drumurile încă nu sunt atât de rele. N-ai observat că autobuzele continuă
să circule? Atunci, de ce n-aş putea şi eu?
– Dar o maşină nu vă prea este de folos, aici, în munţi.
Ludwig Heist îşi strivi ţigara în scrumieră.
– Întrucât voi lua prânzul la hotel, fără să mă mai întorc la cabană până seara, te
pot duce înapoi la şcoală, când termini cu practica acolo, spuse el, arătând spre
întinderea de zăpadă de după fereastră.
Totuşi, nu se oferi s-o însoţească la "practica" aceea, cum o numise el, iar
această omisiune o făcu pe Lacey să se înroşească uşor, căci îşi dădu seama că probabil
Ludwig Heist era un schior de prima calitate, şi nici măcar nu putea concepe gândul de
a-şi irosi o dimineaţă pe pârtie cu o începătoare – chiar şi una care începea să se
mândrească cum că ar fi fost mai mult decât atât.
– Vă mulţumesc, domnule doctor, spuse ea, simţindu-şi roşeaţa din obraji, dar
nu mi-e greu deloc să mă întorc la şcoală pe jos.
– Cu schiurile pe umeri?
– Pârtiile din spatele şcolii sunt prea abrupte ca să mă întorc schiind.
Sprâncenele doctorului Heist se înălţară din nou, iar Lacey îşi dădu seama că-şi
mărturisise propria nepricepere. Apoi, înainte ca oricare dintre ei să mai poată scoate o
vorbă, uşa cafenelei se deschise cu putere, lăsându-le să intre pe Rose şi Fräulein
Reisenfeld.
Rose avea pe ea hanoracul alb de hermină şi nişte pantaloni de schi bleu
eleganţi, iar pe şuviţele strălucitoare ale părului i se prinseseră particule de zăpadă.
Toată pielea ei delicios de albă, ca smântâna, era înroşită viu de efortul fizic. Intră, mai
mult sau mai puţin trăgând-o după ea pe Fräulein Reisenfeld, care era îmbrăcată sobru,
într-un costum complet negru, şi după ce-şi lăsară schiurile la intrare îşi scuturară
bocancii de zăpadă şi se îndreptară fără ezitare spre masa unde stăteau Lacey şi
doctorul Heist.
Fräulein Reisenfeld îi zâmbi lui Lacey, salutând-o cu o înclinare graţioasă a
capului; Rose, însă, îi adresă toate zâmbetele ei medicului, după care se repezi ca un
copil lacom la prăjiturile cu frişcă şi se apucă să devoreze una, fără a fi cerut
permisiunea nimănui.
Doctorul Heist îi zâmbi de-a dreptul radios.
– Oricine ar crede că la şcoală vă flămânzesc, observă el. Dacă domnişoara
Cavendish n-ar fi refuzat chiar adineaori să mănânce, aş tinde să cred că aşa e.
Rose îşi arătă fermecătorii dinţi albi şi regulaţi, înainte de a şi-i înfige într-un
strat de ciocolată cu esenţă de rom.
– Lacey e extrem de ponderată, aproape în toate privinţele, remarcă ea, dintr-
un motiv pe care Lacey nu prea reuşi să-l înţeleagă, de vreme ce nu era tocmai o sclavă
a temperanţei. Nu fumează aproape de loc, iar de băut bea rareori, dacă nu chiar
niciodată, şi niciodată nu are probleme pentru că ar face vreuna din poznele de care ne
ţinem noi, celelalte, probabil fiindcă, adăugă ea, fâlfâind cu dispreţ din gene spre
profesoara de engleză, pur şi simplu nici nu i-ar trece vreodată prin minte să le facă.
Totuşi, îi zâmbi lui Lacey:
– Să nu-mi spuneţi că azi sunteţi liberă şi vă duceţi singură pe pârtie! V-am
văzut schiurile acolo, în colţ, când am intrat.
Lacey simţi că se cam înroşea, dar recunoscu că i se acordase o zi liberă... pe
care, de fapt, o meritase cu prisosinţă, întrucât lucra cu normă dublă de când şcoala se
mutase pe munte, din cauza unei profesoare care se îmbolnăvise.
– M-am gândit ca azi să încerc una dintre pistele mai lungi, recunoscu ea,
simţindu-se foarte jenată de felul cum toţi o priveau politicoşi, iar Fräulein Reisenfeld
comentă ceva în legătură cu vremea care se prezenta cam îndoielnic.
– Dacă nu sunteţi foarte sigură pe dumneavoastră, v-aş sfătui să nu riscaţi cine
ştie ce dificultăţi, îi spuse ea cu blândeţe. Nici eu nu sunt o schioare prea bună – în nici
un caz nu fac parte din aceeaşi categorie cu doctorul Heist şi Rose – aşa că-mi recunosc
limitele şi rareori întâmpin probleme, sau chiar niciodată, adăugă ea, râzând uşor.
– Bun sfat, domnişoară Lacey, observă Rose, lingându-şi frişca de pe degete.
Doctorul Heist, însă, părea incapabil să-şi mai ia ochii de la faţa ei încadrată în
părul ca un fuior de aur, de pe care gluga de hermină albă îi căzuse pe spate, lăsându-l
să se reverse în jurul umerilor, aşa că nu sublinie cât de important era să-ţi cunoşti
propriile limite când depindeai de o pereche de schiuri. Nici măcar nu-i recomandă lui
Lacey să se limiteze la pârtiile mai scurte.
Lacey îşi termină cafeaua şi dădu să se ridice. Rose întreba însufleţită dacă
aveau să ia toţi trei masa la hotel, sau dacă menajera doctorului le dădea de mâncare la
cabana lui – de unde Lacey deduse că fata fusese invitată să-i însoţească pe doctor şi pe
Fräulein Reisenfeld în ziua aceea. Aveau multe de discutat despre încercarea uneia
dintre pistele mai înalte de deasupra Hotelului Engelhorner, bazându-se pe ideea că
Rose, la fel ca Lacey, fusese scutită de şcoală în ziua aceea, iar lui Lacey îi era oarecum
dificil să-şi exprime clar intenţia de a-i părăsi, în timp ce Roger turuia ca o maimuţică
veselă şi neinhibată, sigură de locul pe care stătea – sau de creanga de care se agăţase
de-a binelea. Dar în cele din urmă Fräulein Reisenfeld, care o împiedica pe Lacey să facă
orice mişcare decisivă, se ridică pentru a-i face loc să treacă, iar doctorul se ridică şi el.
– Deci, vei dovedi într-adevăr că două săptămâni pe pârtiile începătorilor pot
face minuni? o întrebă el cu un zâmbet cam ciudat, dar fără a insista să rămână sau să li
se alăture din nou mai târziu, după ce ajungeau şi ei le pârtii. Ei, dacă nu-ţi asumi
intenţionar nici un risc, nu prea are ce să şi se întâmple... şi sunt sigur că eşti mult prea
chibzuită ca să-ţi asumi riscuri fără rost.
Lacey îl privi lung o clipă, convinsă că în glasul lui se simţea o uşoară notă
dispreţuitoare. Oare şi el, la fel ca Rose – pe care o admira atât de făţip – considera că-
şi făcuse un fetiş din moderaţie?
Dacă aşa era, însemna că o considera cumplit de neinteresantă – cum, probabil,
o şi găsea!
Numai Fräulein Reisenfeld păru să cam regrete că o vedea plecând.
– Ce păcat că nu puteţi venbi cu noi, spuse ea, aşteptând ca altcineva să-i
susţină invitaţia sugerată; nimeni, însă, n-o făcu.
Rose o salută cu un gest nepăsător, aproape fără s-o privească; doctorul se
întoarse spre ospătăriţă, ca să comande o ciocolată pentru Rose.
Încă înainte de ad eschide uşa, Lacey îşi dădu seama că afară ningea destul de
puternic, iar când ajunse afară, cu schiurile, zăpada o învălui într-un iureş de fulgi,
înţepându-i obrajii înfierbântaţi ca o ploaie de diamante. Simţi că ochii începeau să-i
lăcrimeze şi, în timp ce înainta greoi, cu schiurile pe umăr, pe strada satului, constată că
o usturau, ca şi cum n-ar fi fost umeziţi numai de zăpada topită.
Îşi îghiţi lacrimile, apostrofându-se în sinea ei, pentru că aşa nu făcea decât să-şi
dovedească sieşi cât de necugetaţi puteau fi unii oameni... şi era timpul să adopte o
atitudine mai practică faţă de viaţă. O abordare mai realistă.
Era Lacey Cavendish, profesoară de engleză, şi nu putea spera să concureze cu
fabuloasa Rose, care avea totul, inclusiv admiraţia nepieritoare a doctorului Ludwig
Heist.
Dar se simţea extrem de însingurată în timp ce se îndepărta în lungul străzii, iar
albeaţa zăpezii o cuprindea din toate părţile...

Capitolul 11

Deşi ninsoarea slăbi cam după o jumătate de oră, pentru ca în cele din urmă să
înceteze complet, lui Lacey îi pierise entuziasmul pentru o zi pe pârtiile înzăpezite şi se
întoarse la şcoală casă ia prânzul la ora obişnuită. Albeaţa orbitoare a zăpezii, sub un
cer strălucind de lumină plumburie crudă, o ameţise, pădurile întunecoase îi păruseră
ameninţătoare şi deprimante, şi dorise să scape de ele. După masă, găsi izolarea
propriei sale camere mult mai îmbietoare decât lumea de afară, deşi între timp cerul se
înseninase, iar soarele strălucea din nou cu putere.
O aştepta pe Rose să se întoarcă spre seară, dar fata nu mai apărea. Pe la
jumătatea după-amiezii, Lacey observă un schior singuratic pe pârtia destul de abruptă
care se înălţa chiar în spatele clădirii principale a şcolii; îl privi fascinată, căci omul părea
să nu facă altceva decât să-şi omoare timpul. Se vedea foarte clar că era un schior cu
experienţă, căci uneori se lansa ca o pasăre în zbor peste vale, după care Lacey îl vedea
urcând iar, încet şi chinuitor, rămânând tot timpul vizibil de la ferestrele clădirii unde
funcţiona temporar şcoala.
Lui Lacey îi era imposibil să-l recunoască de la o asemenea distanţă, dar i se
păru că distingea o eşarfă galbenă fluturând în vânt; şi, cu excepţia acestia, schiorul era
îmbrcat foarte sobru, ca o pasăre neagră pe albul zăpezii.
La scurt timp înaintea asfinţitului, schiorul singuratic dispăru, după care Rose se
întoarse şi ea la şcoală, iar domnişoara Mackintosh îi aduse lui Lacey un mesaj
telefonic.
Fräulein Reisenfeld dorea să afle dacă se întorsese şi ceruse să i se transmită o
invitaţie. O poftea să se alăture doctorului şi câtorva oaspeţi noi, care soseau cu
autobuzul de seară, pentru a-şi lua împreună cafeaua a doua zi dimineaţa la cafenea, şi
întreba dacă puteau s-o caute la ora zece. Desigur, dacă voia s-o aducă şi pe Fleur cu
ea, ar fi fost excelent. Printre vizitatorii care soseau în seara aceea se număra şi
doctorul Soames.
Evident, Rose n-avea să lipsească.
Lacey îi mulţumi domnişoarei Mackintosh pentru că se deranjase să-i aducă
mesajul telefonic şi, a doua zi, coborî să-şi ofere serviciile printre elevele din cursul
inferior. Lacey ştia că, din cauza indispoziţiei continue a profesoarei care de obicei le
supraveghea în munţi, Madame Beauregard avea să se bucure de oferta ei, cum se şi
întâmplă.
Madame îi spuse că era foarte amabilă că accepta să lucreze cu normă dublă
într-o asemenea perioadă şi-i mulţumi din toată inima. Îi dădu lui Lacey de înţeles că
orice devotament suplimentar faţă de datorie în intervalul respectiv n-avea să fie uitat
când urmau să nu mai ducă lipsă de personal, şi-şi putea lua un weekend întreg liber,
imediat ce se puteau lipsi de serviciile ei. Lacey îi mulţumi, apreciind că după părerea ei
nu avea nevoie de un weekend întreg, şi adăugând că se bucura atât de mult că urma
să fie foarte ocupată în viitorul apropiat, neavând ocazia să accepte invitaţii din alte
surse, încât considera că Madame Beauregard îi răsplătise deja serviciile mai mult decât
satisfăcător.
Acest lucru o împiedică să se afle în apropierea cafenelei principale din sat, a
doua zi dimineaţa, când un grup destul de zgomotos, compus în mare parte din prieteni
şi cunoştinţe ale doctorului Heist, se adună acolo să consume băuturi fierbinţi, cu
obişnuitele prăjituri alături, înainte de a porni spre pârtiile de schi. Şi nu află că doctorul
Soames se interesase în mod special de ea, iar lui Fleur i se strică întrucâtva ziua,
pentru că Roger Soames îşi repetă întrebarea de mai multe ori, şi părea să fie destul de
nemulţumit că nimeni nu încercase serios s-o atragă pe Lacey la distracţiile şi jocurile
de pe pârtiile de schi.
În cele din urmă, Fleur deveni năzuroasă şi-l părăsi la jumătatea unei coborâri,
pentru a schia de una singură, iar când Roger Soames o ajunse în sfârşit din urmă şi fu
nevoită să-i accepte ajutorul la o legătură de bocanc care se desfăcuse, o făcu
îmbufnată, ceea ce păru să-l lase complet nepăsător, şi nici măcar nu-i ceru să danseze
cu el la balul din seara aceea, la hotel. Un număr de fete de la şcoală primiră
permisiunea de a participa la dans, iar Fleur şi Rose, într-un mod aproape firesc, făceau
parte dintre aceste câteva favorizate.
Fleur, după ce-şi învinsese proasta dispoziţie suficient pentru a putea să insiste,
îi ceru lui Roger să-i acorde ei cea mai mare parte a serii, dar doctorul fu atât de puţin
galant încât o refuză pe faţă.
– Nu ştiu dacă voi dansa ori nu, răspunse el. Am venit aici ca să mă odihnesc,
după obişnuitele mele îndatoriri istovitoare, adăugă zâmbindu-i, şi ca să mă relaxez
schiind. Şi, în calitate de propriu medic al meu însumi, îmi recomand să mă culc
devreme vreo două nopţi, atâta cât am ocazia. Iar dacă mă duc la Engelhorner, aşa cum
am intenţia, nu cred că voi avea putere să dansez.
– Nici chiar dacă-şi face apariţia domnişoara Cavendish? replică Fleur pe un ton
ameninţător, cu o scăpărare ameninţătoare în ochii ei mari.
– Ei, atunci s-ar putea, desigur, să se schimbe situaţia.
Roger Soames îi zâmbi, cu o undă de indolenţă.
– Domnişoara Cavendish şi cu mine ne-am născut şi am crescut în aceeaşi parte
a lumii. Ba mai mult, suntem originari din acelaşi comitat englez. Deci, vei înţelege
perfect, nu mă îndoiesc, dacă consider că n-o pot dezamăgi.
– Vreţi să spuneţi că veţi dansa cu ea, dacă va accepta să danseze cu
dumneavoastră?
– Aş considera de datoria mea s-o fac, răspunse el pe un ton sfidător.
– Nu pot să vă sufăr! declară Fleur, aruncând flăcări din ochi, cu sânii agitându-i-
se.
– Ei, haide, încercă Roger Soames s-o potolească, nu e nevoie să ai asemenea
ieşiri. Domnişoara Cavendish – Lacey, cum prefer s-o numesc în sinea mea – nu are nici
măcar jumătate din hazul tău. Munceşte mult şi îi rămâne foarte puţin timp pentru
distracţii. Tu şi prietenele tale de joacă nu faceţi aproape nimic altceva decât să vă
amuzaţi. Şi-n plus, am început să mă ataşez destul de strâns de Lacey.
– Vreţi să spuneţi că... că o plăceţi? întrebă Fleur, bâlbâindu-se uşor.
Doctorul Roger Soames zâmbi, cu o îngăduinţă imposibil de enervantă.
– Nu sunt prea sigur ce înţelegi tu prin a o plăcea. O admir... îi ador părul acela
roşu... Găsesc că trece printr-o perioadă destul de grea pe moment, şi simt nevoia să-i
susţin cauza. Dacă m-aş gândi să mă căsătoresc şi să mă aşez la casa mea... ei bine,
Lacey are multe calităţi care ar atrage un bărbat. Şi mai cu seamă un medic.
– Credeţi că eu n-aş putea să fiu o bună soţie de medic?
– Nu, iubito, nu cred că ai putea fi.
Soames stătea rezemat de barul din Rosenhorn, fumând alene o ţigară.
– Cred că eşti mult prea bogată şi prea răsfăţată. Dacă te gândeşti serios să-ţi
alegi un bărbat cu care să te căsătoreşti imediat ce termini şcoala, ţi-aş recomanda să
alegi unul ca tine... un petrecăreţ. Ai găsi îngrozitor de plicticoasă viaţa în lumea
medicală.
– Nu-i adevărat, şi o ştiţi foarte bine!
Fleur, însă, era furioasă pe el pentru că-i atribuia lui Lacey calităţi pe cafe ea nu
le avea.
– Vă urăsc! repetă ea. Nici măcar nu sunteţi cinstit.
– Ba cred că sunt, îi zâmbi mai blând Roger Soames. Te împiedic să-ţi distrugi
viaţa. Fugi şi caută-ţi petrecăreţul.
– În timp ce dumneavoastră veţi pleca s-o căutaţi pe domnişoara Cavendish?
Strângând din dinţi, Fleur plecă şi, peste câteva minute, o găsi pe Rose, care
tocmai se ducea la o întâlnire cu doctorul Heist. Fleur i se despovără prietenei sale,
exprimându-şi opinia că nu peste mult Lacey urma să-i înainteze lui Madame
Beauregard preavizul. pe motivul că pleca în Anglia pentru a-şi întemeia acolo un
cămin, ca nevastă de medic.
Rose îi transmise zvonul lui Fräulein Reisenfeld, adăugând că anunţarea unei
logodne între Roger Soames şi Lacey Cavendish era mai mult sau mai puţin iminentă.
O ştia din cele mai autorizate surse.

* * *

Lacey nu participă la seara dansantă şi, în următoarele trei zile nu-l mai întâlni
deloc pe doctorul Heist. Cu următoarea ocazie când îl văzu, Ludwig Heist se afla la
volanul impresionantei sale maşini, care părea să ocupe strada satului pe toată lăţimea,
şi o stropi cu noroiul produs de topirea zăpezii, trecând pe alături. Avusese timp destul
s-o recunoască, pentru că maşina mergea încet şi prudent, dar nici măcar nu o salută cu
o înclinare a capului, prin parbriz.
Expresia de pe chipul lui era extrem de rece, la fel ca noaptea geroasă care se
lăsa în jur: îngheţată, crudă şi neospitalieră.
Lacey îşi văzu de drum spre şcoală, chinuindu-se pe schiuri, şi se bucură să vadă
luminile strălucind la ferestrele diverselor cabane, care-i încălzeau slab, foarte slab,
inima, cu văpaia lor primitoare.

* * *

A doua zi, Rose îşi suci glezna pe pârtie, iar doctorul Heist o aduse personal
înapoi la şcoală. O ridică din maşină şi o purtă în braţe ca şi cum ar fi fost cea mai
preţioasă comoară, pe cărarea îngheţată care ducea la clădirea principală unde era
cazată, iar după aceea o urcă scara până în camera ei şi începu o discuţie între patru
ochi cu Madame Beauregard, despre accidentul şi sănătatea fetei. Era clar că nu
trebuia să mai pună schiurile la picioare timp de câteva zile, iar doctorul Heist urma să
mai treacă pe la ea a doua zi, ca să-i examineze glezna.
După ce o făcu, Heist se declară mulţumit, dar îi recomandă să se odihnească şi
să-şi menajeze piciorul, repetând că avea s-o viziteze şi în ziua următoare.
Între timp, însă, inactivitatea începuse s-o plictisească pe Rose, care era iritată
îndeosebi de faptul că nu mai putea să participe la activităţile vesele cu carese ocupau
toţi membri grupului de vizitatori ai doctorului Heist. Iar când medicul nu se prezentă la
vizită, a doua zi, telefonând în schimb pentru a-i spune că fusese chemat în vale la o
consultaţie urgentă şi nu avea să se întoarcă până mâine, Roger refuză să mai joace
rolul convalescentei interesante şi anunţă că glezna ei – care oricum nu suferise prea
mult – îşi revenise complet la normal.
Insistă să-şi ia schiurile şi să alerge la hotel pentru a se întâlni cu Fleur, iar în ziua
următoare, întrucât Madame Beauregard era şi ea absentă, iar domnişoara Mackintosh
era ocupată cu două eleve din cursul inferior care erau bolnave, Rose sfidă încercarea
lui Lacey de a o împiedica să pornească într-o lungă ascensiune cu un grup de nou-
veniţi de la hotel. Şi, poate pentru că era vezată de absenţa doctorului Heist – care ar fi
putut face măcar efortul de a o vizita la ora mesei, după părerea ei – porni pe munte
imediat după prânz, iar la căderea întunericului era încă absentă.
Restul grupului se întorsese la timp pentru cină, însă Rose nu se zărea nicăieri.
Doctorul Heist sosise la şcoală în jurul orei patru după-amiaza şi, ca dovadă că nici
măcar nu trecuse pe la cabană ca să se schimbe, era încă îmbrăcat în hainele din
cabinetul de consultaţii. La început nu-i veni să creadă, apoi se supără foc, când Lacey îi
spuse că n-o putuse împiedica pe pacientalui să se alăture grupului de la hotel. Şi, spre
consternarea ei, îşi exprimă dezaprobarea pe un ton atât de îngheţat, încât în primele
momente Lacey nu putu decât să-l privească uimită. Apoi, când îşi dădu seama că
indignarea lui nu era deloc simulată şi că se înfuriase într-adevăr pe ea, dintr-un motiv
pe care-i era cam greu să-l înţeleagă, întrucât nu avea o funcţie atât de înaltă încât să
deţină prea multă autoritate asupra elevelor, se înroşi ca focul şi încercă să-i explice
situaţia.
– Madame Beauregard a fost chemată undeva, iar domnişoara Mackintosh era
complet ocupată. Mademoiselle încă mai suferă de o întindere de spate, iar eu o
înlocuiesc pe profesoara de matematică de la cursul inferior. Ducem o mare lipsă
depersonal şi... şi eu nu am nici o autoritate reală...
– Atunci, de ce te mai afli aici? înytrebă el, privind-o cu nişte ochi incredibil de
severi.
– Păi... păi... se bâlbâi Lacey... fiindcă asta e datoria mea, cred...
– Datoria ta era s-o supraveghezi pe domnişoara Bligh, şi ţi-am încredinţat în
mod special sarcina de a avea grijă de ea. Te-am prevenit că glezna trebuie să i se
odihnească timp de câteva zile şi, orice-ar face, nu are voie să o supună eforturilor şi în
nici un caz să nu-şi pună schiurile la picioare... Şi totuşi, i-ai permis să plece într-o
ascensiune lungă cu nişte oameni aproape străini, iar acum după-amiaza e pe sfârşite şi
ea încă nu s-a întors!
Se duse la fereastră şi privi spre umbrele tot mai alungite care înghiţeau
albreaţa zăpezii, spre liziera pădurii întunecoase şi neclintit, deasupra căreia piscurile
îngheţate se înălţau pe fundalul de un albastru schimbător al cerului. Lumina
trandafirie a asfinţitului se întindea ca o eşarfă de voal peste culmi, în cealaltă parte a
văii, în timp ce globul de foc cobora tot mai jos, iar pâcla vineţie ce se strecura pe furiş
din vale la ora aceea îşi începea ascensiunea înceată. Curând, toată valea avea să fie
cufundată în umbră, fiind imposibil să se mai distingă formele vagi de pe pârtiile albe
de dincolo de fereastră, unde nici măcar acum nu se mai vedea nici o mişcare.
Lacey stătea lângă Heist şi, împreună, încercau să distingă un puncy mobil care
în cele din urmă s-ar fi apropiat, urcând pe pârtie. Dar, cu excepţia unui bărbat cu fes
roşu care coborau în vale, nu se mai vedea nimeni.
Lacey înghiţi un nod cât pumnul, căci Rose ar fi trebuit să se întoarcă, şi era
foarte posibil să fi suferit un accident. Dar, aproape la fel de mare ca neliniştea pentru
Rose îi era sentimentul chinuitor de umilinţă prin care trecea din cauza poverii
responsabilităţii care o apăsa şi de care nu reuşise să se achite. Şi, întrucât nu-şi
respectase atribuţiile, fusese mustrată nemilos pentru neglijenţa ei.
– Sunt sigură că n-a păţit nimic, şopti ea, stâng lângă doctor. E o schioare foarte
bună şi nu părea să fie nimic în neregulă cu glezna ei când a plecat.
Ar fi putut adăuga că nici înainte glezna lui Rose nu păruse să fi suferit prea rău,
după felul cum circula fata prin casă în ajun, dând de înţeles că n-o deranja nici cea mai
uşoară jenă.
Doctorul Heist nu spuse nimic, iar Lacey vorbi din nou, cu glas întretăiat:
– Să mă duc s-o caut?
– Tu?
Întorcând capul spre ea, Ludwig Heist o privi cu dispreţ.
– Dar nici măcar nu ştii să schiezi... sau, în orice caz, nu foarte bine.
– D-de unde ştiţi?
– Te-am privit, acum două zile. N-ar trebui să ţi se permită să-ţi dai drumul pe
schiuri decât însoţită de cineva care să te scoată din troiene la fiecare două minute. Mă
mir că încă nu ţi-ai rupt gâtul, în eforturile tale de a-ţi dovedi că pârtiile începătorilor nu
mai sunt pentru tine.
Lacey fu surprinsă că doctorul Heist ştia atât de multe despre coborârile ei
ocazionale pe principalele pârtii de schi, dar în acelaşi timp dispreţul tăios din glasul lui
o făcu să roşească.
– Nu sunt întotdeauna atât de nepricepută pe cât păreţi să credeţi, mormăi ea
nemulţumită. Numai că nu am întotdeauna suficientă încredere în mine, şi mai ales
atunci când mi-ar fi cel mai necesară.
Ludwig Heist nici măcar n-o privi.
– Dac vrei să-mi urmezi sfatul, menţine-te la un nivel mai puţin aventuros,
replică el rece.
Apoi se uită la ceas.
– E timpul să plec. Mă duc cu maşina până la hotel, ca să văd dacă, întâmplător,
n-a apărut acolo.
– Pot... pot să vin şi eu cu dumneavoastră?
Lacey nu ştia cum îşi găsise curajul de a-l întreba, dar o făcuse.
Ludwig Heist ridică din umeri.
– Dacă doreşti...
Porniră în tăcere prin întunericul ce se lăsa, spre hotel, iar o dată ajunşi acolo,
doctorul Heist o lăsă pe Lacey să aştepte în maşină, în timp ce urca în fugă treptele spre
intrare. Lacey aşteptă să-l vadă intrând pe uşile batante, după care coborî din maşină şi
urcă şi ea treptele. Se reîntâlniră în vestibulul hotelului.
– Nu-i aici.
Chipul lui devenise posomorât de-a binelea.
– Cei cu care a plecat azi după-amiază s-au întors, dar ea nu e nicăieri.
Vorbea pe un ton greu, acuzator, iar Lacey conchise pe loc că dacă lui Rose i se
întâmplase ceva – fie şi un lucru neînsemnat – Ludwig Heist n-avea s-o ierte niciodată.
În vestibul mai erau multe persoane şi de peste tot se auzeau glasuri şi zgomote
de bocanci grei pe parchet. Prin tot hotelul se aprindeau luminile, iar vestibulul şi holul
interior nu făceau excepţie. Sub lămşi, chipurile bronzate şi pulovărele şi canadienele
multicolore formau un caleidoscop straniu, iardin barul învecinat se auzea rumoare, în
timp ce entuziaştii reveniţi de pe pârtii se fortificau după încercările obositoare pe
Engelhorner şi Blitzhorner. Cu halbe şi pahare în mâini, forfoteau prin vestibul ca să
audă despre fata dispărută şi toţi păreau convinşi că era un eveniment absolut
neobişnuit, Rose fiind o schioare cu atâta experienţă.
– Când am văzut-o ultima dată, nu avea nici o problemă la gleznă, declar un
bărbat.
Un altul insistă că o văzuse urcând cu vigoare spre vârful Engelhorner-ului, în
compania unui necunoscut, cu o oră şi jumătate înainte ca el să fi pornit înapoi spre
casă.
Membrii grupului cu care plecase Rose la început confirmară cu toţii că-i
părăsise după scurt timp, dar nici unul dintre ei nu ştia ce se întâmplase cu ea după
aceea. Toţi erau nou-veniţi în Grünwald şi, în mod firesc, presupuseseră că Rose, care
se afla acolo de mai multe săptămâni, ştiuse ce făcea când plecase de lângă ei.
Expresia doctorului Heist devenea tot mai mohorâtă cu fiecare secundă ce
trecea, iar după ce auzi diversele declaraţii se răsuci pe călcâie şi o anunţă pe Lacey
scurt, peste umăr, că nu mai era decât un singur lucru de făcut.
– Va trebui să organizăm o expediţie de căutare, dar în primul rând trebuie să
mă duc să mă schimb.
Lacey coborî treptele în urma lui.
– Vreţi să spuneţi că veţi participa la expediţia de căutare?
– Bineînţeles!
Ludwig Heist o privi de parcă ar fi fost uimit că-şi putuse imaginase, fie şi doar
un moment, că nu avea să facă parte dintre căutătorii lui Rose.
– Mai bine întoarce-te la şcoală, îi spuse el. Crezi că poţi ajunge până acolo de
una singură?
Lacey nu-i răspunse la această întrebare sarcastică, privindu-l numai cum îşi
pornea maşina şi demara în direcţia cabanei... a cabanei unde şi ea petrecuse o noapte.
O noapte de neuitat.
Vreo câteva persoane îi urmaseră pe trepte până în strada principală a satului,
dar se împrăştiară imediat ce maşina plecă, iar Lacey porni spre şcoală. Presupunea că
măcar o parte dintre oameni voiau să intre în grupul de căutare, dar ei îi venise dintr-o
dată o idee şi era hotărâtă să afle dacă era inspirată sau nu.
Ocazional – foarte rar – Rose se ducea la celălalt hotel, Splendide, care nu era
frecventat niciodată de doctorul Heist şi prietenii lui, dar pe ea părea s-o atragă. O
fascina aerul uşor dubios al hotelului şi-i plăcea să introducă monezi în jocurile
mecanice şi în tonomat, după cum nu ezita nici să bea un pahar la bar, dacă în
apropiere nu se afla nici o cunoştinţă care să-i facă observaţie.
În seara aceea, pe când întunericul se lăsa ca o mantie peste munţi şi satul
izolat, cu strada sa lungă şi întortocheată, Lacey porni să se asigure că Rose nu era la
Splendide, distrându-se cu vreo cunoştinţă recentă. Şi, întrucât presimţirea aceea
misterioasă era foarte puternică, nu se miră deloc s-o găsească pe Rose aşezată pe un
taburet înalt, la bar, conversând cu însufleţire cu un tânăr care arăta excepţional de
sănătos, într-un pulovăr cu dungi multicolore. Tânărul era vizibil fermecat de ea, iar
Rose nu arătase niciodată mai încântată de sine, nici mai stăpână pe situaţie şi absolut
scutită de cea mai uşoară jenă la glezna recent accidentată.
Când Lacey intră în bar, Rose întoarse capul spre ea şi-i făcu semn cu paharul în
care avea o băutură nealcoolică, invitându-o să li se alăture.
– El e John Harmsworth, îl prezentă ea pe tânărul de alături. E american, şi ne-
am cunoscut acum câteva ore.
Îi zâmbi lui John Harmsworth într-un fel cum lui Ludwig Heist nu-i zâmbise
niciodată, iar tânărul american îi surâse la rândul lui.
– Ştii, John, am uitat complet că s-ar putea să înceapă să mă caute! explică ea,
ca şi cum ideea ar fi amuzat-o copuios. Ce ştiu se, s-ar putea să organizeze deja o
expediţie!
Lacey vorbi încet şi foarte rece, din uşă:
– Aşa este, iar expediţia de căutare va fi condusă de doctorul Heist. Dacă nu vrei
ca tot satul să iasă din case în noaptea asta, şi o mulţime de oameni să rişte să-şi rupă
gâtul pe întunerc, du-te imediat la telefon şi sună-l pe doctorul Heist la cabvana lui, ca
să-l anunţi că eşti în deplină siguranţă!
După ce ţinu această scurtă cuvântare, Lacey se răsuci pe călcâie şi ieşi în
stradă.

Capitolul 12

A doua zi, Rose îşi prezentă scuzele, iar doctorul Heist îi telefonă directoarei
şcolii, pentru a-i cere să-i transmită scuzele lui domnişoarei Cavendish. Recunoştea că
se purtase cam nerezonabil cu ea în ajun şi spera să treacă acest lucru cu vederea şi să-l
ierte.
Madame Beauregard, care o chemase pe Lacey în sanctuarul ei privat, încercă
s-o facă să înţeleagă că doctorul nu fusese cu adevărat nerezonabil. Domnişoara Bligh
era foarte importantă pentru el... Madame uita că nu avea nici un drept să facă acest
lucru şi insinua străveziu că doctorul Heist urma să se însoare cu ea. Anunţarea
logodnei urma să prilejuiască atâta vâlvă în şcoală, şi toate urmau să fie invitate,
aproape cu siguranţă, la nuntă.
Lacey încercă să zâmbească şi să pară că abia aştepta invitaţia la nunta lui Rose
cu doctorul Heist, după care i se ivi salvarea, când Madame Beauregard îi mărturisi că
penuria de personal luase sfârşit şi a doua zi urmau să sosească la şcoală două
profesoare noi, de înaltă calificare. Aceasta însemna că lui Lacey nu i se mai cerea să
renunţe la timpul liber care-i revenea de drept şi, de asemenea, că nu mai era
indispensabilă.
Mai la obiect, însemna că se puteau lipsi de ea.
Una dintre noile profesoare era o foarte calificată instructoare de limba
engleză. Cealaltă urma să ajute pe plan general.
Lacey avea senzaţia că răsărise o lumină orbitoare, când înainte nu avusese nici
cea mai slabă rază de speranţă; şi, cu toate că o dată ce acceptase faptul că era o
lumină călăuzitoare recunoştea şi că se comporta iraţional şi, foarte posibil, nu tocmai
în propriul ei interes, acest lucru nu o tulbura cu adevărat şi în nici un caz n-o descuraja,
pentru că pur şi simplu nu voia să-l mai vadă niciodată la faţă pe doctorul Ludwig Heist.
Săptămâni de-a rândul, fusese absolut conştientă că ceea ce i se întâmpla îi
ameninţa toată fericirea viitoare; acum, însă, ştia cu aceeaşi claritate că fericirea ei
viitoare era în orice caz tarată şi singurul lucru de care voia să fie scutită era chinul de a-
l mai revedea pe doctorul Heist. Pe doctorul Heist cu un aer de scuză, pentru că, într-un
moment când îl tulburase neliniştea pentru Rose Bligh, pierduse din vedere faptul că
Lacey nu putea fi de vină când poziţia ei nu avea autoritate în şcoală, şi o făcuse să se
simtă pentru un timp ca o criminală, numai ca rezultat al felului cum o privire şi prin
tonul pe care i se adresase.
Lacey n-avea să uite niciodată cum o lăsase în maşină, pentru a intra în Hotelul
Rosenhorn ca să se intereseze de Rose; iar după aceea, o abandonase pe strada satului,
şi când o găsise pe Rose, Lacey trebuise să se ducă acasă pe jos, fără schiuri şi cu inima
plină de deznădejde.
Ştia că nu telefonase pentru a se interesa dacă şi ea ajunsese cu bine acasă, şi
că Rose îşi petrecuse noaptea în cabana lui – probabil ocupând acelaşi pat pe care-l
ocupase ea cândva – şi fusese trimisă la şcoală, a doua zi, cu enorma maşină a
doctorului care întotdeauna arătase atât de nelalocul ei pe strada satului, staţionând
foarte mult timp în faţa Hotelului Rosenhorn.
Era adevărat că doctorul Heist n-o însoţise el însuşi pe Rose înapoi la şcoală... iar
fata arătase cam spăşită, când intrase în clădirea şcolii. Dar, probabil, aceasta era din
cauza reacţiei care se declanşase când doctorul se convinsese că era în siguranţă, şi nu
ezitase s-o mustre pentru că-i cauzase atâtea nelinişti fără rost.
Şi apoi, s-ar putea ca doctorului Heist să nu-i fi păcut nici ideea că Rose
petrecuse atâtea ore în compania lui John Harmsworth, bând cu el în barul singurul
hotel din Grünwald pe care Ludwig Heist nu-l frecventa.
Dar, indiferent de motivele pentru care Rose arăta atât de plouată, Lacey avea
senzaţia că realizase cu adevărat ceva când, intrând la poştă a doua zi după incident, îşi
cumpără un bilet la autobuzul poştal galben, până la Ardena. Locul era pentru a doua
zi, iar aceasta însemna că avea timp destul ca să-şi pună câteva lucruri într-o valiză
uşoară – pe celelalte lăsându-le împachetate cu grijă pentru a-i fi expediate după aceea
– şi să-i scrie lui Madame Beauregard un mesaj care urma să-i fie predat după ce ea
părăsea incinta şcolii, şi încă un bilet pentru domnişoara Mackintosh, cu care se
împrietenise destul de strâns în ultima vreme, pentru a-şi exprima speranţa că motivele
ei de a părăsi şcoala aveau să fie acceptate şi că nimeni n-avea să găsească deloc ciudat
faptul că fusese chemată de urgenţă înapoi în Anglia şi, în urma acestei chemări, era
dispusă să sacrifice salariul pe un trimestru, conform termenilor din contract.
Nu se îndoia că, la întoarcerea în Anglia, urma să-şi găsească în curând o slujbă,
dar între timp trebuia să se deprindă cu ideea de a pleca pentru totdeauna din
Grünwald şi Ardena – căci nimic, nimic n-ar mai fi putut-o convinge să se întoarcă
vreodată! – şi a-şi lua rămas bun de la peisajele şi locurile familiare, ştiind în adâncul
inimii că ultimul lucru pe care l-ar fi dorit cu adevărat era să se despartă de ele. Şi tot
ultimul lucru pe care-l voia mai era şi să se întoarcă în Anglia, unde avea puţini prieteni,
iar viaţa avea să-i pară foarte ciudată.
Dar, cel puţin, aşa ceva era preferabil, decât să-i vadă pe doctorul Heist şi Rose
circulând cu câte una dintre maşinile lui, venind la şcoală, vizitând-o pe Madame
Beauregard în amintirea vechilor vremuri, după ce se căsătoreau, şi invitându-le pe
profesoare şi pe elevele din cursul superior să ia cina cu ei – sub privirile înţelegătoare
ale lui Fräulein Reisenfeld.
Căci Lacey credea că Fräulein Reisenfeld îşi vorbase o părere destul de exactă
despre sentimentele ei pentru Ludwig Heist, bărbatul cu ochi întunecoşi care o
fascinaseră din clipa când propriii ei ochi se deschiseseră şi-i văzuseră pe ai lui în
imediata lor apropiere, în timp ce trupul ei lovit şi învineţit zăcea pe o cărare de munte.
Pentru a uita cât mai curând posibil de doctorul Heist şi de mesajele înţelese
greşit pe care crezuse că i le trasmiteau ochii lui, după ce-şi cumpără biletul de autobuz,
Lacey traversă strada până la cafenea şi-şi comandă o cafea cu frişcă multă – în fond, ce
mai conta acum silueta? – şi cu câteva pateuri alături, pe care pur şi simplu nu putu
încerca, măcar, să le consume când îi fură aduse, aşa că achită nota de plată şi, lăsându-
le neatinse, ieşi pe strada satului.
Maşina doctorului Heist era oprită în faţa Hotelului Rosenhorn, semn că
medicul se afla în hotel – probabil cu prietenii pe care-i invitase la un prânz scump.
Lacey îşi puse schiurile la picioare şi porni în josul străzii, până în locul de unde se forma
drumul spre cabana doctorului Heist, izolată, impresionant de nouă şi acoperită
pitoresc cu zăpadă, pe o mică înălţime de deasupra văii.
Îşi amintea de culmea aceea, şi-şi mai amintea şi cărarea care urca într-acolo
din Ardena şi pe care alunecase cândva şi se rostogolise câţiva metri înapoi. În acel
anotimp al anului, fusese o potecă destul de accesitiblă, deşi foarte abruptă, dar acum
era acoperită cu zăpadă, iar pantele dintr-o parte şi din alta a ei coborau şi mai
accentuat în vale. Ca şi cum cărarea de la care i se trăsese o durere de cap nu tocmai
uşoară ar fi fascinat-o, Lacey se rezemă de gard, privind aproape cu nostalgie albeaţa
virginală a zăpezii.
Ridicând ochii spre cabană, i se păru că distingea o mişcare la o fereastră, dar
putea să fi fost doar rodul imaginaţiei ei. Văzu fumul care ieşea pe coş şi se gândi la
camerele confortabile care erau încălzite de sobe, şi mai ales la acea cameră în care
zăcuse cândva pe o canapea, în timp ce proprietarul cabanei o privea neliniştit.
Apoi îşi aminti cât de necruţător – nemilos chiar – îi criticase doctorul Heist
talentul la schi, şi coborî privirea spre panta albă aflată imediat sub ea.
Nu încercase niciodată o pârtie atât de abruptă, dar ar fi fost ceva dacă, înainte
de a pleca acasă în Anglia, se convingea că era capabilă s-o coboare fără a zbura ca o
ghiulea în pădure, spărgându-şi ţeasta de un copac.
Îşi îndreptă umerii, spunându-şi că aceasta era provocarea finală... şi, în fond, ce
avea de pierdut? Nu mare lucru! Numai o viaţă lungă şi singuratică de profesoară... iar
dacă cobora meseriaş pârtia, măcar însemna că făcuse ceva pentru mândria ei şi,
poate, n-avea să se mai simtă atât de prost în viitor, fiindcă un bărbat zvelt şi cu ochi
întunecoşi, care de obicei vorbea calm şi rezervat, îi spusese o dată cu o insistenţă
crudă şi tăioasă că n-ar fi trebuit să i se permită să schieze!
Se asigură că legăturile erau bine strânse, iar când fu convinsă că luase toate
măsurile de prevedere posibile împotriva oricărui accident, trase aer în piept, îşi
îndreptă spinarea, deşi ştia că pentru lansare era mai indicată o poziţie parţial
ghemuită, apoi închise ochii şi simţi cum îi fugea pământul de sub picioare.
După primul şoc al pornirii, când deschise ochii din nou, fu îngrozită la vederea
văii care i se repezea în întâmpinare. Păduri de brad, desişuri de zadă, pâlcuri de
ienuperi înmiresmaţi... lucirea apei îngheţate pe fundul văii, toate se năpusteau spre
ea, iar vântul îi vâjâia pe la urechi.
Cunoscu un scurt moment de însufleţire, înainte de a o cuprinde groaza, când
îşi dădu seama ce făcuse şi ce avea să i se întâmple când se lovea cu capul de primul
copac.
Închise ochii din nou... Cel puţin, nu era nevoie să privească. Şi atunci, se
întâmplă ceva, iar Lacey începu să cadă ca o pasăre – sauca o piatră – în timp ce vuietul
vântului o învăluia ca o cascadă de gheaţă.

* * *

Când două mâini o traseră din locul unde zăcea, era prea buimacă şi amorţită ca
să-şi dea seama cine era.
Dar omul care se străduia s-o salveze părea să fie furios de-a binelea.
– Idioată mică!
Schiurile lui Lacey se îndoiseră atât de rău, încât nu se mai putea ridica pe
picioare, astfel încât îl cuprinse o spaimă cumplită că-şi rupsese cel puţin un picior.
Schimbă tonul, ordonându-i să stea nemişcată până îi scotea schiurile.
– Orice-ai face, nu-ţi agrava şi mai mult situaţia! S-ar putea să fi suferit unele
leziuni, deşi cred că nu...
Mâinile lui treceau ca fulgerul peste tot trupul ei prăbuşit în zăpadă.
– Spune-mi, o rugă cu glas răguşit, te doare ceva?
Lacey reuşi să clatine din cap, de pe care gluga îi căzuse, astfel că părul îi lucea
pe zăpadă ca o baltă de sânge.
– Nu, nu mă doare nimic... Mă simt foarte bine...
– N-ai merita!
Tonul lui redevenise furios. În acelaşi timp, însă, îşi strecură un braţ pe sub
capul ei şi i-l rezemă în îndoitura cotului.
– Lacey! De ce-ai făcut-o? o întrebă autoritar.
– De ce-am făcut ce?
Se simţea minunat de comod în braţele lui, iar zăpada din jur era moale ca un
pat de puf.
– Săritura aia! Aveai şanse aproape una la sută să-ţi reuşească, iar când mi-am
dat seama ce voiai să faci, am încercat ca un nebun să te opresc, dar era prea târziu...
Tremurător, degetele lui bronzate se jucau cu şuviţele părului ei roşcat.
– Când te-am văzut luându-ţi zborul, mi s-a oprit inima în piept...!
Lacey îi zâmbi uşor. Era aproape la fel ca data trecută... numai că atunci
fuseseră complet străini, iar ea numai să profite de situaţie nu se gândise...
– Micuţo, gâfâi el din nou, atingându-i obrazul, mi-a venit să mor când am
crezut că nu mai aveai scăpare. Dar acum, ca printr-un miracol, totul e-n regulă, şi eşti
nevătămată! Nu-mi vine să cred. Va trebui să mă ierţi, pentru că simt că am nevoie de
un stimulent puternic!
Şi-şi trecu o mână peste frunte, cu uimire.
La asta, Lacey se ridică în capul oaselor, privindu-l nedumerită.
– Dar... dar de ce...?
Ludwig Heist îi zâmbi strâmb.
– Încerci să mă convingi că nu ştii?
La început, Lacey păru derutată, apoi deveni din nou neîncrezătoare.
– Dar nu e posibil! exclamă el. Trebuie să fi ştiut din prima clipă!
– Tot ce ştiu e că urmează să te căsătoreşti cu Rose... şi sper să fiţi fericiţi, spuse
ea, ca şi cum ar fi recitat o lecţie.
– Scumpă ridicolă ce eşti...! O, sărăcuţa mea! exclamă Ludwig, cuprinzând-o în
braţe. Nici prin gând nu-mi trece să mă însor cu Rose, şi sunt foarte sigur că nici ea nu
are nici cea mai vagă intenţie de a se mărita cu mine, aşa că nu e nevoie să ne feliciţi,
nici să fii atât de nefericită făcând-o. Dacă trebuie să înţeleg că ai făcut plonjonul ăla în
gol pentru că-ţi închipuiai că mă pregăteam să-mi anunţ logodna, atunci poţi să-ţi ştergi
lacrimile şi să accepţi faptul că mă voi căsători... dar nu cu Rose! Of, vrăjitoare mică,
absurdă, adorabilă, încântătoare, imprevizibilă şi roşcovană, din clipa când te-am văzut
am fost ca fermecat... Numai că nu mă prea pricep la vrăjitoarele englezoaice cu părul
ca flacăra, iar tu te-ai purtat cu mine atât de rece, încât începea să mă ajungă
disperarea!
– Rece...?
Ochii ei languroşi se ridicară spre ai lui.
– Dar nu eu am fost rece. Şi, în orice caz, la ce te-ai fi aşteptat, când arătai atât
de clar ce părere aveai despre Rose?
– Ţin într-adevăr foarte mult la ea, dar nimic mai mult. Şi teamă mi-e că am şi
folosit-o, cu destulă neruşinare, ca să-ţi stârnesc cât de cât gelozia. Se pare că am reuşit
mai mult decât intenţionasem.
– Dar Fräulein Reisenfeld...?
– Ştiu, dădu serios din cap Ludwig. Şi ea a încercat să te convingă că muream
după Rose, ceea ce n-a fost deloc cuminte din partea ei, când ştia prea bine că tu îmi
cuceriseşi inima. Totuşi, sunt absolut sigur că nu voia decât să mă ajute, şi-i era greu să
te înţeleagă.
– Eu am crezut că eram transparentă ca sticla.
– Nu, iubita mea, o asigură el, ai fost oricum, numai transparentă nu.
Lui Lacey abia dacă-i venea să creadă că-i spunea "iubita mea", "adorabilă" şi
"încântătoare", plus o mulţime de alte apelative drăgăstoase.
– Şi pe urmă, mai era şi Roger Soames, continuă el, încruntându-se. Amândoi
eram destul de siguri că-l plăceai foarte mult.
Toată faţa ei se lumină încet într-un zâmbet de nespusă satisfacţie.
– Ce prostie să credeţi aşa ceva! exclamă ea.
– Să înţeleg de-aici că pentru el n-ai încerca să te sinucizi?
Lacey îl privi uimită.
– Să mă sinucid? Dar adineaori n-am încercat anume să mă sinucid. Numai că...
eram amarnic de nefericită...
– Din cauza lui Rose?
– Din cauza felului cum ai vorbit cu mine când crezuserăm că dispăruse.
Lacey scoase un geamăt, recunoscându-şi îngrozit propria prostie.
– Ştiu că m-am purtat cu tine incalificabil, mărturisi el, şi am fost foarte nedrept.
Eram îngrijorat pentru Rose, dar ştiam că, dacă i se întâmplase vreun accident, nu era
din vina ta. Rose e o persoană prea independentă şi mult prea răsfăţată, ca să asculte
de protestele unei tinere profesoare de engleză.
O strânse cu putere la piept, unde inima îi bătea năprasnic, şi-i mângâie obrazul
cu un deget nesigur.
– Iubito, nici nu ştiu ce m-a apucat, recunoscu el, dar cred sincer că voiam să te
rănesc. Înţelegi, Rose spusese ceva în sensul că Roger Soames îşi exprimase intenţia de
a se însura cu tine. Şi, evident, am presupus că şi tu erai pregătită şi dornică să-l iei de
bărbat!
– Înţeleg, şopti Lacey, scoţând apoi un oftat lung de uşurare. Se pare că
amândoi am fost... destul de proşti, nu-i aşa? şopti ea.
Ludwig clătină din capul său brunet.
– Eu sunt cel care s-a purtat ca un criminal... şi, pentru că m-am comportat aşa,
acum ai fi putut să fii grav rănită!
Se albi la faţă.
– Ai fi putut să mori!
– Dar n-am murit.
Lacey se rezemă de el, cu deplină mulţumire, iar Ludwig îi ridică bărbia cu un
deget, privind-o în ochi.
– Trebuie să te duc la cabana mea, îi spuse el. Şi, cu cât ajungem mai repede
acolo, cu atât mai bine, pentru că ai suferit un şoc şi trebuie să te tratez pentru asta.
Dar se pare că în ultima vreme amândoi am fost foarte nefericiţi şi niciodată în viaţa
noastră nu vom mai trăi un moment ca ăsta.
Îi zâmbi enigmatic, privind apoi în jur spre pârtiile îngheţate, pe care lumina
scăzută dinaintea serii le înroşea ca o văpaie de flăcări.
– Nici o clipă nu mi-a trecut prin minte că-ţi voi spune cât te iubesc într-un
troian de zăpadă, dar aici cel puţin suntem absolut singuri, şi nimeni nu poate interveni
ca să ne întrerupă, iar sus la cabană mai sunt vreo doi prieteni care stau la mine. Aşa că
voi profita la maximum de acest moment nepreţuit şi-ţi voi aminti de un lucru pe care ţi
l-am spus cândva...
– Ştiu.
Dintr-o dată, Lacey deveni extrem de sfioasă – dar în faţa lui Ludwig nu putea să
se prefacă.
– Mi-ai spus să-ţi amintesc că...
– Într-o bună zi, va trebui să te sărut! Ei bine, se pare că ziua aceea a sosit şi,
dintr-un motiv pe care nici eu nu-l înţeleg, ne pierdem vremea!
Degetele lui îi întoarseră faţa spre el, în timp ce o privea aproape îngrijorat.
– Mă crezi că te iubesc din toată inima?
– Şi eu te iubesc! şopti Lacey.
– Şi dacă te măriţi cu mine, niciodată nu va mai trebui să te întorci în Anglia! Vei
fi soţie de medic, iar eu sunt, în cea mai mare parte a timpului, un om foarte ocupat. Va
trebui să mă împarţi cu munca mea! S-ar putea să nu-ţi placă întotdeauna dar, în
compensaţie – dacă mă iubeşti la fel de mult cum te iubesc eu pe tine! – vei şti că
măcar o parte din timp vom fi împreună şi, oricât de preocupat aş putea să par uneori,
numai tu vei fi singurul lucru cu adevărat important din viaţa mea! Mica mea iubire!
Micuţa mea iubită englezoaică roşcovană...!
– O, Ludwig! murmură Lacey.
Ludwig Heist zâmbi strâmb.
– Crezi c-ai să te poţi obişnui cu un nume străin ca ăsta? Străin pentru tine,
vreau să zic!
– De săptămâni de zile îmi tot spun că e un nume minunat. Mi-am spus-o iar şi
iar! mărturisi ea.
– Atunci, spune şi acum!
– Ludwig...
Îi atinse uşor chipul.
– Te iubesc atât de mult încât... mă doare.
Ludwig o strânse în braţe. După care, aproape nemilos, gura lui o găsi pe a ei.
Întreaga lume se clătina în jur... lumea piscurilor îngheţate, a pădurilor
încremenite şi a pâraielor pietrificate... aceeaşi lume care păruse s-o înghită când
făcuse saltul acela cutremurător.
– Iubito, iubito...
O mai ţinu strâns în braţe câteva minute, acoperindu-i toată faţa cu sărutări,
apoi o ajută să se ridice în picioare, privind-o tandru.
– Acum nu mai eşti o crăiasă a zăpezii, îi spuse el. Pari făcută din foc, iar eu
tocmai aşa mă simt!
Se uită în susul pârtiei de deasupra lor.
– N-ai să te poţi urca pe-aici fără schiuri – iar unul dintre ele mă tem că s-a rupt,
spuse el. Dar mai este un drum, mai uşor, deşi ocolit, şi nu ne grăbeşte nimeni.
Îi zâmbi mulţumit, în timp ce văpaia trandafirie începea să se întindă peste cele
mai înalte piscuri, iar din vale se înălţau pe furişe ceţurile albastre.
– Vom putea să privim văpaia împreună, iar acesta cred că este cel mai frumos
moment al zilei în munţi. Iar după aceea vom ajunge la cabana mea, şi vei petrece
noaptea acolo, iar Madame Beauregard va fi informată că, în viitor, îţi vei petrece
multe, multe nopţi la cabana mea.
– Şi în Ardena? îi zâmbi Lacey, cu ochii ei cenuşii lucindu-i ca două stele. Şi din
Ardena se poate privi văpaia, îi reaminti ea.
– Adevărat.
Ţinându-se de mână, începură ascensiunea.
– Dar în Ardena vom mai face şi multe alte lucruri care nu au nici o legătură că
văpaia.

– Sfârşit –