CURS IX - X ACTELE DE PROCEDURA. TERMENELE PROCEDURALE. SANCTIUNILE PROCEDURALE I. Actele de procedura 1. Notiunea si importanta actelor de procedura 2.

Clasificarea actelor de procedura 3. Conditii pentru indeplinirea actelor de procedura II. Termenele procedurale 1. 2. 3. 4.
III.

Notiune Clasificare Modul de calcul al termenelor procedurale Durata termenelor procedurale

Sanctiuni pentru nerespectarea conditiilor referitoare la actele de procedura si la termenele procedurale
1. 2.

Notiune de sancţiuni procedurale Nulitatea actelor de procedura Notiune Clasificarea nulitatilor Mijloace de invocare Efectele anularii actelor de procedura

2.1. 2.2. 2.3. 2.4.
3.

Decaderea 3.1. 3.2. 3.3. 3.4. Notiune Cazurile si conditiile in care intervine decaderea Invocarea si constatarea decaderii Efectele decaderii Amenzile judiciare. Despagubirile 4.1. 4.2. 4.3. Notiune si importanta Principalele cazuri de aplicare a sanctiunii Procedura de aplicare

4.

I.

Actele de procedură 1. Noţiunea şi importanţa actelor de procedură

Activitatea ce se desfăşoară în cursul procesului civil se concretizează într-un complex de acte procedurale ale părţilor, ale instanţei ori ale organelor auxiliare. Aceste acte trebuie îndeplinite în anumite termene, contribuind astfel la respectarea principiului celerităţii, şi, prin urmare, la soluţionarea cu operativitate a neânţelegerilor ivite în circuitul civil. Organizarea şi desfăşurarea procesului civil fiind de interes general, legea nu lasă la aprecierea părţilor, judecătorului sau organelor auxiliare stabilirea conţinutului şi modului de îndeplinire a actelor de procedură civilă, ci le reglementează în mod amănunţit. Definiţie: Actul de procedură reprezintă manifestarea de voinţă sau operaţiunea juridică, în forma prevăzută de lege, făcută în cursul şi în cadrul procesului civil, de către instanţa de judecată, părţi sau alţi participanţi la activitatea judiciară, în vederea producerii unor efecte juridice determinate. Importanţa actelor de procedură este incontestabilă întrucât în lipsa acestora activitatea procesuală nu poate fi concepută. Chiar exerciţiul acţiunii civile se realizează prin intermediul unui act procedural – cererea de chemare în judecată – aşa cum, de altfel, procesul se finalizează tot printr-un act procedural - hotărârea. Între actele procedurale menţionate se interpune un ansamblu de alte acte procedurale, toate destinate să impulsioneze soluţionarea procesului civil şi să determine, în final, pronunţarea unei decizii definitive asupra litigiului.Pe de altă parte, actele de procedură reprezintă şi mijloace prin intermediul cărora părţile îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc adeseori obligaţiile procesuale. 2. Clasificarea actelor de procedură Actele de procedură sunt clasificate în literatura de specialitate după mai multe criterii: a. În raport de organele sau persoanele care le întocmesc sau de la care emană: actele părţilor: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de exercitare a unei căi de atac, cererea de a se pune în executare hotărârea etc; actele instanţei: încheierile, hotărârea judecătorească, dispoziţia de comunicare a hotărârii şi cea pentru punerea în executare a hotărârii, etc.; actele altor participanţi la proces: întocmirea şi depunerea raportului de expertiză, depoziţia de martor, cererea de anulare a unei amenzi, etc.; actele organelor auxiliare ale justiţiei: dovezile de comunicare a actelor de procedură, procesele-verbale de luare la cunoştinţă a măsurilor asigurătorii, actele de executare ale organelor de executare, etc. b. În funcţie de natura lor: acte judiciare care se îndeplinesc în faţa instanţei: interogatoriul părţii, depoziţia martorului, pronunţarea hotărârii, etc. acte judiciare care se îndeplinesc în cadrul procesului, dar în afara instanţei: expertiza, somaţia, actele de executare cu excepţia procedurilor execuţionale judiciare, etc.; acte extraprocesuale anterioare procesului ce constau în manifestări de voinţă exercitate înainte de declanşarea procesului: mărturisirea făcută într-un alt proces, hotărârea privind asigurarea dovezilor, etc.;

acte procesuale contemporane cu procesul, manifestări de voinţă făcute după declanşarea procesului, dar în afara acestuia, acte cărora legea le atribuie eficienţă juridică asupra conţinutului procesului: expertiza criminalistică pentru constatarea unui fals, tranzacţia realizată printrun înscris al părţilor, etc. c. În funcţie de conţinut: acte de procedură ce conţin o manifestare de voinţă: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de exercitare a unor căi de atac, achiesarea, tranzacţia, etc. acte de procedură care constată o operaţiune procesuală: citaţia, procesul-verbal de sechestru, comandamentul, etc. d. În funcţie de caracterul lor: acte jurisdicţionale – realizate de judecător în îndeplinirea atribuţiilor sale jurisdicţionale, care privesc soluţionarea litigiului: redactarea minutei, soluţionarea unei excepţii prin încheiere, respingerea unei probe, etc.; acte administrativ-jurisdicţionale - prin care se îndeplineşte o activitate administrativă legată de soluţionarea litigiului: fixarea termenului pentru prezentarea părţilor, chemarea la interogatoriu, stabilirea completului de judecată. e. În funcţie de modul de executare: acte scrise: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, încheierile, minuta, cererea pentru promovarea unei căi de atac, etc.; acte orale: depoziţia martorilor, răspunsul la interogatoriu, susţinerile părţilor, pronunţarea minutei, etc. f. În funcţie de etapa procesuală în care se îndeplinesc actele: acte procesuale pregătitoare judecăţii; acte procesulale făcute în timpul judecăţii; acte efectuate după închiderea judecăţii;
-

3. Condiţii cerute pentru îndeplinirea actelor de procedură Actele procedurale pentru a fi valabile trebuie întocmite în anumite condiţii şi termene, în caz contrar ele nu-şi produc efectele fireşti. În mod tradiţional, literatura noastră de specialitate a apreciat că două sunt condiţiile generale de validitate a actelor de procedură: forma scrisă şi indicarea în chiar conţinutul actului că cerinţele legii au fost îndeplinite. Nu trebuie însă neglijat faptul că, în calitatea lor de acte juridice, pentru îndeplinirea lor valabilă, actele procesuale trebuie să respecte atât o serie de condiţii de fond, cât şi o serie de condiţii de formă. Condiţiile de fond sunt determinate aşadar, de caracterul actelor de procedură de a constitui manifestări de voinţă făcute în vederea producerii unor efecte juridice determinate. Din acest punct de vedere actele de procedură trebuie să respecte condiţiile generale de fond proprii actului juridic civil. O a treia condiţie de formă a actelor de procedură presupune că actele care îmbracă formă scrisă trebuie redactate în limba română: art.127 alin1 Constituţie: “ Procedura judiciară se desfăşoară în limba română”;art.6 Lg.92/92. Dacă una din părţi nu cunoaşte limba română ea poate recurge la serviciile unui interpret (civil – nu obligatoriu).

În afara condiţiilor menţionate există şi unele cerinţe care vizează timpul şi locul întocmirii actelor de procedură. Astfel, actele de procedură nu se pot îndeplini oricând, ci numai în termenele prevăzute de lege, iar în unele cazuri doar în anumite faze ale procesului. Actele de procedură se îndeplinesc de regulă la sediul instanţei şi în cadrul şedinţei publice. II. 1. Termenele procedurale Noţiune

Legea reglementează amănunţi atât conţinutul cât şi forma actelor de procedură; de cele mai multe ori însă, ea determină şi când trebuie făcute aceste acte, adică stabileşte anumite termene ce se impune a fi respectate. Definiţie: Termenul de procedură este intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinite anumite acte de procedură sau, dimpotrivă, este oprită îndeplinirea altor acte de procedură. Dacă actul de procedură n-a fost îndeplinit înâuntrul termenului stabilit, sancţiunea este decăderea din dreptul de a-l mai face; dacă actul nu trebuia făcut în termenul respectiv, sancţiunea este nulitatea. Termenul de procedură mai poate fi şi o anumiită zi, fixă, de exemplu termenul stabilit pentru judecarea pricinii sau termenul pentru prezentarea unei persoane pentru a depune ca martor, pentru depunerea raportului de expertiză, pentru efectuarea cercetării la faţa locului etc. 2. Clasificarea termenelor de procedură

Termenele de procedură se clasificaă după mai multe criterii. Le reţinem pe cele mai semnificative: 1. După modul de stabilire: a. Termene legale – cele stabilite prin lege. La rândul lor se subdivid în: - termene legale perfecte(fixe) – cele stabilite în mod uniform de lege, fără putinţa de a fi modificate de către instanţa de judecată - termene legale imperfecte – în mod excepţional ele pot fi prelungite (art.303 alin.5 – în materia termenului de recurs) sau scurtate (art. 89 alin.1 în legătură cu termenul pentru înmânarea citaţiei) b. Termenele judecătoreşti – care sunt stabilite de către instanţă sau preşedintele acesteia, putând fi modificate, scurtate sau prelungite (termenele fixate pentru judecarea cauzei, înfăţişarea martorilor, efectuarea expertizei, cercetarea locală, depunerea onorariului provizoriu de expert etc.) c. Termenele convenţionale – cele stabilite de părţi în cursul procesului civil; sunt foarte puţine (ex: art. 341 alin. 2 – termenul stabilit pentru arbitraj, nerespectarea lui atrage desfiinţarea hotărârii) 2. După caracterul lor: - termene imperative(peremptorii) – sunt acelea înăuntrul cărora trebuie îndeplinit un act de procedură(ex: termenele pentru exercitarea căilor de atac, pentru introducerea terţelor persoane în proces, pentru formularea întâmpinării etc) - termene prohibitive (dilatorii) – cele înăuntrul cărăora legea interzice îndeplinirea vreunui act de procedură (art.434) 3. După efectele pe care le produc (sancţiunea nerespectării lor):

- termene absolute – acelea care prescriu o conduită obligatorie atât pentru părţi cât şi pentru instanţa de judecată şi care, în caz de nerespectare, determină sancţiunea decăderii sau a nulităţii (ex) - termenele relative – nu influenţează în mod hotărâtor asupra procesului, nerespectarea lor nu atrage sancţiuni procedurale ci, eventual alte sancţiuni, de ordin disciplinar, pecuniar (ex.) 4. După durata lor: - termenele pot fi pe minute,ore, zile, săptămâni, luni şi ani (ex) Durata termenelor de procedură Orice termen procesual are un punct de plecare şi un punct de împlinire între care se interpune un interval de timp. A. În legătură cu punctul de plecare al termenelor, art.102 alin.1 instituie un principiu în această materie: “ termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel”. Excepţii: 1. Principiul echipolenţei (echivalenţei)– uneori legea recunoaşte şi altor acte o valoare echivalentă cu cea a comunicării: a. – termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută odată cu somaţia de executare (art.284 alin2) (explică finalitatea) b. – dacă apelul a fost declarat înainte de comunicare, hotărârea se consideră totuşi comunicată pe data depunerii cererii de apel (art. 284 alin.3)(explică finalitatea) c. – termenele încep să curgă şi împotriva părţii care a cerut comunicarea de la data solicitării (art.102 alin. 2)(dispoziţiile se interpretează în sensul că partea a solicitat comunicarea părţii adverse; explică) 2. Prin derogare de la regulă, sunt şi situaţii, expres prevăzute în Cod, când termenele încep să curgă de la alte momente: art.582 alin.1, art.22 alin.ultim, art.284 alin.4, art.170 alin.1, art.186 alin.2, art.324 pct.1 etc B. În legătură cu punctul de împlinire al termenelor procesuale: - se consideră a fi acela în care efectul termenului se realizează, fie prin încetarea posibilităţii de efectuare a actului (termele imperative), fie dimpotrivă, prin naşterea dreptului de a îndeplini anumite acte de procedură (termene prohibitive). În cazul termenelor imperative, actul făcut între punctul de plecare şi punctul de împlinire este un act făcut în termen. În acest sens reţinem şi dispoziţiile art.104: “actele de procedură trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui”(utilitate!) În cazul termenelor prohibitive, dacă actul este făcut înainte de împlinirea termenului este un act prematur. În intervalul cuprins între momentul de plecare şi momentul de împlinie termenele curg, de regulă, continuu, fără posibilitatea de a fi întrerupte sau suspendate. Întreruperea şi suspendarea termenelor de procedurpă apare, aşadar, ca o excepţie de la regula enunţată anterior. Dat fiind că cele două instituţii indicate anterior nu sunt caracteristice pentru termenele de procedură, în această materie cauzele de întrerupere şi de suspendare nu sunt sistematizate de legiuitor ca în domeniul prescripţiei dreptului la acţiune. Întreruperea termenului de procedură – modificarea cursului termenului în sensul înlăturării perioadei consumate înainte de apariţia cauzei de întrerupere şi începerea unei noi perioade după încetarea cauzei de întrerupere.

Cauze generale de întrerupere: 1. art.103 alin.1 – când partea a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să îndeplinească actul de procedură în termenul legal (explică noţiunea pe larg, cu exemple şi comparaţii cu cazul fortuit şi forţa majoră, repunerea în terme din dreptul material; procedura invocării, soluţii). Dacă o asemenea împrejurare va fi dovedită de partea care o invocă, de la încetarea împiedicării va curge întotdeauna un termen de 15 zile pentru îndeplinirea actului de procedură; 2. Întrucăt totdeauna punctul de plecare al termenului este legat de existenţa unui act de procedură, termenul se întrerupe când actul de pornire al termenului a fost declarat nul sau când, printr-o împrejurare fortuită nu se mai poate face dovada existenţei acelui act (de ex, actul de comunicare a hotărârii a fost declarat nul sau dovada comunicării nu mai poate fi făcută, astfel fiind compromis şi termenul de apel sau recurs) Cauze speciale de întrerupere: 1. Termenul de perimare se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării pricinii de către partea care justifică un interes – art.249 2. Termenul de apel se întrerupe prin moartea părţii care are interes să facă apel – art. 285 alin.1. În acest caz se face din nou o singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părţii, pe numele moştenirii. Termenul de apel începe să curgă din nou de la data acestei comunicări, iar pentru moştenitorii incapabili sau dispăruţi ori în caz de moştenire vacantă, termenul va curge din data cănd sa numit tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu. 3. Termenul de apel se întrerupe şi prin moartea mandatarului căruia I s-a făcut comunicarea – art.286. În acest caz se va face o nouă comunicare părţii, la domiciliul ei, iar termenul de apel va începe să curgă din nou de la această dată. Suspendarea termenului de procedură înseamnă – modificarea cursului acestui temren, în sensul opririi curgerii lui pe durata existenţei unor situaţii limitativ prevăzute de lege, la sfârşitul cărăra acelaşi termenîşi reia cursul, socotindu-se şi timpul mconsumat înainte de suspendare. Cauze generale: 1. Suspendarea judecăţii - art.243 şi 244 (citeşte) 2. Suspendarea termenului de perimare cât timp dăinuieşte suspendarea judecăţii pronunţată de insrtanţă, în cvazurile prevăzute la art.244, precum şi în alte cazuri prevătute de lege. 3. Suspendarea termenelor de procedură prin legi speciale, pe durata unor anumite situaţii Modul de calcul al termenelor procedurale Potrivit art.101 termenele stabilite pe ani, luni şi săptămâni se împlinesc în ziua corespunzătoare zilei de plecare. Dacă termenul începe să curgă în 29, 30 sau 31 ale lunii şi urmează să se sfârşească într-o lună care nu are o asemenea zi, se va socoti împlinit în ultima zi a lunii. În cazul termenelor stabilite pe zile şi ore se aplică sistemul de calcul “ pe zile libere”, neintrând în calcul nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul (cel mai avantajos sistem pentru parte - explică). Legea procedurală determină şi modul de calcul al termenelor stabilite pe ore.Potrivit art.101 alin2 termenele de procedură statornicite pe ore încep să curgă de la miezul nopţii următoare (tot sistemul cel mai avantajos; în opoziţie cu termenul calculat de momento ad momentum) O dispoziţie procedurală utilă este prevătzută şi în art.101 alin.5: termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi pânâ la sfărşitul primei

zile de lucru următoare. Această dispoziţie se aplică tuturor termenelor procedurale, legea nefăcând nici o distincţie în acest sens.

IV. Sanctiuni pentru nerespectarea conditiilor referitoare la actele de procedura si la termenele procedurale: 5. Notiune 6. Nulitatea actelor de procedura : notiune clasificarea nulitatilor mijloace de invocare efectele anularii actelor de procedura 7. Decaderea : • Notiune • Cazurile si conditiile in care intervine decaderea • Invocarea si constatarea decaderii • Efectele decaderii 8. Amenzile judiciare. Despagubirile • Notiune si importanta • Principalele cazuri de aplicare a sanctiunii • Procedura de aplicare

SANCŢIUNILE PROCESUALE

CONCEPT, ROL, DETERMINARE Sancţiunile procesuale sunt măsuri cu caracter de constrângere menite să garanteze respectarea normelor juridice care prescriu formele şi condiţiile după care trebuie să se desfăşoare activitatea judiciară în pricinile civile. Sancţiunile procesuale prezintă următoarele funcţii: preventiv-educativă; represiv-intimidantă(sancţionează, dar unele au şi funcţie reparatorie, ca de exemplu cheltuielile de judecată). Sancţiunile procesuale contribuie la o optimă administrare a justiţiei şi reprezintă o garanţie a restabilirii ordinii de drept şi, în ultimă instanţă, a drepturilor subiective contestate.

Sancţiunile procesuale nu sunt tratate unitar şi nici nu există o concepţie unitară cu privire la acestea. Astfel, pe unele Codul de procedură civilă le numeşte sancţiuni(alteori le spune pedepsetermenii sunt folosiţi ca sinonimi ): decăderea(art. 167 alin. 4 C. proc. civ., art. 138 C. proc. civ., art.103 C. proc. civ.), nulitatea(art. 88 alin.2 C. proc. civ., art.89 alin.1 C. proc. civ., art. 302 C. proc. civ.), amenzile judiciare(art. 108² alin.1,2 C. proc. civ.).Altele nu sunt numite astfel,dar au,cu siguranţă, caracter sancţionator: perimarea(art.248 C. proc. civ.), cheltuielile de judecată. Altele sunt sancţiuni speciale: pierderea puterii executorie a hotărârii neexecutate înăuntrul termenului de prescripţie(art.405 alin. 3 C. proc. civ.), respingerea acţiunii de divorţ ca nesusţinută(art. 616 C. proc. civ.), îndepărtarea din sala de şedinţă a părţii(art.122 alin. 5 C. proc. civ.). Alte dispoziţii au şi caracter sancţionator: art. 174 C. proc. civ., art.225 C. proc. civ. Menţionăm şi existenţa unor sancţiuni disciplinare ce pot fi aplicate unor funcţionari judecătoreşti potrivit Legii nr.92/1992. De asemenea, nu poate fi exclusă nici răspunderea penală dacă se săvârşeşte o infracţiune.

NULITATEA Deşi conceptul de nulitate este propriu şi dreptului material, ca sancţiune de drept procesual civil, ea comportă trăsături distincte de unde rezultă şi o definiţie proprie. Nulitatea este sancţiunea ce determină ineficienţa actelor de procedură îndeplinite fără respectarea regulilor de desfăşurare a procesului civil şi care se răsfrânge, adeseori, şi asupra actelor ulterioare. Nulităţile procesuale pot fi clasificate după mai multe criterii: 1) După natura normelor procedurale încălcate, nulităţile procesuale pot fi clasificate în nulităţi absolute şi nulităţi relative. Aceasta reprezintă cea mai importantă clasificare şi serveşte pentru determinarea regimului juridic al nulităţilor. Potrivit art. 108 C. proc. civ.: “Nulităţile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orce stare a pricinii. Celelalte nulităţi se declară numai după cererea părţii care are interes să o invoce.” Nulităţile absolute prezintă următoarele particularităţi: -pot fi invocate în orice fază a procesului civil; -pot fi invocate de către oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu; -viciile unui act lovit de nulitate absolută nu pot fi acoperite. Nulităţile relative prezintă următoarele particularităţi: -pot fi invocate numai in limite litis, adică cel mai târziu la prima zi de înfăţişare sau imediat ce s-a ivit cauza ce le-a determinat; -pot fi invocate numai de către partea în favoarea căreia a fost edictată norma juridică încălcată; -viciile pot fi acoperite. 2) După izvorul lor, nulităţile procesuale pot fi clasificate în nulităţi exprese şi nulităţi virtuale.

Nulităţile exprese sau textuale ori explicite sunt acelea stabilite anume de lege. De exemplu, art. 89 C. proc. civ., art. 258 C. proc. civ., art. 302 C. proc. civ. Nulităţile virtuale sau tacite ori implicite sunt acelea care îşi au izvorul in nesocotirea principiilor fundamentale sau a altor reguli esenţiale privitoare la desfăşurarea procesului civil. Marea majoritate a nulităţilor în dreptul nostru procesual civil sunt nulităţi virtuale, nulităţile exprese constituiind excepţia. 3) După raportul cauzal specific dintre diferitele acte de procedură, nulităţile procesuale pot fi clasificate în nulităţi proprii şi nulităţi derivate. Nulitatea proprie reprezintă sancţiunea care lipseşte de eficienţă juridică actul de procedură îndeplinit cu nesocotirea condiţiilor de validitate. Nulitatea derivată reprezintă o consecinţă a invalidării unor acte procedurale anterioare şi faţă de care actul în cauză se află într-un raport de dependenţă funcţională. Potrivit art. 106 C. proc. civ.: “Anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o independenţă de sine stătătoare.” 4) După natura condiţiilor a căror neobservare determină ineficienţa actului de procedură, nulităţile procesuale pot fi clasificate în nulităţi intrinseci şi nulităţi extrinseci. Nulităţile intrinseci intervin în cazul nesocotirii unor cerinţe ce ţin de natura sau substanţa actelor de procedură. Nulităţile extrinseci intervin în cazul nesocotirii unor condiţii exterioare a actelor de procedură, cum ar fi îndeplinirea acestuia de un funcţionar necompetent, neplata taxelor de timbru, depunerea recursului la o instanţă ierarhic superioară etc. 5) După întinderea efectului sancţionator, nulităţile procesuale pot fi clasificate în nulităţi totale şi nulităţi parţiale. În materie procesuală, distincţia dintre cele două categorii de nulităţi este deosebit de pregnantă în domeniul căilor de atac. Astfel, în materia recursului instanţa poate dispune casarea totală sau parţială a hotărârii, partea din hotărâre care nu a fost casată dobândeşte autoritate de lucru judecat. 6) După modul în care ele operează, nulităţile procesuale pot fi clasificate în nulităţi de drept şi nulităţi judiciare. Nulităţile de drept sunt acelea care operează în temeiul legii, fără să mai fie necesară o hotărâre de constatare a efectelor produse. Nulităţile judiciare afectează actul de procedură doar dacă intervine o hotărîre judecătorească care să pronunţe sancţiunea. În dreptul procesual civil, indiferent de felul nulităţii şi chiar dacă au fost transgresate dispoziţii esenţiale, intervenţia justiţiei este întotdeuna necesară. CONDIŢIILE GENERALE ALE NULITĂŢII Potrivit art. 105 C. proc. civ.: “ Actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule.

Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor anume prevăzute de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.” Art.105 C. proc. civ. nu reglementează nulitatea absolută(alin.1) şi nulitatea relativă(alin.2), ci alin. 2 consacră condiţiile generale ale nulităţii actelor de procedură, alin.1 reglementează o nulitate derivată, iar alin. 2 teza 2 o nulitate expresă. Cu privire la aceasta, nu există o reglementare unitară. Din analiza dispotiţiilor art.105 alin. 2 C. proc. civ. pot fi desprinse şi condiţiile generale ale nulităţii: -nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil; -producerea unei vătămări; -vătămarea să nu poată fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului. 1) Nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil Art.105 alin.2 se referă doar la neobservarea formelor legale sau la îndeplinirea actului de procedură de către un funcţionar necompetent. Raportul dintre cele două ipoteze vizate de acest text este acela dintre general şi particular, prima ipoteză constitui genul, iar cea de-a doua specia. Prin “neobservarea formelor legale” nu trebuie să înţelegem numai cerinţele privitoare la forma exterioară a actului de procedură, ci toate cerinţele necesare pentru desfăşurarea procesului civil. Referirea la actele îndeplinite de un funcţionar necompetent nu poate avea altă semnificaţie decât aceea a unei determinări riguroase a nulităţii în acest caz, căci sancţiunea operează în aceleaşi condiţii. 2) Producerea unei vătămări Vătămarea reprezintă încălcarea unor drepturi sau intrese legitime ale părţilor, dar nu numai.Un ansamblu de norme procesuale sunt însă instituite de lege spre a se realiza o soluţionare adecvată a litigiului. Or, neobservarea acelor reguli care exlud intereselor părţilor nu poate fi lipsită de sancţiune. De aceea, în determinarea conceptului de vătămare procesuală trebuie să se ţină seama atât de nesocotirea drepturilor părţilor, cât şi a celorlalte reguli privitoare la soluţionarea litigiului. N. Volonciu: “Vătămarea nu se rezumă numai la prejudicierea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, extinzându-se şi la justa soluţionare a cauzei.” Problema se pune numai în ceea ce priveşte nulitatea prevăzută de alin. 2. În cazul alin. 1 ne aflăm în prezenţa unei nulităţi necondiţionate. Alin.2 teza 2 consacră şi o prezumţie de vătămare la nulităţile exprese. 3) Vătămarea să nu poată fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului În cazul alin.1, nulitatea operează fără ca instanţa să aibă efectiv posibilitatea să înlăture consecinţele negative ale nesocotirii dispoziţiilor legale. O situaţie particulară este prevăzută în art. 160 C. proc. civ., care consacră practic o excepţie de la regula potrivit căreia, în cazul necompetenţei, nulitatea se extinde cu privire la toate actele de procedură. În cazul alin. 2, înlăturarea efectelor negative ale nulităţii diferă în funcţie de natura normelor procedurale nesocotite. În principiu, nulitatea absolută se caracterizează prin imposibilitatea de a înlătura într-un alt mod vătămarea produsă. Prin excepţie de la această regulă, nulităţile derivate pot fi uneori evitate.

Spre exemplu, nulitatea actelor de procedură ulterioare unei citări nelegale poate fi evitată prin ratificarea lor de către partea interesată. De asemenea, situaţia de litispendenţă poate fi evitată prin invocarea ei, pe cale de excepţie, şi prin conexarea cauzelor. În cazul nulităţii relative, anularea actului de procedură intervine doar ca un ultim remediu. Atât părţile cât şi judecătorii sunt datori să stăruie pentru înlăturarea acestor neregularităţi. PROCEDURA DE INVOCARE, CONSTATARE ŞI DECLARARE A NULITĂŢILOR

INVOCAREA nulităţilor este prevăzută de art. 108 C. proc. civ. “…..” Observaţii: 1) Nulitatea absolută poate fi invocată chiar şi de partea care a pricinuit-o, instanţa şi procurorul, dacă participă, având chiar obligativitatea de a o invoca. 2) Nulitatea relativă se declară numai la cererea parţii care are interes să o invoce. 3) În cazul coparticipării, nulitatea relativă pate fi invocată de oricare din părţile în favoarea căreia a fost instituită norma. 4) Momentul invocării diferă. Astfel, nulităţile absolute pot fi invocate în orice stare a pricinii. Nuliţile relative pot fi invocate numai într-o anumită fază procesuală. În acest sens art. 108 alin. 3 C. proc. civ. precizează “că neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond.” a) Momentul iniţial până la care poate fi invocată nulitatea relativă este prima zi de înfăţişare, iar momentul ultim este “înainte de a pune concluzii în fond.” b) Nulitatea relativă care vizează însăşi hotărârea nu poate fi invocată decât direct în apel. c) Nulităţile relative invocate în primă instanţă pot fi reiterate, dacă au fost respinse, pe calea apelului. 5) Modalităţile de invocare a nulităţilor: excepţia de nulitate şi căile de atac. CONSTATAREA În sistemul nostru procesual, nulităţile nu operează de iure, ele trebuie constatate de instanţa competentă prin încheiere sau, după caz, prin hotărâre. Instanţa este obligată să precizeze şi întinderea nulităţii deoarece afectează actele ulterioare în măsura în care acestea nu au o existenţă de sine stătătoare. Nulitatea nu are numai o funcţie sancţionatorie, ci este şi un remediu procesual. Potrivit art. 106 alin. 2 C. proc. civ.: “Judecătorul va putea să dispună îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de procedură.”. Îndreptarea actelor se poate realiza pe două căi: refacerea sau remedierea lor. Refacerea constă în înlocuirea actului cu unul nou, de ex. citaţia, expertiza. Remedierea constă în completarea, modificarea sau rectificarea actului(art. 114 alin. 2 C. proc. civ., art. 132 alin.1 C. proc. civ., art.281 C. proc. civ., art.281² C. proc. civ.). EFECTELE NULITĂŢII 1) Ineficienţa actelor de procedură şi suprimarea efectelor ce s-au produs deja.

Nulităţile operează de la momentul declarării. Dacă nulitatea nu e declarată, deşi viciată în structura sau condiţiile ei de existenţă, actele produc toate efectele unor acte legale. 2) Regula potrivit cu care actul nul nu are nici un efect vizează numai funcţia procedurală a acestuia. Actul poate produce unele efecte, deşi a fost anulat de instanţă. De exemplu, o tranzacţie anulată pentru vicii procedurale poate constitui o mărturisire cu privire la dreptul dedus judecăţii; o cerere de chemare în judecată chiar dacă a fost anulată pentru lipsă de probe poate fi folosită ca o mărturisire sau ca un început de dovadă scrisă într-un alt proces; art. 1870 C. civ. recunoaşte efect întreruptiv de prescripţie cererii de chemare în judecată chiar dacă este adresată unei instanţe şi chiar dacă e nulă pentru lipsă de forme. 3) Sancţiunea nulităţii se extinde şi asupra actelor a căror existenţă valabilă depinde de existenţa valabilă a actului anulat. Potrivit art. 106 C. proc. civ.: “Anularea unui act de procedură atage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care actele nu pot avea existenţă de sine stătătoare.”

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful