CURS XIX PLANUL CURSULUI I. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA CĂILOR LEGALE DE ATAC I.1.

Noţiunea şi importanţa căilor legale de atac I.2. Controlul judiciar şi controlul judecătoresc I.3. Clasificarea căilor legale de atac I.4. Reguli comune privitoare la instituirea şi exercitarea căilor legale de atac II. APELUL II.1. Noţiunea şi importanţa apelului II.2. Condiţiile apelului 2.1 Condiţiile de fond ale apelului 2.2 Condiţiile de formă ale apelului II.3. Efectele apelului II II.4. Procedura de soluţionare a apelului 4.1.Depunerea cererii de apel 4.2.Măsuri prealabile la instanţa de apel 4.3.Întâmpinarea 4.4.Probele în apel 4.5.Desfăşurarea judecăţii în faţa instanţei de apel 4.6.Soluţiile ce se pronunţă de către instanţa de apel

III IV V

I. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA CĂILOR LEGALE DE ATAC I.1. Noţiunea şi importanţa căilor legale de atac Evoluţia istorică a sistemului căilor legale de atac a parcus mai multe etape semnificative pentru transformările socio-politice în diferite etape. La început regula rei iudicata pro veritate accipitur (lucru judecat se consideră adevărat) a impus sentinţe cu valoare de adevăr absolut, concepţia despre justiţie având la bază o gândire profund religioasă; în această perioada existenţa unor remedii procesuale pentru desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti nici nu putea fi concepută, justiţia fiind considerată o expresie a divinităţii. Laicizarea justiţiei a creat posibilitatea acceptării unor remedii împotriva hotărârilor judecătoreşti netemeinice şi nelegale; la început acestea se înfăţişau mai degrabă ca veritabile acţiuni în anulare, pentru că nu presupuneau ierarhizarea instanţelor judecătoreşti, dar, procedurile romane târzii crează organe distincte de jurisdicţie, presupunând o ierarhizare, cu consecinţe favorabile asupra modului de reglementare a căilor de atac. La români, în perioada de trecere spre feudalism, precum şi în epoca medievală, dreptul s-a confruntat în ceea ce priveşte stabilitatea hotărârilor şi valoarea lor de adevăr, mai degrabă cu un fenomen contrar, existând posibilitatea anulării unei hotărâri pronunţate sub o domnie anterioară decătre noul domnitor. Pe măsura înaintării în timp şi apropierii de epoca modernă această posibilitate a fost limitată până la dispariţie, au fost create organe speciale pentru exercitarea funcţiilor judecătoreşti şi, după realizarea separaţiei puterilor, s-a creat, în cele din urmă, începând cu Regulamentele Organice (1831, 1832) un sistem de organe ierarhizate cu atribuţii de control, care a dobândit o formă stabilă şi modernă, mai ales în perioada reformatoare a domniei Lui Cuza. Fără îndoială, controlul hotârârii judecătoreşti pronunţate în primă instanţă apare ca o necesitate din cele mai vechi timpuri. Pentru aceasta, în decursul anilor s-a organizat în toate ţările un sistem legal al căilor de atac, permiţându- se în anumite condiţii şi desfiinţarea hotărârilor irevocabile. În dreptul procesual civil român Codul din 1865 şi Legea de Organizare a Înaltei Curţii de Casaţie au consacrat un sistem al căilor de atac care cuprindea două căi ordinare (opoziţia şi apelul) şi patru căi exraordinare(recursul, revizuirea, contestaţia şi acţiunea recursorie) Legea din 1929 pentru accelerarea judecţii a redus câmpul de aplicare al opoziţiei, iar Legea din 1943 a desfiinţat această cale de atac. În periada 1948-1952 sistemul căilor de atac din legislaţia noastră procesuală a suferit modificări substanţiale: recursul a fost reglementat ca o cale ordinară de atac; dispoziţiile privind apelul, recursul în interesul legii şi recursul în anulare au fost abrogate; alături de revizuire au fost introduse în Cod două căi extraordinare de atac –

contestaţia în anulare şi cererea de îndreptare, care s-au numit ulterior recurs în supraveghere şi recurs extraordinar. Prin Legea 59/1993 sistemul căilor de atac a fost din nou modificat, încercându-se revenirea la sistemul anterior. În categoria căilor ordinare de atac a fost inclus şi recursul (critica: condiţii, motive, nu e suspensiv de executare; de regulă vizează numai nelegalitatea, deci nu provoacă un control complet al hotărârii). Acte normative de dată recentă: O.G. nr. 138/2000 (aprobată prin Lg. 32/2001)şi O.G. nr.59/2001 au adus modificări semnificative şi novatoare sistemului legal al căilor de atac: recursul a fost calificat, în mod firesc, drept o cale extraordinară de atac; la judecata în apel a fost limitată în mod substanţial posibilitatea reluării ciclului jurisidiţional după anularea primei hotărâri; a fost suprimat motivul de recurs care viza netemeinicia hotărârii atacate; s-a introdus un nou aliniat la recursul în anulare etc (explică, dă câteva exemple pe text). O caracteristică comună a căilor legale de atac rezidă în aceea că ele se adresează, de regulă, instanţelor ierarhic superioare. În acest fel se realizează un control judiciar eficient asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate de judecătorii de la instanţele inferioare. Numai în anumite circumstanţe excepţionale se poate reveni asupra soluţiei de către aceeaşi instanţă care a pronunţat hotărârea atacată, prin intermediul căilor de retractare (ex). De aceea, în doctrină se afirmă că în dreptul modern controlul judiciar se întemeiază pe principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti. Justificarea căilor de atac se relevă astfel sub mai multe aspecte: - judecata în căile de atac reprezintă controlul exercitat de instanţele competente asupra unei judecăţi precedente, despre care se pretinde că nu şi-a atins finalitatea; - judecata în căile de atac se justifică şi pe considerentul că nu toate elementele cauzei se cunosc întotdeauna la prima instanţă; ele se pot descoperi mai târziu, după ce prima judecată a fost finalizată; - prin intermediul căilor de atac se realizează şi funcţia de îndrumare a instanţelor superioare faţă de cele inferioare. Art. 315 C. proc.civ. dispune că.” În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. Existenţa căilor legale de atac constituie pentru părţi o garnaţie a respectării drepturilor lor fundamentale şi le conferă posibilitatea de a solicita remedierea eventualelor erori judiciare. Pe de altă parte, instituirea căilor legale de atac este de natură să garanteze şi calitatea actului de justiţie, judecătorii fiind obligaţi să-şi respecte îndatoririle lor, îndeosebi acelea privitoare la imparţialitate şi cunoaşterea temeinică a legilor: atât a celor de drept material, cât şi a celor de procedură. I.2. Controlul judiciar şi controlul judecătoresc

Aşa cum am arătat încă din cursurile introductive, în sistemul nostru judiciar instanţele judecătoreşti exercită un control de legalitate şi temeinicie nu numai asupra hotărârilor judecătoreşti, ci şi asupra unor hotărâri pronunţate de alte organe cu activitate jurisdicţională şi uneori chiar asupra unor acte administrative obişnuite, fără caracter jurisdicţional. Faţă de această împrejurare, în doctrină s-a ridicat problema dacă situaţiile de control a unor hotărâri pronunţarte de organe din afara sistemului judiciar se încadrează în sfera controlului judiciar.

Pentru a oferi un răspuns corect trebuie să definim noţiunea de control judiciar. Astfel, controlul judiciar este considerat a fi dreptul şi obligaţia pe care le au în cadrul unui sistem judiciar instanţele judecătoreşti superioare de a verifica , în condiţiile şi cu procedura stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti inferioare lor şi de a casa acele hotărâri ce sunt greşite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale şi temeinice. De multe ori însă, instituţia este folosită într-un sens mai larg, incluzând şi situaţiile în care controlul vizează hotărârile organelor din afara sistemului judicar sau acte administrative obişnuite. Pentru a se evita aceste confuzii, doctrina de dată recentă propune limitarea sensului noţiunii de control judiciar la definiţia dată mai sus – controlul exercitat în interiorul sistemului judicar de către instanţele superioare asupra hotărârilor pronunţatre de către instanţele inferioare; şi definirea unei instituţii procesuale distincte – controlul judecătoresc. Controlul judecătoresc este definit ca fiind controlul ce se exercită de către instanţele judecătoreşti asupra hotărârilor organelor de jurisdicţie administrativă ori asupra unor acte administrative emise de organe care nu fac parte din sistemul instanţelor judecătoreşti. Prin urmare, deşi cele două noţiuni se aseamănă prin însăşi finalitatea lor – realizarea controlului de către instanţele judecătoreşti după o procedură prestabilită de lege, ele rămân noţiuni distincte, putând evidenţia diferenţe semnifictative: - Prin controlul judiciar se controlează hotărâri judecătoreşti (acesta are, deci, un caracter omogen), în timp ce pe calea controlului judecătoresc se exercită controlul asupra unor acte ce emană de la organe ce nu fac parte din sistemul judicar (ex: procesele-verbale de contravenţie – numeroase organe)(control eterogen). - Controlul judicar se declanşează prin intermediul căilor legale de atac : apel, recurs, recurs în anulare, în schimb controlul judecătoresc se declanşează prin mijloace procedurale specifice, spre exemplu: contestaţia, plângerea. Controlul judecătoresc pe cale de acţiune se realizează de judecătorii, tribunale şi curţi de apel. În unele situaţii, controlul judecătoresc se poate declanşa şi pe calea recursului, în cazurile prevăzute de art.4 din Lg.29/1990, când se atacă în faţa secţiei de contencios administrativ acte administrative jurisdicţionale, după epuizarea căilor administrativjurisdicţionale. Mijlocul procedural al acţiunii poate fi folosit nu numai în materia contenciosului administrativ, ci şi în alte cazuri determeniate de lege. Spre exemplu, art.100 alin.1 Lg. 36/1995 reglementează acţiunea în anularea actelor notariale; art.364 C. proc. civ. reglementează acţiunea în anularea hotărârii arbitrale. (Ex: - control realizat de judecătorie , se pronunţă o hotărâre în ultimă instanţă, susceptibilă de recurs - control realizat de către judecătorie care pronunţă o hotărâre nedefinitivă - control realizat de tribunal sau de curtea de apel ca instanţe de fond, hotărârile fiind susceptibile numai de recurs: contencios-administrastiv - control exercitat exclusiv de Tribunalul Municipiului Bucureşti pe calea recursului: art.56 Lg.64/1994 în materie de invenţii; art.25 dinLg.129/1992 în materia modelelor şi desenelor industriale - control exercitate de Curtea Supremă de Justiţie, prin intermediul recursului)

I.3.

Clasificarea căilor legale de atac

În doctrină au fost folosite mai multe criterii pentru clasificarea căilor legale de atac. Le vom preciza în continuare pe cele mai semnificative. 1. După condiţiile de exercitare a căilor de atac acestea se împart în căi ordinare şi căi extraordinare de atac. Căile ordinare de atac – sunt acelea care pot fi exercitate de către oricare din părţi şi pentru orice motiv (titlul IV, cartea aII-a apelul, singura cale ordinară de atac în legislaţia noastră procesual civilă); nu este necesar ca un text să prevadă expres posibilitatea utilizării căii de atac respective, dar dacă se doreşte suprimarea acesteia, trebuie să existe o dispoziţie legală expresă în acest sens (ex. art.282¹) Căile extraordinare de atac – sunt acelea care pot fi exercitate numai în condiţiile şi pentru motivele strict determinate de lege (titlul V, cartea a II-a): recursul, contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii şi recursul în anulare. Punctul de legătură între căile exraordinare de atac îl reprezintă condiţiile restrictive în care ele pot fi exercitate (în principal aceste condiţii restrictive se referă la motivele pentru care aceste căi pot fi exercitate – ex: revizuirea, citeşte , art. 322; se mai pot referi la persoanele care le pot exercita: recursul în anulare: 330, instanţele competente a le soluţiona – recursul în interesul legii: 329). Recursul în interesul legii oferă însă o notă particulară faţă de celelalte căi extraordinare de atac pentru că exercitarea sa nu este limitată la anumite motive, doar dacă anumite chestiuni de drept au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti. O parte a doctrinei consideră că această cale de atac nu ar trebui inclusă în categoria căilor extraordinare de atac, ci într-o categorie distinctă, pentru că ea nu are efecte utile pentru părţi, ci are doar rolul de a asigura o practică unitară(art.329 alin. ult.). Importanţa practică a acestei clasificări vizează următoarele aspecte: - executarea silită a hotărârii care se atacă este suspendată de drept pe durata termenului în care poate fi exercitată calea de atac ordinară, precum şi pe timpul judecării acesteia, în vreme ce exercitarea căilor extraordinare de atac nu are acest efect; în unele cazuri legea prevede posibilitatea suspendării, la cererea părţii interesate(art. 300, 319¹); - cât timp este deschisă calea de atac ordinară nu se poate recurge la o cale extraordinară de atac, în principiu însă, căile de atac extraordinare se pot folosi concomitent (– ex: contestaţia în anulare şi revizuirea, explică: motive diferite); - în unele situaţii, calea de atac extraordinară devine inadmisibilă, dacă partea interesată putea să invoce motivul respectiv prin intemediul căii ordinare de atac, dar nu a făcut-o (ex: dacă a expirat terenul de apel, hotărârea devine nu numai definitivă, dar şi irevocabilă, astfel încât ea nu va mai putea fi atacată cu recurs – art.377; nelegalitatea procedurii de citare pentru ziua când s-a judecat pricina şi necompetenţa instanţei nu pot fi invocate direct pe calea contestaţiei în anulare, partea interesată fiind obligată să valorifice aceste motive anterior prin intermediul apelului şi al recursului - 317).

2. După instanţa competentă a se pronunţa asupra căilor de atac acestea se împart în căi de atac de reformare şi căi de atac de retractare. Căile de atac de reformare – sunt considerate acelea care se soluţionează de către o instanţă superioară celei care a pronunţat hotărârea: apelul, recursul, recursul în anulare. Căile de retractare – sunt de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea atacată: contestaţia în anulare şi revizuirea. Deşi aparent nu ar fi normal ca aceeaşi instanţă să judece şi calea de atac exercitată împotriva propriei hotărâri, trebuie precizat că prin căile de atac de retractare se invocă împrejurări limitativ prevăzute de lege care nu au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii atacate (ex.). astfel încât, instanţa nu îşi controlează propria hotărâre, ci judecă uneloe aspecte noi. 3. După întinderea atribuţiilor instanţei competente să se pronunţe asupra căilor de atac există: Căi de atac devolutive – acelea care pot reedita judecata în fond, fără restricţii în privinţa administrării probelor. Aceasta se realizează însă numai în limita a ceea ce s-a solicitat prin acţiune şi în limita a ceea ce formează obiectul căii de atac (detalii la apel). Singura cale de atac devolutivă în dreptul nostru procesual civil este apelul. El permite o nouă rejudecare a pricinii atât sub aspectul problemelor de fapt, cât şi asupra dezlegării date problemelor de drept. În condiţiile art.304¹ şi recursul are un caracter devolutiv (citeşte, nuanţează - procedura rămâne cea de la recurs, numai înscrisuri). Căi de atac nedevolutive – nu presupun o rejudecare a fondului pricinii. Referitor la acestea, caracterul nedevolutiv se raportează la calea de atac propriuzisă, iar nu la rejudecarea pricinii ca efect al admiterii căii de atac respective (ex: admiterea recursului poate conduce la casarea hotărârii – art.312 al.2,3 şi implică, în continuare, rejudecarea fondului; admiterea unei cereri de revizuire pentru majoritatea motivelor din art.322 conduce la rejudecarea fondului; la fel admiterea unei contestaţii în anulare duce la anularea hotărârii atacate şi la rejudecarea fondului). După sfera persoanelor care au dreptul să exercite o anumită cale da atac: Căi de atac comune – când acest drept aparţine părţilor de la judecata în primă instanţă sau procurorului; Căi de atac speciale – dreptul este recunoscut numai unui anumit subiect de drept. Au acest caracter recursul în interesul legii şi recursul în anulare care pot fi exercitate numai de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. 5. În funcţie de efectele pe care le produce declararea căii de atac asupra posibilităţii de punere imediată în executare a hotărârii: Căi de atac suspensive - declararea căii de atac suspendă de drept posibilitatea executării silite a hotărârii. În sistemul procesual în vigoare numai apelul se înfăţişează ca o cale suspensivă de executare. Căi de atac nesuspensive de executare- declararea căii de atac nu suspendă de drept executarea. Astfel de căi de atac sunt recursul, recursul în anulare, contestaţia în anulare şi revizuirea. Prin excepţie de la această regulă , în situaţiile prevăzute de art. 300 alin.1, recursul este suspensiv de executare (citeşte). Instanţa poate dispune motivat, în general cu obligaţia pentru partea care a cerut-o de acordare a unei cauţiuni, suspendarea executării silite şi în alte cazuri decât cele arătate anterior.

I.4. Reguli comune privitoare la instituirea şi exercitarea căilor legale de atac 4.1. Legalitatea căilor de atac

Prin această regulă se înţelege faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. În afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se opţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti. Menţiunea greşită în dispozitivul hotărârii a posibilităţii folosirii unei căi de atac pe care legea nu o acordă, nu creează părţii dreptul de a formula calea de atac respectivă deoarece căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sunt determinate de lege şi nu de către instanţa de judecată.; de asemenea, nemenţionarea unei căi de atac în dispozitivul hotărârii nu conduce la închiderea dreptului de a o folosi, dacă ea este menţionată în lege. Părţile au la dispoziţie acele căi de atac care erau prevăzute în lege la momentul pronunţării hotărârii, dreptul la exercitarea căii de atac născându-se chiar în acel moment. Prin urmare, modificarea legislaţiei ulterior pronunţării hotărârii în materia căilor de atac nu are nici o influenţă asupra dreptului deja născut (ex.) 4.2. Ierarhia căilor de atac În principiu, nu se poate recurge la o cale extraordinară de atac atâta timp cât partea are la dispoziţie o cale ordinară de atac. Ordinea respectivă rezultă şi dintr-o serie de dispoziţii ale legii. Astfel, contestaţia în anulare se poate exercita numai împotriva hotărârilor judecătoreşti rămase irevocabile(art. 317 alin1); revizuirea poate fi exercitată şi împotriva hotărârior rămase definitive în instanţa de apel (art.322 alin1). Acest principiu funcţionează şi în raporturile dintre apel şi recurs; recursul neputând fi exercitat omissio medio, respectiv atâta timp cât partea are la dispoziţie calea ordinară de atac a apelului. În privinţa căilor extraordinare de atac legea nu prevede, de regulă, o succesiune în exercitarea lor; spre exemplu, revizuirea poate fi exercitată înaintea contestaţiei în anulare, în acelaşi timp sau invers(aşa cum s-a văzut există, uneori, ierarhie temporală şi între recurs şi alte căi extraordinare de atac – contestaţia în anulare, recursul în anulare). 4.3. Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac Dreptul de a exercita o cale de atac este unic şi se epuizează prin chiar exerciţiul lui. Partea interesată nu poate folosi de mai multe ori o cale de atac împotriva aceleiaşi hotărâri, deci nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac. În caz contrar, partea interesată sau instanţa din oficiu poate invoca excepţia puterii de lucru judecat spre a anihila calea de atac inadmisibilă. Unicitatea căilor de atac vizează numai apelul şi recursul nu şi celelalte căi de atac. Celelalte căi extraordinare de atac pot fi exercitate în mod repetat dacă se invocă

motive diferite şi pentru fiecare cererea partea era în termenul pentru exercitarea căii de atac (nu intervenise decăderea). Spre exemplu, o cerere de revizuire poate fi introdusă în cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică, o alta în situaţia în care un martor a cărui declaraţie a fost reţinută de judecător în apreciere a fost condamnat pentru mărtirie mincinoasă, o a treia cerere în cazul în care un judecător sau un expert a fost condamnat pentru o infracţiune în legătură cu pricina etc. În schimb, contestaţia în anulare poate fi exercitată în mod repetat numai pentru motive care nu au existat la data introducerii primei contestaţii –art.321. 4.4. Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac Înainte de apariţia O.G.138/2000 Codul de procedură civilă nu consacra în mod expres principiul non reformaţio in peius. Prin legea menţionată, lacuna a fost remediată astfel că, în prezent, principiul este consacrat în art. 296 teza a II-a, potrivit cu care. “ apelantului nu I se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul când el consimte la aceasta ori sunt aplicabile dispoziţiile din art.293 sau 293 ¹” (aderarea la apel, apelul provocat). Principiul este aplicabil şi în recurs potrivit dispoziţiilor art.316, text conform căruia dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul referitor la recurs. Prin urmare, aplicarea acestui principiu în procesul civil, face imposibilă înrăutăţirea situaţiei părţii în propria sa cale de atac. Desigur, este posibil ca, deşi a exercitat apel, părţii să-I fie înrăutăţită situaţia ca urmare a admiterii apelului exercitat de o altă parte, cu interese contrarii sau chiar de procuror (deci nu ca efect al judecării propriei sale cereri de apel, cererea sa de apel fiind respinsă - explică). Această situaţie este justificată de doctrină (I.Deleanu, V. Deleanu) cu motivarea că de data aceasta controlul judiciar este bilateral, instanţa fiind învestită plenar, iar egalitatea părţilor şi contradictorialitatea exclude beneficiul ce decurge din exercitarea solitară a respectivei căi de atac. O situaţie specială apare atunci când apelul/recursul este exercitat de Ministerul Public. Dacă apelul este exercitat în interesul exclusiv al uneia din părţi principiul îşi găseşte aplicarea ca atare; dacă însă este declarat şi pentru nesocotirea unor norme de ordine publică, atunci principiul nu mai este eficient. De efectele principiului non reformatio in peius pot beneficia şi alţi participanţi în afara celor care au declarat calea de atac; este vorba de coparticiparea necesară, reglementată de art.48 alin.2, situaţie în care se aplică principiul aprecierii avantajului sigur (aminteşte, ex). Situaţia este asemănătoare şi în cazul soluţionării unor cereri incidente aflate într-o strânsă legătură cu acţiunea principlală (apelul reclamantului, faţă de cererea de chemare în garanţie, invers etc). Principiul enunţat îşi găseşte aplicaţie în cazul tuturor căilor de atac care pot fi exercitate de părţi.

II.

APELUL

II.1. Noţiunea şi importanţa apelului Apelul este o cale de atac prin intermediul căreia părţile sau procurorul pot solicita unei instanţe superioare reformarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond. Apelul este tratat în Cartea a II-a a Codului de procedură civilă, titlul IV, articolele 282 – 298 ca o cale ordinară de atac devolutivă, comună, de reformare şi suspensivă de executare. Ţinând cont că activitatea de jurisdicţie presupune implicarea activă a unor persoane, chiar judecători fiind, posibilitatea strecurării unor erori de interpretare, de stabilire a faptelor sau de aplicare corectă a legii este inerentă actului de justiţie. Este firesc, aşadar, să existe o cale de atac care să ofere părţilor posibilitatea de a declanşa controlul judiciar asupra unor sentinţe afectate de greşeli de judecată. Soluţionarea cauzei de către o instanţă superioară oferă garanţii pentru pronunţarea unei soluţii corespunzătoare. Este adevărat că şi instanţa superioară poate greşi, dar, ţinând cont că în general, în completul de judecată intră doi (şi un judecător) judecători, cu au mai multă experienţă profesională, de regulă, şi atent selectaţi, apelul este şi trebuie să reprezinte un remediu pentru corectarea greşelilor de judecată. Inexistenţa unei căi ordinare de atac care să permită efectuarea unui control judiciar complet poate face ca adeseori să treacă în puterea lucrului judecat hotărâri greşite, ceea ce nu este admisibil. Pe de altă parte, erorile instanţei de apel pot fi la rândul lor remediate de cele mai multe ori prin intermediul recursului sau prin exercitarea celorlalte căi extraordinare de atac. Apelul este o cale de atac care menirea de a pune în valoare principiul dublului grad de jurisdicţie. Potrivit acestui principiu, universal acceptat, orice litigiu poate trece după o primă judecată în faţa unei instanţe superioare spre a fi rejudecat într-o nouă fază procesuală care ar putea fi considerată continuarea aceluiaşi proces (nuanţează principiul triplului grad de jurisdicţie - explicaţie). Calea procedurală a apelului, ca şi orice altă cale de atac, reprezintă şi exerciţiul unui drept procesual important. Cu toate acestea, mai ales prin modificări de dată recentă, în numeroase situaţii apelul a fost suprimat, din diverse raţiuni printre care două mai importante: • caracterul redus al interesului litigios (art.282¹); • necesitatea de a soluţiona cu celeritate procesul (art.7208) (altele: ex. alin.2 art.2821 – controlul judecătoresc, a mai existat un control) II.2. Condiţiile apelului 2.1. Condiţiile de fond ale apelului

Apelul reprezintă exerciţiul unui drept procesual ce determină soluţionarea aceleiaşi cauze într-o fază superioară (nuanţează!). Prin urmare, el nu este în ultimă instanţă, decât exerciţiul practic al acţiunii civile. De aceea, pentru exercitarea apelului

este necesar a fi întrunite aceleaşi condiţii ca şi cele analizate cu prilejul cercetării acţiunii civile (care? Explică de ce). Printre condiţiile de fond ale apelului sunt şi cele privitoare la hotărârile ce pot forma obiectul acestei căi de atac. Art.284-286 determină şi termenul în care poate fi exercitată această cale de atac. 2.1.1 Hotărârile susceptibile de apel Art. 282 determină în mod explicit hotărârile care pot fi atacate cu apel: „-”, textul determină atât obiectul apelului, cât şi instanţa competentă să se pronunţe asupra căii de atac. Textul enunţă principiul potrivit cu care toate hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi tribunale sunt susceptibile de a fi atacate cu apel (indiferent dacă prin ele se soluţionează sau nu fondul cauzei: indiferent dacă hotărârea atacată a fost sau nu pusă în executare –situaţia nu este posibilă decât în cazul hotărârilor executorii de drept –ex.: O.P. sau acelor date cu executare vremelnică –ex. art. 279 –altfel apelul este suspensiv de executare; obiectul este limitat la hotărârile date în primă instanţă -explică). Uneori, legea declară în mod expres neapelabile anumite categorii de hotărâri: art. 247 alin. 4, 246, 273 sau arată deschisă direct calea de atac a recursului, ceea ce exclude implicit apelul: ex. art. 22, 253 alin.2 ori sustrage hotărârea oricărui control: art. 40 alin. 4. Aria hotărârilor susceptibile de apel a fost mult restrânsă în urma modificărilor aduse Codului de procedură civilă (vezi mai sus). Pornind de la sensul extins al noţiunii de hotărâre (art. 255) observăm că există posibilitatea atacării cu apel şi a unor categorii de încheieri. Astfel, potrivit art. 282 alin.2, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii –art.268 (explică întreruperea, diferenţe faţă de suspendare –legea de procedură nu o reglementează; judecata reâncepe, nu este continuată: ex.: se invocă nelegala compunere a completului şi excepţia este respinsă, în această situaţie încheierea ar putea fi atacată separat cu apel sau recurs). Regula înscrisă în art. 282 alin.2 nu distinge după cum încheierile sunt preparatorii sau interlocutorii, instituind prezumţia că: „apelul făcut împotriva hotărârii se socoteşte făcut şi împotriva încheierii premergătoare” (alin.3). Bineînţeles, dacă hotărârea finală este inapelabilă, acelaşi caracter îl vor avea şi încheierile premergătoare. Există însă şi situaţii în care legea prevede în mod expres posibilitatea atacării separate cu apel a încheierii –art. 6736 şi 673. 2.1.2. Subiectele apelului Deoarece hotărârea pronunţată produce efecte numai faţă de părţile între care s-a purtat judecata, de regulă, numai ele pot fi subiecte al apelului.

Faţă de terţi, hotărârea nu poate produce nici un efect. Cu toate acestea, în anumite condiţii, apelul poate fi exercitat şi de către alte persoane care pot justifica un interes, precum şi de procuror. Părţile A. Subiectele principale şi indispensabile ale apelului sunt părţile între care s-a declanşat litigiul în faţa instanţei de judecată. Pentru a declara apel este suficient ca partea să se declare nemulţumită de hotărârea pronunţată de către instanţa de fond. Oricare dintre părţile iniţiale se poate afla într-o asemenea situaţie, atât reclamantul cât şi pârâtul. Partea care declară apel va purta denumirea de apelant, iar partea adversă pe aceea de intimat; dacă ambele părţi declară apel, ele vor dobândi calităţi duble, respectiv atât de apelant cât şi de intimat. Partea care declară apel trebuie să justifice şi un interes în exercitarea acestei căi de atac (vezi cursul referitoe la condiţiile pentru a fi parte în proces, exemple: partea care a avut câştig de cauză în faţa primei instanţe nu justifică interesul de exercitare a căii de atac, alte ex.). Recentele modificări aduse instituţiei apelului pun în discuţie câteva concepte noi, referitoare la formele apelului. Astfel, alături de apelul principal a fost reintrodus în cod şi apelul incident. (instituţie care a existat în legislaţia noastră antebelică şi care are ca finalitate menţinerea unui echilibru în situaţia juridică a părţilor.) Potrivit aart. 293 alin.1 :” intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. Cererea se poate face până la prima zi de înfăţişare”. Apelul incident are finalitatea de a împiedica introducerea apelurilor în scop de şicană, oferindu-i intimatului posibilitatea de a solicita şi el reformarea hotărârii atacate(ex. – utilitatea instituţiei, mai ales atunci când hotărârea primei instanţe nu are o soluţie unitară: mai multe capete de cerere, unele admise, altele respinse, părţi cu poziţie procesuală dublă etc.). Aderarea le apel poate fi făcută valabil numai până la prima zi de înfăţişare în apel, indiferent dacă cererea este formulată înăuntrul termenului de apel sau după expirarea acestuia. Momentul introducerii cereri produce însă efecte diferite în situaţia în care apelantul principal îşi retrage apelul.” Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel rămâne fără efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea s-a făcut înăuntrul termenului de apel ea se consideră apel principal”(art.293 alin2). Expresia aderarea la apel este evident improprie; din această formulare ar rezulta că intimatul “ vine în sprijinul apelului formulat de partea potrivnică”; este adevărat că şi el, ca şi apelantul principal, tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe, dar din perspectiva propriului interes, cu siguranţă diferit de cel al părţii potrivnice.O formulare adecvată, preluată din dreptul francez, ar fi cea de apel incident. Pe de altă parte, alături de alţi autori şi noi credem că formularea” chiar după împlinirea terenului de apel” conduce, alături de teza ultimă a art.293 alin.2, la ideea că aderarea la apel se poate face şi în interiorul termenului pentru declararea apelului, deşi acelaşi text ne menţionează că în această situaţie nu mai suntem în faţa unui apel incident, ci în faţa unui apel principal (explică).

B. Dreptul de a exercita calea de atac a apelului aparţine şi terţilor introduşi în proces sau care au intervenit în proces din proprie iniţiativă (de amintit pe scurt).O situaţie particulară are intervenientul în interesul uneia din părţi – art.56 (de amintit). În cazul coparticipării procesuale, apelul poate fi declarat de către oricare dintre coparticipanţi, dar numai pentru apărarea intereselor proprii, întrucât regimul juridic al litisconsorţiului este dominat de principiul independenţei procesuale. Situaţia este diferită în cazul coparticipării procesuale obligatorii, împrejurare în care efectele apelului, dacă sunt favorabile, se extind şi asupra celorlalţi (avantajul sigur, aprecierea finalităţii actului). Potrivit însă art. 293¹: “ ..-“Aşadar, acest drept este acordat intimatului numai dacă apelul principal ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice din proces (Reclamant – apelant; pârât – intimat; intimat – pârăt – declară apel împotriva chematului în garanţie; dacă, de exemplu, reclamantul a introdus o cerere în pretenţii împotriva a doi pârâţi, pretinzând că aceştia au săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, iar prima instanţă admite cererea faşă de un pârât, respingând-o faşă de celălalt, pârâtul care a căzut în pretenţii susşinând că nu el a săvârşit fapta ilicită, ci celălalt pârât, sau că au săvârşit-ă împreună, declară apel împotriva reclamantului cât şi a celuilalt pârât. În acest caz, intimatul reclamant nu ar avea interes să formuleze un apel incident, dar ar avea interes să introducă apel împotriva intimatului pârât, pentru ca acesta din urmă să fie obligat să-I plătească suma cerută prin cererea de chemare în judecată, în eventualitatea admiterii apelului principal). C. Dreptul de a exercita calea de atac a apelului trebuie recunoscut şi altor persoane sau organe care au legitimare procesuală în baza legii, respectiv care nu invocă drepturi proprii în justiţie: autoritatea tutelară, procurorul etc (situaţie particulară – avocatul – art. 69 alin1). Apelul nu poate fi exercitat însă în acele cazuri în care partea a renunţat expres la această cale de atac (discută în acest sens şi despre achiesarea expresă la hotărâre – efect mai larg – renunţare la orice cale de atac) Terţele persoane 1. – terţele persoane introduse în proces în condiţiile art.49-66 dobândesc calitatea de părţi – consecinţe; 2. – moştenitorii – art.285 – prin moartea uneia din părţi, legitimarea procesuală se transmite în favoarea moştenitorilor 3. – creditorii chirografari – art. 974 – dacă debitorul neglijează valorificarea drepturilor sale; 4. dobânditorul cu titlu particular al unui bun sau drept ce formează obiectul litigiului, dacă transmiterea dreptului a avut loc după pronunţarea hotărârii şi mai înainte de expirarea termenului de apel; 5. art.336 – în materie necontencioasă (reia discuţia) Restul sunt terţi, prin urmare ei nu pot exercita calea de atac a apelului. Dacă sunt prejudiciaţi, în primul rând ei pot invoca inopozabilitatea hotărârii (ex. art.797 – partajul la care nu participă toţi moştenitorii este nul –invocarea excepţiei de nulitate pe cale contestaţiei la executare; în cazul unor acţiuni reale imobiliare, terţul prejudiciat poate

folosi: contestaţia la executare, acţiunea în revendicare – dacă nu se află în posesia bunului sau acţiunea în constatare). În toate aceste situaţii, terţii ar putea sesiza şi procurorul pentru exercitarea căii de atac respective. 2.1.3. Termenul de apel Pentru a nu crea o nesiguranţă inadmisibilă în raporturile juridice civile, exerciţiul dreptului de apel trebuie limitat în timp. Codul se referă la acest termen în art.284-286. Primul text reglementează durata termenului de apel şi determină punctul de pornire: “…” – art.284 alin1 Termenul de apel de 15 zile constituie dreptul comun în materie, există însă şi excepţii atât în ceea ce priveşte durata termenului, cât şi punctul de pornire: - ex:divorţ- art.619 alin1 – 30 zile - ex: termenul nu curge de la comunicare (regula –art.102 alin.1): în materie necontencioasă – art.336 alin3 - actele echivalente (principiul echipolenţei): a. art.284 alin2 – discutat b. art.284 alin.3 – discutat, legea a luat în considerare diligenţa părţii şi pentru ca ea să nu fie păgubită a precizat că termenul curge de la data depunerii cererii. În acest mod, partea are la dispoziţie un termen util tot de 15 zile, pentru a introduce un nou apel în vederea îndreptării eventualelor neregularităţi cuprinse în prima cerere; c. art.102 alin.2 – comunicarea către adversar (discutat) Termenul de apel fiind un termen imperativ şi de decădere, curge continuu, fără să fie susceptibil de întrerupere sau suspendare. Excepţii: - art.285 – termenul de apel se întrerupe prin moartea părţii care are interes să facă apel – citeşte - art.286 – termenul de apel se întrerupe prin moartea mandatarului căruia I s-a făcut comunicarea -citeşte tot art. - art.103 – când partea a pierdut termenul de apel dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa O situaţie particulară în privinţa termenului de apel îl are în vedere pe procuror – art.284 alin.4(citeşte). Excepţia de tardivitate a apelului poate fi invocată de partea interesată, de procuror, dar şi de către instanţă din oficiu. Apelul introdus după expirarea termenului va fi respins ca tardiv. Hotărârea instanţei de fond se definitivează astfel pe data expirării termenului de apel, iar nu pe data respingerii acestuia ca tardiv. 2.2. Condiţiile de formă ale apelului Art.287 alin 1:”…” 2. arătarea hotărârii care se atacă – suficiente elemente de identificare – nulitatea 3.Motivele de fapt şi de drept

importanţă sub dublu aspect: se aduc la cunoştinţa instanţei motivele de nemulţumire ale apelantului; intimatul este pus în situaţia de a-şi formula în mod judicios şi din timp apărarea. - Apelul are caracter devolutiv: dar numai cu privire la ceea ce s-a apelat; simpla menţiune în cererea de apel că apelantul îşi întemeiază apelul pe concluziile scrise depuse în faţa instanţei de fond nu constituie o motivare în sensul legii. - Art.292:”…” – chiar dacă apelantul invocă motive arătate şi la prima instanţă, ele trebuie indicate în cererea de apel. - Nulităţile de ordine publică trebuie cercetate din oficiu, chiar dacă nu au fost indicate Nemotivarea apelului atrage după sine decăderea părţii din dreptul de a mai invoca alte motive. Dar, aşa cum am mai arătat, apelantul se poate folosi totuşi şi de motivele invocate în faţa primei instanţe. 4. Dovezile invocate în susţinerea apelului - art.292 face o distincţie foarte clară între mijloacele de apărare şi dovezile invocate în faţa primei instanţe şi cele arătate în cererea de apel. Această distincţie învederează din partea legiuitorului intenţia de a supune obligativităţii arătării în cererea de apel numai a acelor dovez de care partea înţelege să se servească direct în apel. Probele folosite în faţa primei instanţe sunt considerate ca fiind câştigate cauzei, adversarul le cunoaşte, iar instanţa superioară, în baza principiului devoluţiunii apelului, este chemată şi autorizată să le examineze prin simplu fapt al depunerii apelului, cu toate că nu sunt menţionate în mod expres în cererea de apel.; art.287 trimite la art.112 – dispoziţii aplicabile întocmai în ceea ce priveşte propunerea probelor (aminteşte pe scurt). - cererea de apel se timbrează cu jumătate din valoarea taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, prevăzute, la momentul exercitării apelului, pentru timbrarea cererii de chemare în judecată (explică diferenţa faţă de vechea reglementare). II.3. Efectele apelului Cererea de apel produce anumite efecte, dintre care unele sunt specifice: 3.1. Învestirea instanţei de apel învestirea instanţei superioare cu exercitarea controlului judiciar în limitele cererii de apel; instanţa dobândeşte dreptul şi obligaţia de a proceda la soluţionarea cauzei, conferind instanţei de control posibilitatea de a realiza o nouă judecată în fond în limitele învestirii sale. Prelungeşte efectul suspensiv şi după expirarea termenului în care poate fi exercitat apelul, până la momentul pronunţării deciziei de către instanţa de apel; Ca urmare a cererii de apel, prima instanţă nu va mai avea posibilitatea de a îndrepta eventualele erori materiale strecurate în cuprinsul hotărârii apelate sau de a interpreta dispozitivul acesteia, deoarece apelul fiind o cale devolutivă de atac, presupune o rejudecare atât în fapt cât şi în drept, ceea ce înseamnă că hotărârea primei instanţe

-

va fi înlocuită de hotărârea instanţei de apel, chiar şi în ipoteza în care instanţa de apel ajunge la aceeaşi concluzie ca şi prima instanţă. 3.2. Efectul suspensiv de executare menţionat expres de art.284 alin.5 (comentarii) Cât timp hotărârea este susceptibilă de apel, dacă nu s-a renunţat la dreptul de a o ataca, ea nu poate fi pusă în executare, iar, odată formulat apelul, cererea preia acest efect. Sunt exceptate hotărârile executorii de drept şi cele cu execuţie vremelnică, pronunţate în temeiul art.279. Articolul 280, îngăduie însă instanţei de apel să suspende execuţia vremelnică (numai cu dare de cauţiune). Efectul suspensiv de executare nu se produce în acele cazuri în care apelantul a achiesat expres (sau tacit, în unele opinii) la hotărârea pronunţată. 3.3. Efectul devolutiv al apelului ( şi art.295alin.1)

Efectul devolutiv este cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului, constând într-o veritabilă reânnoire, reeditare a judecăţii. În dreptul modern se admite că apelul are caracter deplin, adică poartă asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept ale judecăţii. Aceasta înseamnă că prin intermediul apelului se devoluează în faţa judecătorului superior întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt şi de drept ce-i aparţin. Regula nu are însă un caracter absolut, ci implică limitări semnificative. Această limitare este exprimată prin două adagii elocvente în această privinţă: 1.Tantum devolutum quantum apellantum – exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale; instanţa este limitată să cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate în cererea de apel. Hotărârea primei instanţe poate fi atacată integral sau numai cu privire la soluţiile date unor caprete de cerere, ori numai referitor la anumite părţi din proces. Dacă hotărârea a fost atacată numai parţial ceea ce nu a fost supus apelului trece în puterea lucrului judecat, iar instanţa nu poate modofoca acele aspecte sau afecta părţile care nu au făcut apel.Regula însă nu-şi găseşte aplicarea: - când prin cererea de apel se tinde la anularea în întregime a hotărârii sau atunci când obiectul litigiului este indivizibil; - când apelul nu se limitează la anumite capete de cerere Este de reţinut că, potrivit art.292 apelantul se poate folosi şi de motivele invocate în faţa primei instanţe (explică). Având în vedere principiul potrivit căruia devoluţiunea este integrală, trebuie admis totuşi că acesta este incident ori de căte ori nu rezultă o limitare expresă. 2.Tantum devolutum quantum iudicatum – efectele apelului nu se pot răsfrânge decât numai asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă. Prin intermediul apelului nu se poate, deci, lărgi cadrul procesual. Astfel, potrivit art.294 alin.1şi2:”…”. a. inadmisibilitatea schimbării în apel a calităţii părţilor: noţiunea de calitate nu este folosită aici în sens procesual, ci, mai degrabă, în sens material civil; de pildă,

reclamantul care a revendicat imobilul în calitate de moştenitor nu-şi va putea modifica această calitate susţinând că a dobândit bunul în calitate de cumpărător (ex.2 – la procesul de ieşire din indiviziune partea care a figurat ca moştenitoare nu poate apărea acum ca străină de succesiune ca urmare a renunţării la moştenire; garantul la prima instanţă nu poate apărea în apel ca debitor direct etc.). b. obiectul cererii evocă pretenţia dedusă în justiţie; legea nu îngăduie în nici un mod schimbarea pretenţiilor formulate în faţa primei instanţe (termene clare chiar la judecata în fond – art132). c. este inadmisibilă schimbarea cauzei debendi în apel, temeiul juridic al acţiunii (exemplu). Ar fi vorba, per a contrario, de o judecată nouă, părţile fiind private de principiul dublului grad de jurisdicţie (când s-a cerut anularea unui act ca simuzlat în apel nu se poate cere anulareas lui pentru ingeratitudine; nulitatea actului pentru vicii de formă nu poate fin înlocuită în apel cu nulitatea pentru vicii de consimţământ- acestea sunt noi temeiuri juridice). d. inadmisibilitatea cererilor noi în instanţa de apel – Trebuie precizat mai întâi conceptul de cerere, ţinând cont că termenul sugerează orice petiţie prin care se formulează o pretenţie, rezolvarea unui incident procedural, amânarea, suspendarea judecăţii, protejarea unui interes etc. Interpretarea pe care trebuie să o dăm textului art.294 este însă una restrictivă – acele cereri prin care se urmăreşte valorificarea unor pretenţii direct în faţa instanţei de apel, cu excluderea primului grad de jurisdicţie (toate actele de procedură care au natura unor cereri de chemare în judecată, în sens larg explică).(Observaţii: micşorarea obiectului cererii în apel nu reprezintă o schimbare a acestuia, ; n-ar fi compatibilă cu judecata în apel mărirea câtimii obiectului cererii) Cu acest înţeles constituie cereri noi: intervenţia principală, cererea reconvenţională, cererea de chemare în garanţie, cererea de chemare în judecată a altei persoane etc (excepţii: art.50 alin3 – intervenţia principală cu acordul părţilor se poate face direct în apel; nu sunt însă considerate cereri noi nici: cererea pentru a se obţine contravaloarea unui obiect determinat atunci când obiectul nu mai poarte fi dat în natură, retractul litigios întrucât el este doar un mijloc de apărare, cererea făcută în apel pentru prima dată de a se aduce un bun la masa succesorală,datorită obiectului specific al partajului – explică, Art.294 alin2: “ excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace nu sunt considerate cereri noi”: - deşi nu se distinge, excepţiile de procedură pot fi valorificate în apel ţinându-se cont de regimul lor juridic (numai cele absolute sau cele relative, dar numai dacă au fost invocate in limine litis în faţa instanţei de fond, iar aceasta le-a respins; mai pot fi invocate excepţiile relative care vizează însăşi hotărârea atacată, întrucât asemenea neregularităţi procedurale nu puteau fi invocate în faţa instanţei de fond). - nici mijloacele de apărare nu sunt considerate cereri noi, fie că sunt apărări de fond sau de procedură (vezi curs IV – exemle de apărări de fond: acordarea unui termen de graţie, beneficiul de discuţiune, dreptul de retenţie, dreptul de servitute de trecere, compensaţia legală). Cu toate acestea, trebuie analizată cu stricteţe natura juridică a mijlocului de aparare; prin intermediul său nu se poate tinde la valorificarea unor pretenţii faţă de partea adversă sau faţă de un terţ. Tot în legătură cu efectul devolutiv al apelului trebuie menţionate şi excepţiile conţinute în art.294 alin2. Potrivt acestui text:”…”.

Observaţii: numai compensaţia legală este admisibilă nu şi cea judiciară Derogări speciale: art.50 alin.2 şi 51 – intervenţia principală şi intervwenţia acdesorie; art.609 – cererea reconvenţională a pârâtului la divorţ, când motivele despărţeniei s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanţă. II.4. Procedura de soluţionare a apelului 4.1. Depunerea cererii de apel Codul de procedură civilă cuprinde dispoziţii particulare în ceea ce priveşte judecata apelului; cu toate acestea , în faţa instanţei de apel se aplică şi regulile de drept comun în diferite materii: administrarea probelor, soluţionarea excepţiilor, pronunţarea hotărârii etc. De altfel, soluţia este expres prevăzută în art.298: “ dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu”. Potrivit art.288 alin2: “ Apelul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii” – trimitrea rapidă a dosarului la instanţa competentă; necesitatea soluţionării împreună a apelurilor în situaţia în care apelurile ar fi ecercitate de părţi la intervale diferite de timp; - sancţiunea – nulitatea expresă – art.105 alin.2 - după depunerea cererii, preşedintele instanţei de fond va înainta dosarul instanţei competente, împreună cu apelurile făcute numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părţile; - dacă s-a făcut cerere pentru suspendarea hotărârii primei instanţe (în situaţiile în care apelul nu este suspensiv de executare), apelul va fi trimis de îndată instanţei competente. 4.2. Măsuri prealabile la instanţa de apel Art.289 dispune că, de îndată ce primeşte dosarul de la prima instanţă, preşedintele instanţei de apel va lua următoarele măsuri: - fixează termenul de înfăţişare şi dispune citarea părţilor (dispoziţiile art.114¹ sunt aplicabile în mod corespunzător şi ale art.113); - potrivit alin.ultim, apelurile făcute împotriva aceloraşi hotărâri vot fi repartizate la o singură secţie a instanţei de apel; dacă apelurile din diferite motive au fost repartizate la secţii diferite, preşedintele ultimei secţii învestite va dispune trimiterea apelului la secţia cea dintâi învestită (art.290). 4.3. Întâmpinarea potrivit art.298, se aplică regulile de drept comun – art.115-117 art.291 reglementează însă o situaţie particulară, aceea a necomunicării motivelor de apel: dacă reclamantul nu a primit în termenul prevăzut la art. 114¹alin3 motivele de

-

-

apel şi dovezile invocate el va putea cere un termen pentru a depune întâmpinare (ca la art.118 alin3); potrivit art. 291 alin.2 însă “ dacă intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi instanţa constată că motivele de apel nu au fost communicate, va dispune amânarea cauzei şi efectuarea comunicării, iar dacă motivele nu au fost comunicate în termen instanţa va dispune, de asemenea, amânarea cauzei;(diferit de I instanţă, dacă pârâtul nu se prezintă, I zi de înfăţişare este împlinită, dacă pârâtul a fost legal citat – explică) nedepunerea întâmpinării- ca la fond (decăderea, cu limitele sale în privinţa apărărilor –art.170). 4.4. Probele în apel

Art.295 alin2: “ instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art.292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţioarea cauzei”; Potrivit art.292 alin1 : “ Părţile nu se vor putea folosi în instanţa de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori întâmpinare. Înstanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”. După cum se poate observa, principiul devoluţiunii este mărginit şi prin aceste dispoziţii din materia probelor. Din economia reglementărilor în materie rezultă următoarele categorii de probe în apel: - probele care au fost invocate la prima instanţă, indiferent dacă au fost administrate sau nu, fără să intereseze motivul pentru care nu au fost administrate; (bineânţeles că instanţa de apel verifică, la rândul său condiţiile de admisibilitate a probelor – art.167); pe de altă parte însă “probele administrate la prima instanţă rămân dobândite cauzei şi chiar simpla lor enunţare este inutilă; probele propuse la prima instanţă şi rămase neadministrate vor putea fi cerute instanţei de apel prin cererea de apel sau întâmpinare (legea trece aşadar peste rigorile decăderii – ex- decăzut în primă instanţă, soliciţi proba prin cererea de apel); probele noi şi orice mijloc nou de apărare trebuie formulate în scris”(critică – nu încurajează diligenţa părţilor la judecata în primă instanţă care, deşi ar fi avut posibilitatea să solicite şi să administreze anumite probe, nu au făcut-o); - refacerea sau completarea probelor, deşi legea nu o impune, este de dorit să fie folosită în mod excepţional, doar atunci când instanţa superioară consideră că este absolut necesar. 4.5. Desfăşurarea judecăţii în faţa instanţei de apel art.298 deja amintit; poliţia şedinţei de judecată va fi exercitată de preşedintele completului în condiţiile analizate deja; probele se vor administra după regulile folosite în faţa instanţei de fond; tot astfel se vor administra şi excepţiile de procedură şi orice alte incidente survenite în cursul judecăţii(incidentul de procedură – orice fel de contestaţie care se

grefează pe cererea principală şi care este de natură să suspende, să întrerupă sau să stingă cursul judecăţii sau să modifice soluţia): suspendarea, întreruperea, perimarea, actele de dispoziţie etc. 4.6. Soluţiile ce se pronunţă de către instanţa de apel - art.255 – decizie; - art. art.296-297: 1. soluţiile pe fondul cererii de apel: admitere. Respingere, admitere în parte: “ instanţa de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte hotărârea atacată”: a. respingerea- motivele invocate de apelant au fost găsite neîntemeiate; soluţia determină definitivarea sentinţei date de prima instanţă( Ex:admite…menţine); b. admiterea sau admiterea în parte- conduce la modificarea sau desfiinţarrea hotărârii atacate – art.297alin.1: “…”; art.297 alin2 – discută fiecare situaţie în parte; - regula: rejudecarea după anulare; excepţia: trimitere – necompetenţă (implicaţii); - caracterul hotărârii date în apel: definitivă; rejudecarea după trimitere – nedefinitivă; când instanţa de apel se consideră ea însăşi competentă, decizia de admitere a apelului este definitivă; dar hotărârea dată în rejudecare este nedefinitivă(explică pe larg);