You are on page 1of 3

Noul Curs al lui Roosevelt - model funcţional de

depăşire a crizei economice
„Lăsaţi-mă să afirm cu încredere deplină că singurul lucru de care
trebuie să ne temem este frica însăşi, teroarea necunoscută, nedreaptă
şi nejustificată care paralizează eforturile necesare de a converti
retragerea mai înainte. Eu promit un nou curs pentru poporul
american. Acesta nu va fi o simplă campanie politică, ci este
chemarea de a lua arma în mîinî.”
(Franklin D.
Roosevelt)
Cel de-al 32-lea preşedinte al Statelor Unite (1933-1945), ales de 4
ori, Roosevelt a fost unul dintre cei mai ingenioşi lideri politici ai
secolului XX. Programul său, numit „New Deal”, reprezentând un
răspuns la „Marea Criză” („Great Depression”), a folosit guvernul
federal ca un instrument de schimbare socială şi economică în contrast
cu rolul său tradiţional pasiv.
Promisiunea lui Roosevelt -„o nouă repartizare (împărţire) a poporului
american”- a prefigurat o lărgire revoluţionară a puterii federale în viaţa de zi
cu zi a naţiunii. Primele sale trei luni în birou, cunoscute sub numele de „Cele
100 de Zile”(martie-iunie 1933), au fost marcate de o legislaţie inovativă
izvorâtă din ramura executivă.
Într-o perioadă de şomaj masiv (25% din forţa de muncă), în care piaţa
mărfurilor se afla în colaps, mii de bănci se închideau din lipsă de lichidităţi, şi
în care preţurile agricole căzuseră sub costul producţiei, Congresul, la cererea
lui Roosevelt, a luat o serie de măsuri urgente menite să ofere lichidităţi
pentru instituţiile bancare, pentru încrederea individuală şi pentru a preveni
falimentul financiar. Mai mult, abandonarea exportului aurului în 1933 a avut
ca efect devalorizarea dolarului pe pieţele internaţionale.
În adiţie la măsurile de încredere, cum ar fi crearea Administraţiei Progresului
Muncii sub conducerea lui Harry Hopkins, politica New Deal (Noul Curs) a
reuşit să aducă o diversitate de soluţii de soluţii economice la problemele
izvorâte din primul război mondial.
Criza fermelor, rezultată din supraproducţie, a început în 1921 şi a trimis
milioane de fermieri la oraşe în anii ‘20; Roosevelt a considerat că această
criză reprezintă cauza colapsului economic de la sfârşitul ani lor ’20. El a
răspuns cu un program agricol vast încadrat de Legile de Ajustare Agricolă
din 1933 şi 1938. Această legislaţie a introdus controlul producţiei pentru
anumite mărfuri de bază pentru a crea o balanţă între cerere şi ofertă; de
asemenea legislaţia a promovat reîmpădurirea şi conservarea, şi a oferit

cheltuieli de subvenţionare pentru plantaţiile reduse.
Programul pentru Autorităţile Văii Tennessee (Tennessee Valley Authority),
creat în 1933, cuprindea construcţia de baraje pentru producerea de energie
hidroelectrică, managementul apelor, îmbunătăţirea tehnicilor fermierilor şi a
navigaţiei pe râu, şi construcţia de spitale şi şcoli. Noi industrii atrase de
electricitatea şi munca ieftină au diversificat economia sudică şi au
îmbunătăţit viaţa socială săracă din această zonă.
Coaliţia New Deal: Multe dintre măsurile New Deal au alienat comunitatea de
afaceri; în acelaşi timp, aceste măsuri au atras negrii şi alte minorităţi urbane
şi mişcarea muncitorească în partidul democrat, formându-se astfel coaliţia
New Deal. Legea Naţională de Redresarea a Industriei (The National Industrial
Reco-very Act (NIRA, 1933)) a luat fiinţă sub forma unei scheme de stabilizare
industrială desemnat să elimine , să menţină preţurile în echilibru.
Secţiunea a şaptea a legii, care promova unionizarea muncii, a alienat totuşi
oamenii de afaceri conservatori. Măsurile de strictă securitate impuse de
noua Comisie de Securitate şi Schimb a intensificat opoziţia afacerilor.
Beneficiile oferite de Legea Securităţii Sociale, de legislaţia asigurării de
şomaj şi de către Legea Standardelor Muncii Corecte (Fair Labor Standards
Act) din 1938 a atras suportul muncitorilor. În 1935 şi 1936 Curtea Supremă a
Statelor Unite a „lovit (izbit)” măsurile New Deal declarând neconstituţionale
măsurile de precauţie ale legilor (actelor) NIRA şi Legea Ajustării Agricole.
Al doilea mandat:
După câştigarea unei victorii răsunătoare împotriva lui Alfred M. Landon în
alegerile prezidenţiale din 1936, Roosevelt a încercat să neutralizeze Curtea
propunând numirea de noi judecători, însă Congresul a respins planul său în
1937.
Politica de dinaintea războiului: Deşi era un suporter al lui Wilson Woodrow,
Roosevelt a abandonat ideile internaţionaliste ale lui Wilson în momentul în
care ţara a adoptat politica de izolare în anii ’20. Apoi, la sfârşitul anilor ’30,
îndemnat (stimulat) de agresiunea lui Adolf Hitler în expansiunea japoneză în
Pacific, Roosevelt a revenit la politica de implicare în război. A fost, totuşi,
reţinut de persistenţa puternicului sentiment de izolare a alegătorilor şi de
trecerea prin Congres a unei serii de legi de neutralitate cu scopul de a
preveni implicarea Americii în al doilea război mondial. Roosevelt a câştigat
disputa când, alarmat de înfrângerea Germaniei de către Franţa în 1940,
Congresul a dat curs legislaţiei „închiriate” pentru a ajuta rezistenţa continuă
a Marii Britanii împotriva germanilor. Atacul japonezilor de la Pearl Harbor de
pe 7 decembrie 1941, a aruncat Statele Unite în război de partea Marii
Britanii şi a Uniunii Sovietice.