Biblioteca „V.A.

Urechia” Galați

Buletinul
Fundației Urechia

Publicaţie anuală • an 11, nr. 14 • 2013

ISSN: 1220-3459
Buletinul Fundaţiei Urechia / Biblioteca „V.A. Urechia”. - Serie nouă, anul 1, nr. 1
(nov. 1990) - anul 10, nr. 13 (2012). - Galaţi (Str. Mihai Bravu, nr. 16, cod 800208)
: Biblioteca „V.A. Urechia”, 1990 - 2012
Continuă Buletinul Fundaţiunei Urechiă. Bibliotecă. Pinacotecă. Muzeu, cu apariţie
lunară, din care a apărut numai numărul 1 (nov. 1901).
Seria nouă apare trimestrial.
Numărul 1 din noua serie apare cu ocazia aniversării centenarului Bibliotecii „V.A.
Urechia”.
Între anii 1993 și 1995 îşi întrerupe apariţia.
Nu apare în perioada 1998-2007.
Începând cu anul 2008 apare anual.
Începând cu anul 2009 apare la Editura „Axis Libri” Galați.
ISSN 1220-3459

Director de publicație:
Dr. Zanfir Ilie
Colegiul ştiinţific:
Acad. prof. dr. Dinu C. Giurescu

Acad. prof. dr. Gheorghe Buzatu

Acad. prof. univ. dr. Constantin Gh. Marinescu

Prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru

Conf. univ. dr. Elena Tîrziman

Dr. Doru Bădără

Lector dr. Cătălin Negoiţă
Redactor șef: Drd. Letiția Buruiană
Secretar general de redacție: Dorina Bălan
Redactori:
Violeta Moraru
Catrina Căluian
Viorica Potârniche
Traducere:
Ioana-Monica Chicu
Tehnoredactare şi machetare: Sorina Radu
Coperta: Adina Vasilică
Această publicație este tipărită cu sprijinul S.C. GOLD BOOKS S.R.L.,
PFA Enache Mariana.
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”
Mihai Bravu, nr. 16, Galați, 800208
Tel: 0236/411037; 0336/101037
Fax: 0236-319408
e-mail: zanfirilie@yahoo.com (Tel. 0236/411037, int. 102)
e-mail: balan_drn@yahoo.com (Tel. 0236/411037, int. 109)
axislibri@bvau.ro
Responsabilitatea pentru conținutul articolelor aparține autorilor.
Copyright © 2013 Editura „Axis Libri” Galaţi

Cuprins

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Cuprins
Abstracte
Traducere: Ioana-Monica CHICU . .........................................................................5
Argument
V.A. Urechia veritabil corifeu al culturii române

Dr. Zanfir ILIE ..............................................................................................................17
BiblioPhilus
Colecția de incunabule a Bibliotecii „V.A. Urechia”

Valentina ONEȚ ......................................................................................................21
„Metamorphoses” Editions at the Bibliotheca Thysiana

Gabriela DEBITA .........................................................................................................35
ProDomo
Acces, creativitate și cunoaștere. UNESCO și proprietatea intelectuală

Drd. Nicoleta RAHME ............................................................................................55
Etape operaționale în indexarea resurselor din domeniul dreptului

Dorina BĂLAN ........................................................................................................63
Descrierea suporturilor conform regulilor din RDA (Descrierea resurselor şi accesului)

Catrina CĂLUIAN ..................................................................................................69
Serialele electronice. Particularităţi ale descrierii

Violeta MORARU.....................................................................................................82
Biblioteca la tine acasă. E-serviciu pentru utilizatorii de bibliotecă
Simona-Ionela MILICA...........................................................................................90
Particularităţi ale descrierii resurselor electronice

Mihaela BUTE .........................................................................................................95
Un potenţial circuit al utilizatorilor Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” din categoria
cetăţenilor străini cu statut de azilanţi

Ioana-Monica CHICU............................................................................................103
Exploatarea cercetării biobibliografice în mediul virtual

Ioana-Otilia BADEA..............................................................................................113
Personalia
Vasile Alexandrescu Urechia şi vocaţia prieteniei

Drd. Letiția BURUIANĂ .......................................................................................121
Acasă la academicianul Dimitrie Vatamaniuc. Istoria editării „Operei Integrale Eminescu”

Maria STANCIU ....................................................................................................129
Localia
Statistica bisericească a Protopopiei județului Covurlui de la 1872

Eugen DRĂGOI ......................................................................................................154
Câteva considerații privind începuturile activității consulare franceze de la Galați
Drd. Ana-Maria CHEȘCU.....................................................................................162
Spiritus Rector
Nichita Stănescu şi postmodernismul românesc

Virginia-Camelia BOBARU..................................................................................170
Ateneul Român. 125 de ani de la inaugurare

Radu MOȚOC.........................................................................................................174
Cum am ajuns să pictez oraşele lumii

Florian-Doru CRIHANĂ........................................................................................193
Restitutio
„Revista Marină” la 100 de ani de la apariţie

Elena-Monaliza GHINEA......................................................................................197
Ziariști evrei în presa gălățeană

Violeta IONESCU...................................................................................................206

Cuprins

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Cuprins
Abstracts
Translation: Ioana-Monica CHICU .........................................................................5
Argument
V.A. Urechia – An Authentic Coryphaeus of the Romanian Culture

Dr. Zanfir ILIE ..............................................................................................................17
BiblioPhilus
The Incunabula Collection of „V.A. Urechia” Public Library

Valentina ONEȚ ......................................................................................................21
„Metamorphoses” Editions at the Bibliotheca Thysiana

Gabriela DEBITA .........................................................................................................35
ProDomo
Access, Creativity and Knowledge. UNESCO and Intellectual Property

Drd. Nicoleta RAHME ............................................................................................55
Operational Stages in Indexing Law Resources

Dorina BĂLAN ........................................................................................................63
Support Description according to RDA Rules

Catrina CĂLUIAN ..................................................................................................69
Features of Description for Electronic Serials

Violeta MORARU.....................................................................................................82
The Library at Your Home. E-Services for Library Users
Simona-Ionela MILICA...........................................................................................90
Features of Electronic Resources’ Description

Mihaela BUTE .........................................................................................................95
A Potential Circuit of „V.A. Urechia” Public Library Users that Are Part of the Refugees’ Category

Ioana-Monica CHICU............................................................................................103
Using Biobliographic Research in Virtual Environment

Ioana-Otilia BADEA..............................................................................................113
Personalia
V.A. Urechia and the Friendship Vocation

Drd. Letiția BURUIANĂ .......................................................................................121
In Visit to Academician Dimitrie Vatamaniuc. The History of Editing „The Complete Works
of Eminescu”

Maria STANCIU ....................................................................................................129
Localia
Church Statistics of the Covurlui County Bishopric in 1872

Eugen DRĂGOI ......................................................................................................154
Some Considerations Regarding the Beginnings of the French Consular Activity in Galati
Drd. Ana-Maria CHEȘCU......................................................................................162
Spiritus Rector
Nichita Stănescu and Romanian Postmodernism

Virginia-Camelia BOBARU..................................................................................170
The Romanian Athenaeum – 125 Years from the Inauguration

Radu MOȚOC.........................................................................................................174
How I Came to Paint the Big Cities of the World?

Florian-Doru CRIHANĂ........................................................................................193
Restitutio
„Revista Marină” - 100 Years from the First Issue

Elena-Monaliza GHINEA......................................................................................197
Jew Journalists in the Press from Galaţi

Violeta IONESCU...................................................................................................206

4

Abstracte

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Abstracte
Colecţia de incunabule a Bibliotecii „V.A.Urechia”
Valentina Oneț / 21

Biblioteca „V.A. Urechia” Galaţi deţine o colecţie de incunabule donate de
fondatorul ei menţionate în Catalogul colectiv al incunabulelor din România, în prefaţa
căruia se precizează şi unicitatea lor pe plan naţional, ca titluri de lucrări, ca ediţii sau
din punct de vedere al autorului. Din cele 12 incunabule existente nouă sunt unicate pe
plan naţional şi doar trei se regăsesc şi în alte colecţii din România. Nouă dintre aceste
tipărituri sunt apărute în arcul de timp 1472-1480, îndeplinind criteriul de vechime
absolută iar din totalul lor patru conţin informaţii daco-romanica, ceea ce ridică mult
valoare lor istorică.
Cuvinte cheie: incunabul, daco -romanica, ediţie unicat, ediţe rară, bibliofilie,
istoria tiparului, istoria cărţii.

Ediţiile Metamorfozelor la Biblioteca Thysiana
Gabriela Debita / 35
Studiul de faţă constă dintr-o suită de 5 descrieri bibliografice prefaţate de o
introducere în subiect. Volumele descrise provin de la Bibliotheca Thysiana din Leiden,
Olanda şi reprezintă o selecţie din ediţiile Metamorfozelor lui Ovidiu achiziţionate de
Johannes Thysius în secolul al XVII-lea. Ele pot fi împărţite în 2 grupuri: ediţii academice
comentate în limba latină şi ediţii de lux în vernacular. Scopul acestei lucrări este de a
oferi un model de descriere bibliografică.
Cuvinte cheie: Ovidiu, Metamorfoze, Thysiana, ediţii, descrieri bibliographice.

Acces, creativitate şi cunoaştere
UNESCO şi proprietatea intelectuală
Nicoleta Rahme / 55

Protecţia drepturilor de autor este esenţială pentru creşterea gradului de dezvoltare
şi a creativităţii în domeniul cultural, dar reprezintă şi piatra de temelie pentru protecţia
legală a bunurilor şi serviciilor culturale. În acord cu misiunea sa de a încuraja şi promova
diversitatea culturală, UNESCO s-a preocupat de asigurarea respectării drepturilor de
proprietate intelectuală şi a acţionat în strânsă cooperare cu guvernele din diferite state,
dar şi cu asociaţiile de bibliotecă. Acest articol cuprinde o scurtă prezentare a UNESCO şi
a programelor sale referitoare la drepturile de autor şi accesul la cunoaştere.
Cuvinte cheie: UNESCO, Biblioteci, drepturi de proprietate intelectuală, drepturi de autor.

5

Abstracte

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Etape operaționale în indexarea resurselor
din domeniul dreptului
Dorina Bălan / 63

Indexarea resurselor din domeniul dreptului își propune să clarifice anumite
aspecte ale clasificării zecimale, legate strict de publicațiile de tip juric, ținând cont
de finalitatea reflectată în catalogul sistematic, dar și de necesitățile utilizatorului de
informații, deoarece clasificarea nu trebuie să îngreuneze procesul de regăsire a resursei,
ci să constituie o modalitate în plus de a facilita relația resursă-utilizator.
Cuvinte cheie: clasificare, indexare, drept, resurse, bibliotecă.

Descrierea suporturilor conform regulilor din
RDA
Catrina Căluian / 69

Noul cod internaţional de catalogare RDA cuprinde regulile privind descrierea
caracteristicilor fizice ale suportului unei resurse, a tipului de codificare a informaţiei stocate
pe acesta în combinaţie cu tipul instrumentului folosit pentru accesarea conţinutului. Aceste
elemente bibliografice ajută utilizatorul la selectarea şi identificarea resurselor.
Cuvinte cheie: descriere bibliografică, resurse, tip de mediu, tip de suport,
extindere.

Serialele electronice Particularităţi ale descrierii
Violeta Moraru / 82

Dezvoltarea noilor tehnologii şi apariţia resurselor de variate tipuri a impus
revizuirea normelor de catalogare descriptivă, astfel încât accesul utilizatorilor la informaţie
să fie asigurat cu maximă eficienţă, indiferent de suportul stocării acesteia. Prelucrarea
corectă a resurselor în cataloagele de bibliotecă facilitează, cu siguranţă, regăsirea acestora
în colecţii. Lucrarea prezintă particularităţile descrierii serialelor electronice.
Cuvinte cheie: serial electronic, descriere bibliografică, catalogare, acces, ISBD.

Biblioteca la tine acasă
E-serviciu pentru utilizatorii de bibliotecă
Simona-Ionela Milica / 90

Pornind de la interesul bibliotecilor de a-și păstra locul în comunitate, am gândit
serviciul propus ca pe un produs din care ar avea de câștigat atât biblioteca, cât și
utilizatorul. Ipoteza potrivit căreia un cititor ar avea nevoie stringentă de un document,
dar nu are timp să se deplaseze, a generat ideea că un e-serviciu ce implică posibilitatea
comandării la domiciliu a documentelor doar printr-un click de mouse, ar putea fi
considerat un element de noutate în bibliotecile publice.
Cuvinte cheie: e-serviciu, catalog, împrumut, online, bibliotecă.

6

Abstracte

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013
Particularităţi ale descrierii resurselor
electronice
Mihaela Bute / 95

Resursele electronice sunt produse ale noilor tehnologii, care continuă să se
modifice cu rapiditate. Pentru a fi uşor şi corect accesate de utilizatori, ele trebuie
descrise în conformitate cu regulile şi standardele elaborate pe plan internaţional în
domeniul biblioteconomiei. Rolul descrierii este de a crea instrumente care să faciliteze
accesul utilizatorilor la informaţii, indiferent de suportul de prezentare al acestora, şi de
a organiza informaţia într-o structură infodocumentară.
Cuvinte cheie: resursă electonică, catalogare, descriere bibliografică, ISBD, acces.

Un potenţial circuit al utilizatorilor Bibliotecii
Judeţene „V.A. Urechia” din categoria cetăţenilor
străini cu statut de azilanţi
Ioana-Monica Chicu / 103

Migraţia internaţională constituie o preocupare majoră pentru toate statele
lumii, inclusiv pentru România. Oraşul Galaţi, situat la frontiera de est a Uniunii
Europene, reprezintă un loc unde numeroase persoane străine vin să solicite statutul
de azilant. Această lucrare îşi propune să prezinte o modalitate specifică de abordare
a problematicii acestor persoane în contextul în care ele acesează serviciile Bibliotecii
Judeţene V.A. Urechia Galaţi.
Cuvinte cheie: migrație internaţională, azilanţi, bibliotecă publică, servicii de
bibliotecă, abordare specifică.

Exploatarea cercetării biobibliografice în mediul
virtual
Ioana-Otilia Badea / 113

Noile metode de promovare a personalităţilor locale, prin folosirea mediului
virtual atât ca modalitate de valorificare a cercetării, cât şi ca resursă de cercetare, sunt
binevenite. Dintre acestea valorificarea şi promovarea informaţiei în spaţiul virtual
prin folosirea unei aplicaţii web, Wiki, InfoGhidul Bibliotecii „V.A. Urechia” Galaţi,
care poate fi accesat de pe pagina bibliotecii şi oferă posibilitatea interconectării cu alte
informaţii de interes local, constituie tema acestei lucrări.
Cuvinte cheie: Wiki, Infoghid, biobibliografie, personalități locale, Galaţi
(personalităţi).

7

Abstracte

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Vasile Alexandrescu Urechia şi vocaţia prieteniei
Letiția Buruiană / 121

Reconstituirea profilului intelectual al lui Vasile Alexandrescu Urechia ne
dezvăluie un program cultural amplu, dezvoltat în întreaga sa viață. Scopul vizat era
promovarea valorilor poporului român și recunoașterii locului ce-i revenea de drept
tânărului stat român în familia popoarelor latine din Europa. În îndeplinirea misiunii
sale, Urechia a folosit o strategie de alcătuire a unei rețele, care poate fi identificată astăzi
ca fiind specifică domeniului relațiilor publice (public affairs și lobby) și diplomației
culturale. Urechia s-a axat pe relațiile de prietenie cu intelectuali și politicieni francezi,
spanioli, italieni, bulgari și albanezi, consolidate prin participarea la întruniri de
arbitraj internațional, proiecte de cercetare științifică, călătorii de studii, evenimente
festive etc. Vizibilitatea i-a fost consolidată prin reflectarea acestor acțiuni în massmedia din țară și din străinătate.
Cuvinte cheie: relaţii culturale, strategii, reţele, diplomaţie culturală, personalităţi
europene, relaţii publice, presă europeană, V.A. Urechia.

Acasă la academicianul Dimitrie Vatamaniuc
Istoria editării Operei Integrale Eminescu
Maria Stanciu / 129

Dimitrie Vatamaniuc este academicianul care a trudit încă din anul 1972
la publicarea operei eminesciene şi contrar previziunilor sumbre ale lui Perpessicius
- că nu va fi publicată la anul 2000 - totuşi, în 1993, a apărut ultimul volum (XVFragmentarium) pentru ca în anul 2011, cititorul să se bucure de noua ediţie „Opera
Integrală Eminescu”, editată în XI volume. În prezenta convorbire face trimitere la
publicistica, opera și viața „Sfântul preacurat al ghiersului românesc...”
Cuvinte cheie: Dimitrie Vatamaniuc, Mihai Eminescu, publicistică, Operă
integrală Eminescu, eminescologie.

Statistica bisericească a protopopiei județului
covurlui de la 1872
Eugen Drăgoi / 154

La solicitarea Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunii Publice, transmisă în 11 august
1872 Episcopiei Dunării de Jos, se cerea să se completeze datele după modelul de tabel
anexat. De centralizarea și prelucrarea datelor din județul Covurlui s-a ocupat protoiereul
Ioan Severin, personalitate a vieții bisericești gălățene din a doua jumătate a veacului al
XIX-lea. El a trimis statistica solicitată către Eparhia de la Ismail, cu raportul nr. 165 din 20
septembrie 1872, pe care o vom prezenta în continuare, fiind pentru prima dată când acest
document inedit se publică integral. Bisericile din județ (118) erau deservite de 121 preoți, 9
diaconi și 201 cântăreți de strană, la care se adăugau mai mulți paracliseri și câțiva călugări.
Cuvinte cheie: statistică, biserici, județul Covurlui.

8

Abstracte

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Câteva considerații privind începuturile activității
consulare franceze de la Galați
Ana-Maria Cheșcu / 162

Acea lume de negustori din bazinul Mării Mediterane care desfăşura, din
epoca medievală, un marketing activ, a determinat apariţia primilor consuli francezi.
Desemnând funcţionari aleşi din comunităţile de comercianţi şi vânzători, consulii
reprezentau interesele statelor cu o viaţă activă din această regiune. Astfel, au apărut
coloniile comercianţilor şi primele filiale consulare în Levant. Încurajaţi de succesul
comercial şi constrânşi de conjunctura politică (declinul Imperiului Otoman şi
ascensiunea Austriei şi Rusiei), diplomaţii francezi au început să promoveze ideea
stabilirii de consulate în Moldova şi Valahia. După numirea primilor agenţi consulari, la
Iaşi şi Bucureşti, a apărut ideea înfiinţării unei filiale consulare la Galaţi. Prin urmare,
în acest studiu, prezentăm activitatea primilor consuli la Galaţi şi relaţiile dintre ei şi
autorităţile locale.
Cuvinte-cheie: jurisdicţie consulară, străini, protejaţi, capitulaţie, comerţ.

Nichita Stănescu şi postmodernismul românesc
Virginia-Camelia Bobaru / 170

Tranziţia de la neomodernism la postmodernism presupune o schimbare a canonului literar. Acest eseu urmăreşte evoluţia unor idei şi atitudini în tranziţia de la o
epocă la alta a literaturii, prin comparaţia între poezia lui Nichita Stănescu, vârful
generaţiei şaizeciste, şi poezia reprezentativă a anilor ’80. „Realismul”, tonul memorialistic, asemănătoare poeziei americane a anilor ’70, intertextualitatea, parodia, tenta
jucăuşă se găsesc in textele poetice ale următorilor autori: M. Cărtărescu, Adrian Alui
George, Ion Stratan.
Cuvinte-cheie: postmodernism, canon literar, literatură, Nichita Stănescu,
șaizeciști.

Ateneul Român

125 de ani de la inaugurare
Radu Moțoc / 174

Ateneul Român a constituit un exemplu de solidaritate a personalităţilor
culturale cu o societate dornică de emancipare şi de cultură. Această activitate culturală
s-a manifestat prin conferinţe din domenii foarte diverse, serate literar-muzicale,
concerte simfonice şi expoziţii de artă plastică, care au încurajat tinerii români.
Principalii iniţiatori ai acestei societăţi culturale - Ateneul Român, au fost V.A.Urechia
şi Constantin Esarcu.
Cuvinte cheie: Ateneul Român, conferinţe, expoziţii, V.A.Urechia, C. Esarcu.

9

Abstracte

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013
Cum am ajuns să pictez oraşele lumii
Florian-Doru Crihană / 193

Am aparţinut breslei caricaturiştilor mai mult de 20 de ani. Observasem că
tematica lansată de festivaluri era limitată. Identificasem deja cateva domenii neatinse
de zecile şi zecile de festivaluri în acei ani şi m-am hotărat să le iau în studiu. Orașele
europene și simbolurile lor culturale care au servit ca sursă de inspirație pentru temele
caricaturilor sunt Veneția, Bruges, Instanbul, Paris, Legnita. Urmează Galațiul deoarece
timp de 15 ani am pictat realist clădirile, străzile Galaţiului, portul, oamenii de azi şi
din trecut. Cărţile poştale vechi au fost documente extrem de preţioase pentru aceste
lucrări.
Cuvinte cheie: expoziții de caricatura, orașe europene, turism cultural, simboluri
culturale, cărți poștale vechi.

Revista marină la 100 de ani de la apariţie
Elena-Monaliza Ghinea / 197

Lectura „Revistei Marine”, editată la Galaţi, după 100 de ani de la apariţie, este
o experienţă deosebită şi ne arată importanţa marinei şi navigaţiei pentru acest oraş
şi pentru ţara întreagă. Acest articol ne arată cât de modernă este această chestiune...
veche, oferindu-ne o imagine asupra marinei noastre în timpul Războaielor Balcanice,
dar şi asupra unor chestiuni economice, tehnice, literare şi de istorie a navigaţiei.
Acest articol are şi o componentă sentimentală pentru că autoarea a descoperit nişte
documente despre străbunicul ei, navigator şi el.
Cuvinte cheie: Revista Marină, Galați, documente, navigație, revistă gălățeană.

Ziariști evrei în presa gălățeană
Violeta Ionescu / 206

Oricine va cerceta istoria comunității evreilor din Galați, va descoperi o lume
extrem de interesantă, cu nevoile ei firești, cu necazurile, umilințele, dar și cu bucuriile,
succesele și speranțele care i-au animat pe acești oameni de-a lungul vremii, multă vreme
socotiți „străini” în patria unde s-au născut. În 1939, la Galați erau cca 20.000 de evrei
care trăiau în bună înțelegere alături de creștinii și musulmanii orașului cosmopolit de
la Dunăre, întâmpinând împreună toate evenimentele istorice majore. Pe toate acestea
le-a reflectat cu fidelitate presa și mulți dintre evreii cultivați s-au dovedit ziariști de
valoare, personalități marcante care au patronat și condus ziare și reviste, contribuind
la formarea și informarea tuturor cititorilor, indiferent de etnie sau opțiune religioasă.
Cuvinte-cheie: Balul presei, muncă redacțională, Vocea Galaților, Curierul
meseriașilor, Sindicatul ziariștilor din Galați.

10

Abstracts

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Abstracts
The Incunabula Collection of „V.A. Urechia” Public
Library
Valentina Oneț / 21

The „V.A. Urechia” Library, Galaţi owns a suite of 12 incunabula donated by
the institution’s founder, all of which have been included in the Collective Catalog of
Incunabula in Romania. Their uniqueness in terms of edition and content is mentioned
in the preface of the catalog. Indeed, nine are unique nationally, while copies of the other
three are held at several other libraries. In addition, nine were printed as early as 14721480, while four contain information about the origin and history of the Romanian
people, a particularity which greatly enhances their historical value and relevance in a
Romanian context.
Keywords: incunabulum, Romanian history, unique edition, rare edition,
bibliophile, history of printing, book history.

Metamorphoses Editions at the Bibliotheca
Thysiana
Gabriela Debita / 35

The following study consists of five complex bibliographical descriptions, prefaced
by an introduction. The units described are held at the historical Bibliotheca Thysiana,
(Leiden, The Netherlands), and represent a selection of Metamorphoses editions acquired
by Johannes Thysius in the 17th century. They can be divided into two distinct groups:
scholarly Latin texts and luxury vernacular translations. The purpose of this article is to
offer a model for detailed bibliographical descriptions.
Keywords: Ovid, Metamorphoses, Thysiana, editions, bibliographical descriptions.

Access, Creativity and Knowledge
UNESCO and Intellectual Property
Nicoleta Rahme / 55

Copyright protection is essential for enhancing creativity and development of
cultural industries, also a cornerstone for the legal protection of cultural goods and
services. In accordance with its mission to encourage and promote cultural diversity,
UNESCO has been concerned with ensuring respect for intellectual property rights and
has acted in close cooperation with governments and library associations too. Here
is presented a brief description of UNESCO and its programmes related to copyright,
access to knowledge.
Keywords: UNESCO, Libraries, Intellectual property rights, Copyright, Access.

11

Abstracts

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Operational Stages in Indexing Law Resources
Dorina Bălan / 63

Indexing law resources aims at explaining certain aspects of the Universal
Decimal Classification, strictly connected to law publications, taking into consideration
the result from the systematic catalogue, but also the user’s information needs, because
classification should not make any harder the process of finding the resource, but to be
another way of facilitating the relation between resource and user, instead.
Keywords: classification, indexing, law, resources, library.

Support Description according to RDA Rules
Catrina Căluian / 69
The new, international, RDA cataloguing code comprises rules that refer to the
description of the physical characteristics of a resource support, the type of information
codification which is preserved on the support, combined with the type of device used
for accessing the information. These bibliographic elements help the user in selecting and
identifying the resources he or she needs.
Keywords: bibliographic description, resources, medium type, type of physical
support, extension.

Features of Description for Electronic Serials
Violeta Moraru / 82

The development of new technologies and the emergence of various types of
resources has led to the revision of descriptive cataloguing norms, so that the users’ access
to information is ensured with maximum efficiency, no matter the physical support. The
correct processing of information from the library catalogues facilitates its retrieval in
the collections. This paper presents the specific features of electronic serials’ description.
Keywords: electronic serial, bibliographic description, cataloguing, access, ISBD.

The Library at Your Home
E-Services for Library Users
Simona-Ionela Milica / 90

Starting from the libraries’ concern for preserving their place in the community, I
advance the idea of a new service, seen as a product from which would benefit both the
library and the user. The supposition according to which a user would absolutely need a
document, but he or she does not have the time to come to the library, has generated the
idea that an e-service that implies the possibility of ordering the documents at home, by
a mouse click, would be considered an innovative element in the public libraries.
Keywords: e-service, catalog, loan, online, library.

12

Abstracts

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Features of Electronic Resources’ Description
Mihaela Bute / 95

The electronic resources are products of the new technologies that continue to
change rapidly. In order to access them easily and accurately, these resources have to
be described according to the rules and standards, elaborated at international level
in the library science field. The role of description is to create instruments that would
make easier the users’ access to information, regardless their presentation support, and
organize information in an infodocumentary structure.
Keywords: electronic resource, cataloguing, bibliographic description, ISBD,
access.

A Potential Circuit of „V.A. Urechia” Public Library
Users that Are Part of the Refugees’ Category
Ioana-Monica Chicu / 103

The international migration represents a major concern for all the states,
including Romania. Galați city, which is situated on the Eastern frontier of the
European Union, represents a place where many foreign persons come, seeking for
refugee statute. This paper tries to present a specific approach of the issue of these
persons, taking into consideration the fact that they access V.A. Urechia Public
Library services.
Keywords: international migration, asylum seekers, public library, library
services.

Using Biobliographic Research in Virtual
Environment
Ioana-Otilia Badea / 113

The new methods of promoting the local personalities, using the virtual
environment, both as a means of valuing the research and a research tool as well, are
more than welcome. Among these tools that use web applications, like wiki, the Infoghid
(Infoguide) of V.A. Urechia Public Library, which can be accessed from the webpage of the
library, provides the possibility of interconnecting with other local interest informations,
represents the topic of this paper.
Keywords: Wiki, Infoghid (Infoguide), biobliography, local personalities,
personalities from Galati.

13

Abstracts

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

V.A. Urechia and the Friendship Vocation
Letiția Buruiană / 121

Restoring the intellectual profile of Vasile Alexandrescu Urechia reveals us a
broad cultural program, developed throughout his life. The aim of this program was the
promotion of the values of the Romanian people and the acknowledgement of the newly
created Romanian state in the family of the Latin people from Europe. In fulfilling his
mission, Urechia used a strategy for building a network which nowadays can be identified
as specific to PR (public relations and lobbying) and cultural diplomacy. Urechia focussed
on his friendships with French, Spanish, Italian, Bulgarian and Albanian intellectuals
and politicians, strengthened by attending to international arbitration meetings, research
projects, study trips, holiday events, etc. His reputation has been enhanced by the reflection
of these actions in the press from the country and abroad.
Keywords: cultural relations, networking strategies, cultural diplomacy, European
personalities, public relations, European press.

In Visit to Academician Dimitrie Vatamaniuc.
The History of Editing ”The Complete Works of
Eminescu”
Maria Stanciu / 129

Dimitrie Vatamaniuc is a member of the Romanian Academy that has worked
a lot for publishing Eminescu’s works and despite Perpessicius’s dark predictions – that
these works would not be published until 2000 – however, the last volume was published
in 1993 (the 15th callled -Fragmentarium), so that in 2011, the readers enjoyed reading
the new edition of „Opera Integrală Eminescu” (The Complete Works of Eminescu),
edited in 11 volumes. In this dialogue, Vatamaniuc refers to the articles, works and life
of the one named „the immaculate saint of Romanian poetry...”
Keywords: Dimitrie Vatamaniuc, Mihai Eminescu, articles, The Complete Works
of Eminescu, Eminescology.

Church Statistics of the Covurlui
County Bishopric in 1872
Eugen Drăgoi / 154

At the request of the Ministry of Religious Affairs and Public Education, submitted
on August 11th , 1872 to the Episcopia Dunării de Jos (the Bishopric of Lower Danube),
this institution is asked to fill in certain data, on the model from the attached table. The
archpriest Ioan Severin, one of the personalities of the church life from Galaţi, from the
mid 19th century, is the one who takes the charge of centralizing and processing the data.
He sent the statistics to Eparhia from Ismail (the Diocese from Ismail), together with the
report no. 165 from September, 20th 1872; this statistics is published entirely, for the first
time. The 118 churches from the county were served by 121 priests, 9 deacons and 201
choir singers, a numer of sextons and some monks.
Keywords: statistics, churches, Covurlui County.

14

Abstracts

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Some Considerations Regarding the Beginnings
of the French Consular Activity in Galati
Ana-Maria Cheșcu / 162

The emergence of the first French consuls in the area of the Mediteranean Sea
was determined by an intense marketing activity made by the merchants from the area
mentioned before. As clerks selected from the communities of merchants and salesmen,
the consuls represented the interests of the states acting in this region. Thus, emerged
the merchants’ collonies and the first consular branches from Levant. Encouraged by
the commercial success and forced by the political context (the decline of the Ottoman
Empire and the rise of Prussia and Russia), the French diplomats started promoting the
idea of establishing consulates in Moldovia and Wallachia. After appointing the first
consular agents, in Jassy and in Bucharest, emerged the idea of establishing a consular
branch in Galati. This study presents the activity of the first consuls in Galati and the
relationships between them and the local authorities.
Keywords: consular jurisdiction, foreigners, protégés, capitulation, trade.

Nichita Stănescu and Romanian Postmodernism
Virginia-Camelia Bobaru / 170

The transition from neomodernism to postmodernism involves a change of
literary canon. This essay follows the evolution of some ideas and attitudes in the
transition from an age to another age of literature, through the comparison between the
poetry of N. Stănescu, the best of ’60 generation and the poetry of other representative
’80 poets. „Realism”, memorial tint, similar to the American poetry from ’70 years,
intertextuality, parody, playful intention are found in the poetic texts of the following
authors: M. Cărtărescu, Adrian Alui Gheorghe, Ion Stratan.
Keywords: postmodernism, literary canon, literature, Nichita Stănescu, the 1960s
generation.

The Romanian Athenaeum – 125 Years from the
Inauguration
Radu Moțoc / 174

The Romanian Athenaeum has been an example of solidarity of cultural
personalities in a society eager for emancipation and culture. This cultural activity
manifested in various conferences on different topics, literary-musical evenings,
symphonic concerts, art exhibitions, that encouraged young Romanians. The main
initiators of this cultural society - the Romanian Athenaeum, were V.A. Urechia and
Constantin Esarcu.
Keywords: Romanian Athenaeum, conferences, exhibitions, V.A.Urechia, C.
Esarcu.

15

Abstracts

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

How I Came to Paint the Big Cities of the World?
Florian-Doru Crihană / 193

I had been part of the cartoonists’ guild for 20 years. I had seen that the topics of
different festivals were quite limited. I had already identified some topics that had never
been taken into consideration by different festivals and I had decided to study them.
My sources of inspiration were European towns like Venice, Bruges, Istanbul, Legnita
and their well-known cultural symbols. Next to these, is Galați - for 15 years I have
realistically painted the buildings, the streets, the harbor, the people from this town. For
these works, I have had, as inspiration sources, ancient postcards which proved to be
precious documents.
Keywords: caricature exhibitions, European towns, cultural tourism, cultural
symbols, ancient postcards.

”Revista Marină” - 100 Years from the First Issue
Elena-Monaliza Ghinea / 197

Reading „Revista Marină” from Galaţi after 100 years provides a great experience
and reveals the importance of navy and navigation for the city and for the whole country.
The article shows how modern this ... old issue is, as it makes an image about our
navy during the Balcanic Wars being also interested in social and economic problems,
technics, history of navigation and literature. The sentimental value of this issue is also
included, as the author found some proofs about a navigator – her grand-grandfather.
Keywords: „Revista Marina”, Galaţi, documents, navigation, magazine from
Galaţi.

Jew Journalists in the Press from Galaţi
Violeta Ionescu / 206

Whoever studies the history of the Jew community from Galaţi, will discover
an extremely interesting world, with its common needs, humbleness, but also with
its joys, successes and hopes that have animated these people over time, seen for a
long period as ”foreigners” in the country where they were born. In 1939, there were
approximately 20.000 Jews that lived peacefully with the Christians and the Muslims
from the cosmopolitan Danube town, facing together all the major historical events. All
these facts were presented by the press and many Jew journalists proved to be worthy,
oustanding personalities that led newspapers and magazines and contributed to the
information and training of all readers, no matter their religion or their nationality.
Keywords: the Press Ball, editorial work, Vocea Galaţilor, Curierul meseriașilor,
the Journalists’ Union from Galați.

16

Argument

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

V.A. Urechia - veritabil corifeu
al culturii române
Dr. Zanfir ILIE, profesor, director

Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel. 0236/411037 (int. 102)
e-mail personal: zanfirilie@yahoo.com

Întotdeauna în spatele raţiunii, omul a ştiut să descopere pasiunea intelectualului
pentru tot ceea ce este drept, exact prin intermediul documentelor. Pierre de Blois
scria în acest sens: „Nu se poate trece de la întunecimea neştiinţei la lumina ştiinţei
decât recitind cu o dragoste mereu mai vie operele Anticilor...” Realizând o analogie,
Urechia ţinea să menţioneze că: „o reformă... nu poate fi realizată fără cunoaşterea
trecutului istoric”.
Erudit al timpului său, academicianul Urechia, cel care reuşea prin studiu
să stăpânească aproape toate ştiinţele, a completat zestrea culturală a secolului
în care a trăit. Model de implicare în viaţa obştii şi a ţării, atât pe meleagurile
româneşti, cât şi peste hotare, născut în epoca marilor frământări social-politice
- Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor şi Războiul de Independenţă - Vasile
Alexandrescu Urechia a fost printre puţinii care a avut viziuni în aproape toate
domeniile culturii, abordându-le în scrierile sale pentru a le transmite mai
departe.
Marea sa dorinţă, aceea de a deveni un bun cronicar al epocii, l-a determinat
pe polivalentul Urechia să se oprească la numele cronicarului Grigore Ureche,
dintre toţi predecesorii săi într-ale scrisului, pentru a adăuga semnăturii sale,
Vasile Alexandrescu, un al treilea nume – Urechia, aceasta şi datorită descendenţei
- fictive - din familia acestuia. Considerând acest nume unul emblematic, a ţinut
ca prin întreaga sa activitate să-l onoreze şi să-l respecte. Poate că unul dintre cele
mai puternice argumente în susţinerea alegerii sale a fost chiar opera lui publicistică,
întreaga activitate gazetărească, de la debut şi până la sfârşitul vieţii, pe care a lăsat-o
ca moştenire urmaşilor în amintirea unei epoci care avea să se înscrie cu majuscule
în istoria modernă a României.
În fiecare domeniu Vasile Alexandrescu Urechia a încercat să se afirme, săşi aducă prinosul său de talent şi străduinţă prin intermediul condeiului. Începând
din anii studenţiei a fost remarcat, iar apoi în timp ce era profesor universitar a
scris: poezii, nuvele, eseistică legende, memorialistică, teatru realizând o muncă de
pionierat în domeniul dramaturgiei originale şi a abordării romanului ca gen literar.
Cea mai intensă activitate este însă în domeniul jurnalisticii, fiind unul dintre cei mai
activi publicişti ceea ce nu l-a împiedicat să publice în volume. Marea sa neîmplinire a
fost că în niciunul dintre genurile literare încercate n-a reuşit să ajungă la performanţa
la care ajunseseră contemporanii săi, Alecsandri şi Eminescu. Şi, poate, nici nu şi-a
dorit acest lucru, aspiraţia lui fiind mai degrabă aceea de a arăta că se poate, că în
ţara sa, nu mai prejos decât în Franţa şi Spania, ţări în care zăbovise şi observase cu

17

Argument

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

atenţie viaţa civică şi spirituală, se pot crea opere importante şi se pot afirma scriitori
de mare valoare.
Incontestabil, cel mai important între meritele sale în propăşirea culturii
şi educaţiei este acela de a fi lăsat posterităţii, printr-o muncă de peste 30 de ani,
documente valoroase pentru cunoaşterea evoluţiei învăţământului românesc,
cuprinse în cele 4 volume ale Istoriei şcoalelor, de la 1800-1864.
O altă mărturie deosebită privind preocupările istoricului Urechia, de a
pune în circulaţie publică cele mai multe izvoare scrise despre istoria românilor, o
constituie convingerea că istoria nu se scrie şi, mai ales, nu se învaţă fără documente,
motiv pentru care va întocmi Istoria românilor – o valoroasă monografie riguros
documentată, în 14 volume.
Remarcabil om de acţiune, cu un vădit spirit orientalist, Urechia valorifică
orice apariţie publică şi nu numai, pentru a-şi afirma ideile cu privire la locul şi rolul
poporului său, dar mai ales al limbii române, în cadrul naţiunilor Europei, respectiv,
al limbilor latine. A fost parlamentar, deputat şi senator de Covurlui, a fost ministru,
a deţinut funcţii şi portofolii importante. În întreaga sa activitate în slujba poporului,
s-a remarcat ca unul dintre cei mai activi unionişti, actul Unirii de la 1859 găsindu-l
la cea mai frumoasă vârstă a afirmării sale revoluţionare şi patriotice - 25 de ani.
Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri au avut o influenţă
covârşitoare asupra evoluţiei ulterioare a lui Urechia, prin implicarea activă a acestuia
în evenimentele istorice ale timpului său.
Societatea Academică Română îl recunoaşte ca fondator încă de la cristalizarea
ideii înfiinţării unei „academii de profesori şi oameni literaţi”, pe când era director
în Ministerul Instrucţiei Publice din Moldova, în anul 1859, datorându-i susţinerea
materială şi morală pe tot parcursul organizării ei.
În calitate de secretar general al Academiei, apoi ca vicepreşedinte şi
preşedinte al secţiilor de istorie şi de literatură, V.A. Urechia este promotorul
celor mai importante iniţiative lansate pentru înfăptuirea menirii acestei societăţi
culturale: un dicţionar şi o gramatică a limbii române, valorificarea moştenirii
literare a înaintaşilor, propunând, în acest sens, editarea unui amplu studiu cu privire
la viaţa şi opera lui D. Cantemir şi un Proiect de Regulament pentru valorificarea
literaturii populare din diverse zone şi regiuni ale ţării. Este, în acelaşi timp, unul
dintre iniţiatorii şi susţinătorii editării Analelor Academiei, mărturii valoroase ale
activităţii principalei instituţii ştiinţifice a ţării.
O altă societate la a cărei înfiinţare Urechia are o contribuţie decisivă este
Ateneul Român, creat după modelul din capitala Spaniei, cu scopul declarat de a
găzdui conferinţe, discursuri, lecturi publice pentru ridicarea nivelului cultural
al românilor, dezvoltarea conştiinţei naţionale, formarea simţului estetic, asanarea
morală a trăitorilor de la oraşe şi sate. Urechia este nu numai fondatorul societăţii
Ateneul Român, ci şi principalul animator, lui datorându-i-se iniţiativa organizării de
cursuri pentru adulţi, înfiinţând în acest scop Societatea pentru învăţătura poporului
român. Tot la sugestia polivalentului Urechia şi sub egida acestei societăţi apar:

18

Argument

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Societatea filarmonică română şi Societatea Amicii Belle-Artelor. De numele lui
Urechia se leagă întemeierea majorităţii instituţiilor şcolare sau culturale gălăţene:
şcoli primare de fete şi de băieţi, transformarea din gimnaziu în liceu a actualului
Colegiu „Vasile Alecsandri”, înfiinţarea Seminarului, a Şcolii Normale, transferarea
Scaunului Episcopal de la Ismail la Galaţi.
Urechia nu a fost numai iniţiator şi creator de fapte de cultură, ci şi un generos
şi rafinat donator, dovadă fondarea Bibliotecii Publice „V.A Urechia” din Galaţi
- „copilul de predilecţie” - prin dăruirea valorosului fond personal de carte, care
număra la inaugurare, 11 noiembrie 1890, peste 5000 de volume, fiind - şi astăzi - un
tezaur inestimabil de valori bibliofile.
Alături de toate actele şi faptele sale, cea mai importantă latură a sa rămâne
opera publicistică, acumulată decenii la rând în revistele vremii, multe dintre ele
înfiinţate şi promovate de el în străinătate şi în ţară. Se poate spune că pe lângă
calităţile de profesor, istoric, romancier, dramaturg, parlamentar şi activist unionist şi
pentru cultură, calitatea în care a strălucit cel mai mult şi care a fost cea mai îndrăgită
a fost cea de gazetar şi, în ultima parte a vieţii, de memorialist, de cronicar al timpului
său, de descendent direct din stirpea lui Grigore Ureche şi de deschizător de drumuri
în presa românească a veacului al XIX-lea.
Incontestabil, gălăţenii şi, cu atât mai mult, bibliotecarii au o obligaţie morală
faţă de adevăratul corifeu cultural - Vasile Alexandrescu Urechia - căruia îi datorează
meritul de a fi mentorul şi ctitorul instituţiei noastre, Biblioteca judeţeană care-i
poartă numele, înscrisă de la începuturi pe spirala culturală a urbei, Galaţiul fiind
cunoscut astăzi atât în ţară, cât şi peste hotare şi datorită nucleului de cultură,
învăţătură şi cunoaştere umană, format aici de-a lungul deceniilor, de la actul generos
şi valoros al donaţiei sale.
Galaţi
16 septembrie 2013

19

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

20

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Colecţia de incunabule
a Bibliotecii „V.A.Urechia”
Valentina ONEȚ, bibliotecar

Biroul Catalogarea colecţiilor. Control de autoritate. Colecţii speciale
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel. 0236/411037 (int. 113), e-mail personal: craciunvaal@yahoo.com

Primele cărţi imprimate, incunabulele, în tiraje relativ mici, care nu depăşeau
300 de exemplare (1), rămân cărţile de vizită săpate în aur ale unei biblioteci.
Biblioteca „V.A. Urechia” din Galaţi face parte din suita bibliotecilor din
România care deţin o colecţie din aceste preţioase relicve rămase din faza de „leagăn”
a tiparului, graţie iubirii de carte veche, generozităţii şi ştiinţei (artei) de a forma o
bibliotecă a cărturarului bibliofil, Vasile Alexandrescu Urechia.
Cele douăsprezece incunabule conservate la Secţia Colecţii Speciale a bibliotecii
gălăţene sunt menţionate în Catalogul colectiv al incunabulelor din România (2), în
prefaţa căruia se precizează şi unicitatea lor pe plan naţional, ca titluri de lucrări, ca
ediţii sau din punct de vedere al autorului.
Vom încerca o privire de ansamblu, o sinteză asupra colecţiei de incunabule
existentă la Biblioteca Judeţeană din Galaţi şi vom sublinia particularităţile,
însemnele de proprietate, interesul stârnit cercetătorilor de anumite titluri. Vom
încerca să conturăm frumuseţea exemplarelor achiziţionate şi donate de istoricul
V.A. Urechia, căutând să descifrăm mecanismul care l-a determinat pe colecţionar
să aleagă titlurile mai jos descrise, în intervalul de timp 1856-1901, respectiv din
vremea studiilor pariziene, până în ultima zi a vieţii lui. Dorim să demonstrăm că
prin alegerea incunabulelor unicat (9 din 12) pe plan naţional, V.A. Urechia confirmă
calitatea sa de bibliofil de înaltă clasă.
Vom prezenta incunabulele în ordine cronologică:
1. [cca. 1472, non post 1479]
Johannes de Tambaco
De consolatione theologiae. - [Strasbourg : typographus Henrici Ariminensis
(=Georg Reyser?), non post 1479]. - 294 f. ; 2º
(Catalogul colectiv al incunabulelor din România, J-63, p. 268)
Cota IV 607 / nr. inventar 397.820; Catalog Urechia nr. 29.206;
Catalog carte străină veche, Galaţi, nr. 1
De consolatione theologiae, cel mai vechi incunabul de la Biblioteca „V.A.
Urechia”, cca. 1472 (3), iar mai recent datat [non post 1479] (4), aparţine teologului
alsacian Johannes de Tambaco (?-1372), şi conţine „sfaturi şi remedii împotriva
dezordinii care tulbură armonia şi prosperitatea lumii pornind de la descrierea
defectelor lumeşti, meditaţii asupra vicisitudinilor norocului şi nenorocului, reflecţii
asupra zbuciumului care tulbură uneori pacea sufletului şi a trupului, gânduri despre
nelinişti şi tentaţii”. Incunabulul este imprimat la Strasbourg de tipograful Giorgius de
Spira (Georg Reyser= Henricus Ariminensis), cunoscut pentru operele lui liturgice,

21

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

şi cel care avea să introducă în 1481 notele
muzicale, element indispensabil acestui gen
de scrieri.
Tiparul este negru, cu text în linie
dreaptă cu litere gotice de o formă latinizată,
cu iniţiale de mână pe fiecare pagină, executate
cu tuş roşu, cu însemnări manuscrise în negru
şi roşu indicând capitolele cărţii. Pe cotor
este înscris titlul De consolatione theologie,
iar legătura este în piele pe blaturi de carton.
Raritatea acestui incunabul este consemnată
într-un text tipărit, decupat dintr-un catalog,
aflat pe coperta 1 interior: Edition rare imprimée
avec des caracthères de forme particulière
qu’on atribués à Caesaris et Stoll, les seconds
imprimeurs de Paris. Telle était l’opinion de Van
den Meersch qui a écrit une monographie de
Caesaris (Pierre de Keysere), dans son ouvrage
sur les imprimeurs belges établis à l’étranger. Vérification faite, les caractères son ceux de
Michel Reyser, imprimeur à Eichstadt. La date de par M.CCCIXVI qu’on lit à la fin a
été interprétée 1466 par d’autores qui ont cru que l’imprimeur avait omis un C et la date
de 1366 rapporte à la rédaction de l’ouvrage. Hain nr. 15.236.
Am regăsit clasarea acestui incunabul la categoria rara cu precizarea, că nu este
datat şi nu este precizat nici locul de tipărire: Johannis de Tambaco, de Consolatione
Theologiae, Libri XIV, in-fol. Goth. Edition sans date, sans nom de Ville, & exécutée à
longues lignes, vers 1475 (5). Sursa menţiona doar această ediţie, care se mai găseşte
în ţară la Muzeul Naţional Brukenthal, în două exemplare (6).
Pe copertă 1, în interior stg. sus, exemplarul de la Biblioteca din Galaţi are un
ex-libris gravură reprezentând un teasc (torcular=teasc) cu textul: Torcular calcavi
solus. Lacoste A. nr. 9390
În anul 1936, acest incunabul stârnea interesul cercetătorului C. Karadja, care,
de la Legaţiunea Regală a României din Berlin îi scria bibliologului N. Georgescu
-Tistu: Johannes de Tambaco. Dacă într-adevăr e vorba de ediţia lui Pierre Caesaris
şi Johannes Stoll de la Paris din anul 1475 avem de-a face cu o raritate de prim rang,
singurul exemplar cunoscut fiind cel de la Biblioteca Naţională de la Paris. Cartea nici
nu este încă descrisă şi aş dori mult să-o am mai târziu pentru câteva zile la Berlin
pentru cercetare, dând toate garanţiile necesare. S’ar putea aranja poate ca să avem
cartea printr-un Curier de la Ministerul de Externe? (7).
Criteriul urmărit de V.A. Urechia presupunem că a fost raritatea acestei ediţii,
care din eroare, în colofon indică anul 1366. În Catalogul Urechia la nr. 29.206 este
înscris: De consolatione Theologiae : incunabil, în caractere atribuite lui Caesaris et
Stoll, după părerea lui Van den Meersch. In 4º, Eichstat, 1366? (8).

22

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

2. [ non post 1475]
Johannes Chrysostomus
Sermones de patientia in Job. Trad. et Ed. Lilius Tiphernas . - [Esslingen :
Konrad Fyner, non post 1475]. - 30 f. (21 f. exemplarul nostru) ; 2º
(Catalogul colectiv al incunabulelor din România, J-48, p. 265)
UNICAT ca ediţie pe plan naţional
Cota IV 608/nr. inventar 397.823; Catalog Urechia nr. 28.682;
Catalog carte străină veche, Galaţi, nr. 2
Al doilea incunabul, în ordine cronologică, unicat ca ediţie în ţara noastră,
Sermones de patientia in Job, datat [înainte de 1474] (9) sau [non post 1475] (10) are
ca autor pe Sfântul Ioan Hrisostomul (Johannes Chrysostomus supranumit Sfântul
Chrysostome) (n. 344 - m. 407) ales Patriarh al Constantinopolului în 379, celebru
pentru elocvenţa sa (crisostomus în greacă înseamnă gură de aur).
Tipărit la Esslingen (Germania) de Konrad Fyner, care a imprimat circa 50 de
titluri cu subiect predominant religios, fiind primul tipograf care a folosit în Germania
caracterele ebraice în tipografia lui (1475), incunabulul reprezintă o traducere din limba
greacă în latină (Cuvântări despre patimile lui Iov) aparţinând lui Lilius Tiphernas.
Tiparul este negru, cu text în linie dreaptă cu doar patru iniţiale de mână în
roşu şi negru, cu locuri goale (probabil uitate) în dreptul iniţialelor. Legătura în carton
bleumarin, are pe cotor o bucată din vechea legătură de piele maro cu titlul auriu: J.
Chrisostomus. Sermones de paciencia Job. Exemplarul din colecţia gălăţeană are doar
21 de foi nenumerotate faţă de 30 semnalate în Catalogul colectiv al incunabulelor
din România.
Criteriul ales în cazul acestui incunabul presupunem că a fost, pe lângă raritatea
ediţiei, renumele autorului, Sfântul Ioan Gură de Aur - le plus éloquent et l’un des plus
courageux Pères de l’Église chrétienne (11).
La numărul 28.682 din catalogul Urechia apare următoarea descriere: J.
Chrysostomus Sermones de Patientia Job. Incunabil, de pe timpul lui Papa Nicolae (12).
3. 1474
Petrus de Crescentiis
Ruralia commoda.-Louvain : Johan von Paderborn, 9 Dec. 1474, 198 f. ; 2 º
(Catalog colectiv al incunabulelor din România, C-98, p. 204)
UNICAT ca ediţie pe plan naţional
Cota IV 609/nr. inventar 397.821; Catalog Urechia nr. 29.381
Catalog carte străină veche, Galaţi, nr. 3
Unicat ca ediţie pe plan naţional este şi cartea celebrului agronom italian Pietro
Cresenzi (1230-1320), Ruralia commoda (Tratat despre economia rurală sau Cartea
agriculturii ) scrisă în latină şi publicată cu titlul Opus ruralium commodorum, libri
duodecim, reprezentând o compilaţie după agronomii Antichităţii, Caton, Varron,
Palladius, Columelle, dar şi rod al vastelor cercetări întreprinse şi al experienţei
personale, fiind considerat cel mai bun tratat despre agricultură care a apărut în Evul
Mediu, tipărit şi retipărit în toată Europa.

23

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Autorul, Pietro Crescentio (Crescenzi, în
latină Petrus de Crescentiis), a studiat filozofia şi
ştiinţele la Universitatea din Bologna, a practicat
avocatura, s-a ocupat de agricultură, iar tratatul său
de economie rurală a făcut senzaţie de la apariţie.
Încă din 1373 manuscrisul a fost tradus în franceză
cu titlul Rustican du Labour des Champs, translatè
du latin de Pierre de Crescens en françois, par
l’ordre de Charle V, roi de France. După inventarea
tiparului, a fost una dintre primele cărţi tipărite.
Ediţia princeps a apărut cu titlul Petri de Crescentiis,
civis Bononiensis, Opus Ruralium Commodorum
Ausbourg, 1471 şi Strasbourg, la aceeaşi dată,
ediţii estimate ca fiind foarte rare (13).
Cu largă circulaţie în epocă, tratatul a
fost tradus pentru prima dată în italiană sub titlul Il Libro dell’Agricoltura di Pietro
Crescenzio Cittadino di Bologna, ad onore di Dio, e del Serenissimo Re Carlo. Firenze
pel Brestaw, 1478, iar în franceză Le Livre des Profits Champêtres & Ruraulx, Paris,
1486 (14). Biblioteca gălăţeană deţine o remarcabilă ediţie succesivă ediţiei princeps,
datată 1474 tipărită la Louvain (Belgia) de Johannem de Westfalia, considerată şi
aceasta edition rare & recherchée (15).
Celebru este şi tipograful Johann von Paderborn (de Westphalia), care a
înfiinţat prima tipografie în Belgia (la Alost în 1473, iar la Louvain a activat între anii
1474-1496), tipărind circa 160 - 200 de opere, cele mai multe având caracter teologic,
filosofic, de drept, din autori antici, apărute într-un atelier de prim rang, cu producţie
mare şi de bună calitate, majoritatea în latină, folosind un timp ca marcă tipografică
propriul său portret, într-un oval, cu deviza: Meum proprium, meum solitum signum.
Incunabulul are tipar negru pe două coloane, rubricaţii de mână cu toate
iniţialele în tuş roşu. Pe forzaţ este aplicat un text decupat dintr-un catalog: 30. Petri
de Crescentiis. Opus ruralium commodorum. Impressum p. Johannem de Westfalia
in alma universitate Lovaniensi, 1474, in-fol. à 2 col. Car. Goth., anc. Rel.v.s.ais.
Premier livre imprimé par Jean de Wesfalia à Louvain. Exempl. en bon état de
conservation, à grandes marges avec les initiales rubriquées en rouge à la main. 196
ff. Vendu 165 fr. Pe foaia de gardă este aplicat un ex-libris gravură reprezentând un
teasc, cu textul : Torcular calcavi solus. Lacoste A. Nr.( ex -libris identic cu cel de pe
coperta incunabulului De Consolatione Theologiae, care poate însemna provenienţa
de la acelaşi posesor sau aceeaşi sursă de achiziţie. Legătura este originală, în
piele maro, cu blaturi masive din lemn, având pe coperţi motive grafice şi figuri
imprimate în fier rece. Forzaţul este un manuscris, în limba latină, datat, probabil
1320: ...cannonico eiusdem monast/er/ij plenarie sum executivo. Datum anno a/om/
ni M.CCC XX...Ego Jo/hann/es doctoris de Belengh dom... sacros/an/cte Romanae
ca/tol/ic (?) ac Imperiali... presentu supplicator proclamatuor preconizator incjsitor
confirmator aprobator laudator ac suplenicto p/redi/cis vt... (16).

24

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Dar ce are cu adevărat deosebit acest incunabul conservat la Galaţi, apărut
în numeroase ediţii în toată Europa? Între forzaţ şi textul tipărit are 5 pagini
manuscris pe aceeaşi hârtie a incunabulului. În 1981, de la Toronto, cunoscutul
cercetător Cornelius Dima Drăgan îi scria Directorului Bibliotecii Urechia,
Nedelcu Oprea, aducând precizări privind acest manuscris: Pregătesc pentru
tipar un studiu referitor la cel mai vechi incunabul imprimat la Louvain, păstrat
în colecţiile Bibliotecii Dvs. Este vorba de lucrarea lui Petrus de Crescentiis, Liber
ruralia commodorum (Louvain, 1474). După cum ştiti acest incunabul, rarisim în
sine, are pe primele foi liminare (şi ele nemenţionate în bibliografia incunabulară!)
ample note în limba franceză veche, care au fost datate de specialiştii pe care i-am
consultat, la Universitatea din Bordeaux, la începutul secolului al XVI, textul lor,
acum gata de transcris, în cea mai mare parte, reprezentând un rarisim compendiu
de farmacologie medievală necunoscut cercetătorilor europeni... (17).
Deşi Tratatul despre agricultură a cunoscut numeroase ediţii, V.A. Urechia a
ales o ediţie rarissimă, prima carte tipătită la Louvain în 1474, a ales o ediţie unică în
lume prin manuscrisul medieval inclus în corpul lucrării.
În catalogul Urechia, sub nr. 29.381, este înscris: Petri de Crescentiis Opus
ruralia commodorum. Imprimat de Wesfalia Jean à Louvain. In folio. Cu două coloane.
Anul 1474 (5 pagini sunt scrise de mână). Incunabilă (18).
4. 1474
Johannes Duns Scotus
Quaestiones quodlibetales. Ed. Thomas Penketh. -[Padova] : Albrecht von
Stendal, 1474. - 112 f. ; 2°
(Catalog colectiv al incunabulelor din România, D-34, p. 212)
Cota V.66/nr. inventar 397.824; Catalog Urechia nr. 28.618;
Catalog carte străină veche, Galaţi, nr. 4.
Din 1474 datează şi incunabulul ce are ca autor pe Johannes Duns Scotus
(Duns-Scot) (1274-1308), celebrul teolog şi filosof englez, cu studii la Oxford,
supranumit de discipoli, dar şi de adversari le Docteur Subtil, Scotus Doctor Subtilis
(19), cu una din cele mai cunoscute cărţi ale sale Quaestiones quodlibetales.
Într-un dicţionar al cărţilor rare apare o ediţie veneţiană din acelaşi an, 1474,
Joannis Duns Scoti - Quodlibeta (Venetiis) Albertus Stendal, 1474, in-fol. (20).
Incunabulul tipărit pe hârtie vergată având în centru un filigran reprezentând
un crin, iar sub el literele E, D, P, M, are tipar negru, text pe două coloane, la începutul
textului două majuscule (C, V) executate manual în roşu, albastru şi negru. Are multe
spaţii necompletate pentru iniţiale, cu siguranţă uitate. Legătura este în carton, cu
cotor de piele, unde este titlul lucrării imprimat în bronz: Piketti. Theologia moralis,
1474, având şi motive grafice. O etichetă îngustă indică locul de achiziţie : Jules
Martin, Libraire, S.r. D’Aubry, 18, Rue Séguir, Paris.
Probabil acest incunabul a fost achiziţionat pentru renumele autorului J.
Duns Scoti, subtilissimi Doctoris Theologi. În ţară, din acestă ediţie sunt doar două
exemplare: un exemplar la Biblioteca Judeţeană Galaţi şi altul la Biblioteca Naţională
a României, Filiala Bathyaneum.

25

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

În Catalogul Urechia este înscris sub nr. 28.618: Pinketti. Teologia Moralis.
Incunabil; iniţialele de pe prima pagină colorate; îi lipsesce poarta; folio. 1474 (21).
5. 1476
Poggius Florentinus
Historia Florentina. Trad. Jacobus Poggius. -Venezia : Jacobus Rubens, 8 Mart.
1476. - 115 f. ; 2°
(Catalogul colectiv al incunabulelor din România, P-117/p. 324)
Cota V67/nr. inventar 397.825; Catalog Urechia nr. 29380 (coligat);
Catalog carte veche străină, Galaţi, nr.5
Cu incunabulul tipărit la Venezia, în 1476, cu titlul
Historia Florentina intrăm în zona scrierilor istorice.
Autorul, Giovanni Francesco Bracciolini (Poggius
Florentinus; Giovanni Francesco Bracciolini Poggio;
Poggio Bracciolini) (1380-1459), celebru umanist italian
născut lângă Florenţa, fost secretar apostolic timp de
patruzeci de ani, stimat, apreciat de opt papi, numit
cancelar al Republicii Florenţa (1453), a scris cu puţin
timp înainte de a muri istoria acestui oraş.
Consultând arhivele, precizând întotdeauna
cauzele evenimentelor, Poggio Bracciolini a reuşit
să închege o lucrare clară şi precisă, considerată una
dintre cele mai bune scrieri istorice din timpul său.
Recunoscători, florentinii i-au ridicat o statuie în
Biserica Santa Maria del Fiore (22).
Acest incunabul despre istoria oraşului Florenţa
a fost tradus în italiană de fiul său Jacobus Poggius
(1441-1478) şi tipărit de Jacobus Rubens la Venezia, în 1476. Incunabulul are tipar
negru, text în linie dreaptă, iniţiale de mână în cerneală albastră, cu rubricaţii.
Historia Florentina, Venezia, 1476, există în ţara noastră doar în acestă ediţie
în două exemplare, cel conservat la Galaţi şi un alt exemplar la BNR. Exemplarul
conservat la Galaţi are însemnări marginale în limba italiană referitoare la text,
fiind legat la un alt incunabul cu acelaşi subiect, Historia del popolo fiorentino, a lui
Leonardus Brunus Aretinus.
Historia Florentina am regăsit-o în literatura de specialitate la capitolul Istorii
ale Europei, subcapitolul Istorii ale Toscanei, categoria rara: Istoria Fiorentina del
Poggio traspostata dal latino in italiano da Jacopo Poggio suo figliolo. Venezia per
l’Uomo d’ottimo ingegno M. Jacopo de Rossi di nazione Gallo a 8 Marzo 1476. in f.
Textul original în latină a fost tipărit în 1715 (23).
La numărul 29.380 din Catalogul Urechia este încris: Poggio Messer şi Leon
Aretino. Trad. De Jacopo. Istoria Fiorentina, cu un proemin de Donato Acciaioli.
Incunabil de Veneţia de maestrul Jacopo de Rossi, francez. Folio. Ilustrat cu armonii la
1476 (Observaţii. Note de mână marginale (24).

26

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

6. 1476
Brunus Aretinus Leonardus
Historiae Florentini populi. Trad. Donatus Acciaiolus. - Venezia : Jacobus
Rubeus, 12 Febr. 1476. - 218 f. ; 2° Venezia, 1476
(Catalogul colectiv al incunabulelor din România, B-135, p. 184)
UNICAT ca titlu de lucrare la nivel naţional
Cota V 67/nr. Inventar 397.825; Catalog Urechia nr. 29.380;
Catalog Carte străină veche, Galaţi, nr. 6
Tot din domeniul istoriei, unicat ca titlu de lucrare nivel naţional, este şi
incunabulul Historia del popolo fiorentino. Autorul, Leonado Bruno (1369-1444),
supranumit Aretino, pentru că se născuse la Arezzo, literat italian cu studii de limbă
greacă, devenit secretar apostolic al papilor Innocent al VIII-lea, Gregorio al XII-lea,
Alexandru al V-lea şi Ioan al XXIII-lea, mai apoi numit cancelar al Republicii Florenţa,
a scris în 1415, în limba latină, Istoria poporului florentin în 12 cărţi, până la 1404.
Istoria sa a fost tradusă din latină în italiană (in lingua volgare) de Donato Acciajuoli
şi tipărită la Venezia în 1473 (ediţia princeps) şi retipărită tot la Venezia de Jacopo
di Rossi în 1476 (ediţie conservată la Galaţi). Originalul în latină a fost imprimat la
Strasburg în 1610 (25).
Clasată la categoria rara, ca şi Istoria Florentină a lui Poggio, o regăsim la
acelaşi capitol al Istoriilor Europei, subcapitolul Istorii ale Toscanei (26).
Raritatea acestei ediţii o regăsim consemnată şi în alte lucrări de referinţă
incunabulară : La Historia Fiorentina di Messer Lionardo Aretino, tradotta di Latino
in lingua Toscana, da Donato Acciaioli. In Vinegia, Jacopo de Rossi, 1476. in -fol.Premiere Edition, peu commune & fort recherchée. Sursa dă ca primă această ediţie
din 1476, şi precizează că cele două istorii ale Florenţei apar şi în coligat: On joint
cette Histoire de Florence par Leonard Aretin à la même Histoire écrite par Pogge. On
les trouve même assez souvent reliées ensemble dans le même volume (27).
Este cazul celor două incunabule legate în acelaşi volum, achiziţionate de V.A.
Urechia.
Acest incunabul a fost cu siguranţă achiziţionat de istoricul V.A. Urechia, nu doar
pentru că era rar, ci şi pentru informaţiile daco-romanica conţinute, respectiv „descrierea
campaniei lui M. Terentius Varro Lucullus împotriva dacilor din Dobrogea”, după
cum consemna cercetătorul Paul Păltănea (28). Sunt câteva fraze despre acest episod
războinic din care vom cita două rânduri, pentru a reliefa modul în care erau percepuţi
în epocă geţii: Aceşti goţi, pe care anticii îi numeau geţi... işi intinseseră stăpânirea spre
Marea Neagră. Faima puterii lor este foarte veche nu doar în ţările vecine din Europa ci și
în Asia... se făcuseră foarte de temut. Redăm în original întregul fragment: Questi ghocti
gli antichi gli chiamarono gete originalmente furono di Scythia hoggi decta la tarteria;
et habitarono prima quella parte di Scythia; che e sopra la padule: Meotida cioe el mare
dellatana divero. Di poi accrebbono el dominio verso il mar maggiore. Et per quetsa
cagione alcuni scritori chiamarono quella regioneellito gietico. La fama della potenzia
loro e antichissima peroche non solamente nel paese deuropa allora vicino; ma ancora
nella asia discorrendo vi feciono grandemente temere) (29).

27

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Pe lângă informaţiile de tip daco-romanica conţinute de incunabul şi autorul
Leonardo Aretino era renumit: C’etait un homme d’un mérite éclatant. Les étrangers
faisaient le voyage de Florence uniquement pour le voir (30).
Tiparul incunabulului este negru, textul în linie dreaptă, iniţiale de tipar, fără
rubricaţii. Însemnările manuscrise sunt în limbile latină şi italiană cu referire la textul
tipărit (Lucullo vinse i Geti egli cacero della provincia di Moesia./Lucullus a învins pe geţi
şi i-a alugat din provincia Moesia) (incunabul f. 10). Legătura refăcută este în piele maro,
iar din vechea legătură s-a mai păstrat doar o stemă princiară aurită, inclusă prin intarsie
în noua legătură.
Incunabulul are tot numărul 29.380 din Catalogul Urechia şi este primul
volum din coligat : Poggio Messer şi Leon Aretino. Trad. De Jacopo. Istoria Fiorentina,
cu un proemin de Donato Acciaioli. Incunabil de Veneţia de maestrul Jacopo de Rossi,
francez. Folio. Ilustrat cu armonii la 1476 (Observaţii. Note de mână marginale) (31).
7. 1478
Valerius Maximus
Facta et dicta memorabilia. - Milano : Philippus de Lavagna, II. Non. Febr. [4
Febr.] 1478. - 129 f. ; 2°
(Catalogul colectiv al incunabulelor din România, V-2, p. 374)
UNICAT ca ediţie pe plan naţional
Cota V 68/nr. inventar 397.826; Nr. Urechia 32.719;
Catalog carte străină veche, Galaţi, nr. 7
Unicat ca ediţie pe plan naţional este şi volumul istoricului Valerius Maximus
(prima jumătate a sec. I e.n.-?) Facta et dicta memorabilia. Lib. IX, tipărit la Milano,
dedicat împăratului Tiberiu, în vremea căruia a apărut, în anul 31 sau 32 e.n.
Dintre ediţiile acestui titlu existente în alte colecţii din ţară (tipărite toate la
Venezia în anii 1487, 1488, 1491, 1493, 1494, 1497, 1500), ediţia păstrată la Galaţi este
cea mai veche. În Italia, între anii 1470-1500, au fost tipărite 23 de ediţii ale acestui titlu.
Unele lucrări de specialitate consideră prima ediţie fără dată şi fără numele autorului,
apărută la Strasbourg în 1470 (32). Alte surse susţin că prima ediţie este din 1471
:Valerii Maximi de Dictis Factis memorabilibus antiquorum, Libri IX, Moguntiae, per
Petrum Schoyffer de Gernshem, anno 1471, in f.- Edition rare, qui toujours été regardée
comme la premiere de cet ouvrage (33).
Lucrarea De dictis et factis memorabilibus (Factorum et dictorum memorabilim
libri novem) este o compilaţie din autori iluştri : Titus Livius, Cato, Herodot, Xenofon,
Caesar, Cicero, Sallustius, o culegere de anecdote grupate pe subiecte, referitoare la
religie, virtuţi, vicii, obiceiurile şi instituţiile romanilor şi ale ţărilor străine, o carte de
morală anecdotică, devenită manual şcolar în epoca imperială (34).
Tipograful Philippi Lavagne (Filippo da Lavagna; Philippus de Lavagna),
supranumit magister stampandi libros, era renumit şi el pentru eleganţa tipăriturilor,
fiind mai degrabă editor decât tipograf. Incunabulul are tipar negru, text în linie
dreaptă, iniţiale de mână în tuş roşu, verde, albastru, cu rubricaţii, cu sublinieri
şi însemnări manuscrise marginale şi între rânduri, pe mai multe file, în latină şi
italiană. Pe f. 129 b există o însemnare manuscrisă: Dionisius Bonerino... Bonenus

28

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

...possessor Dyonisius Bonerinus. Legătura este în piele crudă pe blaturi de carton
presat, iar pe cotor sunt imprimate în bronz, pe piele maro cu linii aurite: Valerius
Maximus. Anno 1478.
Și acest incunabul, la pagina 117, are o menţiune daco-romanica : De gente Thraciae.
Nr. Urechia 32.719 indică faptul că este ultimul incunabul achiziţionat de istoricul
îndrăgostit de cartea veche şi rară, incunabul selectat probabil pentru numele autorului,
pentru renumele tipografului, dar mai ales pentru informaţiile daco-romanica.
În Catalogul Urechia este înscris cu anul de tipărire greşit: Valerian Maxim.
Valerii Maximii diectorum et factorum, memorabilium rubricae. Incunabil in folio.
Tipărit la Milano cu cheltuiala şi osteneala lui Filip Lavagnia la 1778, Februarie.
Iniţialele sunt ilustrate in culori diverse. Legat în piele (35).
8. 1478
Vocabularius Juris Utriusque, Speyer, Peter Drach, septembre 1478, 232 f. ; 2°
(Catalogul colectiv al incunabulelor din România, V-43, p. 381)
UNICAT ca ediţie pe plan naţional
Cota IV 610/ nr. inventar 397.826; Catalogul Urechia nr. 28.620,
Catalog carte străină veche, Galaţi, nr. 8
Acest incunabul unicat ca ediţie pe plan naţional
cu tipar negru, text în linie dreaptă, iniţiale de mână
în tuş roşu, cu rubricaţii, are însemnări marginale
manuscrise în latină pe 40 de file şi sublinieri în text cu
tuş negru şi roşu. Legătura este în carton cu cotorul şi
colţurile în piele crudă. Pe cotor, titlul este scris cu auriu
pe etichetă de piele maro cu chenar auriu. Pe foaia de
gardă, este o însemnare cu creion albastru : Petrus Drach.
Vocabularius Juris Utriusque. Incunabul. Speyer, 1478.
Scrisul aparţine istoricului V.A. Urechia.
Unele lucrări de specialitate indică ca autor pe
Iodocus Erfordensis. În ţară mai sunt trei ediţii ale acestui
titlu (Speyer,1477; Nurnberg, 1481, Venezia, 1483).
La nr. Urechia 28.620 este înscris : Petrum Drach. Vocabular Juris Utriusque, fără
poartă, incunabil; iniţiale colorate; folio. Spirenti, 1478. Totuşi prima pagină, „poarta”,
există întrucât incunabulul începe firesc cu: „Incipit Vocabularius Juris Utriusqe” (36).
9. 1480
Albertus de Padua
Expositio evangeliorum dominicalium et festivalim. - Ulm : Johann Zainer, circa
festum S.Viti [cca 15 Jun. 1480]. - 348 f. ; 2°
(Catalogul colectiv al incunabulelor din România, A-34/p. 131)
UNICAT la nivel naţional din punct de vedere al autorului
Cota V 69/nr. inventar 397.827/Nr. Urechia nr. 26.914;
Catalog carte veche străină, Galaţi, nr. 9
Faimosul filosof şi teolog de origine germană, un geniu al epocii sale, Albertus de
Padua (1193-1280), este autorul incunabulului Expositio evangeliorum dominicalium

29

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

et festivalim, unicat la nivel naţional din punct de
vedere al autorului.
Albert de Bollstadt (Albert Cel Mare,
în latină Albertus Teutonicus, Frater Albertus
de Colonia, Albertus Ratisbonensis, Albertus
Grotus,) mai cunoscut ca Albertus Magnus,
maestrul lui Thomas d’Aquino, ocupă un loc de
prim rang între filosofii, fizicienii şi teologii evului
mediu, etichetat de Tritheim în 1690 ca magnus in
magia naturali, major in philosophia, maximus in
theologia (37).
Raritatea acestui incunabul este dată şi de
tipograful Johann Zainer (?-1500), care a înfiinţat
la Ulm în 1473, o tipografie unde a scos peste 60
de titluri, şi despre care se spune că a dus arta
tiparului la perfecţiune (38).
Tiparul incunabulului este negru, textul
în linie dreapta, iniţialele de mână, în tuş roşu,
paginile sunt inegale, cu însemnări manuscris marginale şi printre rânduri şi
sublinieri cu tuş roşu şi negru, pe foi diferite. Pe foaia de gardă (verso) există un
text manuscris: Incunable d’Ulme. Liber predicatiorum Magistri Alberti de Padua.
Ulme, impressus per Johanem Zainer, 1480, cica festum Sancti Viti finit feliciter. In
-fol. Gotique. Édition très rare, come toutes les productions de cet imprimeur qui a
d’ailleurs très peu produit... Incunabulul a fost achiziţionat cu acest text întrucât
numărul Urechia şi vechea ştampilă a bibliotecii au fost aplicate pe el. Legătura
este în carton cu colţurile în piele, având pe cotor motive grafice şi textul: Johannes
Zainer. Incunable d’Ulm 1480, imprimate în bronz.
Acest incunabul a fost desigur achiziţionat pentru că era clasat de librari
în categoria rara, pentru autor şi tipograf, ambii celebri. Sub numărul Urechia
26.914 stă înscris: Albert de Padua. Liber predicationum. Folio gotic, incunabil de
la Ulm. 1480 (39).
10. 1481
[Giorgius de Hungaria]
De moribus, conditionibus et nequitia Turcorum etc. - [Urach : Konrad Fyner, cca
1481]. - 72f. ; 4° (Catalogul colectiv al incunabulelor din România, G-14, p. 229)
UNICAT la nivel naţional ca titlu de lucrare
Cota II 2243/nr. inventar 374.271; Catalog Urechia nr. 1088;
Catalog carte veche străină, Galaţi, nr. 10
Autorul anonim al acestui incunabul unicat ca titlu de lucrare la nivel
naţional, este un sas din satul Romos, lângă Orăştie, care în timp ce studia la Sebeş, a
fost luat prizioner de turci (după 1437), dus la Adrianopol , unde a stat 20 (22) de ani,
până în1458. În acest interval „învaţă limba şi obiceiurile lor, descriindu-le pentru
întâiaşi dată, pe baza experienţelor proprii” (40).

30

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Menţionat de bibliografi ca Giorgius de Hungaria (41) sau Captivus
Septemcastrensis (42), acest transilvănean autor de incunabul, a avut un mare succes
cu micul său tratat despre moravurile turcilor, tipărindu-i-se între anii 1460-1480, nu
mai puţin de 6 ediţii nedatate (43).
Lucrarea sa a fost primul incunabul achiziţionat de istoricul V.A. Urechia
(conf. nr.1088, cel mai mic număr de înregistrare a incunabulelor păstrate la Galaţi),
cu siguranţă atras de autorul transilvănean, care în prefaţa lucrării îşi povesteşte
aventura capturării sale în „oraşul numit ungureşte Schebesch, iar pe săseşte
Műlenbach”, dar mai ales pentru bogăţia informaţiilor daco-romanica conţinute în
întreaga lucrare. De moribus Turcorum completa o întregă „colecţie” de peste 50 de
istorii ale turcilor cu ani de publicare cuprinşi între 1481-1700, adunate de Urechia
cu scopul expres de a da un contur unitar colecţiei: fond daco-romanica.
La numărul de catalog Urechia 1088, se află următoarea descriere: Anonim.
Incipit prohemium in tractatum de moribus conditoribus et nequicia Turcorum. 1
vol. 4°.” Nelegată (44).
11. 1487
Angellus de Clavasio
Summa Angelica de casibus conscientiae. Add. Hieronymus Tornieli . - Venezia,
Nikolaus de Frankfurt, III Kal. Nov. [30. Oct] 1487 ; 414 f.
(Catalogul colectiv al incunabulelor din România, A – 65, p. 137)
UNICAT ca ediţie pe plan naţional
Cota II 2244/nr. inventar 397.819; Catalog Urechia nr. 8444;
Catalog carte străină veche, Galaţi, nr. 11.
Teologul italian Angellus de Clavasio
(1411-1495) este autorul unui incunabul cu
cele mai multe ediţii în ţara noastră, respectiv
9, cu ani de tipărire 1487-1499.
Summa Angelica, Venezia, 1487,
incunabul unicat ca ediţie pe plan naţional,
are tipar negru, text pe două coloane,
cu paginaţie numerotată, cu însemnări
manuscrise, în limba italiană
(Al. Ill.mo Sig. Mio. Il Sig. Antonio,
f.1, 46). Iniţiala de la incipit (I) este
ornamentată policrom, cu fond aurit. Este
cea mai elaborată şi cea frumoasă iniţială,
cea mai frumoasă pagină de incunabul din
colecţia conservată la Biblioteca din Galaţi.
Legătura este în carton, iar pe cotor titlul
este imprimat în bronz: Summa Angelica. 1474. Dintre numeroasele ediţii V.A.
Urechia a selectat cea mai veche ediţie conservată la noi în ţară.
La nr. Urechia 8444 stă înscris : Summa angelica de casibus conscientiae
(Incunabil de Veneţia) 4º. Veneţia, 1487 (45).

31

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

12. 1494
Publius Papinius Statius
Opera. Comm. Placidus Lactantius, Franciscus Mataratius et Domitius
Calderinus. Calderinus, Domitius. Elucubratio in quaedam Propertii loca ; Ex
libro tertio Observationum. - Venezia : Bartholomaeus de Zanis , 15. Mart. 1494.
- 204f. ; 2°
(Catalogul colectiv al incunabulelor din România, S-77/p. 351)
UNICAT ca autor pe plan naţional
Cota V 70/nr. inventar 397.828.; Catalog Urechia nr. 26.913;
Catalog carte veche străină, Galaţi nr. 12
Poetul epic, Publius Papinus Status (61-96 e.n.), reprezentant al noului clasicism,
este unicat ca autor pe plan naţional. Autorul şi opera sa tipărită în perioada incunabulară
apar reprezentate pe plan naţional doar la Galaţi. Am regăsit această ediţie tipărită
la Venezia în 1494 clasată la categoria rara : Statii Sylvae, cum commentariis Domitii
Calderini; Thebaidos Libri XII, cum commentariis Placidi Lactantii & Achilleidos Libri
duo, cum elucubrationibus Domiti Calderini, Venetiis, per Bartholomaeum de Zanis de
Portefino, anno 1494, in fol. (46).
Când a ales acest incunabul, probabil V.A. Urechia deţinea şi informaţia:
Ediţiiile lui Statius nu sunt prea numeroase. Nu se cunoaşte data exactă a ediţiei
princeps, dar se pare că opera sa a fost editată pentru prima oară la Roma în 1475 Statii Opera quae extant omnia-edition assai recherche parce qu’elle est la premiere qui
ait paru complette des Poesie de Stace-. Prima ediţie cu dată certă este cea de la Venezia,
1485, in-fol., cu comentariul lui Placidus Lactantinus (sau Luctatius). Această ediţie a
fost retipărită la Veneţia în 1490 şi în 1494, in fol.; ediţia din 1494 este conservată la
Galaţi (47).
Şi acest rarisim incunabul conţine informaţii daco – romanica, despre daci,
geţi, despre Istru (Dunăre). Tiparul este negru, text pe două coloane (o coloană textul,
una comentariile) cu paginaţie numerotată. Însemnările manuscrise au referiri la
text. Pe forzaţ, există un text manuscris cuprinzând numele autorului şi titlul lucrării:
Opera Statii. Statii Sylva cum Do... Legătura este în piele crudă cu blaturi de lemn.
Sub nr. 26.913 apre înscris : Statius Sylva. Opera cu comentariile lui Domitius.
Cuprinde şi pe Thebais cu comentariile lui Lactantiu şi Acheleis, cu comentariile lui
Matuvantis. Incunabil, folio, din 1494, Veneţia (48).
Concluzii:
Din cele douăsprezece incunabule donate bibliotecii gălăţene de cărturarul bibliofil
V.A. Urechia, nouă sunt unicate pe plan naţional şi doar trei incunabule se regăsesc şi în alte
colecţii din România : De consolatione theologiae/Johennes de Tambaco, [Strasbourg], [non
post 1479]; Questiones quodlibetales, [Padova], 1474; Historia Florentina/Poggio Florentinus,
Venezia, 1476.
Colecţia de incunabule conservată la Secţia Colecţii Speciale a Bibliotecii ”V.A.
Urechia” din Galaţi cuprinde nouă tipărituri apărute în arcul de timp 1472-1480, care
îndeplinesc în consecinţă criteriul de vechime absolută (respectiv cele tipărite până la 1480).

32

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

De asemenea reamintim că din cele douăsprezece incunabule patru conţin informaţii
daco-romanica, ceea ce ridică mult valoarea lor istorică. Selectarea incunabulelor mai
sus descrise achiziţonate din anticariatele europene dovedeşte profunda cunoaștere a
artei şi istoriei tiparului de către bibliofilul V.A. Urechia, fondatorul bibliotecii de la
Dunăre, bibliotecă al cărei renume rezistă în timp în primul rând datorită fondului său
de carte veche.
Note bibliografice:
1. Cim, A. Petit manuel de l’amateur de livres. Paris, E. Flammarion Éditeur, 1923, p. 64
2. Schatz, Elena - Maria; Stoica, Robertina, Catalogul colectiv al incunabulelor din
România, Bucureşti : CIMEC, 2007, p. 27-28
3. Mărunţelu, I; Codreanu, S.; Carapcea, V. Cartea străină veche : (1472-1700) ;
Catalog.- Galaţi, 1972, nr. 1, p. 1
4. Schatz, Elena - Maria; Stoica, Robertina, Catalogul colectiv al incunabulelor din
România....Bucureşti, 2007, p. 268
5. Dictionnaire bibliographique, historique et critique des livres rares. A Paris : Chez
Delalain, fils ; A Gènes : Chez Fantin, Gravier et Comp., 1802, tom. 3, p. 77
6. Schatz, Elena-Maria; Stoica, Robertina, Catalogul colectival incunabuleleor..., J-63,
p. 268
7. Karadja, C. Scrisoare adresată lui N. Georgescu – Tistu, Berlin, 1936 aug. 25 , Cota
Ms. III 72 (şi în : Păltănea, Paul Catalogul manuscriselor şi scrisorilor , Galati, 1979, nr. 735)
8. Catalogul general al cărţilor, manuscriselor şi hărţilor aflate la 1890, octombrie 1, în
acestă bibliotecă Bucureşti, Tip. Curţii Regale F. Göbl Fii, 1890, [vol. 3],nr. 29.206 p. 645.
9. Mărunţelu, I; Codreanu, S.; Carapcea, V. Cartea străină veche : (1472-1700) ;
Catalog.- Galaţi, 1972, nr. 2, p. 2
10. Schatz, Elena-Maria; Stoica, Robertina, Catalogul colectival incunabuleleor...,
J-48, p. 265
11. Nouvelle biographie générale depuis les temps les plus reculés jusqu’a nos jours
/ Sous la direction de M. Le Dr. Hoefer, Paris : Firmin Didot Frères Éditeurs, 1855, tom. 10,
col. 482
12. Catalogul general al cărţilor, manuscriselor şi hărţilor aflate la 1890, octombrie 1,
în acestă bibliotecă Bucureşti, Tip. Curţii Regale F. Göbl Fii, 1890, [vol. 3], nr. 28.682, p. 631
13. Nouvelle biographie générale...., Paris, 1855, tom. 12, col. 431
14. Haym Romano, N. Fr. Biblioteca italiana o sia Notizia de’ libri rari italiani, In
Milano, Apresso G. Galeazzi, 1771, vol. 2, cap. Agricoltura ed Economia, nr. 6, p. 596
15. Dictionnaire bibliographique, historique et critique des livres rares, préciex, singuliers,
curieux, estimés et recherchés, A Paris : Chez Delalain, fils; A Gènes : Chez Fantin, Gravier et
Compagnie, 1802, tom. 1, p. 328
16. Mărunţelu, I; Codreanu, S.; Carapcea, V. Cartea străină veche : (1472-1700) ;
Catalog.- Galaţi, 1972, nr. 3, p. 3
17. Dima -Drăgan, Cornelius, Doctor in Library Science Scrisoare adresată lui Nedelcu
Oprea, Toronto, 1981 nov. 24, Mss. IV, 375, p. 2
18. Catalogul general al cărţilor, manuscriselor şi hărţilor aflate la 1890, octombrie 1,
în acestă bibliotecă Bucureşti, Tip. Curţii Regale F. Göbl Fii, 1890, [vol. 3], nr. 29.381, p. 653
19. Nouvelle biographie générale...Paris, 1856, tom. 15, col. 256

33

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

20. Dictionnaire bibliographique, historique et critique des livres rares, précieux, A Paris,
1802, tom. 3, p. 13
21. Catalogul general al cărţilor... Bucureşti, [vol. 3], nr. 28.618, p. 627
22. Nouvelle biographie générale..., Paris, 1866, tom. 40, col. 551
23. Haym Romano, N.Fr. Biblioteca italiana o sia Notizia de’libri rari...Milano,, 1771,
tom. 1, cap. p.103, nr. 2
24. Catalogul general al cărţilor... Bucureşti, [vol. 3], nr. 29.380, p. 653
25. Nouvelle biographie général...,Paris, 1853, tom. 7, col. 624-625
26. Haym Romano, N.Fr. Biblioteca italiana o sia Notizia de’libri rari...Milano, 1771,
tom. 1, nr. 103, nr. 1)
27. Dictionnaire bibliographique, historique et critique des livres rares, précieux, A Paris,
1802, tom. 1, p. 49
28. Păltănea, P. Incunabule italiene cu ştiri despre daci în colecţiile Bibliotecii „V.A.Urechia”
(I) În : Dominus, An 4, nr. 24, iulie, 2003, p. 14.
29. Brunus Aretinus Leonardus. Historiae Florentini populi, Venezia, 1476, p. 9-10
30. Nouvelle biographie générale...,Paris, 1853, tom. 7, col. 624
31. Catalogul general al cărţilor... Bucureşti, [vol. 3], nr. 29.380, p. 653
32. Nouvelle biographie générale..,Paris, 1877, tom. 45, col. 868
33. Dictionnaire bibliographique, historique et critique des livres rares, précieux,
singuliers, ... Paris, 1802, tom 3, p. 134
34. Scriitori greci şi latini : [Dicţionar], Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică,
1978, p. 369
35. Catalogul general al cărţilor... Bucureşti, [vol. 3], nr. 32.719, p.
36. Catalogul general al cărţilor... Bucureşti, [vol. 3], nr. 28.620, p. 627
37. Nouvelle biographie générale....Paris, 1852, tom. 1, col. 588
38. Nouvelle biographie générale...Paris, 1877, tom. 46, col. 931
39. Catalogul general al cărţilor... Bucureşti, [vol. 3], nr. 26.914, p. 560
40. Verres, A. Bibliografia româno- ungară. Vol. 1. (1473-1780), Bucuresti, Cartea
Românescă, 1931, p. 9
41. Schatz, Elena – Maria... Catalogul colectiv al incunabulelor din România, 2007,
G-14, p. 229
42. Göllner, C. Turcica. Bucureşti, Editura Academiei; Berlin, Akademie – Verlag,
1961, Band 1, nr. 35, p. 36
43. Veress, A. Bibliografia...vol.1, p. 3
44. Catalogul general al cărţilor... Bucureşti, [vol. 1], nr. 1088, p. 73
45. Catalogul general al cărţilor... Bucureşti, [vol. 1], nr. 8444, p. 109
46. Dictionnaire bibliographique, historique et critique des livres rares, ..... A Paris, 1802,
tom 3, p. 50
47. Nouvelle biographfie générale, Paris, 1868, tom. 44, col. 1380
48. Catalogul general al cărţilor... Bucureşti, [vol. 1], nr. 26.913, p. 560

34

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Metamorphoses Editions at the
Bibliotheca Thysiana
Gabriela DEBITA, bibliotecar

Biroul Catalogarea colecţiilor. Control de autoritate. Colecţii speciale
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel. 0236/411037 (int. 113), e-mail personal: g.debita@gmail.com

Introduction
Although acknowledged for almost one thousand years as one of the greatest
Roman poets, Publius Ovidius Naso was not held in the same regard by his
contemporaries. Seneca criticized Ovid’s „licentiam carminum,” „Aemilius Scaurus
remarked that Ovid did not know when to leave well enough alone (‘Ovidius nescit
quod bene cessit relinquere’)” (James 343) and Quintillian pointed out that he was
enamored with his own wit and that even his epic poetry had lewd undertones (343).
During the early Middle Ages, Ovid was certainly read, as evidenced by the fairly
large corpus of Ovidian manuscripts, although he was not fully accepted due to the
erotic nature of his writings. In the twelfth century, Arnulf of Orleans glossed the
Metamorphoses and assigned them to moral philosophy, and other commentators
started to preface their Ovidian editions with an accessus, which demonstrated that
the work had a moral goal (likely in order to avoid censorship). Perhaps due to the
efforts of his moralizers, Ovid’s works started appearing in school curricula, and
became extremely well-known and studied during the Renaissance. The allegorical
interpretations of Ovid continued through the early Renaissance, with Ovide Moralisé
appearing in the fourteenth-century, commissioned by Queen Jeanne of Bourgogne.
It was followed by Robert Holcott’s Moralia super Ovidii Metamorphoses, Petrus
Berchorius’ Ovidius moralizatus, Thomas Waleys’ Metamorphosis Ovidiana moraliter
explanata and Giovanni dei Bonsogni’s Allegorie ed esposizioni delle Metamorphosi.
Part of the medieval skepticism persisted, however, and as late as the sixteenth century,
in England, „there were doubts that Ovid should be read at all” (James 344), and
even scholars who concerned themselves with editing Ovid’s work „acknowledged
the moral sensitivity of their labors” (James 344).
Despite this skepticism, Ovid’s works were „eagerly read wherever the Latin
language was understood” during the Renaissance (Huntington Coon 280). „No
Latin poet was more familiar […] or better loved, than Ovid,” writes Ann Moss,
author of an extensive study on Ovidian editions published in France during the
sixteenth century. According to Moss, „[n]early all of Ovid’s works, or parts of them,
were read in school, and often he was the first poet to be introduced to the class”
(Moss 1). This interest in Ovid’s works manifested itself in an extensive series of
printed editions, including Latin verse texts, Latin prose paraphrases, vernacular
translations, commentaries, and adaptations. Moss’ catalogue, which is restricted
to Latin editions printed in the sixteenth century only, contains 266 entries (Moss
66-79), with nearly yearly editions of Ovid’s major works (Metamorphoses, Heroides,

35

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Tristes, etc.). Out of these works, Moss notes, „the Metamorphoses was the object
of more, and more diverse, commentaries than Ovid’s other works” (23) and both
new editions and reprints, „in a revised medieval prose paraphrase and in new,
accurate verse translations” (Moss 59) were consistently produced, without evidence
of a significant lapse in interest. After all, as Moss points out, the „Metamorphoses
was still very much everyone’s Bible of mythology and still the most accessible and
attractive introduction to the pagan world” (Moss 44).
The Thysiana collection in Leiden, much of it acquired by Joannes Thysius
himself and reflecting the interests of a seventeenth-century scholar, includes ten rare
editions of Ovid’s works, of which six contain the text of the Metamorphoses. One is
a fifteenth-century manuscript, while the other five are among the most influential
editions printed in the Renaissance. These five editions, which will be described in
detail in the following pages, can be divided into two distinct groups: scholarly Latin
texts and luxury vernacular translations.
The works in the first group, including Raphael Regius’ 1509 Metamorphoses
edition (first published in 1492) – Thysia 1569, and Daniel Heinsius’ 1629 edition
of Ovid’s complete opera – Thysia 1064, are great examples of the type of books
produced for the benefit of scholars and university students. Regius’ volume includes
copious commentary and marginalia (far exceeding the extent of the Ovidian text),
and Heinsius’ edition is the product of careful research and collation, meant to offer
its readers an accurate version of Ovid’s text (based on the Palatinus manuscript
1661, a thirteenth-century manuscript). These works were meant for a highly erudite
readership, interested not only in reading Ovid in his original Latin, but also in
scholarly interpretations. The Regius volume is heavily annotated in Latin, in several
distinct hands, which is evidence of its use for study and research.
The second group includes Giovanni de Bonsignore’s 1501 Italian prose
translation – Thysia 2222, Giovanni Andrea dell’ Anguillara’s 1584 Italian translation
in ottava rima – Thysia 1505, and Nicolas Renouard’s 1619 French prose translation
– Thysia 1638. These vernacular translations are amply illustrated with woodcuts or
copper engravings, and beautifully decorated with historiated initials, complicated
borders, vignettes, and a multitude of typographical ornaments (scrollwork, grotesques,
etc.). Unlike the Latin editions, meant to appeal to a studious audience, these
vernacular translations were produced for an educated (but not necessarily erudite)
middle-class audience, including women, merchants, and artisans (Maréchaux 94).
While the translations made the text accessible to this new and growing readership, the
illustrations (often copiously labeled for maximum clarity) and summaries allowed a
non-scholarly audience to follow and understand Ovid’s text. The high quality of these
volumes, which can be classified as luxury editions, is testament to the fact that this new
audience took great pride in its literary acquisitions and actively worked to compile
personal libraries which were not only comprehensive, but also visually exquisite.
As a collection of editions, the Thysiana Metamorphoses corpus demonstrates
an erudite familiarity with some of the most influential Ovidian editions printed
during the Renaissance, both in Latin and in vernacular translations. The following five

36

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

descriptions attempt to shed some light on the circumstances in which these editions
were produced, as well as on their publishers, translators, editors, and illustrators.
Works Cited
James, Heather. „Ovid and the Question of Politics in Early Modern England.”
English Literary History 70:2 (2002). 343-373.
Huntington Coon, Raymond. „The Vogue of Ovid since the Renaissance.” The
Classical Journal 25:4 (1930). 277-290.
Maréchaux, M. Pierre. „Les Métamorphoses de Phaëton : Ėtude sur les
Illustrations d’un
Mythe à Travers les Ėditions des Métamorphoses d’Ovide de 1484 à 1552.”
Revue de l’Art 90 (1990). 88-103.
Moss, Ann. Ovid In Renaissance France – A Survey of the Latin Editions of Ovid
and Commentaries Printed in France Before 1600.  London: The Warburg Institute
Series (University of London), 1982.
1. Giovanni de Bonsignore (transl. and ed.), Ouidio methamorphose
vulgare [metamorphoses tradotti in prosa, con le allegorie da Gio. de. Bonsignori].
([Venice], Lucantonio Zonta, [1501], 2º. Thysia 2222:2.
Starting in the late fifteenth century, Ovid’s Metamorphoses became extremely
popular in Italy, as evidenced by the several Latin and vernacular editions which
underwent successive reprints. By the end of the century, „34 editions of the work had
been published, including 13 with the commentary of the first edition of Raffaele Regio
printed in Venice in 1493” (Calzona). Venice, at the time, was an important printing
center, boasting over 200 printing houses by the year 1500 (the first was founded
in 1469 by Giovanni de Spira). It is therefore not surprising that some of the most
influential illustrated editions of Ovid’s works were produced by Venetian printers,
starting with the Bonsignore editions, and culminating with the Aldine edition of 1502
(Joost-Gaugier 27).
Aside from Raphael Regius’ Latin edition, the Thysiana collection includes
two Italian translations of Ovid’s Metamorphoses: the Bonsignore edition of 1501 (in
prose) and the Anguillara edition of 1584 (in ottava rima). The Bonsignore edition,
which makes the object of this description, was published in Venice by Lucantonio
Giunta, and is part of a beautiful composite volume, folio-sized, and bound in cream
parchment with blind tooling. Its companion is another Venetian book, the muchstudied Hypnerotomachia Poliphili, written by Francesco Colonna and published by
Aldus Manutius in 1499. Since there are currently no records mentioning an original
joint edition of these two books, it is certain that they were bound together at a later
date (although, likely, not much later).
The Hypnerotomachia Poliphili, which Pollard qualifies as „one of the most
famous books in the annals of Venetian printing” (99) is the work of Dominican friar

37

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Francesco Colonna, a former teacher of rhetoric at Treviso and Padua. It was printed
by Aldus Manutius in 1499, at the expense of a certain Leonardo Crasso of Verona,
„artium et iuris Pontificis consultus,” by whom it was dedicated to Guidobaldo, Duke
of Urbino (99). It is a strange, difficult book, written in Italian dialect mixed with
Greek, Hebrew, and Eastern words, and decorated with numerous wood engravings
and typographical ornaments. The drawings which form the basis of the 171
woodcuts have been attributed to a large number of artists, of whom the most notable
are Raphael, Andrea Mantegna, and Giovanni Bellino. Armstrong has established
that the designs were most likely executed by Paduan miniaturist Benedetto Bordon
or Bordone, who is also believed to have collaborated with Lucantonio Giunta.
Around the same time Manutius was developing his famous Venetian printing
business, two Florentine brothers, Lucantonio and Filippo Giunta founded their own
publishing houses in Florence and Venice, which, according to Renouard, lasted
longer and met with greater fortune under subsequent owners than the Manutian
enterprise (vi). Pollard also considers Giunta as „the Florentine rival of Aldus” (18),
although he notes that the Giuntas copied some of Manutius’ ideas, as was the case
with their small italic editions (130). After spending several years engaging in the
book trade in Florence, Lucantonio Giunta moved to Venice around the year 1480,
where he opened a similar publishing business. Ongania notes that Giunta did
not own a press until his later years (18). According to Renouard, this happened
around 1503, as evidenced by two volumes carrying the imprint Impressum Venetii
per nobilem virum Lucantonium de Giunta, dating from 1503 and 1504. Renouard
confirms that all of Lucantonio Giunta’s previous editions also mention the names of
other Venetian printers, to whom he had commissioned these works (vii).
Such is the case with two Bonsignore Ovidian editions, published in 1497 and
1501. The first edition, of which the Thysiana edition is a reprint, was printed by Giovanni
Rosso, upon commission by Lucantonio Giunta in 1497 („stampato in Venetia da
Giovanni Rosso, Vercellese ad instantia del nobile huomo Misser Lucantonio Zonta”).
It was a small folio edition, two-columned, and including 59 woodcuts executed in the
style of the Bellini school. Interestingly, it attracted the wrath of the Venetian Patriarch,
Tommaso Donà, who on February 21, 1497 issued a decree meant to censor the nude
figures in Giunta’s Metamorphoses. The decree, which begins with „Reverendissimus
dominus Patriarcha mandavit Luce Antonio del Zonta qui imprimere facit (nec non
Ioanni Rubeo de Verzellis impressori) opus vulgare Ovidii Metamorphosii cum figuris
inhonestis […],” threatened Giunta with automatic excommunication („sub pena
excomunicationis late sententie”). Giunta agreed to modify the drawings, and „the
figures [in the 1497 edition] were in fact retouched with the offending areas blotted
out in ink” (Witcombe 61-62). Subsequent editions, printed in 1501 and 1508, were
illustrated with more modest figures.
The 1501 Thysiana edition was printed in Venice by Cristoforo de Pensa (of
whom little is known), upon commission by Lucantonio Giunta („stampata per
Cristoforo de Pensa ad instantia del nobile homo miser Lucantonio Zonta fiorentino”);
the exact publication date is March 7, 1501. The translation is accompanied by

38

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

moralizations, Christian allegorical interpretations, which places it in the genre of
ovidio moralizzato. Bonsignore’s moralization was the most common in Florence,
according to Campbell (7). This is not surprising, as his „vulgar” translation was
meant to appeal to a larger, non-scholarly audience, including women, merchants,
craftsmen, and common folk (Maréchaux 94).
The book opens with a simple title page, followed by a Proemium. Interestingly,
the introductory remarks were copied directly from a manuscript dated March 20,
1370, and indicate that the work was composed and allegorized in the vernacular by
Bonsignore („opera composta vulgarizata & alegorizata per Iovanni de Bonsignore
de la Cità di Castello”) for the use and enjoyment of young students („in forma che
dilecto & utilita doni ali vulgari studenti & agli giovini). The introduction is followed
by a Tabula of subjects and fifteen books.
The first book is preceded by a half-page woodcut, and has a full border
and decorated initials (both a large initial and a smaller one). Each chapter of
each book also starts with a small, ornate initial. The number of chapters per
book varies, and it appears that Bonsignore was not particularly concerned with
symmetry. The 53 illustrations which accompany the subsequent books are also
unevenly distributed, varying between one and five per book, and many chapters
are not illustrated. The artist who designed these engravings is not known,
although it appears his style was influenced by Bellini. None of the engravings
is signed, although some bear the initials „i.a.” As mentioned above, due to
Venetian Patriarch’s decree, the nude figures in these engravings are more veiled
than in the previous edition. The engravings are not copies of images which may
have been present in the 1370 manuscript, but were produced specifically for
the 1497 edition and reproduced in the 1501 edition. According to Calzona, the
uniqueness of this series lies in its attempt to recapture an ancient style in its
representation of mythological subjects. Despite the fact that this volume was
very influential, a cursory comparison with its Aldine companion reveals that
it is not quite as carefully printed and consistent in its typography; for instance,
book VI, the second largest book in this edition, was partially printed in smaller
type. Given the close reproduction of the manuscript’s text, including its precise
1370 date, it is possible that the printed edition attempted to mimic script
changes in the original text. This is doubtful, however, and it seems more likely
that the inelegant solution of the smaller type was adopted to ensure that text and
illustrations would fit in their allotted space.
This Bonsignore translation was further reprinted in 1508, also by
Lucantonio Giunta (by then a printer in his own right), in 1517 and 1523 by
Giorgio de Rusconi, and in 1519 and 1520 by Milanese printers. The woodcuts
continued to be reproduced in new editions, such as Nicolò degli Agostini’s
edition (printed in 1522, and reprinted in 1533, 1537, 1538, 1547, and 1548)
and Ludovico Dolce’s Trasformationi, whose first translation included images
from the Bonsignore and Agostini editions (Calzona).

39

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Works Cited
Armstrong, Lilian. „Benedetto Bordon, Aldus Manutius and Lucantonio
Giunta, Old Links and New.” Aldus Manutius and Renaissance Culture: Essays in
Memory of Franklin D. Murphy. Eds. Franklin D. Murphy, David S. Zeidberg, Fiorella
Gioffredi Superbi. Florence: Leo S. Olschki, 1998. 161-183.
Calzona, Lucia. „Tradizione Iconografica Delle Edizioni a Stampa Delle
Metamorfosi Ovidiane.” Italica – Il Sito Dedicato Alla Lingua E Alla Cultura
Italiana Di Rai International. Web. 10 April 2011. <http://www.italica.rai.it/scheda.
phpscheda=rinascimento_parole_chiave_schede_stampa>.
Campbell, Caroline. „Lorenzo Tornabuoni’s History of Jason and Medea Series.
Chivalry and Classicism in 1480s Florence.” Renaissance Studies 21:1 (2007). 1-19
Joost-Gaugier, Christiane L. „Michelangelo’s Ignudi, and the Sistine Chapel as
a Symbol of Law and Justice.” Artibus et Historiae 17: 34 (1996). 19-43
Maréchaux, M. Pierre. „Les Métamorphoses de Phaëton : Ėtude sur les
Illustrations d’un Mythe à Travers les Ėditions des Métamorphoses d’Ovide de 1484 à
1552.” Revue de l’Art 90 (1990). 88-103.
Ongania, Ferdinando. Early Venetian Printing Illustrated. Venice: F. Ongania;
London: John C. Nimmo; New York: C. Scribner’s Sons, 1895.
Pollard, Alfred W. Early Illustrated Books. A History of the Decoration and
Illustration of Books in the 15th and 16th Centuries. London: Kegan Paul, Trench,
Trubner & Co. ; New York : E. P. Button & Co., 1917.
Renouard, Antoine-Augustine. Annales de l’Imprimerie des Aldes ou Histoire
des Trois Manuces. Paris: Jules Renouard, 1834.
Witcombe, Christopher L.C.E. Copyright in the Renaissance. Prints and the
Privilegio in Sixteenth-Century Venice and Rome. Leiden: Brill, 2004.
2. Raphael Regius (transl. and ed.), Accipe studiose lector P. Ouidij
Metamorphosin cum luculentissimis Raphaelis Regij enarrationibus: quibus
plurima ascripta sunt: que in exemplaribus antea impressis non inueniuntur.
Que sint rogas: interlegendum facile tibi occurrent. ([Venice], Giorgio Rusconi
Mediolanensis, [1509]), 2º. Thysia 1569:3.
The introduction of the printing press in Italy and the efforts of humanist
scholars to recover and annotate classical texts led to the increased availability of
quality Ovidian editions during the Renaissance period. One such text is Raphael
Regius’ annotated Latin edition of Ovid Metamorphoses, first published in Venice in
1492. Regius (?1440-1520) was a humanist scholar who taught at the University of
Padua (Cox 677) before moving to Venice. Among his most notable contributions
are his demonstration that Rhetorica ad Herennium was not written by Cicero, his
correction of Quintillian’s Institutiones Oratoria (Murphy and Winterbottom), and
his commentary of Ovid’s Metamorphoses. Javitch considers this text „the most

40

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

frequently printed edition of Ovid’s Latin poem in the sixteenth century” (101).
According to Steiner, eleven printings of the legal edition appeared by the end of the
sixteenth century, and nearly sixty editions were published in France and Italy by the
end of the seventeenth century (231).
Grundy Steiner’s research on the editions of Regius’ text reveals that a first
unauthorized version was printed in 1492 and 1493 in Venice by Bonetus Locatellus.
The first printing does not include an editor’s signature or a publisher’s mark, while
the second „contains a brief dedicatory letter addressed to Franciscus, son of Georgius
Cornelius, and signed by Bartholomeus Merula, while Bonetus Locatellus signs himself
as printer of the work for Octavianus Scotus” (Steiner 222). Steiner notes that Merula
had published commentaries on Ovid previously, as well as on Persius, Ausonius,
and Curtius Rufus, and that he did not attempt to appropriate Regius’ commentary.
According to Steiner, he began the commentary by citing Regius: „Raphaeli Regii in
Metamorphosin Ouidii enarrationes” (223). Regius was reportedly angered by these
early, unauthorized printings, and sought legal action against Merula and the publisher.
Some of the subsequent editions, including the Thysiana Rusconi edition, include a
letter or afterword dedicated to Antonius Buldunus, Ioannes Franciscus Paschalicus,
and Dominicus Bollanus, the „eloquentissimi aduocatores” who represented Regius,
a fact which „reflects Regius’ ire against Merula, that ‘fatuus’ and ‘ab omni humanitate
alienus’ who had treacherously and inaccurately published his enarrationes which
he had carefully prepared ‘ad communem studiorum utilitatem,’ and against the
publisher who had been careless as well” (Steiner 230). However, Steiner notes
that the differences between these first printings and the authorized editions are so
minute, there is hardly a need to consider them as „separate traditions” (230). The
first authorized edition was published in Venice in 1493 by Bernardinus Benalius,
followed by another one, in the same year, by Simon Bevilaqua. It was followed by
a 1494 edition printed by Giovanni de Tridino, a 1496 Parisian edition printed by
André Bocard for Pierre Regnault, a 1496 Venetian edition without a publisher’s
mark, a 1497 Lyons edition printed by Jacques Maillet, 1497 and 1498 Bevilaqua
reprints, and 1499 and 1500 Venetian editions (Steiner 223). As Steiner points out,
Regius’ text garnered such interest and acclaim, that none of its predecessors were
printed after 1500. Steiner considers that the place of publication, Venice, contributed
to the popularity of this edition, but also notes that this was the first edition with a
commentary and, specifically, a commentary which „met the needs of its time” (231),
which would have guaranteed its success regardless of where it was published.
The copy held at the Bibliotheca Thysiana is one of the later editions, printed in
Venice on May 2, 1509, by Milanese publisher and printer Giorgio Rusconi. Rusconi
worked in Venice, and carried out his publishing activities between 1500 and 1522,
both alone and with Manfredo Bonelli. Other publishing partners included Niccolò
Zoppino and Vincenzo di Paolo (Istituto Centrale Rusconi page). While this edition
is more copiously illustrated than some of its predecessors (such as the 1492 and
1493 unauthorized editions), it is evident that it was not designed as a luxury edition
meant to appeal to a wider audience, but as a scholarly edition addressed to a studious

41

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

readership – students, professors, law scholars, and clergymen (Maréchaux 94). This
edition is more consistent with the medieval and early Renaissance editions of Ovid’s
works, either in manuscript and print, and indeed it retains certain characteristics of
medieval style, as evidenced by the style of some illustrations and the lay-out of the
text and commentary. The commentary either surrounds the original text, or appears
side-by-side (in a two-column lay-out), which is in stark contrast with vernacular
editions, in which text and commentary are separated in clearly-delineated sections
in order to maximize clarity and accessibility.
The Thysiana copy is bound together with Baldesare Castiglione’s The Courtier,
and represents the second part of a folio volume with a seventeenth-century Dutch
rebinding. The title is printed in red ink, and followed by a medieval-style woodcut
depicting St. George slaying the dragon, Rusconi’s device, signed F.V. (possibly Florio
Vavassore); his orb and cross device are present below the colophon.  Beginning
under the St. George woodcut is an address to the reader, in verse, titled „Iacobi
Musæi Foroiuliensis ad Lectorem Carmen.” This is followed by Regius’ Privilegio,
and another Ad Lectorem address, this time in prose (unsigned, but presumably
Regius’). Included next is a dedication „ad illustrissimum Mant[u?]ae Principem
Franciscum Gonzagam” (Francisco Gonzaga, Prince of Mantua), beginning with a
historiated initial, and dated „Venetiis Nonis Septembris M.cccc.lxxxxiii” (Venice,
September 9, 1493). The dedication is followed by a one-page introduction to
Ovid’s life and work, decorated with a smaller initial. Included next are an Index
(organized by book, and including the particular subjects treated in each book),
and an alphabetical Tabula of characters and concepts, with corresponding page
numbers. The introductory section is concluded by an image depicting a compass
rose, labeled with geographical notations and Greek terms.
The text of the Metamorphoses is divided into the usual fifteen books, and, as
noted above, is accompanied by an extensive commentary in Latin; the positioning of
text and commentary varies. The Thysiana copy also displays examples of marginalia
in several distinct hands. The decoration is also not consistent, but usually includes
a larger ornate initial at the beginning of Ovid’s text and a smaller initial at the
beginning of the commentary. Most books are illustrated with crudely-colored
woodcuts, most signed i.a., and others signed: i.o.g., N. (backwards), and L. The
woodcuts were not created for this edition specifically, and include the series printed
in the 1497 Giunta/Bonsignore vernacular edition, and the edition produced in
Parma in 1505 by Franciscus Mazalis. The original woodcuts were likely produced
from designs of Benedetto Montagna, engraved by Zoan Andrea il Veneziano and
Nicolao da Modena. Saby notes that illustrations like the Creation of the World are
not a faithful copy, but some iconographic elements are identical (18).
Although this edition is overall carefully printed, it has a number of
typographical inconsistencies which reveal that it was not designed for display
purposes; its scholarly audience would have certainly been more concerned with the
quality of the text and the information included in the commentary than with the
aesthetics of its presentation. Some of these inconsistencies include, as shown above,

42

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

the number and positioning of illustrations in each book, the presence or absence of
an initial illustration and introductory sentence, the presence or absence of decorated
initials, the lay-out of the commentary (side-by-side or surrounding the Ovidian text
on three sides), the presence or absence of an excipit, and the numbering of books
(for example, Book XIII is titled „tertiusdecimus,” „decimustertius,” or „XIII”). This
is not to say that the Rusconi edition lacks visual appeal, as it includes a celebrated
series of wood engravings and several beautiful initials. As Steiner demonstrated, the
importance of this particular text is remarkable, as evidenced by its contemporary
success and the large number of reprintings in the seventeenth century.
Works Cited
Cox, Virginia. „Rhetoric and Humanism in Quattrocento Venice.” Renaissance
Quarterly 56:3 (2003). 652-694
Javitch, Daniel. „Rescuing Ovid from the Allegorizers.” Comparative Literature
30:2 (1978). 97-107
Maréchaux, M. Pierre. „Les Métamorphoses de Phaëton : Ėtude sur les
Illustrations d’un Mythe à Travers les Ėditions des Métamorphoses d’Ovide de 1484 à
1552.” Revue de l’Art 90 (1990). 88-103.
Murphy, James J. and Michael Winterbottom. „Raffaele Regio’s 1492 Quaestio
Doubting Cicero’s Authorship of the Rhetorica ad Herennium Introduction and Text.”
Rhetorica 17 (1999). 77-88.
„Rusconi, Giorgio.” Censimento Nazionale Delle Edizioni Italiane Del XVI
Secolo (EDIT16). Istituto Centrale per Il Catalogo Unico Delle Biblioteche Italiane E
per Le Informazioni Bibliografiche - ICCU. Web. 02 May 2011. <http://edit16.iccu.
sbn.it/scripts/iccu_ext.dll?fn=13>.
Steiner, Grundy. „Source-Editions of Ovid’s Metamorphoses (1471-1500).”
Transactions and Proceedings of the American Philological Association 82 (1951). 219-231
3. Giovanni Andrea Dell’Anguillara (transl. and ed.), Le metamorfosi di
Ovidio, ridotte da Gio. Andrea dell’Anguillara in ottava rima; con le annotationi
di Gioseppe Horologgi; e gli argomenti e postille di Francesco Turchi. ([Venice],
Bernardo Giunti, [1584]), 4º. Thysia 1505.
Following the success of Giovanni Bonsignore’s Italian translation of the
Metamorphoses, published in 1497, 1501, and 1508 by Lucantonio Giunta, more
Ovidian editions were published in Italy in the sixteenth century. Notable are Nicolò
degli Agostini’s edition (printed in 1522, and reprinted in 1533, 1537, 1538, 1547,
and 1548), and Ludovico Dolce’s Trasformationi, published by Gabriele Giolito in
Venice with the engravings of Giovanni Antonio Rusconi (printed in 1553 and
reprinted in 1555, 1557, 1558, and 1561). The illustrations in these editions were
heavily influenced by the woodcuts in the Bonsignore volumes, but new images

43

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

were composed and added; Dolce’s translation was more amply illustrated, with 94
woodcuts. The success of Rusconi’s engravings was such that reprints continued into
the seventeenth and eighteenth centuries. Dolce’s translation sold 1,800 copies, until
it started facing competition from a new vernacular translation, written by Giovanni
Andrea Dell’Anguillara (Calzona), which managed to successfully rival Dolce’s
(Richardson 147).
Giovanni Andrea Dell’Anguillara (1517–1570), was a minor Italian poet born
in Sutri, in Tuscany. Despite the fact that he is mostly known for his Metamorphoses
translation, he was also „a poet of many witty poems in the style of Berni; a
translator who even recently was called a star […]; a letterato called upon by the
Olympic Academy to write the preface for the first Italian performance of the first
Italian tragedy, Trissino’s Sofonisba […]; a writer who served at the court of King
Henry II and Catherine de’ Medici; and last but not least, an aspiring inventor”
(Fabrizio 179). In addition to the Metamorphoses translation, Anguillara wrote
a partial translation of Virgil’s Aeneid, which met with relatively less success, a
comedy (Anfitrione), a tragedy (Edipo), and Rime.
Anguilara’s translation is not a close translation of Ovid, but an extensive
re-working, incorporating „narrative patterns derived from other literary sources,
notably from Ariosto’s Orlando furioso” (Bojić 83). According to Ciccone,
„Anguillara’s translation of the Metamorfosi further supports Ovid’s and Ariosto’s
focus on the donne abbandonate as the topos for articulating sexual frustration” (6).
For example, he expands the episode describing Ariadne’s abandonment from five
lines to 36 octaves, or embellishes Byblis’ episode (7). At times, he also echoes other
Ovidian works, such as the Heroides in the Ariadne episode.
Anguillara started working on this edition in Paris, where a partial translation
was published in 1554 by Andreas Wechel and dedicated to King Henry II. He
finalized his translation in Venice, where it was published in full in 1561, by Giovanni
Griffio, with a new dedication to King Charles IX of France. In 1563, he followed with
an edition enriched with Giuseppe Orologgi of Vicenza’s commentary, published by
Francesco de’ Franceschi in Venice: Le Metamorfosi di Ovidio, ridotte da Giovanni
Andrea dell’Anguillara in ottava rima, al cristianissimo re di Francia Enrico II, di
nuovo dal proprio autore rivedute e corrette, con le annotazioni di messer Gioseppe
Orologgi. This was, in turn, followed, by a new Franceschi edition in 1572, dedicated
to Lodovico Malaspina. The arguments of Francesco Turchi were first added in 1575
(Cosentino). Two editions containing commentary and annotations by Orologgi
and Turchi were published by Bernardo Giunti in 1584. Giunti was part of the
Giuntine publishing family, operating in Florence, Venice, and Lyon. He is an heir of
Lucantonio Giunta, who published Bonsignore’s Metamorphoses. Aside from belles
lettres, the Giunti family published and exported liturgical texts and had a significant
presence in music printing.
The Thysiana copy is likely part of the first 1584 Giunti edition. According
to a Christie’s auction description, the second 1584 Giunti edition is prefaced by a
dedication beginning with „Si come le Metamorfosi d’Ouidio ...” By contrast, this

44

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

edition’s dedication begins with „Le Metamorfosi d’Ouidio traportate …” Other than
that, the two Giunti editions appear to have been very similar in design and quality.
The title page of the Thysiana edition is sumptuously embellished with figures
and scrollwork. A Roman-style medallion portrait of the author (Anguillara) is
printed at the top of the page, framed by small grotesque decorations, as well as two
larger, winged figures on the left and right sides. The portrait is also surrounded by
elaborate scrollwork. The central plate is engraved with the title of the book, followed
by a notice that this is a new edition, decorated with ornate figures („in questa
nuova impressione di vaghe figure adornate”). The title plate is flanked by column
figures of Mercury (on the left side) and Minerva (on the right side), surrounded by
a full architectural border, and marked by scrollwork elements on the left and right.
The bottom of the page is decorated with Giunta’s armorial device, surrounded by
heavy scrollwork, and framed by the ornate bases of the two columns. The armorial
device includes the printer’s name – „In Vin. Presso Bern. Givnti.” The title page
engravings, along with the subsequent illustrations and secondary decorations, are
the work of Giacomo Franco, whom Giunti considered „huomo d’aprovato valore
in quest’arte [„Figure intagliate in Rame” – intaglio figures].”
Giacomo Franco (1550-1620) was an engraver and publisher. His earliest
privilege was granted on 17 June 1586 for a print of the Miraculous Virgin of Treviso,
in copperplate and woodcut. He published a book on Venetian costumes, a sewing
manual, and a writing book, containing engraved script examples. After the turn of
the century, he was granted a privilege for prints of drawings, including anatomical
drawings of the human body (Witcombe 128). He fully illustrated Aguillara’s
translation of Ovid, with fifteen full-page metal engravings. According to Thompson,
unlike other contemporary editions, Anguillara’s were the only ones to incorporate
metal engravings instead of woodcuts (4).
In the Thysiana edition, the highly decorated title page is followed by a four-page
Dedication, „Allo Illustre Signor Camillo Baglioni, sg. mio observandissimo,” signed
by the publisher, Bernardo Giunti, and dated October 5, 1583. We have reasons to
believe that the Camillio Baglioni in question was a Tuscan merchant (grain trader),
who, together with his brother, Donato, was in the service of the Tuscan grand Duke,
Correr, Donà dalle Rose (van Gelder 60; Libri di commercio). It appears from the
Dedication that Baglioni was a financial supporter of Giunti.
The dedication is followed by a Tavola delle Cose piv notabili, an alphabetical
index of characters and subjects. The first page of the Tavola is decorated with a small
grotesque vigniette under the italic sub-title. Each alphabetical section has a large, ornate
initial, decorated with mythological portraits, vines, and flowers. The only omission
appears to be the letter Z, which was left undecorated. Unlike the main illustrations, the
initials were based on woodcuts, which means that the book underwent two printings
– first for type and woodcuttings, and the second one for etchings. The type employed
throughout is italic.
The design of the subsequent fifteen books is highly symmetrical. Each book
is prefaced by a full-page engraving surrounded by heavy scrollwork and vines, and

45

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

accompanied by labels for each figure. The illustrations bear the signature Giacomo
Francho. All books are preceded by an Argomento, written by Francesco Turchi. Each
Argomento is framed by elaborate scrollwork in varying patterns – from simple scrolls
to grotesque and mythological figures (we were able to identify four different patterns).
The large initials at the beginning of each book are extremely elaborate, and include
both figures and vines/leaves/flowers. Marginalia and the extensive commentary at
the end of each book are the work of Giuseppe Orologgi, whose main body of work
appears to consist of allegorical commentary (Ovid and Ariosto). The end annotations
are presented in a clear manner, with distinct paragraphs, which shows a complete
departure from the intricate and often illegible style of medieval commentaries (present
only 80 years before in the Raphael Regius edition, for instance).
Overall, this 1584 volume is extremely polished in design, and appears to
have been a luxury edition. It was produced after more than a century of Ovidian
editions, and is considered to be one of the best researched at the time. Its intent
was to make the work of Ovid accessible to a larger educated, but not scholarly,
audience via a vernacular text supplemented by clear commentary and annotations.
The longevity of this text and its illustrations is remarkable, as it continued to be
reprinted into the eighteenth century.
Works Cited
Bojić, Bojan. „Rinuccini the Craftsman: A View of His L’Arianna.” Early Music
History 18. Studies in Medieval and Early Modern Music. Ed. Iain Fenlon. Cambridge:
Cambridge University Press, 1999. 75-118.
Calzona, Lucia. „Tradizione Iconografica Delle Edizioni a Stampa Delle
Metamorfosi Ovidiane.” Italica – Il Sito Dedicato Alla Lingua E Alla Cultura
Italiana Di Rai International. Web. 10 April 2011. <http://www.italica.rai.it/scheda.
phpscheda=rinascimento_parole_chiave_schede_stampa>.
Ciccone, Nancy. „Ovid’s and Ariosto’s Abandoned Women.” Pacific Coast
Philology 32:1 (1997). 3-16.
Cosentino, Paola. „Giovanni Andrea Dell’Anguillara, Le Metamorfosi.” Italica
– Il Sito Dedicato Alla Lingua E Alla Cultura Italiana Di Rai International. Web. 10
Apr. 2011. <http://www.italica.rai.it/scheda.php?monografia=rinascimento>.
Fabrizio, Richard. „The Two Oedipuses: Sophocles, Anguillara, and the
Renaissance Treatment of Myth.” MLN 110: 1, Italian Issue (1995). 178-191.
„Libri Di Commercio.” SIUSA - Sistema Informativo Unificato per Le
Soprintendenze Archivistiche. Web. 22 Apr. 2011. <http://siusa.archivi.beniculturali.
it/cgi-bin/pagina.pl?ChiaveAlbero=228010>.
„Ovidius Naso.” Christi’s: Fine Art Auctions and Private Sales for Contemporary,
Modern, Old Master Paintings, Jewelry, Watches, Wine, Furniture & More. Web. 22 Apr.
2011. <http://www.christies.com/LotFinder/lot_details.aspx?from=searchresults>.
Richardson, Brian. Print Culture in Renaissance Italy: the Editor and the
Vernacular Text. 1470-1600. Cambridge: Cambridge University Press, 1994.

46

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Thompson, Wendy. „Poets, Lovers, and Heroes in Italian Mythological Prints.”
The Metropolitan Museum of Art Bulletin 61:3 (2004). 1+3-56.
Van Gelder, Maartje. The Netherlandish Merchants in Early Modern Venice.
Leiden: Brill, 2009.
Witcombe, Christopher L.C.E. Copyright in the Renaissance. Prints and the
Privilegio in Sixteenth-Century Venice and Rome. Leiden: Brill, 2004.
4. Nicolas Renouard (transl. and ed.), Les metamorphoses d’Ovide. Traduites
en prose françoise, et de nouueau soigneusement reueues, corrigees en infines
endroites, et enrichies de figures a chacune fable. Avec XV. discours contenans
l’explication morale et historique. De plus outre le Jugement de Paris, augmentées
de la Métamorphose des abeilles, traduite de Virgile, de quelques epistres d’Ovide, et
autres divers traitez ([Paris]: the widow of Abel l’Angelier, [1619]), 2º. Thysia 1638.
Although some of the Italian editions of Ovid’s Metamorphoses published
in Italy in the sixteenth century, most notably the Giunta family editions and
Aldus Manutius’ 1502 edition, are difficult to match, one of France’s premier
publishing houses in the late sixteenth – early seventeenth century, l’Imprimerie
l’Angelier, produced one of the most beautifully designed and illustrated editions
of Ovid’s Metamorphoses, a copy of which is held today at Leiden’s Bibliotheca
Thysiana. This particular edition is the crowning glory of L’Angelier’s Ovid
publications, produced in 1619 under the care of Françoise de Louvain, in large
folio format, and lavishly decorated with typographical ornaments and intaglio
illustrations. The book was rebound in the Netherlands, in cream parchment
with blind tooling, consistent with other Thysiana bindings (perhaps for esthetic
reasons or due to deterioration). A L’Angelier inventory dating to 1621 leads us
to believe it was originally bound in red sheepskin („mouton rouge”) (Balsamo
513). The same inventory mentions the price of the „fol. mouton rouge” edition
as being 6 livres, compared to editions „en petit papier,” valued at 3 livres, and
folio editions „en papier,” valued at 4 livres. The inventory records 49 bound
copies and 792 copies „en blanc” (Balsamo 424).
Prior to this edition, an octavo edition was printed in 1603 by Abel L’Angelier
and consisted of a verse translation by Charles and Raimond de Massac; it was not
fully illustrated, but included a „bandeau à grotesques,” others with angels and birds,
and vignettes (fleuron) (Balsamo 330). L’Angelier’s widow („la veufve l’Angelier”),
Françoise de Louvain, decided not to reprint the de Massac translation, and instead
based further editions on Nicolas Renouard’s prose translation and commentaries.
The first Renouard L’Angelier edition, including the prose translation of the
Metamorphoses, was published in 1617, following 1606 and 1614 editions published by
Mathieu Guillemot and his widow, and illustrated by Léonard Gaultier (Balsamo 418). 
It was an octavo edition, illustrated by Jaspar Isaac („encandrament” of Hercules and
Perseus, a portrait of Ovid, 15 intaglio illustrations, approx. 172 mm, an illustration for
the Jugement de Pâris, and typographic ornaments (Balsamo 418). Isaac’s engravings
were executed after Gaultier’s drawings in the previous Guillemot editions.

47

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

In the following year, 1618, Françoise de Louvain also published Renouard’s
XV Discours sur les Métamorphoses d’Ovide, a commentary with moral and historical
explanations of the fables. It was a folio edition, without major illustrations, but including
secondary decorations like woodcut bandeaux and fleurons with Medusa’s head.
The texts of these two earlier editions, translation and commentary, were
reunited in the 1619 deluxe edition which makes the object of this description. In
addition to the prose Metamorphoses and the fifteen Discours, this edition included
the Jugement de Paris (like the 1617 edition), the Metamorphose des Abeilles,
translated from Virgil, several of Ovid’s letters („epistres”), and various treatises. This
was a second edition of the translation and commentary, but the first fully illustrated
compendium edition. It was printed for the author, Nicolas Renouard, a French
writer whose main achievement appears to be this translation of the Metamorphoses.
He frequented the academy of Nicolas Coëffeteau between 1612-1613, a group of
scholars and writers interested in the development of prose writing. According to
de Boer, Coëffeteau’s circle „waged the same campaign for prose that Malherbe
was sponsoring for poetry” (de Boer 740). Renouard’s presence in this circle is not
surprising, therefore, considering that he decided to write his Ovidian translation in
prose despite the existence of prior verse translations.
The text of the Metamorphoses is preceded by a series of dedications: to the
King (Louis XIII the Just), to Monsieur de Luynes (Charles d’Albert, Duke of Luynes,
1578-1621, who negotiated the treaty of Angoulême in 1619, by which Marie de
Medici was freed, and who was a popular, albeit controversial, political figure at the
time in France), and to France. Following the dedications is an elegy for Ovid, written
by French poet Jean de Lingendes (Delingendes) (1580-1616), a poem by Motin
dedicated to Nicolas Renouard, and stanzas on the Metamorphoses signed D.D.M.
The Metamorphoses section includes an engraved title and full-page frontispiece,
executed by Pierre Firens after a design by Daniel Rabel, Ovid’s portrait by Jaspar
Isaac, and a plethora of secondary decorations: ornate initials (lettrines), corbels (culs
de lampes), and engraved bandeaux featuring the figures of War and Peace, Ceres and
Flora, and fauns and Bacchus. Some of the bandeaux are woodcuts depicting winged
beings (Balsamo 424).
Also included in this section are 135 engravings (approx. 140 x 114 mm),
executed by five artists: Joannes Matheus, Isaac Briot, Pierre Firens, Michel Faulte,
and an anonymous artist whom Balsamo identifies as Crispin de Passe, on the basis of
Rabel’s designs (Balsamo 424). Two further engravings are included in the Jugement
and Metamorphose des Abeilles. Although Balsamo and Simonin arrive at the same
number of total illustrations (135), their distribution does not match our findings.
They attribute 32 engravings to Matheus, 38 to Briot, 10 to Firens, and 9 to Faulte;
although unsigned illustrations are mentioned, the exact number is not specified.
Our findings are as follows: 37 each by Matheus and Briot, 9 by Firens, 10 by Faulte,
and 42 unsigned (see Appendix 1 for detailed attributions). Matheus, Briot and Firens
are briefly mentioned in Bryan’s Dictionary of Painters and Engravers: Matheus as an
artist working primarily for booksellers and producing frontispieces and other book

48

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

ornaments, mostly of his own design; Briot (and his daughter, Marie), as an engraver
and draughtsman who worked in the style of Wierix, producing „neatly executed”
plates, mostly from his own compositions (his drawing is „defective”, according to
Bryan); Firens as an „indifferent” French engraver, whose drawings Bryan qualifies as
„stiff ” and „clumsy.” Only Briot is mentioned as having worked on the Metamorphoses,
although the reference is to a later series of plates (1637).
The fifteen books are symmetrically decorated, with bandeaux, ornate
titles, a large illustration preceding each fable or group of fables (with captions
indicating characters), decorative initials, and an end vignette (fleuron). Each fable
is preceded by a short summary, and accompanied by marginalia (notes pointing to
explanations in the commentary). All books include the bandeaux, decorative title
and ornate initials, although a few lack the final vignette (II, III, V, VI, X, XIV, XV).
Since the entire book demonstrates careful lay-out and typography, the vignettes
were likely not omitted by accident, but because they could not be perfectly fitted
on the final page of their respective book. The composition of the book as a whole
appears to take precedence over minor decorative details.
Following the fifteen books is a Table des Fables, providing an index of
characters and subjects. It is decorated with a small frontispiece; there are no ornate
initials or illustrations in this section.
The book of the XV Discours is designed in a similarly symmetrical manner.
It includes a large frontispiece, a dedication to a Monsieur Renouard (first name
unknown), the author’s cousin and a court dignitary, and a series of explanations
corresponding to each chapter in the translation. Each discours has an ornate
bandeau, title, and initial, and is divided into chapters, one for each fable or group
of fables. The commentary is complemented by ample marginalia. As was the case
with the text of the Metamorphoses, vignettes are present at the end of some of the
discours, but not all (II, VI, X, XII are missing, and XIII has a different vignette).
Once again, the omissions appear to be caused by a lack of space; there is no obvious
explanation for the vignette change in book XIII, which uas likely an accident. The
book ends with a Table des Chapitres, including an ornate initial and vignette.
Balsamo and Simonin consider this edition to be the most beautiful in the
entire catalogue of Françoise de Louvain due to its elegant design, typographical
decorations, and large amount of illustrations. Françoise de Louvain did not print a
second edition of this deluxe compendium. However, after her death, a reprint of the
octavo edition of 1617 was printed by the „héritiers Abel l’Angelier” in 1621.
Works Cited
Balsamo, Jean and Michel Simonin. Abel L’Angelier et Françoise de Louvain.
Geneva: Librarie Droz, 2002.
Bryan, Michael, and George Charles Williamson. „Briot, Isaac.” Bryan’s
Dictionary of Painters and Engravers. Internet Archive. UCLA. <http://www.archive.
org/details/bryansdiction01brya>.

49

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Bryan, Michael, and George Charles Williamson. „Firens, Pierre.” Bryan’s
Dictionary of Painters and Engravers. Internet Archive. UCLA. <http://www.archive.
org/details/bryansdiction01brya>.
Bryan, Michael, and George Charles Williamson. „Matheus.” Bryan’s Dictionary
of Painters and Engravers. Internet Archive. UCLA. <http://www.archive.org/details/
bryansdiction01brya>.
Chisholm, Hugh, ed. „Charles D’Albert.” Encyclopaedia Britannica (11th ed).
Cambridge: Cambridge University Press, 1911.
De Boer, Josephine. „Men’s Literary Circles in Paris 1610-1660.” PMLA 53.3
(1938): 730-80.
Moss, Ann. Ovid In Renaissance France – A Survey of the Latin Editions of Ovid
and Commentaries Printed in France Before 1600. London: The Warburg Institute
Series (University of London), 1982.
„Répertoire Des Culs-de-lampe(XVIIe Siècle).” Livres Interdits Et Censure Au
XVIIe Siècle. 12 Apr. 2011. <http://www.livresinterdits.org/pages/rept_culdelamp_
general_ch.htm>.
5. Daniel Heinsius (ed.), Pvb: Ovidii Nasonis opera. Daniel Hensivs textum
recensuit. Accedunt breves notæ ex collatione codd. Scaligeri et Palatinis Iani
Grvteri (Leiden: Officina Elzeviriana, [1629]), 16º. Thysia 1064.
The Thysiana collection includes two Latin editions of Ovid’s Metamorphoses.
The earlier edition, folio-sized and illustrated with woodcuts, is Raphael Regius’
enarrationibus, published in 1509 in Venice by Giorgio Rusconi, and discussed in
an earlier description. The later edition is a three-volume work edited by the Dutch
humanist Daniel Heinsius, and published in Leiden in 1629 by Abraham and
Bonaventure Elsevier. The Metamorphoses can be found in the second volume of
this elegant, un-illustrated decimo-sexto edition, which was meant to serve as an
inexpensive study edition for scholars and students.
Although the Elseviers carried out their activity in Leiden and are known as Dutch
publishers, the founder of the Elsevier publishing house, Louis Elsevier (d’Elsevier or
Helschevier) came from Leuven, where he was born in 1540. After working as a bookseller
and bookbinder in Antwerp (where he was employed by Christophe Plantin), Wesel,
Douai, and Leuven until 1580, he transferred his business and establishment to Leiden,
in September of the same year. In 1586, he became appariteur (beadle) at the University
of Leiden. Due to this position, he requested permission to open his book shop close to
the university in a letter dated April 15, 1587; in this letter, he cited his six years of activity
as a bookseller in Leiden, providing university students with necessary study materials.
He published his first book in 1583, Drusii Ebraicarum quæstionum sive quæstionum ac
responsionum libri duo, videlicet secundus ac tertius, in academia, an octavo edition, followed
by Eutropius in 1592. In total, Louis Elsevier published approximately 150 books (de Reume
5-7). He had five sons, all of whom adopted their father’s profession, along with many of
their own descendants; Mathieu also served as appariteur at the University of Leiden.

50

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

His most notable successors were his son Bonaventure and his grandson
Abraham (son of Mathieu Elsevier). On December 24, 1625, Bonaventure and
Abraham acquired the printing shop of Isaac Elsevier (also Mathieu Elsevier’s son,
and Abraham’s brother), which included six printing presses (de Reume 24). The
printing establishment of Bonaventure and Abraham is the „officina Elzeviriana”
mentioned on the title page of Heinsius’ Ovidii Nasonis opera, which became known
for its high-quality small editions (12º, 16º, and 24º), characterized by elegant design,
and clear, regular type. The Heinsius Ovid edition is certainly no exception, and,
along with the Horace published in the same year, marks the beginning of Elsevier’s
small-format classical author series. Despite the small decimo-sexto format, its type
is exceptionally clear, and the general lay-out of the book is regular, well-organized,
and void of excessive decoration.
Daniel Heinsius (1580-1655), the editor of this edition, was one of the most
remarkable humanists and classical scholars of the Dutch Renaissance. In 1602, he began
his teaching appointment in poetry at the University of Leiden, his alma mater, and was
subsequently appointed as professor of poetry, professor of Greek, and university librarian.
His brief autobiographical article, published in the 1613 Illustris Academia LugdunoBatava, „has a decidedly Humanistic character and goes back to the Aristotelian-Stoical
concepts concerning virtue and to those of the Christian Church Fathers and Medieval
theologians concerning natural or philosophical virtues” (Meter 4). Although proficient
in both Greek and Latin, and highly erudite in their respective literatures, Heinsius
harbored an extraordinary „admiration for the beauty of the Greek language and
literature” (Meter 26) in particular. He particularly admired Thucydides, Herodotus, and
Xenophon, according to his 1613 lecture on the decline of the study of Greek literature
(Meter 27). Heinsius was such an accomplished scholar, that Hugo Grotius, for a while
Heinsius’ friend, called him „the prince of geniuses” in a letter to the French ambassador
(Meter 28). He popularized literary studies to such an extent, that when he lectured
(along with Baudius and Cunaeus), „the lecture halls of the other faculties were emptied
because students and teachers alike did not want to miss the literary lectures” (Meter 29).
Despite his involvement in religion and politics, he produced an impressive body of work,
including edited editions of Greek and Latin authors (Hesiod, Theocritus, Bion, Moschus,
Clement of Alexandria, Terentius, and, of course, Ovid; also, his edition of the Greek New
Testament), treatises (De tragica constitutione, and his famous Latin orations), Senecan
tragedies (Auriacus, sive libertas saucia, Herodes infanticide), Latin poetry (Poemata –
elegies), and Dutch poetry (Emblemata amatoria – the first Dutch emblem book, Spiegel
vande doorluchtige vrouwen – another emblem book, and Nederduytsche poemata). While
Daniel Heinsius’ Ovid edition is perhaps lesser known than the one produced by his son,
Nicolas Heinsius, it is certainly an important one. „Textual criticism […] becomes allimportant with the critical editions of Heinsius”, notes Ann Moss, author of a survey of
Latin Ovidian editions (Moss 2).
As noted above, the Thysiana Heinsius edition was one of the first in the Elseviers’
much-acclaimed classical series. It consists of three-volumes; the first volume includes the
Heroides, Amores, De Arte Amandi, De Remedio Amoris, De Medicamine Faciei, Nux, and

51

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

fragments of the Halieuticon; the second volume contains only the Metamorphoses; and
the third volume includes Fasti, Tristia, De Ponto, In Ibin, and Ad Liviam. The calendar in
the third volume, beginning with page 145, is printed in red and black.
The title page of the first volume includes a full-page border, decorated with
classical figures and vines, and an unsigned intaglio portrait of Ovid. The title of
the work is followed by a note, indicating some of the sources consulted by Daniel
Heinsius during the editing process: „Daniel Heinsius textum recensuit. Accedunt
breves notae ex collatione codd. Scaligeri et Palatinis Iani Gruteri”; Heinsius used
Scaliger’s and Gruter’s collations, the latter based on the thirteenth-century Codex
Palatinus Latinus 1661, Accessus ad Ovidii Metamorphoses; Publius Ovidius Naso,
Metamorphoses (Heidelberg Bibliotheca Palatina). At the bottom of the page is the
imprint, „Lvgd. Batavorvm, ad Officina Elzeviriana, Anno MDCXXIX (1629).” The
imprint is framed by two winged female torsos.
The introductory material includes a dedication, from the author, „viro
nobilissimo amplissimoque, Adriano Blyenburgio.” The addressee is Adriaan van
Blijenburgh, doctor in law at Leiden University (de Heekelingen 96). Following is
a selection of testimonials regarding Ovid, including Velleius Paterculus, Martial,
Joseph Justus Scaliger (1540-1609, also a classics scholar at the University of Leiden,
and Heinsius’ former professor), Ioannus Pontanus, M. Antonius Muretus, and
Heinsius himself. Printed next are a list of Ovid’s works, a list of fragments, Ovid’s
Vita, an address to the reader, and a quote from Julius Caesar Scaliger. There is also
a table of contents for each book; the Metamorphoses are part of the second volume.
The second volume opens with a title page, including the title, a note that the
text is based on the Palatinus manuscript (no number is mentioned, but 1661 is the
only one containing the Metamorphoses), and the publisher’s device. Following is an
excerpt from Dutch humanist’s Willem Canter’s Novarum lectionum, Book 1, Chapter
20: „Transformationum Ovidii series compendio excerpta, a Gulielmo Cantero,
Novarum lectionum lib. 1 cap. XX,” containing an ornate initial and italic text. There
is also a series of quotes, from Lactantius’ De falsa religione, M. Antonius Muretus’
Orat. III, vol. II, and from Ovid himself. The first pages of this Thysiana volume are
marked by a few imperfections (small worm holes).
The Palatinus manuscript, which we have mentioned briefly, is part of
the Bibliotheca Palatina collection in Heidelberg, the most important library in
Renaissance Germany. Jan Gruter (1560-1627), the Dutch humanist whose collations
Heinsius used in the production of his edition, was a professor at Wittenberg and
Heidelberg, and served as a librarian at Heidelberg (he was present during the 1622
sacking of Heidelberg). This explains his familiarity with manuscript 1661, which he
had ample opportunity to study. Most of the contents of the Bibliotheca Palatina were
transferred to the Bibliotheca Apostolica Vaticana after the sacking of Heidelberg;
some were transferred to Paris in the eighteenth century and a select collection was
returned to Heidelberg in the nineteenth century. Given that manuscript 1661 is part
of the digital collection at the University of Heidelberg, it is likely that it was among
the returned manuscripts.

52

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

The body of the Metamorphoses volume consists of fifteen un-illustrated books,
decorated only with an ornate initial. Each fable is preceded by an Argumentum,
although there are cases where the Argumentum covers several fables. Aside from the
exceptionally clear, legible, and elegant type, the fables are clearly demarcated. At the
end of the volume, there is an alphabetical Index of notable elements („Fabularum et
Rerum Memorabilium Copiosvs Index”), and a Notes section including book and page
numbers („In Libros Metamorphoseon ex Palatinis potissimum codicibus Notae”).
While not as spectacular as some of the luxury vernacular editions we have
previously reviewed (most notably, Bernardo Giunti’s 1584 edition of Giovanni
Andrea dell’ Anguillara’s Italian translation), the Elsevier edition is a beautiful
example of a carefully-designed study edition. Whereas Raphael Regius’ Latin
edition, published over a century before, still carried the mark of medieval study
books (with its commentary surrounding Ovid’s text), the Elsevier edition is the
result of a laborious collation process on Heinsius’ part and is distinctively modern
in its elegant and clear presentation.
Works Cited
„Gruter, Jan.” ACAD–A Cambridge Alumni Database: Introduction. Web. 15
May 2011. <http://venn.lib.cam.ac.uk/cgi-bin/search.pl?sur=>.
Meter, J. H. The Literary Theories of Daniel Heinsius. Assen: Van Gorcum, 1984.
Moss, Ann. Ovid In Renaissance France – A Survey of the Latin Editions of Ovid
and Commentaries Printed in France Before 1600. London: The Warburg Institute
Series (University of London), 1982.
„Naso, Publius Ovidius: Accessus Ad Ovidii Metamorphoses; Publius Ovidius
Naso, Metamorphoses (Deutschland, 13. Jh.).” Spätmittelalterliche Bilderhandschriften
Aus Der Bibliotheca Palatina – Digital. Web. 15 May 2011. <http://digi.ub.uniheidelberg.de/diglit/cpl1661>.
Pieters, Charles and Jean Félicissime Adry. Annales de l’Imprimerie des Elsevier.
Ghent: Annoot-Braeckman, 1858.
Reume, Auguste Joseph de, and Willem Iman Cornelis Rammelman Elsevier.
Recherches Historiques, Généalogiques et Bibliographiques sur les Elsevier. Bruxelles:
Wahlen et Compagnie, 1847.
de Vries de Heekelingen, Herman. Genève Pépinière du Calvinisme Hollandais.
The Hague: Martinus Nijhoff, 1924.
Works Consulted
Blake, Warren E. „Joseph Justus Scaliger.” The Classical Journal 36:2 (1940). 83-91.
Chisholm, Hugh, ed. Encyclopaedia Britannica (11th ed). Cambridge:
Cambridge University Press, 1911.
Otterspeer, Willem. „The University of Leiden: An Eclectic Institution.” Early
Science and Medicine 6:4 (2001). 324-333.

53

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

54

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Acces, creativitate şi cunoaştere
UNESCO şi proprietatea intelectuală
Drd. Nicoleta RAHME, șef Serviciu Dezvoltarea Colecţiilor

Biblioteca Naţională a României
Bdul Unirii, nr. 22, Cod 030833, Sector 3, Bucureştiu
Tel.: (021)314.24.34/1059
e-mail: nicoleta.rahme@bibnat.ro

La nivel internaţional, preocupările pentru proprietatea intelectuală şi
drepturile de autor, deopotrivă în mediul analog şi în cel digital, constituie obiectul
unor dezbateri permanente. Asociaţiile şi organismele internaţionale din care fac parte
bibliotecile au la dispoziţie o serie de mijloace de a studia, analiza şi găsi argumente
utile pentru a respecta drepturile creatorilor de conţinut, dar şi de a asigura accesul
la document, la cunoaştere.
Obiectivele bibliotecilor în acest moment trebuie să se construiască pe o
utilizare adecvată şi echilibrată a drepturilor şi a proprietăţii intelectuale la nivel
global, prin intermediul cooperării internaţionale, subiecte care contribuie pozitiv
la caracteristicile economice, sociale, politice şi culturale ale unei ţări şi nu sunt
elemente care elimină accesul la informaţie şi cunoaştere.
La începutul secolului al XX-lea a apărut ideea înfiinţării unei organizaţii mondiale
care să aibă un rol activ în istoria culturală a umanităţii. Astfel, în contextul Primului
Război Mondial, Adunarea Ligii Naţiunilor cu sediul la Geneva a solicitat crearea unei
comisii speciale cu misiunea de a analiza formele de cooperare intelectuală la nivel
internaţional. Un an mai târziu se constituie Comisia Internaţională pentru Cooperare
Intelectuală condusă de filosoful francez Henri Bergson, iar în 1925 ia fiinţă la Geneva
Biroul Internaţional al Educaţiei condus de renumitul psihopedagog Jean Piaget. La
16 noiembrie 1945 se semnează actul de înfiinţare a Organizaţiei  Naţiunilor  Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) de către 37 de ţări1, obiectivul principal
fiind menţinerea păcii şi securităţii în lume prin derularea de programe dedicate
educaţiei, ştiinţei şi culturii, prin promovarea colaborării între naţiuni prin educaţie,
ştiinţă, cultură şi comunicare, pentru a garanta respectul universal al dreptăţii, drepturile
umane şi libertăţile fundamentale pe care Carta Naţiunilor Unite le recunoaşte tuturor
ţărilor fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
În spiritul Cartei, UNESCO îndeplineşte o serie de funcţii care se dezvoltă
pe baza multiculturalismului şi a ideilor multiple ca legătură între civilizaţii prin
valori, cunoştinţe, simţ estetic, imaginaţie, iar în acest context cartea este considerată
fundamentul cunoaşterii, creativităţii, inteligenţei şi culturii. Asociat acestui concept,
dreptul de autor este văzut drept sprijinul şi salvarea morală şi patrimonială a
operelor, ca produs intelectual al creatorului şi oferă cadrul juridic adecvat care va
proteja această bogăţie.
Activitatea UNESCO în relaţie cu creativitatea şi dreptul de autor constă
în susţinerea conservării, progresului şi diseminării cunoaşterii, conservarea şi
1. VALDERRAMA, Fernando. Histoire de l’UNESCO. Paris: UNESCO, 1995. p. 18.

55

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

protejarea patrimoniului universal al cărţilor, operelor de artă şi recomandă naţiunilor
interesate acordurile convenţiilor internaţionale pentru acest scop.
UNESCO nu are statut de legiuitor, doar propune guvernelor şi altor interesaţi
de contextul drepturilor de autor cum să promoveze creaţia, asigurând protejarea
autorilor, artiştilor şi interpreţilor şi promovarea unor reguli de utilizare corectă a
operelor de creaţie.
Acţiunile UNESCO în direcţia protejării proprietăţii intelectuale vizează2:
- asistenţă juridică şi tehnică pentru statele membre în domeniul protejării şi
administrării colective a drepturilor autorilor şi artiştilor interpreţi ;
- formare de specialişti în domeniul dreptului de autor;
- sprijin în studiul dreptului de autor în universităţi şi crearea Catedrelor şi
reţelelor UNESCO/UNITWIN (University Twinning and Networking Programme)
înfiinţate în 1992 în scopul sprijinirii activităţilor de cercetare prin transferul de
cunoaştere;
- administrarea şi promovarea convenţiilor internaţionale, administrate
de UNESCO sau împreună cu OMPI, organizarea de reuniuni reglementative ale
comitetelor interguvernamentale ale Convenţiei Universale a Drepturilor de autor şi
Convenţiei Internaţionale privind protecţia artiştilor, interpreţilor sau executanţilor,
producătorilor de fonograme şi organismelor de radiodifuziune (Convenţia de
la Roma), precum şi aplicarea recomandărilor aprobate de Conferinţa generală a
UNESCO;
- lupta împotriva pirateriei prin proiectul Global Alliance for Cultural Diversity.
Simbolul binecunoscut de © a fost introdus prin intermediul Convenţiei
universale a dreptului de autor UCC din 1952, act administrat de către UNESCO şi
emis în scopul de a avea la îndemână o formă impusă, simplă a menţiunii dreptului
de autor: acest simbol, însoţit de numele titularului dreptului de autor şi anul primei
publicări, care este prezent pe toate exemplarele unei opere protejate, au rolul
de a garanta protecţia în toate ţările semnatare ale Convenţiei, inclusiv cele care
subordonează protecţia îndeplinirii formalităţilor.
Alături de Convenţia de la Berna, Convenţia universală a dreptului de autor
UCC a fost considerată una dintre principalele instrumente de protejare adoptată la
Geneva în 1952 şi modificată la Paris în 1971. A fost dezvoltată de către UNESCO
ca o alternativă la Convenţia de la Berna pentru statele care nu erau de acord cu o
serie de prevederi, dar în acelaşi timp doreau să participe într-o formă de protecţie
multilaterală. Părţile contractante erau îndeosebi ţările în curs de dezvoltare (şi
Uniunea Sovietică) care considerau că forma de protecţie asigurată de Convenţia
de la Berna era doar în beneficiul ţărilor dezvoltate occidentale care exportau opere
protejate de copyright. În prezent, aproape toate ţările lumii sunt ţări semnatare ale
Convenţiei de la Berna, iar Convenţia universală a dreptului de autor şi-a pierdut din
semnificaţie.
2.http://www.unesco.org/new/en/culture/themes/creativity/creative-industries/copyright/
[accesat în data de 27 iunie 2013].

56

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

La sfârşitul anilor ‘60 ai mileniului trecut diverse studii coordonate de
organisme internaţionale de prestigiu au relevat faptul că accesul la carte şi lectură
erau direct relaţionate cu gradul de dezvoltare al fiecărei ţări în parte. Din acest
motiv, UNESCO a propus comunităţii internaţionale crearea de organisme regionale
care să susţină guvernele în definirea politicilor dedicate cărţii şi lecturii. Rezultatul
acestei iniţiative s-a materializat prin crearea de centre regionale în Camerun, Egipt,
Pakistan şi Japonia. În 1971, la Bogota în Columbia s-au pus bazele CERLALC
(Centro Regional para el Fomento del Libro en América Latina y el Caribe), un centru
pentru toată regiunea latino-americană şi care în prezent reuneşte toate ţările din
regiunea America Latină şi Caraibe, vorbitoare de spaniolă şi portugheză. Timp de
peste 40 de ani, CERLALC a devenit un referenţial obligatoriu prin sprijinul acordat
responsabililor cu politicile publice pentru stimularea lecturii şi respectul dreptului
de autor.
UNESCO consideră că protecţia dreptului de autor şi a drepturilor conexe este
esenţială pentru dezvoltarea creaţiei individuale, dezvoltarea industriilor culturale
şi promovarea diversităţii culturale. Pirateria din ce în ce mai agresivă şi nivelul
scăzut de sancţionare al legilor dreptului de autor pot distruge iniţiativa creaţiei şi
distribuirea produselor culturale locale în toate ţările din lume, astfel sunt necesare
eforturi concentrate pentru a încuraja creaţia şi a susţine dezvoltarea sustenabilă.
Angajată să asigure protejarea proprietăţii intelectuale încă de la înfiinţarea sa,
UNESCO şi-a intensificat în timp preocupările pentru toate formele de creaţie şi
industrii culturale. Prin intermediul Alianţei Globale pentru Diversitate Culturală
(Global Alliance for Cultural Diversity)3, organizaţia şi-a propus să crească gradul de
conştientizare faţă de aria legilor dedicate copyright-ului, să construiască proiecte
relevante în acest scop, să informeze, formeze şi să cerceteze mai bine domeniul.
Faţă de revoluţia digitală care a influenţat major problema copyright-ului, UNESCO
doreşte să contribuie la dezbaterile internaţionale pe acest subiect, cu precădere să
atragă atenţia asupra păstrării unui echilibru just între interesele autorilor şi interesul
publicului general de a avea acces la cunoaştere şi informaţie.
Prin intermediul Convenţiei universale a dreptului de autor, articolul 11, s-a
constituit Comitetul Interguvernamental al Dreptului de autor care dezbate o dată la
patru ani toate evoluţiile din domeniu. Tematica din 2005 şi 2010 a avut în vedere
transformările informaţionale produse la nivel global, fractura digitală, dezvoltarea
unui domeniu public puternic. Cele 18 state membre ale comitetului sunt Algeria,
Austria, Brazilia, Camerun, Republica Cehă, Croaţia, Cuba, Grecia, Guatemala,
India, Israel, Japonia, Maroc, Peru, Portugalia, Federaţia Rusă, Ucraina, Statele Unite
ale Americii, iar activităţile comitetului sunt legate de:
- informarea corectă şi conştientizarea problemelor de copyright prin
intermediul publicaţiei cu apariţie trimestrială Bulletin du droit d’auteur, care
apare din 1967, în toate cele şase limbi oficiale, engleză, franceză, spaniolă, iar
3. Global Alliance for cultural diversity. Disponibil online la adresa : http://www.unesco.org/
new/en/culture/themes/cultural-diversity/diversity-of-cultural-expressions/programmes/
global-alliance-for-cultural-diversity/ [accesat în data de 27 iunie 2013].

57

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

din 2001 chineză, rusă şi arabă, în prezent fiind disponibil gratuit online4. Tot aici
menţionăm şi instrumentele web complementare dezvoltate de către UNESCO:
World Observatory on the Status of the Artist, the World Anti-Piracy Observatory
prin colecţia electronică de documente referitoare la legislaţiile altor ţări în materie
de copyright, Collection of National Copyright Laws lansată în 2003.
- studii şi cercetări materializate prin elaborarea unor documente de referinţă: studiul
UNESCO din 2002 privind excepţiile şi limitele protecţiei dreptului de autor pentru cercetare
ştiinţifică, educaţie şi cultură - Nature and scope of limitations and exceptions to copyright
and neighbouring rights with regard to general interest missions for the transmission of
knowledge: prospects for their adaptation to the digital environment, ghidul „10 Music
Contracts” publicat în 2010 cu modele de contracte cadru pentru sectorul muzical şi
informaţii despre drepturile artiştilor şi exemple de practici profesionale, ediţia electronică
tot în 2010 a ghidului „The ABC of Copyright”5. UNESCO a elaborat şi două instrumente
de învăţare în toate cele şase limbi oficiale: Manual on Copyright and Neighbouring Rights,
din 2004 New Topics in the field of Copyright and Related Rights.
- activităţi legate de consolidarea şi managementul drepturilor de autor:
Proiectul pilot Anti-Piracy Training for Trainers (APTT) lansat în 2004 pentru Europa
de Sud-Est, în cadrul Global Alliance for Cultural Diversity susţinut de guvernul
Spaniei. Proiectul a fost extins ulterior în diferite sub-regiuni din Africa prin
seminarii organizate în 2006, 2007 și 2008. Acest proiect s-a dezvoltat ulterior într-o
platformă web UNESCO World Anti-Piracy Observatory creată pentru a asigura
informaţii complete şi actualizate despre politicile anti-piraterie şi alte categorii de
măsuri implementate de 100 State membre UNESCO.
- activităţi metodologice, unde prioritate a fost acordată Convenţiei UNESCO
privind Protecţia şi Promovarea Diversităţii Expresiilor Culturale din 2005, prin
care se recunoaşte importanţa drepturilor de proprietate intelectuală pentru creaţie.
Convenţia dispune de principii directoare operaţionale care se referă la legislaţia
dreptului de autor ca instrument de politică de susţinere a creaţiei, producţiei,
diseminării şi accesului la activităţi culturale, bunuri şi servicii.
- formare şi training prin catedrele Copyright Chairs de pe lângă universităţi,
constituite începând cu anul 2001.
Lista Catedrelor UNESCO şi reţelele UNITWIN Networks în domeniul
copyright pe ţări:
Algeria
• UNESCO Chair in Intellectual Property Rights: (Copyright and Neighbouring
Rights) (564) - University of Alger - din 2001.
4. Bulletin du droit d’auteur. Disponibil online la adresa: http://portal.unesco.org/culture/fr/
ev.php-URL_ID=5130&URL_DO=DO_TOPIC&URL_SECTION=201.html [accesat în data
de 27 iunie 2013].
5. The ABC of Copyright [UNESCO]. Disponibil online la adresa: http://www.unesco.org/
fileadmin/MULTIMEDIA/HQ/CLT/diversity/pdf/WAPO/ABC_Copyright_en.pdf [accesat
în data de 27 iunie 2013].

58

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Argentina
• UNESCO Chair in Teaching of Copyright and Neighbouring Rights(359) National University of Buenos Aires - din 1998.
Camerun
• UNESCO Chair in Teaching of Intellectual Property Rights (Copyright and
Neighbouring Rights) (639) - University of Yaoundé II - din 2004.
China 
• UNESCO Chair in Copyright and Neighbouring Rights  (552) - Renmin
University - din 2001.
Columbia
• RAMLEDA Iberoamerican Network for the Teaching of Copyright and
Neighbouring Rights (399) - Centro Regional para el Fomento del Libro en América
Latina -  din 1999.
Georgia
• UNESCO Chair in Copyright and Neighbouring Rights (559) - Tbilisi State
University - din 2001.
Iordania
• UNESCO Chair for the Teaching of Intellectual Property Rights: Copyright
and Neighbouring Rights (501) - University of Jordan - din 2000.
Federaţia Rusă
• UNESCO Chair in Copyright and Other Intellectual Property Rights(954)The National Research University – Higher School of Economics-din 2011.
Spania
• UNESCO Chair for the Teaching of Copyright and Neighbouring Rights (245)
- University of Alicante - din 1997.
Tunisia 
• UNESCO Chair for the Teaching of Copyright and Neighbouring Rights (260)
- University of Tunis III - din 1998.
Sursa: http://www.unesco.org/en/unitwin/access-by-domain/culture/copyright/.
La iniţiativa UNESCO s-a instituit Ziua Mondială a Cărţii şi Dreptului de Autor
la data de 23 aprilie, reprezintând o dată simbolică pentru lumea literară, întrucât
în această zi, în anul 1616, au murit Cervantes, Shakespeare şi Inca Garcilaso de la
Vega, dar este şi ziua naşterii sau morţii unor alţi autori proeminenţi precum Maurice
Druon, Haldor K. Laxness, Vladimir Nabokov, Josep Pla, Manuel Mejía Vallejo.
La conferinţa generală UNESCO desfăşurată la Paris în 1995 s-a decis ca această
dată să fie cunoscută drept Ziua Mondială a Cărţii şi a Dreptului de Autor. Această
sărbătoare, mai degrabă juridică, a fost creată în vederea sensibilizării publicului asupra
modului în care drepturile de autor au impact asupra vieţii, dar şi pentru a celebra
ingeniozitatea şi contribuţia creatorilor la dezvoltarea şi înnoirea societăţii umane.
Ziua Mondială a Proprietăţii Intelectuale reprezintă un prilej de reflecţie asupra
modului în care creativitatea omului şi inovaţia, resurse intelectuale ce pot fi tratate ca
bunuri comerciale sau ca produse şi servicii de cunoaştere şi educaţionale, pot fi exportate

59

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

pentru o valoare returnată mare. Prin celebrarea acestei zile, se doreşte încurajarea
tinerilor să cunoască şi să descopere creatorul, inventatorul sau artistul care se află în ei.
Începând cu anul 2001, a 26 - a zi a lunii aprilie a fost stabilită de către
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale ca fiind Ziua Mondială a Proprietăţii
Intelectuale, iar evenimentele prilejuite de această manifestaţie se află sub egida unui
mesaj particular, diferit de la o ediţie la alta.
În septembrie 2012, UNESCO a organizat la Vancouver, Canada, conferinţa
internaţională The Memory of the World in the Digital age: Digitization and
Preservation unde s-au discutat probleme legate de prezervarea şi accesul pe termen
lung la patrimoniul documentar digital. La reuniune a participat şi IFLA prin
Comitetul său dedicat problemelor de copyright. La finalul conferinţei, UNESCO a
proclamat Declaraţia de la Vancouver6 asupra digitizării şi prezervării care include
câteva recomandări principale:
- implementarea unei strategii digitale de ordin conceptual şi practic pentru
managementul prezervării informaţiei înregistrate în toate formele sale în mediul digital;
- crearea unui cadru de prezervare digitală şi practici;
- crearea unui cadru legal internaţional pentru excepţii şi limite de aplicare a
copyright-ului cu scopul de a asigura prezervarea şi accesul patrimoniului cultural în
format digital;
- intensificarea colaborării cu asociaţiile profesionale internaţionale şi alte organisme
internaţionale pentru a dezvolta o curriculă universitară pentru prezervarea digitală,
implementarea de programe de studiu pentru managementul şi prezervarea informaţiei
digitale, standardizarea practicilor de digitizare prin stabilirea de registre de formate;
- elaborarea de strategii pentru o guvernare deschisă şi open data care corespund
cerinţei de a crea şi menţine înregistrări digitale corecte în sectorul public;
- cooperarea cu sectorul privat pentru dezvoltarea de produse care facilitează
reţinerea şi prezervarea pe termen lung a informaţiei înregistrate în format digital.
Considerăm că UNESCO ar trebui să se implice mai mult alături de Organizaţia
Mondială a Proprietăţii Intelectuale în asigurarea unui echilibru între interesele
autorilor şi utilizatorilor, astfel încât nu doar asociaţiile de profil ale bibliotecilor
să susţină dreptul publicului la informare, formare, educaţie şi cultură. Activităţile
pe care organizaţia le desfăşoară în domeniul proprietăţii intelectuale nu trebuie să
rămână doar simple iniţiative, ci trebuie să creeze proiecte şi programe noi care să
sprijine bibliotecile în activităţile de lobby, având în vedere că doar prin implicarea
unor organizaţii de prestigiu se pot obţine rezultate viabile.
La nivel cultural, UNESCO consideră că drepturile de autor impulsionează
creaţia în mediul digital, iar legiuitorii şi guvernele au datoria şi obligaţia de a
asigura protejarea autorilor, artiştilor şi interpreţilor prin prevederi legale coerente,
dar şi printr-o utilizare corectă a creaţiilor intelectuale şi artistice prin intermediul
controlului care să împiedice exploatarea muncii neautorizate.
6. UNESCO/ UBC Vancouver Declaration on Digitization and Preservation. Disponibil
online la adresa: http://www.unesco.org/new/fileadmin/MULTIMEDIA/HQ/CI/CI/pdf/
mow/unesco_ubc_vancouver_declaration_en.pdf [accesat în data de 27 iunie 2013].

60

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Bibliografie:
Monografii:

1. BERTRAND, André. Le droit d’auteur et les droits voisins. Paris: Dalloz, 1999. 289 p.
2. BURRELL, Robert; COLEMAN, Allison. Copyright exceptions: the digital impact.
Cambridge: Cambridge University Press, 2005. 458 p.
3. COLOMBET, C. Propriété littéraire et artistique et droits voisins. Paris: Dalloz, 1997. 553 p.
4. FRANCON, André. Cours de propriété littéraire, artistique et industrielle. Paris:
Litec, 1996. 303 p.
5. GARROTE, I. El derecho de autor en Internet. La directiva sobre derechos de autor y
derechos afines en la sociedad de la información. Granada: Comares, 2001. 286 p.
6. GEORGESCU, Ionel; GEORGESCU, Dalia. Managementul dreptului de autor.
Craiova: Editura Sitech, 2009. 327 p.
7. GUIBAULT, Lucie. Copyright limitations and contracts: an analysis of the
contractual overridability of limitations on copyright. The Hague: Kluwer Law International,
2002. 392 p.
8. NORMAN, Sandy. Copyright in public library. London: Library Association
Publishing, 1996. 136 p.
9. REGNEALĂ, Mircea. Bibliotecile şi copyright-ul documentelor clasice şi
electronice: preocupări internaţionale, p. 245-269. În: Studii de biblioteconomie. Constanţa:
Ex Ponto, 2001. 388 p.
10. REGNEALĂ, Mircea. UNESCO şi accesul mondial la publicaţii. Bucureşti: INID,
1996. 226 p.
11. REGNEALĂ, Mircea. Liga Bibliotecilor Europene de Cercetare (LIBER) şi
perspectivele evoluţiei biblioteconomiei europene. În: Biblio-Braşov 2007. Conferinţa
internaţională de biblioteconomie şi ştiinţa informării. Braşov: Editura UniversităţiiTransilvania,
2007, p. 241-244.
12. TÎRZIMAN, Elena. Drepturile de proprietate intelectuală. În: Colecţii şi biblioteci
digitale. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2011.p.113-123.
13. VALDERRAMA, Fernando. Histoire de l’UNESCO. Paris: UNESCO, 1995. p. 18

Articole publicaţii periodice:

14. ALBANESE, Andrew Richard. Report: Balance Digital Rights. În: Library Journal,
vol.129, nr.6, 2004, p. 22.
15. ALIX, Yves. Le droit d’auteur et l’internet. În: Bulletin des Bibliothèques de France,
vol. 48, nr. 5, 2006, p.14-17.
16. AQUINO, M. A. Metamorfoses da cultura: do impresso ao digital, criando novos
formatos e papéis em ambientes de informação. În : Ciência da Informação, Brasília, v. 33, n.
2, 2004, p. 7-14.
17. BATTISTI, Michèle. Le droit d’auteur, un obstacle à la liberté? În: Bulletin des
Bibliothèques de France, vol. 49, nr.6, 2004, p.31-35.
18. BERTRAND, Anne-Marie. Accès à l’information et droit d’auteur. În: Bulletin des
Bibliothèques de France, vol. 47, nr.3, 2004, p.97-98.
19. FINKELSTEIN, Herman. The Universal Copyright Convention. În : The American
Journal of Comparative Law, vol. 2, nr. 2, 1953, p. 198-204.
20. IFLA Committee on Copyright and Other Matters. În: The IFLA position on
Copyright in the Digital Environment. Netherlands: IFLA, 2001. p.1-4.
21. LAHARY, Dominique  ; ALIX, Yves. Les exceptions  : lesquelles, pourquoi,
comment? În: Bulletin des Bibliothèques de France, vol.51, nr. 5, 2006, p. 22-23.
22. REGNEALĂ, Mircea. Accesul liber la informaţii. În: Buletin ABIR, vol. 15, nr. 2,
2004. p. 25-26.

61

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

23. REGNEALĂ, Mircea. Bibliotecile şi copyrightul documentelor clasice şi
electronice. În: Studii de biblioteconomie. Constanţa: Ex Ponto, 2001, p.245-270.
24. REGNEALĂ, Mircea. Bibliotecile româneşti şi programele Uniunii Europene. În:
Biblioteca, nr. 11, 2002, p. 349-350.
25. REGNEALĂ, Mircea. IFLA la răscruce sau efectele crizei globale. În: Revista
română de biblioteconomie şi ştiinţa informării, an 6, nr. 4, 2010, p. 64-65.
26. ZAFALON, Zaira Regina. Biblioteca em tempo real: o acesso em foco: proposta
crítica do modelo de organização da informação na contemporaneidade. În: Revista Digital de
Biblioteconomia e Ciência da Informação, Campinas, 2008, vol. 6, nr. 1, p. 61-83.
27. ZAFALON, Zaira Regina. A informação nos meios tecnológicos e mediáticos
pode servir à democracia? În: FUJITA, M. S. L. et al. A dimensão social da biblioteca digital na
organização e acesso ao conhecimento: aspectos teóricos e aplicados. São Paulo: BT/SIBi / IBICT,
2005, v. 1, p. 105-120.

Webgrafie:

28. Bulletin du droit d’auteur. Disponibil online la adresa: http://portal.unesco.
org/culture/fr/ev.php-URL_ID=5130&URL_DO=DO_TOPIC&URL_SECTION=201.html
[pagină accesată în data de 15 februarie 2013].
29. CREWS, K. Estudio sobre las limitaciones y excepciones al derecho de autor en
beneficio de bibliotecas y archivos (Comité Permanente de Derecho de Autor y Derechos
Conexos, OMPI). Disponibil online la adresa: http://www.wipo.int/edocs/mdocs/copyright/
es/sccr_17/sccr_17_2.pdf. [pagină accesată în data de 15 februarie 2013].
30. Declaratia Drepturilor Omului. Disponibil online la adresa: http://www.onuinfo.
ro/documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului/ [pagină accesată în data de 11
ianuarie 2013].
31. Global Alliance for Cultural Diversity. Disponibil online la adresa: http://www.unesco.
org/new/en/culture/themes/cultural-diversity/diversity-of-cultural-expressions/programmes/
global-alliance-for-cultural-diversity/ [pagină accesată în data de 11 ianuarie 2013].
32. IFLA Position paper on copyright in the electronic environment. Document
online disponibil la adresa: http://www.ifla.org/publications/the-ifla-position-on-copyrightin-the-digital-environment-2000 [pagină accesată în data de 21 februarie 2013].
33. IFLA Position on Copyright in Digital Environment 2001. Document online
disponibil la adresa: http://www.ifla.org/publications/the-ifla-position-on-copyright-in-thedigital-environment-2000 [pagină accesată în data de 21 februarie 2013].
34.LATOURNERIE, Anne. Petite histoire des batailles du droit d’auteur. Document
online disponibil la adresa: http://multitudes.samizdat.net/article.php3?id_article=168
[accesat în data de 18 februarie 2013].
35. OMPI. Convenção de Berna: relativa à protecção das obras literárias e artísticas.
Document online disponibil la adresa: http://www.wipo.int/treaties/fr/ip/berne/trtdocs_
wo001.html. [pagină accesată în data de 4 februarie 2013].
36. OMPI. Tratado de la OMPI sobre Derecho de Autor. Document online disponibil la
adresa: http://www.wipo.int/treaties/es/ip/wct/trtdocs_wo033.html. [pagină accesată în data
de 2 februarie 2013].
37. The Universal Copyright Convention. Document online disponibil la adresa:
http://www.jstor.org/discover/10.2307/837299?uid=3738920&uid=2129&uid=2134&uid=2&
uid=70&uid=4&sid=21101693358183 [pagină accesată în data de 2 februarie 2013].
38. UNESCO/ UBC Vancouver Declaration on Digitization and Preservation.
Document online disponibil la adresa: http://www.unesco.org/new/fileadmin/MULTIMEDIA/
HQ/CI/CI/pdf/mow/unesco_ubc_vancouver_declaration_en.pdf [pagină accesată în data de
27 februarie 2013].

62

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Etape operaționale în indexarea resurselor
din domeniul dreptului
Dorina BĂLAN

Şef birou Catalogarea colecţiilor. Control de autoritate. Colecţii speciale
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel. 0236/411037 (int. 109), e-mail personal: balan_drn@yahoo.com

Rolul indexării resurselor
Rolul indexării este acela de a facilita accesul la informațiile cuprinse în
colecțiile de bibliotecă potenţialilor utilizatori, prin notaţii specifice. Indexarea
elimină redundanţa şi ambiguitatea specifică limbajului natural, astfel că: „acolo
unde în limbajul natural există două sau mai multe expresii pentru acelaşi subiect,
clasificarea are o singură expresie redată prin simboluri sau notaţii”1. Indicii CZU
limpezesc astfel conturul şi imaginea uneia sau alteia din tematicile solicitate de
cititori şi înscrise în conţinutul documentului. Aceasta s-ar traduce schematic astfel:

Rolul clasificatorului în relația resursă-clasificator
ceea ce înseamnă că „activitatea de clasificare presupune un dialog resursă-bibliotecarcititor în vederea cunoaşterii adecvate a conţinutului tematic şi de idei al documentului,
dar şi a solicitărilor de informare ale beneficiarului.”2 În această activitate complexă,
existenţa clasificatorului are ca scop decodarea şi exteriorizarea informaţiei în funcţie
de conţinutul resursei şi de necesităţile de informare ale utilizatorilor.
Ordinea citării în indexarea resurselor din domeniul dreptului
Pentru ca o clasificare să fie accesibilă, ea trebuie să răspundă unor anumite
„exigenţe dintre care menţionăm:
1. să reflecte cât mai adecvat conţinutul publicaţiei;
2. să codifice cele mai reprezentative corelaţii cu alte domenii cuprinse în lucrare;
3. să prevadă în construcţia clasificării, atunci când cartea o impune, diferitele
aspecte ale tratării subiectului;
1. HUTCHINS, W.J. Languages of indexing and classification. Stevenage: Peter Peregrinus,
1975, p. 7
2. NICULESCU, Zenovia. Taxonomia clasei 6 ştiinţe aplicate. Bucureşti: A.B.B.P.R., 1996, p. 144

63

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

ProDomo

4. să ţină seama de nivelul de reprezentare al catalogului sistematic în privinţa
extensiei indicilor principali şi exhaustivităţii clasificării”3.
Dreptul, fenomen complex al societăţii, este abordat din perspectivă globală
ca un sistem închegat cu regularităţile specifice, dar şi din perspectivă structurală
– fenomen cu multiple determinaţii calitative şi elemente componente, aflate la
rândul lor într-o acută interferenţă. Pentru a înţelege mai exact acest aspect, în
Clasificarea Zecimală Universală, ediţia medie internaţională, în limba română,
elaborată de către Biblioteca Naţională a României în 1998, la care, de altfel, ne
raportăm, se subliniază încă de la început: „Metoda de clasificare din cadrul clasei
34 este independentă de sistemele legislative sau de cutumele proprii diverselor
ţări; ea are o structură şi o divizare bazate pe principii general juridice. Numai în
acest fel clasificarea poate fi aplicată în mod egal tuturor ţărilor. Sistemele legislative
specifice anumitor ţări vor fi reprezentate cu ajutorul indicilor auxiliari de loc (3/9)
şi al indicilor auxiliari de formă pentru surse juridice”4.
În structurarea conţinutului informaţiei trebuie să ţinem seama, pentru
consecvenţa în clasificare, de ordinea standard a citării, aşa cum rezultă din următorul
tabel5:
Indice
principal/
Exemplu

0/9
347.73

Indici auxiliari
comuni

Indici auxiliari speciali
cu
apostrof

cu
punct
zero

cu
liniuţă

punct
de
vedere

timp

rasă

loc

formă

lim­

’1/’9

.01/
.09

-1/
-9

.00

”…”

(=…)

(1/9)

(0)

=…

-498

(094.4)

În funcţie de tradiţia fiecărei biblioteci „în cazul anumitor preferinţe se pot
introduce unele modificări, cum ar fi /…/ indicele auxiliar de timp după indicele
auxiliar de loc”6.
Exemplul de mai sus 347.73(498)(094.4) se decodifică, astfel: Codul fiscal român
Personal, consider că aceasta este clasificarea recomandată pentru publicaţiile
de drept, şi nu 34(498)(094.4):351.713, deoarece regula spune că „nu se folosesc/…/
semnele de legătură când, pentru clasificarea noţiunii respective există indice
principal CZU. Se preferă apoi semnele de legătură”7. Cea de-a doua intrare poate fi
făcută la 351.713:34(498)(094.4), dacă colecţia şi catalogul bibliotecii o impun.
3. Idem, p. 144-145
4. CLASIFICAREA Zecimală Universală. Vol 1 . Ed. medie internaţională, în limba română.
Bucureşti: Biblioteca Naţională a României, 1998, p. 179
5. Ibidem, p. XVIII
6. Ibidem, p. XVIII
7. CZU: Instrument de lucru. [Vol. 1]. Ediţie prescurtată. Bucureşti: Institutul Naţional de
Informare şi Documentare, 1985, p. 12

64

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Indexarea resurselor din domeniul dreptului
Clasificarea tipurilor de drept trebuie să plece de la considerente referitoare
atât la conţinutul acestora, cât şi a specificităţii şi trăsăturilor proprii lor. Ştiinţele
juridice cunosc mai multe abordări care contează la clasificarea dreptului:
1. Conţinutul documentului de drept, care poate să apară:
a. ca o disciplină de sine stătătoare
Exemplu: 349.41 dreptul agrar
b. ca o disciplină inclusă în cadrul unei familii a dreptului
Exemplu: 347.6 dreptul familiei în cadrul 347 drept civil
c. ca un sistem de drept unitar
Exemplu: 34(498) dreptul român
d. ca disciplină de drept corelată cu o altă disciplină a dreptului
Exemplu: 343.2:340.66 dreptul penal şi expertiza medico-legală; Semnul de
relaţie „:” arată o „relaţie generală şi reciprocă dintre două sau mai multe subiecte”8
e. ca noţiuni de drept care se completează reciproc
Exemplu: 347.623+347.65 căsătoria şi efectele ei asupra drepturilor de
moştenire a soţilor; Semnul de adăugire „+” „uneşte doi sau mai mulţi indici CZU
neconsecutivi pentru a denota un subiect compus pentru care nu există un indice
propriu” 9
f. ca disciplină de drept corelată cu o altă disciplină care nu aparţine dreptului
Exemplu: 342.951:351.85 dreptul administrativ al culturii
g. ca noţiuni de drept care sunt legate una de cealaltă, dar se regăsesc în indici
diferiţi şi enumeraţi consecutiv
Exemplu: 343.141/.144 tipuri de mărturii: mărturie scrisă, probe prin indicii,
interogarea acuzatului; Semnul de extensie „/” „reuneşte primul şi ultimul indice
CZU dintr-o suită de diviziuni consecutive pentru a desemna un subiect general sau
o suită de concepte”10
h. ca o disciplină cu legături care-i asigură stabilitatea
Exemplu: 342.7:3-055.2 dreptul femeii; Indicii auxiliari comuni de persoane
sau caracteristici personale „-0…” se definesc prin însăşi denumirea lor. Aceştia se
află în tabela I k
i. ca organizaţie care apără reglementările de drept
Exemplu: 061.1(100) Organizaţia Internaţională a Drepturilor Omu­
lui::341.231.14; Se observă aici folosirea semnului de fixare a ordinii „::”. „Dubla
relaţie (::) poate fi utilizată pentru a fixa ordinea de succesiune a indicilor componenţi
dintr-un indice compus, în mod special atunci când CZU este utilizată în sisteme
informaţionale automatizate”11.
8. CLASIFICAREA Zecimală Universală. Vol 1. Ed. medie internaţională, în limba română.
Bucureşti: Biblioteca Naţională a României, 1998, p.1
9. Ibidem, p. 1
10. Ibidem, p. 1
11. CLASIFICAREA Zecimală Universală. Vol 1: [Fasc. VI]: Tabele auxiliare. Ediţie medie
internaţională. Bucureşti: Biblioteca Naţională a României, 1993, p.17

65

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Pentru clasificarea publicațiilor de drept se are în vedere conţinutul acestora, care
presupune cercetarea laturilor sale cantitative sau calitative, unitatea acestora, trăsăturile,
interioritatea fenomenului, sesizarea legăturilor care-i asigură accesibilitatea şi calităţile
inerente ale acestuia. Ierarhizarea informaţiei conţinutului cere studierea unor surse de
informare care pot orienta clasificatorul în munca ce o desfăşoară. Se consultă: pagina
de titlu (autor, titlu, informaţia la titlu, antetitlu etc.), versoul paginii de titlu, copertele
documentului, aparatul critic (prefaţă, postfaţă, note, bibliografii, indici, cuprins),
catalogul bibliotecii, materiale de referinţă (dicţionare, enciclopedii), istoriile disciplinelor.
Exemplu: Deak, Francisc. Moştenirea legală. Bucureşti: Actami, 1996, 144 p.
Consultând pagina de titlu, găsim următoarele informaţii:
- antetitlul lucrării este Universitatea Bucureşti. Facultatea de Drept
- subiectul lucrării: moştenirea legală;
Aparatul critic ne indică:
- instituţiile de drept (conţinute în abrevierile pe care autorul le-a folosit în
cuprinsul lucrării);
- dreptul civil (notele de subsol precizează o parte a bibliografiei utilizate, care
face parte din această disciplină, iar citatele date denotă susţinerea argumentelor
ştiinţifice ale autorului pe baza aprecierilor din cadrul doctrinei de drept civil;
Din cuprinsul cărţii se desprind următoarele teme:
- reguli generale privitoare la moştenire;
- devoluţiunea legală a moştenirii;
- categorii de moştenitori legali.
Pe baza ideilor dependente extrase din document, tema poate fi enunţată
astfel: cota parte a dreptului de moştenire în funcţie de clasa de moştenitori chemată
la împărţire, iar indicele de clasificare va avea următoarea structură: 347.65:347.68
dreptul de moştenire:tipuri de moştenitori.
2. Conţinutul documentului poate stabili şi aria sa de aplicabilitate, cu ajutorul
indicelui auxiliar comun de loc care „desemnează categoria geografică, aspectul localizării
sau alt aspect spaţial specific unui subiect desemnat printr-un indice CZU principal”12. Ei
se găsesc în tabela I e. Aria de aplicabilitate a documentelor de drept poate fi:
a. internă; Exemplu: 342.52(498) drept parlamentar român
b. externă; Exemplu: 344.12(450) persoane supuse legilor penale în Italia
c. internaţională.
- este de preferat ca atunci când sunt maxim trei ţări să se folosească semnul
de adiţie „+” sau semnul de relaţie „:”, după caz;
Exemplu: 340.5(410:44:450) drept comparat între Anglia, Franţa, Italia
- dacă numărul ţărilor este mai mare de trei, să se folosească clasificarea cu
(100) – internaţional;
Exemplu: 341.226(100)(094.2):347.8 Tratat de ratificare a dreptului de folosire
al spaţiului aerian între Rusia, Moldova, Bulgaria, Cehoslovacia
12. CLASIFICAREA Zecimală Universală. Vol 1. Ed. medie internaţională, în limba română.
Bucureşti: Biblioteca Naţională a României, 1998, p. 19

66

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

- pentru documentele la care România este parte, într-un tratat sau o convenţie
internaţională, chiar dacă sunt mai mult de trei ţări, este de preferat să se folosească
indicele de loc specific acesteia, pentru a scoate în evidenţă tratatele ratificate sau la
care a aderat ţara noastră;
Exemplu: 341.242.24(498:100):349.6 Tratat de ratificare a normelor
internaţionale de protecţie a mediului la care România este parte
3. Forma sub care poate apare un document de drept are în vedere modul
de exprimare a normelor juridice, „forma de prezentare”13. Ea desemnează aspectul
exterior al conţinutului, modalitatea de exprimare a puterii legiuitoare, a regulilor de
drept privind izvoarele dreptului:
a. decret;
Exemplu: 342.515(094.1):349.2(498)(094.4) Decret pentru promulgarea
Codului muncii
b. tratat
Exemplu: 341.241.1(498)(094.2):061.1(4)UE Tratatul de aderare a României
la Uniunea Europeană
c. coduri de legi şi culegeri de legi;
Exemplu: 347.7(498)(094.4) Codul comercial român
d. lege;
Exemplu: 347.78(498)(094.5) Legea dreptului de autor în România
e. ordonanţe (hotărâri) ale executivului;
Exemplu: 340.133(498)(094.57):369 Ordonanţa de Urgenţă nr. 41 din 27 aprilie
2000 privind modificarea şi completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale
f. decizii ale puterii executive (norme metodologice, norme de aplicare)
Exemplu: 369(498)(094.58) Ordin pentru aprobarea Normelor de aplicare
a prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale
g. jurisprudenţă (culegeri de decizii, obiceiuri juridice, precedent judiciar)
Exemplu: 347.951.3(498)(094.9):347.991 Culegere de decizii ale Curţii
Supreme de Justiţie
4. Deşi metodologia aflată înaintea structurării diviziunii 34 nu specifică că ar
fi necesari indicii auxiliari comuni de timp, personal consider că folosirea acestora
ar fi indicată deoarece normele de drept pot fi emise în ani diferiţi sub acelaşi număr
sau denumire generică sau, mai mult, se pot ivi diverse confuzii în momentul
căutării după clasificare a unei norme de drept. În sprijinul susţinerii acestei păreri,
argumentez prin faptul că sistemul cronologic grupează pe tipuri de drept diverse
etape ale evoluţiei sale: sclavagist, feudal, socialist, capitalist, contemporan, iar acesta
din urmă ar putea fi mai bine structurat în funcţie de indicii auxiliari de timp:
13. Ibidem, p. 14

67

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Exemplu: Constituţia României ar putea fi clasificată astfel:
342.4(498)”1991”Constituţia României din anul 1991
342.4(498)”2003”Constituţia României din anul 2003
Folosind indicii auxiliari comuni de timp - „care servesc pentru a preciza data,
perioada sau alte aspecte de timp ale subiectului”14 în clasificarea documentelor de drept,
s-ar obţine ordonarea informaţiei din punct de vedere cronologic, şi implicit regăsirea
imediată, în momentul căutării cu filtru, după anul intrării în vigoare a actului normativ.
Formula indicilor utilizați pentru structurarea informațiilor de tip juridic
Analiza desfăşurată a etapelor de clasificare a publicaţiilor permite stabilirea
următoarei structurări a ordinii de enumerare a faţetelor pentru publicaţiile de drept:
• indice principal al disciplinei care reflectă conţinutul documentului;
• indice auxiliar de loc reprezentând spaţiul pe care se aplică norma de drept
sau doctrina respectivă;
• indice auxiliar de timp reprezentând anul emiterii normei de drept (când
indicele are o anumită formă) sau timpul la care face referire subiectul (când este
tratat sub formă istorică);
• indice auxiliar de formă reprezentând modul de exteriorizare prin tipuri
de norme.
Concluzionând putem spune că structura ierarhică a indicilor folosiţi în
acest domeniu respectă formula lui Ranganathan, a ordinii enumerării faţetelor
unui subiect: „obiect-fel–parte-material-proprietăţi-proces-operaţie-agent-spaţiutimp”15. Formula folosită pentru clasificarea documentelor în domeniul dreptului
este următoarea:
I.P.(I.A.L.)”I.A.T.”(I.A.F)

Unde:
I.P. - indice principal
I.A.L.– indice auxiliar comun de loc
I.A.T.- indice auxiliar comun de timp
I.A.F. - indice auxiliar comun de formă
Structurarea sferei de acţiune a dreptului prezintă un punct de interes care trebuie
exploatat, atât de către clasificatori, cât şi de utilizatorii de informaţii. Profeticele cuvinte
ale lui Titu Maiorescu scrise în 1860 sunt la fel de actuale: „Ştiinţa juridică este una din
cel mai înalt interes, nu numai pentru unul şi altul, ci în general, astfel încât lipsa de
interes pentru ea trebuie privită ca expresie a unui caz absolut neştiinţific/…/, pentru
omul de spirit, ştiinţa dreptului este cea mai plină de spirit şi cea mai interesantă”16.
14. CLASIFICAREA Zecimală Universală. Vol 1. Ed. medie internaţională, în limba română.
Bucureşti: Biblioteca Naţională a României, 1998, p. 19
15. ANDRIAN, Alexandru C. Îndrumător practic pentru utilizarea CZU. Bucureşti: INID, 1982,
p. 10
16. MAIORESCU, Titu. Epistolar: 1856-1864

68

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

ProDomo

Descrierea suporturilor
conform regulilor din RDA
Catrina CĂLUIAN, bibliotecar

Biroul Catalogarea colecţiilor. Control de autoritate. Colecţii speciale
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel. 0236/411037 (int. 138), e-mail personal: katycaluian@yahoo.com

Noul cod internaţional de catalogare, RDA (Resource Description and Access),
conţine reguli şi pentru descrierea caracteristicilor fizice ale suportului unei resurse
şi a tipului de codificare a informaţiei conţinute de acesta. Informaţiile oferite de
către elementele bibliografice în privinţa mediului, conţinutului, suportului etc., ajută
utilizatorul în procesul de selectare a resurselor.
Aceste reguli după traducerea1, analizarea şi adaptarea lor vor fi introduse şi în
viitorul ghid naţional de catalogare care este în curs de elaborare.
1.Generalităţi privind descrierea suporturilor
1.1 Sursa de informare
Pentru descrierea suportului sursa de informare este resursa în sine sau
orice material sau container însoţitor. Dacă se doresc informaţii suplimentare pot fi
consultate alte surse.
1.2 Resurse cu suporturi multiple
În funcţie de nivelul de complexitate la care se doreşte realizarea descrierii
bibliografice, se poate opta pentru una din metodele prezentate mai jos.
Pentru exemplificare se consideră următoarea resursă: un container care
conţine un disc pentru computer, o casetă audio şi o carte. Această resursă va fi
descrisă folosind fiecare metodă.
• Înregistrarea doar a tipului de suport şi a extinderii (extent) fiecărui suport
Ex:
Tip de suport

Extindere(extent)

- disc pentru computer (computer disc)

-1CD (disc pentru computer)

- casetă audio

-1 CA(casetă audio)

- volum (volume)

-115 p.(pagini)

• Înregistrarea tipului de suport, a extinderii (extent) şi a altor caracteristici ale
suportului
Elementele adăugate faţă de metoda anterioară sunt evidenţiate
1. Pentru realizarea acestui material s-a folosit traducerea efectuată de către Gabriela Debita şi
Andrei Parapiru, bibliotecari la Biblioteca „V.A. Urechia”.

69

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

ProDomo
Ex:

Tip de
suport

Configurarea
Format de
Tip de
canalelor
Dimensiuni codificare înregistrare
de redare
(dimensions) (Encoding
(type of (configuration
Format) recording) of playback
channels)

Extindere
(extent)

-disc pentru
computer
(computer
disc)

-1 CD(disc
pentru
computer)
(5 fişiere de
imagini)

-12 cm

-casetă audio

-1 CA (casetă
audio)

-10 x 7 cm,
banda de
4 mm

-volum
(volume)

-115 p.(pagini)

-22 x 14 cm

-JPEG

-analog

-mono

Opţional se poate adăuga tipul de container şi dimensiunile acestuia.
• Înregistrarea în termeni generali a tipului de suport şi a extinderii (extent)
Ex:
Tip de suport
-cutie

Extindere (extent)
-1 cutie (3 unităţi diverse)

Dimensiuni(dimensions)
-16 x 30 x 20 cm

1.2 Resurse on-line
Pentru resursele digitale accesate de la distanţă printr-o reţea de comunicare se
foloseşte pentru desemnarea tipului de suport termenul „resursă on-line”.
Ex.: o carte electronică pe suport web
Format de
Mărimea
Tip de suport Extindere (extent) Tip de fişier
codificare
fişierului
-1 resursă on-line
-resursă on-line
-fişier text
RTF
73 KB
(145 de pagini)
Când resursa on-line este formată din fişiere multiple este necesară o descriere
a caracteristicilor fiecărui fişier.
2.Tipuri de medii
Definiţie: Tipul de mediu reprezintă tipul general de dispozitiv prin intermediul
căruia este accesat conţinutul unei resurse.
Pentru desemnarea tipului de mediu se foloseşte unul sau mai mulţi termeni
din lista de mai jos:

70

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Audio

Medii pentru stocarea sunetului, proiectate pentru a fi utilizate
cu un dispozitiv de redare (pick-up, casetofon, CD player, MP3
player). Includ medii utilizate atât pentru stocarea sunetului
codificat digital, cât şi a sunetului analog.

Computerizate

Medii pentru stocarea fişierelor electronice, proiectate pentru
a fi utilizate cu ajutorul unui computer. Includ medii ce pot
fi accesate de la distanţă prin servere, dar şi medii accesibile
direct, cum ar fi discurile şi casetele pentru computer.

Microforme

Medii pentru stocarea imaginilor de dimensiuni reduse (ce
nu pot fi citite cu ochiul liber), proiectate pentru a fi utilizate
cu ajutorul unui dispozitiv pentru citirea microfilmelor şi
microfişelor. Includ atât mediile micrografice transparente, cât
şi pe cele opace.

Microscopice

Medii pentru stocarea obiectelor miniaturale, proiectate
pentru a fi utilizate cu ajutorul unui microscop pentru a
dezvălui detalii invizibile cu ochiul liber.

Proiectate

Medii utilizate pentru stocarea imaginilor statice sau dinamice,
menite pentru redarea cu ajutorul unor dispozitive de proiectare
(proiector de film, proiector de diapozitive etc.). Includ mediile
menite să proiecteze atât imaginile bidimensionale, cât şi pe
cele tridimensionale.

Stereografice

Medii pentru stocarea perechilor de imagini, proiectate pentru
a fi utilizate cu ajutorul unui dispozitiv gen stereoscop sau
stereograf pentru crearea unui efect tridimensional.

Nemediate

Medii pentru stocarea conţinutului menit să fie perceput direct
prin unul sau mai multe simţuri umane, fără ajutorul unui
dispozitiv de intermediere. Includ medii al căror conţinut a fost
produs folosind procese precum tipărirea, gravarea, litografia,
relieful, texturarea etc., sau prin scriere de mână, desen, pictură
etc. De asemeni includ medii utilizate pentru redarea formelor
tridimensionale, cum ar fi sculpturile, machetele etc.

Video

Medii pentru stocarea imaginilor statice sau dinamice,
proiectate pentru utilizarea cu ajutorul dispozitivelor de
redare, cum ar fi video, DVD player etc. Includ medii utilizate
atât pentru stocarea imaginilor codificate digital, cât şi a celor
de tip analog.

71

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Când nu se poate folosi niciunul din termenii de mai sus, se înregistrează „alt
tip”, iar atunci când nu se poate identifica cu uşurinţă tipul de mediu, se înregistrează
„nespecificat”.
3.Tipuri de suport
Definiţie: Tipul de suport reprezintă formatul mediului de stocare şi al
carcasei unui suport, în combinaţie cu tipul de dispozitiv necesar pentru accesarea
conţinutului unei resurse.
Înregistrarea tipului de suport presupune înregistrarea tipului suportului
utilizat pentru redarea conţinutului unei resurse folosind unul sau mai mulţi termeni
din lista de mai jos:
Suporturi audio
• cartuş audio (audio cartridge)
• cilindru audio (audio cylinder) – pentru cilindri din ceară, sârmă etc.
• disc audio (audio disc)
• bobină pentru coloana sonoră (sound-track reel) – se foloseşte pentru
coloanele sonore ale filmelor, indiferent dacă acestea sunt menite să
insoţească imagini vizuale pe film sau nu
• rolă audio (audio roll) – pentru role de pian etc.
• casetă audio
• bobină de bandă audio (audiotape reel)
Suporturi computerizate
• card pentru computer (computer card)
• cartuş pentru cip (computer chip cartridge)
• disc pentru computer (computer disc)
• cartuş de disc (computer disc cartridge)
• cartuş de bandă pentru computer (computer tape cartridge)
• casetă pentru computer (computer tape cassette)
• bobină de bandă pentru computer (computer tape reel)
• resursă online (online resource) - pentru resursele digitale accesate de la
distanţă printr-o reţea de comunicare

72

Suporturi microforme
• cartelă cu apertură (aperture card)
• microfişă (microfiche)
• casetă de microfişe (microfiche cassette)
• cartuş de microfilme (microfilm cartridge)
• casetă de microfilm (microfilm cassette)
• bobină de microfilm (microfilm reel)
• fragment de microfilm (microfilm slip)
• microopac (microopaque)

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Suporturi microscopice
• lamele (microscope slide)
Suporturi pentru imagini proiectate
• cartuş de film (film cartridge)
• casetă (film cassette)
• bobină de film (film reel)
• fragment de film (filmslip)
• bandă de film (filmstrip)
• cartuş pentru benzile de film (filmstrip cartridge)
• transparenta pentru proiector (overhead transparency)
• diapozitive (slide)
Suporturi stereografice
• card pentru stereograf
• disc pentru stereograf
Suporturi nemediate
• fișa (card)
• panou mobil (flipchart)
• rolă (roll)
• filă (sheet)
• volum (volume)
Suporturi video
• cartuş video (video cartridge)
• casetă video (videocassette)
• bobină de bandă video (videotape reel)
Când niciunul din termenii de mai sus nu pot fi aplicabili, se înregistrează
„alt tip”, iar când tipul de suport nu poate fi identificat cu uşurinţă, se înregistrează
„nespecificat”.
4. Extinderea
Acest element se înregistrează atunci când resursa este completă sau când se
cunoaşte extinderea totală a acesteia.
Definiţie: Extinderea reprezintă numărul şi tipul de unităţi şi /sau sub-unităţi
din care este compusă resursa.
Unitate = elementul constitutiv fizic sau logic al unei resurse (e.g. volum, hartă,
fişier digital etc.).
Sub-unitate = subdiviziune fizică sau logică a unei unităţi (e.g. o pagină dintrun volum, o înregistrare dintr-un fişier digital etc.).
Extinderea unei resurse se înregistrează prin notarea numărului de unităţi
urmat de unul din termenii care desemnează tipul de suport ales din listă.

73

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Ex.: 1 casetă de microfilm
1 bobină de film
1 resursă on-line
Cazuri:
• când numărul de unităţi nu se poate stabili exact, se înregistrează un număr
estimativ precedat de „aproximativ” (ex.: aproximativ 600 de diapozitive);
• când nu se poate stabili numărul estimativ de unităţi, atunci acest număr se
omite (ex.: diapozitive);
• când nu putem folosi niciun termen din lista de la Tipul de suport (cap. 3.3
RDA), pentru desemnarea tipului de unitate se utilizează un termen din limbajul
comun sau se înregistrează numărul de unităţi fizice urmat de „unităţi diverse”.;
• când unităţile resursei au conţinut identic, se adaugă „identic” după termenul
ce desemnează tipul de unitate (ex.: 20 de seturi identice a câte 12 lamele).
• Discuri pentru computer, cartuşe etc. [ex.: 1 disc pentru computer (184 imagini
de teledetecţie); 1 disc pentru computer (8 fişiere audio); 1 disc pentru computer (1
fişier audio, 3 fişiere video)];
• Fragmente şi benzi de film [ex.: 1 bandă de film (28 cadre); 1 bandă de film
(cadre duble)];
• Panouri mobile [ex.: 1 panou mobil (8 file)];
• Microfişe [ex.: 3 microfişe (1 partitură cu 118 pagini)];
• Resurse on-line [ex.: 1 resursă on-line (2 fişiere video); 1 resursă on-line (1
fişier program)];
• Transparente pentru proiector [ex.: 1 transparentă (5 supraimprimate); 1
transparentă (5 supraimprimate ataşate)];
• Stereografie [ex.: 1 bobină de stereograf (7 perechi de cadre)];
Cazuri:
• când numărul de sub-unităţi nu se poate stabili exact, se înregistrează un număr
estimativ precedat de „aproximativ” [ex.: 1 bandă de film (aproximativ 100 de cadre)];
• când resursa conţine unităţi multiple, fiecare având acelaşi număr de subunităţi, se înregistrează acest număr însoţit de „fiecare” [ex.: 4 benzi de film (fiecare
cu 50 de cadre duble); 3 transparente (fiecare cu aproximativ 10 supraimprimate)];
• când resursa este incompletă sau nu se cunoaşte numărul total de unităţi
publicate, nu se mai menţionează acest număr [ex.: lamele pentru microscop; volume];
• extinderea se poate înregistra şi prin notarea numărului de item (elemente),
numărului de containere sau numărul de volume [ex.: 128 de elemente (items); 6 volume];
• extinderea se poate înregistra prin notarea dimensiunilor spaţiului de
depozitare ocupat de colecţie [ex.: 1,5 m (75 de volume); 3,6 m (2400 de dosare); 3 m
(12 cutii) etc.].
Modul de notare a extinderii şi termenii folosiţi sunt în funcţie de tipul resursei:
• Resurse cartografice
Extinderea se înregistrează prin notarea numărului de unităţi urmat de un
termen adecvat, din următoarea listă:
• atlas

74

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

• diagramă
• glob
• hartă
• model sau machetă
• profil
• imagine cu teledetecţie
• secţiune
• panorama
Ex.: 1 hartă; 3 diagrame; 1 glob
Când niciunul din termenii de mai sus nu sunt adecvaţi, se folosesc termeni din
listele de la înregistrarea extinderii pentru imagini statice şi pentru resurse tridimensionale.
Cazuri:
• când numărul de unităţi cartografice diferă de numărul de file, se trece la extindere
numărul de unităţi cartografice şi se specifică numărul de file (ex.: 6 hărţi pe 1 filă);
• când unitatea cartografică este compusă din mai multe segmente proiectate
să se îmbine pentru a forma una sau mai multe unităţi cartografice, toate aflate pe o
singură filă, la extindere se înregistrează numărul de unităţi cartografice complete,
urmat de numărul de segmente (ex.: 2 panorame [formate din] 6 segmente). Când
segmentele se găsesc pe mai multe file, numărul de unităţi cartografice este urmat de
numărul de file (ex.: 1 hartă [în] 4 file);
• în cazul atlasurilor se înregistrează pentru extindere numărul de volume şi
pagini [ex.: 1 atlas (3 volume); 1 atlas (XVII, 256 pagini, 74 ilustraţii)].
• Partituri
Extinderea se înregistrează prin notarea numărului de unităţi şi a unui termen
adecvat pentru formatul partiturii, urmat de numărul de volume şi/sau pagini, file,
coloane între paranteze rotunde [ex.: 1 partitură (38 de file); 1 partitură vocală (X,
190 de pagini)].
• Imagini statice
Extinderea se înregistrează, în cazul resurselor compuse din una sau mai multe
imagini statice, prin notarea numărului de unităţi şi a unui termen adecvat din lista
de mai jos:
• fişa de activitate (activity card)
• diagramă (chart)
• colaj (collage)
• desen (drawing)
• fisa (flash card)
• icoană (icon)
• pictură (painting)
• fotografie (photograph)
• ilustraţie (picture)
• carte poştală (postcard)
• poster (poster)

75

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

ProDomo

• stampă sau reproducere (print)
• radiografie (radiograph)
• studiu (study print)
• desen tehnic (technical drawing)
• diagramă murală/de perete (wall chart)
Ex.: 3 diagrame de perete; 7 piese de joc flanelate (s-a utilizat un termen, altul
decât cele din listă, care să desemneze cât mai concis tipul unităţii).
Cazuri:
• când resursa constă din mai multe imagini aflate pe unul sau mai multe
suporturi, se înregistrează numărul de imagini şi se specifică numărul de suporturi
(ex.: 2 desene conţinute pe 1 filă);
• când resursa constă dintr-o imagine cuprinsă pe mai multe suporturi se
înregistrează numărul de unităţi fizice, termenul adecvat şi numărul de suporturi
(ex.: 1 stampă conţinută pe 24 de file);
• când resursa constă din unul sau mai multe albume, portofolii, casete etc.,
conţinând desene, stampe, fotografii etc., se înregistrează pentru extindere numărul
de unităţi, un termen adecvat tipului de unitate şi opţional, între paranteze rotunde
se poate specifica numărul de desene etc. urmat de termenul ce desemnează tipul de
unitate din lista pentru imagini statice [ex.: 2 caiete de schiţe; 1 portofoliu (40 stampe)].
• Resurse tridimensionale
Extinderea se înregistrează prin redarea numărului de unităţi urmat de
termenul potrivit pentru desemnarea tipului de unitate din lista de mai jos:
• monedă
• dioramă (carte cu scene tridimensionale)
• exponat
• joc
• puzzle
• medalie
• machetă
• model
• sculptură
• jucărie
5. Aplicaţie practică a elementelor bibliografice specifice descrierii
suporturilor pentru diferite tipuri de resurse
• Carte audio
Cap. RDA

Element bibliografic

2.3.2 Titlul propriu-zis

Apel către lichele

3.2 Tipul mediului

Audio, computer

76

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

ProDomo
3.3 Tipul de suport

Audio disc, computer disc

3.4 Extindere
3.5 Dimensiune

3 audio disc
12 cm

3.16.2 Tipul înregistrării

digital

3.16.3 Mediul înregistrării (recording medium)

optic

3.19.2 Tipul fişierului digital

Fişier audio

3.19.3 Codare format (encoding format)

CD audio

6.9 Tipul conţinutului (content type)

Vorbire (spoken word)

Înregistrarea în format MARC 21

245 Titlul propriu-zis

Corespondenţa cu
Element bibliografic
cap. din RDA
2.3.2
$a Apel către lichele

300 Descrierea fizică

3.4 + 3.5

$a 3 audio disc $c 12 cm

336 Tipul conţinutului

6.9

$a vorbire

337 Tipul mediu

3.2

$a audio

337 Tipul mediu

3.2

$a computer

338 Tipul suportului

3.3

$a audio disc

338 Tipul suportului

3.3

$a computer disc

344 Caracteristicile sunetului

3.16.2 + 3.16.3

$a digital $b optic
$a fişier audio $b CD
audio

Câmp MARC 21

347 Caracteristicile fişierului digital 3.19.2 + 3.19.3
• CD audio cu muzică înregistrată
Cap. RDA
2.3.2 Titlul propriu-zis
3.2 Tipul mediului
3.3 Tipul de suport
3.4 Extindere
3.5 Dimensiune
3.16.2 Tipul înregistrării
3.16.3 Mediul înregistrării (recording
medium) (suport de înregistrare)

Element bibliografic
Chemarea dragostei : 20 de şlagăre în
selecţia compozitorului
Audio, computer
Audio disc, computer disc
1 CD
12 cm
digital
optic

77

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

3.16.8 Configurarea canalelor de redare

stereo

3.19.2 Tipul fişierului digital

Fişier audio

3.19.3 Codare format (encoding format)

Real audio

3.19.2 Tipul fişierului digital
3.19.3 Codare format

6.9 Tipul conţinutului

Fişier video
Windows media
Cerinţe de sistem: sunt compatibile
Macintosh (sistem 8.1 sau cea mai
nouă recomandare) sau Windows
(Windows 98 sau cea mai nouă
versiune) ş.a.
Muzică interpretată

7.2 Natura conţinutului

Cântece şi muzică instrumentală

3.20 Echipamente sau cerinţe de sistem

Înregistrarea în format MARC 21
Corespondenţa cu
Câmp MARC 21
cap. din RDA
245 Titlul propriu-zis
2.3.2
300 Descrierea fizică
3.4 + 3.5
336 Tipul conţinutului
6.9
337 Tipul mediu
3.2
337 Tipul mediu
3.2
338 Tipul suportului
3.3
338 Tipul suportului
3.3
3.16.2 + 3.16.3 +
344 Caracteristicile sunetului
3.16.8
347 Caracteristicile fişierului
digital

3.19.2 + 3.19.3

500 Note generale

7.2

538 Note privind detaliile
sistemului

3.20

Element bibliografic
$a Chemarea dragostei 
$a 1 CD $c 12 cm
$a muzică interpretată
$a audio
$a computer
$a audio disc
$a computer disc
$a digital $b optic $g stereo
$a fişier audio $b real audio
$a fişier video $b Windows
media
$a cântece şi muzică
instrumentală
$a Cerinţe de sistem ş.a.

• Carte
Cap. RDA
2.3.2 Titlul propriu-zis
3.2 Tipul mediului

78

Element bibliografic
Cad frunzele, cad şefii
nemediat

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

ProDomo
3.3 Tipul de suport
3.4 Extindere
3.5 Dimensiune
6.9 Tipul conţinutului

volum
XXVII, 417 p.
26 cm
text

Înregistrarea în format MARC 21
Corespondenţa cu
Câmp MARC 21
Element bibliografic
cap. din RDA
245 Titlul propriu-zis
2.3.2
$a Cad frunzele, cad şefii 
$a XXVII, 417 p. : $b ilustraţii ; $c
300 Descrierea fizică
3.4 + 3.5
26 cm
336 Tipul conţinutului
6.9
$a text
337 Tipul mediu
3.2
$a nemediat
338 Tipul suportului
3.3
$a volum
• Periodic
Cap. RDA
2.3.2 Titlul propriu-zis
3.2 Tipul mediului
3.3 Tipul de suport
3.4 Extindere
3.5Dimensiune
6.9 Tipul conţinutului

Axis Libri
nemediat
volum
volume
29 cm
text

Înregistrare în format MARC 21
Corespondenţa cu
Câmp MARC 21
cap. din RDA
245 Titlul propriu-zis
2.3.2
300 Descrierea fizică

3.4 + 3.5 + 7.15 + 7.17

336 Tipul conţinutului
337 Tipul mediu
338 Tipul suportului

6.9
3.2
3.3

Element bibliografic

Element bibliografic
$a Axis Libri 
$a volume : $b ilustraţii (în
principal color), portr. ; $c 29 cm
$a text
$a nemediat
$a volum

• Înregistrare video (film)
Cap. RDA

Element bibliografic

2.3.2 Titlul propriu-zis

79

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

ProDomo
3.2 Tipul mediului

video

3.3 Tipul de suport

videodisc

3.4 Extindere

2 DVD - video

3.5Dimensiune

12 cm

3.16.2 Tipul înregistrării

digital

3.16.3 Mediul înregistrării
(recording medium) (suport de
înregistrare)
3.16.8 Configurarea canalelor de
redare
3.16.9 Caracteristica specială de
redare
3.18.2 Format video

optic
Sistem audio multicanal (surround)
Dolby Digital 5.1
Cu laser optic

3.18.3 Broadcast standard

NTSC

3.19.2 Tipul fişierului digital

Fişier video

3.19.3 Codare format (encoding
format)

DVD video

3.19.6 Codificare regională

6.9 Tipul conţinutului

Regiunea 1
Cerinţe de sistem: sunt compatibile
Macintosh (sistem 8.1 sau cea mai nouă
recomandare) sau Windows (Windows 98
sau cea mai nouă versiune) ş.a.
Imagine bidimensională în mişcare

7.2 Natura conţinutului

Cântece şi muzică instrumentală

3.20 Echipamente sau cerinţe de
sistem

Înregistrare în format MARC 21

245 Titlul propriu-zis

Corespondenţa cu
Element bibliografic
cap. din RDA
2.3.2
$a

300 Descrierea fizică

3.4 + 3.5

336 Tipul conţinutului

6.9

337 Tipul mediu

3.2

$a 2 DVD – video ; $c 12 cm
$a imagine bidimensională în
mişcare
$a video

337 Tipul mediu

3.2

$a computer

338 Tipul suportului

3.3

$a videodisc

Câmp MARC 21

80

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

ProDomo
344 Caracteristicile sunetului

3.16.2 + 3.16.3 +
3.16.8+ 3.16.9

346 Caracteristici video

3.18.2 + 3.18.3

347 Caracteristicile fişierului
digital

3.19.2 + 3.19.3+
3.19.6

500 Note generale

7.2

538 Note privind detaliile
sistemului

3.16.2/3.16.9 +
3.19.2/3.19.6

$a digital $b optic $g
surround $h Dolby Digital
5.1
$a cu laser optic $b NTSC
$a fişier video $b DVD video
$e regiunea 1
$a cântece şi muzică
instrumentală
$a DVD video, Dolby
Digital 5.1, surround, NTSC,
Regiunea 1, ecran lat

• Web site (resursă integrată)
Cap. RDA

Element bibliografic

2.3.2 Titlul propriu-zis
3.2 Tipul mediului

computer

3.3 Tipul de suport

Resursă on-line

3.4 Extindere

1 resursă on-line

6.9 Tipul conţinutului

text

Înregistrare în format MARC 21

245 Titlul propriu-zis

Corespondenţa cu
Element bibliografic
cap. din RDA
2.3.2
$a

300 Descrierea fizică

3.4

$a 1 resursă on-line

336 Tipul conţinutului

6.9

$a text

337 Tipul mediu

3.2

$a computer

338 Tipul suportului

3.3

$a resursă on-line

Câmp MARC 21

(Continuarea în numărul următor)

81

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Serialele electronice
Particularităţi ale descrierii
Violeta MORARU, șef serviciu

Dezvoltarea, evidenţa şi prelucrarea colecţiilor
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel. 0236/411037 (int. 109), e-mail personal: violetamoraru1971@yahoo.com

Introducere
Contextul actual, marcat de evoluţia tehnologiilor şi de apariţia sistemelor
electronice, a determinat modificări profunde în ceea ce priveşte serviciile furnizate
de biblioteci, impunându-se dezvoltarea modalităţilor de elaborare şi gestionare a
înregistrărilor bibliografice, în concordanţă cu diversificarea informaţiilor existente
în colecţii, a tipurilor de materiale şi a suporturilor pe care acestea sunt stocate.
Accesul utilizatorilor la resurse este condiţionat într-o măsură considerabilă
de catalogarea corectă a acestora, care trebuie să ţină cont de tipul şi de suportul
materialului şi să furnizeze toate informaţiile solicitate, în conformitate cu criteriile de
căutare formulate.
Practicile de catalogare a serialelor s-au modificat în mod semnificativ o dată cu
apariţia serialelor electronice, în special a celor care sunt stocate pe web, determinând
numeroase provocări pentru bibliotecarii catalogatori în ceea ce priveşte asigurarea
accesului la acest tip de resurse.
Definiţie. Caracteristici
Resursă în continuare – Resursă bibliografică editată de-a lungul timpului fără
o durată predeterminată. Resursele în continuare includ seriale şi resurse integrate în
desfăşurare.1
Serial – Resursă în continuare editată într-o succesiune de numere sau părţi
distincte, purtând, de regulă, un număr, fără o durată predeterminată.2
Dezvoltarea noilor tehnologii a creat posibilitatea transpunerii serialelor din
forma tipărită pe tipurile de suport nou apărute – CD-ROM, casete audio-video,
microformate, resurse disponibile prin Internet. În prezent, din ce în ce mai multe
seriale au şi variantă electronică accesibilă online.
Resursele electronice sunt materiale controlate de calculator, inclusiv materiale
care necesită utilizarea unui periferic (de exemplu CD-ROM player) ataşat unui
calculator.3
1. ISBD(CR): Descrierea Bibliografică Internaţională Standardizată pentru Seriale şi alte
Resurse în continuare. Disponibil la: http://archive.ifla.org/VII/s13/pubs/isbdcr-final-ro.pdf.
Data: [2013/07/20], p. 16
2. Ibidem
3. ISBD(ER): Descrierea Bibliografică Internaţională Standardizată pentru Resurse Electronice.
Disponibil în Internet:http://www.bibliotecametropolitana.ro/Uploads/ISBD_ER.pdf. Data:
[2013/07/20], p. 7

82

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Serialele electronice sunt surse de informare extrem de utile, oferind utilizatorilor
informaţiile cele mai recente, într-o perioadă de timp minimă de la difuzarea lor.
Principalele caracteristici care le conferă avantaje incontestabile sunt:
- acces imediat în biblioteci, centre de informare şi documentare, birouri sau
chiar locuinţe particulare, datorită Internetului;
- actualitatea informaţiilor, având în vedere faptul că, în principiu, periodicele
electronice pot ajunge la utilizatori imediat ce sunt finalizate;
- informaţiile conţinute pot fi uşor transferate și stocate în memoria unui
computer, pentru studiere şi prelucrare ulterioară;
- nu ocupă spațiu fizic, întrucât nu necesită depozitare și legare;
- utilizatorii pot fi „avertizaţi” prin poşta electronică asupra articolelor de care
sunt interesaţi;
- pot fi accesate concomitent de mai mulţi utilizatori;
- facilitează comunicarea între autori şi utilizatori;
- nu impun autorilor limitări cu privire la mărimea articolului;
- permit utilizatorilor, prin intermediul instrumentelor de navigare
hypermediatică, să parcurgă diferite părţi ale unui articol.
Clasificare
În funcţie de modalitatea de acces, serialele electronice sunt tratate în două
moduri: acces local (tangibile) sau acces de la distanţă (intangibile).
Accesul local presupune consultarea resursei utilizând un suport fizic exterior,
specific perifericului unui computer.
Accesul la distanţă se realizează în cazul stocării resursei într-o bază de date, pe
un server sau pe hard-discul unui simplu calculator, ceea ce nu presupune utilizarea
unui suport fizic exterior pentru consultarea documentului.
În funcţie de existenţa lor şi pe alte suporturi, serialele electronice cu acces de
la distanţă pot fi clasificate astfel:
- seriale existente deja pe suport hârtie sau pe alt suport palpabil (CD-ROM
etc.), dar care au şi o ediţie electronică pe Internet;
- seriale existente pe suport hârtie, care oferă pe Internet doar o semnalare a
conţinutului (editorial, sumar, structură etc.);
- seriale create exclusiv în reţeaua Internet.
Din punct de vedere al modalităţii de achiziţie, serialele electronice se împart
în trei categorii:
- seriale electronice gratuite, care pot fi accesate indiferent dacă există sau nu
abonament pentru varianta tipărită;
- seriale electronice plătite, ca un supliment pe lângă varianta tipărită achiziţionată;
- seriale electronice plătite separat, achiziţionate doar în variantă electronică.
Descrierea bibliografică
Descrierea publicaţiilor seriale se realizează în conformitate cu regulile stabilite
prin ISBD consolidat - Standardul Internaţional pentru Descrierile Bibliografice -

83

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

publicat în 2007, care reuneşte ediţiile ISBD pentru toate tipurile de resurse, inclusiv
ISBD(CR) şi ISBD(ER), standardele utilizate anterior pentru prelucrarea resurselor
în continuare şi a celor electronice. Elaborarea acestuia s-a realizat în concordanţă
cu normele expuse în raportul FRBR, precum şi cu cerinţele prevăzute de IFLA în
Declaraţia de Principii Internaţionale de Catalogare, apărută în 2003 la Frankfurt şi
finalizată în 2009. În 2011 a fost publicată varianta revizuită a standardului, aprobată
de Comitetul Permanent al Secţiunii de Catalogare a IFLA.
Existenţa serialelor pe suporturi variate impune modalităţi diferite de
abordare a acestora, din punct de vedere al surselor de informare necesare
descrierii bibliografice. Pentru serialele cu acces local (tipărite, pe CD-ROM, pe
microformate etc.), baza descrierii o constituie primul (sau cel mai vechi) număr
sau parte a resursei respective, toate modificările ulterioare apărute pe parcursul
existenţei resursei fiind menţionate în note. Serialele electronice cu acces de
la distanţă sunt tratate ca resurse integrate, deci vor avea ca bază a descrierii
reeditarea curentă. Orice schimbare apărută pe parcursul existenţei resursei
implică modificarea în consecinţă a descrierii, informaţiile bibliografice care
au suferit transformări, corespunzătoare editărilor anterioare, fiind reflectate în
note.
În cadrul ISBD consolidat, elementele bibliografice care caracterizează o
publicaţie serială electronică sunt dispuse în 9 zone:
1. Zona 0 – Zona formei conţinutului şi a tipului de suport
2. Zona 1 - Zona titlului şi a menţiunii de responsabilitate
3. Zona 2 - Zona ediţiei
4. Zona 3 - Zona materialului specific (sau a tipului de publicare)
5. Zona 4 - Zona datelor de publicare
6. Zona 5 - Zona descrierii fizice
7. Zona 6 - Zona colecţiei
8. Zona 7 - Zona notelor
9. Zona 8 - Zona numărului standard
Fiecare zonă, cu excepţia Zonei 0, este precedată de punct spaţiu linie spaţiu.
Dacă se acceptă paragrafarea, această punctuaţie se poate omite în zonele 7 şi 8.
În procesul de catalogare descriptivă, serialele electronice prezintă anumite
particularităţi ale descrierii, specifice fiecărei zone.
Zona 0 - Zona formei conţinutului şi a tipului de suport, introdusă de curând în
descrierea bibliografică a resurselor, dă indicaţii asupra formei (formelor) în care este
exprimat conţinutul unei resurse şi asupra tipului (tipurilor) purtătorului folosit(e)
la comunicarea acelui conţinut, astfel încât să faciliteze utilizatorilor catalogului
identificarea şi selectarea resurselor adecvate nevoilor lor4.
Această zonă este compusă din trei elemente:
- forma conţinutului - reflectă forma fundamentală în care este exprimat
conţinutul resursei;
4. ZONA formei conţinutului şi a tipului de suport. [Traducere Dan Matei]. Disponibil la:
poliptic.files.wordpress.com/2008/12/isbd-0-ro-2008-12-12.pdf. Data: [2013/07/20], p. 1.

84

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

- calificarea conţinutului - specifică tipul, natura senzorului, dimensionalitatea
şi/sau prezenţa sau absenţa mişcării pentru resursa descrisă; termenii desemnaţi se
trec între paranteze rotunde, imediat după forma conţinutului;
- tipul de suport - consemnează tipul de purtător folosit pentru comunicarea
conţinutului resursei; termenii folosiţi se introduc prin spaţiu două puncte spaţiu şi
reflectă formatul suportului de stocare în combinaţie cu tipul instrumentului necesar
pentru a reda, vizualiza, executa conţinutul resursei.
Introducerea Zonei 0 în descrierea bibliografică a resurselor a impus eliminarea
desemnării generale a materialului din Zona 15.
Ex.: Text (vizual) : electronic
Zona 1 - Zona titlului şi a menţiunii de responsabilitate cuprinde aceleaşi
subzone ca şi în cazul serialelor în format tipărit, cu aceeaşi punctuaţie. Caracteristic
resurselor electronice este faptul că sursa titlului propriu-zis se consemnează în Zona
7 – Zona notelor.
Pentru serialele electronice, subzona Menţiuni de responsabilitate poate conţine
şi entităţi a căror activitate are rol în crearea conţinutului resursei sau realizarea
acesteia, respectiv dezvoltatori şi designeri.
În cazul serialelor electronice cu acces local, modificările minore intervenite
în cadrul titlului propriu-zis sunt reflectate în note şi nu implică efectuarea unei
descrieri noi. Modificările semnificative determină efectuarea unei noi înregistrări
bibliografice, cu precizarea în note a vechiului titlu.
Pentru serialele cu acces de la distanţă, acelaşi tip de modificări, precum şi
schimbarea celorlalte elemente corespunzătoare zonei (de exemplu a menţiunilor de
responsabilitate) determină transformarea înregistrării, astfel încât să fie reflectată
ultima reeditare, notele oglindind istoricul resursei până în momentul actual.
Desemnarea generală a materialului (DGM), care avea scopul de a indica în
termeni generali clasa materialului căreia îi aparţine resursa, a fost eliminată din Zona
1, informaţiile respective fiind precizate în Zona 0 - Zona formei conţinutului şi a tipului
de suport.
Zona 2 - Zona ediţiei. Pentru serialele electronice, această zonă cuprinde
aceleaşi elemente ca şi în situaţia serialelor tipărite.
O menţiune de ediţie poate reflecta, în cazul serialelor electronice:
- versiuni locale ale unor resurse (Ed. de Galaţi, Ed. naţională);
- variante în limbi diferite ale aceleiaşi expresii (Ed. fr., Ed. română);
- adresabilitatea (Ed. pentru studenţi);
- frecvenţa de apariţie a resursei (Ed. lunară), atunci când aceeaşi lucrare are
numerele editate cu acelaşi titlu propriu-zis, dar la perioade diferite de timp; cele
două manifestări ale aceleiaşi expresii se vor diferenţia prin titlul cheie (Monthly ed.);
5. INTERNATIONAL Standard Bibliographic Description (ISBD): Consolidated Edition: [Draft
as of 2010-05-10]. Disponibil la: www.ifla.org/files/cataloguing/isbd/isbd_wwr_20100510_
clean.pdf. Data: [2013/07/20], p. X.

85

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Ex: Official Journal of the European Communities. L&C
Official Journal of the European Communities. L&C (Monthly ed.)
- formatul manifestărilor care încorporează o expresie (Ed. online).
Modificările cu privire la menţiunea de ediţie apărute de-a lungul existenţei
unui serial electronic cu acces local vor fi consemnate în note, exceptând cazurile când
acestea sunt rezultatul unei schimbări importante care necesită o nouă descriere.
Pentru serialele electronice cu acces de la distanţă, care sunt tratate ca resurse
integrate, modificările minore ale mențiunii de ediție determină doar actualizarea
descrierii, cu menționarea în note a schimbărilor intervenite, dacă se consideră
important pentru utilizatorii catalogului, în timp ce modificările importante (de ex.,
modificarea ariei de acoperire a resursei) conduc la întocmirea unei înregistrări noi.
Zona 3 - Zona materialului specific (sau a tipului de publicare) conține date
unice pentru o anumită clasă a materialului sau pentru un anumit tip de resursă.
Pentru seriale această zonă cuprinde Numerotarea. Zona se omite atunci când primul
și/sau ultimul număr al resursei nu sunt disponibile, orice informație de acest tip
fiind menționată în Zona 7 - Zona notelor. La serialele electronice cu acces de la
distanță, informațiile cu privire la primul număr disponibil online al serialului se
preiau din arhiva existentă în reeditarea curentă; în note se va menționa ultimul
număr disponibil online, vizualizat de catalogator.
Zona devine repetabilă pentru resursele care combină mai multe tipuri de
material (de exemplu, material cartografic apărut sub formă de serial), situație în care
Numerotarea se menționează ultima.
În conformitate cu noul ISBD consolidat, datele privind Tipul și extinderea
resursei, care se menționau în Zona 3 pentru resursele electronice, nu mai fac obiectul
acestei zone, informațiile respective fiind reflectate de elementele bibliografice ale
Zonei 0 - Zona formei conţinutului şi a tipului de suport.
Zona 4 - Zona datelor de publicare se referă la toate tipurile de activităţi de
publicare, producere, difuzare, editare şi distribuire.
Pentru serialele electronice cu acces local, locul publicării, producerii şi/sau
difuzării şi numele editorului, producătorului şi/sau difuzorului sunt preluate din
primul sau cel mai vechi număr sau parte, orice modificare fiind menţionată în
Zona notelor, dacă se consideră necesar pentru utilizatorii catalogului. Pentru
serialele electronice cu acces de la distanţă, baza înregistării acestor elemente o
constituie reeditarea curentă, descrierea resursei fiind actualizată concomitent cu
orice modificare survenită în ceea ce priveşte locul publicării şi numele editorului.
Informaţiile anterioare se menţionează în note, dacă se consideră necesar pentru
utilizatorii catalogului. Pentru datele de publicare se au în vedere primele şi/
sau ultimele numere sau părţi, în cazul resurselor cu acces local şi primele şi/sau
ultimele reeditări pentru cele cu acces de la distanţă. Pentru serialele electronice
cu acces de la distanţă, data de publicare iniţială se va prelua de pe cel mai vechi
număr disponibil online.

86

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Zona 5 - Zona descrierii fizice – se completează doar pentru serialele electronice
cu acces local. Resursele electronice cu acces de la distanţă nu necesită descriere fizică.
Pentru acestea se pot da informaţii cu privire la extinderea resursei, dacă sunt
cunoscute şi necesare pentru utilizatorii catalogului.
Zona 6 - Zona colecţiei – se utilizează doar atunci când toate numerele serialului
electronic sunt publicate sau intenţionează să fie publicate în cadrul aceleiaşi colecţii.
Zona 7 - Zona notelor conţine informaţii descriptive care nu au fost date în
alte zone, dar sunt considerate a fi importante pentru utilizatorii catalogului. Notele
completează descrierea şi se pot referi la toate aspectele legate de istoria datelor
bibliografice şi producerea resursei în continuare şi a conţinutului ei. Notele sunt
grupate în conformitate cu zonele la care se referă, dar există şi note privind descrierea
documentului care nu corespund niciunei zone ISBD.
Pentru resursele în continuare prima notă (obligatorie) este cea referitoare la
periodicitatea resursei.
Pentru serialele electronice, notele privind cerinţele sistemului şi modul de acces
preced toate celelalte note, cu excepţia celei referitoare la periodicitate.
Notele privind cerinţele de sistem sunt obligatorii pentru serialele electronice cu
acces local. Cerinţele de sistem pot include precizări de natură tehnică, precedate de
sintagma „Cerinţe de sistem”.
Ex.: . - Cerinţe de sistem: Staţie de lucru UNIX cu software Mosaic
Notele privind modul de acces sunt obligatorii pentru serialele electronice cu
acces de la distanţă.
Ex.: . - Mod de acces: Internet. URL: http://www.vlg.sisnet.ro
La serialele electronice, o notă obligatorie este cea în care se menționează sursa
titlului propriu-zis.
Dacă serialul există şi pe suport tipărit, se poate menţiona acest lucru în zona
notelor. În sistem automatizat, se realizează legătura între înregistrările celor două
manifestări ale serialului descris (varianta tipărită şi varianta electronică), prin
câmpul destinat Titlului cheie sau ISSN-ului.
Atunci când descrierea nu se realizează după primul număr, ci după unul
intermediar, se va menționa acest lucru într-o notă. De asemenea, se vor indica în
note datele privind primul sau ultimul număr al serialului.
Pentru serialele electronice cu acces de la distanţă, este obligatorie menţionarea
datei ultimei consultări a resursei.
Zona 8 - Zona numărului standard
Serialele sunt identificate în mod unic prin ISSN şi titlu cheie, aplicate la nivelul
manifestării. Astfel, pentru fiecare manifestare, serialul respectiv va primi un ISSN,
legat în mod indisolubil de un titlu cheie. În conformitate cu ISO 3297, pentru a coloca
diferitele suporturi fizice ale unei resurse, fiecare dintre acestea având un ISSN diferit,
se atribuie un cod ISSN-L (ISSN de legătură). ISSN-ul atribuit primei manifestări a

87

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

unei expresii pe care o încorporează devine, astfel, ISSN-L pe care îl primeşte expresia
care poate fi încorporată în toate manifestările acesteia, indiferent de suport. În acest
context, legătura între varianta electronică online și varianta tipărită ale unui serial se
poate realiza prin ISSN, ISSN-L fiind elementul care le leagă.
Exemple
Serial electronic cu acces local:
Text (vizual) : electronic
Official Journal of the European Communities. L&C : Legislation, Information
and Notices / Uniunea Europeană. - Monthly ed. - (2000) - (2006). - Luxembourg :
Office for Official Publications of the European Communities, 2000 - 2006.
46 CD-ROM-uri. - (Eur-Lex)
Lunar.
Cerinţe de sistem: Microsoft 95/98, Microsoft Windows NT 4.0
(x86) SP3 or higher, Apple Power PC with MacOS 8.0 or higher, 32
Mb RAM, 10 MB free HD space, TCP/IP protocol installed, Microsoft or Netscape
Internet browser version 3.x (4.x recommended), Adobe Acrobat Reader version 3.02
or higher (4.x recommended).
Titlul preluat de pe eticheta CD-ROM-urilor.
Începând cu ian.-febr. 2003 schimbă titlul în Official Journal of the European
Union. L&C = ISSN 1725-4191.
ISSN 1561-1280 = Official Journal of the European Communities. L&C
(Monthly ed.)
Serial electronic cu acces de la distanță:
Text (vizual) : electronic
Viața liberă / Director general: Cristina Cocu ; Redactor-șef: Costel Crângan;
editor coordonator: Dan Cătălin Predescu ; Membri fondatori: Radu Macovei,
Grigore Lazarovici, Katia Nanu. - Ed. online. - Anul 17, nr. 4914 (31 dec. 2005-1 ian.
2006) - . - Galați : Trustul de Presă „Dunărea de Jos”, 2005 - 2013
Zilnic.
Mod de acces: Internet. URL: www.viata-libera.ro
Versiunea tipărită a început cu nr. 1 (1990).
Titlul propriu-zis preluat din ecranul inițial al resursei, vizualizată la 01 august
2013.
Până la nr. 6613 din 2011, Radu Macovei a fost director general, Grigore
Lazarovici director general adjunct, iar Katia Nanu redactor-șef.
Ultimul număr consultat: Anul 24, nr. 7213 (29-30 iun. 2013), vizualizat la 01
august 2013.
ISSN 1221-4914 = Viața liberă (Online)

88

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Webliografie:
FULL ISBD Examples: Supplement to the consolidated edition of the ISBD:
International Standard Bibliographic Description. Disponibil la: http://www.ifla.org/files/
cataloguing/isbd/isbd-examples_2011.pdf . Data: [2013/07/20];
FUNCTIONAL Requirements for Bibliographic Records: Final Report, 2009.
Disponibil la: http://www.ifla.org/files/cataloguing/frbr/frbr_2008.pdf. Data: [2013/07/20];
INTERNATIONAL Standard Bibliographic Description (ISBD): Consolidated
Edition: [Draft as of 2010-05-10]. Disponibil la: www.ifla.org/files/cataloguing/isbd/isbd_
wwr_20100510_clean.pdf. Data: [2013/07/20];
ISBD(CR): Descrierea Bibliografică Internaţională Standardizată pentru Seriale şi alte
Resurse în continuare. Disponibil la: http://archive.ifla.org/VII/s13/pubs/isbdcr-final-ro.pdf.
Data: [2013/07/20];
ISBD(ER): Descrierea Bibliografică Internaţională Standardizată pentru Resurse
Electronice. Disponibil la: http://www.bibliotecametropolitana.ro/Uploads/ISBD_ER.pdf.
Data: [2013/07/20];
ISSN Manual: Cataloguing Part. Paris: ISSN International Centre, 2009. Disponibil la:
http://www.issn.org. Data: [2013/07/20];
PRINCIPIILE Internaţionale de Catalogare (IFLA 2009). [online]. România, Bucureşti:
Biblioteca Naţională a României. Disponibil la: http://www.bibnat.ro/dyn-doc/Declaratia-deprincipii.pdf. Data: [2013/07/20];
RAPORTUL FRBR (1997). [Trad. Constanţa Dumitrăşconiu, Victoria Frâncu, Dan
Matei]. În: Catalogare - Metodologice. Disponibil la: http://www.cimec.ro/Metodologice/
Catalogare/FRBR-RaportRomana.pdf. Data: [2013/07/20];
RESOURCE Description & Access. Disponibil la: http://www.rdatoolkit.org/
constituencydraft. . Data: [2013/07/20];
TÎRZIMAN, Elena. Publicaţii seriale : aspecte privind prelucrarea în context tradiţional
şi electronic. Disponibil la: http://ebooks.unibuc.ro/StiinteCOM/tirziman/;
TRAINING Materials for the Electronic Serials Cataloging Workshop August 2008
revision. Disponibil la: http://www.loc.gov/acq/conser/scctp/trainmaterials.html. Data:
[2013/07/20];
ZONA formei conţinutului şi a tipului de suport. [Traducere Dan Matei]. Disponibil
la: poliptic.files.wordpress.com/2008/12/isbd-0-ro-2008-12-12.pdf. Data: [2013/07/20].

89

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Biblioteca la tine acasă
E-serviciu pentru utilizatorii de bibliotecă
Simona-Ionela MILICA, bibliotecar
Biroul Completare, achiziţii. Evidenţa colecţiilor
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel. 0236/411037 (int. 135), e-mail personal: sim_milica@yahoo.com
Contextul actual al transmiterii informaţiei
Atunci când bibliotecile îşi analizează comunitatea deservită, se evidenţiază
existenţa unor surse alternative de informare, ceea ce duce la apariţia diverselor
forme de concurenţă în deservirea informaţională a comunităţii; astfel, se impune
o schimbare privind abordarea domeniului de interes al publicului, crearea de noi
servicii şi produse, dar şi instrumentele de lucru ale bibliotecii clasice.
În acest context, bibliotecile încearcă să-și facă serviciile mult mai accesibile,
spre exemplu, prin publicarea integrală pe Internet a catalogului lor de resurse
bibliografice. Acesta dă posibilitatea unui motor de căutare de a posta rezultatul
imediat, oferind astfel utilizatorului opţiunea de a se decide cu privire la documentul
pe care și-l dorește, chiar de la el de acasă.
Tipologia utilizatorului de servicii de bibliotecă este variată; pe de o parte există
acei utilizatori ale căror nevoi sunt în continuă schimbare, influenţaţi de tehnologiile
avansate care îi asaltează, pe de altă parte, utilizatorii sensibili faţă de carte, care nu sunt
adepţi ai e-book-urilor, de exemplu. Este posibil ca fiecare dintre noi să cunoaştem
persoane cu vârsta între unsprezece şi treizeci de ani, pe care le-am văzut făcând cinci
lucruri deodată: trimiţând mesaje prietenilor, „downloadând” muzică, „uploadând”
videoclipuri, vizionând un film pe un ecran de şase centimetri şi făcând cine-ştie-cealtceva pe Facebook sau MySpace. Tinerii deţin autoritatea într-un domeniu foarte
important, şi anume Internetul. Ei schimbă fiecare dimensiune a societăţii noastre
– de la locul de muncă la pieţele economice, de la sălile de lectură ale bibliotecilor la
sufrageriile proprii. Astfel, apare nevoia absolută ca biblioteca să vină în întâmpinarea
acestor utilizatori cu un serviciu care să răspundă prompt nevoilor lor: un e-serviciu
de rezervări online şi împrumut la domiciliu contra cost. Publicul ţintă al acestui nou
serviciu de bibliotecă poate fi format atât din persoane ce frecventează biblioteca
având scopul de a împrumuta şi studia documente tipărite, dar şi din utilizatori de
Internet obişnuiţi cu toate beneficiile oferite de acesta. Este cunoscut faptul că tot
mai mulţi români agreează ideea de «shopping online», comenzi online şi livrări la
domiciliu, fenomen ce a luat amploare în ultimii ani.
O persoană care caută o carte pe Internet, de acasă, nu are aceeaşi experienţă
precum cel care vizitează biblioteca şi împrumută cartea de pe raft. În schimb,
Internetul facilitează accesul la informaţii, e deosebit de tentant în special pentru
tineri care pot regăsi mai multe informaţii într-un singur loc. Biblioteca trebuie să fie
la dispoziția utilizatorului, prin Internet, 7 zile din 7, 24 de ore din 24, oricând este
nevoie pentru ca acesta să-și satisfacă nevoia informațională.

90

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

E-serviciu de împrumut la domiciliu
Serviciu de comenzi online, e-serviciu de împrumut sau serviciu de împrumut la
distanţă sunt doar câteva denumiri pe care ar putea să le poarte noul serviciu pentru
bibliotecile publice. Acesta s-ar adresa persoanelor tinere care au, în mod evident,
cartea printre preferinţele lor culturale, posedă cunoştinţe minime de operare a
unui calculator şi pentru care timpul este foarte preţios, refuzând să şi-l piardă în
mijloacele de transport şi biblioteci aglomerate. E-serviciul care se impune într-o
bibliotecă modernă va oferi acestei mari categorii de utilizatori o nouă modalitate
de împrumut la domiciliu, rezervare şi consultare a cataloagelor bibliotecii sau a
propriilor fişe de împrumut, simplu şi rapid, printr-un click de mouse, chiar de la ei
de-acasă reprezentând o alternativă la serviciile clasice de bibliotecă.
Pentru implementarea unui astfel de serviciu ar trebui să se ia în calcul în
principal:

care sunt potenţialul şi facilităţile infrastructurii tehnice ale instituţiei;

care sunt resursele financiare necesare pentru acoperirea costurilor aferente
conexiunii la Internet și echipamentului IT necesar;

cât timp va fi alocat bibliotecarului pentru a confirma și definitiva o rezervare
sau o comandă primită online;
 costul coletelor ce vor trebui realizate la sediul bibliotecii (în cazul unui
serviciu de împrumut direct la domiciliul clientului).
Serviciul poate fi promovat direct prin pagina de web, prin intermediul
pliantului de prezentare a bibliotecii sau printr-un newsletter (pe Internet). Pentru
implementarea unui astfel de serviciu, este necesar ca biblioteca să deţină un catalog
propriu cu toate descrierile bibliografice ale documentelor deţinute, astfel încât
utilizatorul să aibă acces online la ele oricând doreşte.
Catalogul online reprezintă instrumentul prin care utilizatorii pot avea acces
la informaţii legate de locul şi disponibilitatea exemplarelor, cota pe baza căreia se
face consultarea şi împrumutul publicaţiilor ce pot fi regăsite într-o bibliotecă. De
asemenea, catalogul online ar putea facilita descărcarea fişei bibliografice a publicaţiei
dorite, precum şi a rezultatelor căutării efectuate, iar în final, aceste căutări ar putea
fi trimise pe e-mail cititorului. Toate acestea se pot realiza cu ajutorul unui soft care
să permită oferirea acestui serviciu. Pentru o bibliotecă mică nu se justifică investiţia
într-un soft, dar în acest caz este preferabil ca mai multe biblioteci să utilizeze o
resursă comună, administrată de una dintre ele sau de un terţ.
Scenariul tipic de utilizare a catalogului online
Orice client ce deţine permis de intrare în bibliotecă poate accesa site-ul
instituţiei, unde ajunge cel mai probabil în urma unei căutări pe Google sau, în caz
că e unul fidel, printr-un bookmark facil. Aici, el va putea consulta catalogul online
cu documentele bibliografice aşezate alfabetic după autor, dar şi după titlu, va putea
realiza căutări combinate de titluri cu nume de edituri, ISBN-uri sau va putea căuta
resurse în funcţie de subiect. Accesând titlul dorit, acesta ar putea beneficia de o
multitudine de informaţii ce ar trebui să răspundă întrebărilor sale, cum ar fi:

91

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

- locul unde se află în acel moment documentul dorit, care apare ca disponibil
(sediul central sau filiale);
- câte exemplare din titlul dorit mai sunt disponibile la raft;
- numărul maxim de documente ce pot fi comandate la domiciliu (acesta poate
fi diferit în funcţie de câte documente de bibliotecă are cititorul deja împrumutate,
numărul fiind stabilit prin regulament);
- locul unde se află documentele ce apar în catalog, dar nu pot fi împumutate
(se pot afla în procesul de prelucrare, în cadrul compartimentului Evidenţa colecţiilor
sau în cel al recondiţionării, la Atelierul de legătorie);
- perioada de împrumut a documentelor (conform regulamentului).
Modul de funcţionare a serviciului de comenzi online
Este cunoscut faptul că, pe piaţă, există deja softuri de bibliotecă atât
pentru nevoile bibliotecarilor, prin aplicaţii care vin în ajutorul lor, înlesnind
munca şi scurtând timpul alocat diverselor activităţi specifice, de la prelucrarea
informaţiilor, până la deservirea utilizatorilor, cât şi pentru cele ale utilizatorilor
bibliotecii, care devin tot mai atraşi de tehnica modernă, ajungând mai repede
la informaţia dorită. Cu ajutorul unui astfel de sistem integrat de bibliotecă,
cum ar fi Tinread-ul sau Aleph-ul, cititorii ar putea beneficia de o multitudine
de „unelte” care i-ar ajuta la satisfacerea nevoilor lor informaţionale, chiar şi la
realizarea unui împrumut la distanţă.
Paşii pentru realizarea unui astfel de împrumut ar fi:
- autentificarea în sistem a utilizatorului prin nume şi parolă; în această etapă
el şi-ar putea verifica propriul cont: împrumuturi, depăşiri ale datei de returnare,
amenzi; cititorul şi-ar putea actualiza informaţiile personale (telefon, email,) dar nu
ar putea schimba informaţiile principale (număr de permis, nume sau adresă);
- consultarea catalogului online şi emiterea unei solicitări de titluri sau informaţii;
cititorul ar putea verifica dacă o unitate este disponibilă şi va plasa o rezervare pentru
un exemplar sau va face o rezervare globală la nivel de titlu, pentru primul exemplar
care devine disponibil;
- comandarea unui titlu la domiciliu; cititorul va confirma aici numărul de
telefon şi adresa, dar şi data limită până la care acesta aşteaptă confirmarea comenzii.
Pe măsură ce o astfel de cerere parcurge traseul de aprobare, transmitere,
recepţionare, îi sunt adăugate informaţii suplimentare. Unele dintre acestea sunt
introduse de bibliotecar atunci când procesează cererea (locul unde se află documentul
în cazul indisponibilităţii lui), altele sunt adăugate automat de către sistem (exemplu:
data la care solicitarea a fost procesată). În final, un bibliotecar din cadrul serviciului
de împumut la domiciliu, însărcinat cu gestionarea comenzilor online, va suna
cititorul pentru a confirma primirea comenzii şi va stabili împreună cu acesta ziua şi
ora la care va trebui să-i fie livrată comanda.
Chiar dacă vorbim de o bibliotecă, de o instituţie de cultură, de o «casă a cărţii»,
când ne referim la relaţia sa cu utilizatorii, vorbim deja de o «afacere» pe termen
lung. Noul serviciu avut în vedere este o afacere pe care un dezvoltator, respectiv

92

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

biblioteca, va trebui să o facă interesantă şi facilă pentru toate categoriile de clienţi.
Astfel, comenzile online, deşi sunt apreciate de un număr mare de beneficiari, vor
trebui atent dirijate cu ajutorul unor opţiuni de căutare, filtrare şi finalizare (plasare
a comenzii).
Există riscul de a pierde clienţi sau doar interesul pentru a mai comanda din
cauza mai multor factori:
1. Uneori comanda poate fi anulată din cauza faptului că un utilizator nu și-a
dat seama că, înainte de a-şi plasa comanda, trebuia să îşi aleagă un număr de cărţi
astfel încât numărul de documente existente în fişa sa de împrumut să nu depăşească
numărul de exemplare permis pentru a fi împrumutate, respectiv patru, conform
regulamentului. Tocmai de aceea, repetarea unor atenţionări de tip text poate părea
supărătoare, dar acestea au ca scop sugestionarea lui, şi nu constrângerea, obiectivul
final fiind acela ca activitatea bibliotecii şi întreg mecanismul serviciului electronic să
aibă transparenţă şi să nu existe loc de interpretare a informaţiilor postate.
2. Neconcordanţa dintre informaţiile din catalogul online cu privire la
existenţa la raft a documentului şi lipsa lui din gestiunea bibliotecii, respectiv
existentul fizic la raft, e o problemă ce poate duce la pierderea temporară a unui
cititor. Inducerea în eroare a clienţilor cu afişări de documente ce lipsesc din stoc
fără a avea un motiv plauzibil aduce o notă negativă bibliotecii. Efectul imediat e
confuzia şi scăderea interesului atât pentru plasarea altor comenzi, cât şi pentru
întreaga activitate a instituţiei, iar dezamăgirea se reflectă în timp prin propagarea
unui mesaj negativ pentru alţi potenţiali clienţi. Soluţia ce se impune este aceea
de a răspunde utilizatorilor prompt, prin prezentarea unei alternative: în cazul
în care cititorul comandă un titlu care nu se găseşte în gestiunea bibliotecii din
cauza unei erori umane, i se va propune un alt titlu ce tratează acelaşi subiect sau
se încearcă o amânare de 2-3 zile, până se rezolvă problema ivită.
3. Cercetările spun că ai doar cinci secunde pentru a-ţi comunica mesajul
pe o pagină Web, înainte ca vizitatorii să iasă de pe ea. A inunda pagina cu
multe mesaje text, fotografii şi, per total, cât mai multă informaţie, duce la
derutarea utilizatorilor. Paşii de finalizare a comenzii trebuie semnalizaţi sonor
sau luminos ori marcaţi corespunzător; specificarea paşilor ce trebuie parcurşi
asigură utilizatorii că ceea ce fac are continuitate şi ştiu la ce să se aştepte. De
asemenea, realizarea unui tutorial şi postarea lui în mai multe locuri pentru a
putea fi accesat oricând, în orice etapă a comenzii, ar fi de un real ajutor atât
utilizatorilor mai vechi, cât şi celor novice în comenzile online.
Acestea sunt câteva elemente ce garantează un grad de finalizare a comenzii cât
mai mare, dar şi o îmbunătăţire a relaţiei dintre clienţi şi bibliotecă.
Dacă nu există posibilitatea materială pentru a achiziţiona un nou soft de
bibliotecă, s-ar putea discuta chiar redesignul unei porţiuni a paginii web a instituţiei,
astfel încât să suporte şi comenzi sau rezervări online, iar interacţiunea telefonică
din partea clientului să fie minimă; aceasta presupune faptul că ar exista, totuşi, un
catalog online de unde cititorul să-şi aleagă documentele dorite, aşa cum procedează
atunci când se află în bibliotecă.

93

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Transportul documentelor de bibliotecă la domiciliul cititorului
Funcţionarea serviciului de împrumut direct la domiciliul clientului ar putea
fi posibilă printr-un parteneriat încheiat cu o firmă de curierat locală, care ar prelua
toate coletele chiar de la sediul bibliotecii. Clientul va semna în momentul primirii
coletului şi va avea obligaţia de a returna documentele bibliotecii la termenul stabilit
conform regulamentului în vigoare. Un astfel de serviciu poate fi demarat iniţial ca
serviciu adresat persoanelor cu dizabilităţi, vậrstnicilor sau bolnavilor imobilizaţi
la pat, dar în aceste cazuri s-ar recomanda ca biblioteca să suporte costurile legate
de transport, facilitând astfel acestei categorii de utilizatori accesul la documentele
bibliotecii.
Concluzii vizând noul serviciu de bibliotecă prezentat
În preferințele și practicile utilizatorilor, un rol preponderent îl au încă
mijloacele tradiționale, dar un e-serviciu de împrumut la domiciliu ar aduce beneficii
bibliotecii, revigorând împrumuturile de documente din cadrul secțiilor de împrumut
la domiciliu. Lipsa timpului liber pentru majoritatea oamenilor, societatea modernă
obişnuită cu comenzile online şi «shopping-ul» efectuat chiar de pe canapea, pot fi
considerate oportunități ce duc la implementarea cu succes a unui nou serviciu de
bibliotecă ce vine în întâmpinarea nevoii informaţionale a utilizatorilor obișnuiți cu
Internetul și nu numai. O bibliotecă publică trebuie să-și orienteze serviciile în sfera de
interes a publicului larg, distingându-se tipologiile de utilizatori cărora se adresează,
iar gama de servicii trebuie să se stabilească în raport cu cerințele de documentare
ale acestora.
Bibliografie:
BANCIU, Doina; BULUȚĂ, Gheorghe; PETRESCU, Victor. Biblioteca și societatea.
București: Ager, 2001.
*** Biblioteca publică: o resursă pentru comunitate. Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință,
2000.
BULUȚĂ, Gheorghe; CRAIA, Sultana; PETRESCU, Victor. Biblioteca în societatea
informaţiei. Bucureşti: Do-MinoR, 2007.
CORAVU, Robert. Intermediarul difuz. Constanta: ExPonto, 2012.
DEDIU, Liviu-Iulian. Managementul serviciilor pentru utilizatori în bibliotecile
contemporane. Bucuresti: ANBPR, 2012.
MARCU, Angela. Noi tendințe în serviciile de referințe din biblioteci. București:
Asociația Bibliotecarilor din Învățământ – România, 2006.
SZEKELY, Adriana. Personalul bibliotecii ca element al strategiilor de marketing.
Disponibil la: http://www.bcucluj.ro/bibliorev/arhiva/nr15/info1.htmlhttp://www.bcucluj.
ro/bibliorev/arhiva/nr15/info1.html. Data: [2013/04/20].
TÎRZIMAN, Elena. Biblioteci contemporane. Bibliotecile în societatea
contemporană – provocări, mutații, perspective în context digital. Disponibil la: http://www.
lisr.ro/13-tirziman.pdfhttp://www.lisr.ro/13-tirziman.pdf. Data: [2013/04/20].

94

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Particularităţi ale descrierii
resurselor electronice
Mihaela BUTE, bibliotecar

Biroul Catalogarea colecţiilor. Control de autoritate. Colecţii speciale
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel. 0236/411037 (int. 138), e-mail personal: bmihy@yahoo.com

Descrierea bibliografică a resurselor electronice se face în conformitate cu
regulile stabilite prin Standardul Internaţional pentru Descrierile Bibliografice
(ISBD), publicat în 2011 şi reprezintă un ansamblu de reguli şi norme validate la
nivel internaţional.
Normele ISBD se ocupă de corpul descrierii propriu-zise, pe care îl împarte în nouă
zone, stabilesc ordinea elementelor bibliografice componente, obligatorii şi facultative,
aparţinătoare fiecărei zone în parte şi prescriu un sistem de punctuaţie specific.
Informaţia folosită la descrierea unei resurse electronice se preia din anumite
surse într-o ordine recomandată.
1. Toată resursa este sursă preferată de informaţie; aceasta include:
 sursele interne resurselor electronice vor fi preferate tuturor celorlalte surse;
astfel de informaţii trebuie să fie clar precizate (de ex., în ecranul iniţial,
meniul principal, în indicaţiile programului, primele informaţii afişate,
vedeta fişierului în care apar date despre „subiect”, paginile gazdă sau alte
informaţii de identificare afişate proeminent);
 atunci când informaţia din sursa internă este insuficientă sau nu este
disponibilă (fie pentru că sursele lipsesc sau pentru că lipseşte echipamentul
necesar accesării resursei), pot fi alese alte surse (surse externe) în ordinea
următoare:
- documentaţia tipărită sau online sau alte materiale însoţitoare (de ex., indicaţia
editorului). În utilizarea documentaţiei însoţitoare, trebuie făcută distincţia între
informaţia care se referă la documentaţie şi cea privind resursa însăşi;
- informaţia tipărită pe un container folosit de editor, producător sau
distribuitor.
Când informaţia variază în privinţa gradului de completitudine în aceste surse,
este preferată sursa care oferă informaţiile cele mai complete.
Atunci când o resursă este compusă din două sau mai multe părţi fizice separate
(ex.: resursa multimedia este constituită dintr-un disc optic electronic şi videodisc),
fiecare cu surse de informare proprii, va fi preferată aceea care face referire la resursă
ca întreg şi care include un titlu colectiv.
2. În cazurile în care informaţia necesară nu este furnizată în niciuna din
sursele de mai sus, se vor utiliza alte surse în ordinea următoare:
 alte descrieri publicate ale resursei (ex.: baze de date bibliografice, reviste);
 alte surse1.
1. International Standard Bibliografhic Description (ISBD): Consolidated Edition [online].

95

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

În cadrul ISBD consolidat, elementele bibliografice care caracterizează o
resursă electronică sunt dispuse în 9 zone:
Zona 0 – Zona formei conţinutului şi a tipului de suport
Zona 1 - Zona titlului şi a menţiunii de responsabilitate
Zona 2 - Zona ediţiei
Zona 3 - Zona materialului specific (sau a tipului de publicare)
Zona 4 - Zona datelor de publicare
Zona 5 - Zona descrierii fizice
Zona 6 - Zona colecţiei
Zona 7 - Zona notelor
Zona 8 - Zona numărului standard
În procesul de catalogare, resursele electronice prezintă anumite particularităţi
ale descrierii, specifice fiecărei zone.
Zona 0 - Zona formei conţinutului şi a tipului de suport
Reglementările modelului conceptual FRBR au impus revizuirea termenilor
care erau atribuiţi în descrierea fizică a resurselor pentru desemnarea generală a
materialului. Astfel, specialiştii din Grupul de lucru privind ISBD au hotărât crearea
unei noi zone în corpul descrierii, care să aducă utilizatorilor informaţii despre forma
de prezentare a conţinutului şi tipul suportului corelat cu instrumentul prin care este
comunicat conţinutul.
Această zonă este compusă din trei elemente:
 forma conţinutului reflectă forma fundamentală în care este exprimat
conţinutul resursei;
 calificarea conţinutului specifică tipul, natura senzorului, dimensionalitatea
şi/sau prezenţa sau absenţa mişcării pentru resursa descrisă;
 tipul de suport consemnează tipul de purtător folosit pentru comunicarea
conţinutului resursei; reflectă formatul suportului de stocare, în combinaţie
cu tipul instrumentului necesar pentru a reda, vizualiza, executa conţinutul
resursei.
Ex. O mapă care conţine afişe va fi descrisă în Zona 0 astfel:
imagine (vizual ; static ; 2 – dimensional) : nemediat
Zona 1 - Zona titlului şi a menţiunii de responsabilitate
Cuprinde aceleaşi subzone ca şi ISBD-ul general.
De reţinut la această zonă este faptul că, pentru resursele electronice, sursa
pentru titlul propriu-zis este consemnată în Zona 7, tot aici menţionându-se şi
denumirea fişierului care nu a fost tratat ca titlu propriu-zis.
Subzona Menţiuni de responsabilitate conţine, în cazul resurselor electronice,
entităţi, cum sunt programatorii şi designerii a căror activitate presupune crearea
conţinutului resursei sau realizarea acestuia (ex.: designeri de jocuri).
Citat: 5 aprilie 2013. Disponibil în Internet: http://www.ifla.org/files/assets/cataloguing/isbd/
isbd_wwr_20100510_clean.pdf

96

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Zona 2 - Zona ediţiei
Pentru resursele electronice cu acces la distanţă, care sunt actualizate frecvent,
menţiunea de ediţie se omite în zona 2 şi se consemnează la note, în zona 7.
Ex. .- Actualizare frecventă; Ultima actualizare: 2/18/97
.- Actualizare săptămânală
.- Actualizare continuă; Versiunea 7 datează din 5 mai 1997
Zona 3 - Zona tipului şi extinderii resursei electronice
Această zonă conţine date unice pentru o anumită clasă a materialului sau
pentru un anumit tip de resursă. Zona devine repetabilă pentru resursele care
combină mai multe tipuri de material.
Conţine:

date matematice (resurse cartografice);

menţionarea formatului muzical (note muzicale);

numerotare (seriale).
În conformitate cu noul ISBD consolidat, datele privind Tipul și extinderea
resursei, care se menţionau în Zona 3 pentru resursele electronice, nu mai fac obiectul
acestei zone, informaţiile respective fiind reflectate de elementele bibliografice ale
Zonei 0 - Zona formei conţinutului şi a tipului de suport.
Zona 4 - Zona datelor de publicare
Se referă la toate tipurile de activităţi de publicare, producere, difuzare, editare
şi distribuire. În contextul ISBD (ER) toate resursele electronice cu acces de la distanţă
sunt considerate ca publicate.
Zona 5 - Zona descrierii fizice
Regulile din această zonă se aplică resurselor electronice disponibile prin
acces local, adică pe un suport fizic. O resursă electronică disponibilă prin acces de la
distanţă nu necesită descriere fizică.
Ex.. - 1 electronic optical disc : sd., col. ; 12 cm
Zona 6 - Zona colecţiei
Această zonă se foloseşte numai atunci când toate părţile documentului sunt
publicate sau se intenţionează publicarea lor în cadrul aceleiaşi colecţii sau subcolecţii.
În caz contrar, menţiunea de colecţie sau subcolecţie este transferată în Zona 7.
Zona 7 - Zona notelor
Notele au rolul de a completa descrierea bibliografică a resursei. Ele sunt grupate
conform zonelor ISBD (ER), dar pot exista şi note privind descrierea documentului
care nu corespund nici unei zone ISBD.
Regula este că notele privind cerinţele tehnice şi modul de acces, în această
ordine, preced toate celelalte note. Notele privind cerinţele de sistem sunt obligatorii
pentru resursele electronice cu acces local.

97

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Cerinţele de sistem se menţionează în prima notă şi pot include precizări de
natură tehnică, precedate de sintagma „Cerinţe de sistem”.
Ex. .- Cerinţe de sistem: Macintosh; cel puţin 1MB; Sistem 6.0.5 sau superior;
Versiune Hypercard 1.0 sau superioară; driver de hard disk; videodisc player
(Pioneer 2200, 4200, 6000A, 610A, 8000); cablu de conexiune RS232 (de la
Macintosh la player-ul videodiscului)
Notele privind modul de acces sunt obligatorii pentru resursele electronice cu
acces de la distanţă.
Modul de acces se menţionează într-o notă, imediat următoare notei privind
cerinţele de sistem, dacă aceasta există şi este precedată de sintagma „Mod de acces”.
Dacă nu există o notă referitoare la cerinţele de sistem, modul de acces devine prima
notă.
Ex. . - Mod de acees: World Wide Web. URL: http://www.un.org
Notele privind sursa titlului propriu-zis sunt obligatorii.
Ex. . - Titlu preluat din ecranul iniţial
. - Titlu preluat de pe container
. - Titlu preluat de pe eticheta videodiscului
Notele privind resursa descrisă pot include informaţii despre ediţia pe care se
bazează descrierea unei resurse electronice cu acces de la distanţă.
Ex. . - Descriere bazată pe versiunea : Oct. 4, 1997 13:22:11
. - Descriere bazată pe Vol. 3, no. 3 (May/June 1995)
. - Descriere bazată pe pagina gazdă actualizată la 09/06/96
. - Descriere a resursei din 19 mai 1996
Notele privind un rezumat furnizează o imagine efectivă, neevaluativă despre
subiectul acoperit.
Notele privind utilizarea/destinaţia sunt preluate din menţiunile conţinute în/
sau de pe document care furnizează o imagine neevaluativă despre folosirea potenţială
sau recomandată a documentului; pot specifica restricţii de utilizare a documentului.
Ex. . - pentru vârste cuprinse între 3-6 ani
. - pentru elevii are au cunoştinţe de algebră din clasele superioare de liceu
. - resursă închisă până în ianuarie 2010
Notele privind numerele se referă la numerele conţinute de document, altele
decât ISBN-urile.
Ex. . - Pe etichetă, nr. suplimentar: A-096
. - Pe container: „M 1 527”
De asemenea, se menţionează orice note specifice ISBD-urilor specializate
sau note considerate importante de către agenţia bibliografică sau organizaţia
catalogatoare.
Ex. . - Numele local al setului de date: RBBIT.1
. - Numele local al fişierului: MENSAT
. - Resursă copiată în oct. 1996 din reţeaua locală

98

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Zona 8 - Zona numărului standard
Zona se va completa în primul rând cu numărul standard care identifică în
mod unic resursa descrisă. Numerele standard care prezintă istoria bibliografică a
documentului nu se menţionează în zona 8, iar dacă sunt considerate importante pot
fi menţionate în zona 7.
Ex. . - ISBN (calificare) : preţ
. - ISBN (calificare) : preţ. - ISBN (calificare) : preţ
. - ISBN : preţ (calificare)
Concluzii
Resursele electronice au devenit o prezenţă reală şi necesară pentru utilizatorii
secolului XXI, iar produsele de informare vehiculate în mediul electronic sunt variate.
Biblioteca este un generator de informaţii, iar descrierea documentelor,
indiferent pe ce tip de suport le întâlnim, are rolul de a insera şi gestiona informaţia
şi de a crea o legătură eficientă între catalogul electronic şi utilizatorul său.
Rolul descrierii este de a crea instrumentele care să faciliteze accesul
utilizatorilor la informaţii, indiferent de suportul de prezentare a acestora şi de a
organiza informaţia într-o structură infodocumentară. De asemenea, noile reguli de
catalogare elaborate pe plan internaţional au fost adaptate exploziei informaţionale
pe care o parcurgem şi pe care încercăm să o gestionăm, în funcţie de diversificarea
tipologiei documentare şi a nevoilor de informare a utilizatorilor.
Bibliografie
1. Butuc, Liviu. Scurtă istorie a suporturilor de exprimare: Note de curs.
Bucureşti: Centrul pentru Formare, Educaţie Permanentă şi Management în
Domeniul Culturii, 2003. 62 p.
2. Descrierea bibliografică internaţională: standard pentru resursele
electronice [1]. În: Biblioteconomie, an. 15, nr. 3, 2004, p. 68.
3. Descrierea bibliografică internaţională: standard pentru resursele
electronice [2]. În: Biblioteconomie, an. 15, nr. 4, 2004, p. 54.
4. Fodoreanu, Anastasia. Documente le electronice şi catalogarea lor în sistem
informatizat. Cluj-Napaca: Presa Universitară Clujeană, 2005, 112 p.
5. International Standard Bibliografhic Description (ISBD): Consolidated
Edition. Disponibil în Internet: http://www.ifla.org/files/assets/cataloguing/isbd/
isbd_wwr_20100510_clean.pdf. Data consultării: 2013/04/05.
6. ISBD (ER): Descrierea Bibliografică Internaţională Standardizată pentru
Resurse Electronice. Disponibil în Internet:http://www.bibliotecametropolitana.ro/
Uploads/ISBD_ER.pdf Data consultării: 2013/04/03
7. Regneală, Mircea. Dicţionarul explicativ de biblioteconomie şi ştiinţa
informării. Bucureşti: FABR, 2001, p. 197.
8. Tîrziman, Elena. Documentul electronic: o încercare de definire (1). În:
Biblioteca, an. 14, nr. 3, 2003, p. 79.

99

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013
Resurse electronice cu acces la distanţă

Anexa 1

Exemplul 1: Periodic electronic pe suport web
Zona 0 text_(vizual)_:_electronic
Zona 1 Asociaţia_:_Buletin informativ pentru bibliotecile publice din Jud.
Galaţi_/_Publicaţie editată de ANBPR - Filiala Galaţi
Zona 2
Zona 3 Periodic electronic
Zona 4 Galaţi_:_ANBPR – Filiala Galaţi,_2005Zona 5
Zona 6
Zona 7 Mod de acces: Internet
URL: http://www.bvau.ro/docs/asociatia/index.php
Începând cu Nr. 1 din anul 5(2009) menţionează ISSN 2065-5711, director
Zanfir Ilie, redactor şef: Camelia Toporaş Trimestrial
Descriere bazată pe pagina gazdă actualizată la 03/04/2013
Zona 8 ISSN 2065-5754
Exemplul 2: Site web
Zona 0 text_(vizual)_:_electronic
Zona 1 Biblioteca „V.A. Urechia” Galaţi
Zona 2
Zona 3 Date electronice
Zona 4 Galaţi_:_Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia” Galaţi,_2007
Zona 5
Zona 6
Zona 7 Mod de acces: Internet
URL: http://www.bvau.ro/index.php
Mărimea resursei: 83,97 KO (85.984 octeți)
Descriere bazată pe versiunea: apr. 2007, 10 12:11:28
Titlu preluat din ecranul iniţial
Zona 8

100

Exemplul 3: Carte electronică pe suport web
Zona 0 text_(vizual)_:_electronic
Zona 1 Despre femei şi istoria lor în România_/_Alin Ciupală
Zona 2 Ed. electronică
Zona 3 Date textuale electronice
Zona 4 Bucureşti_:_Universitatea din Bucureşti,_2004
Zona 5
Zona 6
Zona 7 Mod de acces: Internet

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

URL: http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ciupala/index.htm
Zona 8 ISBN 973-575-870-9ISBN 973-575-870-9 ISBN 973-575-870-9
Exemplul 4: Blog
Zona 0 text_(vizual)_:_electronic
Zona 1 Oficiul de informare comunitară_:_Biblioteca „V.A. Urechia” Galaţi
Zona 2
Zona 3 Date electronice
Zona 4
Zona 5
Zona 6
Zona 7 Mod de acces: Internet
URL: http://stone.bvau.ro/cicblog/index.php/about/
Descriere bazată pe versiunea: Ian. 23, 2008
Descriere bazată pe pagina gazdă actualizată la 03/04/2013
Blogul Centrului de Informare Comunitară din cadrul Bibliotecii „V.A.
Urechia” Galaţi a fost creat pentru a oferi comunităţii locale informaţii, noutăţi,
evenimente.
Zona 8
Resurse electronice cu acces local

Anexa 2

Exemplul 1: Carte audio pe suport optic
Zona 0 sonor_(auditiv)_:_electronic
Zona 1 Alchimistul_=_Alquimista_/_Paulo Coelho_;_Lectura: Florian Pitiş
Zona 2
Zona 3
Zona 4 [Bucureşti]_:_Humanitas Multimedia,_2004
Zona 5 1 CD (1:19:55)_+_1 pliant
Zona 6 Audio/Clasic
Zona 7 Pliantul conţine date biobibliografice ale autorului
Pentru această versiune audio a fost folosit textul romanului
Alchimistul tradus din potugheză de Gabriela Banu, apărut la
Humanitas, în anul 2003, în cadrul colecţiei „Biblioteca Paulo
Coelho”
Conţine: Visul (04:51 min.); Bătrânul (08:51 min.); Negustorul
(04:48 min.); Englezul (06:31 min.); Iubirea (08:18min.);
Alchimistul (12:39 min.); Deşertul (07:53min.); Încercarea (16:26
min.); Piramidele (05:43 min.); Comoara (03:51 min.)
Zona 8 ISBN 973-86707-1-3

101

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Exemplul 2: Document audiovizual combinat pe suport optic
Zona 0 mişcare_(vizual_;_auditiv)_:_electronic
Zona 1 The House Next Door_:_[Thriller]_=_Casa de alături_/_[În rolurile
principale]: Theresa Russel, James Russo, Sean Zoung
Zona 2
Zona 3
Zona 4 [S. l.]_:_Prooptiki România, [2005]_(ASR/Imageworks)
Zona 5 1 electronic disk (DVD)
Zona 6
Zona 7 Tit. tradus în lb. română
Nerecomandat persoanelor sub 14 ani
Zona 8
Exemplul 3: Document audio pe suport optic
Zona 0 muzică_(auditiv)_:_electronic
Zona 1 A Russian Night_/_Claudio Abbado - [conductor]_;_Lucerne Festival
Orchestra_;_Hélène Grimaud-piano
Zona 2
Zona 3
Zona 4 Hamburg_:_Deutsche Grammophon, 2009
Zona 5 1 electronic disk (DVD)_+_1 broşură (13 p.)
Zona 6
Zona 7 Conţine: The Tempest, Op. 18 ; Piano Concerto no. 2 in c minor, Op.
18; The Firebird
Zona 8
Exemplul 4: Periodic electronic pe suport optic
Zona 0 text_(vizual)_:_electronic
Zona 1 Jurnalul oficial al Uniunii Europene. L&C_/_Uniunea Europeană
Zona 2
Zona 3 Periodic electronic
Zona 4 Luxemburg_:_Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor
Europene,_2007
Zona 5 20 electronic optical discs (CD-ROM)
Zona 6 Eur-lex
Zona 7 Lunar
Zona 8 1830-6772

102

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Un potenţial circuit al utilizatorilor
Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” din categoria
cetăţenilor străini cu statut de azilanţi
Ioana-Monica CHICU, bibliotecar

Centrul de Informare comunitară.
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel. 0236/411037 (int. 114), e-mail personal: ioana_chicu@yahoo.com

Introducere
Migraţia internaţională constituie un fenomen care are consecinţe atât asupra
ţărilor înspre care se îndreaptă acesta, a persoanelor care imigrează, dar şi asupra
organizaţiilor internaţionale care gestionează acest fenomen. La ora actuală, există
două tipuri de migraţie, cea legală, care nu pune nicio problemă, şi cea ilegală, aceasta
din urmă constituind o adevărată sursă de probleme sociale şi politice. Chestiunea
refugiaţilor, a solicitanţilor de azil, a apatrizilor şi a persoanelor care se deplasează pe
teritoriul unei ţări constituie o preocupare majoră pentru statul pe teritoriul căruia se
află aceştia deoarece, spre deosebire de cei care emigrează legal, fie din motive sociale,
economice sau politice, se confruntă cu numeroase probleme care ţin de statutul lor
social, plasându-se automat în rândul persoanelor vulnerabile, necesitând ajutorul
autorităţilor statului respectiv, a unor organizaţii locale, dar şi internaţionale.
Pe teritoriul României există la această dată 6 centre pentru persoanele
solicitante de azil, din care 5 Centre Regionale de Cazare şi Proceduri pentru
Solicitanţii de Azil în Bucureşti, Galaţi, Şomcuta Mare – jud. Maramureş, Rădăuţi –
jud. Suceava, Timişoara şi un Centru de Cazare a Străinilor Luaţi în Custodie Publică
la Arad, iar actele legislative care reglementează prezenţa lor pe teritoriul României
includ Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 194(r2)/12.12.2002 privind regimul
străinilor în România, dar şi Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, Ordonanţa
Guvernului nr. 44/2004 referitoare la integrarea socială a străinilor care au dobândit
o formă de protecţie sau un drept de şedere în România, dar şi alte acte normative1.
1. Argument
România, în calitatea sa de stat membru al Uniunii Europene, gestionează
securitatea la frontierele Uniunii, la nivelul celor 2070 km, fiind a doua frontieră
ca lungime pe latura de est. Oraşul Galaţi este situat pe graniţa de est a României,
având 2 puncte de trecere a frontierei: Punctul de Trecere a Frontierei Galaţi (destinat
traficului rutier, feorviar şi portuar) şi Punctul de Trecere a Frontierei Oancea (pentru
traficul rutier), fiind expus migraţiei persoanelor care provin din spaţiul ex-sovietic
sau din Asia, din ţări precum Afganistan, Iran sau Irak, dar şi din alte ţări.
În ultimii ani, la Centrul Regional de Cazare şi Proceduri pentru Solicitanţii de
Azil Galaţi, s-a înregistrat un flux permanent de persoane care au fost găzduite aici.
1. Legislaţie naţională. În: ori.mai.gov.ro [online]. [citat: 25.03.2013]. Disponibil în Internet:
http://ori.mai.gov.ro/detalii/pagina/ro/Legislatie-nationala/121.

103

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Din momentul în care acestea intră în posesia unui document temporar de identitate,
ele pot beneficia de serviciile furnizate de Biblioteca Judeţeană V. A. Urechia Galaţi,
ceea ce s-a şi întâmplat în ultimii 4 ani.
Această lucrare prezintă o modalitate specifică de abordare a acestor utilizatori,
având ca rezultat evident o mai bună înţelegere cu aceştia şi eliminarea unor
potenţiale surse de conflict cu ceilalţi utilizatori ai instituţiei, dar şi cu personalul
acesteia. În faza iniţială, aceasta se va aplica doar la sediul central al Bibliotecii
Judeţene V.A. Urechia Galaţi (BVAU), ulterior existând posibilitatea extinderii şi
la celelalte 2 filiale ale BVAU, respectiv Filiala Nr. 1 Costache Negri şi Filiala 2 Paul
Păltănea, în cazul filialelor făcându-se nişte adaptări ale acestei abordări care să ţină
cont de particularităţile acestora (poziţie, posibilităţi tehnice, personal disponibil
etc). Principalii beneficiari ai acestei abordări vor fi utilizatorii străini din categoria
menţionată mai sus, ceilalţi utilizatori ai bibliotecii, personalul acesteia şi, nu în
ultimul rând, comunitatea gălăţeană.
În prealabil, am încercat să ne documentăm cu privire la felul în care s-au
raportat instituţii similare nouă, respectiv biblioteci judeţene, dar şi orăşeneşti, din
localităţile unde mai există astfel de Centre Regionale de Cazare şi Proceduri pentru
Solicitanţii de Azil, la această nouă categorie de utilizatori, dacă au întâmpinat
probleme în relaţionarea cu aceştia sau dacă au găsit o modalitate specifică de lucru
cu ei. Am cercetat site-urile acestor instituţii şi nu am identificat niciun serviciu/
abordare special destinat(ă) lor, iar apoi am încercat să aflăm mai multe informaţii,
telefonând la aceste instituţii. Astfel, am aflat că serviciile acestor instituţii au fost
accesate limitat de către utilizatorii din categoria azilanţilor/refugiaţilor, având în
vedere că nu au aceleaşi drepturi ca cetăţenii români, că nu a existat o abordare
specifică şi că în anumite cazuri s-a încercat limitarea la minimum a interacţiunii cu
aceştia, respectiv accesarea serviciilor bibliotecilor respective. În cazul persoanelor
care au calitatea de solicitant li se eliberează un document de identitate provizoriu,
care le atestă identitatea şi le conferă dreptul de şedere pe teritoriul României. Din
acest moment, ei pot beneficia de serviciile Bibliotecii Judeţene V.A. Urechia Galaţi.
Deoarece există un număr relativ mare de persoane străine din categoria
solicitanţilor de azil care beneficiază de serviciile bibliotecii sau ar putea fi potenţiali
utilizatori ai instituţiei noastre, se impune existenţa unei modalităţi specifice de
abordare a lor, având în vedere mai multe aspecte:

diferenţele culturale şi religioase dintre români şi aceştia, modalitatea diferită
de comportare, apartenenţa la religia musulmană, în majoritate, fără a exclude alte
religii, iar mediul principal de comunicare este limba arabă;
 barierele lingvistice, majoritatea având foarte puţine cunoştinţe de limba
română sau deloc;
 cunoştinţele reduse de limbi de circulaţie internaţională, în cazul unora
dintre ei, iar în cazul altora principalul mijloc de comunicare fiind limba franceză
(în cazul persoanelor provenind din state foste colonii franceze), urmată de limba
engleză (pentru cei din zona India, Bangladesh, Pakistan, Egipt, Palestina etc.);

reticenţa în interacţiunea cu aceste persoane;

104

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013


aspecte ce ţin de igiena personală a acestora şi de comportarea în public.
Având în vedere prevederile Regulamentului Serviciilor pentru Public al Bibliotecii
Judeţene V.A. Urechia, aceşti utilizatori au un acces limitat la acestea2 putând beneficia
de serviciile oferite de Pupitrul de Referinţe, respectiv înscrierea acestora, orientarea lor
în spaţiul Bibliotecii, accesul liber la raftul cu publicaţii de referinţă existent în cadrul
acestui Pupitru, la raftul cu publicaţii în limba engleză – American Shelf, la raftul cu
reviste din cadrul Secţiei Împrumut la Domiciliu pentru Adulţi, accesul la Sala de
Lectură, în special în spaţiul în care se poate beneficia de accesul la Internet wireless
pentru cei care dispun de computerele proprii şi, nu în ultimul rând, la serviciile
furnizate de Compartimentul Referinţe Electronice şi Internet (REI), care, de altfel,
sunt şi cele mai solicitate, şi cele ale Compartimentului Multimedia.
În acest moment, circuitul acestor utilizatori este următorul – ei vin la
Bibliotecă, fie îndrumaţi de personalul de la Centrul Regional de Cazare şi Proceduri
pentru Solicitanţii de Azil Galaţi, fie sunt încunoştiinţaţi de colegii lor care locuiesc
în centru de mai multă vreme, completează cererea de înscriere la bibliotecă pe baza
documentului provizoriu de identitate şi apoi li se eliberează un permis de acces la
bibliotecă. Este evident că de multe ori au existat situaţii stânjenitoare pentru ambele
părţi cauzate de neînţelegerile de natură lingvistică, de faptul că fişa de înscriere este
doar în limba română sau pentru că nu le-au fost specificate foarte clar drepturile şi
obligaţiile acestora sau că aceştia nu le-au înţeles.
Ei sunt o categorie aparte a utilizatorilor Bibliotecii, iar în cazul serviciilor
furnizate de REI ei reprezintă un număr important din totalul utilizatorilor. În fiecare
zi se înregistrează aproximativ 85 – 90 de utilizatori care accesează serviciile REI, iar,
din aceştia, aproximativ 40% fac parte din categoria străinilor refugiaţi.
Până la această dată, colegele de la Compartimentul REI au elaborat un
document în limba română, pe care l-am tradus ulterior în limba engleză şi franceză,
care explică pe scurt principalele drepturi şi obligaţii ale acestor utilizatori. Acest
document a fost transformat apoi într-un fluturaş care a fost afişat în dreptul fiecărei
staţii de lucru din acest compartiment (vezi Anexa 1). Conţinutul acestui fluturaş a avut
efect asupra acelor utilizatori din categoria-ţintă care s-au înscris acum 3 ani, în cazul
acestora observându-se modificări de comportament, respectiv înţelegerea faptului că
prezenţa în acest compartiment este condiţionată de existenţa unui permis de acces la
bibliotecă, dar şi a actelor provizorii de identitate, de faptul că acesta nu se împrumută
altor persoane, dar şi că timpul alocat unei persoane care accesează internetul este de
maxim 1 oră/zi/persoană.
Pentru aceste persoane, Biblioteca reprezintă mijlocul principal prin intermediul
căruia menţin legătura cu rudele din ţările de origine, se informează cu privire la noutăţile
existente în ţările lor, mai ales că mulţi provin din zone de conflict şi, nu în ultimul rând,
2. Art. 2 Pot beneficia de serviciile bibliotecii, cetăţenii români care domiciliul stabil în judeţul
Galaţi, iar ceilalţi cetăţeni români şi străni au acces limitat. În : Regulamentul Serviciilor
pentru Public [online]. [citat 28 martie 2013]. Disponibil în Internet: http://www.bvau.ro/
regulamente/rsp.php#iv

105

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

ProDomo

este un spaţiu de loisir, astfel biblioteca îndeplinindu-şi una din principalele ei misiuni,
cea de centru cultural local, prin care aceasta susţine dezvoltarea umană şi întăreşte
identitatea culturală şi înţelegerea culturală reciprocă3. În egală măsură, tot pentru
aceşti utilizatori, biblioteca este şi un spaţiu în care se simt în siguranţă, un adăpost4.
Această abordare le are în prim plan pe cele 605 persoane străine care sunt
deja înscrise în baza de date a instituţiei, dar şi pe potenţialii viitori utilizatori care
provin din această categorie şi care accesează în principal serviciile furnizate de
Compartimentul REI, aşa cum rezultă dintr-o statistică realizată pe baza informaţiilor
extrase din baza noastră de date:
Structura pe naţionalităţi

Număr persoane

Număr persoane sub 14 ani

Afgană
Algeriană
Bangladeshă
Birmaneză
Congoleză
Gaboneză
Irakiană
Iraniană
Marocană
Nigeriană
Pakistaneză
Siriană
Tunisiană
Africană
Arabă
Chineză
Egipteană
Nepaleză
Palestiniană
Rezidenţi
Total

32
201
23
3
14
4
9
10
78
12
66
20
44
22
10
13
4
5
28
7
605

1

2
1
1
1
2
4

1
13

Prin participarea la nişte prezentări de tip slide-show despre serviciile
bibliotecii, realizate în limba engleză, aceştia vor fi înştiinţaţi mai bine cu privire la
drepturile, dar şi la obligaţiile lor în raport cu instituţia noastră, iar biblioteca va
beneficia în felul următor – va avea utilizatori mult mai bine informaţi, iar cooperarea
3. Jens Thorhauge – O concepţie de bază a bibliotecii publice în societatea informaţiei: roluri,
funcţii şi servici ale bibliotecii publice. În Bibliotecile publice şi societatea informaţiei, Asociaţia
Bibliotecarilor din Bibliotecile Publice din România, Bucureşti, 1998, p. 19
4. Idem, p. 21

106

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

cu aceştia va fi mult mai bună, astfel biblioteca reuşind să furnizeze servicii de calitate
care vor creşte vizibilitatea şi prestigiul acesteia în rândul acestor utilizatori.
2. Circuitul efectiv al utilizatorilor străini ai BVAU din categoria
solicitanţilor de azil
Ne propunem să prezentăm un nou circuit care constă în următoarele etape şi
care, în faza iniţială, se va desfăşura doar la sediul central al instituţiei:
2.1 pentru utilizatorii noi:
• completarea formularului de înscriere de către categoria-ţintă de utilizatori,
însoţit de versiunea tradusă în limba engleză şi franceză a acestuia, la sediul central
al BVAU;
• înscrierea acestora şi eliberarea permisului de acces;
• participarea acestor utilizatori la vizionarea unei prezentări de tip slide-show
a serviciilor oferite de bibliotecă;
• realizarea unui tur al instituţiei.
2.2 pentru utilizatorii străini deja înscrişi:
• participarea acestor utilizatori la vizionarea unei prezentări de tip slide-show
a serviciilor bibliotecii, dacă aceştia îşi exprimă dorinţa;
• realizarea unui tur al instituţiei, dacă aceştia îşi exprimă dorinţa.
Pentru realizarea acestei abordări, am tradus o versiune a formularului de
înscriere la bibliotecă, în limba engleză şi franceză (vezi Anexa 2.1 şi 2.2), am realizat
o prezentare de tip slide-show a Bibliotecii (vezi Anexa 3), cu reliefarea principalelor
aspecte care i-ar putea interesa pe aceştia şi cu aspectele de interes pentru bibliotecă.
3. Procedura detaliată de lucru pentru utilizatorii noi

potenţialii utilizatori vin la sediul central al BVAU;

solicită şi completează formularul, pe baza actului de identitate provizoriu;

îl înmânează gata completat bibliotecarului de serviciu aflat la Punctul de
înscriere de la Pupitrul de Referinţe;

bibliotecarul verifică datele înscrise în formular, confruntându-le cu actul de
identitate prezentat;

îi eliberează permisul de acces la bibliotecă;

este înştiinţat de posibilitatea vizionării unei prezentări de tip slide-show
care expune, pe scurt, serviciile bibliotecii, drepturile şi obligaţiile utilizatorilor;

prezentarea va avea loc în prima zi a fiecărei săptămâni, în intervalul orar
15.00 – 17.00, în sala „Mihai Eminescu”, cu excepţia datelor la care există manifestări
programate în acest spaţiu, cu o programare în prealabil la bibliotecarul de la Oficiul
de Informare Comunitară;

Realizarea unui tur al Bibliotecii Judeţene V.A. Urechia Galaţi, cu prezentarea
efectivă a aspectelor menţionate şi în prezentarea de tip slide-show, la o dată şi oră
ulteriore, stabilite de comun acord.
În cazul utilizatorilor înscrişi, având în vedere că ei sunt în posesia permisului
de acces la bibliotecă şi că folosesc serviciile bibliotecii, aceştia pot beneficia de
prezentarea de tip slide-show la cerere.

107

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

4. Resursele implicate în cadrul acestui circuit
4.1.1 umane:
• utilizatorii din categoria refugiaţilor.
• bibliotecarii de la Punctul de înscriere din cadrul Pupitrului de Referinţe;
• bibliotecarii din cadrul Secţiei Săli de Lectură;
• bibliotecarii de la REI, compartimentul Multimedia şi Oficiul de Informare
Comunitară;
• bibliotecarii de la Compartimentul APIS;
4.1.2 materiale:
• versiunile traduse în limba engleză şi franceză ale Fişei de contract;
• permise de bibliotecă;
• prezentare de tip power-point;
• fluturaşi de înştiinţare;
• computer;
• retroproiector.
4.2 Parteneri externi: personalul de la Centrul Regional de Cazare şi
Proceduri pentru Solicitanţii de Azil Galați, funcţionarii ONG-ului ARCA – Forumul
Român pentru Refugiaţi şi Migranţi care are reprezentanţi în cadrul Centrului, care
desfăşurând activităţi de integrare a azilanţilor şi cursuri de iniţiere în limba română
şi, nu în ultimul rând, poliţiştii din cadrul Secţiei 1 Poliţie, din str. Gamulea nr. 10, pe
raza căreia este arondată Biblioteca Județeană V.A. Urechia Galați.
4.3 Promovarea acestui circuit se va realiza prin fluturaşi care se vor găsi atât
la sediul instituţiei noastre (la Pupitrul de Referinţe, Compartimentele Multimedia
şi REI, cât şi în foaierul Sălii de Lectură „Mihai Eminescu”) şi la Centrul Regional
de Cazare şi Proceduri pentru Solicitanţii de Azil, dar şi prin anunţuri pe blogul
Oficiului de Informare Comunitară, găzduit de site-ul BVAU, precum şi pe o viitoare
pagină de facebook a Compartimentului REI cu Oficiul de Informare Comunitară.
5. Concluzii
În acest moment, biblioteca trebuie să se adapteze din ce în ce mai mult şi mai
rapid la cerinţele utilizatorilor, dar şi la provocările pe care aceştia i le lansează. Printre
acestea, se numără şi interacţiunea cu persoane provenind din alte zone geografice şi
spaţii culturale.
Biblioteca Judeţeană V.A. Urechia Galaţi se aliniază acestor preocupări,
răspunzând nu doar cerinţelor comunităţii locale, ci şi acestor utilizatori străini,
devenind astfel un centru de comunicare interculturală, informare şi, nu în ultimul
rând, de loisir. O comunicare eficientă, bazată pe respect mutual şi pe înţelegerea
diferenţelor culturale şi naţionale reprezintă premisa unei colaborări de succes între
bibliotecă, în calitate de furnizoare de servicii, şi această categorie nouă de utilizatori,
în calitate de beneficiari. Această colaborare reprezintă şi o modalitate eficientă de
integrare a acestor utilizatori în comunitatea locală gălăţeană, dovedind încă o dată
implicarea Bibliotecii Judeţene V.A. Urechia în aspectele practice ale comunităţii.

108

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Bibliografie:
Monografii:
1. Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiaţi – ICNUR. Situaţia
refugiaţilor în lume : 1997-98 : Persoanele deplasate intern: o urgenţă umanitară.
București : Caracom ’94, 1994. 298 p. : fig., fotogr., tab., h.
2. Regimul străinilor în România. [Bucureşti] : Editura Moroşan, 2003. 90 p. :
tab.
3. Thorhauge, Jens; Larsen, Gitte; Thun, Hans-Peter; Albrechtsen, Hanne. O
concepţie de bază a bibliotecii publice în societatea informaţiei: roluri, funcţii şi servici
ale bibliotecii publice. În: Bibliotecile publice şi societatea informaţiei. Bucureşti :
ABBPR, 1998. 220 p. : tab.
Resurse electronice:
1. Documente ce se eliberează solicitanţilor de azil. În: ori.mai.gov.ro [online].
[citat 25 martie 2013].Disponibil în Internet: http://ori.mai.gov.ro/detalii/pagina/ro/
Documente/95
2. Drepturi şi obligaţii. În: ori.mai.gov.ro [online]. [citat 26 martie 2013].
Disponibil în Internet:
http://ori.mai.gov.ro/detalii/pagina/ro/Drepturi-i-Obligaii/96
3. Eurostat news release : The number of asylum applicants registered in the
EU27 rose to more than 330 000 in 2012 – Asylum in the EU27. În: cnnr.ro [online].
[citat 25 martie 2013]. Disponibil în Internet: http://www.cnrr.ro/attachments/
article/145/Comunicat_Eurostat.pdf,
4. Legislaţie naţională. În: ori.mai.gov.ro [online]. [citat 25 martie 2013].
Disponibil în Internet:
http://ori.mai.gov.ro/detalii/pagina/ro/Legislatie-nationala/121
5. Procedura de azil. În: ori.mav.gov.ro [online]. [citat 25 martie 2013].
Disponibil în Internet:
http://ori.mai.gov.ro/
detalii/pagina/ro/Procedurade-azil/98
6. R e g u l a m e n t u l
Serviciilor pentru Public
[online]. În: bvau.ro [citat 28
martie 2013]. Disponibil în
Internet: http://www.bvau.ro/
regulamente/rsp.php#iv
Anexa 1: Anunţul iniţial
de informare al utilizatorilor
din categoria refugiaţilor cu
privire la drepturile şi obligaţiile

109

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

ProDomo

Anexa 2.1 : Versiunea în limba engleză a unui formular
adaptat al Fişei de contract V.A. Urechia Public Library Galaţi
lor care este dispus în dreptul staţiilor de
lucru din Compartimentul REI
Registration Form
Last name: ...
First name: ...
Education:
• No education: ...
• Secondary school: ...
• Vocational education: ...
• Highschool graduate: ...
• Post highschool graduate: ...
• College graduate: ...
• University graduate: ...
• Post university graduate: ...
Age:
• under 14 years: ...
• 15 – 25 years: ...
• 26 – 40 years: ...
• 41 – 60 years: ...
• over 60 years: ...
Nationality:
• Romanian: ...
• Other: ...
Gender:
• Male: ...
• Female: ...

4. Domestic worker: ...
5. Unemployed: ...
6. Student: ...
7. Agricultural worker: ...
8. Master/clerk/technician: ...
9. Liberal profession: ...
10. Retired person: ...
11. Other professions: ...
Working place:
• Department: ...
• Grade/Group/Year: ...
Phone number:
• At home: ...
• Personal: ...
Email:
• Date of birth: ...
• Place of birth: ...
Parents’ first names:
• Mother: ...
• Father: ...
Identity Card/Document (series,
number, issued by): ....
Personal Identification Code: ...
Residence:
• District: ...
• Street, number: ...
• Block of flats: ...
• Town/postal code: ...
• County: ...

Occupation:
1. Intellectual (and elementary Indorser (in case of persons under
school teacher): ...
14):
2. Pupil: ...
3. Worker: ...
Name: ... Library card number: ...

110

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

ProDomo

Contract’s holder signature: ...
Parent’s signature (in case of children): ...
Date:
Dear user,
You have access to library services, once you have signed the Registration Form
which is a legal act. By doing so, you have legal, moral and material responsibilities
regarding accessing and using library devices, as well as other goods that belong to the
above mentioned institution.
For persons under 14, this Registration Form will be signed by one of the parents
or trustee. Once you sign this Registration Form, your personal library card will be issued,
which will grant you access to library services. For registering, you will need a valid identity
card. For children younger than 7 years, the birth certificate must be presented.
Contract holder’s signature: ...Parents’ signature: ...
(in case of minors)
Anexa 2.2: Versiunea în limba franceză a unui formular
adaptat al Fişei de contract Bibliothèque V.A Urechia Galati
Date: ...
Fiche de contrat de prêt no....

• Roumaine: ...
• d’autres: ...

Nom: ...
Prénom: ...

Sexe:
• Masculin: ...
• Féminin: ...

Niveau de formation:
• Professionnelle: ...
• Collège: ...
• Pas d’éducation: ...
• Lycée: ...
• Université: ...
• Secondaire(gimnasiale): ...
• Post-secondaire: ...
• Diplômé (postuniversitaire): ...
Âge:
• moins de 14 ans
• 15-25 ans
• 26-40
• 41-60
• plus de 60 ans
Nationalité:

Profession:
• intellectuelle (+ enseignant/
instituteur): ...
• étudiant: ...
• femme à foyer: ...
• ouvrier: ...
• agriculteur: ...
• étudiant: ...
• chômeur: ...
• contremaître / fonctionnaire /
technicien: ...
• professions libérales, retraités,
autres professions (laquelle): ...

...

• Emploi: ...
• Sections: Classe / Groupe / Année

111

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

• Téléphone: a-domicile ...

b-service ...

• E-mail: ...
• Date de naissance : ...
• Localité: ...
• Prénom des parents: ...
• Carte d’identité (série, nombre, eliberé): ...
• Code numérique d’identité: ...
• Adresse permanente:
• Cartier: ... Rue: ... no: ...
• Bâtiment /appartement: ...
• Localité/Code: ... Ville: ...
Résidence flottant:
• Cartier: ... Rue: ... no: ...
• Bâtiment /appartement: ...
• Localité/ Code: ... Ville: ...
• Renforcement de l’emprunt:
• Nom: ... No d’enregistrement du permis: ...
• Garant (pour les enfants): ... Nom: ... No d’enregistrement du permis: ...
• Classe cités: 1 ... 2...
Cher utilisateur,
L’ accès aux services de la bibliothèque est accordé immédiatement après avoir
signé la «Fiche de contrat d’emprunt» qui représente un acte légal. En signant ceci, vous
avez des responsabilités morales, légales et matérielles en ce qui concerne l’utilisation
des dispositifs appartenant à la bibliothèque, ainsi que les autres biens appartenant à
l’institution mentionnée antérieurement.
Pour les mineurs ayant moins de 14 ans, la Fiche devra être signée par un des
parents ou par le représentant légal. À partir du moment où la Fiche sera signée, le
permis pour la bibliothèque sera émis, ce qui vous conférera le droit d’accéder aux
services de celle-ci. Pour l’inscription vous aurez besoin d’une pièce d’identité récente.
Pour les personnes de moins de 14 ans, il faut présenter le certificat de naissance.
Signature du titulaire du contrat: ...
Signature des parents (pour les mineurs): ...
Date: ...

112

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Exploatarea cercetării biobibliografice
în mediul virtual
Ioana-Otilia BADEA, bibliotecar

Compartimentul Informare bibliografică
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel. 0236/411037 (int. 112), e-mail personal: iotiliaf31@yahoo.com

Wiki – aspecte teoretice
Wiki este o aplicaţie web care permite utilizatorilor crearea şi editarea de pagini
web interconectate prin intermediul unui browser web, folosind un limbaj simplificat
de marcare sau un editor de text. Paginile Wiki sunt create prin intermediul unui
software de wiki şi sunt adesea folosite pentru a crea site-uri web colaborative sau
website-uri ale unor comunităţi, pentru a fi utilizate în intranetul instituţiilor, precum
şi în sistemele de gestionare a cunoştinţelor. Wiki permite utilizatorilor să adauge
conţinut şi să păstreze propriile lor versiuni succesive, la fel ca pe un forum, dar
permite şi oricui altcuiva să editeze conţinutul.
Ward Cunningham, dezvoltatorul software-ul wiki, WikiWikiWeb, l-a descris
iniţial ca pe „cea mai simplă bază de date online, care ar putea, eventual funcţiona.”
WikiWikiWeb a fost primul site de wiki realizat de Ward Cunningham, început în
anul 1994 şi instalat în 25 martie 1995. Wiki combină capabilităţile unei baze de date
cu o grafică flexibilă şi o interfaţă de utilizator modificabilă, permiţând utilizatorilor
să comenteze şi să-şi modifice textele unul altuia1.
Caracteristicile generale ale paginilor wiki sunt2:

Oricine poate modifica orice
Un wiki invită toţi utilizatorii să modifice orice pagină sau să creeze pagini
noi, folosind doar un simplu browser web, fără a fi necesar un alt fel de program.
Multe wiki-uri sunt deschise, pentru modificarea informaţiei existente de către
publicul larg, fără a cere acestora să se înregistreze prin conturile de utilizator.
Acest lucru poate facilita abuzul asupra sistemului, astfel încât informaţia să fie
deteriorată. Serverele wiki private necesită autentificarea utilizatorilor pentru a
putea să editeze pagini şi uneori chiar pentru a le citi.

Wiki foloseşte o marcare simplificată de tipul hipertextului
Wiki-urile au propriul limbaj de marcare, utilizând marcatorii simplificaţi ai
HTML-ului. Wiki promovează asociaţiile dintre subiectele diferitelor pagini prin
crearea de link-uri, realizând uşor şi intuitiv pagini interconectate. De exemplu,
pentru a crea o legătură (hyperlink) la pagina Bibliotecii „V.A. Urechia” (Biblioteca
„V.A. Urechia”) este necesar un cod minim HTML care implică includerea numelui
între paranteze pătrate.

Realizarea legăturilor între paginile Wiki este uşoară.
1. Răzvan Rughiniş, Andrei Ciorbă, Răzvan Deaconescu, Bogdan Doinea, Reţele locale,
Bucureşti, Printech, p. 310.
2. Help : Contents, în MediaWiki [online]. http://www.mediawiki.org/wiki/Help:Contents

113

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Wiki permite o relaţionare simplă între paginile sale, ceea ce determină
interconectarea acestora.

Conţinutul este într-o permanentă schimbare
Wiki caută să implice utilizatorii într-un proces continuu de creaţie şi
colaborare pentru o modificare permanentă a informaţiei pe care o găzduieşte.

Permite structurarea informaţiei
Spre deosebire de bloguri, paginile wiki sunt arareori organizate cronologic.
Wiki-ul permite organizarea într-un anumit context, prin intermediul linkurilor şi a
categoriilor/conceptelor definite în procesul de creare a structurii acestuia.
Având în vedere orientarea organizaţiilor şi a instituţiilor spre folosirea
acestor instrumente în managementul cunoaşterii, noilor wiki li s-au adăugat şi alte
funcţionalităţi, precum accesul restrictiv, spaţii de lucru private, organizare ierarhică.
Principiile de bază avute în vedere de dezvoltatorul conceptului, se regăsesc în
caracteristicile site-urilor Wiki3:

deschis – accesibil oricui doreşte să introducă informaţii sau care doreşte să
completeze o pagină incompletă;

incremental – paginile se pot lega de alte pagini, chiar pagini care nu au fost
încă scrise;

organic – conţinutul şi structura evoluează permanent;

simplu – există un număr redus de convenţii privind sintaxa de organizare a
informaţiei;

universal – un utilizator care scrie, editează poate să şi organizeze în acelaşi
timp, deoarece mecanismele de scriere sunt aceleaşi cu cele de organizare;

precis – este necesar ca denumirea paginilor să fie făcută într-un mod precis,
sugestiv, astfel încât să nu existe duplicări de nume;
 observabil – activitatea pe un site Wiki poate fi vizualizată şi verificată de
către orice vizitator;

convergent – redundanţa trebuie evitată prin găsirea şi citarea conţinutului similar;

încrederea – această calitate este esenţială pentru funcţionarea unui site Wiki,
bazându-se pe presupunerea că utilizatorii sunt bine intenţionaţi.
Avantajele folosirii paginilor wiki pentru promovarea personalităţilor gălăţene
în mediul virtual sunt:

bun instrument colaborativ, păstrând grupul sincronizat cu toate modificările;

uşor de folosit şi învăţat;

accesibil de pe orice calculator care are conexiune la internet;

arhiva oferă opţiuni de stocare a paginilor revizuite;
 posibilitatea de a reveni la o versiune anterioară dacă se găsesc erori în
informaţia introdusă;
 nu are structură predefinită, ea fiind generată în funcţie de cerinţele
proiectului.
3. Emma Tonkin, Making the Case for a Wiki, Ariadne, Issue 42, January 2005. http://www.ariadne.
ac.uk/issue42/tonkin

114

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Dezavantajele folosirii paginilor wiki ca instrument de promovare:

caracterul colaborativ poate deveni şi un dezavantaj, deoarece oricine poate
edita, astfel încât pot apare informaţii denaturate sau răuvoitoare, aspect ce poate fi
remediat însă prin reglementarea accesului;

deschis la spam şi vandalism, dacă nu sunt gestionate corespunzător;

flexibilitatea structurii unui wiki poate determina o structură dezorganizată
a informaţiilor.
Tehnologia wiki, ca şi alte instrumente aduse de noul web acoperă un gol în
mediul electronic. Utilităţile oferite de wiki, precum editarea uşoară a paginilor,
accesul deschis, colaborarea fără restricţii, structura coerentă sunt facilităţi care
îl transformă într-un instrument perfect în managementul cunoaşterii, deci şi
în promovarea informaţiilor caracteristice bibliografiei locale, facilităţi pe care
nu le întâlnim la alte instrumente. Aceste facilităţi împletite cu utilitatea wiki în
domeniul managementul cunoaşterii se pliază pe structurarea informaţiei din
aria serviciilor de referinţe.
Wiki – aplicaţie practică
Opţiunea dezvoltării unui wiki în
scopul structurării informaţiei specifice
unui ghid comunitar într-un spaţiu
colaborativ de lucru şi transformarea
vechiului modul InfoGhid din vechea
structură de pagini HTML statice într-o
formă mult mai modernă şi uşor de editat
şi actualizat a reprezentat soluţia ideală
pentru trecerea într-o nouă etapă de
dezvoltare.
Pentru mediul wiki necesar
InfoGhidului Bibliotecii „V.A. Urechia”,
s-a construit de bibliotecarii din Serviciul
Referinţe o structură pentru introducerea datelor astfel încât acestea să fie grupate pe
tipuri de categorii de informaţii.
Analizând nevoia de promovare a personalităţilor locale şi diferitele medii
virtuale care pot fi folosite pentru aceasta, propunem extinderea ariei informative din
InfoGhid prin adăugarea unei noi
secţiuni, intitulată Personalităţi,
unde se vor regăsi biografii ale
personalităţilor locale, structurate
alfabetic.
Figura 1. Modul de
structurare al personalităţilor în
cadrul InfoGhidului

115

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013
Paginile wiki dedicate personalităţilor locale
pot fi conectate prin sistemul de legături oferit de
wiki cu cele deja existente, realizându-se o structură
coerentă şi uşor de urmărit, îmbogăţind informaţia cu
caracter local din mediul electronic şi oferind garanţia
autorităţii datelor prin legături către surse autorizate
şi nu în ultimul rând către cele create de bibliotecă.
Figura 2. Wiki - Pagina de întâmpinare

Modalitate de lucru
Pentru desfăşurarea activităţii propriu-zise de structurare şi popularizare a
paginilor dedicate personalităţilor locale se vor lua în considerare următoarele etape:
Cercetarea
 consultarea fişei biografice a personalităţii în cauză din modulul de
Bibliografie locală din cadrul bazei de date a bibliotecii;
 cercetarea referinţelor pentru depistarea celei mai autorizate lucrări care
poate fi trecută în categoria Surselor;

identificarea documentelor iconografice care pot fi folosite în cadrul paginii
wiki, cu respectarea dreptului de autor;
Tehnoredactarea fişei biobibliografice a personalităţii în cauză, urmând
structura de mai jos:
1. Biografia

nume, prenume, profesia, funcţia;

fotografie de profil, un citat al personalităţii respective, care dezvăluie, în
general, crezul său artistic, cultural, ştiinţific şi care dă o notă caracteristică profilului
uman, autograf, semne grafice, toate sub formă de imagine;

data şi locul naşterii;

data şi locul decesului;

studii;

titluri ştiinţifice;

activitatea socio-profesională, expusă în mod cronologic;

debut;

performanţe;

brevete de invenţii;

afiliere la diferite organisme;

premii;

distincţii-decoraţii-titluri
onorifice;

colaborări la publicaţii.

116

Figura 3. Pagină de wiki dedicată
aviatoarei Smaranda Brăescu

ProDomo
2. Legături externe

Figura 4. Pagină din secţiunea de
evenimente dedicată expoziţiei
Smarandei Brăescu, în cadrul
proiectului „Oameni în memoria
Galaţiului”

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013
Manifestări – se va ataşa link-ul
corespunzător evenimentelor, expoziţiilor
şi manifestărilor dedicate personalităţii
respective, realizate în cadrul bibliotecii şi
existente în secţiunea de Evenimente/Ştiri a
site-ului BVAU;
Iconografie – se va ataşa link-ul către
expoziţiile virtuale deja existente pe site-ul
bibliotecii, atunci când acestea există;
Bibliografie – se va ataşa link-ul
corespunzător bibliografiei din secţiunea de
bibliografii de pe site-ul bibliotecii, care va
fi încărcată în prealabil. Astfel, bibliografia
care este deja realizată în cadrul proiectului
„Oameni în memoria Galaţiului”, cu cele 4
volume, va fi vizibilă în două moduri.

Figura 5. Legături spre bibliografia
realizată în cadrul Biroului Informare
bibliografică, existentă în secţiunea de
Bibliografii din site-ul bibliotecii şi spre o
resursă existentă în colecţiile digitale ale
State Archives of Florida (Arhivele de Stat
din Florida)

3. Surse – vor fi specificate sursele
din care au fost extrase informaţiile; cel
mai des utilizate vor fi volumele din
cadrul proiectului „Oameni în memoria
Galaţiului”.
Figura 6. Coperta volumului „Oameni în
memoria Galaţiului – Aniversări 2011”

117

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Transferul informaţiei în paginile wiki se face folosind coduri de scriere
specifică.
Se va avea în vedere păstrarea unei copii de siguranţă a fişierelor folosite, pe
măsura înaintării procesului, realizându-se o arhivă cu fişierele biografice create
pentru fiecare personalitate. Acest lucru este necesar pentru a preveni eventuale
pierderi de informaţie.
În partea de biografie, pornind de la locul naşterii sau al morţii personalităţii
respective, în unele cazuri se poate face legătura cu pagina dedicată localităţii
(comună, oraş, municipiu), pentru personalităţile născute sau decedate în judeţul
Galaţi, deja existente în cadrul InfoGhidului. Astfel, aceste legături interne aduc un
plus de informaţie specifică bibliografiei locale îmbogăţind informaţia şi la nivelul
monografiei localităţii respective, prin adăugarea biografiilor şi bibliografiilor unor
personalităţi al căror nume fac cinste acestor localităţi.
Este important de menţionat că informaţia introdusă în paginile wiki va fi
pe cât posibil succintă, condensată, verificată şi corectă atât din punct de vedere al
conţinutului cât şi al aspectului, îndrumând la sursele principale. Aceste pagini vor fi
completate cu imagini inedite legate de viaţa sau activitatea persoanei în cauză, care
vor aduce un plus de atractivitate secţiunii.
De realizarea acestui proiect vor fi responsabili bibliotecarii din cadrul Biroului
Informare bibliografică, care vor parcurge efectiv toate etapele descrise. Asistenţa şi
expertiza tehnică a Compartimentului APIS va fi necesară pentru mentenanţa întregii
structuri a InfoGhidului.
Promovarea acestui proiect va fi realizată atât prin intermediul articolelor din
presa locală, articole apărute cu ocazia aniversării unor personalităţi, articole care prin
structura lor editorială vor face trimitere la Secţiunea Personalităţi din InfoGhid, cât
şi prin intermediul altor mijloace Web 2.0, Blogul Oficiului de Informare Comunitară
şi pagina de Facebook a Serviciului Referinţe.
Concluzii
Am ales acest instrument de promovare a personalităţilor locale, una dintre
direcțiile cercetării biobibliografice, deoarece este colaborativ, astfel încât cei interesaţi
de istoria locală pot contribui cu informaţii, imagini, referinţe, sugestii valoroase şi
inedite la completarea profilului biobibliografic al personalităţilor gălăţene. Paginile
wiki sunt într-o continuă evoluţie şi schimbare, deci informaţia poate fi completată
sau corectată în timp. Realizarea efectivă a paginilor este relativ uşoară, existând un
set de reguli de editare uşor de însuşit de către cei care doresc să fie contributori ai
paginilor wiki. De asemenea, vizibilitatea informaţiei adăugate în paginile wiki este
mare datorită gradului de indexare ridicat, astfel încât motoarele de căutare afişează
în primele pagini informaţiile din InfoGhid.
Deoarece una dintre funcţiile bibliotecii este aceea de conservare a moştenirii
culturale, acest proiect vine în întâmpinarea utilizatorilor de informaţii din mediul
electronic, constituind în acelaşi timp o oportunitate de a contribui la extinderea
cercetării, dincolo de spaţiul bibliotecii, asupra personalităţilor care şi-au legat numele

118

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

de viaţa şi activitatea judeţului Galaţi. Prin folosirea noilor tehnologii de comunicare,
InfoGhidul Bibliotecii „V.A. Urechia” va deveni pentru comunitatea locală un veritabil
suport informaţional cu privire la judeţul Galaţi şi la oamenii care şi-au legat numele
de aceste meleaguri.
Bibliografie
75th Anniversary [online]. International Federation of Library Associations and
Institutions: University of Texas at Austin, 2002. 11 p. Data accesării 12 aprilie 2013. Disponibil
în Internet: www.ifla.org/files/assets/hq/history/ifla_2002_brochure.pdf
Dictionary and Thesaurus : Meriam Webster Dictionary [online]. Data accesării
12 aprilie 2013. Disponibil în Internet: http://www.merriam-webster.com/dictionary/
personality?show=0&t=1365609464
Help : Contents. În: MediaWiki [online]. Data accesării 12 aprilie 2013. Disponibil în
Internet: http://www.mediawiki.org/wiki/Help:Contents
Marcu, Florin. Marele dicţionar de neologisme. Ed. a VIII-a, revăzută, augmentată şi
actualizată. Bucureşti : Saeculum I.O., 2006. 1023 p.
Oameni în memoria Galaţiului : aniversări 2008. Galaţi : Axis Libri, 2009. 468 p.
Oprea, Nedelcu; Petrulias, Ion; Hîncu, Gheorghe. Cultura, ştiinţă şi arta judeţului
Galaţi : dicţionar biobibliografic. Galaţi : Biblioteca „V.A. Urechia” Galaţi, 1973. 304 p.
Oprea, Nedelcu. Biblioteca Publică „V.A. Urechia” Galaţi : monografie. Vol. 2. Galaţi:
Biblioteca „V.A. Urechia”, 2006. p. 327-676.
Răzvan Rughiniş; Andrei Ciorbă; Răzvan Deaconescu; Bogdan Doinea. Reţele
locale. Bucureşti : Printech. 412 p.
Tonkin, Emma. Making the Case for a Wiki. În: Ariadne [online]. Issue 42, January
2005. Data accesării 12 aprilie 2013. Disponibil în Internet: http://www.ariadne.ac.uk/issue42/
tonkin.

119

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

120

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Personalia

Vasile Alexandrescu Urechia
şi vocaţia prieteniei
Drd. Letiția BURUIANĂ, şef serviciu

Relaţii cu publicul
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel. 0236/411037 (int. 120), e-mail personal: letitia_buruiana@yahoo.fr

I. Introducere.
În lucrările care i-au fost dedicate, Vasile Alexandrescu Urechia trece drept o
personalitate complexă, cu o cultură de tip enciclopedic, tipul cărturarului luminat,
nedreptăţit însă de posteritate până la un moment dat (Vistian Goia1) sau, dintr-o
perspectivă în care autoritatea nu-i mai poate fi contestată, cumulând şi valorificând
pentru proiectele sale calităţile de istoric, om politic, scriitor, diplomat, aspirant la
primul premiu Nobel pentru pace (Anişoara Popa2).
O altă latură a personalităţii sale care ni-l dezvăluie într-o lumină plină de
culoare şi dinamism este aceea care implică abilităţile de comunicare publică şi
interrelaţionare: gazetar şi polemist, prieten şi adversar (V. Goia), un altul din
„ajutătorii în ziaristică ai mişcării pentru Unire” (N. Iorga). Intuind forța presei atât
în informarea publică a cetățenilor, cât și în formarea opiniilor maselor de alegători,
a contribuit la fondarea şi susţinerea prin diferite mijloace a multor publicaţii3,
printre care: Familia, Informaţiunile bucureştene, Convorbiri literare, Literatorul,
Pagini literare, Revista contimporană, România literară, Secolul XX, Revista nouă,
Viaţa, Universul, Universul literar, Arhiva istorică a României, Atheneul Român
(Iaşi), Apărarea naţională, Analele Academiei Române, Buciumul român, Buletinul
Instrucţiunei Publice etc; la Paris, încă din studenție, a fondat Opiniunea şi a colaborat
la: Le Siècle, La presse, Le temps, Constitutionnel, La Patrie, le Pays.
A fost un bun orator, fapt probat prin numeroasele sale discursuri
susţinute atât în Parlamentul român, dar şi în cadrul întrunirilor internaţionale
la care participa, unele dintre cele mai importante fiind cele din cadrul Uniunii
Interparlamentare. Deşi a fost criticat de Titu Maiorescu pentru „beţia de cuvinte”,
mai târziu Pamfil Şeicaru se dovedeşte îngăduitor cu aspectele stilistice specifice
discursului din acele vremuri, afirmând despre Românul, ziar puternic susţinut
de Urechia, că a avut meritul de „a deprinde publicul românesc cu problemele
constituţionale [...] prin polemica lui politică, prin felul de a ataca problemele,
prin entuziasmul retoric cu care a apărat ideea libertăţii, a făcut pedagogia politică
a corpului electoral”4. Mai mult, încă din timpul vieţii sale i-a fost recunoscută
1. Vistian Goia. V.A. Urechia : Studiu monografic. București: Minerva, 1979.
2. Anișoara Popa. V.A. Urechia istoric. Galaţi: Editura Fundaţiei Academice Danubius, 2001.
3. Letiția Buruiană. Contribuția lui V.A. Urechia la dezvoltarea presei românești, În: Buletinul
Fundației Urechia, an. 7, nr. 10, 2009, pp. 17-27.
4. Pamfil Şeicaru. Istoria presei. Piteşti: Paralela 45, 2007.

121

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

activitatea jurnalistică pe plan european, remarcându-se faptul că „rolul său ca
jurnalist nu a fost mai puţin important decât cel de om politic”5.
Nu în ultimul rând, Urechia a fost un bibliofil avizat şi colecţionar rafinat, iar
din acest punct de vedere îi revine istoricului Paul Păltănea meritul de a-i fi studiat
biblioteca personală6 pentru a-i stabili profilul intelectual şi pentru a reconstitui
călătoriile sale de studii7, precum şi relaţiile sale de prietenie legate pe baza afinităților
culturale.
Legăturile lui Urechia cu lumea spaniolă, editori, jurnalişti, unde ajunge
pentru prima dată după căsătoria cu Françoise Dominique De Plano, în 1857, a fost
fructificată îndeosebi pentru studii şi cercetări. Între 1862 - 1863 realizează o altă
vizită, primind suma de 300 galbeni de la Ministerul Instrucţiunii Publice pentru
o călătorie de studii și achiziţionare de documente privind istoria românilor8. Tot
în această perioadă face incursiuni în Italia, stabilind relaţii de prietenie cu Luigi
Longoni, profesor la Academia Regală şi Vegezzi Ruscalla9, publicist. Acest stagiu
de cercetare în apusul european se soldează cu achiziţionarea a 20 manuscrise
şi a unui catalog cu 181 titluri de cărţi străine; iar meritul deosebit al muncii lui
Urechia în bibliotecile europene reprezintă începutul realizării unei bibliografii
a literaturii străine despre români care va fi regăsită peste trei decenii în planul
bibliografic al Academiei Române10.
Alte prietenii şi călătorii în Europa, care vor fi evidenţiate în această lucrare,
vin să ilustreze o personalitate de excepţie, de tipul intermediarului sau al „proteului
intelectual”, care deţine bogate cunoştinţe lingvistice şi enciclopedice ce-i permit să
realizeze schimburi de idei, informaţii şi chiar să influenţeze percepţia în exterior
despre cauza neamului său şi despre cultura poporului ce merita un loc în rândul
ţărilor latine. „Necesitatea de a-i cerceta viaţa, corespondenţele şi încercările, de a
înţelege strategia gândirii sale, de exemplu, în selectarea temelor sau lucrărilor pe
care urmează să le discute sau în modul de a-şi orienta reflecţiile, de a răspunde
5. E. Romuald. V.A. Urechia după Congresul de limbi romanice de la Bordeaux : [extras din
L’Encyclopedie Contemporaine Illustrée, 12 dec. 1895, p. 297-298]. Traducere de Anamaria
Michaud. În : Buletinul Fundaţiei Urechia, an 8, noiembrie, 2010, p. 192.
6. Paul Păltănea. Biblioteca lui V.A. Urechia. O contribuţie la perenitatea culturii româneşti.
Iaşi, 1990, p. 327-342.
7. Paul Păltănea. V.A. Urechia – 167 ani de la naștere: O călătorie de studii în apusul Europei.
În: Viața Liberă, nr. 3424, 27 februarie 2001, p. 7.
8. Ibidem.
9. Giovenale Vegezzi Ruscalla (n. 4 decembrie 1799, Torino, Italia - d. 17/29 decembrie 1885,
Torino), liberal italian, publicist, diplomat, membru de onoare străin al Academiei Române,
un filoromân care l-a spijinit pe Urechia în multe dintre activităţile sale de afirmare în plan
european a latinităţii românilor. A călătorit în Transilvania, a susţinut Unirea Principatelor,
a fost cetăţean de onoare al României, diplomat. A tradus poezii din Vasile Alecsandri şi a
susţinut un curs de istorie şi de literatură română la Universitatea din Torino. În : Enciclopedia
României : Giovenale Vegezzi Ruscalla. Disponibil în Internet : http://enciclopediaromaniei.
ro/wiki/Giovenale_Vegezzi_Ruscalla.
10. Paul Păltănea. Op. cit.

122

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

aşteptărilor publicului şi corespondenţilor săi, de a-şi reînnoi şi ascuţi spiritul de
cercetare”11, reprezintă un deziderat aplicabil şi pentru definirea lui Urechia drept un
intermediar de elită între culturile ţărilor europene ale veacului al XIX-lea.
II. Cauza românilor şi dimensiunea europeană a programului politic şi
cultural
Considerat a fi părintele românismului (concept lansat încă din 1858), Urechia
a realizat o permanentă promovare pe plan extern sub umbrela panlatinismului.
Dovedind reale calităţi într-o arie de activităţi din domeniul diplomaţiei culturale, care
astăzi ar fi circumscrise în sfera relaţiilor publice, propagandei şi lobby-ul, cărturarul
român a reuşit o performanţă remarcabilă pe plan extern, întrucât, aşa cum remarca
Paul Păltănea, acţiunile lui au fost „expresia unui program politic dedicat impunerii
României în concertul marilor ţări latine, regenerarea spirituală a neamului şi unirea
lui într-o singură Ţară”.
În acest sens sintetizăm câteva direcţii ale programului său. În primul rînd,
una dintre cele mai răsunătoare acţiuni a fost coalizarea forțelor și sensibilizarea
opiniei publice lumii latine pentru o poziție favorabilă în situația românilor din
Transilvania. Un rol deosebit l-a jucat, aşa cum am menţionat mai sus, prietenul
Giovenalle Vegezzi Ruscalla, care l-a determinat cu succes pe contele de Cavour12 să
pledeze în favoarea României la Congresul
de la Paris, din 1865, când se dezbătea
problema acesteia. Menţionăm, apoi, şi
apărarea memorandiştilor printr-o largă
campanie externă, din care a rezultat şi
un produs biblofil, volumul Voci latine de
la fraţi la fraţi – pentru apărarea autorilor
Memorandumului din Transilvania, 1894.
Printre semnatarii protestelor îi întâlnim
pe Émile Zola, Sully Prudhomme, Leon de
Rosny, după cum reiese în manuscrisul de
mai jos.
Apel pentru strângerea de adeziuni13. Semnături: Sully Prudhomme14, H. Meilhac, Y.
Charpentier, Léon de Rosny. Manuscris aflat în colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia”.

11. Daniel-Henri Pageaux. Literatura generală şi comparată. Traducere de Lidia Bodea. Iaşi :
Polirom, 2000, p. 41
12. Camillo Benso, Conte de Cavour  (n.10 august 1810,Torino – d. 6 iunie 1861, Torino),
a fost un  politician  cu vederi liberale al  Italiei, înainte de  unificare, fondator al ziarului
«Risorgimento» («Redeșteptare»).
13. V.A. Urechia. Apel tipărit pentru editarea volumului ”Voci latine : De la frați la frați”, 1894.
14. Sully Prudhomme = René Armand François Prudhomme (n.16 martie1839, Paris– d.6
septembrie1907,Châtenay-Malabry), poet și eseist, primul laureat al Premiului Nobel pentru
Literatură, în 1901.

123

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

O altă reuşită a programului lui Urechia a fost capacitarea lumii franceze în
spijinul marilor acţiuni de protest împotriva deznaţionalizării macedo-românilor.
Realizarea Albumului Macedo-Român15, cu sprijinul confreriei de la Montepellier,
printre care îi menționăm pe poeții felibri Frédéric Mistral16, Alphonse RocqueFerrier ș.a., şi difuzarea lui în Europa, în februarie 1883, a atras simpatie şi a întărit
un capital de imagine pozitivă pentru români.
Franţa reprezenta pentru Urechia o a doua patrie, întrucât apropierea de
spiritualitatea franceză a început din copilărie, frecventând casa elveţianului Ballif,
arendaşul moşiei părinteşti, iar apoi şi-a făcut studiile în Franţa, fiind ajutat de
bunul său prieten Vasile Alecsandri şi de Ubicini17, autorul binecunoscutei lucrări
Chestiunea Principatelor în fața Europei, editată la Paris, în 1858.
Una dintre cele mai importante direcţii de activitate, care a depăşit sfera lobby-ului
şi care a reprezentat, în fapt, o încununare a programului său, a fost participarea la
întrunirile Uniunii Interparlamentare18 (constituită în 1889), unde a fost preşedintele
grupului român. Pentru că a concretizat proiecte de dezvoltare a relaţiilor cu bulgarii
şi albanezii, cât şi pentru menţinerea păcii şi susţinerea drepturilor tuturor românilor
din Balcani, lui Urechia i s-a propus de către secretarul acestui organism european,
Charles Albert Gobat19, să candideze la Premiul Nobel pentru Pace, în 1901. Eforturile
pentru menținerea unor bune relații cu vecinii mai sus menționați erau concretizate
în spiritul reciprocității respectării drepturilor între aceștia și românii sau aromânii
care locuiau la sud de Dunăre.
III. Participări la congrese, conferinţe internaţionale, programe de cercetare
Acțiuni de tip strategic, în vederea susţinerii programului cultural, au fost
pentru Urechia participarea la numeroase evenimente ştiinţifice externe, publicarea
de lucrări, articole şi chiar realizarea unor activităţi de promovare în ţară a cercetărilor
şi evenimentelor de interes pentru români.
Cea mai fructuoasă activitate a fost cea de la Societatea Etnografică din Paris.
Preşedintele acesteia era Leon de Rosny20, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui
15. Albumul conţine mesaje de adeziune, 263 de semnături. Biblioteca V.A. Urechia deţine şi
corespondența care a fost realizată de fondatorul ei pentru realizarea volumului.
16. Frédéric Mistral (n. 8 septembrie 1830 Maillane, Bouches-du-Rhône - d. 25 martie, 1914,
Maillane) poet  francez de limbă provensală (felibri), laureat al  Premiului Nobel pentru
Literatură, în 1904.
17. Jean-Henri-Abdolonyme Ubicini  (20 octombrie 1818 – 28 octombrie 1884), istoric şi
jurnalist francez, membru de onoare al Academiei Române.
18. O organizație internațională înființată în 1889 de William Randal Cremer (Marea
Britanie) și Frédéric Passy (Franța) cu scopul iniţial de a arbitra conflicte. România e membru
cu drepturi depline din 1891.
19. Albert Gobat, primul secretar general al Uniunii Interparlamentare, între 1892-1909, cu
sediul la Berna, a creat «Bureau interparlementaire pour l’arbitrage permanent». A fost laureat
al Premiului Nobel pentru Pace în 1902.
20. Louis Léon Prunol de Rosny (n. 5 aprilie  1837, Lille, m.  28 august  1914), etnolog şi

124

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Urechia, care deţinea o bogată bibliotecă de orientalistică pe care intenţiona s-o doneze
Bibliotecii V.A.Urechia. Acesta este autorul unor studii despre România: La Patrie
des Romains d’Orient, études ethnographiques, géographiques, historiques,économiques
et littéraires21 şi Les Romains d’Orient, aperçu de l’ethnographie de la Roumanie22,
contribuind astfel la introducerea informaţiilor despre populaţia danubiană de
origine latină în cercurile ştiinţifice. De altfel, a fost numit ”comisar” pentru cercetarea
spațiului românesc.
Cărturarul român a fost un privilegiat al acestei societăţi. De exemplu, La
Congresul Internațional de Științe Etnografice de la Paris, din 22 iulie1878, relatat pe
larg în revista Familia23, a fost invitat să prezideze lucrările în cea de-a doua zi în
semn de solidaritate întrucât, în același timp, la Congresul de la Berlin (13 iulie 1878),
Rusiei i s-a îngăduit să anexeze județele Cahul, Ismail și Belgrad. La acest eveniment
Urechia a prezentat situaţia populației românești din Țările Române și a celei aflate
sub stăpâniri străine, a cărei cifră era de cca 12 milioane.
Participarea lui Urechia la proiectele Alianţei Ştiinţifice Universale reprezintă
încă o izbândă a integrării româneşti în circuitul ştiinţific mondial. Această
organizaţie internaţională, fondată în 1876, îşi propunea susţinerea cercetătorilor din
diverse domenii, organizând congrese, conferinţe şi editând publicaţii internaţionale.
Membrii se bucurau de mult sprijin oferindu-li-se şi beneficiul unui paşaport special
(Diplôme – Circulaire). În aceste fascicole publicau personalităţi ale culturii şi ştiinţei
româneşti şi străine. Alianţa avea la Bucureşti un comitet, al cărui delegat general
pentru România era însuşi V.A. Urechia, iar preşedinte era V. Butculescu. Se pare că
cel care a înlesnit acest context a fost Leon de Rosny, membru fondator al organizaţiei.
Ca urmare a participării la activităţile organizaţiei, în 1895, la Bucureşti, s-a
editat Bibliothèque Internationale de l’Alliance Scientifique Universelle, după ce apăruse
anterior la Paris, Lyon, Bruxelles şi Québec. Colaboratori la această publicaţie sunt: C.
Exarcu, dr. V. Babeş, Eugen Brote, Trandafir Djiuvara, V.A. Urechia, Nestor Urechia
(secretar de redacţie), Gr. Tocilescu (Familia)24.
Alte manifestări ştiinţifice importante mai pot fi amintite: Congresul limbilor
romanice, de la Bologna, din 1895, şi Congresul orientaliștilor, de la Roma, din 1899.
De menţionat că Festivitatea de la Roma, din 12 octombrie 1899, care a avut un
lingvist francez, pionier în studiul limbilor orientale, bun cunoscător de japoneză, colecţionar,
cercetând arhivele paleografice a descoperit codexuri maiaşe în Biblioteca Naţională a Franţei
şi a scris despre: Codex peresianus, Codex cortesianus, Codex Troano. A publicat un însemnat
număr de lucrări de lingvistică, etnologie, antropologie, religie, istorie, filosofie etc. A realizat
numeroase călătorii de cercetare ştiinţifică, în domeniile mai sus menţionate, inclusiv în
România.
21. La Patrie des Romains d’Orient, études ethnographiques, géographiques, historiques,
économiques et littéraires, 2 vol. in-fol., Texte et atlas. - Les Populations danubiennes. Paris,
1884.
22. Les Romains d’Orient, aperçu de l’ethnographie de la Roumanie, Paris, 1885.
23. Familia, Revista fondată de Iosif Vulcan, an 14, nr. 53, 16 iulie, pp. 342-343.
24. Bibliothèque Internationale de L’Alliance Scientifique universelle, t. II, fasc. I-er.
Bucuresci, 1895. [B.A.R. II 439702]

125

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

mare impact prin depunerea unei coroane la Columna lui Traian, a fost pregătită
de Urechia, cu sprijinul contelui Angello de Gubernatis25, cu ocazia unei conferinţe
interparlamentare de la Roma ce avusese loc în anul anterior.
O serie de funcţii i-au asigurat lui V.A Urechia legitimitate ca cercetător,
ajutându-l să-şi construiască o carieră universitară, dar şi o bună reputaţie în
plan european. A fost membru corespondent al Academiei Spaniole şi al Societăţii
Economice din Madrid, delegat general al Asociaţiei Franceze a Oamenilor de Litere
şi Ştiinţe, delegat general în comitetul bucureştean al Alianţei Ştiinţifice Universale,
membru pe viaţă al Societăţii etnografice din Paris.
IV. Recunoașterea internațională
Relaţiile de prietenie în lumea presei i-au adus lui Urechia notorietate. Astfel, el
este una din „marile personalităţi europene”, după Enciclopedia Contemporană Ilustrată26.
Autorul articolului dezvăluie reţeaua de prieteni a carismaticului român care „cunoaşte
politica noastră internă la fel de bine ca pe cea a ţării sale”. Este vorba de Émile de Girardin27,
Saint-Marc de Girardin (profesor la Sorbona), Léon Plée, Émile Acollas28.
O bună reflectare a personalităţii lui V.A. Urechia se regăseşte în presa spaniolă.
Istoricul Paul Păltănea a evidenţiat simpatia cu care presa madrilenă l-a întâmpinat
pe Urechia (maestro siempre respectable querido amigo don Basilio Alexandrescu
Urechia, în La Esenza, 1868), în timp ce ziarul La Reforma, în 1868, anunţă primirea
acestuia ca membru corespondent în Real Academia de la Lengua, fiind cotat drept
una din „marile personalităţi europene”. Alte două periodice La Discussion, condus
de N. Rivero şi Iberia, condus de E. Castelar conţin dovezi ale acestei simpatii29.
Poate că unul dintre cele mai mari gesturi de prietenie faţă de patriotul român
a venit din partea lui Leon de Rosny care prin Societatea Etnografică din Paris
a instituit, în 1882, un premiu internaţional cu numele lui V.A. Urechia. Destinat
pentru promovarea cercetării românilor din Balcani, acesta s-a acordat unor tineri
cercetători ai spaţiului balcanic, în 1883 (Emile Legrand) şi 1900.
Făcând legătura dintre est și vest, Urechia s-a bucurat de aprecieri și din partea
albanezilor și bulgarilor. De pildă, ziarul albanez „Shqipetari” l-a calificat drept
”neobosita și prevăzătoarea santinelă a Balcanului”30.
25. Familia, nr. 28, 9 iulie 1895, p. 334.
26. Angelo De Gubernatis (Torino, 7 aprilie 1840 – Roma, 20 februarie 1913), scriitor, lingvist
și orientalist italian.
27. E. Romuald, Op. cit., p. 191.
28. Émile de Girardin (n. 21 iunie1802- m. 27 aprilie1991), jurnalist, om politic, militant pentru
libertatea presei şi pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, fondator al cotidianului
„La Presse”. Împreună cu Armand Dutacq iniţiază un gen nou în presă : romanul-foileton.
29. Émile Acollas (1896 - 1891), jurist, apărător al drepturilor omului, unul din fondatorii Ligii
Internaţionale pentru pace şi libertate, în 1867.
30. Paul Păltănea. Interferenţe cu lumea spaniolă. În: Românii în istoria universală, III, 1, 1988,
p. 897-909.

126

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Nu trebuie omisă nici onoarea de a primi din partea lui Albert Gobat propunerea
de a candida la Premiul Nobel pentru Pace. După cum punctează cercetătoarea
Anişoara Popa, în pragul unui agitat „secol al naţionalităţilor” Urechia are meritul
de a-şi fi conturat o strategie pacifistă, solidarizându-se cu forţele care urmăreau
realizarea unui echilibru european. El a reuşit să impună în arena europeană ceea ce
abia după primul război mondial a fost consacrat ca ”principiu al naţionalităţilor”31.
Fără îndoaială, acest merit a fost susţinut şi recunoscut într-un eşafodaj al prieteniei
pe care V.A. Urechia l-a clădit întreaga sa viaţă.
V. Încheiere
Reţinem din portretul acestui inimos cărturar ca trăsătură dominantă aceea
de militant perseverent în mişcarea de emancipare a culturii naţionale după modelul
statelor latine din Europa: Franţa şi Spania, îndeosebi. El a apărat şi promovat cauza
românilor în lumea latină, şi nu numai, creându-şi relaţii de prietenie de durată, uneori
de circumstanţă, însă toate valoroase pentru susţinerea programului şi misiunii sale.
Totodată, remarcăm și alte consecințe benefice ale relațiilor sale, prin aducerea în ţară
de modele culturale, dar şi prin elanul de a înfiinţa şi dezvolta instituţii de cultură
moderne precum Societatea Ateneul român, Biblioteca ”V.A. Urechia”, Societatea
literară etc. Menţionăm implicarea entuziastă în atragerea de fonduri pentru
construirea clădirii pentru conferinţe, prin campania Daţi un leu pentru Ateneu,
sau atragerea de donaţii şi donarea colecţiilor sale pentru biblioteca de la Galaţi, ca
semn de recunoştinţă pentru alegătorii săi, organizarea şi promovarea ei, precum şi
editarea unui periodic pentru această bibliotecă, urmând modelul unei instituţii de
acelaşi gen din Spania, biblioteca din Balaguer. Se mai pot aminti şi măsuri pentru
o educaţie aliniată la standardele de atunci ale ţărilor civilizate, cerute în calitate de
politician: obligativitatea şcolară pentru copiii de ambele sexe, grădiniţe pentru copii,
şcoli pentru toate vârstele, şcoli superioare pentru ingineri, arhitecţi, mecanici etc
Analizând acţiunile lui Urechia de la idealuri şi principii până la micile detalii,
de genul cinstirii memoriei unor oameni valoroşi prin dezvelirea de statui sau prin
alcătuirea catalogului bibliotecii pe care a fondat-o, putem constata că în spatele
unei mari personalităţi se întrezăreşte un adevărat relaţionist. Un astfel de portret
este creionat de B. Dagenais, când descrie atuurile unui talent transformat astăzi în
profesie: „fiecare eveniment organizat, fiecare discurs pronunţat, fiecare iniţiativă
luată are ca scop crearea lentă a unei reţele strânse de prietenie, astfel încât să se
construiască un capital de simpatie care va putea fi utilizat la momentul potrivit”32.
Rețeaua de prietenii culturale externe i-a asigurat cărturarului român atât
îndeplinirea misiunii culturale asumate, cât și cadrul propice al propriei dezvoltări
intelectuale, câștigând o reputație în cercurile intelectuale europene care, la vremea
respectivă, era poate superioară celei din interiorul țării. Desigur, harta prieteniilor lui
Vasile Alexandrescu Urechia poate fi extinsă în spaţiul extern prin studierea presei şi
31. Arhiva V.A. Urechia, XVIII, f. 45. Apud Anișoara Popa, op. cit. p. 208.
32. Anişoara Popa. Op. cit.

127

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

arhivelor din locurile unde a călătorit, a unor probabile dovezi epistolare inedite, precum
şi corelarea acestora cu tabloul legăturilor şi preocupărilor interne pe care le-a avut.
Bibliografie
BURUIANĂ, Letiția. Contribuția lui V.A. Urechia la dezvoltarea presei românești. În:
Buletinul Fundației Urechia, an. 7, nr. 10, 2009, pp. 17-27
DAGENAIS, Bernard. Profesia de relaţionist. Traducere de Anca-Magdalena
Frumuşani. Iaşi : Polirom, 2002
FAMILIA, Revista fondată de Iosif Vulcan, an 14, nr. 53, 16 iul., pp. 342-343; an 26, 9
iulie 1895, nr. 28, p. 334
OPREA, Nedelcu. Biblioteca Publică «V.A. Urechia» Galați : Monografie. Galaţi: Axis
Libri, 2010
GOIA, Vistian. V.A. Urechia : Studiu monografic. București : Minerva, 1979
PAGEAUX, Henri-Daniel. Literatura generală şi comparată. Traducere de Lidia Bodea.
Iaşi: Polirom, 2000
PĂLTĂNEA, Paul. Biblioteca lui V.A. Urechia. O contribuţie la perenitatea culturii
româneşti. Iaşi, 1990, p. 327-342
PĂLTĂNEA, Paul. V.A. Urechia. Interferenţe cu lumea spaniolă. În: Românii în istoria
universală, III, 1, 1988, p. 897-909
PĂLTĂNEA, Paul. V.A. Urechia – 167 ani de la naştere: O călătorie de studii în apusul
Europei. În: Viaţa Liberă, nr. 3424, 27 februarie 2001, p. 7
POPA, Anişoara. V.A. Urechia istoric. Galaţi: Editura Fundaţiei Academice Danubius, 2001
ROMUALD, E. V.A. Urechia după Congresul de limbi romanice de la Bordeaux: [extras
din L’Encyclopedie Contemporaine Illustrée, 12 dec. 1895, p. 297-298]. Traducere de Anamaria
Michaud. În: Buletinul Fundaţiei Urechia, an 8, noiembrie, 2010, pp. 191-193
ŞEICARU, Pamfil. Istoria presei. Piteşti: Paralela 45, 2007
URECHIA. V.A. Apel tipărit pentru editarea volumului ”Voci latine : De la frați la frați”, 1894
URECHIA, V.A. Festivitatea de la Roma: 12 octombrie 1899: Dare de seamă. Bucureşti:
Institutul de Arte Grafice și Editură ”Minerva”, 1899
URECHIA, V.A. Uniunea Interparlamentară. A VI-a conferinţă a Uniunii la Bruxelles:
Raport general la grupul parlamentar român. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice Carol Göbl,
1896.

Webgrafie

Abdolonyme Ubicini. În: http://en.wikipedia.org/wiki/Abdolonyme_Ubicini
Albert Gobat. În: http://ro.wikipedia.org/wiki/Premiul_Nobel_pentru_Pace
Angelo De Gubernatis. În: http://it.wikipedia.org/wiki/Angelo_De_Gubernatis
Camillo Benso, Conte de Cavour. În: http://ro.wikipedia.org/wiki/Camillo_Benso_
Conte_de_Cavour
Émile de Girardin. În: http://fr.wikipedia.org/wiki/%C3%89mile_de_Girardin
Enciclopedia României : Giovenale Vegezzi Ruscalla. În: http://enciclopediaromaniei.
ro/wiki/Giovenale_Vegezzi_Ruscalla
Frédéric Mistral. În: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fr%C3%A9d%C3%A9ric_Mistral
Léon de Rosny. În: http://fr.wikipedia.org/wiki/L%C3%A9on_de_Rosny
Sully Prudhomme. În: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sully_Prudhomme

128

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Acasă la academicianul Dimitrie Vatamaniuc
Istoria editării Operei Integrale Eminescu
Maria STANCIU, redactor

Ziarul „Viața liberă” Galați, Secția Social
Str. Domnească, nr. 68, Cod 800215
tel. 0756.648.465
e-mail profesional: mariavlg@yahoo.com

Interviul cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc - cel mai mare eminescolog în
viață care a trudit peste patru decenii la adunarea și editarea „Operei Integrale Eminescu”
- a fost acordat, în exclusivitate, cotidianului „Viața liberă”, în ianuarie 2012 și publicat
între ianuarie și martie 2012. * O reîntâlnire cu „Patriarhul eminescologiei noastre”, l-am
numit pe academicianul Dimitrie Vatamaniuc, am avut-o şi în 17 iulie 2013, când ne-a
răspuns la întrebările pentru rubrica „Interviuri de top” * Publicistica lui Eminescu incomodă în regimul de dinainte de 1989, dar şi în cel postdecembrist * Am consemnat
frânturi despre viaţa şi moartea lui Eminescu, despre soarta operei eminesciene şi despre
publicistica „Părintelui gazetăriei româneşti” * „Eminescu nu a fost nebun, el a murit
de infarct”, afirmă academicianul Dimitrie Vatamaniuc * „El este profet”, spune George
Călinescu * „Este Sfântul preacurat al ghiersului românesc... Fiind român, Eminescu este
universal”, consideră Tudor Arghezi * Am surprins şi câteva preocupări comune cu cele
ale lui Eminescu din viaţa, jertfa şi activitatea academicianului Dimitrie Vatamaniuc,
„un mucenic al istoriografiei româneşti”, cum îl numește academicianul Eugen Simion *
Interviul a apărut pe site-ul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și a fost preluat
de portalul „Ziariştii Online” la 15 iunie 2013 şi de Revista ART-EMIS, în ediţiile din 16,
respectiv 19 iunie 2013, sub titlul „Singurătatea Academicianului”
Eminescologul Dimitrie Vatamaniuc1 trudeşte încă din anul 1972 la publicarea
operei eminesciene şi contrar previziunilor sumbre ale lui Perpessicius - că nu va fi
publicată la anul 2000 - totuşi, în 1993, a apărut ultimul volum (XV-Fragmentarium)
pentru ca în anul 2011, cititorul să se bucure de noua ediţie „Opera Integrală
Eminescu”, editată în XI volume. La adunarea monumentalei opere au pus umărul,
„fiecare în felul” şi la timpul său, Titu Maiorescu2, urmat de George Călinescu. Între
1. Născut la Sucevița, județul Suceava, „într-o sâmbătă, în zorii zilei” de 25 septembrie 1920,
fiul Iustinei (n. Cazacu) și al lui Ioan Vatamaniuc. Cercetător literar, „un domeniu pe care
mulți îl ocolesc acum din pricina aridității și, horribile dictu, a lipsei de profit imediat…
Eminescologul a intrat cu peste șaptezeci de ani în urmă în această aventură și n-a părăsit-o,
în fapt, nici azi… Dimitrie Vatamaniuc este un personaj pe care nu știu cum să-l numesc
mai bine: un mucenic sau un gentilom al istoriografiei românești”, reținem din prefața
academicianului Eugen Simion, la volumul „Convorbiri sub scara cu îngeri”, de Dimitrie
Vatamaniuc și Constantin Hrehor, apărut la Academia Română, Institutul „Bucovina”
Rădăuți, 2010, p. 57. Referințele sunt și din „Dicționarul general al Literaturii române, vol.
VII, Editura „Univers Enciclopedic”, coordonator Eugen Simion, 2009, p. 199.
2. Titu Maiorescu (1840-1917), academician, avocat, critic literar, scriitor, politician; el
a publicat creațiile eminesciene în ediția „Poesii”, din 1983, tipărită „în frumoase condiții

129

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

anii 1939 și 1963, a venit rândul criticului literar
şi eminescologului Perpessicius să aşeze pe
baze ştiinţifice „Opera Integrală Eminescu”. El a
adunat şi publicat poezia şi literatura populară
eminesciană. Demersul a fost continuat, după
anul 1972, de eminescologii Petre Creţia şi
de „mucenicul istoriografiei românești”3 Dimitrie Vatama­niuc. Acesta este motivul
pentru care, în ianuarie 2012 şi în iulie 2013,
am fost oaspeţii academicianului Dimitrie Vata­
maniuc, bucovinean ce locuieşte în sectorul I
din Bucureşti. Deunăzi, pe o imaginară stradă
Eminescu, am poposit în „casa care poartă pe acoperiş steagul României”, unde am
discutat cu eminescologul român despre zbaterile sale pentru ca „Opera Integrală
Eminescu” să vadă lumina tiparului, sub egida Editurii Academiei Române.
— Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, vă mulţumim că ne-aţi deschis
uşa casei şi a sufletului dumneavoastră, pentru ca astfel să-i bucurăm pe cititorii noştri
măcar cu o frântură din munca de cercetare pe care aţi depus-o. Vă rugăm să ne spuneţi
când a început cercetarea operei „Luceafărului Poeziei Românești”4, când s-a produs
întâlnirea cu cercetarea manuscriselor eminesciene, pentru completarea, adunarea şi
publicarea Operei Integrale Eminescu?
— Efectiv, am început să-l studiez pe Mihai Eminescu5 din anul 1972, când am
ajuns la Muzeul Literaturii Române6 şi când Alexandru Oprea, directorul muzeului, a
hotărât să continue editarea operei lui Eminescu. Acest demers de cercetare literară a
grafice”, la care s-au adăugat alte patru ediții încă din timpul vieții Poetului nepereche. În
„Mihai Eminescu - Opere”, vol. I - Poezia, ediție îngrijită de acad. Dimitrie Vatamaniuc
Editura Național, 2011, p. 5.
3. Idem, p. 6.
4. Numirea aparține primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, vrednicul de pomenire
Miron Cristea (1868-1939), care l-a văzut astfel pe Mihai Eminescu în lucrarea sa de doctorat,
de altfel, prima lucrare de cercetare asupra creației lui Mihai Eminescu. Vrednicul de pomenire
Patriarh Miron Cristea a semnat cu „dr. Elie Cristea, ierodiacon, secretar consistorial”.
Lucrarea este publicată în „Pagini dintr-o arhivă inedită”, Editura Minerva, București, 1984,
p. 251-301.
5. Născut la Botoșani în 15 ianuarie 1850, al șaptelea copil din cei unsprezece pe care îi are
familia căminarului Gheorghe Eminovici și Raluca, de domnișoară, Iurașcu. Familia a emigrat
în secolul al XVIII-lea din Transilvania în Moldova, pe linie paternă fiind din Transilvania și
nu din Ucraina, cum se susține în mod eronat. Bunicii lui Eminescu, Vasile și Ioana Eminovici
au trăit în Călineștii lui Cuparencu, comună întemeiată de emigranții din Transilvania,
localitate situată în apropierea Sucevei. În: „Mihai Eminescu - Opere”, vol. I, ediție îngrijită de
academicianul Dimitrie Vatamaniuc, Editura Național, 2011, p. 19.
6. Instituție înființată de Perpessicius, succesorul său fiind Alexandru Oprea care s-a ocupat
și de revista „Manuscriptum” și tot el „folosindu-se de o împrejurare prielnică” a înființat
„colectivul Eminescu”, cu „îndatorirea ca până în iulie 1989 să editeze Opera Integrală
Eminescu”.

130

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

fost iniţiat şi urmat de academicianul Perpessicius7 între 1939 şi 1963, timp în care a
reuşit să tipărească şase volume.
— Eminescologul Perpessicius, pe numele adevărat D. Panaitescu, a încetat
cercetarea constrâns fiind de motive de sănătate, dar a lăsat şi o scrisoare pentru urmaşi...
Ce conţine această „scrisoare deschisă”?
— Perpessicius părăsise „şantierul” de cercetare a operei lui Eminescu, cum el
însuşi îl numea, pentru că îşi pierduse vederea la descifrarea manuscriselor. În aceste
împrejurări, el a adresat o „scrisoare deschisă către editorul de la anul 2000”. Aici le
aduce laude predecesorilor săi care au contribuit - după posibilităţi şi împrejurări - la
punerea în circulaţie a operei lui Eminescu; totodată el făcea previziuni pentru viitor.
Perpessicius se îndoia, afirmând că „nu sunt semne ca la anul 2000 să fie posibilă
publicarea întregii opere Mihai Eminescu”. Previziunile nu s-au împlinit, astfel că în
2011 am reuşit, sub oblăduirea Academiei Române, să publicăm „Opera Integrală
Eminescu”.
— Cum aţi ajuns coordonatorul „colectivului” de cercetare a operei eminesciene?
— În 1972, la un an de la moartea lui Perpessicius, Alexandru Oprea care era
directorul Muzeului Literaturii Române, instituţie fondată de Perpessicius, şi director
al Revistei „Manuscriptum”8 - întemeiată tot de Perpessicius - a considerat că era de
datoria sa să ducă mai departe această activitate. A fost atunci, în anii ’70, o împrejurare
deosebită, când Cercetarea trebuia să se unească cu Învăţământul; se punea problema
ca toţi cercetătorii de la institute să treacă în Învăţământ. A fost un proces lung, demarat
în 1972, în urma căruia a fost stabilit un colectiv din care făceam parte eu, Petru Creţia
şi alte două colege, doamnele Anca Costa-Foru și Eugenia Oprescu.
— Care era atmosfera în cercurile intelectuale şi literare ale anilor ’70?
— Pe fondul noilor măsuri, a fost o opoziţie extraordinară din partea celor din
Învăţământ şi pe bună dreptate, pentru că persoanele care veneau din Cercetare erau
net superioare cadrelor didactice din acel moment. La Universitatea bucureşteană,
şeful catedrei de „Literatură română” era I. Vitner care venise după ce fusese înlăturat
George Călinescu (1899-1965)… Pe fondul acestor stări, trebuia să se găsească o cale
ca măcar o parte dintre cercetătorii aceştia de la institut să nu intre în Învăţământ. Şi
atunci s-au găsit toţi cei care nu erau membri de partid; membrii de partid nu trebuiau
să intre în Învăţământ, pentru că puteau avea o influenţă nefastă asupra tinerilor. Aşa
se face că toţi cei care nu erau membri de partid, între care şi eu, am fost puşi pe nişte
liste care au circulat pe la instituţiile de cultură, în special, muzee şi biblioteci. Şi atunci,
fiecare director de instituţie, muzeu sau bibliotecă a avut libertatea să aleagă de pe
această listă pe cine a dorit. Trebuie să spun că era şi o atracţie posibilitatea care se
7. Pseudonumele de Perpessicius (născut în 1891 la Brăila, mort în 1971, la Bucureşti) este
luat de criticul literar „potrivit speciei sale clasice de tristețe: Perpessicius, adică «cel deprins
cu suferința»”, explică George Călinescu, în Istoria literaturii Române, Editura Minerva,
București, 1986, p. 853.
8. Revistă trimestrială editată de Muzeul Literaturii Române din București, specializată în
„publicarea de documente literare inedite”. Director fondator - D. Panaitescu-Perpessicius
(1970-1972), redactor șef - Dan Condeescu. În „Dicționar Enciclopedic”, vol. IV, Editura
enciclopedică, 2001.

131

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

oferea acestor institute, muzee şi biblioteci, pentru că noi plecam de la Cercetare cu
postul nostru şi deci îşi măreau schema. Mărturisesc că au ştiut cu toţii să se folosească
de această situaţie privilegiată. Alexandru Oprea a reţinut din acea listă vreo douăzeci
de cercetători, care nu erau numai istorici, ci erau şi muzeografi de toate categoriile. S-a
alcătuit atunci un colectiv foarte mare şi, desigur, când spunem colectiv, ne gândim la
un aparat întreg de cercetare, cu preşedinte, secretar, cercetători...
— Reeditarea „Integralei Eminescu” din 2011 v-a dat prilejul să revizuiţi inclusiv
partea din creaţia eminesciană adunată de înaintaşul Domniei Voastre - Perpessicius. Ce
puteţi spune în legătură cu acest aspect?
— Se ştie că înaintaşul meu, criticul literar Perpessicius, în 1939, a adunat mai
întâi poezia publicată de Mihai Eminescu în diferite publicaţii ale vremii, dar şi cea din
manuscrise. Față de vechile ediții, am adăugat o poezie ”Asta vreau, dragul meu”, pe
care am găsit-o într-o revistă transilvăneană, care se păstrează în colecții incomplete în
bibliotecile noastre, și am înlăturat poemul „Închinare lui Ştefan - Vodă”, despre care se
credea că este al lui Eminescu. S-a dovedit că el aparține lui Dimitrie Gusti și a fost difuzat
pe foi volante de Eminescu în timpul Serbării de la Putna9 din august 1871, tipărit întâia
oară de T.V. Stefanelli şi (re)publicat în „Amintiri despre Eminescu”, în anul 1914.
— În ce a constat munca de adunare a textelor şi cu ce mijloace s-a făcut?
— Iniţial, întreaga ediţie „Integrala Eminescu” s-a tipărit în şaisprezece volume;
toate cele pe care le-am făcut noi, zece la număr, sunt copiate la mână. Perpessicius s-a
oprit la volumul VI, „Proza”, şi cu asta am pornit noi în 1972, cu volumul VII - „Proza”.
Am preluat întru totul programul lui Perpessicius pe secţiuni, dar am preluat şi metoda
lui de lucru.
— Se distinge în atitudinea Domniei Voastre un respect deosebit nu numai pentru
Eminescu, ci şi pentru înaintaşul Domniei Voastre Perpessicius. Spuneţi-ne câte ceva
despre metoda de lucru a lui Perpessicius?

9. Manifestarea a fost pregătită de studenții români, constituiți în Societatea „România Jună”,
aflați la studii la Viena, începând din 1869. Între aceștia, Mihai Eminescu se distinge „prin
stăruința” ca serbarea să se facă cu orice preț. „Când era vorba de durerile neamului românesc,
el ardea în foc nestins și devenea om de inițiativă și de acțiune, stăruitor neînduplecat, care
nu ne dădea răgaz, ci ne mâna mereu înainte… În frunte nu-i plăcea să iasă, dar îi împingea
pe alții… Serbarea am pus-o la cale însă noi amândoi…”, spune Ioan Slavici în „Amintiri”,
volum apărut la Editura „Viitorul Românesc”, cu sprijinul Ministerului Culturii în 1998,
p. 59. Serbarea de la Putna s-a organizat cu un an întârziere (trebuia să aibă loc în august
1870 și s-a amânat din cauza războiului franco-german). A avut drept scop aniversarea
a 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna. Istoricii au consemnat că în țară a fost mult
entuziasm - spre neliniștea Imperiului austro-ungar (stăpân peste pământul românesc din
1772) care a cerut interzicerea manifestării de suflet românesc; studenții s-au confruntat și
cu suspiciunea guvernatorului Bucovinei, provincie românească aflată sub cizma AustroUngariei. În publicistica sa, Eminescu critică pactul dualist dintre Viena și Budapesta, prin
care Transilvania intra sub stăpânirea Ungariei, „fără consultarea populației”, definind actul
politic „drept o ficțiune diplomatică”. În această perioadă, Eminescu scrie mai multe articole
în care sesizează asperitățile și nedreptățile celor puși în slujba Imperiului austro-ungar.
La Budapesta i se intentează și un proces pentru articolul „Echilibru”… În Colecția „Studii
eminesciene”, de Dimitrie Vatamaniuc, apărut la Editura Porto-Franco, Galați, în 1993, p. 40.

132

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

— Înaintaşul meu a adoptat ca sistem de organizare a operei eminesciene
editarea pe genuri literare şi, în cuprinsul lor, criteriul cronologic. Spuneam,
eminescologul a tipărit în primul volum poeziile apărute în presă sub supravegherea
lui Eminescu şi după aceea a adunat din toate manuscrisele textele critice care se
legau de poeziile din primul volum, e vorba de poeziile tipărite în timpul vieţii
lui Eminescu. A alcătuit aşa-numita familie de texte, în care vreau să subliniez că
Perpessicius este de nedepăşit; nici până astăzi, nici în viitor nu va fi depăşit, pentru
că nu are cum. Perpessicius a făcut atât de bine această operaţie de adunare a poeziilor
lui Mihai Eminescu, încât nimeni nu mai are ce să adune după el, cu excepţia acelei
creații amintite mai sus. Atunci, noi am preluat pe lângă proiectul general şi metoda
de lucru a lui Perpessicius. Şi aşa am tipărit volumul VII din opera lui Eminescu, care
venea în continuarea cercetării şi care constituie „Proza”10. Am editat şi noi cele trei
nuvele tipărite de Eminescu în timpul vieţii şi am adunat din toate manuscrisele, tot
ce era în legătură cu cele trei nuvele; astfel, am format şi noi familia de texte. Aici
s-a întâmplat că foarte multe texte au avut o anumită independenţă, că nu am avut
unde să le afiliem şi atunci le-am tipărit, cronologic, în partea a doua a acestui volum.
Volumul nu a stârnit un interes deosebit, pentru că „Proza” se mai publicase şi era un
domeniu cunoscut.
— Ce probleme a ridicat volumul VIII?
— Am trecut la „Teatru”, care a constituit volumul VIII11, însă nu am putut să-l
facem pentru că era contractat cu Marin Bucur de către editură, care era cunoscut că
scoate şi o revistă - „Caietele Eminescu”, deci era o persoană avizată în domeniu. Eu am
ţinut foarte mult ca să vină în colectiv, însă nu ne-am putut înţelege asupra unui singur
lucru: el era de părere că trebuie să tipărim textele aşa cum se găsesc ele în manuscrise,
cu ortografia, cu punctuaţia din presa vremii. Acest lucru nu este posibil, pentru că
Eminescu a colaborat cu diferite ziare şi fiecare ziar a avut ortografia lui.
— Cum a văzut academicianul Dimitrie Vatamaniuc aceste aspecte?
— Am considerat că noi, urmaşi ai eminescologului Perpessicius, trebuie să
operăm o unificare. Şi atunci am stabilit nişte norme pe care le-am pus în faţă şi am
arătat modul în care vom proceda la transcrierea textelor lui Mihai Eminescu. Nu neam înţeles aici şi atunci am stabilit ca Petru Creţia şi colectivul său redacţional să se
ocupe de manuscrise şi de Teatru; i s-a mai dat un ajutor; eu am rămas cu celelalte două
colaboratoare să adunăm publicistica lui Eminescu.
— Aţi primit misiunea să faceţi coordonarea generală a Operei Integrale Eminescu
şi, în mod special, să vă ocupaţi de partea de publicistică eminesciană. Ştim că la apariţia
volumelor IX şi X, „Publicistică”, în vremea fostului regim, au fost multe ispite, deşi
Eminescu trecuse la ceruri de aproape un secol. Cum a fost întâmpinat volumul IX, în
plină perioadă comunistă?
10. În noua ediție, apărută la Editura Național, 2011, „Proza eminesciană” și „Teatru” sunt
publicate în vol II.
11. E vorba de ediția apărută până în 1989. În noua ediție, apărută în 2011, sub îngrijirea
academicianului Dimitrie Vatamaniuc, volumul VIII (Editura Național) cuprinde publicistica
eminesciană dintre anii 1882 și 1883, 1888 și 1889.

133

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

— Volumul IX, apărut în 1977, cuprindea publicistica lui Eminescu din perioada
studiilor universitare, din prima perioadă a gazetăriei sale, de dinainte de a ajunge la
cotidianul „Timpul”, fapt care se întâmpla în octombrie 1877. Volumul IX a fost privit
drept unul care aduce noutate pentru publicul larg, fiindcă nu se cunoşteau decât câteva
articole din această perioadă, restul era contribuţie nouă. Acest volum IX a stârnit însă
reacţii din partea cercurilor interesate. Unul dintre cei foarte supăraţi s-a arătat Moses
Rosen, rabinul şef al Cultului Mozaic din România, care a atacat volumul în repetate
rânduri, pentru că se vorbeşte aici şi despre evrei.
— Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, vă rugăm să detaliați puțin
conținutul acestui volum, apărut în fostul regim.
— Volumul IX cuprindea publicistica lui Eminescu din perioada studiilor
universitare de la Viena şi din perioada de la „Curierul de Iaşi”, respectiv, mai
1876-octombrie 187712. El conține articole apărute în gazete precum „Albina”,
„Familia”, „Federaţiunea”, „Convorbiri literare” şi „Curierul de Iaşi”. În 1977 când a
apărut volumul IX, „Publicistică”, a fost privit drept unul care aduce noutate, fiindcă
publicistica eminesciană nu era cunoscută. Nu se cunoşteau decât câteva articole din
această perioadă, restul era contribuţie nouă.
— Ne spuneaţi că trimiterea în librării a volumului IX a fost întâmpinată de
marea supărare a rabinului șef Moses Rosen. Până la urmă, ce era atât de supărător în
publicistica lui Mihai Eminescu „în cestiunea evreiască”?13 De ce s-a produs atâta necaz
în unele cercuri din România anului 1977 și după?
— Acest volum (dar şi următorul, volumul X) conţine şi câteva articole despre
comunitatea evreiască din România celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea şi,
deci, publicistica lui Eminescu, când este „judecată” trebuie aşezată în contextul celei
de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea. Eminescu nu a avut treabă cu evreii. Eminescu
a avut treabă cu „Alianţa Israelită” care era o organizaţie internaţională ce funcţiona în
Germania şi care intervenea în treburile noastre interne. Şi atunci, ca orice gazetar care
se respectă şi care este preocupat de nealterarea fiinţei naţionale româneşti, Eminescu a
protestat împotriva Alianţei Israelite sub diferite forme...
— Să intrăm în contextul vremii. După terminarea Războiului de Independenţă,
în mai 1877, marile puteri europene s-au întrunit, în mai multe rânduri, pentru a
recunoaşte Independenţa României. În iunie 1878, prin Tratatul de la Berlin, Germania
impunea Principatelor Dunărene prin articolul 44 al amintitului tratat – (sub pretinsa
mască „a umanitarismului şi a lipsei de toleranţă religioasă» invocată de izraeliţii din
România) – acordarea cetăţeniei române evreilor care erau trimişi forţat din Germania
12. În noua ediție îngrijită de academicianul Dimitrie Vatamaniuc, publicistica din perioada
anilor 1870-1877 a apărut în „Mihai Eminescu-Opere”, volumul IV, Editura Național, 2011.
13. „O seminție care câștigă toate drepturile fără sacrificii și muncă e cea evreiască… Dar oare
în ce constă corupția socială, acest element care-l atrage pe evreu c-o putere elementară? Ea
consistă în disprețul muncii, care cu toate acestea e singura creatoare a tuturor drepturilor”…
Cam așa vedea, în contextul vremii sale, Mihai Eminescu „cestiunea evreiască”, în relatarea
- „Evreii și conferința”, p. 369. Gazetarul demontează „așa-numite persecuțiuni” și în
„Chestiunea evreilor - un corespondent”, p. 383 și în multe alte relatăris. În „Mihai EminescuOpere”, vol. IV, Editura Național, 2011.

134

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

în România. La fel se propunea rezolvarea problemei şi în privinţa evreilor persecutaţi şi
trimişi la noi din Rusia şi Polonia! Care a fost atitudinea gazetarului Mihai Eminescu, pe
atunci redactor la ziarul „Timpul”14, cotidian al opoziţiei conservatoare?
— Eminescu a susţinut modificarea articolului 7 din Constituţie, cerere
formulată şi de Germania, ca o condiţie la recunoaşterea Independenţei, însă Eminescu
a susţinut ca acordarea cetăţeniei române izraeliţilor să se facă individual, nu în masă,
cum propunea Germania. Eminescu, în publicistica sa, combate cu vehemenţă „teoria
umanitaristă”, „cu desăvârşire neadevărată” susţinută de Alianţa Israelită, care pretindea
că în România ar exista „români izraeliţi, români de confesiune mozaică”.
— Şi Eminescu scria în acel moment: „Nu voim a recunoaşte, de vreme ce e
neadevărată şi ni se impune vederea aceasta anormală prin Tratatul de la Berlin. Nu
există dar români izraeliţi, pentru că nu există izraeliţi care să vorbească româneşte în
familiile lor şi nu există izraeliţi care să intre în relaţii de căsătorie cu românii”15.
— Cine are răbdare să citească toate aceste articole, şi un ziarist are această
datorie!, va înţelege că Eminescu a ţinut piept cu fruntea sus în faţa presiunilor
„Alianţei Izraelite” din Germania, subliniind că este „ciudat în a vedea susţinându-se”,
în mod fals, că „Principatele româneşti încetaseră - ca din senin (de când cu Tratatul de
la Berlin) - a mai fi ceea ce au fost sute de ani de-a rândul, adică un azil de toleranţă; şi
deveniseră, deodată, vatra zelotismului religios şi a unei înverşunate discuţiuni asupra
marginelor în cari trebuie admisă sau nu legea lui Moisi”. Acesta este un răspuns pe care
Mihai Eminescu îl dă (în 10 iulie 1879) ziarului „Fremdenblatt, un oficios din Viena”,
care se ocupa de „cestiunea izraelită din România” şi care dezinforma frecvent, făcând
ca - în numele unui fals umanitarism - lumea diplomatică a Europei „să fie atât de rău
informată”. Dezinformarea Alianţei Izraelite din Germania contribuie, scrie Eminescu,
„a întări fabula despre persecuţiunile religioase din România”, şi „a ne face jertfa unei
false mistificaţiuni şi a unei minciuni etnologice”16. Deci, Eminescu gazetarul nu a făcut
altceva decât să ceară marilor puteri europene să privească „cestiunea izraelită” din
Principatele Dunărene asemenea celorlalte state din Peninsula Balcanică. De altfel, aşa
a şi fost soluţionată „chestiunea evreiască”, iar articolul 717 din Constituţie a căpătat
forma în care fusese propusă de Eminescu, în cadrul dezbaterilor din ziarul „Timpul”,
fără a face din poporul român „jertfa unei mistificaţiuni”18.
— Ce răspuns daţi celor care scot publicistica lui Eminescu din contextul vremii şi
îl văd pe Gazetar drept un „antisemit”?
— Antisemitismul lui Eminescu este o „vină de dânşii inventată”, ca să răspund
cu „armele” lui Eminescu. Cine are răbdare să citească nenumăratele articole pe care
le-a scris Eminescu la ziarul Timpul (între octombrie 1877 şi iunie 1883) - ca reacţie la
14. Cotidianul bucureștean a fost întemeiat la 1876, ca organ de presă al Partidului Conservator,
sub conducerea lui Lascăr Catargiu. Eminescu ajunge la „Timpul” în 26 octombrie 1877. În
„Mihai Eminescu-Opere”, Editura Național, vol. V, 2011.
15. Ibidem, „Dacă proiectul majorității”, p. 264.
16. Ibidem.
17. Eminescu spune că „articolul 7 din Constituţie este o piedică absolută, care oprea
încetățenirea chiar a evreilor” cu stadii vechi în România… Ibidem.
18. Ibidem.

135

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

pretenţiile Germaniei şi ale „Alianţei Izraelite” (cu sediul în Germania”) - va înţelege
că Eminescu este un Mare Român şi un gazetar care s-a documentat meticulos şi care
nu a înclinat balanţa şi condeiul în funcţie de pretenţiile şi presiunile regimurilor care
s-au perindat în timpul său. Publicistica lui Eminescu are ponderea cea mai mare ca
extindere şi relevă un luptător pe tărâm social şi politic, el este un Gazetar cu o înaltă
conştiinţă civică. Dar, dincolo de cantitate, rămâne cuvântul cu putere al gazetarului
Eminescu, care a dat frisoane nu numai contemporanilor săi, neiubitori de pământ
românesc şi de valorile cultural - spirituale româneşti, ci i-a deranjat şi pe exponenţii
fostului regim comunist.
— Mari greutăți au fost și la tipărirea volumului X?19
— După nemulţumirile amintite legate de acel text publicistic din volumul IX,
ni s-a impus, special pentru Eminescu, ca toate textele din următoarele volume să
primească avizele celor două cabinete ale familiei Ceauşescu! Mai direct, s-a introdus
cenzura... Cu toate restricţiile pe care le-am întâmpinat, noi am mers mai departe şi
am adunat materialele şi pentru volumul X. Acesta cuprinde publicistica lui Mihai
Eminescu de la ziarul „Timpul”, din perioada octombrie 1877 - februarie 188020.
În paralel, am lucrat şi la volumul XIV care conţine studii ştiinţifice, traduceri. Am
terminat amândouă volumele în acelaşi timp, însă am tipărit doar volumul XIV, care nu
ridica nicio problemă fostului regim şi care a apărut în 1983. Volumul X însă nu l-am
putut tipări şi a aşteptat până în anul 1989...
— Care a fost motivul pentru care a fost interzisă tipărirea volumului X-Publicistică?
— Acest volum are două studii fundamentale; unul era studiul în chestiunea
evreiască şi un alt studiu despre Basarabia. Cu chestiunea evreiască era aşa şi aşa,
fiindcă Eminescu face aici un studiu statistic; se ocupă de numărul evreilor de la noi
care lucrau în comerţ, câţi erau în ţară... Însă deranja foarte tare studiul cu Basarabia,
nu aveam voie să vorbim despre acest subiect.
— Motivele nu sunt greu de intuit...
— Aveam interdicţie, era ordin peste tot să nu se vorbească de Basarabia. Şi asta
a durat mult. Era interzis să apară în presă ceva despre Basarabia. Basarabia era cedată
ruşilor şi era o temă încheiată, iar acest volum nu trebuia să apară! Atunci, eu am făcut
demersuri şi aşa a ajuns volumul X la Ştefan Andrei, care era secretar la Comitetul
Central între cele două cabinete, al lui Nicolae Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu. În
acest context, Ştefan Andrei mi-a spus că dacă „era la un singur cabinet, încă mai
încercam, dar aşa, să merg la ambele cabinete, nu pot să fac nimic. Deci, nu mai insista
asupra acestei chestiuni”, mi s-a recomandat.
— Şi totuşi, volumul X s-a tipărit înainte de evenimentele din 22 decembrie 1989,
printr-un act de eroism, am spune...
19. Din cauza cenzurii comuniste, acest volum a așteptat opt ani să intre la tipar și, când
se tipărește, i se interzice publicarea. Explicația pentru reținerea sub strictă supraveghere a
publicisticii eminesciene stă în oportunismul politic”, ne relatează acad. Dimitrie Vatamaniuc,
în „Colecția de studii eminesciene”, Editura Porto-Franco, Galați, 1993, p. 39, editată cu
sprijinul Muzeului Literaturii Române.
20. În noua ediție, publicistica dintre 1 noiembrie 1877 și 15 februarie 1880 este cuprinsă în
volumul V, Publicistică, „Mihai Eminescu - Opere”, Editura Național, București, 2011.

136

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

— În cursul anului 1989, s-a întâmplat un lucru foarte interesant. Cercetători din
Basarabia au venit la mine, chiar acasă, şi m-au rugat, zice... „Haideţi, să ne daţi şi nouă
studiul lui Eminescu cu Basarabia că ne trebuie! Noi avem acum o oarecare libertate,
ne-am despărţit într-un fel de ruşi şi trebuie să-l publicăm, că ne-ar servi foarte mult”.
Eu le-am spus că nu le dau nimic, pentru că dacă „eu vă dau acest volum nu vom mai
reuşi în veci să tipărim volumul X”. Volum care aştepta din anul 1983!...Şi ce au făcut ei,
ce au dres... S-au dus în tipografie, la Bucureşti, au tratat... creştineşte cu tipografii şi au
scos un număr de exemplare din volumul X, cu publicistica lui Eminescu. Şi în drum
spre Chişinău iarăşi au revenit la mine, acasă...
— În câte exemplare a fost tipărit atunci volumul X?
— Cred că în o sută douăzeci de exemplare. Că au ajuns cu volumul X la Chişinău
nu-i nicio problemă, dar au mai făcut o „greşeală” foarte mare, pentru acea vreme,
anume, au trimis un volum şi la Paris, în Franţa. Cartea a căzut în mâna lui Virgil
Ierunca21 de la Radio „Europa Liberă”, care a făcut o emisiune de o oră, în care se spunea
despre acest volum că a apărut în România lui Ceauşescu... „Şi iată că în România se pot
tipări şi lucrări şi opere fundamentale în care nu se vorbeşte de Ceauşescu şi nu se aduce
nicio laudă regimului comunist». Într-adevăr, nu veţi găsi nicio laudă adusă regimului
comunist, nu veţi găsi în toată ediţia nicio laudă la adresa lui Ceauşescu. Dar...
— Dar?!...
— Reacţia a fost că am intrat într-o cercetare foarte severă; m-au pus să dau
raport despre legăturile mele cu „Europa Liberă”! În sfârşit, m-am descurcat, cum m-am
descurcat, dar soarta acestui volum era încă o dată pecetluită. Înainte cu câteva luni de
evenimentele din decembrie 1989 se hotărâse să nu mai apară deloc, iar exemplarele
care se tipăriseră să fie trimise fără discuţie la topit... Însă Dumnezeu a avut oamenii
Lui care au avut mare grijă ca volumul X să nu dispară. De altfel, a şi fost distribuit în
librării chiar în zilele revoluţiei din 1989...
— Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, nu era pentru prima dată când
vă confruntaţi cu obtuzitatea regimului comunist. Vi se trage de pe când eraţi la Cluj,
în vremea studenţiei, unde aţi luat parte la mişcarea Societăţii „Junimea” a studenţilor
bucovineni români22, reconstituită ca o expresie împotriva regimului comunist care
21. Critic literar și publicist român, pe numele adevărat Virgil Untaru, n. 1920, Lădești, jud.
Vâlcea, mort în septembrie 2006. S-a stabilit în Franța în 1947; căsătorit cu Monica Lovinescu. A
fost redactor cultural al emisiunilor pentru străinătate la Radiodifuziunea Franceză, colaborator
al Radio Europa Liberă. În Dicționar Enciclopedic, vol. III, Editura Enciclopedică, București,
1999, p. 161.
22. Înființată în 1878, în vremea lui Mihai Eminescu, și suprimată de dictatura regală în
1938. Academicianul Dimitrie Vatamaniuc spune în confesiunile sale că hotărârea „reluării
activității Societății Junimea” s-a întâmplat la Sibiu și viza cooptarea studenților bucovineni
de la Facultatea de Științe, Politehnică, Conservatorul clujean, în refugiu în Timișoara și
Academia Comercială, în refugiu la Brașov”. În „Convorbiri sub scara cu îngeri”, Dimitrie
Vatamaniuc și Constantin Hrehor, Academia Română, Institutul „Bucovina” Rădăuți, 2010,
editată cu ocazia aniversării a 90 de ani de viață ai smeritului „Patriarh al eminescologiei
noastre”, cum îl numește Constantin Hrehor, în amintitul volum, pe academicianul Dimitrie
Vatamaniuc.

137

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

se instalaseră în 6 august 1945. Nu ştim mare lucru despre acele evenimente, deşi ele
şi-au pus amprenta asupra vieţii multor intelectuali de la noi, mucenici ai închisorilor
comuniste. Domnia Voastră aţi avut de tras şi în vremea fostului regim din cauza acestui
trecut frumos şi plin de curaj la vremuri de cumpănă pentru România…
— Acea mişcare studenţească din anul 1946, de la Cluj, a fost condusă de tânărul
Valeriu Anania (1926-2005), viitorul Mitropolit Bartolomeu al Clujului23, pe atunci,
student la Medicină în anul II. Vrednicul de pomenire a fost conducătorul mișcărilor
studențești de la Cluj, începând cu 1 iunie 1946, însă primul protest spontan la care am
participat a fost în 24 ianuarie 194624. Ce se întâmpla? Autorităţile comuniste declaraseră
ziua de 24 ianuarie zi de sărbătoare legală. Atunci se împlinea un an de la instalarea
guvernului Petru Groza. În mod spontan, atunci noi, studenţii, ne-am adunat în holul
Universităţii din Cluj şi am ieşit în stradă. Am protestat faţă de atitudinea antiromânească
a celor aflaţi la conducere. Am fost indignaţi că pe sediile Partidului Comunist Român
și al Partidului Social Democrat-Lothar Rădăceanu erau arborate steaguri ale Ungariei
Mari. Atunci, mai mulţi studenţi au urcat şi au dat jos steagurile, au devastat sediile celor
două partide, după care ne-am întors în cămine. Atunci au început primele arestări.
Manifestaţia din 24 ianuarie 1946 a marcat momentul începutului mişcării de protest care
a durat luni bune. Protestele noastre au fost pe fondul pregătirii viitorului Tratat de Pace de
la Paris. Pe de altă parte, conducătorii maghiari din mai multe zone, inclusiv cei din Cluj,
pregăteau revenirea armatei ungare şi întâmpinarea ei pe sub Arcul de Triumf. Numai că
hotărârea luată la Paris, în 7 mai 1946, și revenirea Transilvaniei acasă, la România, unde
îi era locul, fu pentru maghiari o mare deziluzie ce-i va urmări până-n zilele noastre. De
altfel, revizionismul maghiar din ziua de astăzi îl continuă pe cel de ieri…
— Tema Transilvaniei, şi nu numai, este ca un fir roşu în activitatea Domniei
Voastre, preocupare pe care a experiat25-o şi Eminescu. Atunci, în primăvara românească
din 1946, cum a fost întâmpinată smulgerea Transilvaniei din ghearele austro-ungarilor
şi revenirea ei la România?
23. Din botez s-a numit Valeriu Anania, iar la călugărie a primit numele de Bartolomeu.
S-a născut la 18 martie 1921, la Glăvile, jud. Vâlcea. Este mitropolit, teolog, prozator, poet și
dramaturg. Studii incomplete la Facultatea de Medicină și la Conservatorul din Cluj, studii
teologie la Sibiu, tuns în monahism în 1942, devenit Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și
Clujului din 7 februarie 1993, iar din 2006, Mitropolit prin „ruperea” Mitropoliei Ardealului,
inițiativă pe care a susținut-o. A fost condamnat între 1958 și 1964, în vremea comuniștilor de
mai multe ori. Între multele scrieri, se remarcă „Biblia Comentată”, apărută cu binecuvântarea
Sfântului Sinod la Bisericii Ortodoxe Române, la Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, în 2001. În Enciclopedia Ortodoxiei Românești, Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 24-25.
24. Vezi „Convorbiri sub scara cu îngeri”, Dimitrie Vatamaniuc, Constantin Hrehor, 2010.
25. Dumitru Stăniloaie. Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxă. În: Spiritualitate și comuniune
în Liturghia Ortodoxă. București: Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2004.
(Verbul „a experia” este folosit de părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) și definește starea
de jertfă, de sacrificiu pentru o cauză înaltă. Este mai mult decât o simplă experiență, este acel
mod de viață care merge până la jertfa de sine, la fel cum Mântuitorul S-a jertfit pe Cruce,
pentru răscumpărarea păcatelor noastre și pentru a ne ridica din întunericul adamic).

138

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

— După aprecierile poliţiştilor vremii eram vreo 5000 de studenţi şi am mărşăluit
pe străzile Clujului. În faţa Catedralei Ortodoxe am îngenunchiat și am cântat „Hristos a
înviat”! Au vorbit protopopul Laurenţiu Curea, care va înceta curând din viaţă, Episcopul
Nicolae Colan26 şi Episcopul Iuliu Hossu. Am defilat prin tot oraşul şi am cântat cântece
patriotice… La statuia lui Matei Corvin au vorbit mulţi studenţi de la Medicină, iar A.
E. Baconsky27 s-a urcat pe statuie şi a transmis mulţimii un mesaj patriotic în versuri, o
poezie anticomunistă. Aceasta fusese o avanpremieră pentru parada militară din 10 mai
1946. De această dată, am mutat şi organizat manifestaţiile la Mănăştur, comună învecinată
Clujului, unde era Facultatea de Agronomie. Atunci, studenţii au strigat „Patria”, „Regele”
şi mai multe lozinci anticomuniste. După fiecare acţiune anticomunistă, erau arestaţi
studenţii… De la aceste manifestaţii i s-au tras condamnările Înaltului Părinte Bartolomeu
Anania. Drept urmare a atitudinii şi a revendicărilor noastre, autorităţile vremii de la Cluj
ne-au închis cantinele, căminele, tot. Și pe acest fond, comitetul de grevă, în frunte cu
părintele Valeriu Anania, s-a retras la Mănăştur, comuna din vecinătate, acolo am fost şi
eu până când au dat decretul de încetare a grevei studenţeşti; am încetat protestele pentru
că nu mai aveam niciun mijloc de trai…
— În convorbirile Domniei Voastre cu Constantin Hrehor, aduceţi o lumină
nouă, inedită, în legătură cu atitudinea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, exponent al fostului
Partid Comunist, ministru al Justiţiei, care a fost trimis la Cluj - „după eşecul lui Teohari
Georgescu”28, ministru la Interne - să discute cu studenţii. Luat cu asalt şi cu „fluierături”,
Pătrăşcanu spune cuvinte memorabile, care nu se regăsesc în raportul Poliţiei din Cluj din
acea vreme, mărturisiţi în convorbirile Dumneavoastră…
— Da, pe fondul pretenţiilor reprezentanţilor maghiari, Lucreţiu Pătrăşcanu - la
întâlnirea cu studenţii clujeni din 8 iunie 1946 - a avut o atitudine profund românească,
subliniind că ”nimeni nu are dreptul să pună în discuţie graniţele noastre. Transilvania a
aparţinut şi va aparţine României. Acţiunea guvernului maghiar, revizionismul de azi îl
continuă pe cel de ieri. A cere revizuirea frontierelor este un amestec în treburile noastre
interne… Populaţia maghiară are un regim de drept cum nu are nicio naţionalitate
dintr-un stat burghez… Am închis ochii şi din puţinul nostru am hrănit sute de mii de
26. Născut la 28 noiembrie 1893, în Araci, jud. Covasna, mort la 15 aprilie 1957, la Sibiu,
înmormântat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Licențiat al Institutului Teologic Sibiu, al Facultății
de Litere București, cu o specializare la Facultatea de Teologie Protestantă a Universității din
Berlin (1921-1922). Profesor la Academia Teologică Andreiană din Sibiu (1922-1936); a fost
ales Episcop al Clujului în 29 aprilie 1936, înscăunat în 29 iunie 1936, unde a păstorit 21 de
ani, inclusiv în perioada ocupației hortiste. Din 1957 a fost Mitropolit al Ardealului până la
trecerea la cele veșnice. A fost membru de onoare și titular (1942) al Academiei Române,
calitate pe care comuniștii i-au luat-o în 1948! În Enciclopedia Ortodoxiei Românești, Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 193.
27. Anatol E. Baconski (1925-1977), născut la Cofe, Basarabia, scriitor român. Lirică
existențială reflexivă și elegiacă; are și proză lirică-fantastică, un roman parabolic „Biserica
Neagră”; traduce „Panorama poeziei universale contemporane”, are note, eseuri de călătorie…
În Dicționar Enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică, București, 1993, p. 161.
28. În „Convorbiri sub scara cu îngeri”, academician Dimitrie Vatamaniuc, Constantin Hrehor,
p. 200-201.

139

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

oameni (din Ungaria). Retrocedarea bunurilor este un act de minimă dreptate. Nicio
milă pentru cei ce pun în joc unitatea statului. În numele Partidului Comunist mă
ridic împotriva schimbărilor de frontieră…” Însă tot Pătrăşcanu, la următoarele două
întâlniri cu studenţii din aceeaşi zi (întâlniri despre care nu se prea ştie), în prezenţa lui
Valeriu Anania, ne-a cerut să încetăm greva, fiindcă „guvernul nu era de mămăligă şi
că are mijloace să pună capăt manifestării…”
— Care a fost reacţia studenţilor?
— De ripostă: „Nici noi nu suntem de mămăligă, dar nici comunişti nu suntem!”,
a venit replica studenţilor. Atunci, Pătrăşcanu veni cu corecţia sa: „Mai întâi sunt român
şi apoi comunist!”29
— Pentru cei care doresc să afle mai multe, pot găsi aceste mărturii trăite de
Domnia Voastră în volumul „Convorbiri sub scara cu îngeri”, apărut în 2010. Cum a
caracterizat vrednicul Mitropolit Valeriu Anania acel moment?...
— Noi credeam că prin implicarea noastră vom putea opri mersul evenimentelor.
„Noi, zicea vrednicul Mitropolit Valeriu Anania, eram dansul aerian al neamului pe
deasupra unei păduri de năpârci…”
— Privind înapoi fără mânie, a fost necesară acea grevă?
— A fost necesară. Au făcut şi alţii revolte mai târziu în Polonia, Ungaria. De
acelea se ţine seama, dar de asta nu. Dar, aceasta a fost dorința noastră de a ne opune
instalării comunismului în ţara noastră şi aceasta a fost prima încercare de acest fel de
la noi. Acesta a fost crezul nostru şi credința noastră. Noi am mers până unde s-a putut,
dar comunismul s-a instalat cu sprijin dinafară şi pe noi ne-au îndepărtat...
— Aţi scăpat ca prin urechile acului de arestări...
— Da, pentru că după ce am fost asiguraţi că n-o să ni se întâmple nimic, între
timp ne-am susţinut şi examenele, fiindcă profesorii țineau cu noi, eu am plecat la mine
în Bucovina, la Suceviţa. Nu mai aveam nicio raţiune să rămân. Ne-au pus câte un
vagon special la trenurile principale şi aşa am plecat, iar din iunie și până în noiembrie
1946 nu am fost în Cluj. În acest răstimp s-au făcut mai multe arestări, între care și cea
a lui Valeriu Anania30. De aici i s-au tras toate arestările care au urmat…
— Să revenim! Publicistul Mihai Eminescu a pus probleme oricărui regim. Cât de
actuală este astăzi publicistica eminesciană?
— Eminescu are o publicistică în care pune probleme fundamentale. El se
identifică cu poporul român până la sacrificiul de sine. Drama sa morală este şi a
noastră. Ameninţarea fiinţei naţionale a poporului român nu este înlăturată, şi relele
de care suferea societatea românească din vremea sa sunt şi ale zilelor noastre, în
forme nu mai puţin grave. Publicistica lui Eminescu o trăim astăzi dureros de actual...
„Chestiunea evreiască” şi socialismul condamnat din publicistica lui Eminescu au dat
de furcă tuturor regimurilor, inclusiv, cel ateist.
29. Ibidem, p. 2002.
30. Vrednicul de pomenire Mitropolitul Valeriu Anania mărturisește în memoriile sale,
asemenea academicianului Dimitrie Vatamaniuc, faptul că „în acel Cluj al primăverii lui
1946, nu comunismul era preocuparea vieții academice, ci problema ungurească, problemă
veche și reînnoită acum, când stăpânirea maghiară fusese alungată din nordul Ardealului”. În
„Memorii”, Valeriu Anania, Editura Polirom, 2008, p. 112.

140

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

— O altă „mistificaţie” este cea legată de faptul că Eminescu ar fi cochetat cu ideile
socialiste şi că ar fi fost chiar „precursorul” socialismului?!, după unele minţi... Domnule
academician Dimitrie Vatamaniuc, după o viaţă de cercetare a manuscriselor şi a
articolelor publicate de Eminescu, la ce concluzie aţi ajuns?
— Cum bine aţi observat şi aici avem de-a face cu o mistificaţie. Ca publicist la
„Timpul”, unde o vreme a fost chiar redactor şef31, fireşte Eminescu a scris despre toate
aspectele vieţii social-politice din vremea sa. Nimeni înaintea sa şi după el nu a criticat
cu mai multă vehemenţă corupţia, ignoranţa, nepotismul, lipsa de merit în promovarea
ierarhică socială... În privinţa socialismului, Eminescu are câteva articole în care face
referire la socialism, dar situaţia nu este deloc cum o prezintă mistificatorii din ultimele
decenii; este exact invers.
— Vă rugăm să exemplificaţi…
— Este, de pildă, un articol despre fraţii Nădejde - aceştia erau socialişti - dar,
în aceste împrejurări, Eminescu spune clar: „Socialismul este o mare nenorocire
pentru ţară. Socialismul înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism”32.
La tipărirea publicisticii eminesciene în vremea fostului regim, acest articol mi-a fost
respins în repetate rânduri, până ce cineva - tot din cei de sus din vremea perioadei
comuniste - mi-a sugerat să găsesc ceva... imaginar şi să nu mai vorbim despre
socialism în aceşti termeni negativi. „Vorbeşte despre socialismul utopic!”, mi-a
recomandat acea persoană. „Aşa că la învăţământul politic ăştia mai află câte ceva
despre socialismul utopic. Zice: Găseşte ceva din Marx, din Lenin, ca să blindezi acest
articol şi să apară!...”
— Să înţelegem că aceasta este explicaţia parantezelor de la câteva articole
eminesciene, cu referite la socialism, din volumele tipărite până în 1989?
— Da... Numai acordând un anumit spaţiu socialismului utopic, dar care nu
avea nicio legătură cu amintitul articol semnat de Eminescu, am putut salva şi tipări
publicistica lui Mihai Eminescu. Şi neavând altă soluţie în faţa cenzurii celor două
cabinete, am scos articolul din contextul de atunci (cel în care era vorba despre
socialism, despre care Eminescu spune că „înseamnă moartea cultului, întoarcerea în
primitivism”) şi l-am plasat undeva în trecut. Aşa am putut salva şi publica miile de
articole din publicistica eminesciană din volumele care au urmat volumului IX.
— Însă Dumnezeu v-a dat timp ca să reveniţi, să revizuiţi ediţia şi să retipăriţi
Integrala Eminescu, apărută în 2011...
— Da. În ultima ediţie revizuită şi apărută în 2011, am scos acest balast despre
socialismul utopic. Mai este un articol despre socialism în care se spune că cine „se
ocupă de problemele sociale este neapărat numit socialist”. Fals! A te ocupa de partea
ştiinţifică a socialismului nu înseamnă că eşti socialist!... Dar, aşa au trecut toate textele
eminesciene de cenzura comunistă. Însă lucrul acesta nu a stat numai în puterea mea, ci
s-au găsit oameni care au dorit cu adevărat să se tipărească „Opera Integrală Eminescu”
şi pentru asta Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Eu am fost doar un executant... Când însă
am preluat retipărirea ediţiei din 2011, am eliminat acele anomalii.
31. A fost numit redactor șef la 3 februarie 1880. În „Mihai Eminescu – Opere”, vol I. p. 33.
32. „Mihai Eminescu – Opere”, vol. VII, Editura Național, 2011, p. 9.

141

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

— Cum l-aţi perceput pe Mihai Eminescu în relaţia cu Titu Maiorescu, după mai
bine de patru decenii de cercetări?
— În primul rând trebuie să ne raportăm la relaţia dintre cei doi aşezându-o în
contextul vremii. Maiorescu a avut concepţia că „statuia” unei personalităţi este mai
bine pusă în lumină dacă este înconjurată de alte „statui”, spre deosebire de astăzi când
fiecare cercetător - poetaş sau scriitor - se consideră că poate fi mare, dacă-i pustiu în
jurul lui!... Aceasta era concepţia lui Titu Maiorescu şi eu asta vă spun... La acea vreme,
Maiorescu a adunat în jurul lui pe scriitorul Ioan Slavici33, pe Mihai Eminescu (care a
ajuns la ziarul „Timpul” în octombrie 1877), pe Ion Luca Caragiale şi alţii de mai mică
importanţă, dar care au fost în jurul lui „statui” mai mari, „statui” mai mici. În acest
context, Maiorescu joacă un rol esenţial în viaţa lui Eminescu şi din această perspectivă
suntem în următoarea situaţie; viaţa lui Mihai Eminescu durează din 15 ianuarie 1850
şi până în 15 iunie 1889; atâta este viaţa lui Eminescu34.
— Trebuie să ai vocaţia geniului ca într-un timp relativ mic să laşi în urma ta
semne nemuritoare... Cine sunt apropiaţii lui Eminescu care ne dau relaţii pertinente
despre el?
— Fizic, Eminescu35 nu mai este printre noi, dar - dincolo de opera sa „Luceafărul Poeziei Româneşti”, cum l-a numit Patriarhul Miron Cristea, este printre
noi, prin contemporanii lui. Unul dintre contemporanii lui este Titu Maiorescu care l-a
avut în preajma lui, l-a susţinut la studii, bineînţeles, până la un punct. Deci, Maiorescu
este acela care, într-o primă ipostază, l-a susţinut pe Eminescu. Tot Maiorescu a preluat
manuscrisele lui Eminescu...
— Şi le-a ţinut la el din 1889 şi până la începutul următorului veac...
33. Gazetarul Mihai Eminescu s-a împrietenit cu Ioan Slavici (1848-1925), în iarna anului
1869, în vremea studenției la Viena. „Mie nu mi-a fost Mihai Eminescu poet, nici - în genere
- scriitor, ci om sufletește apropiat… Ani de zile de-a rândul nu am publicat nimic mai înainte
de a-i fi citit lui ceea ce am scris, căci mulțumirea mea era să-l văd pe el citind cu mulțumire
cele scrise… Îmi plăcea scrisa lui, dar țineam la el și mă atingea dureros asprimea, cu care îi
judeca pe oameni…” În „Amintiri”, Memorialistică - Ioan Slavici, Editura „Viitorul Românesc”,
Deva, 1998, capitolul „Eminescu-omul”, p. 24.
34. „Eminescu, mai ales în momentele lui de neastâmpăr, privea toate lucrurile din punct de
vedere al omului care nu moare niciodată și vedea în fiecare clipă întreaga desfășurare vieții
noastre naționale ca actualitate…” Ibidem, capitolul „Serbarea de la Putna”, 1998, Ibidem, p. 85.
35. Se cuvine să aducem în atenție câteva aspecte care îl defineau ca om, poet, jurnalist,
prozator pe Mihai Eminescu, calități pe care ni le prezintă Ioan Slavici, cel care i-a fost cel mai
mult în apropiere… „El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieți și niciodată
nu a dat pe față bucuria izvorâtă din propriile sale mulțumiri… Întreaga lui purtare de grijă era
deci numai pentru alții, care după părerea lui nu putea să găsească în sine înșiși mângâierea..
Lui nu-i trebuiau nici bogății, nici pozițiune, nici trecere-n societate, căci se simțea fericit
și fără ele, și din acest simțământ de fericire individuală pornea mila lui către cei mulți și
nemărginitul lui dispreț cu cei ce-și petrec viața în flecări ori sporesc durerile omenești. În
întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, și noi, cei care-l știm în toate amănuntele
vieții lui, am rămas adeseori uimiți de firea lui îngăduitoare față cu cei ce se făceau vrednici de
a fi urâți… Dacă n-a fost egoist în înțelesul comun al cuvântului, încă mai puțin a fost vanitos
ori stăpânit de ambiție…” Ibidem, p. 41.

142

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

— Le-a păstrat până în anul 190236. Aici vreau să vă spun că Maiorescu s-a făcut
vinovat că şi-a însuşit manuscrisele lui Eminescu. Şi Matei, fratele lui Eminescu, avea
dreptate să reclame manuscrisele, dar Maiorescu era om politic şi pe deasupra era şi avocat.
— Înţelegem că Maiorescu era un om influent cu diverse interese politice şi cu un
tată care fusese (la Viena) în slujba Imperiului Austro-Ungar37.
— Maiorescu ştia foarte bine să se pună la adăpost şi în momentul în care a donat
manuscrisele la Academia Română a spus că aceste manuscrise „i-au fost donate lui de
Eminescu, în diferite timpuri”. Dar nu există niciun document în această privinţă, deşi
avem un argument decisiv... Şi noi astăzi închidem ochii pentru acest abuz de proprietate
şi spunem că Maiorescu are marele merit de a fi păstrat această imensă moştenire. Pe de
altă parte, dacă manuscrisele ar fi intrat pe mâna lui Matei, fratele lui Eminescu, nu se
ştie ce se alegea cu ele. Deci, Maiorescu are meritul de a avea în jurul lui pe Eminescu
printre „statuile” cu care s-a înconjurat. Maiorescu are meritul de a fi păstrat şi donat
manuscrisele şi mai are meritul de a fi elaborat prima ediţie a poeziilor lui Eminescu.
— Se vindea bine Eminescu la acea vreme?
— Din 1884 şi până în 1913, „Poeziile” lui Eminescu s-au tipărit în unsprezece
ediţii, cu unele completări de la un an la altul. Este ediţia din cultura română cu cea mai
mare longevitate şi care stă la baza tuturor textelor care s-au produs în germană, dar şi
în alte limbi, în această perioadă. Deci, iată încă un merit important al lui Maiorescu.
Dar între aceste merite care aduc aceste contribuţii esenţiale sunt şi umbre...
— Ce alte personalităţi ale vremii şi ale culturii noastre naţionale l-au avut în
preajmă şi au lăsat mărturii despre Mihai Eminescu?
— Pe lângă Titu Maiorescu mai sunt alte câteva personalităţi care sunt importante
şi care au scris despre Eminescu. Este T.V. Stefanelli care a fost coleg cu Eminescu la
Şcoala de la Cernăuţi, dar şi la Viena, în vremea studenţiei... Apoi este Veronica Micle
care a avut legăturile pe care le-a avut cu Eminescu şi care ne-a lăsat corespondenţa
din prima parte a relaţiei lor, publicată, şi a doua parte care a văzut lumina tiparului în
ultimii ani. În această privinţă, mai avem un contemporan care ne-a lăsat mărturii şi
acesta este scriitorul Ioan Slavici. Slavici are ceva mai mult despre Eminescu, fiindcă au
fost prieteni apropiaţi încă din epoca studenţiei şi până la moarte38.
36. Academicianul Dimitrie Vatamaniuc apreciază că momentul „intrării în circuit a
manuscriselor lui Eminescu, în 1902, duce și la o remarcabilă activitatea editorială”. În „Mihai
Eminescu - Opere”, Poezii, vol. I, Editura Național, 2011, p. 14.
37. Una dintre nepotrivirile dintre Maiorescu și Eminescu a fost de ordin politic. La scindarea
Partidului Conservator, în februarie 1880, Maiorescu (și gruparea sa) a propus un program
politic în care problema cea mai importantă era „apropierea de Imperiul austo-ungar”. Ca
prim redactor la Timpul, Eminescu critică programul lui Maiorescu, a cărui orientare politică
”vine în contradicție cu activitatea poetului desfășurată pe tărâmul luptei naționale încă
din 1870”, subliniză Eminescu, dar și cu interesele tânărului Stat Român. Orientarea către
Imperiul austro-ungar constituie - spune Eminescu - „o primejdie pentru însăși independența
națională a Statului Român”… În „Mihai Eminescu-Opere”, ediţia îngrijită de acad. Dimitrie
Vatamaniuc, vol.VII, 2011 – Publicistică, p. 7.
38. Se cuvine să mai adăugăm câteva calități ale lui Eminescu, prezentate de același prieten,
scriitorul Ioan Slavici: „Eminescu nu era în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credință

143

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

— Şi când te gândeşti că a fost idealizată prietenia dintre Eminescu şi Creangă.
— Da, toată lumea a rămas cu această prietenie exemplară în memorie, însă
Ion Creangă nu are foarte multe informaţii despre Eminescu... De asemenea, mai
găsim informaţii în corespondenţa dintre Negruzzi cu Maiorescu şi avem informaţii
privind biografia Poetului şi în arhivele, şi în presa vremii. Astfel, în legătură cu viaţa
lui, punând mărturiile una peste alta, putem spune că sunt puţine în raport cu opera
eminesciană şi cu personalitatea sa. Raportându-ne la aceste informaţii, spunem că, în
legătură cu viaţa lui Mihai Eminescu, moştenirea ce o avem este foarte săracă, foarte
restrânsă. Opera eminesciană e altceva şi în afara acestor mărturii ale contemporanilor
lui, atâtea câte sunt, s-a creat o literatură memorialistică fantastică în care fiecare a pus
tot ce a crezut...
— Informaţii de la întâlnirile „Junimii” ne oferă şi Vasile Pogor, unde Maiorescu
este prezentat într-o lumină nu tocmai favorabilă, în relația cu Eminescu. Ziarul ”Viața
liberă” a publicat acestea în Suplimentul Magazin VL (din 10 februarie, 2012, p. 18), sub
semnătura criticului literar Vasile I. Cataramă, ucenic al lui George Călinescu. Pentru a
sublinia mai bine contextul în care a fost „diagnosticat” Eminescu, drept ”nebun”, întrun mod empiric, să subliniem şi câteva aspecte ce ţin de poziţia lui Eminescu la ziarul
„Timpul”, cotidian care era al Partidului Conservator, partid aflat în opoziţie în toamna
lui 1879.
— Ca jurnalist, Eminescu îi critică atât pe liberali, care erau la guvernare, în frunte
cu I.C. Brătianu, cât şi pe conservatori, pe care îi acuză de complicitate în „chestiunea
evreiască”. Ioan Slavici ne relatează că Eminescu nu-i cruţa nici pe membrii Partidului
Conservator pe care îi critica dacă „se nemerea ca ei să cadă în vreun păcat, ba era în
stare să laude fapte bune, chiar dacă ele erau săvârşite de adversari politici”39.
— Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, în 16 februarie 1880, Partidul
Conservator s-a scindat, iar în fruntea conservatorilor ajunge Emanoil Costache Epureanu,
aflăm din presa vremii. Care a fost atitudinea gazetarului Eminescu în comparaţie cu a
politicianului şi avocatului Titu Maiorescu?
— Epureanu întocmeşte noul Program al partidului care viza îndeosebi rezolvarea
„cestiunii evreieşti”, problemă de care Titu Maiorescu (şi P.P. Carp) se distanţează. Ei
și-au justificat atitudinea prin aceea că „Epureanu nu era persoana cea mai indicată să-i
a altora, să tacă și atunci, când era dator să vorbească… În gândul lui cea mai învederată
dovadă de iubire și de stimă era să-i spui omului și-n bine, și-n rău adevărul drept în față. El
era în stare să se umilească, să stăruie, să cerșească pentru vreun nevoiaș, pentru sine însă,
cu nici un preț. Vorba lui era vorbă și angajamentul luat de Dânsul era sfânt. Niciodată el nu
lua asupra sa sarcini, pentru care nu se socotea îndeajuns pregătit ori pe care nu era gata să le
poarte cu toată inima… Contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un preț… Stăpânit de
o neastâmpărată sete de știință, el studia mereu, și nu era nici o ramură de știință omenească,
pe care nu ținea să o aprofundeze… Mereu se simțea om încă neisprăvit, mereu îşi dădea
silința de a se desăvârși sufletește… Trăia numai sufletește și mereu gândea, mereu studia,
mereu se înălța prin sine însuși” … În „Amintiri”, Memorialistică - Ioan Slavici, Editura
„Viitorul Românesc”, Deva, volum apărut cu sprijinul Ministerului Culturii, 1998, capitolul
„Eminescu-omul”, 1998, p. 42-43.
39. Ibidem, p. 106.

144

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

reprezinte...” Din presa vremii reiese că cei doi „stau în expectativă”, în vreme ce Th.
Rosetti, dar şi Eminescu - care avea misiunea ca redactor să editeze cotidianul „Timpul”,
organul de presă al conservatorilor - se alătură lui Epureanu. Se observă din presa
vremii, dar şi din alte surse că atitudinea lui Epureanu şi poziția lui Eminescu veneau
să clarifice poziţia Partidului Conservator în problema recunoaşterii Independenţei de
Stat a României de către marile puteri. De altfel, acum i se încredinţează lui Eminescu
conducerea cotidianului „Timpul” și tot acum începe cea de-a doua perioadă a activităţii
lui Mihai Eminescu, ca gazetar. Tot în acest context, să nu uităm opoziţia care exista
între atitudinea lui Maiorescu „de apropiere” faţă de Împeriul Austro-Ungar şi cea de
reală primejdie, considera Eminescu, faţă de independenţa naţională a Statului Român.
— Vă rugăm să ne spuneţi de la ce a pornit această mistificaţie şi cine i-a pus
diagnosticul de „nebun” lui Eminescu?
— Prima soţie a lui Ioan Slavici, o unguroaică, de confesiune catolică, cu vreo
patru clase pregătire, i-a atribuit lui Eminescu diagnosticul de „alienat mintal”. Asta
pentru că Gazetarul obişnuia să redacteze noaptea comentariile care defineau poziţia
cotidianului „Timpul”, să discute cu adversarii lui, uneori chiar să-i mai înjure. Şi Slavici,
la presiunea soţiei lui, bătea cu palma în perete ca să tacă. Tăcea ce tăcea şi iar începea.
Pentru ea manifestările lui Eminescu erau ale unui alienat mintal... Cât a fost Slavici
acasă, soţia sa nu a putut face nimic, dar când Slavici era plecat la Viena să consulte nişte
medici – fiindcă avea şi el probleme medicale – prima sa soţie a luat şi a trimis un bilet
lui Titu Maiorescu în care a scris: „Vino şi ridică-l! Eminescu a înnebunit!” Deci, pentru
ea aceste manifestări ale lui Eminescu erau semne ale nebuniei.
— Ce a făcut Titu Maiorescu în aceste împrejurări?
— Nu ar fi fost mare lucru, însă această femeie a primit concursul lui Titu
Maiorescu, deşi înainte cu câteva zile acestui moment, de pildă, în 11 iunie 1883,
Eminescu a fost la Maiorescu. În legătură cu acest moment Maiorescu notează în
jurnalul său că „a fost o întâlnire foarte reuşită şi cu veselie”40. Şi acum venim puţin şi
la partea întunecată a lui Titu Maiorescu. Prima problemă care se pune ţine de modul
de existenţă a lui Eminescu… Gazetarul Eminescu, în perioada cât a scris la cotidianul
„Timpul”, a stat în gazdă la Ioan Slavici şi, în lipsa sa, prima soţie a lui Slavici - unguroaică,
ziceam, cu câteva clase primare - i-a pus diagnosticul lui Eminescu de „alienat mintal”41.
40. Titu Maiorescu nota la ziua de „luni, 30 maiu/11 iunie 1883”: „Prea cald! Astăzi la 6.00 și
jumătate, la cină la mine ministrul american E. Schuyler, Beldimano, Gane, Jacques (Negruzzi)
și doamna, alde Kremnitz, Annette, Eminescu. Rămas cu toții în cea mai plăcută atmosferă
până la 11.00 și jumătate. La Eminescu început de alienație mintală”. Această ultimă precizare
are o notă de subsol, în care ni se explică faptul că este „adaosă cu creion roșu, mai târziu”, în
ziua arestării lui Eminescu din 28 iunie. În „Însemnări zilnice”, publicată cu o introducere, note,
facsimile și portrete de I. Rădulescu-Pogoneanu, II, (1881-1886), Editura Librăriei SOCEC&Co.
SA, București, p. 185.
41. Caracterizându-l pe gazetarul Eminescu, scriitorul și prietenul Ioan Salvici spune despre
Luceafărul nostru: „Fiind sufletește mai presus de cei mai mulți dintre contemporanii lui,
Eminescu avea deosebitul său fel de a vedea lucrurile și pozițiunea omului în această lume. Ceea
ce altora li se părea lucru de mare însemnătate, pentru dânsul era ceva de nebăgat în samă. El
nesocotea îndeosebi propriile sale interese și era mereu preocupat de ale altora, exagerându-le

145

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

În ziua arestării, după ce a primit biletul de la soţia lui Slavici, Maiorescu se întoarce
acasă şi completează în jurnalul său, la poziţiile respective, atenţie - cu creionul roşu:
„semne de alienaţie mintală la Eminescu”42... Dar, eu nu am văzut niciun bilet în toată
cercetarea mea.
— După cum relataţi evenimentele reiese că totul era premeditat...
— Desigur, Maiorescu nota despre imaginare semne de „alienaţie” pe care nu le
văzuse la întâlnirea cu o săptămână înainte, când Eminescu a fost acolo de faţă cu ei, au
discutat. Atunci nu le-a văzut! Deci Maiorescu, iată, este vinovat că a acceptat această
mistificaţie...
— Este doar Maiorescu vinovat? De regulă astfel de oameni vicleni nu lucrează
singuri. Au şi complici.
— Maiorescu este primul vinovat că a acceptat „jocul” primei soţii a lui Slavici
şi a acceptat acest diagnostic fără consultul unui medic. Dar mergem mai departe şi
vedem că Maiorescu cu autoritatea lui a transmis acest diagnostic doctorului Şuţu43.
Acum doctorul Şuţu este şi el vinovat la rândul lui că a acceptat acest diagnostic fără să
pună în aplicare cercetarea lui de medic.
— Şi de aici reies premeditarea şi dorinţa oarbă de a înlătura un om cu verticalitate.
chiar câteodată… Mulți dintre așa-zișii oameni normali îl socoteau «într-o ureche»… Judecat
însă după adevăratul său fel de a fi, el a fost în toate împrejurările cel mai cuminte om. El a putut
să săvârșească fapte care nu se potriveau cu felul de a vedea al altora, dar nu intra niciodată în
conflict cu sine însuși”… „Amintiri”, „Ioan Slavici – Memorialistica”, 1998, p. 144.
42. Revenim la ”însemnările zilnice” ale lui Maiorescu și reținem că în 23 iunie 1883, între
altele notează: „Și Eminescu care devine din ce în ce mai evident alienat. Foarte excitat, sentiment
al personalității exagerat (să învețe acum albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână în
București”. La aceste însemnări există și o notă care ne atenționează că este adăugată „mai
târziu, cu creionul roșu: vezi mai sus 30 Maiu”, unde se fac referiri forțate la adresa „alienației”
la Eminescu. „Întreg pasajul acestei zile subliniat pe de margine, la lectura de mai târziu a
caietului”, „Însemnări zilnice”, II, p. 189.
43. Tot în însemările lui Maiorescu, la ziua de 28 iunie 1883/10 iulie, ziua când Eminescu a
fost arestat, acesta nota: „Astăzi, marți, la ora 6 dimineața, o carte de vizită de la d-na Slavici
(unguroiacă pe numele Szoke), la care locuiește Eminescu, cu aceste rânduri: ˝Domnu
Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, că foarte reu˝. Curând după aceea,
Simțion la mine întâia oară (poate prieten de-al lui Eminescu, ca și Chibici, de la România Jună,
din vremea studenției la Viena). M-am dus cu el al Dr. Șuțu și am pus să se pregătească în a sa
˝Casă de sănătate˝ o cameră pentru Eminescu. Am luat asupra mea plata aceasta… Pe la zece
veni cu trăsura la mine Eminescu… Potrivit înțelegerei (ce avusesem cu Simțion) i-am spus
că trebuie să se ducă la Simțion, pentru Societatea „Carpați”. Mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru
trăsură și a plecat cu trăsura. De acolo e vorba să fie dus la dr. Șuțu. Numai de s-ar face asta fără
greutate!... A venit apoi la mine Caragiali, la masă, a izbucnit în lacrimi, când a auzit ce e cu
Eminescu…Eu trebuie să mă duc să pledez pentru Curtea de Casație…” În „Însemnări zilnice”,
II, p. 191. Raportându-ne chiar numai la aceste rânduri, se vede clar premeditarea lui Maiorescu
și complicitatea soţiei lui Slavici, a lui Simțion şi a dr. Șuțu... În plus, în după amiaza aceleiași
zile, Maiorescu pleacă în vacanță la Brașov, de unde revine în 5 august, notează aspecte ușurele,
ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic . Abia în 14 august merge și-l vede „un minut pe Eminescu
alienat, la dr. Șuțu…”, potrivit notelor din jurnalul său. Ibidem, p. 192-193.

146

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

— Aici se vede încă o dată acest lanţ al slăbiciunilor. Eminescu era incomod
pentru că prin concepţia lui despre Stat i-a atacat, deopotrivă, şi pe conservatori şi pe
liberali, care pentru el au fost totuna. Pentru Eminescu importanți au fost România şi
românii obidiţi de o clasă politică prea preocupată de interese de grup sau individuale...
Curajul și verticalitatea lui Eminescu sunt de admirat, deși şi-a făcut atâţia „prieteni”. Şi
autorităţile vremii au procedat aşa cum au procedat; i-au retras activitatea de la ziarul
„Timpul” şi din redactor principal l-au retrogradat ca simplu redactor şi apoi l-au scos
de tot din redacţie. Şi apoi, Păucescu, cel care a venit la cotidianul „Timpul” a vorbit
foarte urât despre activitatea lui Eminescu...
— La o distanță de 130 de ani, privind «timpul» lui Eminescu, ce vedem? Un
cotidian „Timpul” care şi-a dobândit renumele datorită întâi de toate lui Mihai Eminescu;
apoi datorită lui Slavici, Maiorescu şi Caragiale, adus în redacție de Eminescu. Domnule
academician, cine are habar astăzi despre cine a fost Păucescu şi ce a scris el?
— Nu ştiu... Cert este că Eminescu a fost izolat şi pe acest fond s-a constatat că
a suferit o depresie mare. Eminescu nu a fost „nebun”, ci a suferit o mare depresie...
Prietenii l-au trimis la tratament și după ce a fost internat la „Ober Dobling” din Viena
și tratat de puternica depresie de doctorul Obersteiner s-a refăcut în câteva luni.
— Vă rugăm să refaceți drumul revenirii lui Mihai Eminescu...
— După ce iese refăcut de la clinica din Viena, Eminescu a mers într-o călătorie
în Italia. Nu are nicio manifestație de nebunie; revine în țară, dar nu se duce la cotidianul
„Timpul”, nu se duce la Maiorescu, ci se duce la ziarul „România liberă”, care erau
adversarii lui Titu Maiorescu. Și pentru Titu Maiorescu exista o mare primejdie, cât
și pentru adversarii săi politici... Și atunci, soluția imediată a fost să nu-i acorde niciun
ajutor, ca să accepte propunerea lor. Și propunerea lor a fost ca să-l trimită la Iași. Acolo
era și sora lui Maiorescu, care a fost împotriva „tratamentului” pe care fratele ei Titu
Maiorescu l-a aplicat lui Eminescu... De altfel, Emilia Maiorescu a fost una dintre cei
care – alături de dr. Constantin Popazu, vărul lui Maiorescu – l-au dus pe Eminescu la
Viena și astfel l-au dezaprobat pe Titu Maiorescu...
— Ce a făcut Eminescu la Iaşi?
— La Iași a fost încadrat imediat la Biblioteca Universitară și pe lângă asta,
Eminescu a mai fost și profesor de germană. Dar acest „nebun”, la Iași se apucă să
traducă Gramatica sanscrită!44
— Pentru a preda germana, pentru a traduce dintr-o limbă străină era nevoie de
un cap limpede.
— Și de un mare efort, calități pe care Eminescu - cel calomniat de fel de fel de
indivizi cu interese obscure - a reușit să treacă într-un mod admirabil. Nici astăzi, la
aproximativ o sută patruzeci de ani de la acele evenimente, „Gramatica sanscrită” nu a
fost tradusă în condiții mai bune decât a făcut-o Eminescu. Deci, sanscrita necesita un
44. Gramatica Sanscrită - Kritische Grammatik der Sanskrita-Sprache, tratatul lui Franz Bopp
- a fost tradusă în perioada cât Eminescu a fost bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară
Iași (din octombrie 1884), după ce s-a întors de la spitalul din Viena. Traducerea se găsește în
trei caiete, la Biblioteca Centrală Universitară ”Mihai Eminescu” Iași. În „Mihai Eminescu –
Opere”, vol. IX, Editura Național, 2011, p. 9.

147

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

efort extraordinar. De la Iași, Eminescu a plecat la Botoșani la sora sa, unde a intrat iarăși
în spital cu diagnosticul cel vechi și aici, doctorul Isac l-a tratat cu mercur... Injecțiile cu
mercur i-au fost aplicate luni de zile, tratament care i-a infectat organismul. Mercurul
otrăvește organismul, iar acest fapt i-a înrăutățit starea de sănătate... Păi dacă nouă ne
dă cineva mercur, în numai o săptămână ne-ar termina. Eminescu a rezistat.
Spune prietenul său Slavici că avea o constituție fizică foarte bună, foarte așezată.
Și de la Iași, Eminescu vine iarăși la București și nu se duce la Maiorescu, el se duce
direct la „România liberă” și începe colaborarea cu acest ziar... De la „România liberă”,
Eminescu trece la „Fântâna Blanduziei”, unde este îmbrățișat de colegii lui din tinerețe,
transilvăneni. Aici publică editorialul de fond; firește că toate aceste eforturi pe care le
face, drama pe care o trăiește nu se putea să nu aibă efecte, oricât de robust ai fi. Și a avut
drept urmare intrarea iarăși în spital...
— Să zăbovim puţin la perioada premergătoare morții care a survenit în 15 iunie
1889. În legătură cu acest aspect, sunt mai multe speculații. Una dintre ele susține că unul
dintre bolnavii din spitalul în care a fost internat i-a spart capul lui Eminescu cu o piatră...
După cercetările pe care le-ați făcut, care a fost cauza morții Poetului și Gazetarului
Eminescu?
— Nu e nicio piatră. Mihai Eminescu a murit de infarct...
— Există vreun act medical, în acest sens?
— Există actul medical pe care l-am publicat și eu în ultima ediție a „Operei
Integrale Eminescu”, dar este semnat prin punere de deget...45 Deci actul de moarte
al celui mai însemnat om al României este semnat prin punere de deget! Nu s-au
găsit în spitalul la care a murit doi oameni care să știe carte și să semneze și au pus
degetul pe actul de deces... Toate aceste speculații, despre comploturi, despre fel de fel
de povești să vorbească cine ce vrea, eu nu pot decât să relatez pe marginea a ceea
ce reiese din documentele vremii. Eu nu pot să merg mai departe, eu am discutat
cu medici; și medicii au studiat pe baza contextului vremii împrejurările în care
s-au întâmplat toate acestea. Desigur că e posibil ca și medicii să greșească, dar eu
cred, am convingerea că nu au greșit și că – ținând cont de modul cum l-au izolat
pe Eminescu, ținând seama de natura suferinței lui, fiindcă de depresie suferim toți
– acestea au fost împrejurările morții lui Eminescu. Și apoi, uitați, toată societatea
românească este în depresie psihologică și pe măsură ce mergem, depresia devine
tot mai accentuată. Dar, noi astăzi suntem mai nesimțiți și nu reacționăm la fel.
Pe baza cercetărilor, coroborând datele cu ceea ce a scris Eminescu, înainte de internarea
lui forțată la sanatoriul doctorului Șuțu, am dedus că Eminescu a fost izolat. Pe acest
fond, constat că Eminescu a suferit o depresie mare. Eminescu nu a fost „nebun”, a avut
o mare suferință a sufletului. Când am ajuns la această concluzie, am luat legătura cu un
psihiatru și acesta mi-a explicat că depresia, spre deosebire de „alienația” mintală, este
45. Actul de deces publicat în noua ediție a Operei Integrale Eminescu, apare în volumul XI,
p. 1303, cu subtitlul „Actul de deces”. Este același act pe care l-a publicat George Călinescu în
„Adevărul literar și artistic”, X, nr. 592, 10 aprilie 1932, p. 7. „Eminescu încetează din viață în
ospiciul «Caritatea» al doctorului Alexandru Șuțu (1837-1919)… Se stinge din viață în zorii
zilei de 15 iunie 1889…”, „Mihai Eminescu-Opere”, vol. XI, Editura Național, 2011, p. 1304.

148

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

o stare psihică din care îți poți reveni. Pe când, din alienație mintală, din nebunie, nu
îți mai poți reveni. Și dacă doctorul Șuțu a procedat cum a procedat, el nu a lăsat nicio
însemnare despre boala și internarea lui Eminescu.
— Deci nu există nimic, nicio fișă medicală de observație?
— Nu găsim nimic! Mai departe, doctorul Șuțu s-a făcut vinovat și el de alt lucru
foarte grav; Șuțu a făcut autopsia lui Eminescu și a luat creierul pentru studiu și l-a pus
pe fereastră, în plină vară, unde a stat la soare... Ce studiu mai poți să faci pe un creier
care a stat la fereastră, în soare?... Acestea sunt niște lucruri de o gravitate extremă. Nu
este doar Maiorescu vinovat, e un întreg cerc vicios.
— Aţi cercetat câteva decenii publicistica lui Eminescu şi, cu siguranţă, sunteţi
singurul cercetător contemporan care cunoaşteţi cel mai bine activitatea de gazetar a
„Luceafărului Poeziei Româneşti”. Aţi avut misiunea de a stabili paternitatea textelor
semnate de Gazetar în diferite cotidiane, apărute în cea de-a doua jumătate a veacului
al XIX-lea. Cum aţi procedat la identificarea textelor lui Mihai Eminescu, mai ales că la
„Timpul” semnau vârfuri precum Slavici, Caragiale, Maiorescu?
— Împreună cu colegele mele de cercetare, doamnele Anca Costa-Foru şi
Eugenia Oprescu, am mers întâi la textele din manuscrisele eminesciene, pe care le-am
comparat cu cele apărute în diferite ediţii (de ziare) tipărite. Am comparat conţinutul
de pe manuscris şi textul ce s-a publicat… Apoi am analizat textele stilistic, am folosit
tot ce ne-a stat la îndemână în această problemă pentru a recupera întreaga operă
eminesciană. De altfel, spuneam că una dintre întrebările pe care academicianul
Alexandru Graur mi-a adresat-o când se punea problema apariţiei volumului IX,
Publicistică, a fost „dacă îmi asum responsabilitatea pentru paternitatea textelor din
amintitul volum”. Fireşte că îmi asum această responsabilitate... Pe de altă parte, acolo
unde nu am fost siguri că autorul unor articole este Eminescu, am adăugat în fiecare
volum un capitol cu „Texte incerte”…
— Un text jurnalistic are şi o altă cheie. Stilul acelui gazetar. „Le style est l’homme
même”, spune Comte de Buffon. Sub aspect stilistic care au fost elementele care au primat
în clarificarea stilului publicistic eminescian?
— Când examinăm publicistica lui Eminescu la ziarul „Timpul”, ţinem seama de
concepţia social-politică a poetului şi de întreaga desfăşurare a activităţii gazetăreşti.
Privim opera în ansamblul ei şi din punct de vedere stilistic, fiindcă nu există o graniţă
pur delimitată între activitatea de la „Curierul de Iaşi” şi cea de la „Timpul”.
— Cum se documenta Eminescu? Ce preocupări are gazetarul Eminescu pentru
studierea unor aspecte ştiinţifice?
— Documentarea este una temeinică, bazată pe comunicatele, documentele,
adeseori, extrasele din alte publicaţii ale vremii cu care Mihai Eminescu polemiza. S-a
ocupat de unele aspecte ştiinţifice ale vremii, pe altele le-a intuit. Are multe traduceri
privind teoria culturii şi a vieţii sociale, istoria naţională, istoria universală, economia
politică, dreptul. S-a ocupat de fizică, în primul rând, de matematică, astronomie, de
biologie, dar nu pentru a face profesie din ele, deşi el a intuit de la început anumite
direcţii, valabile şi astăzi. El s-a ocupat de ştiinţe din aspiraţiile lui pentru universalitate.
Aceste texte creează impresia specializării în fiecare din aceste domenii și sunt invocate

149

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

în demonstrarea originalităţii gândirii poetului, nemaiîntâlnită la predecesorii şi
contemporanii săi. George Călinescu protestează împotriva unei asemenea orientări în
exegeza eminesciană şi zice că „Eminescu e cel mai mare filozof, cel mai mare învăţat.
El a formulat cu mult înaintea fizicii moderne teoria relativităţii, a cunoscut pe clasici
ca nimeni altul, a relevat omenirii filosofia asiatică. El este profet. A prevăzut prăbuşirea
sistemului monetar şi reîntregirea patriei, de la 1 Decembrie 1918. Cel mai inocent
cuvânt al paginilor lui e umflat de simboluri ca o rodie coaptă”. Pentru a scrie, Eminescu
a mers la sursă şi a dat o traducere valabilă şi astăzi. Important pentru noi este că
Eminescu a avut simţ de gazetar şi a intuit exact direcţiile de dezvoltare ale societăţii,
de ieri şi de astăzi. Publicistica sa se întemeiază pe o bază ştiinţifică solidă şi împreună
cu expunerea strălucită, încă nedepăşită, rezultă durabilitatea în timp şi permanenta ei
actualitate.
— Domnule academician Vatamaniuc, în paginile cotidianului „Timpul”, apar
pseudonime precum: „Fantassio”, „Cenzor”, „Nemessis”. Din cercetările Domniei Voastre,
Eminescu a apelat la vreunul dintre aceste pseudonime?
— După toate cercetările pe care spuneam că le-am făcut nu reiese nici stilistic,
nici pe bază de manuscris că ele aparţin lui Mihai Eminescu. Singurul pseudonim
pe care il putem atribui lui Eminescu este cel din perioada anterioară gazetăriei de
la „Timpul”, unde Eminescu semnează cu pseudonimul „Varro”. Sunt 16 articole şi
documente şi ele datează din vremea pregătirii Serbării de la Putna, din august 1871. Şi
mai sunt câteva - la revenirea în activitatea publicistică - apărute în „România liberă” şi
în „Fântâna Blanduziei”. Oricum, aceste articole ocupă un loc neînsemnat.
— O caracteristică a presei de la sfârşitul veacului al XIX-lea era aceea că articolele
nu aveau titluri. Cum aţi procedat în această privinţă?
— Niciun text al lui Eminescu nu are titlu. Editorii dinaintea noastră au dat
titlurile lor, titlurile care au crezut ei că s-ar cuveni şi că sunt importante. Eu nu zic
că nu este importantă această abordare, însă intrăm pe un teren în care chestiunile
sentimentale sau de altă natură joacă un rol foarte important. Aşa se face că de la o
ediţie la alta, acelaşi text poartă alt titlu. Eu am făcut următorul lucru; am luat ca titlu
sintagma iniţială din textul lui Eminescu. Aşa am procedat la toate textele de publicistică.
Sigur, uneori sintagma din titlu nu este relevantă, dar ea aparţine lui Eminescu. În acest
mod eu am acoperire, nu am distorsionat mesajul din textul publicistic, nu am mers pe
sentimentalisme, eu am mers pe… material.
— Cel care îngrijeşte şi editează opera unui înaintaş de talia lui Eminescu, ce
datorii are faţă de opera înaintaşului său?
— În general, cercetătorul, fie scriitor, poet, gazetar - indiferent cum se numeşte
- trebuie să manifeste o atitudine de respect şi de dragoste faţă de fiecare cuvânt pe care
îl aşterne el pe hârtie. Când însă doreşti să refaci din arhive şi din manuscrise profilul
înaintaşului tău, Eminescu în cazul de faţă, responsabilitatea este una foarte mare. Eu
cu responsabilitate şi cu multă dragoste am făcut acest fapt, împreună cu echipa de
cercetători...
— Ştim că aţi mers pe teren, pe urmele familiei Poetului. Ca să înlăturăm
speculaţiile, de unde îşi trage rădăcinile familia lui Mihai Eminescu?

150

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

— Eu nu am stat doar în arhive, ci am fost pe teren pentru fiecare etapă a
documentării, dacă s-a impus acest fapt. A existat întotdeauna această idee că Eminescu
ar fi din Ucraina. Ei, bine, familia lui Eminescu vine din Transilvania şi în acest scop
m-am dus la Blaj şi în Vad şi la Făgăraș, unde sunt urmaşi ai acestei familii până astăzi
şi unde am cercetat toată arhiva. Şi am găsit acolo familia Eminovici. Pentru mine a fost
un prim argument că această familie vine din Transilvania. Aici, din această familie mai
este o ramură şi-n comuna Lupu, lângă Blaj46. Am mers și-n comuna Lupu, dar aceasta
a dispărut fără urmași din 1877. Apoi am găsit o altă familie la Răşinari, unde ştiam de
Goga; am mers şi acolo. Fireşte, lucrul pe teren te pune şi în faţa altor informaţii inedite.
La Lupu am găsit informaţii despre familia poetului interbelic Aron Cotruş, născut
acolo. Străbunii îndepărtaţi ai lui Eminescu au emigrat din Transilvania în Moldova şi
şi-au întemeiat familia, în Călineştii lui Cuparencu, așezare întemeiată de emigranţii
transilvăneni. Eminescu nu-şi cunoaște bunicii, fiindcă au murit în epidemia de holeră la
1844. Tatăl lui Eminescu a fost administratorul unei moşii şi şi-a întocmit gospodăria la
Ipoteşti, iar Mihai s-a născut la Botoşani47. După aceste cercetări am adunat informaţiile
și am scris cartea ”Eminescu şi Transilvania” (1995), unde demonstrez acestea.
— Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, Mitropolitul Antonie Plămădeală
al Ardealului48 mergând după ”paşii Luceafărului”, avansează ideea că Eminescu ar fi
dorit să se călugărească, fapt pe care îl precizează şi Maiorescu în însemnările sale la
ziua de 23 iunie 1883. Pe de altă parte, Tudor Arghezi49 îl numeşte ”Sfântul preacurat al
ghiersului românesc”… Din această perspectivă, care rămâne încă deschisă cercetării, ce
ne puteţi spune despre învelişul creştin al creaţiei eminesciene?
— Este foarte simplu. Eminescu a avut o concepţie profund creştină în toată
opera sa, lirică, publicistică, filozofică, ştiinţifică. El nu a fost un practicant care să
meargă frecvent la Biserică, dar stăpânea foarte bine învăţătura Biserici Ortodoxe, în
46. În „Convorbiri sub scara cu îngeri”, p. 326.
47. „Mihai Eminescu – Opere”, ediţia 2011, p. 19
48. Ierarh al istoricei Mitropolii a Ardealului din cadrul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române.
„Eminescu se mira înminunat că ar fi putut să creadă că ar putea să moară vreodată. Atâta
vreme cât noi suntem, el este. Atâta vreme cât el este, noi nu putem să credem că am putea să
murim vreodată. Eminescu este numele acestei țări. România este numele lui Eminescu”. În
volumul „De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia”, Antonie Plămădeală, Tiparul Tipografiei
Eparhiale Sibiu, 1997, p. 18-27.
49. În volumul „Ei l-au văzut pe Eminescu”, Arghezi - și el monah la rândul său - ni-l
prezintă pe Mihai Eminescu într-o lumină a sfinţeniei. Dacă studiem și relatările lui Ioan
Slavici, nota lui Maiorescu despre dorinţa Poetului de a se călugări, vom înțelege că „…A
vorbi despre Poet, este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă… Nu poate să ajungă vorba
până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe
harpă și să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă… Într-un fel, Eminescu e
Sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieții lui s-a ales un
Crucificat. Pentru pietatea noastră depășită, dimensiunile lui trec peste noi, sus și peste
văzduhuri. Fiind român, Eminescu e universal. Asta o știe oricine citește; cu părere de
rău că la capătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine…” În volumul „Ei l-au
văzut pe Eminescu”, cu o Antologie, ediție, note, bibliografie de Cristina Crăciun și Victor
Crăciun, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, p. 421-427.

151

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

care s-a născut. El a avut o concepţie creştină, pe lângă celelalte cunoştinţe temeinice pe
care le-a avut în istorie, artă, cultură, filozofie. Acestea se văd şi din opera poetică şi din
publicistica eminesciană.
— El este un Martir al publicisticii româneşti, un „Crucificat”, cum spune Tudor
Arghezi…
— Da. L-au cam pedepsit politicienii de atunci, pentru toate afacerile pe care
Eminescu le-a demascat, pentru toate planurile pe care le-a demontat, pentru guvernul
pe care l-a răsturnat, chiar cu puţin înainte de a muri. Eminescu a fost un gazetar
foarte conştient de poziția lui, iar conduita lui a fost rectilinie. El rămâne un model de
verticalitate peste timp, peste veacuri.
— Eminescu este cel mai mare romantic al nostru, este „sumă lirică de voievozi”,
spune Petre Ţuţea. Între altele, aţi cercetat şi operele lui Lucian Blaga, ale lui Tudor
Arghezi. Cine îl urmează pe Eminescu în ierarhia valorilor culturale şi identitare?
— Într-adevăr, m-am ocupat şi de Blaga, şi de Arghezi. Din punctul meu de
vedere Arghezi.
— Ce vă place la Arghezi?
— Totul îmi place la Arghezi. O dată, îmi place avântul acesta al lui. Apoi, Arghezi
spune lucrurilor pe nume şi cuvintele lui sunt pe înţelesul acestui popor. Blaga e pe
deasupra realităţilor, e altceva. Blaga este mai accesibil pentru occidentali, dar Arghezi
este mai pe firea noastră, pe sufletul românesc...
— Să fi contat faptul că Arghezi a fost şi călugăr şi poezia sa îşi trage seva din
cuvintele însufleţite ale Sfintei Scripturi?
— Fireşte că este important filonul creştin în formarea unui om, mai ales a unui
scriitor. Cred că înainte de toate, indiferent ce facem - poezie, artă, chiar şi ştiinţe exacte
- noi trebuie să ne situăm în spiritualitatea noastră, altfel rămânem necunoscuţi.
— Ce mai rămâne de făcut în privinţa operei eminesciene?
— Rămâne pentru editorul de la anul 3000 recitirea manuscriselor eminesciene,
fiindcă sunt părţi care nu au putut fi transcrie și întocmirea ediţiilor „ne-varietur” pentru
marii scriitori. Ediţia xeroxată a Caietelor lui Eminescu a fost realizată nu de multă
vreme, sub egida Academiei Române, la iniţiativa şi cu susţinerea academicianului
Eugen Simion. În acest fel a fost salvată o moştenire unică și singulară în cultura
românească, ameninţată de o pierdere ireparabilă. Aşa cum am mai spus, salvarea
manuscriselor în ediţia xeroxată a Caietelor lui Eminescu are dublă calitate: înlătură
fabulaţiile şi speculaţiile unor inşi neavizaţi şi, în acelaşi timp, reprezintă instrumentul
de bază în pregătirea ediţiei „ne-varietur” a scrierilor eminesciene, aşa cum se practică
şi în alte ţări, pentru scriitorii lor cei mari. Consider că nu ar fi rău să fie înființată o
Fundație Eminescu care să patroneze un Institut Eminescu, un spațiu care să adune
încet-încet arhiva Eminescu. Ar fi un gest firesc şi am demonstra că-i dăm lui Eminescu
locul cuvenit de „Luceafăr” nemuritor între atâtea stele câte are literatura română…

152

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

153

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Statistica bisericească a protopopiei
județului covurlui de la 1872
Document inedit
Eugen DRĂGOI, preot și documentarist

Parohia Înălțarea Domnului, Galați, Str. Constructorilor nr. 25, Cod 800371
Tel. 0749182855, e-mail profesional: editurapartener@yahoo.com

La solicitarea Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunii Publice, transmisă în 11
august 1872 Episcopiei Dunării de Jos1 se cerea să se completeze datele din modelul
de tabel anexat2 şi să se trimită Ministerului „cât mai neîntârziat”.
Datele solicitate vizau alcătuirea unei statistici bisericeşti de către fiecare
eparhie în parte. Statistica trebuia să conţină: denumirea parohiei (localităţii), hramul
bisericii, data înfiinţării (sic!), dacă locaşul este de zid sau de lemn, dacă este întreţinut
de stat, de comună sau de particulari. Referitor la personalul bisericesc se cerea un
tabel cu numărul arhiereilor, arhimandriţilor, protopopilor, preoţilor, arhidiaconilor,
diaconilor, călugărilor, maicilor, cântăreţilor şi paracliserilor.
Episcopul Melchisedec Ştefănescu al Dunării de Jos a apelat la protoiereii
din eparhie, îndatorându-i să se ocupe de colectarea datelor de la parohii. O astfel
de întreprindere s-a dovedit anevoioasă şi ordinul eparhial n-a putut fi îndeplinit
repede, aşa cum s-a dorit. Mai mult, dintr-o eroare a cancelariei eparhiale de la
Ismail (sediul Episcopiei Dunării de Jos), în tabelul-model trimis protoieriilor nu s-a
înscris şi rubrica privind anul ridicării bisericii; de aceea, Episcopia revine cu o nouă
adresă, la 4 septembrie 1872, cerându-se a se completa şi o astfel de rubrică3. Lipsa
de precizare a rubricii respective a dus la confuzii în privinţa anului de întemeiere
a bisericii. Protoiereul judeţului Brăila, Alexandru Sudeţeanu scria în acest sens că
„unii preoţi arată data începerii bisericii, unii când s-a terminat şi alţii când s-a sfinţit,
şi nici unii n-au luat de bază unul şi acelaşi timp al arătării când s-a înfiinţat biserica”4.
Aşadar, pentru multe din bisericile înscrise în statistică, anii de zidire trebuie luaţi cu
prudenţă.
De centralizarea şi prelucrarea datelor din judeţul Covurlui s-a ocupat
protoiereul Ioan Severin, personalitate a vieţii bisericeşti gălăţene din a doua jumătate
a veacului al XIX-lea. El a trimis statistica solicitată către Eparhia de la Ismail, cu
raportul nr. 165 din 20 septembrie 1872, pe care o vom prezenta în continuare, fiind
pentru prima dată când acest document inedit se publică integral5.
Înainte de aceasta se cuvine să facem câteva aprecieri de ordin general.
1. Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, dosar nr. 1183/1872, f. 1. Adresa nr. 7720/1872.
2. Idem, f. 2.
3. Idem, f. 3, adresa nr. 379/1872.
4. Idem, f. 39v, 42r. Vezi şi pr. Eugen Drăgoi, O statistică bisericească a judeţului Brăila de
acum aproape 140 de ani, în „Analele Brăilei„, serie nouă, an. XI, nr. 11, Brăila, 2011, p. 333
(şi extras).
5. Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, dosar citat, f. 14. Statistica este înscrisă pe filele 16v-20r.

154

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Judeţul Covurlui avea în componenţa sa, la 1872 plasele: Siret, Prut şi Horincea6.
În cadrul acestora existau un oraş (Galaţi), trei târguri, numite în statistică tot comune
(Bereşti, Drăguşeni şi Tg. Bujor), 39 de comune: în plasa Siret (Băleni, Braniştea,
Cuca, Cudalbi, Fileşti, Măcişăni, Măxineni, Mânjina, Pechea, Piscu, Slobozia Conachi,
Smulţi); în plasa Prut (Fârţăneşti, Folteşti, Frumuşica, Măstăcani, Moscu, Oancea,
Rogojeni, Şiviţa, Tuluceşti, Vârlezi, Vlădeşti); în plasa Horincea (Aldeşci, Balinteşti,
Băneasa, Bereşti, Bursucanii, Cavadinesci, Crăieşti, Diocheţii, Găneşti, Jorăşti, Lupesci,
Măluşteni, Mânzeteşci, Prodănesci, Slivna, Ţuscanii) şi mai multe sate.
Statistica înscrie 118 biserici (două dintre acestea erau ale schiturilor desfiinţate
Zimbru şi Ghireasca), din care: 57 de zid şi 61 de lemn. Se aflau în construcţie
următoarele patru biserici în Galaţi: Sf. Voievozi Mantu, Izvorul Maicii Domnului, Sf.
Pantelimon şi Sf. Sofia.
Cinci biserici erau ridicate în secolul al XVII-lea, 14 în secolul al XVIII-lea şi
94 în cel următor. Multe din acestea nu mai există astăzi.
Bisericile din judeţ erau deservite de 121 preoţi, 9 diaconi şi 201 cântăreţi de
strană, la care se adăugau mai mulţi paracliseri şi câţiva călugări. Bisericile Sf. Sofia
din Galaţi şi Odaia Popii nu aveau personal angajat.
După cum se va observa, teritoriul judeţului Covurlui de la 1872 nu se
suprapune decât în parte cu cel al judeţului Galaţi de astăzi. Unele localităţi din nord
aparţin actualmente judeţului Vaslui. Pentru acestea am făcut necesarele precizări.
Prezentăm, în continuare, statistica bisericească de la 1872. Completările din
paranteze, precum şi notele din subsol ne aparţin.
Plasa Siret (Biserici din urbea Galaţi, n.n.)7
1. Sf. Nicolai, de zid, întreţinută de stat, înfiinţată la 1650. Personal: 1
protoiereu, 3 preoţi, 1 diacon, 2 călugări, 2 cântăreţi, 1 paracliser (călug.
cântăreţi).
2. Mavram[ol]. Ador[mirea Maicii Domnului], de zid, întreţinută de stat,
înfiinţată la 1702. Personal: 3 preoţi, 1 diacon, 1 călugăr, 2 cântăreţi, 1
paracliser (diac. călugăr).
3. Intrare[a] în bis[erică a Maicii Domnului], de zid, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1790. Personal: 3 preoţi, 2 cântăreţi, 1 paracliser.
4. Sf. Gheorghe, de zid, întreţinută de stat, înfiinţată la 1665. Personal: 2
preoţi, 2 cântăreţi, 1 paracliser.
5. Sf. Dimitrie, de zid, întreţinută de stat, înfiinţată la 1645. Personal: 2 preoţi,
2 cântăreţi, 1 paracliser.
6. Sf. Apostoli, de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la 1847. Personal: 2
preoţi, 1 diacon, 2 cântăreţi, 1 paracliser.
7. Sf. Ioan Botezător[ul], de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la 1831.
Personal: 2 preoţi, 2 cântăreţi, 1 paracliser.
6. Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, partea a 2-a, Editura Academiei Române
(coordonator Dragoş Moldovanu), Bucureşti, 1992, p. 1468-1469.
7. Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, dosar nr. 1183/1872, f. 16v – 17r.

155

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

8. Sf. Haralambie, de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la 1848. Personal:
2 preoţi, 2 cântăreţi, 1 paracliser.
9. Cuv. Paraschiva de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la 1824. Personal:
2 preoţi, 2 cântăreţi, 1 paracliser.
10. Nascerea Precistei, de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la 1840.
Personal: 3 preoţi, 2 cântăreţi, 1 paracliser.
11. Buna Vestire, de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la 1859. Personal: 1
preot, 1 diacon, 2 cântăreţi, 1 paracliser.
12. Sf. Ilie, de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la 1857. Personal: 1 preot,
2 cântăreţi.
13. Sf. Împăraţi, de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la 1863. Personal: 2
preoţi, 2 cântăreţi.
14. Sf. V[oie]v[ozi] Mitoc, de zid, întreţinută de stat, înfiinţată la 1801. Personal:
2 preoţi, 1 diacon, 1 călugăr, 2 cântăreţi, 1 paracliser (diac. călugăr).
15. Sf. V[oie]v[ozi] Mantu, de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la 1864.
Personal: 1 preot, 1 cântăreţ. (Se zideşte din nou).
16. Sf. Spiridon, de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la 1817. Personal: 2
preoţi, 2 cântăreţi, 1 paracliser.
17. Sf. Trei Ierarhi, de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la 1823. Personal:
1 preot, 1 diacon, 2 cântăreţi.
18. Ador[mirea] Precistei, de zid, întreţinută de stat, înfiinţată la 1647. Personal:
2 preoţi, 1 călugăr, 2 cântăreţi, 1 paracliser (îngrij. călugăr).
19. Schimb[area] la Faţă, de zid, întreţinută de particulari (com[unitatea]
elenă) înfiinţată la 1866. Personal: 1 arhimandrit, 3 preoţi, 1 diacon, 3
călugări, 2 cântăreţi, 1 paracliser (doi preoţi şi diac[oni] călug[ări].
20. Izvor[ul] Maic[ii] Domn[ului], de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la
1866. Personal: 1 preot, 1 cântăreţ. (Se zideşte din nou).
21. Sf. Pantelimon, de zid, întreţinută de particulari (comunitate[a] bul[gărească])
înfiinţată la 1863. Personal: 1 preot, 1 călugăr. (Se zideşte din nou).
22. Sf. Sofia, de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la 1872. (Se zideşte din nou).
(Biserici din judeţ, n.n.)
23. Com[una]Braniştea (Serbesci)8, Sf. Voievozi, de zid, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1864. Personal: 2 preoţi, 2 cântăreţi.
24. În com[una] Măxineni9, Cuv. Paraschiva, de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1833. Personal: 2 cântăreţi.
25. Com[una]Băleni, Sf. Voievozi, de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la
1870. Personal: 2 preoţi, 1 cântăreţ.
26. Com[una]Smulţi, Sf. Gheorghe, de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la
1851. Personal: 3 preoţi, 2 cântăreţi.
8. Azi Şerbeştii Vechi, comuna Şendreni.
9. Vechea denumire a satului, comunei Independenţa.

156

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

27. Idem (Comuna Smulţi, n.n.), Sf. Voievozi, de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1832. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
28. Idem (Comuna Smulţi, n.n.), Sf. Nicolai, de zid, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1869. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
29. Com[una]Cudalbi, Sf. Dimitrie, de lemn, întreţinută de comună, înfiinţată
la 1833. Personal: 2 preoţi, 2 cântăreţi.
30. Idem (Comuna Cudalbi n.n.), Cuv. Paraschiva, de zid, întreţinută de
comună, înfiinţată la 1855. Personal: 1 preot, 1 diacon, 2 cântăreţi.
31. Idem (Comuna Cudalbi n.n.), Sf. V[oie]v[ozi], de lemn, întreţinută de
comună, înfiinţată la 1827. Personal: 2 preoţi, 2 cântăreţi.
32. Idem, (Comuna Cudalbi n.n.), Ador[mirea] Maic[ii] D[omnu]lui de zid,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1818. Personal: 3 preoţi, 2 cântăreţi.
33. Losova, în com[una]Braniştea, Nasc[erea]Precistei, de lemn, întreţinută de
comună, înfiinţată la 1812. Personal: 1 cântăreţ.
34. Com[una]Fileşti, Sf. Treime, de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la
1854. Personal: 1preot, 2 cântăreţi.
35. Com[una]Fileş[ti], sat Costi, Sf. V[oie]v[ozi], de lemn, întreţinută de
comună, înfiinţată la 1838. Personal: 2 cântăreţi10.
36. Com[una] Fileş[ti], Bărboşi11, Sf. Gheorghe, de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1848. Personal: 1 cântăreţ.
37. Com[una] Fileş[ti], Serdar, Sf. V[oie]v[ozi], de zid, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1864. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
38. Com[una] Cuca, Sf. V[oie]v[ozi], de zid, întreţinută de comună, înfiinţată
la 1863. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
39. Idem (Comuna Cuca n.n.), sat Cotros12, Sf. Pantelimon, de lemn, întreţinută
de comună, înfiinţată la 1859. Personal: 1 cântăreţ.
40. Idem (Comuna Cuca), [sat] Slob[ozia] Ventura13, Sf. Împăraţi, de zid,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1844. Personal: 2 cântăreţi.
41. Idem (Comuna Cuca n.n.), sat Oasele14, Sf. V[oie]v[ozi], de lemn, întreţinută
de comună, înfiinţată la 1838. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi, 1 paracliser.
42. Com[una]Slob[ozia] Conachi, Pog[orârea] Sf. Duh, de zid, întreţinută de
comună, înfiinţată la 1833. Personal: 2 preoţi, 2 cântăreţi.
43. Com[una] Maxineni, Sf. V[oie]v[ozi], de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1827. Personal: 2 preoţi, 2 cântăreţi.
44. Com[una] Piscu, Ador[mirea] Maic[ii] D[omnu]l[ui], de lemn, întreţinută
de comună, înfiinţată la 1786. Personal: 2 preoţi, 2 cântăreţi.
45. Idem (Comuna Piscu n.n.), sat Peneu15, Sf. V[oie]v[ozi], de lemn, întreţinută
de comună, înfiinţată la 1788. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.

10. Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, dosar nr. 1183/1872, f. 17v – 18r.
11. Sat desfiinţat; se afla în partea de sud-vest a oraşului Galaţi.
12. Sat desfiinţat. A fost în partea de sud a satului (comunei) Cuca.
13. Sat desfiinţat. A fost în partea de nord a satului (comunei) Cuca.
14. Vechea denumire a satului (comunei) Rediu.
15. Peneu a fost sat pe teritoriul comunei Independenţa.

157

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

46. Idem (Comuna Piscu n.n.), sat Odaia Pochi[i]16, Nascerea M[ântuitoru]lui,
de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la 1863.
47. Com[una] Măcişăni, Sf. Gheorghe, de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1793. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
48. Idem (Comuna Măcişăni n.n.), sat Urleşti17, Sf. Nicolai, de zid, întreţinută
de comună, înfiinţată la 1852. Personal: 2 cântăreţi.
49. Idem (Comuna Măcişăni n.n.), sat Corni, Sf. V[oie]v[ozi], de lemn,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1851. Personal: 2 cântăreţi.
50. Com[una] Pechea, Ador[mirea] Maic[ii] D[omnu]l[ui], de zid, întreţinută
de comună, înfiinţată la 1871. Personal: 2 preoţi, 2 cântăreţi.
51. Com[una] Manjina18, Sf. Apostoli, de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1833. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
Plasa Prut
52. Com[una] Tuluceşti, Sf. V[oie]v[ozi], de zid, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1856. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
53. Idem (Comuna Tuluceşti n.n.), sat Odaia Manolachi, Sf. Gheorghe de lemn,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1835. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
54. Com[una] Şiviţa, Ador[mirea] Maic[ii] D[omnu]l[ui], de lemn, întreţinută
de comună, înfiinţată la 1833. Personal: 2 preoţi, 2 cântăreţi.
55. Idem (Comuna Şiviţa, n.n.), sat Tatarca, Sf. V[oie]v[ozi], de zid, întreţinută
de comună, înfiinţată la 1858. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
56. Com[una] Frumuşica19, Sf. Împăraţi, de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1866. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
57. Idem (Comuna Frumuşica, n.n.), sat Scânteeşti, Sf. Gheorghe, de lemn,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1870. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
58. Idem (Comuna Frumuşica, n.n.), sat Tămăoani, Cuv. Paraschiva, de lemn,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1824. Personal: 2 cântăreţi.
59. Idem, (Comuna Frumuşica, n.n.), sat Stoicani, Cuv. Paraschiva, de lemn,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1826. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
60. Com[una] Folteşti, Sf. V[oie]v[ozi],, de zid, întreţinută de comună, înfiinţată
la 1838. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
61. Idem, (Comuna Folteşti, n.n.), sat Fântânele, Sf. Apostoli, de lemn,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1864. Personal: 1 cântăreţ.
62. Com[una] Măstacani, Sf. V[oie]v[ozi], de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1780. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
63. Idem (Comuna Măstăcani, n.n.), sat Chiraftăi, Sf. V[oie]v[ozi], de lemn,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1856. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
16. Odaia Popii este vechea denumire a satului Vameş, comuna Piscu.
17. Actualmente sat în comuna Corni.
18. Vechea denumire a satului (comunei) Costache Negri.
19. Veche denumire a satului (comunei) Frumuşiţa.

158

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

64. Com[una] Fârţăneşti, Sf. V[oie]v[ozi], de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1798. Personal: 2 preoţi, 2 cântăreţi, 1 paracliser.
65. Com[una] Târg[u] Bujor, Ador[mirea] Maic[ii] D[omnu]lui, de lemn,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1814. Personal: 2 cântăreţi.
66. Idem (Comuna Târgu Bujor, n.n.), sat Umbrăreşti, Sf. Dumitru, de lemn,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1850. Personal: 1 preot, 1 cântăreţ.
67. Idem (Comuna Târgu Bujor, n.n.), sat Puţichioaia20, Sf. Gheorghe, de lemn,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1809. Personal: 1 preot, 1 cântăreţ.
68. Com[una] Vârlezi, Sf. V[oie]v[ozi], de zid, întreţinută de comună, înfiinţată
la 1829. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi, 1 paracliser.
69. Idem (Comuna Vârlezi, n.n.), Sf. Ioan Botezător[ul], de zid, întreţinută de
comună, înfiinţată la 1833. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi, 1 paracliser21.
70. Idem (Comuna Vârlezi, n.n.), Ador[mirea] Maic[ii] D[omnu]lui, de lemn,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1850. Personal: 2 cântăreţi.
71. Com[una] Moscu, Sf. V[oie]v[ozi], de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1832. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
72. Com[una] Vlădeşti, Sf. V[oie]v[ozi], de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1824. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
73. Idem (Comuna Vlădeşti, n.n.), sat Păscani22, Ador[mirea] Maic[ii] D[omnu]
lui, de lemn, întreţinută de comună, înfiinţată la 1844. Personal: 2 cântăreţi.
74. Idem (Comuna Vlădeşti, n.n.), sat Brăneşti, Sf. V[oie]v[ozi], de zid,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1846. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
75. Idem (Comuna Vlădeşti, n.n.), sat Roşcani, Ador[mirea] Maic[ii] D[omnu]l[ui],
de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la 1834. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
76. Com[una] Oancea, Ador[mirea] Maic[ii] D[omnu]lui, de zid, întreţinută
de comună, înfiinţată la 1828. Personal: 2 preoţi, 2 cântăreţi, 1 paracliser.
77. Idem (Comuna Oancea, n.n.), Sf. V[oie]v[ozi], de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1728. Personal: 1 preot, 1 diacon, 2 cântăreţi, 1 paracliser.
78. Com[una] Rogojeni, Sf. V[oie]v[ozi], de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1858. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi, 1 paracliser.
79. Idem (Comuna Rogojeni, n.n.), sat Chirileşti23, Sf. Spiridon, de lemn,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1817. Personal: 2 cântăreţi, 1 paracliser.
80. Idem (Comuna Rogojeni, n.n.), sat Vădenii, Sf. V[oie]v[ozi], de lemn,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1826. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
Plasa Horincea
81. Com[una] Târg[u], Drăguşeni, Sf. Ioan Botezător[ul], de zid, întreţinută de
comună, înfiinţată la 1813. Personal: 3 preoţi, 2 cântăreţi.
20. Denumirea veche a satului Viile, comuna Fârţăneşti.
21. Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, dosar nr. 1183/1872, f. 18v – 19r.
22. Păşcani, fost sat la sud de satul (comuna) Vlădeşti.
23. Sat desfiinţat, situat în partea de nord a satului (comunei) Suceveni. S-a mai numit şi
Tudor Vladimirescu.

159

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

82. Com[una] Diocheţii24, Sf. Gheorghe, de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1814. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
83. Com[una] Bursucanii, Sf. V[oie]v[ozi], de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1841. Personal: 2 cântăreţi.
84. Idem (Comuna Bursucani, n.n.), Schit Zimbru, Sf. Gheorghe, de lemn,
întreţinută de particulari, înfiinţată la 1792. Personal: 14 maici.(Schit
desfiinţat).
85. Com[una] Crăiesti, Sf. Nicolai, de lemn, întreţinută de comună, înfiinţată
la 1838. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
86. Idem (Comuna Crăieşti, n.n.), Sf. V[oie]v[ozi], de lemn, întreţinută de
comună, înfiinţată la 1833. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
87. Com[una] Băneasa, Sf. Atan[asie] şi Chir[il], de lemn, întreţinută de
comună, înfiinţată la 1833. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
88. Idem (Comuna Băneasa, n.n.), Buna Vestire, de lemn, întreţinută de
comună, înfiinţată la 1814. Personal: 2 cântăreţi.
89. Idem (Comuna Băneasa, n.n.), Cuv. Paraschiva, de lemn, întreţinută de
comună, înfiinţată la 1847. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
90. Idem (Comuna Băneasa, n.n.), Sf. Gheorghe, de lemn, întreţinută de
comună, înfiinţată la 1802. Personal: 1 cântăreţ.
91. Com[una] Balinteşti, Sf. Gheorghe, de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1829. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
92. Idem (Comuna Balinteşti, n.n.), sat Ghibărţeni25, Înălţarea [Domnului], de
zid, întreţinută de comună, înfiinţată la 1838. Personal: 1 cântăreţ.
93. Com[una] Jorăşti, Sf. Împăraţi, de lemn, întreţinută de comună, înfiinţată
la 1841. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
94. Idem (Comuna Jorăşti, n.n.), Sf. Trei Ierarhi, de lemn, întreţinută de
comună, înfiinţată la 1816. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
95. Com[una] Târg Beresti, Sf. Gheorghe, de zid, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1854. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
96. Com[una] sat Beresti, Sf. V[oie]v[ozi], de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1752. Personal: 1 preot, 1 cântăreţ.
97. Câşla Tăplăi26, în com[una] Joresti, Sf. Nicolai, de zid, întreţinută de
particulari, înfiinţată la 1848. Personal: 2 cântăreţi.
98. Meria27, în com[una] sat Beresc[i], Sf. Nicolai, de lemn, întreţinută de
comună, înfiinţată la 1810. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
99. Com[una] Slivna, Sf. Nicolai, de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la
1856. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
100. Idem (Comuna Slivna, n.n.), Sf. Ioan Botezător[ul], de zid, întreţinută de
comună, înfiinţată la 1844. Personal: 2 cântăreţi.
24. Sat desfiinţat. S-a aflat în partea de nord-vest a satului (comunei) Drăguşeni.
25. Ghibărţeni a fost sat în partea de sud a satului Balinteşti, comuna Bereşti-Meria.
26. Câşla Tăplăi este denumirea veche a satului Lunca, comuna Jorăşti.
27. Localitate componentă a satului (comunei) Bereşti-Meria.

160

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

101. Com[una] Mânzeteşci, Sf. Nicolai, de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1821. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
102. Com[una] Lupesci, Ador[mirea] Maic[ii] D[omnu]lui, de lemn, întreţinută
de comună, înfiinţată la 1848. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
103. Idem (Comuna Lupeşti, n.n.), [sat ] Ghireasca, Sf. Gheorghe, de lemn, întreţinută
de comună, înfiinţată la 1681. Personal: 2 cântăreţi. (Schit desfiinţat)
104. Com[una] Prodănesci, Sf. V[oie]v[ozi], de zid, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1787. Personal: 2 cântăreţi.
105. Idem (Comuna Prodăneşti, n.n.), [satele] Săseni şi Puricani, Sf. Dimitrie, de
zid, întreţinută de comună, înfiinţată la 1870. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
106. Com[una] Gănesci28, Sf. Nicolai, de zid, întreţinută de comună, înfiinţată la
1857. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
107. Idem (Comuna Găneşti, n.n.), Sf. Gheorghe, de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1801. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
108. Idem (Comuna Găneşti, n.n.), Sf. Nicolai, de zid, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1860. Personal: 2 cântăreţi.
109. Idem (Comuna Găneşti, n.n.), sat Comănesci, Sf. V[oie]v[ozi], de lemn,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1796. Personal: 1 cântăreţ.
110. Com[una] Cavadinesci, Ador[mirea] Maic[ii] D[omnu]l[ui], de lemn,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1848. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
111. Idem (Comuna Cavadineşti, n.n.), Sf. Gheorghe, de lemn, întreţinută de
comună, înfiinţată la 1854. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
112. Idem (Comuna Cavadineşti, n.n.), sat Grăpeni29, Cuv. Paraschiva, de lemn,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1780. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
113. Idem (Comuna Cavadineşti, n.n.), sat Rugineni, Sf. V[oie]v[ozi], de lemn,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1800. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
114. Com[una] Ţuscanii30, Sf. V[oie]v[ozi], de zid, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1800. Personal: 1 preot, 3 cântăreţi.
115. Idem (Comuna Ţuscani, n.n), Sf. Dimitrie, de lemn, întreţinută de comună,
înfiinţată la 1845. Personal: 2 cântăreţi.
116. Com[una] Măluşteni31, Sf. Nicolai, de zid, întreţinută de comună, înfiinţată
la 1814. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
117. Idem (Comuna Măluşteni, n.n.), sat Sipenii32, Sf. Gheorghe, de zid,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1870. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
118. Com[una] Aldeşci33, Ador[mirea] Maic[ii] D[omnu]l[ui], de lemn,
întreţinută de comună, înfiinţată la 1790. Personal: 1 preot, 2 cântăreţi.
(Desfiinţat schit Pănăsesci).
28. Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, dosar nr. 1183/1872, f. 19v – 20r.
29. Grăpeni a fost în partea de sud a satului (comunei) Cavadineşti.
30. Ţuscanii, actualmente sat în comuna Măluşteni, jud. Vaslui
31. Comună aparţinând astăzi de judeţul Vaslui.
32. Sat în comuna Blăgeşti, jud. Vaslui.
33. Aldeşti, comuna Bereşti-Meria.

161

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Câteva considerații privind începuturile
activității consulare franceze de la Galați
Drd. Ana-Maria CHEŞCU

Universitatea „Al. I. Cuza” Iași. Facultatea de Istorie
Bulevardul Carol I, nr. 11, Cod 700506
Tel. 0232/201615, e-mail personal: mariachescu@gmail.com

Acea lume de negustori din bazinul Mediteranei, care a întreținut, încă din
perioada medievală, o vie activitate comercială, a determinat apariția primilor
consuli francezi la Salonic, Cipru, Rhodos și Creta. Desemnând funcționari aleși
dintre membrii comunităților de comercianți, consulii au reprezentat interesele
statelor cu activitate comercială în această zonă. Astfel, s-au creat premizele
formării unor importante colonii de negustori și apariția primelor consulate în
Levant.
Încurajați de succesele comerciale din bazinul Mediteranei și forțați de
împrejurările politice (declinul Imperiului Otoman din a doua jumătate a secolului
XVIII și ascensiunea Austriei și Rusiei), diplomații francezi au început să promoveze
ideea stabilirii unor consulate în Principatele Moldovei și Valahiei.
După numirea primului consul francez la București, atenția acestora s-a
îndreptat asupra posibilităților de comerț pe care porturile dunărene le puteau
oferi1. Treptata pătrundere a mărfurilor moldovenești în rutele marelui comerț
internațional, accesul la Marea Neagră și Dunăre, politica tolerantă a Porții față de
extinderea regimului de capitulații, deschiderea firmelor de comerț și privilegiile
vamale, au fost motivele apariției reprezentanțelor consulare în portul dunărean.
Astfel, poziția geografică și funcția de port, au transformat orașul Galați întrun important punct de atracție pentru negustorii francezi, care au început să se
stabilească aici și să desfășoare activități comerciale.
De aceea, în prezentul studiu, ne propunem să identificăm care au fost
primii agenți consulari și să le analizăm activitatea. La baza cercetării noastre stau
colecția de documente Hurmuzachi2, monografiile3 și studiile de sinteză4. Pe baza
1. Ariadna Camariano-Cioran, L’activite d’Emile Claude Gaudin, premier consul de France a
Bucarest, în ,,Revue roumaine d’histoire, nr. 2, 1970.
2. Documente privitoare la istoria românilor (DIR), vol. XVI, Corespondență diplomatică și
rapoarte consulare franceze (1603-1824), Ed. Nerva Hodoș, București, 1912; Documente
privitoare la istoria românilor (DIR), vol. XVII (1825-1848), Ed. Nerva Hodoș, București,
1918; Documente privitoare la istoria românilor (DIR), vol. IV, Rapoarte diplomatice ruse
(1796-1806), Ed. Andrei Oțețea, Editura Științifică, București, 1974.
3. Paul Păltănea, Istoria orașului Galați. De la origini până în anul 1918, Editura Porto-Franco,
vol. I-II, Galați, 1994-1995; Pentru perioada consulatului, date în Moise N. Pacu, Cartea
județului Covurlui. Note geografice, istorice și statistice, părțile I-III, Stabilimentul grafic I.V.
Socecu, București, 1891
4. Andrei Oțețea, Înființarea consulatelor francese în țerile romănești, în ,,Revista istorică”, t.
XVIII, nr. 10-12, București, 1932, pp. 330-349; Ancuța Vlas, Activitatea consulatului francez

162

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

acestora, putem reconstitui activitatea primilor agenți francezi de la Galați. Unul din
rapoartele care conține sugestii referitoare la înființarea unui consulat francez în cele
două principate, aparține lui Jean Louis Carra, secretar aulic5. La 26 mai 1782, acesta
trimitea un memoriu Ministrului de Externe, Vergenne6.
În opinia acestuia, principalele motive care cereau înființarea unor agenții
consulare în aceste teritorii, erau politica și comerțul. La început, Franța trebuia să
aibă un supraveghetor care să observe proiectele Curților de la St. Petersburg și Viena,
pentru a-i avertiza pe turci asupra adevăratelor intenții ale acestora. După aceea,
diplomații francezi trebuiau să obțină pentru comerțul francez, aceeași libertate,
aceleași scutiri și aceleași drepturi ca și Rusia, care dobândise libera navigație prin
Marea Neagră7.
Principalele obstacole care trebuiau înlăturate pentru a da avânt comerțului
francez în această zonă, erau abolirea taxei pe care comercianții trebuiau s-o plătească
la trecerea Dunării și dreptul de a-și tranzita mărfurile direct prin Marea Neagră și
Dunăre. Primul pas în activarea comerțului francez în zona Dunării și Mării Negre
era reprezentat de semnarea unui tratat de comerț. La 26 iunie 1802, Hubert Dubayet,
ambasadorul Franței la Constantinopol, obținea semnarea unui asemenea tratat8.
Astfel, la București era numit Saint Luce, iar la Iași Méchain9. Reprezentantul de la
Iași se semna în documente cu titlul de comisar general provizoriu (Iași) și cea de
sub-comisar pentru relații comerciale (Galați)10. Reprezentantul de la București purta
titlul de comisar provizoriu11.
Din corespondența purtată de acesta cu generalul Brune, ambasadorul
Republicii franceze la Constantinopol, aflăm că principalele probleme ale
comisariatului din Moldova, erau cele care țineau de necesitatea finanțării unui post
de dragoman pentru limba moldavă, de incapacitatea juridică a agentului de a acorda
scrisori de acreditare conaționalilor și de piedicile pe care acesta le întâmpina din
partea autorităților centrale12.
La 30 noiembrie 1803, Méchain trimitea un raport generalului Brune, în care
afirma că postul de dragoman nu mai fusese plătit de nouă luni de către autoritățile
de la Galaţi în secolul XIX, în ,,Diplomaţie şi destine diplomatice în lumea românească”, Ed.
Paul Nistor, Adrian, Ceobanu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011.
5. Informații biografice despre acesta și relatarea, în Călători străini despre Țările Române, vol.
X, partea I, Editura Academiei Române, București, 2000, pp. 234-260.
6. Calendarul pentru toți fii României pe anul 1906, Editura Librăriei H. Steinberg, București,
1906, p. 35.
7. Ibidem.
8. A. Oțețea, op. cit., p. 336; P. Păltănea, op. cit., I, p. 176.
9. V. Ciobanu, Înființarea consulatelor străine în Principatele Dunărene, în ,,Istoria românilor”,
vol. VI. Românii între Europa Clasică și Europa Luminilor (1711-1821), coord. Paul
Cernovodeanu, Nicolae Edroiu, Editura Enciclopedică, București, 2002, p. 652.
10. DIR, IV: p. 533 și p. 547.
11. DIR, supl. I, vol. III (1709-1812), Ed. A.I. Odobescu, București, 1889, p. XI.
12. Ibidem, IV, pp. 532-533.

163

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

moldovenești13. În aceste condiții, agentul propunea ca plata să se facă din casieria
ambasadei franceze, mai ales că dragomanul își îndeplinea în continuare atribuțiile.
Mai mult, acesta era de părere că guvernul Franței putea să-l numească în fruntea
agenției de la Galați, deoarece acesta cunoaștea foarte bine limba și intrigile țării.
Astfel, acesta era mult mai util serviciului consular decât un francez14. Tot în acest
raport, Méchain aducea în discuție cazul cetățeanului Marechal, asociatul unei case
de comerț franceze. Acesta dorea să încarce pe propriul vas mărfuri și armament
și să se îndrepte către un port al Rusiei. Neavând o scrisoare de acreditare sau un
pașaport, Marechal apelase la Méchain, cu scopul de a obține un document care să-i
ateste calitatea de supus francez. Deoarece agentul nu avea acest drept, l-a sfătuit pe
Marechal să apeleze la generalul Brune. Mai mult, Méchain afirma că aproape zilnic
era nevoit să refuze numeroși supuși francezi, care veneau la el cu rugămintea de a le
acorda protecție.
Acest lucru ne face să credem că în perioada respectivă agenții francezi de la
Galați nu aveau atribuții precise. Uneori, aceștia erau nevoiți să gireze, atât afacerile
agenției de la Galați, cât și pe cele ale comisariatului de la Iași. Drept dovadă, la 21
iunie, ministrul Afacerilor Externe al Franței, Talleyrand, îl informa pe Fornetty, că
va fi numit la Iași. Totodată, acesta era înștiințat că, cetățenul Méchain, sub-comisar
la Galați, fusese însărcinat de către generalul Brune să gireze provizoriu afacerile
comisariatului general de la Iași, până la venirea sa15. Acesta din urmă, trebuia să-l
recunoască în calitatea de sub-comisar cancelar. Într-un raport anterior, datat la 15
iunie 1803, Méchain trimitea un raport lui Talleyrand, în care spunea că aștepta să
fie primit în audiență la prințul Moldovei, pentru a putea fi recunoscut drept comisar
general provizoriu pentru relațiile comerciale ale Franței16.
În această perioadă, nu este clar care a fost rangul reprezentanței franceze de la
Galaţi, deoarece în documente sunt folosite ambele titluri. În dreptul internaţional,
existau diferenţe între funcţiile consulare. Primul rang în ierarhia consulară franceză
era cel de consul general, urmat de cancelar și dragoman. Uneori cancelarul
îndeplinea și funcția de dragoman. Dacă unul dintre consulii generali părăsea postul,
conducerea era încredințată celui care urma în Departament17. Acesta ocupa postul,
în mod provizoriu, până la numirea noului reprezentant.
Primul consulat general francez a fost la București, iar vice-consulatul la Iași. La
reînființare, în anul 1803, comisariatul general s-a mutat la Iași, iar vice-comisariatul
pentru relații comerciale la Galați18.
Până la organizarea ocupației rusești în cele două principate, nu se mai
cunosc informații referitoare la activitatea consulatului francez de la Galați. După
această dată, afacerile agenției consulare au fost încredințate lui Martin, diplomat
13. Ibidem, p. 547.
14. Ibidem.
15. DIR, XVI, p. 653; P. Păltănea, op. cit., I, p. 177.
16. Ibidem, XVI, p. 652.
17. Ibidem, XVI, p. 857.
18. A, Oțețea, op. cit., p. 341.

164

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

cu experiență, care a deținut funcția de comisar general al Moldovei19 și apoi a fost
numit viceconsul al celor două Dardanele20. Atribuțiile sale nu s-au rezumat numai
la protejarea intereselor națiunii franceze, ci au vizat și interesele protejaților ionieni
și italieni.
Acest fapt reiese dintr-un raport, trimis ministrului francez, Champagny, la 26
iunie 181021. Din acesta aflăm că, datorită funcției de vice-consul la Galați, Martin
își stabilise în oraș reședința, dar la ordinul autorităților de la Paris, fusese nevoit să
se mute în capitala Moldovei, pentru a lua cunoștință de situația supușilor francezi,
ionieni și italieni22.
În pofida acestui fapt, el își menținea titlul de vice-consul la Galați, titlu
care nu putea fi anulat decât printr-un decret al Majestății Sale. Motivul care cerea
prezența sa la Iași, era dat de obligația protejaților francezi de a plăti aceleași taxe pe
care le plăteau și moldovenii23. Aceste taxe fuseseră fixate de către Divanul Moldovei,
prin intermediul a două ordonanțe. Prima, stipula că toți cei care plătiseră impozite
în trecut nu mai erau recunoscuți ca fiind supuși fracezi, iar a doua, că toți francezii
erau recunoscuți drept supuși aflați sub protecția agenției consulare, doar după ce
erau trecuți pe liste oficiale24. Ispravnicii de la Galați și din alte districte primiseră
ordinul de a nu-i mai recunoaște drept supuși francezi pe cei care nu-și plătiseră
contribuțiile către autoritățile moldovenești25.
Problema a fost readusă în discuție, într-un alt raport, datat la 24 martie 1811. În
acesta, Martin se plângea de faptul că Divanul Moldovei îi confunda pe supușii francezi
cu locuitorii principatului, în ceea ce privește plata impozitelor26. Acesta considera că
plata acestor taxe nu-l putea lipsi pe un francez de drepturile lui, dar și că naționalitatea
acestuia nu era atestată de înscrierea într-o listă, ci de declarația de naționalitate
făcută de un agent al guvernului27. Pe lângă rezolvarea abuzurilor de natură fiscală,
reprezentantul francez s-a implicat și în rezolvarea abuzurilor de natură juridică.
Potrivit capitulațiilor primite de Franța de la Imperiul Otoman, judecata
litigiilor dintre un supus francez și unul moldovean trebuia să se facă în prezența
unui reprezentant al autorității consulare28. Martin dă drept exemplu cazul unui
supus ionian, care se afla în litigiu cu un boier moldovean, pentru executarea unui
19. Acesta a girat afacerile comisariatului din august 1807 până în septembrie 1811. Informații
în Ibidem, p. 340.
20. DIR, XVI, p. 1070.
21. DIR, XVI, p. 856.
22. Ibidem.
23. În această perioadă, Franța avea sub protecție francezi, ionieni și italieni.
24. A. Oțețea, op. cit., p. 343.
25. DIR, XVI, p. 906.
26. Ibidem, pp. 906-907.
27. Ibidem, p. 907; A. Oțețea, op. cit., p. 343.
28. Paul Fauchille, Traité de droit international public, t. I, partea III, Paris, 1926, p. 150; Gabriel
Efendi Noradounghian, Recueil d’actes internationaux de l’Empire Ottoman, t. I (1300-1789),
Paris, 1897, p. 290.

165

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

contract29. Deși acesta venise la tribunal împreună cu dragomanul, autoritățile
moldovenești refuzaseră să-i acorde privilegiul de supus francez și-l judecară pe baza
legii moldovenești.
Un alt abuz relatat de către agentul Martin, a ținut de refuzul vameșilor
moldoveni de a recunoaște inviolabilitatea domiciliului unui sudit. Potrivit articolului
70 al capitulației franceze din anul 1740, nici un agent al instituțiilor publice nu
putea intra în casa unui sudit, în absența unui reprezentant al autorității consulare30.
Inviolabilitatea era valabilă și în cazul persoanei suditului, care nu putea fi arestat și
încarcerat, decât în prezența consulului sau a altei autorități consulare.
Cu toate acestea, autoritățile din principat refuzau să accepte prevederea.
Martin dă drept exemplu cazul unui vameș moldovean, care intrase noaptea în casa
unui ionian și, în absența acestuia, îi confiscase mărfuri în valoare de 2000 de piaștri,
sub pretextul că acestea erau de contrabandă31. Iar abuzul nu s-a oprit aici. După
plecarea vameșului, un valet al vămii, beat, însoțit de trei soldați, a venit să închidă
magazinul supusului ionian, fără ca acesta să fie prezent.
Vestea a fost adusă la cunoștință lui Martin, care a trimis Senatorului rezumatul
faptelor petrecute cu o zi înainte. Diplomatul și-a exprimat nemulțumirea față de
ignoranța vameșului și valetului, care nu ținuseră cont de faptul că supusul ionian se
afla sub jurisdicția autorității franceze, iar domiciliul acestuia nu putea fi controlat
de către autoritățile moldovenești, fără acordul și prezența sa. Totodată, autorul
raportului era indignat de faptul că autoritățile moldovenești considerau conduita
vameșului drept o bagatelă, care nu merita să fie pusă sub judecată32.
Prezența lui Martin în fruntea agenției de la Galați este confirmată și de către
Francisc Summerers, primul consul britanic la București, care afirma că jurisdicția
agentului consular de la Galați se întindea până la Varna, iar printre atribuțiile sale
se numărau supravegherea activității consulatului rus și facilitarea tranzacțiilor
comerciale33. La 17 martie 1813, agentul austriac, Ange Timoni semna o notă către
ambasadorul Franței de la Constantinopol, din care deducem că fusese numit în
fruntea agenției comerciale de la Galați, după plecarea lui Martin34.
Atitudinea sfidătoare a autorităților moldovenești față de reprezentantul
francez poate fi pusă în legătură și cu evoluția raporturilor de putere dintre Franța și
Rusia. Atât timp cât Napoleon a fost victorios pe câmpul de luptă, autoritățile rusești
din cele două principate nu au îndrăznit să se îndrepte împotriva reprezentanților
francezi. După căderea lui Bonaparte, rivalitatea dintre Franța și Rusia s-a reaprins,
iar agenții francezi au devenit ținta răutăților și injuriilor muscalilor35.
29. DIR, XVI, p. 906.
30. Gabriel Efendi Noradounghian, op. cit., p. 295.
31. DIR, XVI, p. 907.
32. Ibidem.
33. A. Vlas, op. cit., p. 81. Informații similare în Călători străni despre Țările Române în secolul
XIX, serie nouă, vol. I (1801-1821), București, Editura Academiei Române, 2004, p. 225-226.
34. P. Păltănea, op. cit., I, p. 177.
35. După căderea lui Napoleon, Vodă Caragea a expus la Curte un manechin îmbrăcat în

166

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Relațiile dintre ruși și francezi au început să se deterioreze odată cu
instaurarea ocupației rusești în cele două principate. Dintr-un raport, trimis
de Champagny lui Martin, la data de 22 iunie 1810, aflăm că acesta trebuia
să evite contactul cu autoritățile rusești și să se abțină în raporturile avute cu
autoritățile locale de la toate lucrurile care-i puteau crea neplăceri, fără a renunța
la prevederile stipulate în capitulații36.
Încordarea relațiilor franco-ruse a complicat și mai mult lucrurile37. La 9
aprilie 1811, Champagny îi transmitea consulului francez de la București, Ledoulx,
că Martin se afla într-o situație dezagreabilă față de autoritățile rusești din Iași, care
își permiteau tot felul de șicane și violențe la adresa supușilor francezi din Moldova38.
În ceea ce privește evoluția agenției franceze de la Galați, după ce Martin a
părăsit postul de la Iași, informațiile sunt destul de confuze. Potrivit datelor oferite de
A. Oțețea, după plecarea acestuia, Franța a desființat agențiile de la Iași și Galați și a
păstrat doar consulatul general de la București39.
Dintr-un alt raport, datat la 14 septembrie 1822, aflăm că, sub regimul trecut,
Franța avusese doar doi agenți consulari în cele două principate. Dacă agenția
franceză de la Craiova se aflase sub conducerea lui Laurent Giocomelli, venețian, care
deținuse și funcția de agent al Angliei, agenția de la Galați s-a aflat sub conducerea lui
M. Martin, apoi sub cea a lui Ange Timoni, în timpul căruia agenția a devenit viceconsulat40. Referindu-se la misiunile pe care aceștia le îndeplineau, autorul raportului
sublinia că: ,,primul, aflat în contact cu Serbia, Vidinul și Banatul, ținea consulatul de
la București la curent cu toate evenimentele din Valahia, iar cel de-al doilea, era un
intermediar util între cele două principate”41.
Datorită lacunelor documentare, nu știm cine a apărat în perioada imediat
umătoare interesele protejaților francezi de la Galați. Mențiuni sumare, referitoare
la numele celor care au girat afacerile agenției, se regăsesc în recentul studiu al
Ancuțăi Vlas.
Bibliografie
Documente edite

Călători străini despre Țările Române, vol. X, partea I, Editura Academiei Române,
București, 2000.
Călători străini despre Țările Române în secolul XIX, serie nouă, vol. I (1801-1821),
București, Editura Academiei Române, 2004.
uniformă de ofițer francez. A. Oțețea, op. cit., p. 340.
36. DIR, XVI, p. 856.
37. La începerea campaniei rusești din anul 1812, consulii francezi au primit ordinul de a
părăsi principatele. După victoriiile lui Napoleon din anul 1813, au fost reprimiți.
38. Ibidem, p. 909.
39. A. Oțețea, op. cit., p. 341.
40. DIR, XVI, p. 1070.
41. Ibidem.

167

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Documente privitoare la istoria românilor, vol. XVI, Corespondență diplomatică și
rapoarte consulare franceze (1603-1824), Ed. Nerva Hodoș, București, 1912.
Documente privitoare la istoria românilor, vol. XVII (1825-1848), Ed. Nerva Hodoș,
București, 1918.
Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV, Rapoarte diplomatice ruse (17961806), Ed. Andrei Oțețea, Editura Științifică, București, 1974.
Documente privitoare la istoria românilor, supl. I, vol. III (1709-1812), Ed. A.I.
Odobescu, București, 1889.
Noradounghian, Efendi, Gabriel, Recueil d’actes internationaux de l’Empire Ottoman,
t. I (1300-1789), Paris, 1897.

Lucrări generale și speciale

Calendarul pentru toți fiii României pe anul 1906, Editura Librăriei H. Steinberg,
București, 1906.
Oțețea, Andrei, Înființarea consulatelor francese în țerile romănești, în ,,Revista istorică”,
t. XVIII, nr. 10-12, București, 1932.
Ciobanu, Veniamin, Înființarea consulatelor străine în Principatele Dunărene, în
,,Istoria românilor”, vol. VI. Românii între Europa Clasică și Europa Luminilor (1711-1821),
coord. Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu, Editura Enciclopedică, București, 2002, p. 652.
Fauchille, Paul, Traité de droit international public, t. I, partea III, Paris, 1926.
Păltănea, Paul, Istoria orașului Galați. De la origini până în anul 1918, Editura PortoFranco, vol. I, Galați, 1994.
Vlas, Ancuța, Activitatea consulatului francez de la Galaţi în secolul XIX, în ,,Diplomaţie
şi destine diplomatice în lumea românească”, Ed. Paul Nistor, Adrian, Ceobanu, Editura
Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011.

168

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

169

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Nichita Stănescu şi
postmodernismul românesc
Virginia BOBARU, profesor

Colegiul Național „Al. I. Cuza” Galați
Str. Aleea Școlii, nr.1, Cod 800042
Tel. 0746281336
E-mail personal: vbobaru@yahoo.com

Modernismul şi postmodernismul reprezintă etape distincte în istoria
literaturii, cu inevitabile nuanţe şi particularizări autohtone. Rădăcinile lor se află în
modele ontologice diferite, care integrează ideile literare într-un „spirit al veacului”
lor. Trecerea de la (neo)modernism la postmodernism implică o schimbare de canon
literar. Totuşi, dată fiind artificialitatea conceptelor, cele două paradigme pot exista şi
simultan, una la suprafaţă şi alta într-un plan latent.
Nichita Stănescu rămâne cel mai original poet din literatura noastră
contemporană şi totodată un „cap de serie” al şaizecismului. După apariţia generaţiei
optzeciste, s-au căutat în lirica lui elemente anticipative ale postmodernismului,
pentru a stabili o continuitate sau în ideea că un mare poet este şi un înaintemergător. In extremis, Mircea Cărtărescu respinge orice suspiciune a influenţei
lui Nichita Stănescu asupra generaţiei sale, mai degrabă umbrită de personalitatea
marelui poet. Acesta nu ar fi influenţat postmodernismul, ba chiar ar fi blocat
literatura română într-un modernism anacronic.
Ne propunem o întoarcere la câteva texte poetice pentru a schiţa în teritoriul
inefabil al liricii câteva similitudini şi diferenţieri între Nichita Stănescu şi poeţi
reprezentativi ai postmodernismului.
„Componenta realistă” pe care criticul Alexandru Ştefănescu o distinge în
poezia lui Nichita Stănescu constă într-o acută percepţie a realului. Amplificarea
capacităţii de a observa lumea duce paradoxal la efecte de fantastic şi de artificializare:
„O dungă roşie în zări se iscase
şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins,
cu umbrele lor melodioase
umerii încă dormind mi i-au atins.
Mă ridicam din somn ca din mare,
scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele,
sprâncenele cristalizate de sare,
abisele.”

(Dimineaţă marină)
Investigaţia anatomică trece dincolo de tabuuri şi consacră motive lirice noi:
oasele, sângele, umerii, sprânceana, bărbia etc.:
„Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,

170

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

dar mâna nu le mai ştie.”

(Leoaică tânără, iubirea)
Voluptatea este senzorială, dar mai ales estetică, natura se artificializează prin
extragerea esenţei, în modul cel mai firesc posibil. Tonul conţine emoţie pură şi nu
vinovăţie sau ezitare. Alteori, eul îşi lărgeşte percepţia în zona latenţelor, compatibilă
cu starea de poezie. Simte mirosul unei femei încă nenăscute sau aude „nenăscuţii
câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră”.
Mircea Cărtărescu, poet reprezentativ şi „cap teoretic” al generaţiei optzeciste,
propune noţiunile de realism şi biografism ca repere ale postmodernismului.
Corespunzând întrucâtva personalismului din poezia americană a anilor `70,
acestea se opun impersonalităţii actului creator modernist – „o şansă să mai
vorbeşti şi despre tine”.
Autorul „Poemelor de amor”, evocând iubiri defuncte, lasă realitatea cotidiană
a oraşului să invadeze spaţiul poeziei: lactobarul de la Scala, troleibuzul, magazinele
şi toate celelalte. Excesul de detalii reale este consecinţa unei imaginaţii debordante,
la fel ca şi amestecul de stări şi de tonuri:
„Cine umpluse cu levănţică, pucioasă,
asparagus, flacără, dragoste, biscuiţi şi carbid
troleibuzul pe care îl aşteptam în staţie
la tunari?
cine a râs ca o beţivancă mângâind lubric
coloanele gării de nord, înroşind
taxifurgonetele?”

(Femeie¸femeie, femeie...)
Poetul Adrian Alui Gheorghe scrie, în manieră memorialistică: „M-am născut
în vara anului 1958. Poate fi asta o recomandare?”
Abundenţa de real, lipsa idealizării, sarcasmul sau indiferenţa mimată nu
sunt în sine idei poetice noi. Le întâlnim în avangardism, spre exemplu în poemul
„Ulise” de Ilarie Voronca. Ele ar putea să nedumerească însă pe cititorul poemelor
postmoderne, mai ales datorită ostentaţiei, expresiei directe, impresiei de banal.
Intertextualitatea, o componentă specifică a discursului liric optzecist, se
anunţă la Nichita Stănescu îndeosebi prin parodie, ceea ce include funcţia ludică a
limbajului. Alex. Ştefănescu face distincţia dintre ironie şi umor. Umorul poetului
este o atitudine afectivă, sentimentală, un act de comprehensiune a literaturii. În
dulcele stil clasic, poem cu titlu sugestiv în acest sens, se îmbină stilul trubaduresc
cu lamentaţiile premodernilor, dar şi cu alăturări neaşteptate de cuvinte, care duc
reprezentarea într-o zonă a straniului şi a abstracţiei.
„Dintr-un bolovan coboară
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o frunză verde, pală
pasul tău de domnişoară.”
Fără a face parodie cu adresă, precum Marin Sorescu în Singur printre poeţi, N.
Stănescu reia stiluri dintre cele mai diferite, poetice şi nonartistice. Sentimentalismul

171

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

şi retorica romanticilor, motive eminesciene, dar şi frânturi de limbaj publicistic, de
prospecte tehnice se succed cu sclipirile lor în versurile poetului.
Procedeele intertextualităţii îşi găsesc cea mai strălucită armonizare în
Levantul lui Mircea Cărtărescu. Cartea uimeşte prin erudiţie culturală, inventivitate
debordantă şi savoarea stilului. Este o epopee comică, o istorie inedită a poeziei
româneşti, o comedie a literaturii:
„Când pornii poema asta cât eram de cilibiu,
Joacă îmi părea a face să trăiască-n epopee
Spangă de bărbat alături de pept fraged de femee,
Stiluri mult sofisticate să aduc dintr-un condei
Cum călugărul înfloare pergamintul dă minei
Ticluiam, cu muzichie de clavir şi dă spinetă,
Vreo istorie pe apă, vreun soi de operetă,
Plictisit fiind de joasa poesie – a vremii noastre”
A devenit un loc comun să se spună că Nichita Stănescu e un mare înnoitor
al limbajului poetic, după Tudor Arghezi, dar, desigur, în manieră diferită. Limba sa
„poezească” nu seamănă cu „limba leopardă”, nici cu „limba spargă”. Poetul operează
în mecanismele profunde ale limbajului, producând surprize estetice. Sunt cunoscute
creaţiile sale lexicale: „necuvinetele” sau „trimbulind”. Ele nu sunt forme goale, ci
implică fiecare o revelaţie poetică, descoperirea unei stări de graţie a poeziei. Alteori,
sunt spectaculoase răsturnarea sintactică, efectul de omonimie şi elipsele:
„N-ai să vii şi n-ai să morţi,
N-ai să şapte între sorţi,
N-ai să iarnă, primăvară,
N-ai să doamnă, domnişoară.”

(N-ai să vii)
Ion Stratan, „cel mai dificil, mai abscons poet al generaţiei `80”, căruia Eugen
Simion îi recunoaşte bucuria creaţiei verbale şi priceperea retorică, scrie şi el în
stilul ilustrului predecesor: „m-a murit” sau „naşte-mă dintr-un dintru”. În poezia
sa cerebrală, iniţiatică, prelungind spiritul modernist, se implică ironia, sarcasmul,
jocurile de cuvinte, amestecul de stiluri. Ritmul interior al poemului, juxtapunerea
de termeni şi imagini amintesc spiritul avangardei:
„ – între timp, nimic
s-a culcat cu nimica
şi-au cuibărit în pieptul meu
frica –
anii mei m-au trăit
fără mine care
îi salutam la paradă
anii tineri solizi trecând fără să vadă”
Dar din nou trebuie spus că diversitatea lexicală şi stilistică cea mai uimitoare
îi apaţine lui Mircea Cărtărescu. Amploarea poemelor o favorizează. Eul se bucură,

172

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

inventează, vrea să-şi asume totul. Fără complexe, argoul străzii se alătură termenilor
voit banali, ori solemni şi savanţi („ek-stază”, „alepf ”, „eidetic”).
În concluzie, am examinat prin puţine exemple evoluţia unor idei şi atitudini
în trecerea de la o vârstă a literaturii la alta. O perspectivă unificatoare îi aparţine
lui Matei Vişniek: „Toată filozofia scriiturii pe care a gândit-o Nichita a fost topită în
sens bun într-o nouă poietică postmodernistă”. În ultimă instanţă, valoarea unui poet
constă în originalitatea lui, în ceea ce nu se poate explica nici atunci când mecanismele
au fost demontate. Intră în joc aici şi complicitatea afectivă, intelectuală a cititorului,
într-o deplină libertate a spiritului.
Bibliografie

2000.

Alui Gheorghe, Adrian, Poeme în alb - negru, Junimea, Iași, 1987;
Cărtărescu, Mircea, Faruri, vitrine, fotografii..., Cartea Românească, București, 1980;
Cărtărescu, Mircea, Levantul, Cartea Românească, București, 1990;
Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Humanitas, București, 1999;
Lefter, Ion Bogdan, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale, Paralela 45,
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Paralela 45, București, 2008;
Stănescu, Nichita, Ordinea cuvintelor, Cartea Românească, București, 1985;
Stratan, Ion, Cinci cântece pentru eroii civilizatori, Albatros, București, 1983;
Ștefănescu, Alex., Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Minerva, București, 1986;

173

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Ateneul Român
125 de ani de la inaugurare
Radu MOȚOC, inginer

Galaţi, Str. Brăilei, nr. 17, bloc R2,
sc. II, ap. 73, Cod 800070
Tel: 0766334462
e-mail personal: motoc.radu@yahoo.com

Activitatea enciclopediştilor din secolele XVIII–XIX a trezit dorinţa de
cunoaştere, dar şi un puternic sentiment naţional.
În Ardeal, la iniţiativa unor intelectuali patrioţi, se înfiinţează în anul 1795
prima societate culturală care poartă numele de Societatea filosoficească a neamului
românesc din Marele Principat al Ardealului, la iniţiativa lui Ioan Piuariu Molnar
şi a altor cărturari români. Societatea îşi propunea să editeze cărţi pentru educaţia
religioasă a poporului dar şi de ştiinţă şi istoria românilor.
Cărturarul Dinicu Golescu consemna în urma călătoriilor sale în apusul
Europei (1824, 1825 şi 1826) intenţia de înfiinţare a unei societăţi care în colaborare
cu Heliade Rădulescu avea să se numească Societatea literară (1827). Programul
acestei societăţi va sta la baza Societăţii filarmonice (1833) din Bucureşti, înfiinţată
de Heliade Rădulescu în colaborare cu I. Câmpineanu, al cărei scop era „întocmirea
unei şcoli de literatură, declamaţie şi muzică vocală”1.
După modelul Asociaţiei pentru învăţătură gratuită a poporului, concepută la
Paris în 1831, trei tineri studenţi: Ion Ghica, Alex. G. Golescu şi Dimitrie Brătianu,
au pus bazele unei societăţi culturale în august 1839, pe care au intitulat-o Societatea
pentru învăţătura poporului român.

1. Ilie Popescu Teişan, Ateneul Român, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, pag. 6

174

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Asociaţia literară a României se creează în anul 1845, având ca fondatori pe
Iancu Văcărescu, Ion Ghica, Ştefan Golescu, Cezar Bolliac, August Treboniu Laurian,
C. A. Rosetti etc. Asociaţia constituia un paravan pentru societatea secretă Frăţia,
întemeiată de N. Bălcescu în 1843, împreună cu Ion Ghica şi Cristian Tell2.
În Transilvania apar mai multe societăţi sub impulsul celor două rezoluţii
adoptate de Conferinţa naţională a fruntaşilor români din 1 ianuarie 1861 la Sibiu.
Asociaţia transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român
(ASTRA), întemeiată în 1861 de Andrei Şaguna, Gh. Bariţiu, Timotei Cipariu şi I.
Puşcariu, a avut aprobarea guvernului de la Viena în 6 septembrie 1861. Scopul ei
principal era deşteptarea conştiinţei naţionale, dezvoltarea simţămintelor umanitare,
purificarea şi unificarea limbii materne.
Şi în Bucovina, la îndemnul lui Aron Pumnul, se înfiinţează, în 1863, Reuniunea
română de lectură, care devine în 1863 Societatea pentru literatură şi cultură română,
cu scopul cultivării limbii române şi răspândirii culturii în popor. Societatea a fost
condusă, în perioada anilor 1865-1882, de George Hurmuzachi, care a iniţiat şi un
fond pentru burse destinate tineretului studios.
La Iaşi, Titu Liviu Maiorescu a iniţiat, în1863, Prelecţiunile populare prezentate
la Banca Moldovei.
Societatea „Junimea” din Iaşi a luat fiinţă la 19 octombrie 1863, cu scopul
mărturisit de a publica cărţi care să contribuie la educaţia poporului român şi de a
susţine activitatea ştiinţifică şi literară3.
Cursurile libere susţinute de Carol Davila, în perioada 1857-1859, la liceul Sf.
Sava, şi de Ulysse de Marsillac, în perioada 1855-1864, care a conferenţiat săptămânal
despre literatura franceză, sunt două exemple grăitoare din perioada respectivă.
Proiectul Societăţii literare române la Bucureşti datează încă din 5 decembrie
1860, dar societatea se înfiinţează efectiv doar la 1 aprilie 1866. Ea se adresa oamenilor
cultivaţi care doreau cu ardoare să stimuleze ştiinţele şi literatura, prin publicarea unor
lucrări despre istoria naţională şi de a stimula cultivarea limbii române. Societatea era
organizată pe trei secţii: istorie-arheologie, literatură-filologie şi ştiinţe. În anul 1867,
această societate se transformă în Societatea academică română, primind mai târziu
printr-o lege semnată de principele Carol I în 1879, denumirea de Academia Română4.
Legea instrucţiunii publice, care a fost adoptată la 24 noiembrie 1864, fiind cea mai
importantă sub raport uman, avea mari dificultăţi de a fi aplicată, din lipsă de personal
didactic, de localuri şi fonduri pentru procurarea cărţilor şi rechizitelor destinate
copiilor săraci. Însă lărgirea orizontului cultural general, introducerea sistematică în
problemele specifice societăţii româneşti, în istoria şi cultura românilor erau necesare în
primul rând orăşenilor adulţi, funcţionarilor, meseriaşilor, comercianţilor, militarilor.
Acesta era motivul pentru care s-a iniţiat la Iaşi primul Ateneu Român5.
2. Ibidem, pag. 7
3. Ibidem, pag. 8
4. Ibidem, pag. 9
5. Ateneul Român, Monografie. Op. cit., Cum arăta oraşul Bucureşti în 1865 când Ateneul
Român şi-a deschis conferinţele: Populaţia capitalei era de 141.754 locuitori; 82 medici; 137

175

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Aceste societăţi şi preocupările culturale practicate au pregătit naşterea
Societăţii culturale „Ateneul Român”.
În mai multe ţări europene se înfiinţaseră atenee, care susţineau conferinţe
publice.
V.A. Urechia avea să treacă în revistă, în Darea de seamă citită în 24 noiembrie
1890, cu ocazia serbării a 25 ani de la înfiinţarea Ateneului Român la Bucureşti,
evenimentele culturale care au prefaţat acest eveniment.
Două evenimente l-au marcat pe V.A. Urechia atunci când a iniţiat la Iaşi
Ateneul Român:
- Înfiinţarea la 15 septembrie 1860 a Universităţii din Iaşi, care publica o revistă
literară şi ştiinţifică săptămânală;
- Vizita făcută la Ateneul de la Madrid, unde asistase la debutul celui mai mare
orator al Europei la acea dată, Emilio Castellara6.
În 15 septembrie 1860, apare o revistă la Iaşi, la iniţiativa lui V. A. Urechia, care
poartă numele de Ateneul român. Primele 7 numere sunt consacrare problemelor
şcolare. O etapă firească a urmat începând cu data de 12 noiembrie 1860, când cititorii
sunt anunţaţi că: „de astăzi înainte Ateneul Român a intrat pe o nouă cale. Foaia
aceasta nu mai este organul redactorului şi a câtorva profesori, ci a unei societăţi
literar-ştiinţifice cu acelaşi nume”7.
La îndemnul lui Mihail Kogălniceanu, care în acea perioadă era ministrul
cultelor şi al instrucţiunilor publice din Iaşi, s-au adunat, în cursul lunilor septembrieoctombrie, cei mai însemnaţi profesori din Iaşi şi câţiva oameni de litere, şi la finele
lui octombrie au terminat de discutat şi de votat Statutul Ateneului Român, statut
aproape identic cu cel al Ateneului din Madrid, avea să menţioneze V.A. Urechia la
această aniversare din 1890.
Printre membrii fondatori se numărau: M. Kogălniceanu, G. Mârzescu, Ştefan
Micle şi V.A. Urechia.
Articolul 1 din statutul societăţii preciza faptul că Ateneul este o societate
exclusiv literar-ştiinţifică şi artistică.
Scopul acestei societăţi rezulta din articolul 2, care preciza cu multă modestie:
„Membrii, uniţi în Ateneu, îşi propun de a-şi adăuga cunoştinţele prin mijlocul discuţiilor
şi a lecturii, după care îşi dădeau misiunea de a răspândi cunoştinţele lor prin cursuri
publice, foi periodice, cărţi şi corespondenţe cu ateneele din Turin, Madrid şi Paris”.
La sfârşitul anului 1861, ca urmare a plecării de la Iaşi la Bucureşti a celor mai mulţi
membri şi chiar a redactorilor revistei, funcţionarea Ateneului şi a revistei a luat sfârşit.
Plecarea lui V.A. Urechia ca director general la Ministerul cultelor şi instrucţiei
publice, a fost decisivă pentru încetarea activităţii Ateneului la Iaşi.
avocaţi; 1.497 funcţionari; 769 fabricanţi; 18 oameni de litere; 20 spiţeri; 30.394 meseriaşi; 769
fabricanţi şi 23.089 comercianţi . Acestei populaţii i se adresau conferinţele Ateneului. Pag. 10.
6. Darea de seamă a d-lui vice-preşedinte al Ateneului, V.A. Urechia, cu ocazia „Serbării
jubileului de 25 de ani a acestei Instituţiuni”, Bucureşti, Tipografia Curţii Regale, F. Göbl fii,
1894, pag. 7
7. Ibidem, pag. 8

176

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Coagularea unor condiţii favorabile la Bucureşti a făcut posibilă reactivarea
spiritului atenian, lansat pentru început la Iaşi:
- Faptul că în 1864 la conducerea Ministerului cultelor şi instrucţiei publice
era un iubitor de cultură românească, N. Kreţulescu8;
- Tot în anul 1864 sosea în Bucureşti un: „june învăţat, dulce la grai, cult în
forme, cu capul mergând mai înainte decât corpul, dar cu inima urmând capul, junele
doctor îţi inspira încrederea şi simpatia de la prima vedere. Acesta era neobositul şi
admirabilul devotat pentru instrucţiune şi educaţia naţională, Constantin Esarcu”;
Un alt factor l-a constituit unificarea şi reformarea legislaţiei şcolare din ambele
Principate, în anul 18649.
I. Ateneurile
„În vechea Grecie numele de Ateneu reprezenta templul Minervei”, avea
să precizeze Emanoil Kreţulescu într-un studiu publicat în anul 1890, cu prilejul
aniversării a 25 de ani de la fondarea Ateneului Român.
În anul 37 al erei noastre, întâlnim numele de Ateneu atunci când Caligula a clădit un
ateneu la Lyon (Lugdunum, în Galia), unde se ţineau cursuri de elocvenţă greacă şi latină.
Ateneum constituia o şcoală fondată la Roma de către împăratul Hadrian
în jurul anului 135, pentru a favoriza activităţile didactice, cursurile de retorică,
jurisprudenţa, gramatica şi filosofia10. Acest Ateneum exista încă la sfârşitul secolului
al IV-lea, când un edict imperial de la 370 d. H. delimita numărul şi atribuţiile
profesorilor. Pe lângă aceşti titulari, orice literat, poet sau prozator, putea veni să
citească operele sale în public. Frumoasa Hypatia a fost ultima celebră conferenţiară
de filosofie neoplatoniciană la Alexandria, martirizată la 415 de călugării de la Sfântul
Chiril. După închiderea şcolii de la Atena din ordinul lui Iustinian, în 525, se aşează
un întuneric peste Europa Occidentală care va dura 800 de ani11.
Ideile liberale aveau să pătrundă în moravurile publice, când filosofii au
îndrăznit să vorbească în public, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Pilatre de
Rozier (1756-1785) este fondatorul Ateneului din Paris în anul 178112. Acest
8. Nicolae Kreţulescu (1812-1900), a prezidat comitetul Ateneului timp de aproape trei decenii,
începând cu 1872 până a încetat din viaţă. A făcut studii de medicină la Paris. A îndeplinit
funcţia de ministru de interne, justiţie, lucrări publice în mai multe guverne. Preşedinte al
Consiliului de Miniştri şi ambasador la Roma, Petersburg şi Paris. În 1888, s-a retras din viaţa
politică pentru a se consacra lucrărilor ştiinţifice şi activităţii culturale în cadrul Ateneului.
9. Darea de seamă, op. cit., pag.10.
10. Paul Augé, Larousse du XX-ème Siécle, Paris, Librairie Larousse, 1928, pag. 410.
11. Emanoil Kreţulescu, Ateneurile, din volumul ,,Cultură şi civilizaţie’’. Conferinţe ţinute la
tribuna Ateneului Român, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1989, Pag. 241-242. Numărul profesorilor
la Ateneum era de zece pentru gramatică, trei retori, doi de elocvenţă, cinci sofişti, un filosof
şi doi jurist-consulţi.
12. Paul Guérin, Nouveau Dictionnaire des Dictionnaires illustré, tomul VII, Paris, 1898, pag.
17. Pilâtre de Rozier (1756-1785), fizician aeronaut, a fost primul care a efectuat o ascensiune
aeronautică într-un balon în anul 1783. Dorind să traverseze canalul Mânecii cu prietenul său
Romain, a murit prin prăbuşirea balonului.

177

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Ateneu denumit republican în anul 1794, devine Ateneu Regal în 1815 şi avea
să se stingă din lipsa profesorilor şi mai ales a lipsei publicului. În perioada lui
Napoleon al III-lea (1808-1873), mai mulţi oameni de cultură printre care Jules
Simon, Hyppolite Carnot, Charles Garnier, au iniţiat în 1862 conferinţele din Rue
de la Paix, care au devenit peste câţiva ani Ateneul din Rue Scribe, urmate de
conferinţele din bulevardul Capucines.
Ateneul Club din Londra a fost înfiinţat în 1827 de către un grup de scriitori
printre care Walter Scott şi Thomas Moore, fiind considerat cel mai însemnat al
secolului, poate şi din cauza faptului că acele conferinţe savante nu erau ascultate
decât de membrii titulari ai clubului13.
Spre deosebire de academii şi universităţi, ateneul, fiind o instituţie
independentă, poate oferi conferenţiarului un grad ridicat de libertate în abordarea
tematicilor. Câmpul de activitate al ateneului este nemărginit şi cuprinde toate
ramurile ştiinţelor.
II. Înfiinţarea Societăţii culturale „Ateneul Român”
Reformele sociale şi politice înfăptuite de Al. I. Cuza, cu precădere cele legate
de legea instrucţiunii publice din 25 noiembrie 1864, creau condiţii optime pentru
lărgirea mijloacelor de răspândire a cunoştinţelor în marea masă a românilor, prin
cursuri şi lecturi publice.
În octombrie 1864, în prezenţa lui N. Kreţulescu şi a lui V.A. Urechia, C. Esarcu
avea să lanseze întrebarea: „De ce n-am face în Bucureşti o serie de cursuri publice,
cum se fac pretutindeni, unde se propagă în popor instrucţiunea şi educaţia?” A doua
zi „publicul din capitală era înştiinţat de aceste cursuri de seară, aşa cum se obişnuieşte
în Anglia, Elveţia, Franţa şi Germania. Cursurile se vor ţine la o oră încât toată lumea,
oricare i-ar fi ocupaţiile şi oricât de puţin ar fi pregătită, să poată asculta şi să tragă
din ele oarecare profit şi oarecare plăcere. În seara zilei de joi 28 ianuarie 1865, în sala
cea mare a caselor beizadelei C. Ghica, sală încă deşartă de mobile, scaune având abia
vre-o douăzeci şi la lumina slabă a câtor-va lămpi de petrol, un auditor, pe cât de ales,
pe atât de numeros, salută apariţia, lângă o simplă măsuţă de lemn alb, a primului
conferenţiar, a d-lui C. Esarcu, inaugurând conferinţele şi vorbind despre natură şi
despre regnurile ei”14. Aşa prezenta V. A. Urechia acest eveniment în Darea de seamă
susţinută în 1890.
Revista Natura nr. 2, din ianuarie 1865, avea să consemneze cu anumite detalii
privind componenţa auditoriului dar şi speranţa continuităţii acestei iniţiative, care
a debutat cu prima conferinţă: „Nu sunase ora opt încă şi mai mult de 500-600
persoane (unii zic mai mult de o mie) se aflau în sală aşteptând (după cum arăta
programul) ca d-ul C. Esarcu să înceapă discursul de inaugurare al cursurilor.
O mare parte din profesorii şi studenţii facultăţilor, mai mulţi membri ai Curţii
de Casaţie, mai mulţi deputaţi şi senatori, câte-va din somităţile noastre sociale,
ştiinţifice şi literare, ce nu fac parte din niciun corp constituit al Statului, un număr
13. Emanoil Kreţulescu, Cultură şi civilizaţie, op. cit., pag. 243.
14. Darea de seamă, op. cit., pag. 11.

178

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

considerabil din damele societăţii noastre cele mai distinse şi cele mai elegante, un
mare număr de persoane din toate clasele societăţii, lua parte la această sărbătoare
intelectuală. Acest public numeros, atenţia cu care d-ul Esarcu a fost ascultat,
aplauzele de care cuvintele sale au fost în mai multe rânduri acoperite, precum şi
mişcările de aprobare ce se manifestau ori de câte ori o idee justă era exprimată cu
forţă şi claritate, toate acestea, fi-vor semnele înainte mergătoare acestei mişcări de
viaţă, a acelor entuziasme juvenile, acelei ardoare generoase care produc lucrurile
cele mari şi nobile şi care se manifestă în sânul unei societăţi când i se formulă
într-un chip lămurit şi luminos trebuinţa vitală, de a cărei lipsă suferă şi lâncezeşte,
ori nu vor fi decât nişte stele căzătoare a căror lumină dispare chiar în momentul
căderi lor?”15.
V.A.Urechia avea să amintească eleganţa cu care Esarcu, la prima conferinţă,
a amintit rolul avut de N. Kreţulescu la iniţierea acestor cursuri: „N. Kreţulescu a
înlesnit realizarea începerii cursurilor în care profesorii cei mai eminenţi ai facultăţilor
noastre precum şi toţi acei ce pot fi capabili să vie a trata înaintea publicului ce doreşte
a se instrui chestiuni de ştiinţă, literatură, istorie, economie politică şi artă etc.”16
C. Esarcu intuia cu cine ar trebui să se alieze Ateneul ca să asigure victoria în
afirmarea scopului final, instrucţie şi educaţie. Conferenţiarul pleda pentru asocierea
cu femeile, care au o influenţă considerabilă în progresul social.
V. A. Urechia, în Darea de seamă din 1890, avea să dezvolte această temă
referitoare la rolul femei în societate: „Într-adevăr, femeile, prin partea lor afectivă,
exercită o influenţă considerabilă în dirijarea simţămintelor şi năravurilor. Când
simţămintele sunt nobile şi delicate, iar nu grosolane, năravurile pure, iar nu
scandaloase, când inima e înnobilată, iar nu degradată, inteligenţa ia o direcţie către
idei mai nobile, caracterul devine mai demn, personalitatea umană se înnobilează şi
câştigă în forţe şi în mărime şi ordinul social întreg devine mai moral şi mai fericit,
transmiţând generaţiilor viitoare o moralitate şi o fericire şi mai mare realizând astfel
legea progresului şi a civilizaţiei”17.
La 25 ani de activitate în sânul Ateneului, Urechia avea motive serioase când
afirma: „Nimeni din societatea română nu are mai mult merit în triumful Ateneului
şi la ridicarea acestui minunat palat al său, ca femeia română”.
Din acest motiv, V. A. Urechia avea să-i consacre celei de-a doua conferinţe,
din februarie 1865, această temă: Femeia română. Aducându-şi aminte de succesul
acestei conferinţe, acest rafinat şi entuziast patriot avea să mărturisească în darea
lui de seamă din 1890: „Nu voi uita cât voi trăi entuziasmul, ovaţiile ce s-au făcut
conferenţiarului, nu din cauza meritelor conferinţei, ci pentru că se aprobau tot ce pe
cale istorică zicea el despre femeia română. Acele aplauze şi ovaţii, care răsunau până
la palatul domnesc, unde se afla Doamna (Elena Cuza - n.a.), o sfântă femeie şi ea,
constituie cea mai neştearsă amintire a vieţii mele de ateneist ! 18. Iniţiativa particulară
15. Ibidem, pag. 12.
16. Ibidem, pag. 13.
17. Ibidem, pag. 14.
18. Ibidem, pag. 15.

179

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

a lui Constantin Esarcu19, V. Alexandrescu Urechia20 şi Petre S. Aurelian21 de a
susţine în data de 28 ianuarie 1865 o serie de lecturi publice, constituie începutul
activităţii Societăţii Ateneul Român.
Formal, societatea s-a constituit în data de 24 noiembrie 1865, prin aprobarea
statutului de funcţionare cu 24 articole.
Primul punct din statutul de funcţionare consemnează faptul că Ateneul este o
societate ştiinţifică, literară şi artistică, iar membrii ei îşi propun să-şi îmbogăţească
pe calea discuţiilor şi a lecturilor cunoştinţele, pe care le vor răspândi maselor prin
cursuri publice, periodice şi cărţi. O precizare importantă se referă la faptul că aceste
cursuri sau lecturi publice urmau să fie gratuite.
Pe lângă cei 20 de membri fondatori care au semnat statutul la 31 octombrie
1865, credem că din motive deocamdată neclarificate au fost şi alte personalităţi care
19. Ilie Popescu Teişan, op. cit., pag. 12.
Constantin Esarcu (1836-1898), era un om de cultură deschis sufleteşte spre ştiinţă dar
şi pentru artă, un spirit european, un mare patriot. Licenţiat la Paris în ştiinţele naturale şi
doctor în medicină, urma să ocupe la 7 noiembrie 1864 catedra de zoologie şi botanică de
la Facultatea de ştiinţe a Universităţii din Bucureşti. A îndeplinit funcţia de ambasador în
Italia şi Grecia, prilej cu care a cercetat documente istorice de mare valoare referitoare la ţara
noastră. În 1884, a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Prin donaţii şi
eforturi organizatorice a constituit colecţiile de artă şi cărţi vechi ale Ateneului Român. A fost
un conferenţiar activ privind istoria şi arta în principal.
20. Ibidem, pag. 14.
V. A. Urechia (1834-1901) este al doilea principal fondator al Ateneului Român, cel mai
apropiat colaborator al lui C. Esarcu. După studiile efectuate la Paris şi Madrid, a fost numit
profesor la Iaşi, iar după anul 1859 director la Ministerul cultelor şi instrucţiei publice. Este autorul
raportului pentru înfiinţarea Universităţii din Iaşi (1860). Alături de C. Esarcu, fiind deosebit de
tenace şi sistematic, a participat efectiv la toate activităţile din cadrul Ateneului Român privind
propagarea culturii şi promovarea învăţământului. B. P. Hasedu avea să-l numească „marele
ateneist”, ca un omagiu adus acelui despre care spunea: „cele mai multe instituţii culturale de
la noi se datorează direct sau indirect lui Urechia”. „Pornirea lui firească nu era spre cugetare,
ci spre acţiune” afirma Hasdeu în volumul II de Scrieri literare morale şi politice la pag. 148. A
fost numit profesor de istoria românilor şi literatura română la Universitatea din Bucureşti prin
acelaşi decret ca şi Esarcu. Uriaşa sa activitate se remarcă şi prin publicare celor 14 volume ale
Istoriei românilor şi cele 4 volume din Istoria şcoalelor. Un mare patriot.
21. Ibidem, pag. 15.
P. S. Aurelian (1833-1909), al treilea fondator al Ateneului Român, a fost bursierul Eforiei
şcolilor pentru a studia agricultura în Franţa în perioada 1856-1859. Întors în ţară, a fost
numit profesor şi director al şcolii de agricultură de la Pantelimon. În calitate de director
al Monitorului Oficial, al cărui director a fost numit la 1 ianuarie 1861, a publicat articole
cu caracter economic. El susţinea înfiinţarea caselor de economii, asigurările agricole şi
înfiinţarea bibliotecilor şi muzeelor comunale pe lângă şcoli. Ca om politic a fost preşedinte a
Camerei Deputaţilor şi al Senatului, ministru în mai multe guvernări, preşedinte al Consiliului
de Miniştri. Este ales preşedintele Ateneului Român în două rânduri: în1865-1866 şi în 1902
până la moarte (1909). Unul din ctitorii Ateneului a reprezentat o minte sigură, o voinţă
fermă, un patriot activ, un filosof realist, un prieten sobru dar profund al culturii.

180

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

au putut fi considerate ca membri fondatori, precum: Nicolae Blaremberg (magistrat),
Grigore Cantacuzino (om politic), Ion Fălcoianu (astronom), N. Grigorescu (pictor),
Panait Iatropol (medic), Nicolae Ionescu (profesor universitar şi om politic), M.
Kogălniceanu, N. Kreţulescu, Grigore Manu (arheolog, numismat), N. Nicoleanu
(poet), George Sion (scriitor), Gh. Tattarescu (pictor), Ştefan Vellescu (actor, profesor
la Conservator), Al. Odobescu (profesor
universitar), Ion Em. Florescu (general, om
politic), Scarlat Rosetti (magistrat, om politic),
Eduard Wachmann (dirijor, profesor la
Conservator), Matei Millo (actor) etc.22
Constantin
Esarcu
(1836-1898)
considera „instrucţiunea civilă, scopul principal
al activităţii Ateneului, acea instrucţiune care
formează pe cetăţean, care-l înalţă la demnitatea
unui factor inteligent, liber şi folositor…”23.
Emanoil Kreţulescu avea să-şi expună
crezul privind menirea Ateneului în cadrul
conferinţei susţinute în anul 1890, cu prilejul
aniversării a 25 de ani dela fondarea acestei
societăţi: „Să ne silim cu toţii să facem din
Ateneul Român, nu o şcoală de pedantism, ci
un mare salon unde publicul să asiste la nişte
Constantin Esarcu
simple conversaţiuni instructive unde să se
dezvolte spiritul de societate şi să se întărească gustul frumosului, simţul critic şi pe
cât ar fi cu putinţă bunul simţ, unde, în fine, să se poată întâlni, cunoaşte şi stima
mulţi din bărbaţii noştri distinşi, pe care politica, nenorocita politică, îi desparte şi
care, prin educaţie şi iubirea lor pentru patria comună, sunt făcuţi a se apropia şi
a se înţelege. Este bine şi folositor din toate punctele de vedere ca politica să fie
îndepărtată din sânul Ateneului. Este bine să avem cel puţin o instituţie în ţara
aceasta unde tineretul să nu mai audă necontenit vorbindu-se de partide… Intrând
aici, fiecare să-şi bage în buzunar micul steguleţ personal şi pe cupola Ateneului să nu
fâlfâie decât marele drapel naţional”24.
Activitatea culturală a Ateneului Român avea să se manifeste sub toate
formele şi prin toate mijloacele, în special „prin cercetări, studii, comunicări,
prin cursuri şi conferinţe publice; prin publicaţii, prin expoziţii artistice şi audiţii
muzicale; prin şezători şi reprezentări teatrale; prin întemeierea de biblioteci
publice, de colecţii şi pinacoteci; prin acordare de premii pentru lucrări privitoare
la scopul societăţii”25.
22. Ateneul Român, Monografie, op. cit., pag. 27-28.
23. Cultură şi Civilizaţie, Conferinţe ţinute la tribuna Ateneului Român, Antologie, note şi
prefaţă de Gheorghe Buluţă, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1989, pag. 331.
24. Ibidem, pag. 246.
25. Ibidem, pag. 8.

181

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Ateneul era compus din trei secţii: ştiinţele morale şi politice, ştiinţele
naturale, fizice şi matematice şi literatură şi artele frumoase.
Primul preşedinte delegat al Ateneului Român a fost P. S. Aurelian, care a
susţinut un discurs la inaugurare, în care, în spiritul acelor vremuri, avea să declare:
„Graţie cerului, inteligenţa nu lipseşte poporului român, din contra, este dovedit că
se poate asemăna în această privinţă cu naţiile cele mai inteligente. Inteligenţa, firesc,
nu este însă destul; trebuie să o cultivăm ca să poată da fructele ce suntem în drept a
aştepta de la dânsa. Românii au simţit această necesitate şi din toate părţile se vede o
emulaţie încurajatoare pentru a păşi pe această cale…
Ateneul Român, Domnilor, societate ştiinţifică, literară şi artistică, cu totul
străină de luptele zilei şi de orice pasiune, cred că va fi un început din cele mai fericite
pentru a întruni, cu timpul, într-un scop comun pe toţi bărbaţii care se interesează de
dezvoltarea şi împrăştierea ştiinţelor, literelor şi artelor în România”.
În încheiere, P. S. Aurelian mărturisea: „Cu modestie şi cu stăruinţă, după cum
zicea onorabilul nostru coleg, V. A. Urechia, care, fie zis în treacăt, a contribuit atât
de mult la fondarea Ateneului Român, cu modestie şi cu stăruinţă, Domnilor, vom
învinge toate obstacolele”26.
În acelaşi an au fost cooptate în societate mai multe personalităţi de primă
mărime culturală precum: Scarlat Rosetti (1803-1865), Matei Millo (1814-1896),
Alex. Odobescu (1834-1895), George Sion (1822-1892) etc.
Au fost nominalizaţi următorii membrii corespondenţi: George Bariţiu
(1812-1893), Vasile Alecsandri (1821-1890), Ion Heliade Rădulescu (1802-1872),
George Hurmuzachi (1817-1882), Gavril Munteanu (1812-1869) şi Dimitrie
Bolintineanu (1819-1872)27.
În 5 noiembrie 1866, s-a constituit, conform art. 23 din statut, conducerea
societăţii:
- Preşedinte Carol (Scarlat) Rosetti28.
- Vicepreşedinţi: V.A. Urechia şi C. Esarcu
- Secretari: Gârleanu şi Grigore Manu
- Casier: Missail
Din nefericire, Scarlat Rosetti nu a putut patrona în calitate de preşedinte
mult timp, pentru că starea sănătăţii l-a determinat să demisioneze în ziua de 14
26. Ateneul Român, revistă mensuală, op. cit, pag. 20.
27. Ilie Popescu Teiuşan, op. cit., pag. 12.
28. Ibidem, pag. 16.
Carol (Scarlat) Rosetti deţinea o însemnată avere, drept pentru care face o donaţie
importantă pentru „înaintarea ştiinţelor şi literaturii în patria noastră”. Donaţia era compusă
dintr-un teren în Bucureşti în vederea ridicării unui local destinat unei biblioteci, pentru
care donează şi 4.000 volume şi o importantă colecţie numismatică. O sumă importantă de
bani este destinată tot pentru ridicarea acestei clădiri. Concursul pentru construirea localului
bibliotecii este anunţat de Rosetti la 18 februarie 1867, sugerând drept model biblioteca
imperială de la Paris, care urma să constituie şi sediul Ateneului. Preşedinte al Ateneului între
1868-1869. A fost şi primar al Capitalei.

182

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

februarie 1868, când recomandă ca succesor pe Ioan Heliade Rădulescu, cu care era
bun prieten, dar împărtăşea şi aceleaşi afinităţi spirituale.
Pentru câteva luni, preşedinţia Ateneului a fost atribuită lui V.A. Urechia, după
care, în perioada 1901-1909, această funcţie a fost ocupată de P. S. Aurelian.
După înfiinţarea la Bucureşti a Societăţii culturale „Ateneul Român”, modelul
ei se va răspândi pe întregul spaţiu românesc. În anul 1867, V.A. Urechia avea bucuria
să constate că mai multe oraşe din Transilvania au adoptat acest model printre care:
Cluj, Oradea Mare, Braşov, Sibiu etc29.
Presa vremii a popularizat în provincie activitatea Ateneului, determinând
intelectualitatea locală să solicite afiliere şi sprijin pentru înfiinţarea unor societăţi
locale după acest model. Prima cerere, cea din 12 decembrie 1866, a sosit din
Alexandria. Asemenea filiale s-au mai înfiinţat la Dorohoi, Botoşani, Constanţa,
Turnu Severin, Bacău, Craiova, Giurgiu, Piteşti, Galaţi, Buzău etc30.
Societatea românească era tânără, optimistă şi dorea să se cultive şi să
înveţe. Eforturile fondatorilor, în special V.A. Urechia şi C. Esarcu, au reuşit
prin concentrarea unor energii naţionale şi prin donaţii materiale importante,
dar şi prin susţinerea necondiţionată a domnitorului Carol I, ca Ateneul avea să
devină un complex cultural care constituia o emblemă a spiritualităţii româneşti,
aşa cum palatul Ateneului avea să devină mai târziu emblema Bucureştiului.
Un rol important l-a avut Ateneul în relaţia unui triunghi cultural-ştiinţific:
Ateneu-Academie-Universitate.
Ateneul a prefaţat înfiinţarea Academiei Române, la care V.A. Urechia a avut
o contribuţie esenţială atunci când afirma: „Ateneul se mândreşte a fi servit de
precursore şi astăzi de respectuos aliat”31. Această „alianţă” între Ateneu şi Academia
Română s-a manifestat şi prin faptul că au avut acelaşi preşedinte pentru o anumită
perioadă, pe Ion Heliade Rădulescu.
Primirile în societatea Ateneului se făceau în stilul clasic academic, prin
discurs de recepţie şi răspuns din partea unui membru mai vechi. Conferinţele şi
cursurile susţinute la Ateneu erau complementare în raport cu cele universitare.
În raportul dintre cele trei instituţii, Ateneu, Academie şi Universitate, nu a existat
concurenţă, iar membrii acestora făceau parte de multe ori din toate cele trei
instituţii.
Scarlat Rosetti a fost primul preşedintele ales al Ateneului Român (supranumit
graful pentru că moştenise titlul de la un strămoş care fusese conte al imperiului de la
Viena), a condus ca preşedinte Ateneul până în februarie 1868.
Donaţia oferită de Scarlat Rosetti Ateneului Român, prin testamentul semnat
în 9 aprilie 1870, includea şi un spaţiu din strada Rosetti din cartierul Boteanu,
două case şi o importantă colecţie de cărţi, cu obligaţia de a se construi, cu banii
obţinuţi din vânzarea caselor, o bibliotecă.
29. Cultură şi Civilizaţie, op. cit., pag. 8.
30. Ilie Popescu Teiuşan, op. cit., pag. 21.
31. Cultura şi civilizaţie, op. cit., pag. 9.

183

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

III. Acţiunile culturale ale Societăţii culturale „Ateneul Român”
III-a. Primele conferinţe - 1865-1868
Conferinţele publice gratuite au fost primele acţiuni ale societăţii. Astfel, la
Bucureşti, în seara zilei de 28 ianuarie 1865, în salonul cel mare al casei banului
Costache Ghica de lângă Cişmigiu, s-au adunat 500-600 persoane, în majoritate femei
din elita societăţii, animate de iniţiativa culturală deosebit de generoasă. Această sală
spaţioasă era utilizată şi pentru reprezentarea unor piese de teatru. Era mobilată
sumar cu o masă de brad acoperită cu postav, iar publicul se folosea de băncile din
Cişmigiu32.
„Începuturile acestor conferinţe au fost eroice şi entuziaste. Sala modestă, nu
era cu un public amestecat fără pretenţii, neavizat şi fără spirit critic, gata să ironizeze
conferenţiarul, ci un public dinainte cucerit, care se simţea solidar cu omul de la
tribună, un public generos în aplauze, cu o participare afectivă nelimitată”, avea să
mărturisească Gh. Buluţă în prefaţa volumului pe care l-a îngrijit, referindu-se la
conferinţele susţinute la Ateneu33.
Cei care conferenţiau erau fie personalităţi de primă mărime, confirmaţi ca
specialişti într-un anumit domeniu în plină glorie, cum era V. Alecsandri, fie începători
care erau pe pragul de a se afirma într-o anumită specialitate. Spiritul enciclopedist
era foarte bine reprezentat în conferinţele susţinute la Ateneu. Dacă trecem în
revistă membrii fondatori, putem observa această componentă enciclopedică a
spiritului ateneist: P. S. Aurelian, agronom şi economist; Em. Bacaloglu, fizician şi
matematician; Gr. Cantacuzino, jurist; C. Esarcu, medic, diplomat; I. Fălcoianu,
astrolog; B. P. Hasdeu, istoric, scriitor, lingvist; Mihai Kogălniceanu, istoric, critic
literar, scriitor; Em. Kretzulescu, critic literar; Gr. Manu, arheolog, numismat;
Alexandru Odobescu, arheolog, istoric, scriitor; V. A. Urechia, istoric, scriitor; Th.
Aman, pictor; Şt. Lellescu, artist dramatic, la care putem adăuga mulţi universitari,
publicişti şi scriitori34.
Dar cum aceste conferinţe se adresau unei elite, în viziunea lui V. A. Urechia se
dorea ca aceste acţiuni să răspândească lumină pentru toate straturile sociale.
Prima conferinţă la Ateneu a fost susţinută de C. Esarcu, cu tema „Regnul
animal”. În perioada de numai trei luni: 28 ianuarie - 22 aprilie 1865, au fost susţinute
32 conferinţe cu o medie de trei pe săptămână. Cei 12 conferenţiari, din domenii
diferite de activitate, au fost următorii: C. Esarcu, Ulysse de Marsillac, Gr. Racoviţă,
V. A. Urechia, B. P. Hasdeu, Em. Bacaloglu, Al. Petrescu (magistrat) Th. Văcărescu
(ofiţer), Radu Ionescu (gazetar), Spinazzola (profesor la Sf. Sava), I. Fălcoianu
(astronom), Petre Grădişteanu (avocat)35.
V.A. Urechia a conferenţiat despre „Femeia română” ca un omagiu adus unei
bune părţi din publicul auditor, care a asigurat în mare parte succesul acestor acţiuni.
32. Cultură şi civilizaţie, op. cit., Constantin Prodan, Conferinţa susţinută la Ateneu în anul
1935 cu titlul ,,Ateneul Român şi menirea lui în cultura românească’’, pag. 305.
33. Ibidem, pag. 9.
34. Cultură şi Civilizaţie, op. it., pag. 10.
35. Cultură şi Civilizaţie, op. cit., pag. 306.

184

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Această conferinţă a fost recenzată în revista L’Europe, în raport cu conferinţele
susţinute la Paris. O altă conferinţă a lui V. A. Urechia referitoare la „Cronicele
noastre” a fost comentată în ziarul spaniol Enseñanza (Învăţământul), unde se
consemnează faptul că: „Studiul comparativ al cronicilor române a făcut obiectul a
patru conferinţe la Ateneul din Bucureşti, toate pentru un public numeros de ambele
sexe care a aplaudat cu mare entuziasm”36.
Ecoul acestor conferinţe a entuziasmat întreaga intelectualitate din ţară,
determinându-l pe Vasile Alecsandri să-i scrie lui V. A. Urechia: „Conferinţele ce le
faceţi la Bucureşti ar trebui introduse în toate oraşele, căci pe lângă o plăcută petrecere
ce aduc ascultătorilor, au frumoasa menire de a răspândi idei şi cunoştinţe folositoare
în public… Eu însumi, deşi nu am darul elocvenţei, n-aş risca a face o conferinţă
asupra poeziei populare a românilor. Oricum va fi, dorinţa mea şi a multor persoane
care trăiesc departe de cercul intelectual al Bucureştilor, este să putem măcar ceti
improvizările d-voastre, aşadar vom fi prea fericiţi dacă Ateneul Român va decide a
publica conferinţele sale”37. Tentaţia era mare şi V. Alecsandri nu va ezita să susţină
o conferinţă în data de 26 decembrie 1868, care va trata un subiect deja anunţat:
„Despre Poesia populară”.
Inaugurarea solemnă a conferinţelor Ateneului pe anul 1866-1867 s-a ţinut
joi, 17 noiembrie 1866, la ora 8 seara, în salonul Ateneului din casele D.C. Ghica. Au
asistat la această festivitate, care aniversa al doilea an de existenţă, Domnitorul Carol
I, Mitropolitul şi Ministrul Instrucţiunii Publice, precum şi un numeros public din
Bucureşti.
Solemnitatea a început prin intonarea, în cinstea Domnitorului, a Imnului
Ateneului, de către Societatea corală română, sub bagheta d-lui Carth. Cuvintele
imnului sunt semnate de V. A. Urechia, iar muzica de Flechtenmaher.
A fost prima ocazie de a face un raport al istoricului Ateneului, dar şi
consemnarea primelor conferinţe de inaugurare. Raportul, susţinut de preşedintele
Ateneului, Scarlat Rosetti, scoate în evidenţă conferinţele susţinute de V. A. Urechia şi
B. P. Hasdeu, care prin subiectele istorice naţionale „au inspirat şi mai mult dragostea
către Patrie şi cultul amintirilor strămoşeşti”38.
36. Ibidem, pag. 11.
37. Ibidem, pag. 8.
38. Ateneul Român, revistă mensuală, anul I, nr. 4-5, septembrie-octombrie 1866, Bucureşti,
pag. 74. Conferinţele semnalate au fort următoarele:
V.A. Urechia a vorbit despre Femeia Română, Clasicism şi romantism cu aplicaţii la poezie
şi arte;
A. Petrescu a susţinut mai multe conferinţe despre economia politică;
B. P. Haşdeu a prezentat mai multe biografii precum a Domniţei Elena, Nic. Miclescu,
Ionaşcu Vodă;
Nicolae Racoviţă a conferenţiat despre muzică în general şi despre muzica naţională în
particular;
Ulysse de Marsillac a susţinut mai multe conferinţe privind literatura franceză;
Bacaloglu a abordat mai multe subiecte despre chimie şi fizică exemplificate cu experienţe
interesante;

185

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Discursul abundă în mesaje care aveau menirea de a convinge publicul de
necesitatea acestor conferinţe: „Cartea, învăţătura, iată unicul mijloc de dezvoltare
atât politiceşte, cât şi economiceşte, dar mai ales moraliceşte, numai aşa vom ajunge
a face România o ţară demnă de a figura în concertul ţărilor civilizate. Prezenţa
Domnitorului şi a atâtor persoane importante social, a publicului luminat şi distins
la această solemnitate este o dovadă a interesului ce îl inspirăm noi… Să nu rămână
niciun oraş în România care să nu aibă o societate de felul acesta”39.
În cadrul festivităţii poetice, V. A. Urechia avea să susţină cu ardoare faptul că
„Poesia nu a murit!” A fost un bun prilej de a aminti de Andrei Mureşanu, Al. Donici
şi basarabeanul Stamati.
În şedinţa generală din 9 aprilie 1867, C. Esarcu a propus biroului acordarea
titlului de „Preşedinte de onoare al Ateneului Român, Domnitorului, Carol I”. Pentru
a depune în mâinile Alteţei Sale diploma, a fost solicitată o audienţă particulară,
care a fost acceptată. Mulţumind pentru înaltul patronaj ce şeful Statului îl acordă
primind preşedinţia Ateneului Român, delegaţia societăţii a primit mesajul Alteţei
Sale prin care exprima „dorinţa de a vedea Ateneul înălţându-se neîncetat ca să-şi
îndeplinească misiunea sa şi să ajungă la un grad cât se poate mai mare de dezvoltare,
de prosperitate şi de succes”40.
Ţinând cont de discreţia cu care Domnitorul Carol I şi, din 1881, Rege al
României, acorda acele donaţii pentru cultură şi în special pentru restaurarea
bisericilor, suntem tentaţi de a presupune că nu a ezitat să promită o subvenţie pentru
ridicarea acestui edificiu, pe care începuse să-l patroneze.
III-b. Seratele literar – muzicale.
Ateneul, în al patrulea an de funcţionare, propusese publicului de mai mult
timp „pe lângă conferinţele literare şi ştiinţifice, serate cu scopul de a răspândi gustul
celor mai frumoase şi spirituale dintre arte, muzica şi poesia”.
Prima serată a fost programată pentru ziua de duminică, 3 martie 1868. Preţul
de intrare a fost justificat de necesitatea de a strânge fonduri pentru ridicarea unui
edificiu cu credinţa de a putea dovedi că în ţara noastră, Ştiinţa şi Arta pot să-şi ridice
singure temple41.
Ecourile primei serate au fost consemnate elogios de ziarul Românul din 8
martie 1868: „Duminica trecută, 3 martie, la Ateneul Român, se adunase un public
nu atât numeros pe cât distins, ca să ia parte la una din acele nobile sărbători ale
inteligenţei, la acele înalte şi delicate plăceri ce le oferă Arta şi Poesia. Nu putem
aplauda şi încuraja îndestul această nobilă silinţă ce are drept scop de a ridica nivelul
moral şi estetic al societăţii române. La toate popoarele care au ocupat şi ocupă un
loc în istorie, care n-au trăit şi nu trăiesc numai prin pântece şi pentru pântece, Arta
joacă un rol însemnat în educaţia privată şi politică şi dacă la Greci, cum s-a zis
T. Văcărescu a analizat operele cele mai însemnate ale lui Schiller;
C. Esarcu a abordat subiecte despre ştiinţelor naturale.
39. Ibidem, pag. 76.
40. Ateneul Român, anul II, nr. 1, 1868, pag. 3.
41. Ateneul Român, Anul II, nr. 1, 1868, pag. 12.

186

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

de la tribuna Ateneului, acest colţ de pământ a ocupat şi va ocupa un loc imens şi
nemuritor în istoria omenirii, aceasta provine din cauza amorului său pentru Artă”42.
Toţi cei care au asistat la aceste serate au constatat caracterul lor eminamente
clasic şi profund atenian. Piesele executate sunt alese din repertoriul celor mai
valoroşi compozitori precum: Beethoven, Haydn, Mendelssohn, Bach, Weber etc.
IV. Societatea pentru învăţătura poporului român.
În anul 1866, avea să mărturisească V.A. Urechia, „membrii Ateneului au primit
propunerea mea de a constitui o asociaţie, ori ligă a învăţământului, menită a lucra
pentru propagarea învăţăturii prin şcoli. Statutele alcătuite de mine după modelul
ligii de l’Enseignement din Belgia şi alte ţări şi modificate apoi după trebuinţele ţării,
printr-o comisie numită de Ateneu compusă din G. Misail, Alex. Lupaşcu, Troteanu,
şi V.A. Urechia au fost adoptate într-o adunare publică din 8 noiembrie”43.
Acest proiect a fost publicat în ziarul Ordinea şi în principalele jurnale din
Bucureşti. În acelaşi timp, publicul doritor era invitat în sala Ateneului pentru a
discuta acest proiect de statut44.
Aşa se naşte, în anul 1866, Societatea pentru învăţătura poporului român, ca
o societate anexă Ateneului, şi nu va fi singura. V.A. Urechia, în şedinţa de constituire
din 8 noiembrie 1866, afirma faptul că „datoria patrioţilor adevăraţi era să se adune
în jurul şcolilor spre a le proteja, spre a le ajuta să se înmulţească peste tot, grăbind
astfel luminarea şi cultivarea poporului român.”
În aceeaşi şedinţă, iniţiatorul acestei societăţi avea să declare scopul ei: ,,Să
protejeze prin toate mijloacele învăţătura între români şi să stăruie ca instrucţiunea
generală gratuită şi obligatorie să devină o realitate, să conlucreze la dezvoltarea
educaţiei naţionale, protejând şcolile, pe căi legale, împotriva oricărei loviri, apărând
drepturile legitime ale corpului de învăţători, să ajute şcolarii lipsiţi de mijloace
materiale, activând şi încurajând elaborarea de cărţi didactice, mai cu seamă pentru
şcolile primare, şi să insiste pentru întemeierea de şcoli profesionale”45.
Prima secţie a acestei societăţi s-a înfiinţat la Bucureşti, având în comitet
principalii fondatori ai Ateneului: preşedinte - Scarlat Rosetti, vicepreşedinţi - V.
A. Urechia, C. Esarcu, şi poetul George Sion; secretari - Grigore Manu, Strejescu şi
Eustaţiu; casier - Lupaşcu. În decembrie 1866 societatea din Bucureşti avea deja trei
sute de membri.
V.A. Urechia îşi aduce cu plăcere aminte de ceremonia bisericească de la Sf.
Gheorghe, din 1866, ţinută pentru inaugurarea claselor de adulţi, sau de duminicile şi
sărbătorile când povestea numeroasei clase de adulţi, meseriaşi, calfe, faptele glorioase
din istoria patriei. Era recompensat şi fericit din ziua când reuşea să încălzească
inimile şcolarilor la căldura binefăcătoare a iubirii de patrie46.
42. Ibidem, pag. 15.
43. Darea de seamă, op. cit., pag. 32.
44. Ateneul Român, Anul I, nr. 4-5 din septembrie-octombrie 1866, pag. 106.
45. Ilie Popescu Teiuşan, op. cit., pag. 18.
46. Darea de seamă, op. cit., pag. 33.

187

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

La scurt timp se constituie peste 20 filiale în judeţele din ţară, printre care
cele din Prahova (Ploieşti-1868), Putna (Focşani-1870) şi Tutova (Bârlad-1870) au
înfiinţat şcoli normale, solicitate de profesorii din acele localităţi, care s-au oferit să
predea gratuit lecţiile timp de doi ani.
După acest model, consiliile judeţene au înfiinţat şcoli normale pe care
le finanţau, precum cele din Craiova, Caracal şi Tg. Jiu. Statul, în acea perioadă,
întreţinea doar două şcoli normale: la Iaşi şi la Bucureşti.
V. Publicaţiile Ateneului Român
Publicaţiile Ateneului Român sunt periodice şi diversificate ca mod de apariţie.
- Revista Ateneul Român, săptămânală în perioada anilor 1866-1869;
- Broşuri care publicau o parte din conferinţele susţinute la Ateneu în perioada
1868-1879, 1883-1910 şi 1924-1929;
- Revista Ateneul Român, săptămânală, care apare cu un subtitlu: Ştiinţe-literearte, în perioada anilor 1894-1895;
- Buletinul Societăţii Ateneului Român, publicaţie trimestrială din perioada
anilor 1907-1909;
- Anuarul Ateneului Român pe anii: 1900-1901, 1902-1903, 1903-1904 şi 19271940;
- Dări de seamă ale Ateneului Român pe anii: 1898-1899, 1901-1908, 19101918, 1922-1929, 1936 şi 1937;
- Biblioteca Ateneului Român, care a publicat 27 conferinţe ţinute în sala
Ateneului în perioada 1935-1940.
Revista Ateneului Român, care în numărul din ianuarie-august 1869 avea
să se denumească Revista literară, ştiinţifică şi artistică, consemnează o interesantă
„descoperire” a lui V.A. Urechia la Paris. La rubrica Arheologie, V. A. Urechia,
cu entuziasmul patriotic care îl caracteriza, afirma: „Sunt doi ani acum, când în
Paris, la un bouquinist dădui de un manuscris intitulat JURNAL de voyage que j’ai
fait à Constantinople l’an 1755, contenant différentes observations et un abrégé
de l’histoire des empereurs turcs”. Această operă needitată, avea să precizeze V.
A. Urechia, era scrisă de comitele Mniszech fiul, ministrul plenipotenţiar al
Poloniei la Constantinopol. Decizia de a reproduce acest Jurnal în revista mai
sus menţionată, în limba franceză, este argumentată de V. A. Urechia prin faptul
că el conţine mărturii interesante despre oraşele şi satele din Moldova, cât şi de
modul cum a fost primit Mniszech la curtea domnească. Sunt descrise cu destule
amănunte drumurile de comunicaţii între diferite puncte din Moldova, amplasate
între Polonia şi Constantinopol47.
Broşurile publicate sub auspiciile Ateneului Român au popularizat în ţară
şi peste hotare o parte din conferinţele susţinute la Ateneu în perioada anilor 18681879. Aceste broşuri merită a fi consemnate, pentru că scot în evidenţă tematica
abordată, autorul şi anul când a fost susţinută conferinţa.
47. Ateneul Român, Revistă literară, ştiinţifică şi artistică, Anul II, Ianuarie-August, 1869 pag. 3.

188

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

VI. Perioada de stagnare a Ateneului Român
Plecarea din ţară a lui C. Esarcu ca reprezentant al ţării la Roma a constituit
cea mai mare lovitură adusă Ateneului Român. El constituia sufletul acestei societăţi
culturale cu viziunea şi perseverenţa de care a dat dovadă în toată perioada cât a fost
în mijlocul ei.
Plecând din ţară, Esarcu avea să-l determine pe G. Marian să afirme: „Se pare
că domnul Esarcu uitase în buzunarul său cheia sălii noastre de conferinţe”.
„Activitatea Ateneului după 1873 - avea să afirme V. A. Urechia în 1890 aproape încetă până la 1878, când Esarcu a revenit în patrie şi tribuna Ateneului
se deşteptă mai puternică, mai splendidă decât oricând. În lipsa unei noi generaţii,
care încă nu ieşise din şcoli, Ateneul Român „reîntineri”, cu talentele viguroase
ale bărbaţilor de stat şi de litere, ca domnii Ion Ghica, Demetriu Sturdza, Vasile
Boerescu, Paul Vioreanu, generalul Florescu etc.
G. Marian a susţinut în 1878 prima lui conferinţă despre viaţa intelectuală, în
care, cu minunatul său talent de conversaţie, a prezentat mişcarea literară până la acel
an, 1878, reflectată în istoria noastră ateniană48.
Dar această activitate culturală din anul 1878 este din nou întreruptă la scurt
timp, tot din cauza plecării lui C. Esarcu ca ambasador la Atena. Iată cât de importantă
este prezenţa unei personalităţi atât de specială precum era C. Esarcu, pentru ca să
funcţioneze o instituţie precum Ateneul Român.
Abia în 1883 se redeschid porţile Ateneului pentru public, odată cu terminarea
misiunii diplomatice în străinătate a lui C. Esarcu.
Acelaşi G. Marian va susţine în cadrul noului ciclu de conferinţe o temă de
mare actualitate, Noua generaţie, pe care o susţine în 1884. Noua generaţie era o
realitate pentru Ateneu, fiind vorba de o seamă de personalităţi strălucite, care
au aderat ca membri activi la Ateneu, precum: Tache Ionescu, Trandafir Djuvara,
C. Arion, C. Disescu, G. Palade, G. Dem. Teodorescu, A. T. Laurian, Anghel
Demetriescu, B. Şt. Delavrancea, Al. Vlahuţă, N. Petraşcu, Moses Gaster, V. Păun,
G. Ionescu-Gion, dr. Al Obregia, dr. Clement, dr. Iacob Felix, dr. Romniceanu, dr.
Petrini-Galaţi etc.49.
VII. Societatea filarmonică română.
Încă din al doilea an în care a funcţionat, „Societatea culturală Ateneul Român”,
în programul seratelor literare din anul 1868 au fost incluse şi bucăţi din repertoriul
marilor compozitori precum Beethoven, Haydn, Mendelssohn, Weber etc.
Evident, aceste începuturi au constituit o provocare pentru membrii Ateneului
care: „nu au putut sta indiferenţi, cunoscând influenţa muzicii asupra dezvoltării părţii
estetice a culturii unei naţiuni. Nu au fost indiferenţi nici acei care, în urma ostenelilor
zilei şi preocupărilor prozaice şi adesea vulgare ale existenţei, simt necesitatea de a da
spiritului lor o distracţie mai nobilă care să-l repauzeze şi în acelaşi timp să-l înalţe
48. Darea de seamă, op. cit., pag. 24.
49. Darea de seamă, op. cit., pag. 25.

189

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

şi să-l înnobileze, în fine, nici acea parte a societăţii favorizată de avere care caută
plăceri elegante şi ocupaţii de o delicateţe specială”50.
Preocuparea pentru o educaţie muzicală a publicului care participa la aceste
serate a determinat conducerea Ateneului să înfiinţeze Societatea filarmonică
română, conştientă că o direcţie culturală inteligentă nu trebuie să neglijeze
sincronistica dezvoltării tuturor factorilor constitutivi culturii.
În vechea clădire de lângă Cişmigiu, în care funcţiona Ateneul la 29 aprilie
1868, s-a semnat actul prin care a luat fiinţă Societatea Filarmonică Română. Cei
54 membri fondatori erau prieteni ai muzicii, instruiţi şi sensibili pentru artă şi
cultură în general. Evenimentul a fost consemnat cu satisfacţie în ziarul Terra şi
revista Amicul Familiei.
Această iniţiativă nu a rămas fără o reacţie a societăţii ieşene, care în acelaşi
an, prin iniţiativa unor iubitori de muzică precum Teodor Burada, Eduard Caudella
şi Pietro Mazzetti, au înfiinţat Societatea Philarmonică Română.
Primul concert este susţinut în data de 15 decembrie 1868. Din programele
de concert din 3 martie 1872 şi 29 aprilie 1873, care au fost descoperite de Ilie
Popescu-Teiuşan şi consemnate în lucrarea „Ateneul Român”, rezultă faptul că au fost
interpretate bucăţi din Beethoven, Mozart, Cherubini, Haydn, Lachner, Mendelssohn.
În perioada anilor 1868-1875, au fost susţinute de această orchestră 41 de concerte51.
Primul concert susţinut în sala cea mare din noul palat al Ateneului a fost în
data de 5 martie 1889. Au urmat şi alte concerte care au aniversat anumite evenimente
precum:
- Aniversarea a 25 de ani de la înfiinţarea Societăţii filarmonice a constituit
un bun prilej pentru ca în data de 29 martie 1892 să se ţină un concert omagial.
- Concertul cu numărul 100 de la întemeierea orchestrei, a fost ascultat la
Ateneu în data de 10 aprilie 1894.
Publicul bucureştean a avut privilegiul de a asculta în primă audiţie, în data de
1 martie 1898, Poema română compusă de George Enescu52.
Eduard Wachmann, sufletul acestei Societăţi filarmonice, după ce a susţinut
170 concerte la pupitrul Ateneului, se retrage din activitate.
În 1906, formaţia simfonică a Societăţii filarmonice a devenit Orchestra
permanentă a Ministerului Instrucţiunii Publice, dată care a consemnat dezlipirea
de structurile Ateneului. Această orchestră a îndeplinit un rol istoric în viaţa
muzicală a Capitalei, şi care moralmente avea să depindă permanent de sala de
concerte a Ateneului.
Un alt eveniment petrecut la Ateneu îl constituie interpretarea în premieră
naţională, în data de 14 decembrie 1914, a simfoniei a IX-a de Beethoven, cu ajutorul
Societăţii corale Carmen, fondată la Ateneu în 1901 de D. G. Kiriac53.
50. Ateneul Român, Anul II, nr. I, 1868, pag. 104.
51. Ilie Popescu Teiuşan, op. cit., pag. 41.
52. Ateneul Român, monografie, op. cit., pag. 58.
53. Ilie Popescu Teiuşan, op. cit., pag. 41.

190

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

VIII. Biblioteca Ateneului
După decesul donatorului Scarlat Rosetti, survenit în anul 1872, se inventariază
biblioteca care cuprindea 865 titluri în aproximativ 5.000 volume. Cele mai multe
cărţi erau în limba latină şi franceză, constituind un important fond de carte rară.
Donaţia mai conţinea şi un valoros fond de manuscrise în limba arabă, persană şi
turcă. La acest fond important s-au mai adăugat de-a lungul timpului alte donaţii de
cărţi, precum cele oferite de Esarcu, cumpărate la Roma.
În şedinţa din 18 februarie 1866, V. A. Urechia împreună cu C. Esarcu au făcut
unele propuneri pentru a mări fondul de carte destinat Bibliotecii Ateneului:
- Fiecare membru poate contribui cu câte un număr oarecare de cărţi cu care
să se înceapă formarea unei biblioteci a Ateneului.
- Pentru sporirea fondului de cărţi a bibliotecii să se facă invitarea tuturor
editorilor a binevoi să doneze societăţii câte un exemplar din foile sau operele scoase
la editura lor.
- Să se facă apeluri la particulari prin foile publice din România şi din Carpaţi54.
Biblioteca a fost inaugurată cu mare întârziere, la 23 octombrie 190055.
V.A. Urechia, iubitor de carte, nu a uitat să amintească în Darea de seamă, de
biblioteca Ateneului, care în 1890, era încă în formare: „Biblioteca donată de neuitatul
nostru preşedinte, Scarlat Rosetti, este deja instalată şi nu ne îndoim, că mai târziu va
deveni una din cele mai bogate şi ca atare un factor de cultură preţioasă. Aceasta cred
că a fost şi credinţa luminatului guvern al Republicii Franceze, anul trecut (1889),
după intervenţia principelui George Bibescu, comisarul general al expoziţiei române,
care a donat bibliotecii noastre o importantă colecţie de cărţi precum şi un număr de
reproduceri minunate după mai multe capodopere în plastic”56.
O indiscreţie pardonabilă avea să facă V. A. Urechia, în 1890, referitor la
intenţiile lui C. Esarcu, cu care era mai mult decât un colaborator la Ateneu, era un
bun prieten care respira aceleaşi aspiraţii privind prosperitatea neamului românesc:
,,Dacă ilustrul meu amic, C. Esarcu, nu ar fi de faţă şi nu s-ar supăra pe mine, v-aşi face
o indiscreţie plăcută. Domnia Sa - deprins în rele de acestea – s-a hotărât să depună
în acest muzeu toată bogăţia şi rara, unica sa colecţie de tablouri ale unor maeştri,
statui, obiecte de antichitate precum şi tanagre greceşti şi vase antice etc. Cum vedeţi,
Ateneul, va putea peste puţin timp, avea în faţa Bibliotecii Scarlat Rosetti, Muzeul C.
Esarcu!”57
IX. V.A. Urechia, unul din iniţiatorii Ateneului Român.
Activitatea lui V. A. Urechia referitoare la Ateneul Român avea să-l determine
pe Gheorghe Panu, el însuşi ateneist şi un activ conferenţiar din 1884, să recunoască
cu sinceritate, în portretul făcut acestui fascinant personaj: „V. A. Urechia era un
mare patriot, patriot în sensul himeric, utopic, fantastic. El voia să facă din români
54. Ateneul Român, nr. 8-9 din ianuarie-februarie, 1867, pag. 233.
55. Ilie Popescu Teiuşan, op. cit., pag. 22.
56. Darea de seamă, op. cit., pag. 36.
57 Darea de seamă, op. cit., pag. 36.

191

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

poporul cel mai mare, cel mai victorios, cel mai cult, cel mai literat, cu trecutul cel
mai strălucit şi cu aspiraţiile cele mai nemărginite”.
,,Este atitudinea romantică”, avea să adauge Gh. Buluţă, ,,plină de elan, care,
deşi produce unele excese, însufleţeşte o autentică operă culturală. Entuziasmul
pentru istoria neamului şi pentru cultură putea fi considerat de unii critici utopic,
dar nu i se poate contesta valoarea şi rolul într-o întreprindere intelectuală ca aceea
din care s-a născut Ateneul Român. Ateneiştii, şi V. A. Urechia îndeosebi, au fost cu
adevărat «fii risipitori», dar risipa lor nu reprezintă o egoistă consumare a energiei
pentru satisfacţia personală, ci o cheltuire a propriei fiinţe pentru binele general, o
dăruire sinceră, o credinţă autentică, fie ea şi naivă, fie şi grandilocventă”58.
C. Esarcu, iniţiatorul principal alături de V. A. Urechia la fondarea Ateneului
Român, avea să recunoască: „Cel care a lucrat mai mult pentru înfiinţarea societăţii a
fost Urechia, căci el (Esarcu) s-a ocupat de înfiinţarea unei societăţi ştiinţifice, care a
luat naştere odată cu Societatea Ateneului: Societatea Naturiştilor. Urechia şi-a adus
aminte de Ateneul ce funcţionase la Iaşi pe aceleaşi baze, adică cu aceleaşi statute, şi
dându-i un scop dublu: pe de o parte propagandă prin cursuri şi publicaţii, pe de alta
investigaţiile ştiinţifice şi producţia literară cu discutarea lor”59.
Din activitatea complexă a lui V.A. Urechia trebuie menţionată şi cea legată
de învăţământ, unde a fost profesor de istorie naţională şi de literatură română la
Universitatea din Bucureşti. A îndeplinit şi funcţia de director al învăţământului şi
ministru al instrucţiunii. A scris Istoria şcolilor din ţara noastră, şi autor de manuale
didactice. A întemeiat mai multe reviste: Instrucţiunea publică-1860; Ateneul
Român-1860; Adunarea naţională-1869. Preşedintele al Ligii pentru unitatea culturală
a Românilor-1893; editor de texte vechi, precum scrierile lui Miron Costin şi Codex
Bindinus. Iniţiatorul şi organizatorul ridicării statuii lui Miron Costin la Iaşi.
Autorul unei Istorii a Românilor în 14 volume, a participat activ la înfiinţarea
Societăţii academice, viitoarea Academie Română.
Toate aceste activităţi mai importante caracterizează o convingere unitară de
propagarea culturii. Urechia vedea în Ateneu o platformă pe care aceste activităţi să
se poată întâlni, să îşi împrumute reciproc substanţe, să intre într-o sinteză în stare să
exprime judecăţi, sentimente şi finalităţi comune pentru ţară60.

58. Cultură şi Civilizaţie, op. cit., pag.16.
59. Ibidem, pag. 306.
60. Ateneul Român, monografie, op. cit., pag. 128.

192

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Cum am ajuns să pictez oraşele lumii
Florian-Doru CRIHANĂ, artist liber profesionist
Membru UAP-Filiala Galați
Str. Domneasca, nr.19, Cod 800008
Tel.: 0236431517
e-mail personal: fdcrihana@hotmail.com

Am aparţinut breslei caricaturiştilor mai mult de 20 de ani. Suficient pentru
a mă plictisi: aceleaşi premii, aceleaşi destinaţii – în special europene – aceeaşi
organizatori, aceeaşi artişti. Oameni cum-se-cade dar insuficient pentru un artist
care „arde” intens. La unele festivaluri fusesem de mai mult de zece ori, mereu cu
premii şi nu aveau nici un gând să-mi ridice statuie sau măcar, să mă facă Cetățean
de onoare al oraşului. Glumesc desigur. Oricum
venise timpul să fac altceva cu instrumentele
învăţate în două decenii, ceva mai special care
să mă scoată din curentul „dispăruţilor”. S-au
retras foarte mulţi colegi în ultimii 10 ani.
Observasem că tematica lansată de festivaluri
era destul de limitată sau să-i zic aleasă pentru
o participare masivă. Identificasem deja cateva
domenii neatinse de zecile şi zecile de festivaluri
în acei ani şi m-am hotărat să le iau în studiu.
Alegera temei unei expozitii ia timp; mie îmi ia
Oaia în reţea
cam şase luni.
Veneţia
Primul subiect pe care mi l-am ales a fost „Veneţia”. Nici nu cred că văzusem până
în acel moment vreo caricatură cu gondolieri, deşi ele existau desigur realizate de către
artiştii italieni. Pe vremea aceea Google era mai sărac, îmi oferea puţine informaţii.
Doream să aflu totuşi ce s-a făcut pe tema aceasta. Cel mai trist pentru un artist este să
descopere după an de lucru că ceea ce a realizat, s-a mai făcut. Da, şi pentru oamenii de
ştiinţă e la fel cu invenţiile. Îndoieli am avut
dar în general am fost încrezător în proiectul
meu şi să nu uit: îl aveam mereu aproape
pe Dieter Burkamp, care în scrisori plasa
acele cuvinte „cheie” pe care le aşteptam:
încurajările. „Veneţia” a fost primită la Galaţi
cu bucurie, reacţiile pe Internet au fost la
superlativ, Burkamp „s-a înscris” la câteva
lucrări. Era anul 2010 şi vernisajul a avut
loc la galeria de artă a oraşului. Am studiat
cu mare atenţie construcţia gondolei, pentru
Carnaval la Veneţia

193

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

că aveam să o reprezint din toate unghiurile. Veneţia are un tip de clădiri cu faţade
specifice, în special pe Canal Grande. Ele trebuiau cuprinse în proiect. Clădirea e ca un
portret, dacă nu o desenezi/colorezi corect, publicul nu o recunoaşte. Principalele mele
scene de lucru au fost Puntea suspinelor, Piaţa San Marco, Canal Grande. Gondola
apărea mereu. În perioada care a urmat am căutat cu tenacitate alte subiecte pentru
expoziţiile mele anuale. Ele au fost Titanic, Musca, Fraţii Grimm. Când mă asteptam
mai puţin, „Veneţia” a fost cerută în Belgia la Centrul European al caricaturii pentru
o reprezentaţie de trei luni. În zilele în care am fost prezent în Belgia, gazdele mi-au
propus să fac „Veneţia Nordului”: Bruges. Am fost încântat de idee.
Bruges

Lucrul la seria Bruges m-a făcut sămi dau seama că trebuie să aplic în arta mea
cunoştintele de arhitectură, să fiu un artist al
clădirilor. În mod ciudat, noua tendință în
cariera mea artistică a fost dată de organizatorii
expoziţiei de la Bruges care au pus acestei
serii titlul: „Brugge - o impresie satirică –
Florian Doru Crihană”. Titlul îmi definea noua
preocupare cu mare exactitate şi îl voi refolosi
ca un „brand”. Am descoperit pe Internet atât
Poarta oraşului Bruges
de mulţi artişti care se ocupă de corpul uman,
cu miile... încât consider că este un avantaj să mă ocup de clădiri, poduri. Presa
belgiană a scris: „un caricaturist român reinventează Flandra veche”. Mare bucurie
pe capul meu! Nu atât succesul de la Bruges mă bucură, cât faptul că îmi dădusem
seama care urma să fie misiunea mea în artă. Mulţumesc Rudy şi Saskia Gheysens!
Doream să realizez picturi cu mesaj uşor satiric, nu prea umoristice şi cu un pic de
poezie. Expoziţia de la Bruges s-a ţinut în 2013 în spaţiul intitulat Jan Garemijzaal de
la parterul turnului Belfry din piaţa centrală a oraşului; centrul centrului. A fost unul
dintre cele mai importante evenimente ale carierei mele artistice, cu siguranţă primul
la capitolul „expoziţii personale”. Seria a revenit acasă
iar acum este dispusă la Biblioteca franceză „Eugène
Ionesco” din Galaţi. Mai există un interes din partea
belgienilor pentru a o arăta şi în alte localităţi.
Paris
Turnul Eiffel a fost doar un motiv pentru a picta
un pic Parisul. Mi-a făcut mare plăcere să descoper
tainele acestei structuri gigantice. Nu am fost niciodată
în Franţa, m-am folosit de planuri şi poze. Subiectul
este amplu şi ar trebui continuat, dar din păcate Franţa
nu a reacţionat. Nu este timpul pierdut... Se impune o
deplasare oricât de scurtă la Paris.

194

Scena la Moulin Rouge

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Legnica
Intuiţia mea s-a confirmat în continuare:
organizatorii festivalului Satyrykon (Polonia) m-au
invitat să iau în studiu oraşul lor şi să prezint o expoziţie
„Legnica” la editia din 2014. Pentru cei care cunosc mai
puţin grafica poloneză, subliniez aici că mulţi artişti
polonezi figurează ca ilustratori ai unor mari ziare şi
reviste occidentale, realizează afişe pentru mari teatre
Plimbare prin Legnica
şi opere, Polonia fiind recunoscută ca „patria” afişului.
După 37 de ani de festivaluri, Polonia invită un român să le arate cum se văd ei de
departe. De aceea aceasta invitaţie este un motiv de mândrie. Am fost chemat la Legnica
în această vară pentru a mi se descrie misterele oraşului într-un program special, separat
de cel al festivalului. M-am simţit privilegiat. Centrul Cultural Legnica mi-a propus cele
mai avantajoase condiţii de colaborare. Ştiu că nu vă sună cunoscut numele oraşului
dar el este totuşi capitala mondială a artei satirice şi de-a lungul timpului a fost vizitat
de Napoleon Bonaparte, Adolf Hitler, Leonid Brejnev. Pe mine m-au convins.
Istanbul
De câteva săptămâni testez istoria oraşului Istanbul; pare să fie un subiect
extraordinar. Primele zece lucrări postate pe Internet au stârnit deja interesul unei
tipografii. Mi-au scris: „Sunteţi primul artist satiric care ne desenează istoria fără să
ne jignească. Este extraordinar.” Vom vedea ce va urma, nici eu nu ştiu. În această vară
am fost plimbat prin Istanbul şi am vizitat principalele obiective turistice ale oraşului.
Acum totul este pregătit pentru studiu şi poate anul viitor vom avea la Galaţi expoziţia:
„Istanbul – o impresie satirică”.
Galaţi
Pe bună dreptate sunt întrebat : „pe când Galaţiul?” Ei bine s-a ivit o portiţă
de a rezolva şi acest subiect; sper să fie cu noroc. Adică să poată primi o finanţare.
Deocamdată stagnează. Finalul acestui articol este de fapt începutul, deoarece timp
de 15 ani am pictat realist clădirile, străzile Galaţiului, portul, oamenii de azi şi din
trecut. Oraşul Galaţi a fost standul meu de încercări. Cărţile poştale vechi au fost
documente extrem de preţioase. Galaţi şi Legnica au avut acelaşi tip de tramvai la
început de secol XX şi cam aceeaşi densitate de trasee. Frumos, nu?
Lucrările cu care ilustrez acest text au fost realizate în tuş, după schiţele din caietele
mele. Dieter Burkamp m-a sfătuit la un moment dat „să mă adun” în caiete de schiţe
pentru că eram cam împrăştiat; bine a făcut! Se împlineşte un an de la dispariţia sa.
Închei prezentarea mea cu un mesaj lăsat de un grup de eleve în cartea de
impresii a acestor expoziţii – la „Veneţia”. Mi s-a părut simpatic. Este semnat
”Admiratoarele dumneavoastră înfocate”: ”Pentru un mare artist, cuvintele sunt
mici, dar aprecierile sunt întotdeauna binevenite pentru o muncă admirabil depusă.
Talentul este uneori trecut cu vederea, dar nu ar trebui niciodată subestimat. Vă
mulţumim că v-aţi împărtăşit viziunea unor mici admiratori ca noi.”

195

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

196

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Revista marină la 100 de ani de la apariţie
Elena-Monaliza GHINEA, profesor

Liceul Teoretic „Sfânta Maria” Galați
Str. Constructorilor, nr. 25, Cod 800371
Tel. 0236/418310
E-mail personal: stefan_robert_bb@yahoo.com

Motto: „Toate-s vechi şi nouă-s toate.”
M. Eminescu – Glossă
În memoria străbunicului meu matern, Ioan Grigoriu, (1882 - 1947) navigator,
ofiţer mecanic I
Cercetând Catalogul periodicelor gălăţene al Bibliotecii „V. A. Urechia” pentru
a găsi o publicaţie locală contemporană cu tragicul drum inaugural al „Titanicului” (14
aprilie 1912), am găsit la cota P.G. I 1022 Revista Marină al cărui număr 1 din anul I a
apărut la 2o decembrie 1912 la Galaţi, la 8 luni după dezastrul renumit. Colecţia este
alcătuită din 9(nouă) reviste, la care se adaugă un supliment gratuit despre „Istoria
veche a marinei româneşti” la revista cu Nr. 5, Anul I, Galaţi, aprilie 1913. Directorul
publicaţiei este Al. V. Casimir şi apariţiile bilunare ale Revistei Marine anunţă că vor
găzdui articole despre „Navigaţie. Literatură şi Jurisprudenţă marină. Viaţă de port.
Pescuire. Navlu. Trafic maritim şi Construcţii navale.”, abordând domeniile: „Marină
militară/Marine de guerre. Marină de comerţ/Marine de commerce. Navigaţie de
plăcere/Navigation de plaisance”.
Primul număr este tipărit la Imprimerie „SCHENK - BURBEA” - Galatz (apoi
se schimbă imprimeria) şi are un format modern, cu un cuprins anunţat direct pe
prima copertă, unde, totodată, se anunţă apariţiile la 5 şi 20 ale fiecărei luni,exceptând
lunile cu navigaţia închisă (decembrie, ianuarie şi februarie), cu o singură apariţie
lunară, pe 20. Pe aceeaşi primă copertă sunt anunţate „clişeele” inserate între paginile
ediţiei, reprezentând peisaje, vederi portuare, vapoare româneşti şi străine. Unele
materiale sunt bilingve, în franceză şi română, sau doar în franceză, însuşi numele
revistei fiind dublat drept LA REVUE MARINE, adresându-se unui public cultivat
şi păstrând aceeaşi deschidere spre cultura europeană manifestată încă din „secolul
romantic” - cum a fost numit de către criticul Mihai Zamfir sec. al XIX-lea. (Mihai
Zamfir, „Din secolul romantic”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1989)
Admirăm existenţa unei evidente priorităţi în abordarea realităţilor marinei
româ-neşti şi chiar din articolul-program anunţă această direcţie Al. V. Casimir,
directorul publicaţiei. Simţindu-se nevoia de a arăta „că dintre toate popoarele cel
care şi-a nesocotit marina cel mai mult a fost poporul românesc”, Revista Marină
şi-a propus a sădi „în sufletul nostru dragostea pentru navigaţie, această sublimă
artă care înfloreşte pe fiecare zi, şi la adăpostul căreia s-au ridicat mai toate statele
mari, atât cele din antichitate, cât şi cele din timpurile noastre.” Vom observa, dealtfel,

197

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

pe parcursul numerelor următoare, consecvenţa directorului şi a colaboratorilor în
afirmarea „cuvântului ei adevărat” pornind de la încredinţarea nevoii de cunoaştere
a adevărului pentru a asigura progresul acestui domeniu. Vizionar şi patriot, Al.
V. Casimir va semnala în domeniul marinei comerciale „neajunsurile răsfrânte
asupra dezvoltărei noastre economice din cauza insuficienţei vaselor actuale”, iar în
marina de război „primejdia fatală ce ne aşteaptă dacă nu vom înţelege odată că de
existenţa unei flotile puternice atârnă şi existenţa porturilor noastre lăsate azi la voia
întâmplărei.” Finalul articolului-program promite o revistă cu caracter militant, care
„nu va conteni să apere interesele ambelor flote” şi, triumfal, „va lumina calea vaselor
noastre, îndemnându-le să păşească şi mai departe.”
În numărul următor (Anul I, Nr. 2/25 ianuarie 1913) acelaşi Al. V. Casimir
atrage atenţia asupra unui mereu „Acelaşi Cântec” ce se aude dinspre serviciul
maritim român (S.M.R.) care trebuie „neapărat vândut sau c e s i o n a t unei societăţi
particulare”, în condiţiile în care şi presa acompaniază „acelaşi cântec” despre S.M.R.
– „O pacoste pe capul nostru”. Intervenţiile presei sunt criticate ca lipsite de orice
urmă de patriotism, de sentimentul românesc, - „această buruiană de la o vreme a
cam început să dispară”.(p.7) Autorul îşi exprimă în final „dezgustul” faţă de „aceste
uneltiri” situate la baza campaniei procesionare a S.M.R.: „nu se poate să nu strigi în
gura mare că ce se petrece în timpul de faţă cu serviciul maritim român, nu-i decât o
ruşinoasă precupeţie pe seama unei instituţiuni a statului, de pe urma căreia o mână de
interesaţi caută să câştige mai mult. ” ... „Alte guri, aceeaşi gamă”, cum zice Poetul, atât
timp cât dintotdeaua interesele unesc, interesele dezbină. Ca modalitate de rezolvare
a situaţiei acestui serviciu „extrem de redus”, ale cărui vase „de-ar fi de trei ori mai
multe tot n-ar putea îndestula nevoile comerţului nostru a cărui expansiune reclamă
o deosebită atenţie” (p. 4), Al. V. Casimir pledează pentru noi achiziţii, în editorialul
„Flota Naţională” (Anul I, Nr. 3-4 / 15 martie 1913). Înflăcărarea patriotului jurnalist
demască faptul că „Statul, această grandioasă ficţiune, pare că s-a spălat pe mâini:
poporul strânge, el aşteaptă.”, apreciind dovada evidentă a dragostei de neam de care
dă dovadă poporul prin cheta făcută pentru sprijinirea flotei naţionale. (p. 68) Atâta
vreme cât „clasa bogătaşilor n-a dat nimic”, iar statul a rămas complet detaşat de
această problemă, soluţia este votarea unui fond iniţial, iar anual să se prevadă, în
bugetul armatei, o sumă fixă doar pentru nevoile marinăreşti.
Începând cu Nr. 5/ aprilie 1913, publicaţia gălăţeană se bucură de colaborarea
celui ce semnează Horia, care în articolul „România, Rusia şi Gurile Dunării”
evidenţiază că, în circumstanţele Războiului Balcanic, este momentul descotorosirii
de Comisiunea Europeană a Dunării, pentru asigurarea independenţei şi progresului.
Aruncând o privire asupra Gurilor Dunării (Sf. Gheorghe, Chilia şi Sulina – unde se
află întronată Comisia Europeană Danubiană) se observă că acestea sunt stăpânite de
toţi numai de români nu, ceea ce constituie „o vădită nesocotire a drepturilor noastre
teritoriale”. (p. 42) Un vizionarism înscris în direcţia tradiţionalist-poporanistă a
timpului, constând în simpatie faţă de popor prin criticarea rămânerii în urmă a
societăţii şi promovarea idealului de iluminare şi culturalizare a ţărănimii, încheie
optimist articolul; se subliniază nevoia unei Românii „liberă şi stimată de toţi”, „nu

198

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

timidă ca acum”, iar pentru aceasta ţara trebuie să devină o „forţă culturală şi forţă
armată pe uscat şi pe apă de la Dunăre şi Mare.” (p. 43)
Din Nr. 6-7/iunie 1913 aflăm, în rezumat, care este „Istoricul înfiinţărei serviciului
N.F.R.” de la Comandantul vaporului „Dragoş”-N.F.R., Căpitan N. Sava, care subliniază
că organizarea acestui serviciu „este o garanţie reală pentru sporirea avuţiilor statului”
(p. 14), atât timp cât se constată, încă de la începutul articolului, că „iniţiativa particulară
română asupra înjghebărei unei marine comerciale a fost aproape nulă.” Anul 1889
este anul providenţial în care ia naştere marina comercială a statului român, când se
semnează o convenţie pentru transportul sării între guvernul sârbesc şi direcţiunea
generală a monopolului statului român, sub conducerea dl. Gh. Manu- „om energic,
cinstit şi întreprinzător.” (p. 12). Primul vapor al serviciului a fost „Despina Doamna”
iar lui i s-au alăturat patru şlepuri, după care, în 1890, printr-un credit de 3 milioane,
s-au mai achiziţionat remorcherele „Petru Rareş”, „Gherdap” şi „Severin”. În aprilie
1901, trece la Ministerul lucrărilor publice, „alipit la direcţia generală a serviciilor
hidraulice”. Cu adevărat, la vremea aceea serviciul N.F.R. era o „instituţie vitală a ţării”
(p.13) pentru că reuşeşte să impună produsele autohtone pe pieţele mari din străinătate.
Personalul era format din „absolvenţi ai şcoalelor de marină şi de meserii din ţară”, iar
aceştia trebuie încurajaţi financiar. Ideea centrală este că serviciul N.F.R. va trebui să
aparţină mereu statului, iar organizarea sa „raţională şi pe baze temeinice” garantează
„sporirea avuţiilor statului.” (p. 14). În afara flotei, N.F.R. are 22 de agenţii în toate
porturile româneşti, 6 în porturile bulgare şi una în Serbia, menţionează autorul.
Principala problemă pe care o ridică acelaşi intransigent Horia în paginile
următoare „Despre Serviciul Maritim Român” se referă la rentabilitatea serviciilor
oferite de vasele de transport de mărfuri ale S.M.R.: „Din două una: or, vasele de
transport de mărfuri ale S.M.R. sunt create pentru a transporta mărfuri pentru
oricine [...]; or, aceste cargoboturi sunt create numai pentru a transporta materialele
şi maşinăriile de care au nevoie instituţiile statului român [...].” Este dezavuată
limitarea „numărului de cargoboturi” şi, având în vedere că achiziţiile „se vor
răscumpăra singure în termen de 5-6 ani cel mult”, apare necesar „un parc cât mai
întins de cargoboturi de mare tonaj, cum şi vase petroliere”, indiferent cât de mare ar
fi „ori-ce sacrificiu momentan” (p.19-20). El este încredinţat că statul va avea sigur
profit, iar românii se vor familiariza „cu marinăria şi cu comerciul maritim”, acestea
fiind „calea bogăţiei şi civilizaţiei” pentru o naţiune binecuvântată cu „două porturi
pe această coastă şi două mari porturi la Dunăre”. Horia atrage atenţia, în final,
asupra organizării moderne a S.M.R. în contextul balcanic frământat de războiul de
expansiune din exact perioada 1912-1913 care coincide cu apariţiile Revistei Marine.
În tumultul Răzoaielor Balcanice s-a produs o reconfigurare a acestei zone,
constituind un preambul al Primului Război Mondial. Primul Război Balcanic a fost
purtat în perioada 8 octombrie 1912 – 18 mai 1913 şi s-a încheiat cu victoria Ligii
Balcanice (Bulgaria, Grecia, Serbia, Muntenegru) şi eliminarea Imperiului Otoman din
Europa (exceptând Pen. Chatalia şi Gallipoli) prin încheierea Tratatului de la Londra, la 30
mai 1913. Fiindcă Bulgaria nu se mulţumise cu câştigarea teritorială a Macedoniei, Grecia
şi Serbia au încheiat un pact militar împotriva expansiunii bulgare. Totodată, Bulgaria

199

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

se afla în conflict cu România pentru fortăreaţa Silistra de pe Dunăre, pe care românii
au cerut-o ca preţ pentru neutralitatea lor în Primul Război Balcanic. Prin urmare, în
perioada 16 iunie 1913 – 18 iulie 1913 este purtat Al Doilea Război Balcanic, ceea ce
va aduce înfrângerea Bulgariei (aceasta va pierde cele mai multe teritorii dobândite în
Primul Război Balcanic – sudul Dobrogei, mare parte a Macedoniei, Tracia şi coasta
egeeană) şi încheierea armistiţiului general prin semnarea, la 18 iulie 1913, a Tratatelor
de la Bucureşti şi de la Constantinopol. Partea română se afla sub conducerea Prinţului
Ferdinand şi a Generalului Averescu, iar Grecia era condusă de Regele Constantin (fost
prinţ în Primul Război Balcanic). Serbia a devenit putere dominantă în Balcani, Grecia
a obţinut Salonicul şi împrejurimile, dimpreună cu cea mai mare parte a coastei Traciei
Occidentale. Desigur, înţelegerea a fost vremelnică şi, zece luni mai târziu , luptele au
reînceput, odată cu Primul Război Mondial, iar România a obţinut Cadrilaterul. Anul
1914 a fost un an de răspântie, anul morţii Regelui Carol I, succedat la tron de către Regele
Ferdinand I. Şi a fost şi o răspântie între o lume ce stătea sub semnul descendenţei dintr-o
„belle epocque” şi o altă lume, cu valori şi idealuri zdruncinate de război. Personajul
central al romanului „Prinţul” de Tudor Teodorescu – Branişte, Jean Andrei Munteanu,
vorbea cu veneraţie şi nostalgie despre acest an de cotitură: „cine n-a cunoscut lumea
dinainte de 1914 nu cunoaşte farmecul vieţii... Ţi-aduci aminte, scumpă prietenă? Ce
oameni, ce saloane, ce politeţe, ce rafinament! Războiul a distrus totul.” (Cartea a doua,
Cap.I, p.90) Implicarea românilor în al Doilea Război Balcanic a însemnat mai puţine
pierderi de trupe în lupte efectiv, cât foarte multe pierderi după o epidemie de holeră. Aşa
cum aflăm din articolul în două părţi „Despre un război mai puţin cunoscut” de Adrian
Majuru, apărut la 9 mai şi 16 mai 2008 în „Ziarul Financiar”, presa vremii a condamnat
secretomania guvernului în legătură cu această epidemie, găsind-o drept „o tăcere [...]
greşită şi vinovată” (Adeverul/ 20 iulie 1913) – conform www.zf.ro/ziarul-de-duminica/
despre-un-razboi-mai-putin-cunoscut-ii-3092880/.
În Nr. 13-14/februarie 1914 a Revistei Marine, Horia semnează două articole
– datate 20 august 1913 şi 21 august 1913 – într-o atitudine incisivă, condamnând
minimalizarea rolului pe care l-a avut marina militară în război şi susţinând
desecretizarea cheltuielilor necesare pentru mărirea flotei de război. În „Al doilea
răsboi balcanic şi Trecerea Dunării” (p.2-3) autorul este revoltat că, deşi marina
„este foarte mâncătoare de bani”, nu este deloc evidenţiată vreo ispravă de-a sa, „de
locul ce l’a ocupat şi acţiunea cu care s’a îndeletnicit” „în acest grandios exerciţiu”.
Adresându-se direct marinarilor, le impută greşeala de a nu se impune şi de a risca să
fie consideraţi „inutili apărării ţărei”. Atunci când susţine „Mărirea Flotei de răsboi”
(p. 24-27), denunţă „chestiunea de mister ce se face pentru armament sau fondurile
destinate armamentului ţării (care) în România pare a fi o boală acută, o boală
veche!”. Ce era grav, în cazul marinei de război, era proiectarea şi construirea vaselor
„în limitele sumelor ce guvernul are disponibil pentru marină, iar nu în limite(!)
sumelor ce guvernul a căutat să obţină ca absolut necesar pentru marina de răsboiu”,
ajungându-se la „nişte crâmpeie de forţă navală.”
Numărul 12/ decembrie 1913 al Revistei Marine oferă prin articolul lui Virgil
Petrescu un îndemn: „Gândiţi-vă la marinari” şi informează cititorii în legătură cu

200

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

înfiinţarea la 14 decembrie 1913 a „Institutului Maritim”, care este, de fapt, un sindicat
„în scop de a uni la un loc pe toţi marinarii civili, în legătură directă cu marina, spre a
se cunoaşte între ei şi a-şi putea mai bine apăra interesele lor”. Înainte, însă, de a pune
în pagină chiar procesul verbal de constituire a „Institutului Maritim” (preşedinte – Al.
V. Casimir), cu statut juridic, demersul autorului porneşte de la constatarea diferenţelor
ce există între realitatea dură a meseriei de marinar şi excesul de poezie pe care ceilalţi,
în ignoranţa sau imaginaţia lor, îl revarsă în perceperea acestei noi meserii, apărută
după crearea marinei comerciale. „Marinarul trece drept omul cel mai fericit şi cel mai
invidiat” fiindcă poate vedea „cel mai frumos apus de soare şi cel mai dulce clar de lună”
potrivit fanteziei poeţilor, dar, de fapt, el nu a fost văzut „în cizme grele şi în muşama [...]
fără hodină, udat până la piele sau îngheţat până la os, bătut de vânt, ploaie sau ninsoare,
ameninţat în orişice moment de a fi aruncat în mare.”. Conştientizându-se pericolele şi
privaţiunile acestei meserii, care contribuie la modernizarea economico-socială a ţării
în acele vremuri, apare necesară o casă de ajutor financiar pentru marinari şi familiile
lor; „trebuie să se urmeze pildele organizaţiunilor marinăreşti din străinătate” pentru
că marinarii români au salarii foarte mici faţă de cele ale străinilor, iar ei contribuie cu
5% la o total nefuncţională Casă de ajutor a Statului.
Putem aşeza articolul „De ce nu are S.M.R. personal?” de Al.V. Casimir din Nr.
13-14/ februarie 1914 în continuarea articolului anterior, deoarece scoate la iveală o
realitate alarmantă a marinei noastre: personalul de la bord este prost plătit şi, în ciuda
patriotismului de care dau dovadă, marinarii „batjocoriţi şi furaţi ca la drumul mare”,
înfometaţi (furt masiv din alocaţia lor de hrană din partea comandanţilor) ajung parte a
echipajelor pentru vasele engleze şi austriece. Tot în aceeaşi zonă de interes, Comandor
Coandă este cel ce condamnă „Lipsa de iniţiativă pentru navigaţie” în Nr. 6-7/ iunie 1913 şi
oferă drept model Belgia, pentru ca statul să aibă mai multă iniţiativă până la dobândirea
încrederii „că deţinătorii de capitaluri româneşti pot deveni apţi a fi armatori”.
În ultimul număr al colecţiei, Anul II, Nr. 15-16, Galaţi, Aprilie 1914, Al. V.
Casimir face cunoscute direcţiile pe care trebuie să se situeze marina românească
în preajma unui război iminent, „Ca să ştie toată lumea!”. Se constată în motto cu
semnătura R(evista) M(arină) că „Avem doi amirali, o puzderie de comandori, dar
nici un vas marinăresc şi nici un program naval” şi „se cere însă un lucru: mai puţin
activism, mai puţină negustorie, mai multă abnegaţie şi mai mult patriotism” pentru
existenţa unei adevărate flote de război spre apărarea litoralului maritim şi fluvial. În
privinţa finanţării, direcţiile de acordare a creditelor pentru construirea flotei trebuiau
să fie „conforme cu programele bune şi juste, nu să se construiască vase după creditele
acordate” [ca şi în „Mărirea Flotei de răsboi”, de Horia, Nr.12/decembrie 1913].
Amploarea unor vremuri de progres tehnic şi dezvoltare capitalistă, pentru ca
marina noastră să se dezvolte, cerea – în sensul direcţiei păstrate de Revista Marină
gălăţeană – dăruire şi patriotism, bună-credinţă pentru a folosi cu rost finanţele şi o
implicare mai activă a statului în problemele marinei. Patriotismul a fost şi a rămas
o valoare care, însă, după Primul Război Mondial, n-a mai avut prioritate; chiar
criticul Ioana Pârvulescu, în „Introducere în Bucureştiul interbelic” subliniază: „E însă
remarcabil că până în 1941 patriotismul festiv lipseşte aproape cu desăvârşire din

201

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

revistele româneşti.”(p. 33) În schimb, fără pretenţia perfecţiunii, urmează perioada
interbelică, scurtă şi densă, „probabil singura perioadă în care România a fost, ca
America, <<ţara tuturor posibilităţilor>>” .(op. cit., p. 344)
Cititorul actual nu poate simţi decât admiraţie pentru Horia şi critica sa incisivă
la adresa modului de formare a ofiţerilor de marină din articolul „Recrutarea ofiţerilor
de marină” (Nr. 13-14, Galaţi, februarie, 1914, p. 3-11). Cum şi-a obişnuit cititorii cu
evidenţierea neajunsurilor şi conturarea soluţiilor pentru a le depăşi, Horia nu se sfieşte
să combată existenţa formelor fără fond la nivelul Şcolii de Artilerie-Geniu şi marină
din Bucureşti, care „nu scoate ofiţeri de marină, ci numai nişte tineri îmbrăcaţi ca ofiţeri
de marină, dar la curent cu matematicile superioare [...] iar ca cunoştinţe de marină
n-au decât câteva sumare”. Totodată, surprinde superficialitatea prestaţiei didactice a
ofiţerilor care predau „anunţaţi cu 10-15 zile înainte, fără să aibă timp să-şi pregătească
cursul” la şcoala navală superioară – „titlu pompos” pentru fosta şcoală de aplicaţie a
ofiţerilor de marină. Apreciază că o greşeală a fost şi mutarea de la Galaţi la Constanţa a
şcolii de aplicaţie a ofiţerilor de marină şi a şcolii copiilor de marină, după cum nu este
de lăudat existenţa prea multor ofiţeri superiori şi a prea puţini ofiţeri inferiori. Autorul
nu întârzie să arunce o privire la şcolile de specialitate de la englezi şi francezi şi să facă
şi câteva propuneri pentru un învăţământ de specialitate.
Dacă Al. V. Casimir şi Horia semnează articole în care informaţia este
comentată dintr-o perspectivă critică aşa cum stă bine unor formatori de opinie
(pentru a vedea ce este şi ce mai rămâne de îmbunătăţit în marina românească),
în revistele publicaţiei gălăţene găsim articole de strictă specialitate şi de informaţie
tehnică, fără a se neglija şi literatura cu tematică marină sau de călătorie.
Foarte atent structurat este articolul semnat Căpitan I. Bălănescu-Danubian
despre „Raporturile dintre ofiţeri şi echipajele de bord” din Nr. 6-7/iunie 1913 din care
putea afla şi publicul larg că existau patru tipuri de raporturi între superiori şi echipaje:
pentru instrucţia specialităţilor, pentru cultivarea minţii şi formarea caracterului,
pentru cultivarea inimii, disciplină, justiţie şi darea ordinelor, pentru educaţiunea fizică.
Aflăm, în acelaşi număr al Revistei Marine, despre „Poziţiunea Vaselor şi Ofiţerilor
Marinei Militare – Perioada II - 1913”, când Comandantul Marinei era C-tra Amiral
Eustaţiu Sebastian, iar Şef de Stat Major, Comandor Ion Spiropol. Regăsim emoţionante
pagini de istorie, vase şi comandanţi, echipaje din vremea în care Apărarea Maritimă era
formată din Cruciuşător „Elisabeta” şi Bricul „Mircea”, iar Apărarea Fluvială era alcătuită
din două divizii ale Escadrei de Dunăre compuse din monitoare şi vedete (p.85, Nr.67/iunie 1913). După prezentarea componenţei generale pe divizii şi regiuni, cu numele
canonierelor, şalupelor, a vaselor port-mine şi a torpiloarelor, la paginile următoare se
prezintă fiecare „bastiment”, natura şi tonajul său, locul de staţionare şi componenţa
Statului Major. Ceea ce mi-a confirmat că lumea din vremea Războaielor Balcanice,
contemporană cu naufragiul „Titanicului”, poate fi reconstituită, restituită şi simţită atât
de aproape mie a fost descoperirea numelui celui ce avea să fie străbunicul meu matern,
Of. Mec.I Grigoriu Ioan (p. 88). Născut la Galaţi în 1882, odată cu lansarea primului Bric
Mircea şi odată cu apariţia longevivei publicaţii „Galaţii” (1882-1915, 1917-1931), în iunie
1913, la vârsta de 31 de ani, făcea parte din Statul Major al Monitorului „Kogălniceanu”,

202

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

având drept Comandant pe Lt. Comandor Gavrilescu M. Avea deja vechime de 17 ani
în Marină, deoarece, aşa cum povestea străbunica, a rămas orfan de tată de la 14 ani
şi a urmat şcoala copiilor de marină de la Galaţi (mutată ulterior la Constanţa). După
cum ne informează Jack Corbu – Arhitect Naval în Nr. 10-11, Galaţi, noiembrie 1913,
„Rolul marinei române în conflictul cu Bulgaria” a scos în evidenţă flotila dunăreană,
„întrebuinţată în ultima campanie ca o armă puternică ofensivă”. „Materialul flotilei
noastre Dunărene, destul de modest este foarte efectiv” şi cele mai eficiente sunt cele
patru monitoare construite în perioada 1907-1908 la Triest: „Kogălniceanu”, „Lahovary”,
„Brătianu Ioan”, „Catargiu Lascăr”. Echipajul monitorului „Kogălniceanu”, din care făcea
parte străbunicul meu în timpul Războaielor Balcanice, în 1913, este evocat în „Zile de
războiu” (Nr. 10-11/ noiembrie 1913, p.38). Se pare că transportau prizonieri bulgari, pe
care-i deplânge autorul amintirilor de război, I. B. Danubian: „În port la Corabia două
monitoare odihnesc lângă pontoane, unul stând gata să ia drumul spre Giurgiu ca să
ducă prizonieri, ofiţeri şi soldaţi bulgari luaţi la Ferdinandovo de Divizia de Cavalerie. Mă
opresc la monitorul <<Kogălniceanu>> să-i văd pe aceşti eroi de la Lule Burgas, ajunşi în
captivitate pe vasul nostru de război.” A trebuit să se sfârşească alt război, Primul Război
Mondial, pentru ca în 1918, când s-a reîntregit România Mare, pe când avea 36 de ani,
Of. Ioan Grigoriu să se căsătorească cu Anica Rotundu, gălăţeancă la fel ca şi el, cu casa
păritească pe Str. Sfinţii Împăraţi, cu 16 ani mai tânără ca el, cea care va fi străbunica mea
maternă şi care-i va supravieţui până în 1990, când a plecat dintre noi la vârsta de 92 de
ani – după sfârşitul comunismului. Au avut două fete, pe bunica mea, Zoe (1920-1984)
şi Stela (1922-2007)-modelul meu în viaţă-, au construit o casă trainică şi spaţioasă, cu
o grădină frumoasă şi o curte mare pe Strada Spătarului la nr. 20 (fost 16); am crescut
şi locuit împreună multă vreme, patru generaţii, purtând mereu recunoştinţă faţă de cel
numit Tata-mare, cum cu evlavie am fost educate de către străbunica, deopotrivă bunica
mea, mama, cât şi eu. Spiritul lui ne-a învăluit ocrotitor din amintiri evocate, fotografii
de familie, din colecţia de ceasuri şi din portretul cel mare, până când , în urma unui
schimb imobiliar, părinţii mei au lăsat casa altui proprietar, în 2007. În 1947, când mama
mea avea doar 6 ani, fără a mai fi martor al abdicării Regelui Mihai I, străbunicul meu
s-a stins la scurtă vreme după pensionare, după o viaţă trăită pe mare, cu un spirit mereu
deschis spre nou şi civilizaţie, cunoscând atâtea locuri şi atâţia oameni după ce a ajuns în
Marina Comercială. Toţi cei care l-au cunoscut s-au dus şi ei, casa este îmbătrânită şi parcă
incompatibilă cu spiritul computerizării, dar portretul ofiţerului de marină în uniformă
veghează cum timpul devine istorie, iar aerul de legendă ce l-a învăluit mereu parcă îl
face aevea, atât timp cât am descoperit urme importante ale vieţii sale. Graţie Revistei
Marine, pe care sunt sigură că o citea,- mulţi dintre autori fiindu-i colegi, cunoscuţi sau
prieteni, poate, - am reuşit să-i recompun un crâmpei de amintire de viaţă trăită în ceea
ce am putea numi „la belle epoque” a marinei româneşti. Calea de 100 de ani ce desparte
apariţiile gălăţenei Reviste Marine de zilele noastre parcă n-ar fi prea mare, parcă nimic
n-ar fi schimbat din anumite puncte de vedere.
Tehnica, însă, ne aduce cu picioarele pe pământ, căci tot ceea ce aparţinea, pe atunci
noului şi spectaculosului, astăzi e privit cu un surâs de înţelegere pentru entuziasmul
ce-i anima pe descoperitori şi inventatori. Articole despre „Submarine”(Nr. 1, p.18-22),

203

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

care pot „înlocui micile chiurasate păzitoare de coaste” în condiţiile în care „Marinele
mari au în submarin un auxiliar preţios” sau despre ce sunt „Contratorpiloarele” (Nr.
2, p.28-31) sunt serios documentate de către Căpitan C. Bucholtzer, pe care-l aflăm în
alcătuirea Statului Major al monitorului „Lahovary” (cu siguranţă, un cunoscut de-al
străbunicului meu) şi tot el ne informează în Nr. 3-4/martie 1913 şi în Nr. 5/aprilie
1913 despre „Tragerile artileriei navale”, pentru ca în Nr. 10-11/noiembrie 1913 să
vorbească despre „Tragerea indirectă cu obuzul de 120 mm. De pe monitoarele Escadrei
de Dunăre”- istorie trăită, activităţi specifice unor nave de apărare, mai ales în timpul
unui război premergător altuia, mai mare.
La vremea aceea era o noutate comunicarea prin „Telegrafia fără fir” (traducere
după „L’Illustration”) iar I. Bălănescu-Danubian, tot în Nr. 2/ianuarie 1913 scrie un
articol-studiu despre „Foloasele telegrafiei fără fir în Navigaţie”, o nouă aplicaţie care
„aduce mari servicii navigaţiei”, „pentru siguranţa vaselor şi salvarea lor în naufragii
şi abordaje pe mare”. Printre exemple regăsim, cu o eroare, însă, naufragiul „colosului
vas <<Titanic>>, [unde] telegrafistul şi-a făcut pe deplin datoria, dând semnalul de
alarmă, în urma căruia vasul <<California>> [în realitate, <<Carpathia>>] ajunse să
culeagă la timp pe cei scăpaţi, în bărci şi şalupe.”
Articole dedicate „Şantierului Naval <<Fernic>>” (Nr. 1, p. 47-48), despre
„Observatorul Astronomic din Constanţa”, inaugurat în iulie 1912 (scris de Locotenent
Enescu Emil din Marină în Nr. 2, p. 13-15) sau despre „O scurtă privire asupra progresului
portului Constanţa” pe care o „aruncă” autorul Căpitan Comandor Toescu informează
pe cititori despre activităţile portuare, despre progresul înregistrat de către Şantierul
Naval gălăţean în cei 15 ani ce au trecut de la înfiinţarea sa (1897), în vreme ce mai
putem citi articole de prezentare a unor vase comerciale precum „Cargobotul Carpaţi”
şi „Cargobotul Bucegi”, purtând semnătura lui Al. V. Casimir, în Nr. 6-7 (cu fotografia
vasului) şi în Nr. 10-11, sau prezentări ale unor crucişătoare (Averoff, Hamediech).
Informaţii în fioleton bilingv, francez-român, apar în fiecare număr al Revistei Marine
cu semnătura lui D. Bellet - „Les Constructions Navales / Construcţiunile Navale” despre
„cum se construiesc pacheboatele de comerţ, marile vase de călători şi frumoasele cetăţi
plutitoare ale marinei de răsboiu” şi despre „care au fost în anii din urmă întreprinderile
îndrăzneţe pe care industriile navale le-au adus la un sfârşit”, într-un cuvânt, „despre
progresul marinei” – cum anunţă introducerea din primul număr al seriei(p. 31-38).
Progresele din ultimii 50 de ani din „arta construcţiunilor navale” sunt sintetizate în
tabelul „Monştri marini” / Anul I, Nr. 2 / ianuarie 1913 şi surprinde competiţia dintre
celebrele companii „Cunard Line” şi „White Star Line” iar, pentru o mai diversificată
documentare, cititorii au la dispoziţie în foileton bilingv, francez-român, momente
din istoria navigatorilor descoperitori sub titlul „Beautés de la Marine / Frumuseţile
Marinei”. Sunt evocaţi marii navigatori Cristofor Columb, Vasco de Gama şi Magellan
şi alţii după ei, „nu mai puţin zeloşi de glorie şi de interesele ţărilor respective (care)
au dus industria şi artele europenilor până în regiunile cele mai îndepărtate, şi prin
legăturile comerţului au unit între ele toate părţile universului.” (Nr. 1, p. 24).
Şi fiindcă de la evocarea istorică la lectura literară ar mai fi un pas, în câteva
dintre numerele colecţiei sunt publicate şi câteva poezii şi sonete, majoritatea

204

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

valoroase prin tematica marină abordată, dar mai puţin rafinate estetic; avem prilejul
de a descoperi latura artistică, nu doar militant-jurnalistică, a lui Al. V. Casimir,
citind poezia „Înainte” -patru terţine pe motivul bărcii în luptă cu un „vânt turbat”
şi a eului liric vâslind în ciuda oricăror rele şi nefericiri îndurate, într-un amestec
de simbolism macedonskian cu note de emoţie romantică întârziată. Ca prozator,
acelaşi director al publicaţiei, oferă câteva fragmente din romanul său din 1912, „Le
Bosphore” (în Nr. 10-11, 12, 13-14 şi 15-16) iar, în ipostaza de critic literar face o
recenzie a romanului „La France au Travail / Franţa la lucru” de Marcel A. Herubel –
dr. în ştiinţe şi profesor la institutul maritim francez.
Poet colaborator cu intermitenţe la „Sămănătorul” (în 1903, 1905,1906 şi 1910),
luptător în Primul Război Mondial, participant la şedinţele cenaclului lovinescian
„Sburătorul” în perioada interbelică, D.Nanu (1873-1943) publică poezia „Pegas” în
Nr.1/decembrie 1912 şi pe aceeaşi pagină este publicat sonetul „În larg” al devotatului
scriitor, ziarist şi militant cultural socialist C. Z. Buzdugan. Personalitatea sa a însemnat
foarte mult pentru progresul cultural al societăţii gălăţene de început de secol XX; a iniţiat
un salon literar în propria casă, a fost redactor-şef al revistei gălăţene „Dunărea de Jos”
(1908-1910), a pus bazele revistei „Dunărea” în 1919 împreună cu Alexandrina Scurtu,
a susţinut fondarea statuiei lui M. Eminescu şi este unul dintre fondatorii „Universităţii
populare” în 1913. Şi poetul sămănătorist G. Săpunaru(1883-1920) publică în Nr.2/
ianuarie 1913 sonetul „Corabia”, iar în Nr. 3-4/februarie 1913 îi apare poezia „Marină”.
Este vizibilă încercarea adesea timidă de desprindere a poeziei de copleşitorul model
eminescian, dar epigonismul rămâne o marcă a multor scriitori în acea vreme de zbatere
între tradiţionalism sămănătorist şi modernism simbolist.
Parcurgerea numerelor existente din Revista Marină este acum, la 100 de ani
de la apariţie, o experienţă aparte pentru minte şi inimă, un argument care arată că
nu trebuie să fie respins trecutul pentru a trăi în prezent. Am găsit o revistă modernă,
bogată în informaţii de specialitate, fără a neglija domeniul cultural, angrenată în
economia capitalistă a timpului (a se vedea şi reclamele conţinute) şi formatoare de
opinie , o „felie de viaţă” dintr-o vreme în care marina şi viaţa portuară au configurat
remarcabil societatea şi economia gălăţeană.
Bibliografie

1. Revista Marină – Anul I, Nr. 1 - 16, Galaţi, 20 decembrie 1912;
2. Cultura, ştiinţa şi arta în judeţul Galaţi – Dicţionar biobibliografic- Biblioteca „V. A.
Urechia”, Galaţi, 1973, Redactor coordonator Nedelcu Oprea;
3. Poeţi de la Semănătorul, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978;
4. BRANIŞTE, Teodorescu, Tudor – Prinţul, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985;
5. PÂRVULESCU, Ioana - Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2012;
6. ZAMFIR, Mihai – Din secolul romantic, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1989.

RESURSE WEB
www.zf.ro/ziarul-de-duminica/despre-un-razboi-mai-putin-cunoscutii-3092880/ ; disponibil la data de 23 august 2013.

205

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Ziariști evrei în presa gălățeană
Violeta IONESCU, jurnalist

Galaţi, Str. Constructorilor, nr. 16,
Bl. G3, sc. 3, ap. 21, Cod 800352
Tel. 0749423342, e-mail personal: violetaionescu1946@yahoo.com

Până la cel de al doilea război mondial, publicistica evreiască și-a făcut simțită
prezența în România în aproximativ 50 de localități. În Moldova, peste 25% din
publicațiile apărute erau evreiești sau scoase de evrei; la Iași, de exemplu, acest procent
era de 10%, iar la Galați de 4% (după „Studia et acta Historiae iudaeorum romaniae
IX”).
La Galați au existat ziariști evrei de prestanță, întemeietori și susținători de
ziare, care s-au remarcat prin scrierea multor pagini în apărarea intereselor evreiești,
a iudaismului, dar și a umanității în general. Printre ei, numim doar câțiva: Marcu
Brociner, I. H. Botoșanu, Ucer Ancel Paves, Sigismund Carmelin, Dov Beriș Margulis,
Lazăr Phoebus (Feibiș), Halperin, M. Haimovici Vania, Dică Alperin, Sextil Vișoianu
(Weinberg), Florin Dumitrache, Radu Volbură (Grinberg), Devy Calmanovici,
Cohn Ioșka (Tudor Costin – tatăl scriitorului Sebastian Costin) și mulți alții. Drintre
colaboratori, amintim cu plăcere pe Lya Hart, doamna muzicii și a literelor gălățene de
la cotidianul „Vocea Galaților”, din primii ani ai deceniului al treilea al secolului XX,
scriitoare, publicistă și o talentată pianistă – absolventă a Conservatorului din Berlin președinta asociației culturale „Femeile Israelite” și membră a mai multor societăți de
binefacere.
În „Albumul Galaților” 1935-1936 (pag. 143), prof. Gh. N. Munteanu-Bârlad
scrie în „Presa la Galați, acum o sută de ani” că primele încercări de presă la Galați
s-au făcut în timpul „domniilor reglementare”, vremuri „de grea apăsare a cugetării
omenești, împotriva căreia protesta mereu Kogălniceanu”, când „regimul despotic
rusesc stăpânea în Principate”. Primul care a încercat și a reușit la Galați a fost un italian
piemontez, Marius Pietro Cugino, în 1846, care a obținut de la domnitorul Mihai Sturza
aprobarea să tipărească „Il Danubio”, sub controlul direct al pârcălabului, vornicul
Mavroiani.
Nu numai publicațiile erau interzise de dictatura „Chesaro-crăiască”, ci și cărțile
venite din occident, de care rușii se temeau să nu conțină idei subversive care să
îndemne la revolte: „Consulul rus Kotzebue, de la Iași, avea spioni la Galați pentru
controlul publicațiilor din oraș, dar mai ales pentru supravegherea cărților care se
introduceau prin contrabandă în baloturile de marfă sosite cu vapoarele de la Viena.
Cărțile franțuzești, nemțești, italiene, albumurile streine se găseau ascunse în prăvăliile
negustorilor de pe Strada Mare, unde se făceau mereu cercetări, prin pârcălabul de
Galați, dar pe lista trimisă de cenzura din Iași erau trecute numai cărți nevinovate (...).
Totuși, pentru o mai sigură supraveghere la această graniță a Moldovei, cenzorul Pricopie
Florescu trimise la Galați pe un fin al Domnitorului, renegatul Mihai Vitilimescu, ca

206

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

să controleze la carvasara (vamă; din Tc. kervan saray; fr. caravansarail ) cărțile streine,
mai ales franțuzești și evreiești care erau ascunse în baloturile de marfă și se strecurau
prin contrabandă la negustori. Scandaluri și discuții erau dese între negustori și slujbașii
de la carvasara, pricinuite de supușii străini la care se descopereau cărți și albumuri
streine și alte lucruri pentru care ei cereau scutiri de vamă, ori de amenzi la obiectele
confiscate. Pentru a liniști pe împricinați, interveneau adesea agențiile austriace și cele
rusești în fața cărora autoritățile închideau gura”.
La scurtă vreme de la aceste evenimente, contribuția evreilor la presa gălățeană a
început să se facă simțită și a fost remarcabilă.
*În 1865, apare la Galați „L`Echo Danubien”, o publicație bilingvă, românăfranceză, scoasă de Sigismund Carmelin și care, din 1867, este consacrată exclusiv
problemelor evreiești.
Despre ziaristul evreu Sigismund Carmelin aflăm dintr-o interesantă evocare a
lui S. Semilian din ziarul „Vocea Galațiului” nr. 4321/4 aug.1932, intitulată „O figură
interesantă peste care s-a așternut praful”:
„S. Carmelin a scos la Galați L`Echo Danubien, journal comercial, agricole,
industrial, artistique et literaire , un ziar editat în românește și franțuzește; în 1868, și
în germană. A apărut în 1865 și a avut o existență vagabondă, ca și a redactorului său.
Gazeta s-a strămutat la București, unde a ieșit din august 1867 până în martie 1871.
După un an, în 1872, vedem că ziarul apare tocmai la Bruxelles, de unde se strămută
la Amsterdam, unde apare sub titlul L`Echo a l`Orient. În decembrie 1881, scoate la
Budapesta ziarul La Concorde, ca o continuare a vechii L`Echo Danubien.
Pe lângă această activitate prodigioasă, S. Carmelin a mai colaborat la câteva
gazete din București. La Brăila, cu Baronzi, scoate, în 1868 Presa română, săptămânal,
în locul gazetelor fuzionate Moș Ion, 1868 și L`Echo Danubien.” Abonamentul pe un an
pentru străinătate al ziarului editat în românește și franțuzește costa... 34 sfanți.
Barbu Lăzăreanu, în articolul „Știri din viața evreiască” nr. 167/13 febr, 1926,
scria despre S. Carmelin cu amănunte, după „Vessiche Zeitung”. De la el aflăm că: „era
evreu de origine, a apărut cu mult curaj și în pofida neplăcerilor la care era expus ca
evreu în România”.
Ziarul său a fost nevoit să-și întrerupă de câteva ori apariția tocmai din cauza
acestui curaj. În 1871 nu mai apare, căci S. Carmelin este condamnat la o pedeapsă
severă pentru delicte politice și silit să se expatrieze. S. Carmelin a fost un ziarist foarte
cult, cum puțini erau pe vremea aceea.”
*La 27 octombrie 1882 apare cotidianul „Galații”, până la 7 martie 1914. Director
și proprietar Ion Nebuneli (3.01.1891-23.04.1896; până la 27.03.1903 doar proprietar),
apoi preluat de Timoleon Nebuneli (pe numele real, Noel Onit), după care proprietatea
și tipografia trec succesorilor.
În 1900, Timoleon Nebuneli, alias Noel Onit, a dovedit că este și un talentat scriitor.
El publică în propria tipografie un volum intitulat „Amintiri de tinerețe”, prin care ne-a
lăsat pagini pitorești, de o valoare documnetară incontestabilă pentru istoria Galaților.
*În 8 martie 1914 apare cotidianul „Înainte”, organ intependent, imprimat la
Institutul Grafic „Schenk”- Burbea, de pe Strada Mare. *La 4 ianuarie 1915, continuă cu

207

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

titlul „Galații Noi”, ediție de seară, până la 15 decembrie același an. Între 8 martie 1915
și 1935, cu subtitlul „Ziar independent zilnic”. „Galații noi” a apărut, sub conducerea
exclusivă a soților Burbea, în urma unui conflict dintre aceștia și gruparea conservatoare
codusă de Costache G. Plesnilă. Personalul redacțional se compunea din: I. Ialovitsky, Nicu
Nanu, George Munteanu, Lukian (care a fost mai apoi ofițer în Regimentul 11 Infanterie),
Cohn Ioșka (Tudor Costin), studentul Weissenberg, Emil Maur ș.a. Colaboratori: Aurel
Grinberg și Izu Moscovici (care lucrau și în administrația ziarului).
După moartea lui Ioan Burbea, la 24 martie 1928, situația financiară a ziarului
era foarte precară, totuși soția sa, Eleonora Burbea (evreică, fiica tipografului gălățean
Isidor Schenk), „o distinsă gazetară”, după aprecierea lui George Munteanu și nu numai,
a reușit să salveze această publicație care data de 14 ani. După moartea soțului, ea l-a
condus singură, cu pricepere și profesionalism. Încă din 1919, Eleonora avea funcția
de secretar de redacție la „Galații noi”. Fiica ei, Ecaterina Burbea, a fost soția celebrului
scriitor Virgil Gheorghiu (care își respecta soacra, pe care a imortalizat-o într-una din
scrierile sale sub pseudonimul „Laleaua neagră”). A condus ziarul până la încetarea ei
din viață, după care a fost preluat, o vreme, de fiul lor, Ioan I. Burbea.
La moartea Eleonorei Burbea, ziarul Acțiunea (nr. 291/ 6 iunie 1931) o omagiază,
pe pagina 1: „Ani de zile a animat un curent și a luptat cu convingerea sincerității. Și
dacă în ultimul timp obosise, dacă clipele de triumf de odinioară erau tot mai rare,
faptul este explicabil printr-o serie de împrejurări. Eleonora Burbea a continuat totuși
lupta cu mândria gardei care „moare dar nu se predă” și a murit eroic, în plină activitate
a profesiunii pentru care avea dragostea fanatică a martirilor. A fost o energie curmată
brusc. Ani de zile a condus ziarul său, cel mai vechi ziar al acestui oraș și unul dintre
cele mai vechi din țară, cu o pricepere puțin comună.”
*În aprilie 1887, apare la Galați ziarul „Haghibor” (mai întâi la Bucuresti, sept.
– apr. 1866), redactor și proprietar Lipa M. Rodescu. Amintim că „Haghibor” era, la
Galați, numele unei asociații sportive de gimnastică.
*În 1892 apare „Ecoul” (9 sept. - 7 nov. 1892), cotidian liberal-conservator,
Tipografia I.G. Nebuneli; de la 22 septembrie, tipărit la tipografia J. Schenk.
*În 1897, H. Botoșăneanul, un funcționar comercial din Focșani, scoate ziarul
„Pământeanul”, „Organ al Asociațiunii Generale a Israeliților Pământeni”, care se
ocupa de problemele emancipării evreilor. A apărut în perioada 8 martie și era vândută
la Focșani și Galați. La 10 septembrie 1897 a fost interzis, iar redactorul expulzat.
câțiva studenți și un comisar l-au maltratat și au dat foc ziarelor. Cu toate acestea,
la 7 decembrie, același an, apărea ca săptămânal la Tipografia „Aurora” a Fraților C.
Dimitriade, care de la 22 martie se numea tipografia „Bălășescu”. Ziarul se va schimba
în săptămânalul „Drepturile”, al cărui redactor era același Botoșăneanul.
*În luna mai, 1900, Tipografia Timoleon Nebuneli scoate „Ecoul emigranților”,
un ziar publicat de emigranții evrei - număr unic.
*La 24 ianuarie 1904, aceeași tipografie Nebuneli scoate un număr unic – „Balul
presei ”, cu ocazia evenimentului intitulat tot „Balul presei” din Galați. Ziarul avea
mențiunea: „Apare odată într-un secol” și redactorul lui era George Nebuneli. Cu
emfază maximă, prima pagină a publicației anunța. „Un eveniment care va cutremura

208

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

toată Peninsula Balcanică se va produce în seara zilei de 24 ianuarie 1904 – prezis cu
mii de ani înainte, de către cititorii în stele, de Oracolul de la Delphi și de Auguri.
Galații a fost sortit de zei să se bucure de favoarea cea mai mare pe care o acordă celor
norocoși, cel care ține destinele lumei”...
*La 1 ianuarie 1905, apare la Galați „Die Judische Welt”, redactat în jargon
evreiesc, al cărui director era Schechter. La 21 ianuarie era publicat la București, sub
numele „Egalitatea”.
*În 1905, Henric Sanielevici (1875-1951, jurnalist, sociolog, biolog, critic si
istoric literar, născut la Botoșani), împreună cu Constantin Graur și Mihai Pastia,
fondează la Galați revista de critică literară „Curentul nou”. În 1920, tot Sanielievici a
editat o revistă omonimă, de stânga, care s-a afiliat apoi la „Adevărul”.
*În 1907, H. Sanielevici, împreună cu Dobrogeanu-Gherea, scoate la Galați
„Tribuna liberală” - ziarul partidului liberal georgist. Redactori. I. Rosenthal, Mihail
Orleanu, Ion. C. Athanasiu, Deodat Țăranu, C. Graur, Mauriciu Gaspard. Cu același
titlu a apărut în: 1901-1904 (cât au guvernat liberalii); 1907-1910; 1914-1916.
*În 1907, apare „Vremea”, organul partidului conservator democrat-takist,
înființat în acest an de Victor Macri, de N. Philippide, de George N. Caramfil și Ion
Măgură (1908-1914). Aici lucrau: Brunea, Gustav Rubinberg, I. Aurescu (Goldenberg)
Cobely și Anghel Roșioru.
*La 1 iulie 1908 apare revista lui Barbu Nemțeanu (Benjamin Deutsch) „Pagini
libere”, săptămânal literar-ştiinţific în care el semna: poezie, traduceri, recenzii, note,
opinii. Această revistă a reprezentat modernismul în literatură. Din articolul-program
al primului număr, spicuim:
„În lumea revistelor, fiecare revistă reprezintă și ea un fel de popor. O revistă e
ca un popor nou. Ceea ce trebuie să facă un popor tânăr față de trecutul politico-social
universal și față de invocările contemporane, trebuie să facă și o revistă tânără față de
credințele estetico-literare din trecut și față de inovările curente.
Trecutul, prezentul! Putem avea pentru ele aceeași dragoste și același dispreț. Nu
tot trecutul și nu tot prezentul ne îmbie. După cât ne vor ajuta puterile, vom studia și pe
unul și pe altul și vom alege și din unul și din altul”...
„Revista noastră se prezintă ca o atitudine cu totul modernă. Bineînțeles că nu
poate fi vorba aici de unele detalii de formă, însă atitudinea noastră va fi modernă în
accepțiunea largă a cuvântului. Orice fel de artă va găsi ospitalitate. Singura condiție
este ca lucrările să aibă un substrat de realitate sufletească și arta să fie artă”.
Revista „Pagini libere” a fost scrisă de Barbu Nemțeanu, semnând sub diverse
pseudonime: Vasile Crângu, Ion Corbu ș.a. Aici a publicat el și multe din propriile
sale creații: versuri, proză și eseuri. Amintim că poetul Barbu Nemțeanu a debutat
publicistic în 1904, în ziarul „Înainte”, al lui Ioan Burbea, pe când avea doar 17 ani. Iar
când a început să conducă și să redacteze revista „Pagini libere” avea numai 21 de ani.
După 15 noiembrie 1908, poetul Barbu Nemțeanu nu a mai scos revista la Galați.
În anul următor a transferat-o la Ploiești, apoi la București, pe B-dul Mărășești 9. Acolo
semna cu pseudonimul A. Gălățeanu (numărul din octombrie 1925, seria II-a, nr. 1 a
fost cenzurat).

209

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Poetul și publicistul gălățean Barbu Nemțeanu a colaborat la numeroase
periodice din capitală și din țară: Actualitatea, Adevărul, Adevărul literar, Belgia
Orientului, Conservatorul Brăilei, Convorbiri critice, Convorbiri literare, Cosânzeana,
Duminica, Ecoul (Galați), Facla, Flacăra, Floare albastră (Iași), Floarea darurilor,
Galații Noi, Ilustrațiunea română, Înainte (Galați), Lumea, Lumea evree, Lumina,
Lupta (Tulcea), Mântuirea, Neamul românesc, Neamul românesc literar, Noua revistă
română, Rampa, Renașterea, România muncitoare, Săptămâna ilustrată, Scena (191718), Steaua noastră (New York), Șoimul, Teatrul (Iași), Tribuna liberală (Galați),Viața
literară și artistică (1907), Viața socială, Vieața nouă, Viitorul social, Adam etc.
Tot în presă, Barbu Nemțeanu a publicat și traducerile sale din operele clasice
ale literaturii universale: germană, franceză, engleză, daneză și rusă. Datorită lui, poeți
de valoare, ca Heine, Goethe, Lenau, Baudelaire ș.a. au ajuns să fie citiți și în România.
*Tot în 1908, David Kessler tipărește ziarul „Galații”, la tipografia omonimă
„singurul organ al Partidului Conservator local, redactat și susținut de partid”. În urma
unui conflict, prin hotărâre judecătorească, G. Plesnilă preia proprietatea ziarului: „I
se interzice numitului David Kessler de a mai continua cu imprimarea și publicarea
ziarului „Galații”, proprietatea reclamantului G. Plesnilă”.
*În 1913, David Kessler scoate un alt ziar, „Galați”, care era tot „organul Partidului
Conservator Galați” și apărea la Tipografia „Galații”, a aceluiași David Kessler. În urma
unei scindări a Partidului Conservator local, „Galați” apărea zilnic, între: 8 febr. 1913 și
13 dec. 1913, în paralel cu ziarul vechi „Galații”.
*În 1915, „Vocea Galaților”, organul Partidului Conservator, apărea săptămânal
între 21 iunie -15 nov. 1915, la Tipografia „Galați”, a lui David Kessler. În perioada: 13
mai 1918 - 9 mai 1947, este cotidian conservator, imprimat la Tipografia „Comercială”
a lui A. Dănilă-Fichman. Din 12 ianuarie 1919, „ziar democrat independent, zilnic”.
Fondatorul acestei publicații a fost Alfons Nachtingal, un tânăr bucureștean care a fost
directorul și proprietarul ziarului. Printre redactori, amitim: Pincu Helman, Vasilică
Georgescu, Dică Alperin, Grinberg și Strulovici. A fost imprimat la tipografiile:
„Lumina”, „H. Goldenberg”, Atelierele Grafice „Vocea Galațiului”. După o perioadă de
rodnică activitate, proprietarul s-a stabilit la București, lăsând ziarul în seama unui
frate al său, care, încasa veniturile și nu plătea redactorii. În scurtă vreme, ziarul nu mai
apărea decât în preajma unui eveniment, iar hârtia o procurau vânzătorii.
În 1928, a fost vândut lui Devy Calmanovici, ziarist profesionist și consul al
Estoniei la Galați, sub patronajul căruia a apărut până după cel de al doilea război
mondial. „Cu spiritul său comercial (scrie George Munteanu în monografia sa),
inițiativa și munca redacțională, împreună cu dnii Horia Robeanu, Haimovici Vania
și George Munteanu, a reușit cu ziarul său să covârșească, în câteva săptămâni, tirajul
celorlalte gazete”.
Colaboratorii ziarului erau: N.D. Cocea, Grigore Trancu-Iași, P. Streitman, Sell,
Vlad Dimitriu, I.F. Begnescu, Gr. Veja, Iulius Segalle, Sextil Vișoianu (Weinberg),
I. Ștefănescu, Tudor Iordache, Moses, S. Nachmanovici, Duiliu Vinograsky,
comerciantul Mauriciu Gaspard, Lothar Schmierer de la Berlin (fratele pictoriței
Lola Schmierer Roth), doamnele Bettina Insler și scriitoarea Lya Hart, (absolventă

210

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

a Conservatorului din Berlin). În administrație lucrau: N. Carabela, Seil, Alex. Albu,
Carol Bernfeld și Toia.
La 4 ianuarie 1933 (nr. 4451), ziarul republică o cronică asupra presei din
provincie din „Calendarul” lui Nichifor Crainic, București: „Cuvântul provincial a ajuns
o nedemnă înjurătură, ca și când provincia nu ar fi partea poate cea mai importantă a
acestei țări. Cu deosebire, presa din provincie e cea dintâi sacrificată. Noi am remarcat,
ni se pare, cei dintâi, cu prilejul impresionantului „Congres al presei provinciale din
Galați”. Și acum, iată cele scrise cu referire la această publicație, „Vocea Galaților”,
care apare în format occidental sau cel puțin bucureștean, cu material bogat și ales: în
rezumat, o gazetă de provincie care este o mică revelație”.
În același număr era publicată o scrisoare a fostului ministru al muncii, Gr.
Trancu-Iași, cu aprecieri asupra ziarului: „Felicitări, sunt mândru de numărul dvs. cu
ocaziunea sărbătorilor Nașterii Domnului, care arată că Galații ridică prestigiul presei
de provincie.”
În 1935-38, prim redactor al ziarului era Anghel Roșioru, iar reporter era
Waldemar Comăneanu. Administratori: Strachman și Horchover. Redactori: Haimovici
Vania, Horia Robeanu și George Munteanu. Colaboratori: P. Streitman, Sell, Iulius
Segalle, Sextil Vișoianu Veinberg, S. Nachmanovici.
Începând din 1937, ziarul a apărut cu titlul „Vocea”. În 1945, 19 sept., director
era tot Devy Calmanovici, iar redacția se afla pe str. Lahovari 7. În 1947 avea subtitlul:
„Cotidian de informație și luptă socială”.
*În anul 1920 apare „Cuvântul Galaților”, organ popular independent,
imprimat la tipografiile „H. Goldenberg”, și „Lumina”. A apărut 5 apr. 1920 - 2 febr.
1923, zilnic. În perioada: 3 iul 1922—3 ian. 1923 a adăugat al doilea subtitlu: „Politic,
economic, social-literar”. Aici au colaborat: Dinu Moisescu, Max Segal - zis Lages, Radu
Volbură (Grinberg; din 1930, director-proprietar al ziarului „Ecoul”), redactori: Ștefan
Lăzărescu, David Losner - zis Losneanu și Sebastian Eustațiu. Gazeta conținea și o
pagină literară, unde publicau poeții: Emil Maur, Alexandrina Scurtu și Alice Soare,
George Vlad, Popescu Pajură și S. Faibeș.
*În 1926 apare „Menorah” - „Judisches Familienblatt fur Wissenschaft/Kunst
und Literatur Wien-Frankfurt A.M.” (nr. 1-4). A apărut și în 1930 și 1931, Wien-Berlin,
608 pagini.
*În anii: 1927-1931-1933 apare „Înfrățirea” – organ politic evreiesc, scris de
Phoebus Lazăr, Dică Alperin și M. Haimovici Vania.
În 1928, Aurel Grinberg și I.D. Iod scot împreună „Curentul Galaților”. Tot I.D.
Iod scoate și „Pamfletul”, ziar suprimat prin intervenția Parchetului.
În aceeași perioadă au mai apărut: „Informatorul economic, financiar și
judiciar”, în câteva numere, sub direcțiunea lui Phoebus Lazăr; „Curierul meseriașilor”
săptămânal redactat de M.G. Gojgoreanu și A. Bercovici; „Libertatea”, ziar comunist,
scris de Julius Kesler; „Progresul economic” și „Progresul Galaților”, directori:
Folkenstein, Comăneanu, Anghel Roșioru.
În 1930 apare ziarul de mare tiraj „Ecoul”. Cotidian informativ de luptă
cetățenească. Director-proprietar era Radu Volbură (Grinberg). Secretar de redacție:

211

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

Cohn Ioșka (Tudor Costin); reporter Nicu Casapu-Zăvoiu. Administrator: Izu
Moscovici. A apărut în perioada: 1930-1945. Redacția și administrația era pe str.
Domnească 43.
De la dl Puiu Lorberblatt aflăm, prin corespondența online din 4 nov. 2012, că:
„În perioada antebelică, ziarul „Ecoul” avea sediul redacției pe str. Colonel Boyle nr. 11.
Dupa 23 aug.1944, ziarul Ecoul a reapărut, redacția fiind locată pe str. Domnească 66,
la parterul clădirii în care funcționează astăzi Primăria orașului. Redactori erau Radu
Volbură și Tudor Costin, al cărui fiu - Sebastian - s-a prăpădit în Israel acum vreo 10
ani”.
În luna mai 1930 se editează „Ecoul emigranților” (număr unic) scos la Galați
de evreii emigranți.
În perioada 1933-1937, apare la Galați „Buletinul cercului cultural Menorah”
Tot în 1933 se tipărește „Somech Noflim”, număr festiv închinat președintelui
M. Wedmedev, care conducea societatea omonimă de binefacere.
În 1935 apare „Buletin sportiv și de informare al primei societăți israelite de
gimnastică Macabi”.
În anii 1944-1945 apare „Ora”, ziar de după amiază, la care scriau: Dică Alperin,
Goldenberg, Phoebus Lazăr, Roșioru și Moscovici.
Mulți ziariști evrei scriau și la ziarele gălățene ale altor proprietari. La
„Reacțiunea”, ziar independent, scos de George Munteanu, au scris, pe lângă Teodor
Iordache, George Mazilu și C-dor Marius Verbiceanu: Haimovici Vania, Horia
Robeanu, Duiliu Vinogradsky, S. Weinberg.
Ziaristul M. Haimovici Vania a fost primul redactor al ziarului „Vocea
Galaților”; redactor la „Infrățirea”, „Reacțiunea”; președinte, în 1933, a postului de
radio local „Radio-Kato-Club” și al asociației „Amicii Poloniei”, înființată la Galați în
1933, cu sediul pe str. Brașoveni 1. El era considerat, în perioada interbelică, „cel mai
bătrân ziarist din oraș”.
„Curierul Meseriașilor”, gazetă săptămânală redactată de G. Gojgoreanu și A.
Bercovici.
Alte reviste: „Mușamaua”, redactori: Aurel Grinberg și Izu Moscovici;
„Prietenul”, „o revistă cu un conținut sănătos”, redactată de I. Feinștein; „Cortina”, la
care colaborau: Klein și M. Eissenberg.
La 30 dec. 1932, Devy Calmanovici a publicat în ziarul său, „Vocea Galaților”,
note de călătorie din tirolul austriac intitulate „Drumuri și moravuri”. Era vorba de
un periplu prin: Elveția, Principatul Lichtenstein, Franța, Belgia, Olanda, Ducatul
Luxemburg, Principatul Monaco, Italia și Iugoslavia.
În Vocea Galațiului nr. 4451/4 ian.1933, Sextil Vișoianu scrie câteva „Note
marginale” la „Drumuri și moravuri”, despre directorul său, Devy Calmanovici: „A
călătorit în 22 de țări și, spre deosebire de cei care au mai scris astfel de impresii, el
povestește cu un stil eminamente narativ. Peste tot, nu a făcut decât oficii de gazetar,
de reporter chiar. Căci masa cititoare de gazetă cere mereu ca nervii să fie agitați. De
aceea, când citești „Drumuri și moravuri” scrise de Devy Calmanovici, încerci impresia
că vizionezi imaginile care se succed pe un ecran unde totul este acțiune. Gazetarul

212

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

scrie în stil dinamic. „Incorigibilul pribeag”, pornind cu toiagul de drumeț, a știut să
culeagă miezul. De aceea, reportajele sale sunt concise, chiar sobre, dar prind în câteva
linii ansamblul și specificul. De aceea, ele sunt interesante, scutind cititorul de descrieri
banale, insipide și anoste. Prologul și epilogul notelor sunt tincturate de nostalgică
poezie. Este o fațetă a spiritului său pe care nu o bănuiam la energicul și prozaicul
director de gazetă. De aceea au constituit pentru noi un fel de surpriză.”
Un alt ziarist de succes din perioada interbelică a fost dr. Pedro Braunstein, care
în orele libere scria articole. Pe vremuri fusese corespondent la cotidiene de mare tiraj
din capitală.
În „Albumul Galaților” 1935-36, unde sunt prezentate cele mai importante
personalități ale orașului Galați din anul respectiv, doctorul Pedro Barunstein este
descris astfel: „Medic și publicist, fost gazetar profesionist, fost intern al Spitalului
Elisabeta Doamna și al spitalelor din Viena: „Wilhelminespital”, „Wiedenerkrankenhaus”
și „Rotschildspital”; medic internist cu specialitate în boli pulmonare, unul din
conștiincioșii profesioniști ai medicinii, apreciat pentru franchețea și amabilitatea de
care nu s-a lipsit niciodată. Cunoscător al vieții sociale și politice în genere, el abordează
în discuții și articole de ziar toate problemele la ordinea zilei, tratându-le cu o matură
competență și cu un larg spirit de obiectivitate.”
Dr. Pedro Braunstein avea adresa pe str. Sf. Neculae 22, colț cu str. Lahovary (în
august 1932 l-a înlocuit pe dr. N. Alexandrescu, medicul șef al Spitalului de tuberculoză
Galați, pe perioada concediului).
Sindicatul ziariștilor din Galați
În 1919 se înființează în urbea noastră primul sindicat al ziariștilor gălățeni, cu
următoarea componență: C.Z. Buzdugan, președinte; A. Nachtingal, vecepreședinte;
Emil Maur (corespondent la ziarul Universul) și Mauriciu Gaspard (corespondent
la „L`Independence Roumanin”); N.C. Nanu, Devy Calmanovici (corespondent la
„Dimineața”), M. Pavelescu, A. Hafner, Aristide Marinescu (fost corespondent la ziarul
„Minerva, București; în 1937 era funcționar la firma Watson Iouel).
10 ani după desființarea acestui sindicat, s-a format un altul, compus din:
Devy Calmanovici, George Mihăilescu, P. Helman, George Munteanu, Radu Volbură,
Mauriciu Gaspard, Horia Robeanu, M. Haimovici Vania, Oscar Strulovici, Neculai
Casapu, Duiliu Vinograschi, Beno Moses și D. Wissor.
La 1931, sindicatul ziariștilor a devenit persoană juridică.
La 13 martie 1933, are loc Adunarea generală a Sindicatului ziariștilor din Galați,
a cărui componență era: Gh. Mazilu (președinte), Emil Maur (vicepreședinte), George
Munteanu (secretar general); Dr. B. Krauss (casier); consilieri: Ion Bengescu; cenzori:
Mauriciu Gaspard, D. Alperin și Anghel Roșioru.
În același an, la 9 septembrie, adunarea Sindicatului ziariștilor are loc în localul
„Sfatul Negustoresc”, sub președenția lui George Mihăilescu. Cu această ocazie,
s-a discutat participarea ziariștilor gălățeni la Congresul presei de la Reșița. Au luat
cuvântul: Devy Calmanovici, din partea ziarului „Vocea”, P. Helman de la „Universul”,
C. Zilișteanu de la „Adevărul”, Tudor Costin, Radu Volbură, G. Mihăilescu, director

213

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

la „Acțiunea”, I. Ialovischi, Duliu Vinogradschi. S-a hotărât participarea unei delegații
formate din: G. Mihăilescu, D. Calmanovici, C. Zilișteanu, Radu Volbură și D.
Vinogradschi. (Vocea Galaților nr. 4657/9 sept. 1933, p. 3)
La 17 iunie 1934, a avut loc inaugurarea sediului Sindicatului Ziariștilor din
Galați, situat la Grand Hotel (actualul sediu al Primăriei de pe str. Domnească). Au
luat parte toți membrii sindicatului. Ședința a fost deschisă de George Mihăilescu,
președintele sindicatului, director și proprietar al ziarului „Acțiunea”, care a oferit
prezidarea acestei solemnități dlui M. Haimovici Vania – cel mai în vârstă gazetar
gălățean. „Într-o inimoasă și pilduitoare cuvântare ocazională, d. Vania a subliniat
îndatoririle ziaristului, insistând asupra necesității armoniei și solidarității ce trebuie
să existe între gazetari. Prin înființarea acestui sediu se va stabili mai ușor solidaritatea
între membrii sindicatului. Domnia Sa a adus laude comitetului de conducere care
a realizat acest deziderat atât de util. Au vorbit apoi dnii: Mihăilescu, Radu Volbură,
Pincu Helman, Tudor Costin, B. Marian, Teodor Iordache.” A urmat o agapă intimă
și o fotografie de grup. La această festivitate au mai participat, în afară de cei amintiți:
Devy Calmanovici, V. Grigorescu, Ner (ilustrator la „Vocea Galaților), Phoebus Lazăr,
I. Ștefănescu, Gh. Ganea, O. Strulovici. („Acțiunea”nr. 1209/19 iun. 1934).
În 1935, ziariști evrei erau la Galați: Helman, Vinograschi, Radu Volbură,
Eleonora Burbea (director și proprietar al ziarului „Galații Noi”), Teodor Costin,
Rubinberg, Devy și dr. Pedro Braunstein.
În ziarul „Acțiunea” nr. 1956/ 12 dec. 1936, Sindicatul ziariștilor din Galați
atrăgea atenția că a fost sesizat prin numeroase plângeri că: „O bandă de escroci se
dau drept ziariști, colindă orașul și cer ofrande pentru scopuri iluzorii, abonamente
pentru publicații și ziare dispărute sau inexistente. Printre cele șase persoane implicate
în acest scandal erau și doi evrei: Katz și Ionel Abramovici zis Arona. „Folosindu-se
de legitimații false și arogându-și calități pe care nu le au, ei au reușit să escrocheze
numeroși oameni de bună credință”. Semna: Comitetul Sindicatului Ziariștilor din
Galați.
Singurii împuterniciți de a face încasări și a primi reclame sau abonamente pentru
ziarele „Acțiunea”, „Vocea” și Ecoul” erau anunțați a fi tot evrei – dar ziariști autentici:
Aurel Grunberg, S. Strachman și A. Horchower, în calitatea lor de administratori ai
celor trei publicații gălățene anunțate.
În 1937, conform legii breslelor, sindicatul ziariștilor a fost desființat.
În anii 1941-43, ziariștii evrei gălățeni consemnați în recensământul efectuat
de Centrala Evreilor din România, la cererea Mareșalului Antonescu, amintim: Albu
Alexandru, 52 ani, Balaban 1; Cohn Heinrich, 42 ani, Balaban 31; Cantaragiu Nathan,
32 ani, Roșiori 13; Halman Pincas/Pincu, 43 ani, V. Poenaru 46 (și în 1948, str. Dtru
Chicuș 88); Lazăr Faibiș Phoebus (de meserie contabil).
Iar în recensământul din 1948, figurează: Coman Emanuel, Berthelot 57; Landau
Sigmund, Columb 72; Nachmanovici Solomon, P. Rareș 7; Noe Hunar, Democrației 15
(redactor).
După război, ziarele din perioada interbelică au dispărut pe rând, singurul ziar
admis și care s-a impus la Galați fiind „Viața nouă”, organ al PCR. Dintre evreii care

214

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

au fost angajați la acest cotidian amintim pe: Gică Bercovici – reporter-fotograf, Raul
Șușnea (secretar de redacție), Elise Helman – dactilografă, Goldenberg, redactor șef
multă vreme după război.
Presa sionistă gălățeană
Prin definitie, sionismul (de la Muntele Sion/ Țion) este mișcarea de emancipare
națională a evreilor pentru revenirea lor în Țara Israel (în ebraică, Ereț Israel) și recrearea
unui stat evreiesc. A fost folosit pentru prima oară de Nathan Birnbaum (1864–1937)
în 1890, pentru mișcarea pre-sionistă Hovevei Țion, dar termenul de sionism a fost
adoptat de dr. Theodor Herzl la Primul Congres Sionist din 1897, care a avut loc la
Basel, Elveția și la care a participat și un gălățean de vază, promotor al sionismului la
Galați și de aici în întreaga țară, marele Samuel Pineles (n. 1843, Brody, Galiția/ azi,
Ucraina - m. 1928, Galați).
În 1881, apare la Galați săptămânalul „Prietenii Sionului” (editat de Samuel
Pineles) și ziarul „Emigrantul”.
-„Ahawath Zion” – ziar apărut la Galați după Congresul de la Basel (1897),
preluând ștafeta de la ziarul brăilean „Zion”, apărut la 16 oct. 1897. Limbile de publicație
erau: idiș și română. Ziarul dorea să clarifice relațiile „chowewe-zionism” și sionismul
politic (diferența dintre garda nouă și cea veche în mișcarea sionistă locală). La 5-6
aprilie 1898, la Galați, s-a ținut al IV-lea Congres „chowewe zion”, „o conferință sionistă
a cărei amploare și conținut se deduc din numărul special care a fost dedicat în gazetă
acestui eveniment”. Au vorbit atunci delegați din diferite localități. Cu această ocazie,
s-a constituit Comitetul Central Sionist din România, prima conducere unitară a
sionismului românesc și s-a ajuns la concluzia „necesității îmbinării politicii „chowewezioniste” (demersuri de achiziționare de terenuri agricole în Palestina) cu politica nouă,
sionistă a „șekelului”, menită să asigure fondurile necesare clădirii căminului național
din Eretz. Pe linia Congresului de la Basel, se pune acum accent pe munca culturală și
pe propagandă, pentru ideile sioniste.
Ziarul „Ahawath Zion” a consacrat mai multe numere celui de al II-lea
Congres Sionist de la Basel, din 1898 care fixa obiectivele pe baza ideilor inițiatorului
sionismului, Dr.Theodor Herzl: „o patrie și un teritoriu; reîntoarcerea la iudaism, un
cămin propriu în Palestina garantat prin drept public; fond național evreiesc „șekel”
pentru cumpărarea de terenuri în Palestina (deziderat realizat abia la al 5-lea Congres)
și, cel mai important, introducerea poporului evreu în rândul națiunilor lumii.”
La 28 august 1898, când „Ahawath Zion” a ajuns la al 31-lea număr, și-a încetat
apariția. La Ploiești apăruse „Vocea Sionului”, care a devenit „organul autorizat al
sioniștilor din România. ”
În 1899, la Galați a fost tradusă „Autoemanciparea”, de dr. Leon Pinsker –
traducere și note biografice de Klein, cu o prefață de Samuel Pineles. Ediția românească
a apărut în Editura Societății „Beneth Zion Kadimah”, imediat după care ziarele sioniste
evreiești au inserat articole și comentarii la acest curent, al „emancipării interioare”, ca
de exemplu: „Prin faptul că tindeau să se amestece cu acele popoare, evreii moderni
s-au lepădat cu ușurință de propria lor naționalitate. Nicăieri însă zelul depus de

215

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

asimiliști și asimilanți nu a fost primit după așteptări, căci dacă până la un moment dat
gesturile de asimilare sau convertirile la creștinism erau bine primite de gentili, nicăieri
acestea nu au dus automat la emanciparea politică sau la buna primire făcută lor de
către concetățeni”.
Ziarul „Sionistul” apare la Galați la 23 aprilie 1906, ca organ al Federației Sioniste
din România. În cuvântul de debut se specifică: „Mișcarea sionistă s-a întins în toată
țara, așa încât chiar și presa română, întrucât vrea să fie cât mai complet informată,
publică știri privitoare la mișcarea noastră”.
Apare timp de peste un an – ultimul număr a fost dedicat celui de al VIII-lea
Congres Sionist mondial. Acest ziar avea o poziție mai rezervată față de emanciparea
evreilor, de șansele ei locale într-un timp dat: „emanciparea rămâne pentru noi doar un
mijloc util șederii noastre în diaspora”.
La Galați, în 1904, apare „Buletinul Comitetului Federațiunii Zioniștilor din
România”, cu periodicitate lunară, între 15 ianuarie-octombrie, cu excepția lunilor de
vară, iulie-august. În primul număr este semnalat motivul aparției:
„În repetite rânduri am putut constata că ideea ce predomină spiritele în general
este înființarea unei gazete a mișcării zioniste din țară, care să aibă menirea de a lumina
opiniunea publică israelită asupra tendinței Zionismului și să servească ca factor de
propagandă și dezvoltare a ideii în sânul co-religionarilor noștri din toate clasele
societăței”. Semnează: Comitetul Federațiunii Zioniștilor din România (fragment din
nr. 1/ 15 ian. 1904, p.1).
În perioada 10 martie–8 noiembrie 1905 apare ziarul „Purim”, număr festiv al
Cercului cultural zionist „Francisc Montefiore” din Galați, cu periodicitate neregulată.
Numărul 2, din luna aprilie, apare cu titlul: „Pessach”, păstrând același subtitlu; în loc
de ziar, pentru numărul 3, apare „Masacrarea Evreilor” de Maxim Gorki, iar numarul
4, din luna iulie, ziarul apare cu titlul: „Dr.Th. Herzl. Ziar al Cercului cultural zionist
„Francisc Montefiore” din Galați”; după moartea celebrului mentor al sionismului, în
paginile acestui ziar, Samuel Pineles dă publicității corespondența lui cu Dr. Th Herzl.
În septembrie 1905, apare la Galați „Steaua Sionului”, ziar al Cercului cultural
sionist „Francisc Montefiore” din Galați, cu periodicitate bilunară, până la 10 iunie
1906.
În 1907 are loc, la Galați, Congresul sionist, ocazie cu care s-au făcut referiri
la decizia de la al VIII-lea Congres sionist mondial de la Haga, la care sioniștii din
România au jucat un anume rol și unde s-a acordat o mare importanță problemelor
culturale pentru propagarea valorilor sioniste prin intermediul dezvoltării culturii.
„Atât la Congresul al VIII-lea de la Haga, cât și la Congresul sionist de la Galați s-a
arătat că o constantă a sioniștilor este de a promova cultura.” (spune Harry Kuller în „8
Studii despre istoria evreilor din România”).
În același an, apar la Galați și Focșani primele cercuri ale „Asociației Generale a
elevilor sioniști”, cu gazete. Una din ele era „Stindardul evreu”.
În 1911, Comitetul federal, cu sediul la Galați, nu a mai ținut niciun congres
sau consfătuire. Cercul „Idealul” a comis un act de indisciplină, convocând doar o
ședință în 10-11 mai 1915, în sala bibliotecii „Samuel Marcus” din str. Mircea Vodă, cu

216

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

30 de delegați din 16 organizații din țară: 4 delegați ai cercului „Idealul”, 4 ai cercului
„Hatalmid” din București, 2 ale cercului din Brăila, 1 delegație a cercului „Israel”, 2 ale
cercului „Ruach Hadoș”, 2 din Bârlad, 1 delegație de la Societatea „Junimea sionistă”,
4 delagații din Iași, de la „Uniunea sionistă”, revista „Licht” cu 1 delegat, revista
„Hatikwah” din Galați cu 2 delegați, 3 delegați din Vaslui și câte un delegat din: Buhuși,
Panciu, Fălticeni, Roman, Bacău și Odobești.
Revista „Bar Kochba” a apărut în 1913, paralel cu o altă publicație sionistă,
apărută la ceea ce Harry Kuller numește în cartea sa: „centrul necontestat al
sionismului românesc, respectiv orașul Galați.”
În 1913 a existat o dispută între Galați și Brăila, fără un obiect precis, în legătură
cu organizarea vieții sioniste interne.
La 31 mai 1915 (I Thamuz 5675) apare la Galați publicația sionistă bilunară
„Hatikwah” („Speranța”) An I, nr.1, editată de Asociația tineretului intelectual evreiesc
din România, sub direcția unui comitet, în limba română, până la data de 26 iulie 1916.
Redacția și administrația erau în Strada Mare nr. 24. Abonamentele se difuzau în țară
și în străinătate.
Primul număr are un Motto: „Zionismul tinde a crea poporului evreu un cămin
propriu în Palestina, garantat prin drept public”. (Programul de la Basel).
Articolele sunt semnate de: Dr. I. Nacht, Încă n-am pierdut speranța; David
Wolffsohn, Zionismul și Evreii din România (postum); S. Lazăr, Ce este războiul
contemporan? (Ce trebuie să aducă?); A.L.Zissu, Promiscuitate; Ariel Zahab, Dați
Cezarului ce-i al Cezarului; Leon Fenerstein, Viața lui Peretz (portret literar); Eft. I
Waldman, Povestirile populare ale lui Peretz; I.L.Peretz... Versuri (Cântec de leagăn, Din
stihuri moderne, Ma Mezat, Adevărul și Minciuna – traduceri de G. Poria); I.L Peretz...
Proză (Minuni pe mare, Povestește luna – traduceri de Ephrossi); Figuri dispărute. Dr. I.L
Kantor, Dr. I.N. Chazanovici; Viața zionistă.
Revista a publicat și suplimente: „Hajeled Haivri”, revistă lunară pentru copii
și „Sulamith”, revistă lunară pentru femeia evreică – ambele cu numerotare și pagini
separate.
1915, septembrie 15 (20 Tischri 5676). „Hatikwah”, Nr. 7. Din cuprins:
Dr. I. Nacht, „Să aducem jertfe!” (De sărbătoarea Sucoth); Dr. I. Klatzkin, Geneve,
„Iudaismul spiritual” (ideea național evreiească); G. Poria, „Plâng mamele”
(impresii la pomenirea morților); Z. Schnegur, „O piatră” (versuri, trad. De B.
Wechsler); M. Gafni, „Serbarea cărții”; Achad Haam, „Jumătate mângâiere”,trad.
de Iosef Habermann („dintre toate infamiile care s-au inventat contra noastră în
ultimul timp, acuzarea omorului ritual este cea care lovește cel mai dureros sufletul
oricărui evreu” ); Botoșansky, „Clara Young” (cu prilejul reprezentațiilor sale în
România); Figuri dispărute: Rabinul Smilkis-Pșemișl (din Galiția) de A. Mathias
Friedmann; Viața zionistă – în străinătate; în țară:„Ce nu e simpatic” (un răspuns
Dlui Dr. Steuerman) de M. Rabinovici; Note; Știri; Revista presei; Colecte de
fonduri zioniste și sumele vărsate la casieria federației la 21 aug. 1915; ilustrații
de: Mem, Ross, Jow și Solon; Anunțuri în română și ebraică, gen: „Toți bunii evrei,
toți zioniștii, toți prietenii limbii și literaturii evreiești să cetească și să sprijine

217

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 14/2013

„Licht”, revistă socială și artistică editată în idiș, la care colaborează: I. Gropper,
I. Boroșansky, F.M. Ahron, M. Rabinovici, Efr. I. Waldman, M. Gafini; redacția și
administrația: str. Cucu 8, Iași.
În acest număr erau popularizați cei care au făcut danii pentru cumpărare de
pământ în Palestina (din Galați, București, Brăila, Iași, București, Tecuci, Bârlad).
Din Galați: Cercul „Dr. Herzl”, prin avoc. Zosmer, Dr. Filitman, Dr. S. Feldmann, I.
Goldenberg, I. Kahane, Dr. Schwartz, H.M. Askenasy, N. Țipchis, N. Juster, I. Kaufmann,
S. Margulies, P. Rosenstein, F. Leibovici, S. Manes ș.a.
1915, octombrie 5 (10 Heșvan 5676). „Hatikwah” nr. 8, cu următorul cuprins:
Figuri dispărute: „Rabinul Isac Iacob Reins” de I.B. Abraham, Rusia, Minsk.
În pag. 145: „Consfătuirea sionistă din Galați”. „Pe 25-26 octombrie, delegați ai
secțiilor zioniste și invitați speciali pentru o examinare riguroasă a mișcării zioniste „în
acest moment de un tragic universal”: „Interesul viu ce se acordă în întreaga țară mișcării
de regenerare evreiască, entuziasmul cu care prietenii noștri lucrează în toate unghiurile
țării, în ciuda desconsiderației generale și a vitregiei împrejurărilor, ne îndrituiesc să
prevedem animația sinceră și plină de folos ce va domni la consfătuire”.
1915, octombrie 25 (1 Kislev 5676), „Hatikwah”, Nr. 9, p. 167. „În așteptarea
consfătuirii zioniste, în sala „Splendid - Nou Petrina” din str. Brăilei va vorbi M.H.
Schlein, președintele comitetului federal, duminică, 25 oct. 1915, orele 10 dim. O
comisie a Cercului „Dr. Th. Herzl” va întâmpina la gară delegații. Seara, la ora 9 și
15 precis, șezătoare literară în onoarea delegaților la consfătuire, cu concursul dlor:
dr. Victor Iacobson, Dr. I. Niemirower, Iacob Gropper, A.L Zissu, A. Șaraga-Lorian, I.
Botoșansky etc. Dr. Victor Iacobson, membru al comitetului de acțiune din Berlin, va
sosi vineri, 23 oct. Hatikwah înștiințează pe toți prietenii din țară în această revistă”.
Un anunț important: din 26 oct. 1915, birourile redacției și administrația se
mută din str. Mare 24 în str. Mare 18.
Revista „Hatikwah” avea și o editură, în care publica cărți de literatură.
După o remarcă a lui I. Iancu, revista „Hatikwah” („Speranța”) amintea, prin
formatul și conținutul său, de gazeta vieneză „Die Welt”, mai ales că pe frontispiciul
publicației gălățene avea ca motto: „Unsere Vochenschriff Ist Ein Jundenblatt”.
Revista gălățeană era, așa cum se autointitula, „Un organ sionist. Și doar sionist”.
Iar interesul pentru acest gen de publicație era confirmat de numărul cititorilor săi: 7.500.
Bibliografie:
Hâncu, Gh. Presa gălățeană : [catalog]. Galați, [1967];
Guruianu, Virgil. Publicații periodice gălățene. În: Dominus, 1999; nr. 27/2002;
160 de ani de presă la Galați, În: Viața liberă 5000, ALMAPRINT 2006;
Recensământul populației evreiești din anii 1941-42-43 și 1948 din Arhiva
Comunității Evreilor din Galați;
Kuller, Harry. Contribuția evreilor din România la cultură și civilizație.
București: Editura Hasefer, 2004.

218

Related Interests