You are on page 1of 32

Supliment al revistei

Supliment al revistei

Vaţa de Jos, Tomeşti, Baia de Criş, Bulzeştii de Sus, Ribiţa

- Elemente de istorie şi geografie locală, trasee turistice -

2006 – 2007
Argument

Noul context educaţional a generat apariţia unui nou curriculum, atât la istorie cât şi
la geografie. Astfel, disciplinele istorie şi geografie au o anumită specificitate care apare în
conţinutul învăţării.
Demersul de învăţare porneşte de la localitatea natală şi ajunge la dimensiunile
planetei, trecând prin spaţii de referinţă semnificative (orizont local, istorie locală, regiunea
natală, judeţ, ţară, continent etc.).
Realizarea unor corelaţii între istorie şi geografie se datorează simultaneităţii
apariţiei noilor programe de clasa a IV-a şi diversităţii ofertelor de instruire. Activităţile ce
se desfăşoară în clasă şi în afara clasei vin în sprijinul elevilor ajutându-i să înţeleagă mai
bine aspectele studiate. Necesitatea îmbinării acestor activităţi este determinată de
complexitatea sarcinilor instructiv-educative.
Activitatea în afara clasei este o continuare a muncii din clasă prin care se urmăreşte
adâncirea cunoştinţelor şi educarea elevilor. Prin caracterul practic, aceste activităţi
contribuie la formarea de priceperi şi deprinderi şi la realizarea legăturii dintre teorie şi
practică, măresc interesul elevilor pentru studierea istoriei şi a geografiei.
Prezentul auxiliar vine în sprijinul învăţătorilor care predau istoria şi geografia la
clasa a IV-a, fiind conceput şi realizat de către învăţători pentru învăţători, dar şi în
sprijinul elevilor dornici de a studia mai profund istoria şi geografia locală.
Avem convingerea că acest auxiliar va fi lecturat cu plăcere, utilizat eficient şi va
stârni curiozitatea cunoaşterii la faţa locului a celor prezentate.

AUTORII
Cuprins

1. Harta Zarandului …………………………………………………………………….. 1


2. Comuna Vaţa de Jos
2.1. Harta comunei……………………………………………………………… 2
2.2. Ţara Zarandului şi comuna Vaţa de Jos …………………………………… 3
2.3. Istoricul Bisericii Ortodoxe Române din satul Birtin ……………………... 6
2.4. Legende
2.4.1. Fiul clopotarului …………………………………………………. 7
2.4.2. Vaţa de Jos ………………………………………………………. 8
2.4.3. Ciungani - Izvorul cu Leac ……………………………………… 9
2.4.4. Dâmbu’ Brânduşii ………………………………………………. 10
2.4.5. Legenda lui Ilie Dăncuţ din Ociu ……………………………….. 11

3. Comuna Tomeşti
3.1. Repere geografice şi istorice ……………………………………………… 12

4. Comuna Baia de Criş


4.1. Locuri şi monumente ……………………………………………………… 14
4.2. Monumentele istorice de la Ţebea ………………………………………... 16

5. Comuna Bulzeştii de Sus


5.1. Obiective istorice şi religioase ……………………………………………. 19
5.2. Rezervaţii …………………………………………………………………. 19
5.3. Obiective etnografice şi folclorice ………………………………………... 19

6. Comuna Ribiţa
6.1. Harta comunei …………………………………………………………….. 20
6.2. Aspecte din istoria satului Ribiţa, a zonei din împrejurimi ……………….. 21
6.3. Micro monografia satului Crişan ………………………………………….. 23

7. Anexe
7.1. Variante de trasee turistice …………………………………………………. 25

8. Bibliografie ………………………………………………………………………….. 27
Ţara Zarandului şi comuna Vaţa de Jos
Poartă de intrare dinspre vest spre inima Ţării Moţilor, Zarandul cuprinde depresiunea formată
de cursul Crişului Alb. Istoria Zarandului e a unui ţinut ce a cunoscut multe frământări politice şi
administrative. Vechimea aşezărilor din Zarand se pierde în negura vremurilor. Unele descoperiri
arheologice, întâmplătoare, arată că teritoriul a fost locuit din cele mai vechi timpuri.
Numele de Zarand ar avea două explicaţii: lingvistul N. Drăgan afirmă că „numele de Zarand ar
veni de la Zoland (aur)”, după bogăţia principală a ţinutului. Academicianul Al.Rosetti, reluând o
apreciere a indo-europenistului Verner, susţine că numele ar fi de origine indo-europeană, nume dat
ţinutului de agatârşi, trib iranian care ar fi migrat în zonă în sec.V î.e.n. şi ar însemna „bătrân”.
Despre Ţara Zarandului şi unele dintre aşezări avem date mai precise începând din sec. XIV-
XV, când Zarandul avea cea mai mare întindere, până în Ungaria cu oraşele Csaba şi Gyula. Graniţa
între principatul Transilvaniei şi regatul Ungariei a cunoscut numeroase fluctuaţii administrative. A
fost judeţ, comitat, apoi iar judeţ şi în 1876 a fost împărţit între judeţele Arad şi Hunedoara.
Comuna Vaţa de Jos este cea mai mare din Zarand şi
este situată în N-V judeţului Hunedoara. Despre numele
localităţilor din comuna Vaţa de Jos cele mai vechi atestări
sunt din anul 1439 într-un act al regelui Albert, care dăruieşte
ţinutul despotului sârb Gheorghe Brancovici pentru sprijinul
acordat în luptele cu turcii.
Numele localităţilor din comuna Vaţa de Jos sunt
explicate de Coriolan Suciu în lucrarea Dicţionarul istoric al
localităţilor din Transilvania.
Basarabasa – sat situat la gura văii Ciunganilor. Apare
în 1439 sub numele de Baszarabasza falwa, iar în 1525 sub
numele de Bazarabieya. Toponimia localităţi ar însemna
„moşia lui Basarab”.
Prăvăleni – apare în 1525 în Urbariul Cetăţii Şiria cu
denumirea Prewelyn. În hotarul satului, pe valea Lempejoara
s-au descoperit securi din piatră datând din paleolitic (aprox.
150.000 ani în urmă), iar pe Dealul Cremenea urme de
exploatare de oameni din comuna primitivă. În sat s-a
înfiinţat cea mai veche şcoală din ţinut (1850). Toponimia
localităţii ar fi un apelativ de la „a prăvăli” şi sufixul „ean”,
„eni”. Prăval + eni ar fi de origine slavă.
Birtin – atestat în 1439 sub numele de Bertenfalwa, denumire provenită de la „un birt”. Satul
are cea mai veche biserică din comună (1611). În Conscripţia Bucov din 1760 – 1762 locuitorii au fost
trecuţi uniţi. În 1785 populaţia a redevenit ortodoxă. Şcoala datează din anul 1852. Bertilanii au dat
jertfe în răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.
Ciungani – apare în 1525 în Urbariul Cetăţii Şiria sub denumirea de Csungany. Numele
localităţii provine de la „ciung = copac retezat, rupt de vânt, ciuntit”. În acest sat apare numele unui
cneaz din anul 1525. Satul are o biserică veche de lemn din sec. al XVIII–lea. În Conscripţia Bucov din
1760 – 1762 populaţia apare neunită (ortodoxă) cu biserică fără preoţi (cei mai mulţi au trecut la uniţi).
Ociu – atestat din 1439 sub numele de Olch. Denumirea satului ar fi legată de „ochi de apă”,
mlaştină mărginită de trestie şi păpuriş, sau „luminiş într-un crâng”. Ociu a fost sat de coloni (iobagi)
care au dat jertfe în toate bătăliile pentru libertate. Din acest sat s-a ridicat Ilie Dăncuţ, „căpitan încins
cu sabie”, care i-a condus pe iobagii locului în anul 1784. Capul i-a fost tras în ţeapă la marginea
satului.
Ocişor – apare în 1439 sub numele de Kisolch. Denumirea localităţii este strâns legată de cea a
satului Ociu. Mulţi ani au avut şcoala împreună cu Ociu. Biserica din lemn datează din sec. al XVIII-
lea. Şi locuitorii de aici s-au opus catolicizării, ei apar în Conscripţia Bucov din 1760 – 1762 ca
„neuniţi”.
Prihodişte – atestat documentar în Conscripţia Bucov din 1760 – 1762 sub denumirea de
Priojestti, iar în anul 1805 apare sub denumirea de Prihojesty. Satul s-a constituit prin unirea celor trei
3
cătune: Cusăşti, Peştera, Ponor, care s-au adunat pe Valea Peşterii. Denumirea localităţii ar fi de
origine slavă („prihodi” – loc de trecere, de sosire). În acest sat au existat cuptoare unde se topea
magnetita şi se obţinea fierul. În Conscripţia Bucov din 1760 – 1762 apar înregistraţi locuitorii
împreună cu cei din Tătărăşti ca uniţi, având şi biserica în comun în satul Tătărăşti.
Tătărăşti – atestat documentar în 1439. Denumirea satului derivă de la „tătănească” (plantă
erbacee) sau de la „tătari” (îmbrăcăminte şi obiceiul de a sări la bătaie). Biserica din lemn a fost
comună cu a celor din Prihodişte. Oameni dârzi, locuitorii satului au fost aduşi cu greu la supunere,
abia după 1790.
Brotuna – atestat documentar în 1439 sub denumirea de Brothona. Satul a suferit mult în
răscoala din 1784. A fost primul care a suferit şocul măcelului din 8 noiembrie 1848, în lunca satului
de la Crişul Alb au căzut morţi 1000 de oameni în luptele cu gărzile maghiare. Preotul satului a fost
spânzurat, iar 80 de case arse. Biserica a ars „de s-au topit şi clopotele”. Locuitorii s-au declarat toţi
neuniţi (ortodocşi). Toponimia locului derivă de la „brod” sau „brad”, ce ar însemna unflătură, vârf, de
origine preromană. Pe dealul Cremenea ar exista urme din comuna primitivă.
Târnava de Criş – este situat pe crânguri (cătune). Atestarea documentară a numelui apare în
anul 1484 sub denumirea de Possfclso Tharnocza, iar în 1733 Tarnava. Târnava e legată de momente
de seamă din istoria Zarandului. Sătenii au luptat pentru credinţă, între 1747-1750, ei şi preoţii
refuzând să devină uniţi. În noaptea de 4/5 noiembrie 1784 cetele de răsculaţi ce poposeau în cătunul
Ruseşti au înfrânt o grupare de nobili. Este de remarcat fapta eroică a unui copil de 13 ani, „fiul
clopotarului”, care a intrat cu acest nume în legendă. El a tras clopotele bisericii a primejdie până a fost
omorât. Toponimia localităţii e de origine slavă. În Conscripţia Bucov din 1760 – 1762 populaţia şi cei
doi preoţi s-au declarat neuniţi.
Vaţa de Jos – este satul de centru al comunei, o importantă staţiune balneoclimaterică. Atestat
documentar din 1439 sub denumirea de Wattya, iar în 1464 sub denumirea de Nagy Wacho. Toponimia
localităţii este discutabilă. Academicianul I.Iordan o pune în legătură cu slavul vatsa. Prof. univ. dr.
I.I.Rusu leagă denumirea localităţii de indo-europeanul „uat-a-n”. Cea mai apropiată de pronunţarea
locală este „uaţa”. Interesant este că printre cele opt sesii (moşii) iobăgeşti apare prima a familiilor
Petrus Bogya şi Gabriel popa, Gabriel fiind unul din cei 11 preoţi iobagi (ortodocşi) înregistraţi în
Urbariul Cetăţii Şiria din 1525. Vatra actuală a satului s-a alcătuit mai târziu prin stabilirea unor familii
venite din alte localităţi. În Conscripţia Bucov din 1760 – 1762 localitatea apare cu denumirea de
Alwacza (Vaţa de Jos) cu populaţie neunită, cu biserică, dar fără preoţi. Şi locuitorii acestui sat şi-au
adus jertfele lor în luptele pentru libertate din 1784 şi 1848.

Vaţa de Sus – este atestat în 1439 sub denumirea de Felsowacha (Vaţa de Sus). În 1464 apar trei
localităţi Vaţa : Nagy Wacho, Kezep Wacho şi Felso Wacho (conform acad. Şt. Pascu). În Urbariul
Cetăţii Şiria din 1525 sunt menţionate numai două localităţi Vaţa : Nagy Wacho şi Felso Wacho.
Numele de familie înregistrate în Vaţa de Jos le găsim şi în Vaţa de Sus, ceea ce confirmă
ipoteza că cele două sate actuale au fost unul singur şi anume Nagy Wacho, iar Felso Wacho ar fi satul
actual Căzăneşti. În 1525 apar la Vaţa de Sus (Felso Wacho), înregistrate familii pe care le găsim azi în
Căzăneşti.
După una din ele Kazan ar proveni de la Căzăneşti. Acesta este atestat sub acest nume Kazanest
numai din 1760-1762. Satul are o biserică veche din lemn ridicată pe locul unei alte biserici.
4
Din centrul comunei se îndreaptă, de-a lungul firelor de apă, două drumuri: unul duce prin Vaţa
de Sus la Căzăneşti, iar celălalt spre Ciungani prin Basarabasa şi Prăvăleni.

Mergând spre Căzăneşti, călătorul trece pe lângă biserica


din Vaţa de Sus, locul unde s-a ridicat o cruce în memoria
părintelui Arsenie Boca, care s-a născut în această localitate.

La Căzăneşti se poate
admira o biserică de
lemn, deosebită prin
elementele specifice de
construcţie, biserică
zugrăvită de pictorul
Iohan Ioţa în anul 1828.

Al doilea drum se îndreaptă spre Ciungani. Aici putem admira o biserică veche de lemn,
lucrată cu mult meşteşug, asemenea vestitelor construcţii maramureşene. Biserica cu hramul Buna
Vestire a fost ctitorită la sfârşitul sec. al XVI-lea şi repictată în 1777.
Pe valea Ciunganilor, aproape de Măgura, există Izvorul cu Leac, loc intens căutat pentru apa
tămăduitoare.
Peste înălţimea Măgura şi Capul Codrului se pot face excursii frumoase către Gurahonţ şi
Vârfuri.

5
Istoricul Bisericii Ortodoxe Române din satul Birtin

Satul Birtin este aşezat pe malul stâng al


Crişului Alb. Birtinul ia fiinţă în secolul al XV- Odată cu trecere timpului, biserica veche
lea. din lemn, monument istoric, se degradează, iar
Legenda vorbeşte despre înfiinţarea turnul clopotniţei se înclină cu câteva grade.
acestui sat: În partea dreaptă a satului, la Preotul Dărău Gheorghe demarează
distanţă de 500 m, există un deal cu denumirea lucrările de restaurare. Ajutaţi de enoriaşi,
„Prislop”. Conducerea grofilor din Baia de Criş Patriarhia Română şi Episcopia Aradului, în anul
a deschis în acel loc un birt ştiind că moţii în 1999, o echipă de meşteri maramureşeni refac
pribegia lor vor trage aici, fiind astfel mai uşor acoperişul bisericii (înlocuind vechea şindrilă) şi
de prins. Într-o noapte, un grup de moţi ce se verticalizează turnul.
oprise la birt a fost înconjurat de slujbaşii În prezent, biserica veche din bârne de
grofilor, care nu au avut alt refugiu decât pe stejar poate intra la loc de frunte în circuitul
valea din pădurea ce dăinuie de-a stânga Crişului turistic rural al judeţului Hunedoara.
Alb. Pentru a nu fi găsiţi de grofi, s-au stabilit
definitiv pe acea vale, unde au format un sătuleţ
căruia i-au dat numele de Birtin, după birtul din
dealul „Prislop”.
Prin sec. al XV-lea locuitorii satului ridică
o biserică din lemn pe care o aşează pe un
deluşor, în partea dreaptă a satului. În sec. al XVI-
lea, dornici de a avea o biserică mai mare,
localnicii cumpără o biserică din lemn din satul
Scroafa (Stejărel), pe care o aduc şi o aşează pe
un deal din partea stângă a satului.
În anul 1662, sub parohul Miholoc,
interiorul bisericii a fost pictat, iar pictura dăinuie
şi astăzi. Biserica a fost construită în stilul vechi
ardelenesc, are hramul Buna Vestire şi este în
prezent monument monument istoric. În interior,
biserica este pictată complet pe pânză lipită pe
pereţii din lemn de stejar. În exterior nu este
tencuită, ci originală.
Satul luând proporţii, biserica a rămas prea
mică, astfel încât sub pastoraţia preotului Tisu
Iosif, în 1933, se trece la edificarea unei biserici
mai mari. Biserica este aşezată lângă cea veche şi,
în 1937 se termină ridicarea în cărămidă, lucrările
oprindu-se din lipsă de fonduri. În 1960 biserica
nouă este pe punctul de a se dărâma din cauza
intemperiilor. Credincioşii satului reiau, din
fondurile proprii lucrările la biserică şi sub
pastoraţia preotului Coroiu Tănase termină
biserica în 1962. Preasfinţitul Episcop Teoctist al
Aradului sfinţeşte biserica cea nouă cu hramul Sf.
Dumitru.
Biserica are stilul bizantin şi este zugrăvită
în interior cu icoane ale sfinţilor mucenici ai lui
Iisus.
6
Fiul clopotarului

Despre Petruţ se poate spune că a crescu în Casa Domnului din Târnava de Criş. Tatăl său era clopotarul
bisericii din sat şi de mic îl lua cu el să-l ajute să tragă clopotul. Sătenii parcă îi şi uitaseră numele, toţi îi
spuneau „fiul clopotarului”.
Din joacă, trasul clopotelor s-a transformat pentru copil în ocupaţie sfântă. Trăgea cu bucurie clopotele
când anunţa slujba de la biserică şi cu jale când anunţa vreo primejdie. Parcă altfel dăngăneau clopotele când
băiatul lipsea de la trasul lor. Sătenii se întrebau: Oare ce s-a întâmplat cu fiul clopotarului? Tâtnovonii spuneau
despre el că este purtător de har dumnezeiesc, bun la toate şi bun cu toţi cei din jurul lui. Sporovăia cu bătrânii
satului, de la care afla fel de fel de istorioare pe care le povestea prietenilor de joacă.
Un prieten nedespărţit al copilului era câinele său. Într-o zi câinele era tare agitat.
- Ce are, tată, câinele nostru?
- Poate iar pleacă cineva din sat pe ultimul drum.
- Au mai plecat ei din sat, dan nu a fost aşa de agitat, a spus Petruţ.
- Poate vine boholt mare sau pârjol, spune cu îngrijorare tatăl. Noi să fim pregătiţi să tragem clopotele.
Copilul nu a putut adormi, se gândea la neastâmpărul prietenului său. Pe la miezul nopţii s-au auzit
împuşcături. Şi-a dat seama că va fi un pârjol cum nu a mai fost. A auzit el că românii nu mai vor să iobăgească
la alţii. O ceată de români s-a oprit în satul lor ca să-i oprească pe ungurii care veneau dinspre Hălmagiu. Era în
anul revoluţionar 1848.
Fiul clopotarului s-a dus să tragă clopotele a jale, aşa cum nu le mai trăsese niciodată. Sătenii s-au
alăturat cetelor de români, chemaţi de glasul clopotelor. Ungurii înconjoară biserica şi trag în copil. Îl nimeresc
în picioare, copilul cade în genunchi, dar nu lasă funia. Rănindu-i şi mâinile, trage funia cu dinţii. Este nimerit în
cap şi clopotul nu se mai aude. Micul erou şi-a dat ultima suflare pentru satul său.
Se zice că Azor, câinele său, l-a urmărit pe maghiarul care i-a omorât prietenul. L-a muşcat de picioare,
de mâini, apoi şi-a înfipt colţii în gâtul lui.
Fiul clopotarului şi-a împletit soarta cu istoria neamului. Şi el a primit botezul marilor fapte româneşti.

Fiul clopotarului Păgânii în biserică au ajuns


Din ţara Ardealului Şi pe pruncuţ l-au răpus
Pruncu` mic al lui Boldiş Dar mare, mare minune
De la Târnava de Criş Clopotul ca-ntr-o rugăciune
A fost micuţ şi necopt Bate-ntr-una, nu se-opreşte
La revoluţia din `48, Pe copilaş îl jeleşte.
Dar viteaz cum altul nu-i Când păgânii au plecat
Pe toată valea Crişului Oamenii s-au adunat
Când pe Măgulice văzând La biserica din sat
Hoarde păgâne coborând. Şi pe prunc l-au îngropat
În biserică a alergat La umbra brăduţului
Şi-alarmă mare a dat De dragul tăicuţului,
Toţi sătenii s-au ridicat Lâng-o floare de nu mă uita
În calea păgânilor au stat Cu dor de măicuţa sa,
Şi mult sânge s-a vărsat Lâng-o trestie subţire
La Salcia Roşie din sat. Pentru veşnica lui pomenire.

(Culeasă de la Boldiş Sabin, 90 ani, Târnava de Criş de Înv. Marina Vuzdugan)

7
Vaţa de Jos
I
Se spune că prin părţile Apusenilor trăia un Ajunseră la o groapă cu apă din care ieşeau
boier pe nume Vasia. Boierul acesta avea multe aburi. Se apropiară curioşi. Uitând că nu se cuvine,
conace, de la care adunase multă avere. Fiind cam ea se descălţă şi intră în apa caldă. Stând în apă ceva
bătrân, era mai tot timpul bolnav. Ba îl durea un timp, ea remarcă faptul că nu o mai dor picioarele de
picior, ba o mână. Aproape că nu mai mergea pe jos, la mersul pe jos, ba chiar se simţea mai bine. Apa
fiind văzut într-o trăsură cu vizitiu ce-l căra ici – avea puteri vindecătoare!
acolo. Boierul avea o nevastă tânără şi bună la suflet. Uimită, s-a dus în grabă la soţul ei spunându-
Într-o zi boieroaica i-a spus soţului că vrea să i că a găsit leac pentru boala lui. De atunci, boierul s-
facă o vizită oamenilor de pe pământurile lor pentru a a scăldat în fiecae zi în apa caldă până s-a făcut bine.
le spune o vorbă bună. Aşa că porni într-o dimineaţă Cu timpul, în jurul gropii cu apă vindecătoare
cu trăsura spre unul din conace. Ziua era frumoasă, s-a format un sat, care a tot crescut. La început s-a
aşa că ea îi spuse vizitiului să lase caii la pas, iar ea numit Vasia, apoi cu timpul numele s-a schimbat în
va merge pe jos. Vaţa.
PS: Relatată de Blescun Ioan,Vaţa de Jos, 2000 şi publicată de prof. Dumitru Rus în Locuri şi legende
geografice româneşti, Ed. Emia, Deva, 2001, p. 159.
II
În trecutul îndepărtat, satul Vaţa de Jos era locuit doar în zona colinară, cuprinsă între strada de lângă
biserică şi Dealul Higiului. Localitatea avea o întindere mult mai mică decât cea actuală, iar populaţia era
reprezentată prin existenţa câtorva familii (Bolaţăştilor, Bodiceştilor, Buzdugăneştilor, Blăgăileştilor etc.).
În zona de luncă a Văii Ponorului şi Crişului Alb (în prezent locuită) predominau sălcile, din care cauză
locuitorii îi spuneau Sălcărie, iar în ochiurile de verdeaţă lăsau vitele libere la păscut.
Legenda spune că în această oază de verdeaţă (în zona unde în prezent calea ferată traversează Crişul
Alb) se cuibărise un şarpe uriaş. Lungimea lui depăşea lăţimea Crişului, iar despre grosime se spune că s-ar fi
putut uşor confunda cu un copac răsturnat peste care se putea trece ca pe o punte. Din cauza lui, locuitorii
treceau prin zonă cu mare grijă, iar vitele nu mai puteau fi lăsate la păşunat în voie şi scăpau acolo doar
întâmplător.
Unul dintre locuitori avea o vacă ce dădea o mare cantitate de lapte, dar de la o vreme acesta a
observat că laptele s-a împuţinat, neputându-şi explica motivul. A început să bănuiască ba că este mulsă pe
ascuns la câmp de cineva, ba că laptele e furat de un moroi, cum era credinţa în acele vremuri.
Înarmat cu o furcă de fier, se ducea să pândească vaca pentru a vedea unde dispare laptele. Într-o zi,
observă că vaca se îndreaptă spre zona unde se cuibărise şarpele uriaş. Se îngrozi când văzu reptila uriaşă
sugând lapte de la vaca lui. Aşa se explică motivul pentru care vaca începuse să dea tot mai puţin lapte.
Chibzuind câteva zile împreună cu alţi săteni, a hotărât să lase lucrurile aşa cum sunt de teamă ca
şarpele să nu se răzbune, obişnuit fiind cu „porţia” de lapte, şi să le facă vreun rău, interpretând situaţia ca
fiind un blestem.
Lucrurile au continuat aşa mai mulţi ani, ba mai mult, când vaca a avut o viţică, aceasta de mică s-a
obişnuit cu prezenţa şarpelui uriaş, fiindcă ea şi şarpele se hrăneau cu lapte de la aceeaşi vacă.
Mai târziu, când viţica a ajuns un animal matur, obiceiul mamei a fost adoptat şi de ea. În urma
situaţiei create, proprietarul vitelor s-a sfătuit din nou cu bătrânii satului.
Unul dintre bătrâni a venit cu ideea să îndepărteze vitele din preajma şarpelui ducându-le la rude în
afara localităţii.
Una dintre rude, care locuia în satul Lunca Largă (în apropierea satului Prihodişte), a acceptat să
primească vaca tânără, iar altă rudă, care locuia la Ponor, a primit vaca bătrână. Prin această despărţire
sperau că vacilor le va dispărea plăcerea de a fi mulse de către şarpe, iar şarpelui îi va dispărea gustul laptelui
şi nici nu le va face vreun rău, mai ales că în acel moment şarpele era vizibil îmbătrânit şi slăbit.
La noile adăposturi vitele erau ţinute şi hrănite priponite pentru a nu fugi la şarpe. Nu se prea hrăneau
şi se rugau de noii stăpâni să le dea drumul. Cunoscând motivul pentru care cereau cu atâta insistenţă să li se
dea drumul, noii stăpâni nu luau în seamă rugăminţile lor, ba mai mult chiar se amuzau. Nu după mult timp cele
două animale au ajuns într-o stare jalnică, numai piele şi os.
În acest timp locuitorii satului Vaţa îşi făcuseră un obicei ca în zilele de sărbătoare să se adune cât mai
mulţi în preajma şarpelui pentru a lua în râs tânguirea lui prin care cerea să-i aducă înapoi cele două animale.
După mai multe luni de „distracţie” starea şarpelui se înrăutăţise, iar în una din zile acesta li se adresă
în grai omenesc: „N-aţi vrut să-mi aduceţi vacile ca să am şi eu cu ce mă hrăni până în momentul morţii care
8
simt că este foarte aproape. Sunt bătrân şi bolnav! Cât timp am trăit în preajma voastră nu v-am făcut nici un
rău, în afară de faptul că am supt lapte. Aţi fost surzi la rugăminţile mele! Deşi sunteţi oameni, sunteţi mai fără
inimă decât noi şerpii! Voi, oamenii, aveţi sângele cald, dar sufletul vă este rece. Drept urmare, vă voi arăta că
eu am sufletul cald!”
Cu aceste cuvinte şarpele a murit, iar pe acel loc, cei aflaţi de faţă, au observat că s-a format un izvor
cu apă caldă din care ieşeau aburi.
În acelaşi timp au murit şi cele două vaci, pe locul unde a murit fiecare formându-se câte un izvor. Cele
două văi care pornesc din acele locuri, Vale Vacii (în prezent Valea Ponorului) şi Văcuşoara (în prezent
Veţişoara), pornesc la drum pentru a se întâlni cu şarpele transformat în izvor.
PS: Bătrânii de la care am cules această
legendă au decedat cu mult timp în urmă, fiecare
fiind înzestrat cu talent de povestitor şi numeroase
cunoştinţe de istorie a zonei.
În număr de trei, fiecare susţinea acelaşi lucru,
anume că părinţii lor le-ar fi spus că actuala vale a
Ponorului în vechime s-ar fi numit Valea Vacii
aşa cum şi afluentul acesteia – Văţişoara, la
rândul ei, în ton cu legenda, s-ar fi numit
Văcuşoara.
De la numele celor două râuri, care se
contopesc într-unul singur, îşi trag numele şi cele
două sate: Vaţa de Sus şi Vaţa de Jos.
Maci Gheorghe, unul dintre bătrânii de la care
a fost culeasă această legendă, preciza că în urma
instalării administraţiei maghiare în aceste locuri
are loc maghiarizarea denumirii din Vaca în Vaţa,
ca urmare a faptului că litera c se pronunţă ţ.
Legenda a fost culeasă de Maci Viorel din Vaţa de Jos, în urmă cu peste 50 ani, de la Maci Creştina, Rus
Gheorghe şi Maci Gheorghe.

Ciungani – Izvorul cu Leac

Pe valea Ciunganilor, aproape de Măgura, există un izvor cu apă de leac. Proprietăţile apei ce curge la
izvorul de sub pădure au fost recunoscute de oamenii locului. Se spune că apa izvorului te ajută să te vindeci de
anumite boli, majoritatea ale aparatului digestiv.
Astăzi, izvorul este căutat nu doar de cei din partea locului, ci şi de cei din judeţele învecinate. De
curând, locul a devenit accesibil şi a fost amenajat, prin grija locuitorilor din satul Ciungani şi a preotului
Bisorca Gheorghe.
Apa cu puteri tămăduitoare a fost captată şi curge prin mai multe ţevi montate într-un monument –
cruce.

Legenda spune că minunile pe care le face apa


izvorului de la Ciungani au fost descoperite cu mult timp în
urmă de un localnic. Pe atunci, în sat au început să moară
caprele din gospodăriile oamenilor. Săteanul, văzând că-i
mor animalele a hotărât să renunţe la ele, ducându-le în
pădurea în care se afla izvorul miraculos. El nu voia să
mai ştie nimic de mica sa turmă. După un timp s-a pomenit
cu toate caprele venind acasă tefere.
Într-o zi, mergând cu ele la păscut, prin pădurea
unde le părăsise, a observat că se adăpau la un izvor. Acest
izvor a fost numit „de leac” şi, de-a lungul anilor, apele lui
au vindecat nu doar animale, ci şi numeroşi oameni aflaţi
în suferinţă.
Bătrânii satului spun că de la izvor trebuie să iei
apă înainte de răsăritul soarelui.

9
Dâmbu’ Brânduşii

Brânduşa locuia singură într-o casă Dacă ascultai atent, puteai desluşi o
sărăcăcioasă acoperită cu paie. Nu trăise oarecare conversaţie în unele grupuri:
dintotdeauna numai de una singură. Bărbatul îi era „- Ei, frate dragă, cât ceri pe pereche?
plecat pe front, iar unicul copil pe care-l avusese în - Apoi, matale cât îmi dai?
tinereţe murise la numai câteva zile după naştere. - Uite, eu îţi dau douăsprezece şi hai să
Cea mai mare parte a vieţii şi-o petrecuse batem palma.
alături de soţul ei care lucrase în mină. Odată - Hm! Nu zici bine, dragule! Mai pune ceva
început războiul, acesta a fost nevoit să o părăsească şi poate ne-om înţelege.”
şi să plece alături de ceilalţi bărbaţi din sat pentru a Unul mai lăsa din preţ, celălalt mai adăuga
învinge duşmanul care ne călca ţara. şi astfel se făcea târgul.
Brânduşa muncea din greu toată ziulica şi Brânduşa se aşeză într-un colţ al grădinii
abia îşi putea câştiga existenţa. Era o femeie la vreo aşteptând un oarecare cumpărător. După câtva timp
cincizeci şi ceva de ani, umbla cu paşi uşori şi repezi, se opri în faţa ei un om îmbrăcat într-un costum
de statură mijlocie, avea palmele crăpate, iar obrajii negru. Purta în picioare cizme lungi din piele, până
îi erau uşor brăzdaţi de povara anilor şi arşi de soare la genunchi, iar pe cap avea o pălărie neagră. Era
şi de vânt. Singura avere ce-i mai rămăsese erau singurul om din târg care avea o ţinută atât de
două capre şi o vacă. frumoasă şi de elegantă.
În fiecare dimineaţă, o vedeai plecând cu ele „- Auzi, mătuşă, cât ceri pe vacă? spuse omul
la păscut pe dealurile din apropiere. Mergea în urma după o cercetare amănunţită a vacii.
lor lovindu-le cu biciul, acesta fiind rămas ca o - Cinci mii, domnule! E vacă frumoasă şi e
amintire de la soţul său, icnind din când în când: bună de lapte.
„Hei, la deal! Hei, la deal! Hei, pe cale!”. Se - Uite, eu îţi dau pe ea cât ceri, dar să-mi
întorcea cu ele abia pe înserate. Se putea citi pe faţa spui de unde eşti.
ei o anume bucurie când ajungea în sat, pentru că - Nu ştiu dac-oi fi auzit dumneata de satul
animalele îi erau sătule şi aveau de unde să dea mult ăsta … Căzăneşti. De acolo sunt.
lapte. - Bine, mătuşă! Poftim banii!”
Aproape când toate proviziile îi erau pe După ce numărară banii împreună, îşi luară
terminate şi bani nu mai avea deloc, se hotărî să rămas bun şi plecară fiecare în treaba lui. Brânduşa
meargă cu vaca la târg la Zam să o vândă şi cu banii mai zăbovi puţin prin târg, de unde-şi mai cumpără
primiţi să mai reducă din neajunsuri. câte ceva, după care porni îndărăt spre casă.
Marţi era mare târg la Zam. Într-o zi de luni, Drumul era greu, mai ales că acum, la
după ce-şi drese toate treburile gospodăriei, se hotărî întoarcere, trebuia mai mult să urce. Se înserase de-a
să plece cu vaca la târg. Înainte de a pleca, se duse binelea înainte ca ea să ajungă în sat. Venea uşor pe
mai întâi la vecina sa Măriuţă, să o roage ceva: culmea dealului şi urma să coboare în vale. Se simţea
„ - Auzi, nană Măriuţă, nu poţi dumneata să-mi scoţi liniştită, deşi se zvonea că prin păduri umblă fel de
caprele la păscut până m-oi întoarce de la târg? Că fel de dezertori. Acum se credea în siguranţă. Mai
poate vei avea o treabă de făcut cândva şi te voi ajuta făcu câţiva paşi, când dintr-un tufiş apăru, în faţa ei,
şi eu. un om înalt ce purta pe cap o pălărie neagră. Faţa îi
- Apoi, dacă e aşa cum spui, am să mă chinuiesc şi era acoperită cu un batic negru. I se părea cunoscut.
cu ale tale, dacă nu ai cui să le laşi în grijă. De fapt era chiar omul care îi cumpărase vaca. Fără
- Îţi mulţumesc, nană Măriuţă! să-şi dea seama, acesta o urmărise tot drumul.
- Drum bun şi să ai parte de un târg cu bani mulţi!” „- Scoate toţi banii pe care-i ai la tine! zise
Îndată ce trecu de ora prânzului, o luă pe acesta în timp ce-şi scotea uşor de sub haină o puşcă,
Joiana de funie şi porni cu ea spre târg. Când se îndreptând-o spre femeie.
înseră de-a binelea, ajunse într-un sat în apropiere de - Nu am nici un ban la mine! răspunse
Zam. De altfel, avea şi nişte neamuri în acel loc. Ceru femeia încercând să schiţeze o pregătire de fugă.”
găzduire pentru noaptea aceea, iar rudele ei se Dar nu mai avu timp. Se auzi o puternică
arătară a fi foarte bucuroase de a primi un oaspete detunătură şi corpul ei se prăvăli pe spate în frunzişul
pe care nu-l mai văzuseră de foarte multă vreme. moale al pădurii. Hoţul îi luă toţi banii, apoi plecă în
În ziua următoare, femeia se trezi dis–de– căutarea altei prăzi.
dimineaţă, astfel încât odată cu răsăritul soarelui La numai o zi după această întâmplare,
ajunse în târgul de vite. Deşi era devreme, se adunase femeia fu găsită de oamenii satului, la fel de
multă lume. Unii ajunseseră de mult în târg, alţii nemişcată. Au înmormântat-o acolo, pe colină. De
acum soseau. Nu se auzea decât mugetul animalelor, atunci acel deal îi poartă numele – Dâmbu’
amestecat cu cuvintele greu de înţeles ale oamenilor. Brânduşii.

10
Legenda lui Ilie Dăncuţ din Ociu

Multe povestiri am aflat la noi în sat, care de care mai frumoase. Cea mai aproape de sufletul nostru este
legenda despre Ilie Dăncuţ, cel care a plecat din Ociu să lupte alături de Horea, Cloşca şi Crişan.
Iliuţă s-a născut în ziua când Sf. Ilie, din carul său de foc, trimitea artileria cerească în lume. Ursitoarele
i-au prorocit că va fi neînfricat, ca sfântul al cărui nume îl poartă. Fiind un copil ager, doritor de carte, preotul l-a
luat pe lângă el şi l-a învăţat să scrie şi să citească. Băiatul era nelipsit de la biserică, cânta în strană şi spunea
„Tatăl nostru”.
A crescut un flăcău frumos, cu ochii ca două picături de cer, iute ca vântul şi ager ca vulturul. Ilieş vedea
cât de grea e iobăgia pentru ocenii lui şi căuta să le aline necazurile. S-a transformat într-un fulger de apărare.
- Va veni şi ziua noastră, ziua dreptăţii, le spunea el sătenilor. Ieri am fost în târg la Hălmagiu şi am
auzit că joi vor veni în târg la Brad Horea, Cloşca şi Crişan. Eu mă duc să vorbesc cu Horea. Se simte în aer
suflul răscoalei.
În zorii zilei de joi a încălecat pe Fulger şi a pornit la întâlnirea cu istoria. Vorbele alese, dârzenia şi
dorinţa de libertate ale feciorului de moţ l-au impresionat mult pe Horea.
- Cum te chemă şi de unde eşti?
- Mă cheamă Ilie şi sunt din Ociu.
- Vei fi căpitan în oastea mea. Să-i trăzneşti pe duşmani, aşa cum naşul tău ceresc îi trăzneşte pe diavoli.
Se povesteşte că înainte de a pleca la luptă, a cutreierat împrejurimile satului de la Coastea Mare până la
Mogoaia pentru a-şi umple inima cu foşnetul frunzelor, cu susurul izvoarelor, cu adierea vântului şi ciripitul
păsărelelor. Vântul i-a spus:

Ilie, Ilie Dăncuţ Flăcăul l-a ascultat


Sădeşte aici un brăduţ Şi-un brăduleţ a plantat.
Un brăduţ tânăr şi ferice Iar în acel loc, azi,
Ca sufletul tău, voinice. E-o frumoasă pădure de brazi.

Izvorul în murmurul său limpede şi cristalin i-a spus ce îl aşteaptă:

Ilie, Ilieş Voinicul pe gânduri n-a stat


Curat ca floarea de cireş Pe cei dragi i-a sărutat
De te duci la bătălie Şi la oaste a plecat.
Roata îţi va fi soţie,
Iar acasă de vei sta
Frica va vi soaţa ta

A luptat vitejeşte flăcăul din Ociu. Unde era focul bătăliei, acolo se afla şi el cu ceata de luptători. Au
dat foc palatelor, au zdrobit cetele nobililor. Speriat, împăratul a trimis o armată numeroasă în ajutorul nobililor.
Mulţi răsculaţi au fost prinşi şi întemniţaţi în cetatea Alba Iulia şi condamnaţi la moarte. Printre ei a fost şi Ilie
Dăncuţ. Trupul i-a fost strivit cu roata.
În ciuda celor mai cumplite dureri, n-a scos nici un geamăt. Capul i-a fost tăiat, dus în sat şi pus într-un
par, ca toţi cei care-l văd să ştie că cine va face ca el, ca el va păţi.
Zice-se că într-o noapte, sătenii i-au luat capul şi l-au înmormântat creştineşte, jeluindu-l în dăngănitul
clopotelor.
Legende spune că din ochii lui au picurat două lacrimi, care s-au transformat în doi porumbei.

Creată de elevii Şc.Prim. Ociu,


sub îndrumarea înv. Marina Vuzdugan, pentru concursul
„Sufletul pământului românesc în legendă” – ediţia a III-a, 2003, premiul al III-lea

11
Repere istorice şi geografice: Comuna Tomeşti

Comuna Tomeşti a fost locuită din timpuri străvechi. Acest lucru este confirmat de ocupaţiile
locuitorilor: păstoritul, agricultura, mineritul şi meşteşugurile (olăritul, butăritul, spălăritul, rotăritul), ocupaţii
şi meşteşuguri practicate de strămoşii noştri dacii.
După cum rezultă din documentele existente la Arhivele Statului şi „Toponimie hunedoreană de la daci
la romani” de M.Valea, A. Nistor şi M. Rudeanu, localităţile comunei Tomeşti au avut mai multe denumiri şi
au apărut menţionate în ani diferiţi.
Comuna Tomeşti cuprinde satele: Obârşa, Dobroţ, Leauţ, Tiuleşti, Tomeşti, Şteia, Livada şi Valea
Mare de Criş, sate presărate de-a lungul văii Obârşa, zonă situată în partea vestică a ţării, în depresiunea
Zarandului.
Satul Obârşa este primul sat, situat în amonte pe valea Obârşa. Obârşa vine de la denumirea de
„obârşie” care înseamnă început, origine, punct de plecare, loc de unde începe să se formeze albia unui râu.
Este un sat cu casele răsfirate de-o parte şi de alta a văii.
Satul Obârşa este menţionat prima dată în anul 1525 în Urbariul de Şiria. Conform Arhivelor Statului,
apare sub denumirile următoare: 1614 Obersia (Marki 4-2 165); 1825 Obetezia (Catalogus 27); 1850 Obirsia
(Statisticile Transilvaniei); 1854 Obersia (Buletinul Guberniului Provinciale pentru marele Principat
Transilvania).
Al doilea sat din partea de nord a comunei, pe cursul văii Obârşa, este satul Dobroţ. Conform
documentelor menţionate mai sus, satul Dobroţ apare atestat documentar pentru prima dată în anul 1439 sub
denumirea de Dobrocsafalva; 1441 Drobontha; 1445 Drabontha; 1464 Dobrothafalwa; 1525 Dobroch
(Csanki Dezso – „Geografia istorică a Ungariei în timpul Huniazilor”; 1607 Dobrocz; 1850 Dobrak
(Statisticile Transilvaniei); 1854 Dobrotz, Dobra (Bul.102).
La sud de satul Dobroţ, pe cursul văii Obârşa, se află satul Leauţ. Este atestat pentru prima dată în anul
1439 sub denumirea de Lavocsafalva; 1441 Lewothafalva; 1525 Lawch (Csanki Dezso, I, 738); 1760-1762
Lyavez (Conscripţia Bucov); 1850 Lyautz (Statisticile Transilvaniei 1830-1850); 1854 Lyantz, Liant
(Bul.102).
Satul Tiuleşti este atestat documentar în 1439 sub denumirea Kiolfalva; 1441 Kyulfalva; 1445
Kywfalva (Csanki Dezso, I, 746); 1760-1762 Tiylest (Conscripţia Bucov).
Localitatea Tomeşti este centrul comunal, aflându-se la o distanţă de 21 km de municipiul Brad. A fost
atestat documentar pentru prima dată în anul 1439 sub denumirea de Thomestfalva; 1441 Thamasfalva; 1525
Thomesth (Csanki Dezso, I, 746); 1760-1762 Tomest (Conscripţia Bucov); 1854 Tomesd, Tomesdi (Bul.102).
Ultimul sat pe cursul râului Obârşa, din comuna Tomeşti, este satul Şteia. Forma satului este
concentrată, casele fiind aşezate una lângă alta, de-o parte şi de alta a drumului comunal şi a râului Obârşa.
Aşezarea satului în actuala vatră este numai din secolul al XIX-lea; înainte satul se afla situat pe Valea
Tomii, Dealul Bisericii, Valea Strâmbii şi dealul Cecu. Şteia este un vechi sat românesc chiar dacă este
atestat documentar în 1760-1762 (Conscripţia Bucov); 1854 Steja, Steia (Bul.104).
Singurul sat din comuna Tomeşti care nu este aşezat pe cursul văii Obârşa este satul Livada, atestat
documentar pentru prima dată în 1760-1762 sub denumirea de Sztrimba (Conscripţia Bucov); 1854 Sztrimba,
Strîmba (Bul.102).
Satul Valea Mare a dispărut de pe raza comunei ca localitate, figurând la ultimul recensământ al
populaţiei cu un număr de 4 persoane, deşi apare atestat documentar în 1439 Vallya; 1464 Walyafalva; 1525
Walye Mayr (Csanki Dezso, I, 747); 1850 Valya Mare (Statisticile Transilvaniei); 1854 Patakfalva, Valea Mare
(Bul.102)
Imagine din satul Obârşa

12
Locuitorii comunei Tomeşti sunt prezenţi la toate evenimentele istorice care au avut loc. Astfel in anul
1445 localităţile Dobroţ, Leauţ, Tiuleşti, Tomeşti sunt menţionate printre cele 110 comune dependente de
Castrul de la Şiria aflate în posesia lui Iancu de Hunedoara şi a fiilor săi.
În anul 1514 ţăranii de pe valea Tomeştiului sunt menţionaţi de către juristul maghiar Verbazi ca
participanţi la războiul ţărănesc a lui Gheorghe Doja.
În anul 1784 îi întâlnim pe locuitorii comunei Tomeşti luptând sub steagul lui Horea, Cloşca şi Crişan,
fiind menţionat ca luptător Adam Tamaş din Obârşa.
Locuitorii satelor Comunei Tomeşti participă la pregătirea şi desfăşurarea revoluţiei de la 1848, în
fruntea revoluţionarilor aflându-se preotul de atunci Ioan Oncu, colaborator apropiat şi tribun în oastea lui
Iancu şi Buteanu. Satul Tomeşti a fost devastat de hoardele maghiare, care incendiază satul şi ucid 3 oameni.
Preotul Ioan Oncu este arestat şi întemniţat la Oradea.
Locuitorii satului Şteia participă activ la revoluţia de la 1848 sub conducerea preotului paroh Pavel
Feier, colaborator apropiat a lui Iancu şi Buteanu. Satul a fost devastat şi jefuit de către maghiari care au ucis
4 oameni, iar pe preotul Pavel Feier l-au dus la Hălmagiu unde l-au spânzurat alături de alţii. Şi satul Strâmba
a fost devastat şi incendiat de maghiari, fără să se înregistreze victime.
În durerea lui, Iancu pribegea de la Vidra la Baia de Criş. Adeseori
trecea şi prin satele noastre, avându-l bun prieten pe judele comunal
Nichifor Oncu, fiul lui Ioan Oncu. Când Iancu a aflat de la familie că
„Foru” a murit, a exclamat „O, prietenul meu, nici la casa asta nu mai
am ce căuta!”.
Locuitorii comunei Tomeşti participă şi la primul război mondial.
Dintre cei care au căzut la datorie în acest război îi amintim pe: Florea
Irimie, Ivănuţ Petru din Obârşa; Indrieş Nicolae, Indrieş Busuioc, Borza
Miron din Dobroş; Pavel Oncu, L.Nicoară, Nicodim Herbei, L.Şofron,
Ilie Bulz, L.Todor, Ioan Balint din Tomeşti.
În satele comunei Tomeşti întâlnim oameni care îşi deapănă
tristele amintiri ale tinereţii, participanţi la al doilea război mondial:
Nedea Leontin, Tamaş Leontin, Florea Iosif, Borza Ferician, Florea
Miron, Herbeiu Traian, Bulz Virgil.

Avram Iancu

Dintre eroii celui de-al doilea război mondial îi


amintim pe: Bulz Todor, L.Nicolae, Bulz
Nicodim, L.Ion, Herbei Marcu, Herbei Trandafir,
Oncu Iosif, Valea Traian, Pisău Victor. În cinstea
eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale, în
curtea şcolii din Tomeşti s-a ridicat o troiţă.
Regimul comunist avea să întâmpine şi el o
puternică rezistenţă a sătenilor din Şteia. În anul
1958 îşi fac apariţia în sat activiştii PCR, care
doreau colectivizarea agriculturii. Toate
modalităţile diabolice pe care le-au utilizat (bătăi,
torturi, confiscări de bunuri şi animale) nu au
putut înfrânge rezistenţa sătenilor. Ca răzbunare, a
fost confiscat cel mai bun teren agricol. Toate
intervenţiile delegaţiilor din sat s-au dovedit
zadarnice, abia după revoluţia din 1989, putând
sa-şi reintre în drepturi.

Satele Comunei Tomeşti

13
Baia de Criş - locuri şi monumente

Baia de Criş, departe de a fi un simplu nume, este o localitate istorică trecută în toate atlasele istorice şi
geografice, parcurgând veacurile cu demnitate şi trăind evenimentele timpului.
Existând din timpuri imemoriale, aici aflându-se cea mai veche mină de aur din ţară (Căraci), motiv de
unde-şi trage numele Baia de Criş – Mina de la Criş din timpul dacilor şi romanilor, vechi comitat din sec. al
XII-lea şi reşedinţa de comitat în toate veacurile, cel mai vechi oraş de pe Valea Crişului Alb, atestat în 1390,
Baia de Criş a fost martor al răscoalelor şi revoluţiilor timpului, a transformărilor sociale din ultimele veacuri.
Dar Baia de Criş este de-a pururi legată de viaţa şi
personalitatea marelui erou naţional Avram Iancu, iar memoria
locurilor unde a luptat şi trăit Craiul Munţilor este prezentă la tot
pasul.
1. Clădirea prefecturii Comitatului românesc Zarand (fosta Baia de Criş
Cooperativă meşteşugărească „Moţul”) este o construcţie impunătoare Obeliscul lui
în centrul civic al comunei din piatră şi cărămidă, cu parter şi etaj, cu Avram Iancu
săli adecvate. Aici, în perioada revoluţiei de la 1848 şi-a desfăşurat
activitatea prefectul Ion Buteanu, iar în perioada 1861 – 1876 s-a
declarat oficială limba română şi s-a adoptat tricolorul românesc,
conducerea fiind asigurată de o pleiadă de intelectuali români de
prestigiu: Ioan Pipoş prefect, dr. Iosif Hodoş subprefect, dr. Amos
Francu notar, Gheorghe Secula vicenotar, Sigismund Borlea pretor
etc.
2. În faţa clădirii fostei prefecturi s-a inaugurat în 1924, în
prezenţa regelui Ferdinand şi reginei Maria, bustul lui Iancu, opera
sculptorului R. Ladea, unul dintre primele monumente închinate
Iancului. Ulterior, bustul a fost topit, iar monumentul actual a fost
refăcut de C. Medrea, având următoarea inscripţie: „AVRAM IANCU
1848 – 1849”.
3. Obeliscul lui Avram Iancu de cca. 8 m înălţime este realizat
din travertin de Banpotop de doi sculptori bucureşteni şi a fost ridicat
în 1972 la Centenarul morţii lui Iancu în prezenţa oficialităţilor
judeţului şi ţării. Îl reprezintă pe Iancu în mărime naturală însoţit de
scene simbolice din timpul revoluţiei de la 1848 şi are următoarea
inscripţie: „AVRAM IANCU 1824– 1872”.
4. Crucea Iancului 5. Casa – Muzeu Avram Iancu, este
ridicată de locuitorii comunei un obiectiv istorico – turistic nou. Este
în 1996 şi executată din alcătuită din două camere şi coridor şi
marmură de Simeria, sfinţeşte redă în mod simbolic fosta brutărie pe
locul morţii marelui erou. prispa căreia şi-a găsit sfârşitul Iancu.
Sala de istorie prezintă prin fotocopii,
tablouri, publicaţii, marile bătălii pentru
apărarea Munţilor Apuseni în timpul
revoluţiei de la 1848, iar sala de
etnografie prezintă prin obiecte de
artizanat originale modul de viaţă al
moţilor de acum 130 de ani. În coridor,
cuptorul şi ţăstul amintesc specificul casei
de odinioară: brutăria lui Ion Stupină.

14
6. Biserica romano – catolică (Mănăstirea), monumentul de
cultură nr. 1400, este cea mai impunătoare construcţie medievală de
pe Valea Crişului Alb, ridicată la sfârşitul sec. al XIV-lea în stil gotic
cu ziduri de piatră şi cărămidă groase sprijinite de pilastri, gen cetate.
În sec. al XVI-lea, un incendiu a distrus-o în mare parte. În 1722 s-a
înfiinţat parohia romano – catolică, iar călugării franciscani au
restaurat biserica în stil baroc între anii 1770 – 1776. Din această
perioadă se păstrează cele două altare laterale şi amvonul – opere
originale în stil baroc cu valoare artistică. Altarul principal a fost
strămutat în 1860 şi înlocuit cu altul fără valoare deosebită. Biserica a
fost pictată în anul 1898. Clădirea cu etaj de lângă biserică a fost
ridicată în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea pentru a adăposti
călugării mănăstirii.

Desigur descrierea sumară a acestor obiective istorice este pe departe a fi satisfăcătoare, încât invitaţia
de a le vedea la faţa locului constituie un bun prilej de cunoaştere a trecutului glorios al acestei localităţi, de
satisfacţie morală şi spirituală, de înălţare spirituală.

În Baia de Criş, din DN 76 se desprinde la dreapta un drum judeţean. Prima localitate întâlnită în cale
este satul Rîşca, menţionat în documente pentru prima dată în 1427. Rîşca este locul de baştină al lui A.
Henţiescu, plecat voluntar pe front (Tânărul Henţiu, de 21 ani, trece Carpaţii prin „vama cucului” la 28 aprilie
1877şi se înscrie voluntar în batalionul al II-lea vânători). Este rănit în luptă, iar după vindecare este trecut în
rândul farmaciştilor militari. Henţiescu este purtătorul unor înalte ordine şi medalii precum: Steaua României,
Coroana României, Virtutea militară, Trecerea Dunării, Apărătorul Independenţei. A participat, ca voluntar şi
la luptele din primul război mondial.
Drumul trece apoi prin satul Baldovini şi ajunge în satul Rişculiţa. Această aşezare este vestită pentru
meşteşugul localnicilor: confecţionarea spetelor pentru războaiele de ţesut.
Revenind la Baia de Criş şi urmând DN 76,
ajungem în partea nordică a satului Lunca
Moţilor. Pe lângă agricultură şi creşterea vitelor,
unele familii mai păstrează şi meseria cioplitului în
piatră. Pe uliţele satului se pot observa troiţe
ridicate în amintirea unor oameni sau evenimente,
dar şi trepte sau stâlpi de porţi, fântâni, cioplite în
piatră.
În Lunca Moţilor îşi înalţă turla acoperită cu şindrilă o
bisericuţă din lemn, monument de arhitectură. Biserica de lemn a
fost construită spre sfârşitul sec. al XVIII-lea pe dealul numit
Gorgon de credincioşii ortodocşi din Ţebea şi a fost sfinţită de
mitropolitul Athononie Anghel în 1700. Biserica a fost martor al
multor evenimente istorice din timpul răscoalei lui Horea, Cloşca şi
Crişan din 1784, apoi în timpul revoluţiei de la 1848. A servit ca
locaş de cult pentru locuitorii din Ţebea până în 1820 când şi-au
construit altă biserică.
În 1820 biserica a fost vândută credincioşilor din Lunca
Moţilor. De-a lungul timpului au fost efectuate reparaţii la acoperiş.
O semnificaţie deosebită o reprezintă pictura şi vechimea bisericii –
monument. Din 1991 biserica a trecut sub ocrotirea Muzeului
Ţăranului Român. Pe peretele bisericii pot fi văzute crucile de lemn
dedicate cinstirii eroilor căzuţi în război.
Din sat, un drum duce, peste culmi împădurite şi prin poieni, la
Tăul Caraciului.

În satul vecin, Cărăstău, întâlnim o altă mărturie despre evenimentele din 1784: crucea de piatră ce
aminteşte chinurile iobagului Luca Iov, participant la răscoală.
15
Monumentele istorice de la Ţebea

Pe întreg cuprinsul ţării noastre se găsesc presărate nenumărate urme de monumente istorice, cele mai
grăitoare dovezi asupra originii şi trecutului neamului românesc.
Printre cele mai legendare, mai frumoase şi încărcate de istorie sate ale judeţului se află şi satul Ţebea.
Nicăieri, amintirea marilor personalităţi ale Ţării moţilor – Horea şi Avram Iancu – nu este mai
emoţionantă şi mai captivantă decât aici, fiindcă aici se află, alături de biserica ce-şi înalţă turla maiestoasă,
legendarul gorun al lui Horea, acela sub coroana căruia, urmând tradiţia, s-au ţinut odinioară sfaturile de taină
ale lui Horea, Cloşca şi Crişan, şi în preajma căruia îşi doarme somnul etern, în cimitirul obştesc Craiul
Munţilor.
Fascinat de frumuseţea acestor meleaguri, Avram Iancu, în anii săi de pribegie, venea adesea la Ţebea.
El şi-a exprimat dorinţa de a fi înmormântat sub legendarul gorun al lui Horea, fiindcă, spunea el, „aici mi-a fost
mie cel mai drag în viaţă”.
Prin Iancu, cimitirul de la Ţebea se înnobilează, câştigă laurii încoronării şi devine pantheon naţional.
Gorunul lui Horea

Ca martor al răscoalei din anul 1784 la Ţebea stă gorunul lui Horea. Arborele are peste 800 ani, cu o
circumferinţă de 9,30 m iar diametrul de bază de 3 m. Trunchiul abia poate fi cuprins de braţele larg desfăcute a
7-8 bărbaţi, iar tradiţia spune că, în urmă cu vreo două veacuri ramurile lui ocupau o suprafaţă circulară de peste
12 m.
Sub crengile uriaşe îi aduna Horea pe moţii din Ţara Zarandului miercurea, când cobora din munţi la
târgul de săptămână de la Brad şi joi seara când se întorcea de acolo. Aici a răsunat glasul de tunet, ce îndemna
mulţimea să sfarme lanţurile robiei şi tot aici, în preajma răscoalei, s-au pus la cale drumurile lui Horea la Viena.
Tradiţia orală spune că uneori Horea vorbea mulţimii chiar de pe creanga aceea groasă ce trăieşte şi
înverzeşte şi acum, iar după cruntul supliciu din cetatea Bălgradului (Alba Iulia), mâna dreaptă a lui Horea ar fi
fost expusă într-un par în centrul satului Ţebea, dar noaptea oamenii locului au furat-o, au învelit-o într-o bucată
de giulgi de in, un preot a săvârşit în grabă sfânta slujbă, apoi au îngropat-o ca pe o relicvă de mare preţ, la
rădăcina secularului gorun, care de atunci este cunoscut drept Gorunul lui Horea.

Mormântul lui Avram Iancu


Mormântul Craiului, impresionant, în primul rând, prin antica sa simplitate şi austeritate, nu putea
avea un vecin mai indicat şi totodată un mai statornic ocrotitor decât bătrânul stejar.
Inscripţia gravată pe cruce e mai mult decât laconică. Ea nu cuprinde decât următoarele: „Avram Iancu,
advocat, prefectul Legiunii Gemine Române, în anii 1848 – 1849, mort în 1872”.
Iancu venea des la Ţebea. Se spune că odată, la nedeea la Ţebea, Avram Iancu le-a spus sătenilor :
16
„- Cu limbă de moarte vă las vouă, c dac voi muri, să nu mă duceţi la Vidra de Sus ci aici să mă
îngropaţi, căci tare mi-a fost mie drag în viaţă să şed la adăpostul gorunului ăsta”.
La 10 septembrie 1872 Avram Iancu a murit pe prispa casei brutarului Ion Stupină din Baia de Criş.
Înmormântarea a avut loc în ziua de 13 septembrie în cimitirul de la Ţebea. Prohodul a fost slujit de 36 de preoţi,
participând peste 4 000 de oameni. Capul cortegiului ajunsese la Ţebea, iar sfârşitul încă nu se terminase din
Baia de Criş. În fruntea cortegiului se aflau tovarăşii săi de luptă.
După înmormântare, au fost puse torţe pe marginea drumului unde au mai ars trei zile, iar clopotele
Ţebei n-au încetat să bată în aceste zile.
În anul 1924, când se împlineau 100 de ani de la naşterea lui Iancu, Societatea ASTRA, sub preşedinţia
lui Vasile Goldiş, a organizat, în ziua de 31 august, la Ţebea sărbătorirea evenimentului, sub forma unei
grandioase serbări populare, după un parastas.
În cimitirul unde doarme Iancu s-au făcut schimbări în vederea serbărilor. Din jurul mormântului s-au
exumat toţi morţii, lăsându-se un loc liber de 600 mp. În mod simbolic s-au aşezat de o parte şi de alta a
mormântului două tunuri din timpul războiului de independenţă din 1877.
Au fost aduse osemintele lui Ion Buteanu şi Simion Groza, doi dintre cei mai neînfricaţi prefecţi ai
legiunilor sale.
Tot atunci au fost aduse la Ţebea osemintele primilor soldaţi români cazuţi în 1916 în luptele de la
Petroşani şi Vulcan. După felul cum sunt aşezate mormintele faţă de intrarea principală, prin poarta orientată
către nord – 72 aşezaţi în partea stângă, 18 aşezaţi în partea dreaptă a aleei – se poate forma cifra care reprezintă
anul morţii lui Avram Iancu, 1872. Pe crucea de la căpătâiul fiecăruia e săpat numele eroului şi cifra unităţii sale
militare.
Cu ocazia serbărilor, în prezenţa regelui şi a reginei au fost plantaţi 2 stejari purtând numele regina
Maria şi regele Ferdinand. Astfel, spre miazăzi, la 6m de Gorunul lui Horea, a fost plantat gorunul regeleui
Ferdinand, iar regina Maria şi-a plantat gorunul spre răsărit, la 20 de metri de arborele secular.
La împlinirea unui deceniu de la realizarea unităţii naţionale, 1 decembrie 1928, se aduce de la Bucureşti
din iniţiativa şi prin contribuţia istoricilor Gh. I. Brătianu şi Constnatin C. Giurescu, o solidă placă
comemorativă, spre a fi aşezată pe mormântul lui Iancu. Pe această placă se poate citi clar textul compus de
marele istoric şi patriot Nicolae Iorga: CRAIUL MUNŢILOR NAŢIUNEA ROMÂNĂ ÎNTERGITĂ ÎN
HOTARELE EI FIREŞTI ŞI UNITĂ ÎN SPIRITUL LIBERTĂŢII M D C C C X L V I I I – M C M X V I I I
(semnificând 1848 – 1918 anul revoluţiei şi anul unirii Transilvaniei cu România). Placa este opera sculptorului
Gheorghe M. Cantacuzino din Bucureşti şi mai are un desen ce reprezintă sabia lui Iancu cu o coroană de lauri
pe un câmp cu frunze de stejar.
În apropierea mormântului Craiului Munţilor se află gorunul lui Avram Iancu şi are vârsta de
aproximativ 150 de ani. Se spune că Iancu se oprea adesea sub el şi zicea:
„Iar când va veni duşmanul
Să vă ia pământ şi drept,
Români, scuturaţi stejarul
Ca din somn să mă deştept!”
Bustul lui Avram Iancu
din halta Ţebea

La 10 iunie 1934 se inaugurează în halta din Ţebea, bustul lui Avram Iancu, reuşită operă a lui Radu
Moga, profesor la liceul din Brad. Soclul poartă în faţă inscripţia: IANCU, iar pe verso inscripţia: L. 5 Arad.
Astfel, călătorii veniţi la Ţebea cu trenul, călcând pe acest pământ, din primul moment sunt introduşi în
atmosfera istorică a satulului.

17
Biserica ortodoxă din Ţebea

Biserica a fost construită între anii 1893 şi 1896 pe locul bisericuţei vechi. Actuala biserică a dobândit şi
ea un vibrant caracter patriotic prin interiorul său adecvat spiritului istoric. Pe bolta bisericii sunt zugrăvite 4
curcubee în culorile roşu, galben şi albastru încă de la zidire, fiind unica biserică din Ardeal cu tricolor românesc
încă din timpul stăpânirii austro-ungare.
Sfântul locaş de cult e un adevărat muzeu, în care duhul lui Iancu şi al strămoşilor săi stau de veghe,
amintindu-ne că s-a murit pentru dragostea de patrie şi pentru păstrarea conştiinţei naţionale.
Pe o măsuţă, în faţa altarului, se află clopotul de bronz, împodobit cu o panglică tricoloră, ce a bătut trei
zile şi trei nopţi, vestind peste toată întinderea Ardealului că acela care a fost Craiul Munţilor s-a stins din viaţă.
Clopotul a fost turnat în 1745.
Pe peretele din stânga se află o vitrină în care se păstrează o coroană cu frunze îngălbenite de vrame
adusă de cei trei studenţi de la Cluj în 1899 la mormântul lui Iancu. Tot aici se află şi coroana adusă de colegii
acestora cu o panglică tricoloră cu inscripţia „Omagiu nebiruitului Iancu. Un grup de pensionari din Cluj”. Pe
acelaşi perete se mai află un tablou pe pânză, cu ramă de bronz, înfăţişând pe cei trei martiri de la 1784, Horea,
Cloşca şi Crişan, cu mâinile prinse în lanţurile robiei habsburgice.
Tot în biserică se mai află un steag tricolor din mătase pe care au fost cusute chipurile lui Horea, Cloşca
şi Crişan, precum şi pe cel al Craiului Munţilor.

Clopotul ce a bătut la moartea Drapelul cu chipurile lui Iancu, Horea


lui Iancu Cloşca şi Crişan

Ţebea, sat încărcat de istorie, merită a fi vizitat pentru că, aşa cum spunea Vasile Netea, cine n-
a văzut Ţebea – veche localitate întemeiată în secolul al XIV-lea – nu poate spune că a vizitat munţii
Apuseni şi nu poate pretinde că le-a pătruns semnificaţia şi măreţia istorică.

18
Bulzeştii de Sus

Obiective istorice şi religioase


- Biserica Sfântul Ioan Gură de Aur din Bulzeştii de Sus,
datează din anul 1848;
- Biserica Sfinţii Arhangheli din Bulzeştii de Jos, din secolul
al XIX-lea;
- Biserica din lemn Sfântul Nicolae din Tomnatecu de Jos, din
secolul al XIX-lea;
- Biserica Buna Vestire din Tomnatecu de Sus, din secolul al
XIX-lea;

Rezervaţii
- Rezervaţia naturală Podul Grohot, localizată pe Valea Uibăreşti care a străpuns masivul calcaros al Grohotului,
rezultând un tunel lung de 18 – 20 m, cu înălţimea de 8 – 12 m. rezervaţia mai adăposteşte şi o vegetaţie
termofilă de liliac sălbatic. În aval de podul natural se desfăşoară Cheile Grohotului, lungi de 4 km.
- Rezervaţia de păstrăvi de la Bulzeştii de Sus

Obiective etnografice şi folclorice


- Dubitul (bătutul ţesăturilor din lână)
Este singurul loc din zonă unde se mai realizează acest
lucru. În nişte pive (dube) se introduc ţesăturile de lână
pentru a fi bătute. Aceste dube pot fi întâlnite la Bulzeştii
de Sus.

Vâltoare

- Târgul de fete de pe Muntele Găina


Această manifestare folclorică şi etnografică se desfăşoară în jurul datei de 20 iulie, duminica. Aici se închegau
pe vremuri legături între fetele şi feciorii satelor din jur care duceau adesea la căsătorie, fapt ce a impus
denumirea acestei manifestări, unice în lume.

19
Aspecte din istoria satului Ribiţa, a zonei din împrejurimi

„Istoria poporului român este înălţătoare şi trebuie adânc


sădită în inimile tinerilor noştri de pe întreg pământul”.
(T. Dragoşa)

Un drum asfaltat se desprinde din şoseaua naţională spre


dreapta şi, trecând peste Crişul Alb, ne conduce după 2 km în satul
Ribiţa. La intrarea în localitate, însemnele săpate în piatra unui
monument istoric glăsuiesc:
„Revoltaţi peste măsură de suferinţele îndurate, răsculaţii la 28
octombrie 1784 sub conducerea lui Marcu, Gheorghe Crişan a făcut
praf şi cenuşă curţile nemţeşti din Ribiţa. Aici s-a prăbuşit puterea
familiei Ribikzey, stăpânitorii Zarandului, urmaşii maghiarizaţi ai
voievodului Ladislau Iosif, ctitorul mănăstirii ortodoxe de la anul
1412 din Ribiţa.”

Familia nobilului Ribikzei era cea mai bogată de pe valea Crişului Alb. În jurul anului1760 ea stăpânea şi minele
de la Ruda-Brad.
Tradiţia populară reţine faptul că acest nobil obliga minerii care lucrau în minele sale să-şi aducă ei înşişi uleiul
pe care-l foloseau la ştearturile pentru iluminat în subteran, iar minereul extras erau obligaţi să-l ducă, după terminarea
şutului, cu carele la „şteampurile vechi” între Brad şi Ţărăţel, unde funcţionau în vremea aceea „mori zdrobitoare de
piatră”. Despre rapacitatea familiei Ribikzei vorbeşte şi faptul că, în jurul anului 1800, minerul Ilieş Mihai din Ţebea
fiind prins ca ostaş de judele Simeon Marik este pus în libertate numai după ce-i plăteşte lui Ladislau Ribikzei suma de
135 florini. Vechile curţi nemţeşti se aflau în mijlocul satului, o parte a satului fiind numită „Curteni” în amintirea celor
ce robeau pe moşiile nobilului.
Satul Ribiţa apare pomenit pentru prima dată în documente în anul 1386. Satul este mult mai vechi, drept dovezi
sunt urmele unor exploatări miniere în stâncă şi ale unor spălătorii de aur aluvionar.
Ribiţa a jucat în vremurile de demult şi un important rol administrativ, fiind amintită la 1444 drept sediu al uneia
dintre districtele Comitatului Zarand. Tot aici, la 1709, au avut loc lupte crâncene între lobonţi şi curuţi, aceştia din urmă
fiind înfrânţi şi alungaţi din regiune. Tot aici întâlnim o interesantă construcţie – biserica monument istoric. Pe peretele
bisericii apar ctitorii: jupânul Vladislav, jupânul Miclăuş şi jupâniţa Ana, fiica lui Vladislav. Pisania mai cuprinde şi
numele jupâniţei Ana, soţia lui Vladislav, Sara, soţia lui Miclăuş, şi a lui Vlad, fratele lui Vladislav.
Spre doesebire de ctitorii de la Crişcior, cei de la Ribiţa sunt pictaţi în costume ţărăneşti cu ţundre lungi, cu părul
împletit şi retezat pe frunte. Jupâniţa Ana a fost pictată într-un costum românesc local, asemănător cu cele purtate aici în
această regiune. Şi jupânii de la Ribiţa, fiind înnobilaţi şi primind numele de Ribikzei, s-au îndepărtat de la rădăcina lor,
devenind străini poporului din sânul căruia s-au ridicat. Pentru acest lucru au fost crunt pedepsiţi de către oamenii lui
Crişan.
Urmând valea ce trece prin localitate în amonte, după 3 km ajungem la hotarul de NE al aşezării, acolo unde
drumul se ramifică în două. Primul urmează mai departe direcţia nord şi duce la casele din Ribicioara de Jos şi apoi la
Ribicioara de Sus, unde pot fi văzute vechi biserici din lemn. În dreapta acestui drum, lângă pârâul Sarba, a fost
descoperit în 1974 un interesat tezaur monetar feudal compus din 414 monede de argint. Acestea erau aşezate într-un vas
de ceramică şi ascunse la rădăcina unui copac. În urma studiilor întreprinse de specialişti s-a stabilit că monedele care
compuneau tezaurul feudal provin atât din Transilvania, Ungaria, Rusia şi Lituania cât şi din ducatele Brandenburg
Neumark şi Liegnitz Brieg din Silezia.
Caracterul eterogen al tezaurului demonstrează în primul rând relaţiile comerciale pe care le-a întreţinut
Transilvania cu statele vecine, iar data ultimei monede, anul 1592 (denarii de la Rudolf al II-lea nr. 375,377) dă o
indicaţie asupra ascunderii monedelor, care a avut loc în acel an sau la sfârşitul anului următor.

21
Celălalt fir de drum apucă la stânga şi duce în satul Uibăreşti de unde, pe poteci înguste, se poate ajunge în
Cheile Uibăreştilor şi mai departe la Podul Grohotului, zonă cu păduri întinse, bogată în fenomene carstice, în pereţii de
stâncă căscându-şi gurile întunecoase numeroase peşteri: Curtea Podieşului, Vârtejul, Peştera Cocoşilor.
Revenind la intrarea în comuna Ribiţa, lângă troiţa de piatră urmăm drumul modernizat ce se strecoară spre
dreapta, pe sub coasta prelungă plantată cu pomi fructiferi. Aici, pe clinele acestui deal era locul de execuţie prin
spânzurătoare a iobagilor în timpul revoluţiei de la 1848.
Înainte de a intra în satul Crişan, locul de baştină al unuia dintre cei trei martiri de la Balgrad, trecem pe lângă
pârâul Mănăstirii. În popor se păstrează până în zilele noastre tradiţia despre existenţa unei mănăstiri pe acest pârâu,
lăcaş care în timpul reprimării răscoalei din 1784 a fost ars până în temelii de către armatele imperiale, iar clopotele au
fost aruncate într-un mic eleşteu din apropiere.
Din documentele vremii reiese că această mănăstires-ar fi constituit în jurul anului 1500, însă de-a lungul anilor ar fi
necesitat unele reparaţii pentru întreţinerea în bune condiţii. În paralel cu mănăstirea, în local mai funcţiona şi o şcoală în
care învăţau copiii satului. „Tot atât de veche, cel puţin ca acestea – deci în sec. al XVIII-lea erau şcolile mănăstireşti de
Prislop, Plosca, Silvaşul de Sus şi Vaca (Crişan), ultimele două recunoscute prin rescriptul împărătesc din 1785 pentru
îngrijirea sufletelor şi creşterea pruncilor”.
Despre existenţa acestei mănăstiri ne apar semnale în multe documente ale vremii. Astfel apare un „Contract
pentru repararea Mănăstirii Vaca” încheiatîn 19 februarie 1759 la Zlatna de către Pavel Aaron, vlădica Făgăraşului.
Acest document apare menţionat în lucrarea lui Ştefan Meteş. Faima acestui lăcaş religios era imensă datorită faptului că
era singurul în zonă, iar clopotele răsunau la mare distanţă chemând oamenii locurilor la rugăciune şi împăcare.
Nu de puţine ori oamenii acestor locuri luau în fugă câteva lucruri necesare (bucăţi de slănină, pături, animale),
ascunzându-se prin codri din calea ungurilor şi a celorlalţi asupritori.
În perioada anilor 1970 – 1980 specialiştii în forări la mari adâncimi au explorat heleşteul din apropierea locului
unde a existat mănăstirea căutând să descopere acele clopote despre care se spune că ar fi căzut în mlaştina respectivă.
Cu toate eforturile făcute nu s-a găsit nimic, iar vârstnicii locului spun că ele au fost topite de către armata ungurească şi
transformate în tunuri.
Deşi generalul Bukow a distrus multe lăcaşuri de cult creştin ortodox, nu este sigur că şi această mănăstire ar fi
căzut pradă armatei sale. Se spune chiar că toţi călugării din mănăstire au fost ucişi sau izgoniţi, mănăstirea trecând în
posesia unităţii, însă după izgonirea lor, mănăstirea s-ar fi degradat în timp, dispărând după câteva sute de ani ca şi cum
n.ar fi existat. Deşi sunt atâtea variante este cert un singur lucru: mănăstirea a existat, iar în locul ei a rămas o cruce de
piatră care indică locul unde se afla sfântul altar. De altfel, în acest loc s-au făcut multe săpături arheologice
descoperindu-se monede vechi, vase de ceramică precum şi câteva morminte unde se aflau osemintele unor dispăruţi,
probabil călugării care slujeau acolo.
În primăvara anului 1990 doi călugări care îşi aveau obârşia în zona Munţilor Apuseni, dar slujeau la mănăstiri
prin Moldova, din proprie iniţiativă, au hotărât reclădirea din temelii a mănăstirii, a chiliilor şi a altor aşezări auxiliare.
Cu sprijinul locuitorilor din satele comunei, din împrejurimi, a unor intreprinderi industriale cu pondere în economia
naţională, a unor credincioşi din toată ţara care au contribuit atât valoric cât şi material, lucrările au fost demarate şi după
câţiva ani de muncă s-au construit parţial obiective culminând cu o frumoasă biserică având hramul Naşterea Maicii
Domnului.

Din satul Crişan, un drum forestier duce în


Dumbrava de Jos şi Dumbrava de Sus. Aceste aşezări
sunt vestite pentru îndeletnicirea locuitorilor:
confecţionarea fluierelor.
Mulţimea de excursionişti, vizitatori, în speţă
elevi şi cadre didactice, au rămas vrăjiţi de ceea ce au
văzut în comuna Ribiţa.

Biserica din satul


Dumbrava de Jos

22
Micro monografia satului Crişan

Călătorul care străbate Munţii Apuseni de-a lungul văii Crişului Alb pe DN 76, după părăsirea municipiului Brad,
înainte de Ţebea, pe partea dreaptă, străjuită de o parte şi de alta de dealuri împădurite cu foioase, descoperă o vale numită
valea Dumbrava. Pe cursul acestei văi se află aşezat satul Crişan, sat cu cetăţeni harnici şi iubitori de ţară, care n-au
pregetat să-şi pună în joc viaţa atunci când a fost vorba de fericirea poporului, de lupta pentru eliberare naţională şi
socială.
Satul Crişan este unul din cele şase sate care fac parte din comuna Ribiţa. Suprafaţa pe care se întinde este de
1200 ha. Populaţia satului este de 700 de locuitori în întregime români.

La începuturile sale, satul s-a format la gura de vărsare a


Pârâului Mănăstirii în valea ce străbate acest sat. În acel timp
satul purta numele de Vaca, denumire pe care satul şi-o
schimba în anul 1930. În legătură cu această denumire circulă
două legende, care caută fiecare în felul ei să dezvăluie cum a
ajuns satul să poarte această denumire: Se spune că demult,
încă înainte de formarea satului Vaca, un oarecare cetăţean
dintr-un sat vecin, probabil din satul Ribiţa, ţinea o vacă pe
dealul numit Libaia. Atunci când mergea să ducă vaca de la
păşune, el spunea vecinilor, dacă era întrebat unde merge, că
merge la vaca. Se spune că de atunci ar fi rămas denumirea
de satul Vaca, satului care s-a format la poalele acestui deal.

O altă legendă spune că prin locurile unde este acum satul Crişan şi-ar fi găsit sălaşul nişte hoţi. Aceştia furau
vaci de pe la târgurile din împrejurimi, Hălmagiu, Gurahonţ, unde în acele timpuri erau mari târguri de animale şi le
aduceau pe dealul Libaia, le tăiau şi făceau mari chefuri. Oamenii spuneau în trecere pe valea Crişului: „uite, acolo s-a
mâncat vaca mea!”. Se spune că de atunci ar fi rămas denumirea de satul Vaca, satul care s-a înfiinţat mai târziu pe
acele locuri.
Mai târziu satul se extinde pe cursul râului în sus, în acea parte unde se înfiinţează la început rămânând doar
câteva case.
În septembrie 1930, cu prilejul unei serbări închinate răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan, este dezvelit
bustul lui Gheorghe Crişan, sculptat de Marcel Olinescu, satul primind numele de Crişan, după vestitul conducător al
răscoalei de la 1784 născut în acest sat.
La 26 februarie 1732, într-o familie din
neamul Goldeştilor vede lumina zilei Gheorghe
Marcu Crişan, care avea să fie eroul de la 1784.
De mic copil rămâne orfan şi este înfiat la 9 ani
de bunicul său după mamă, Giurgiu din
Bulzeşti. Se căsătoreşte apoi în Cărpiniş, motiv
pentru care în diferite documente îl găsim sub
numele de Giurgiu Marcu Gheorghe Crişan,
iobag din Cărpiniş.
Alături de el au mai participat la
răscoală şi alţi locuitori din sat dintre care îi
amintim pe Toma Barna, Toma Buzdugan,
Onu Lupei, Gabor Lupei, Truţ Marta, Ilie
Ianoş, Nicolae Manea, Gheorghe Lupei şi Ion
Tulea. Pentru îndrăzneala de a se ridica la lupta
pentru dreptate şi libertate, conducătorii
răscoalei au suferit supliciul cumplit al
înfrângerii cu roata. În memoria lui Crişan şi a
martirilor căzuţi în răscoală, locuitorii satului
au ridicat, în anul 1979, Casa memorială
Crişan.

23
Un alt monument istoric important din
sat este Mănăstirea Crişan. Ea a fost înfiinţată
în secolul al XV-lea ca urmare a trecerii
nobililor de la Ribiţa, împreună cu biserica, la
religia calvină. Mănăstirea din satul Crişan a
funcţionat până după răscoala lui Horea, fiind
părăsită în urma unei alunecări de teren ce a
provocat prăbuşirea altarului. Trecerea
călugărilor de la mănăstire la Unirea cu
Biserica Romei determina credincioşii din sat
să-şi construiască biserica lor parohială, ale
cărei fundaţii sunt vizibile şi astăzi. Între 1846
– 1852 este construită actuala biserică. În anul
1992, în urma rezultatelor campaniei de
săpături arheologice din 1990 – 1991,
întreprinse la ruinele Vechii mănăstiri,
Episcopia Aradului şi Hunedoarei a decis
reactivarea ei. Astăzi Mănăstirea Crişan este un
important loc de pelerinaj pentru credincioşii
din Zarand şi nu numai.

Cel de-al treilea obiectiv istoric, cultural


şi etnografic îl constituie Casa memorială
Vlaicu Bârna (1913 – 1999), cunoscut
scriitor român.
Tot în satul Crişan s-a născut geologul
Viorel Brana (1907 – 1998), autor a
numeroase cărţi de specialitate. Cinstindu-şi
eroii şi personalităţile, locuitorii au cerut
autorităţilor statului, în anul 1930, ca satul
lor să poarte numele lui Crişan, în memoria
eroului de la 1784. În anul 2001, şcoala
primară din sat a primit numele lui Vlaicu
Bârna, iar căminul cultural pe cel al lui
Viorel Brana.

Satul Crişan, „un sat istoric din Zarand”, se prezintă ca un important punct de atracţie pentru miile de turişti şi
pelerini din ţară şi străinătate, oferindu-le obiectivele sale turistice şi de meditaţie spirituală: Mănăstirea Crişan, Casele
memoriale Crişan şi Vlaicu Bârna, Monumentul lui Crişan (opera sculptorului Marcel Olinescu).

24
Realizatori:
Înv. Dan Başa, Şcoala Primară Brotuna
Înv. Lelica Daniela Toma, Şcoala Primară Ciungani
Colaboratori:
Prof. Nicolae Cristea, Baia de Criş
Prof. Aurel Vuzdugan, Vaţa de Jos
Înv. Marina Vuzdugan, Vaţa de Jos
Înv. Dorin Costea, Şcoala Primară Birtin
Înv. Zorel Cazan, Şcoala Primară Căzăneşti
Înv. Silvia Florea, Şcoala Primară Dobroţ
Tehnoredactare şi fotografii realizate de:
Înv. Elena Pavel, Şcoala Generală Ribiţa
Beniamin Toma Înv. Axente Leucean, Şcoala Primară Bulzeştii de Sus
Lelica Daniela Toma Înv. Marioara Lupea, Şcoala Primară „Vlaicu Bârna” Crişan
Înv. Alina Elena Popovici, Şcoala Primară Rişculiţa
ANEXE

Propuneri: Variante de trasee turistice şi obiective ce pot fi vizitate

I. Comuna Vaţa de Jos


1. Vaţa de Jos: Fabrica de cherestea; S.C. OMYA Calcita S.R.L.; Staţiunea
Romtelecom Ştrandul → Târnava de Criş (biserica monument istoric).

2. Vaţa de Jos (obiectivele de la pct. 1) → Basarabasa (biserica de lemn) → Prăvăleni


(Dealul Cremenea sau Pădurea pietrificată; moara acţionată de apă, locul numit
„Vramniţă”) → Ciungani (biserica monument istoric; Izvorul cu Leac) → Gurahonţ.

3. Vaţa de Jos → Vaţa de Sus (monumentul închinat părintelui Arsenie Boca; cariera de
calcar) → Căzăneşti (biserica monument istoric) → Ponor (cariera de calcită) →
Obârşa (jud. Arad) → Săvârşin (jud. Arad).

4. Vaţa de Jos → Prihodişte (Peştera Liliecilor) → Tătărăştii de Criş → Birtin (biserica


monument istoric) → Baia de Criş.

II. Comuna Tomeşti


1. Şteia („piua” sau storcătoare pentru ulei din seminţe de dovleac) → Tomeşti (mici
ateliere de olărit) → Tiuleşti → Leauţ → Dobroţ → Obârşa (mici ateliere de olărit;
Târgul meşterilor olari, în ultima duminică a lunii iulie).

2. Şteia („piua” sau storcătoare pentru ulei din seminţe de dovleac) → Tomeşti (mici
ateliere de olărit) → Tiuleşti → Leauţ → Dobroţ → Rişculiţa → Baia de Criş.

III. Comuna Baia de Criş


1. Baia de Criş: Clădirea prefecturii comitatului românesc Zarand; Obeliscul lui Avram
Iancu; Crucea Iancului; Casa-Muzeu Avram Iancu; Biserica romano-catolică.

2. Ţebea: Biserica ortodoxă; Gorunul lui Horea; Bustul lui Avram Iancu din halta C.F.R.;
Mormântul lui Avram Iancu; Clopotul ce a bătut la moartea lui Avram Iancu; Drapelul
cu chipurile lui Iancu, Horea, Cloşca şi Crişan.

25
IV. Comuna Bulzeştii de Sus
1. Baia de Criş → Bulzeştii de Jos (Biserica Sf. Arhangheli, din sec. al XIX-lea) →
Bulzeştii de Sus (Biserica Sf. Ioan Gură de Aur, datată 1848; Cheile Grohotului; Podul
Grohotului; vâltori utilizate la dubitul (bătutul) ţesăturilor de lână; Păstrăvăria) →
Muntele Găina (Târgul de fete, anual în luna iulie).

V. Comuna Ribiţa
1. Ribiţa (troiţa închinată lui Horea, Cloşca şi Crişan; biserica ortodoxă) → Crişan →
Dumbrava de Jos (biserica monument istoric) → Dumbrava de Jos (biserica
monument istoric).

2. Ribiţa → Ribicioara (Cheile Ribicioarei).

3. Crişan: Biserica Mănăstirii Crişan; Brazi funerari în cimitirul satului; Casa memorială
Vlaicu Bârna; Casa memorială Crişan.

26
Bibliografie

1. Pârva, I. - Drumuri în ţara zarandului, Ed. Sport – Turism, Bucureşti, 1983.


2. Rus, Dumitru - Judeţul Hunedoara – Ghid Turistic, Ed. Sigma Plus, Deva, 1998.
- Locuri şi legende geografice româneşti, Ed. Emia, Deva, 2001.

Surse directe

Vaţa de Jos – Primăria Comunei Vaţa de Jos


– Maci Viorel
– Boldiş Sabin, 90 ani, Târnava de Criş
Tomeşti – Primăria Comunei Tomeşti

27