You are on page 1of 22

POLINOAME

Un polinom cu coeficienţi complecşi este o expresie de forma
n

f  a0  a1 X 1  L  an X n   ak X k
k 1

reprezintă forma algebrică a polinomului f de nedeterminată X (sau pe scurt f  (a0 , a1 ,K , an )
). Numerele a0, a1, …, an  C se numesc coeficienţii polinomului, iar termenii akXk, k  0, n îi
vom numi monoame ale polinomului f.
Mulţimea acestor polinoame se notează cu P .
Pe mulţimea P definim două operaţii algebrice:
1) Adunarea.
+ : P  P  P,
care asociază fiecărui cuplu (f, g)  P  P, elementul notat f + g  P, numit suma lui f cu g,
unde dacă
f = (a0,a1,…,an)
iar
g = (b0,b1,…,bm),
atunci
f + g = (a0+b0,a1+b1,…)
(spunem că adunarea din P se face pe componente).
Este clar ca f + g P, deoarece ak + bk = 0, (  ) k>max(n,m).
Proprietăţile adunării în P
A1) Adunarea este asociativă, adică:
(f + g) + h = f + (g + h), () f,g,hP
A2) Adunarea este comutativă, adică
f + g = g + f , () f,gP
A3) Elementul neutru pentru adunare este polinomul nul 0 = (0,0,0,…,0,…)  P şi are
proprietatea
f + 0 = 0 + f , () fP
A4) Orice fP admite un element notat (-f) şi numit opusul lui f pentru care
f +(-f) = (-f) + f=0 , () fP
Observaţie: Dacă f  (a0 , a1 ,K , an ) atunci  f  ( a0 , a1 ,K , an ) .
Spunem ca P împreună cu operaţia de adunare şi proprietăţile A1-A4 formează un grup
comutativ.
2) Înmulţirea.
· : P  P  P, care asociază fiecărui cuplu (f, g)  P  P, elementul notat f · gP,
numit produsul lui f cu g, unde dacă
f = (a0,a1,…,an) iar g = (b0,b1,…,bm), atunci
f · g = (c0,c1,c2,…,ck,…),
unde c0 = a0b0, c1 = a0b1+a1b0, …, ck = a0bk+a1bk-1+…+ak-1b1+akb0, … .
Să observăm ca şi aici f · g  P deoarece ck = 0, () k>n+m (pentru k = n + m, ck = anbm).
Proprietăţile înmulţirii în P
I1) Înmulţirea este asociativă, adică
(f g) h = f (g h), () f,g,hP
I2) Înmulţirea este comutativă, adică
f g = g f , () f,gP
I3) Elementul unitate pentru înmulţire este 1 = (1,0,....0)  P şi are proprietatea
f 1 1 f f , ( 
) f P
Se spune că P împreună cu operaţia de înmulţire şi proprietăţile I 1-I3 este un monoid
comutativ.

Cele două operaţii introduse mai sus, adunarea şi înmulţirea, sunt legate între ele prin
proprietatea de distributivitate.
D1) Distributivitatea: Înmulţirea este distributivă în raport cu adunarea, adică
f (g + h) = f g +f h, () f,g,hP
În concluzie mulţimea P înzestrată cu cele două operaţii având proprietăţile A 1-A4, I1-I3
şi distributivitatea înmulţirii în raport cu adunarea se spune că formează un inel comutativ
unitar.
Notaţie. Vom nota mulţimea P a polinoamelor cu coeficienţi complecşi de nedeterminată X prin
C[ X ] . Alte submulţimi ale acestei mulţimi sunt:
Z[ X ] = submulţimea polinoamelor peste Z de nedeterminată X (sau având coeficienţi întregi).
Q[ X ] = submulţimea polinoamelor peste Q de nedeterminată X (sau având coeficienţi
raţionali )
R[ X ] = submulţimea polinoamelor peste R[ X ] de nedeterminată X (sau având coeficienţi
reali).
Egalitatea a două polinoame. Dacă f, g C[ X ] ,
1
n
f  a0  a1 X 1  L  an X n
şi g  b0  b1 X  L  bn X
atunci polinomul f este egal cu g şi scriem :
f = g  ai = bi , () i 0.
Deci două polinoame sunt egale dacă coeficienţii termenilor care conţin pe X la aceleaşi puteri
sunt egali. În particular, un polinom este identic nul dacă toţi coeficienţii săi sunt nuli.
Gradul unui polinom
1
n
Fie f  a0  a1 X  L  an X  C[ X ]
Definiţie. Se numeşte gradul unui polinom f  0, notat grad(f), cel mai mare număr
natural n cu proprietatea an ≠ 0.
Termenul a0 se numeşte termenul liber al polinomului f, iar coeficientul an ≠ 0 se
numeşte coeficientul dominant al polinomului f. Polinoamele f= a0 se numesc polinoame
constante.
Fie f, g C[ X ] . Atunci pentru gradul sumei şi produsului celor două polinoame au loc relaţiile:
grad(f + g)  max(grad(f), grad(g))
grad(f · g) = grad(f) + grad(g)
Deci, gradul sumei a două polinoame este cel mult maximul dintre gradele celor două
polinoame, iar gradul produsului a două polinoame este egal cu suma celor două polinoame.
Funcţia polinomială. Rădăcini ale unui polinom.
1
n
Fie f  a0  a1 X  L  an X  C[ X ] şi A, B  £ .
Definiţie. Funcţia f : A  B , f ( x)  f ( x), () x  £ se numeşte funcţie polinomială.
Numărul f ( x), x  £ se numeşte valoarea polinomului f în x, iar funcţia f se numeşte funcţia
asociată polinomului f sau simplu funcţie polinomială. Gradul polinomului dă gradul funcţiei
polinomiale. Coeficienţii polinomului sunt coeficienţii funcţiei polinomiale. A determina
funcţia polinomială înseamnă a-i preciza coeficienţii.
Să observăm că un polinom f şi funcţia polinomială asociată sunt noţiuni distincte. Ele nu se
confundă.
Împărţirea polinoamelor (Teorema împărţirii cu rest a polinoamelor)
Fie f, g C[ X ] , g≠0. Atunci există şi sunt unice două polinoame q,r C[ X ] , astel încât
f = g · q + r, unde grad(r) < grad(g), grad(g)+grad(q)=grad(f).
Polinomul f se numeşte deîmpărţit, polinomul g este împărţitorul, polinomul q este
câtul, iar polinomul r se numeşte restul împărţirii.

3) Se împarte primul termen al lui f la primul termen al lui g. Restul împărţirii unui polinom f  £ [ X ]. f ' (a )  0 . Dacă f se divide prin g. adică r = f(a). atunci spunem că polinomul f se divide prin polinomul g (sau că f este multiplu de polinomul g sau că g este un divizor al polinomului f) sau că g divide polinomul f.12X4 + 24X3 – 8X2 / 3X3 . f '' ( a)  0 ). f '' ( a)  0 . p  2 .9X2 + 0X ... câtul este q = 2X3 + 4X2 + X – 1 şi restul este r = -8X + 5). Pentru a efectua împărţirea polinomului f prin polinomul g ≠ 0 vom utiliza algoritmul care apare în demonstraţia teoremei împărţirii cu rest. 2) Se face împărţirea polinomului de grad mai mare (aici f) la polinomul de grad mai mic. dar f nu se divide prin (x–a)p+1. f ''' (a )  0 ). se obţine astfel primul termen al câtului ( în exemplu avem: 6X5 : 3X2 = 2X3). dar nu se divide prin (x-a)3 (sau f (a) = 0. Teoremă. Definiţie. Dacă polinomul f  £ [ X ]. f  0 se divide prin (x–a)p.. Acest calcul ne dă primul rest al deîmpărţirii (în exemplu. p  ¥ . Teorema împărţirii cu rest este valabilă şi în ¡ [ X ] . 4) Se înmulţeşte rezultatul astfel obţinut (în exemplu. dar nu se divide prin (x-a)4 (sau f (a) = 0. Pentru a face aceasta aranjăm ca mai jos polinoamele: 6X5 + 0X4 – 17X3 – X2 + 0X + 3 (Deîmpărţitul)|3X2 – 6X +2 (Împărţitorul) -6X5 + 12X4 – 4X3 |2X3 + 4X2 + X –1 (Câtul) / 12X4 – 21X3 – X2 . adică f = gq. Divizibilitatea unui polinom prin X–a. f  0 . f ' (a )  0 . 5) Se repetă procedeul luând primul rest ca deîmpărţit. Polinomul f  £ [ X ]. unde f ( k ) ( x) este derivata de ordinul k a lui f ( x) . f '' ( a)  0 .8X + 5 (Restul) În continuare descriem procedeul utilizat: 1) Se ordonează polinoamele f şi g după puterile descrescătoare ale nedeterminatei X.3X2 – 2X + 3 3X2 – 6X + 2 / . atunci se spune că a este rădăcină multiplă de ordin p pentru polinomul f. . ¤ [ X ] dar nu rămâne adevărată în ¢[ X ] .3X3 + 6X2 – 2X / . Teorema lui Bézout. primul rest este polinomul 12X4 – 21X3 – X2 +3). Teorema lui Bézout. Rădăcină a este de ordinul 3 (sau triplă) pentru f dacă f se divide prin (x-a)3. Rădăcina a este de ordinul 2 (sau dublă) pentru f dacă f se divide prin (x-a)2. se divide prin g  x  a  £ [ X ] dacă şi numai dacă f (a) = 0.. 2X3) cu împărţitorul g şi se scade acest produs din deîmpărţitul f (adică se adună acest produs cu semn schimbat la f). 6) Algoritmul se termină când gradul restului este strict mai mic decât gradul împărţitorului (în exemplu. f ' (a )  0 . atunci scriem f Mg (citim: f se divide prin g) sau g | f (citim: g divide pe f). ilustrat cu ajutorul unor exemple. prin polinomul g  x  a  £ [ X ] este egal cu valoarea numerică a polinomului f pentru x = a. f  0 . Să se efectueze împărţirea polinomului f = 6X5 –17X3 – X2 + 3 la polinomul g = 3X2 – 6X + 2. Se mai poate arăta că a este rădăcină multiplă de ordin k pentru polinomul f dacă f (a) = 0. f ( k 1) ( a)  0 şi f ( k ) (a )  0 .Dacă r = 0.

Fie f = 3X5 – 2X3 + 3X2 – 5 şi g = X – 2 .  Calculul celui de-al doilea coeficient al câtului: 2 · 3 = 6 şi apoi 0 + 6 = 6  Calculul celui de-al treilea coeficient al câtului: 2 · 6 = 12 şi apoi -2 + 12 = 10  Calculul celui de-al patrulea coeficient al câtului: 2 · 10 = 20 şi apoi 3 + 20 = 23  Calculul celui de-al cincilea coeficient al câtului: 2 · 23 = 46 şi apoi 0 + 46 = 46  Calculul restului: 2 · 46 = 92 şi apoi – 5 + 92 = 87 = r Să observăm că schema lui Horner furnizează atât coeficienţii câtului. un polinom f  £ [ X ] (sau ¡ [ X ]. el se numeşte reductibil peste peste £ (sau încă reductibil în £ [ X ] ). Definiţie. Această proprietate este deosebit de utilă problemelor de divizibilitate a polinoamelor deoarece este suficient să arătăm că rădăcinile lui g sunt şi rădăcini ale lui f şi atunci g | f. în ordine descrescătoare (inclusiv puterile care lipsesc – acestea au coeficienţii egali cu zero). dacă orice rădăcină a polinomului g (cu ordinul de multiplicitate k) este rădăcină şi pentru polinomul f (cu acelaşi ordin de multiplicitate. ¢[ X ]) este reductibil peste £ (sau ¡ . Un polinom f  £ [ X ] se numeşte ireductibil peste £ (sau încă ireductibil în £ [ X ] ) dacă are cel puţin gradul unu şi dacă nu are divizori proprii (deci se împarte doar la o constantă a  £ sau la sine însăşi). Fie f. g . Aşadar. ¤ [ X ]. cel puţin). Gradul câtului este cu o unitate mai mic decât gradul deîmpărţitului. Atunci g | f (citim: g divide pe f). cât şi restul. Se poate construii schema lui Horner astfel: Deîmpărţitul X5 X4 X3 3 0 -2 2 3 6 10 4 3 Câtul X X X2 X2 3 23 X X 0 46 X0 X0 -5 87= restul Să observăm că în schema lui Horner am trecut puterile lui X. În caz contrar. h  £ [ X ] (sau ¡ [ X ]. ¢ ) dacă există cel puţin două polinoame g . ¤ [ X ]. g C[ X ] . h  0 de grad cel puţin unu pentru care f = gh. ¢[ X ]) . . ¤ .Observaţie. Schema lui Horner Pentru a efectua împărţirea unui polinom f prin X-a se utilizează uneori schema lui Horner. Vom efectua împărţirea obişnuită a celor două polinoame. Am construit acest tabel efectuând operaţiile următoare:  Primul coeficient al câtului este egal cu acel al deîmpărţitului. de la deîmpărţit. 3X5 + 0X4 – 2X3 + 3X2 + 0X – 5 |X-2 -3X5 + 6X4 | 3X4 + 6X3+ 10X2 + 23X + 46 / 6X4 – 2X3 -6X4 + 12X3 / 10X3 + 3X2 -10X3 + 20X2 / 23X2 + 0X -23X2 + 46X / 46X – 5 -46X + 92 / 87 Se obţine câtul q = 3X4 + 6X3 + 10X2 + 23X + 46 şi restul r = 87.

Teorema fundamentală a algebrei. g  £ [ X ] . grad(r3) < grad(r2) …………………………………. g.m. atunci f = an(X – x1)(X – x2) … (X – xn). sau ¢[ X ]) . Consecinţe. Orice polinom cu coeficienţi complecşi de grad mai mare sau egal cu unu are cel puţin o rădăcină în £ . . a două polinoame se numeşte algoritmul lui Euclid. Gradele sunt distincte două câte două şi aparţin mulţimii {0. o rădăcină se repetă de un număr de ori egal cu ordinul său de multiplicitate). Spunem că polinomul d  £ [ X ] este un cel mai mare divizor comun al polinoamelor f şi g dacă: 1) d este un divizor comun pentru f şi g. 2) orice alt divizor comun pentru f şi g îl divide pe d. 3) Dacă un polinom de gradul n se anulează pentru n + 1 valori distincte. f. Atunci f se poate scrie în mod unic (mai puţin ordinea factorilor) ca un produs finit de polinoame ireductibile din £ [ X ] (sau ¡ [ X ]. Următorul rezultat este important deoarece precizează exprimarea unui polinom cu ajutorul polinoamelor ireductibile. există (f. iar x1. sau ¤ [ X ]. Fie f . restul rn-1 ≠ 0 şi rn = 0. xn sunt rădăcini ale lui f. atunci f  0 (se spune că f este polinomul identic nul). Definiţie. Modalitatea obţinere a c. adică ()d’  £ [ X ] . Teorema (de descompunere în factori ireductibili). de grad n 1 are n rădăcini (nu neapărat distincte.1.…. grad(r1) < grad(g) g = r1 q2 + r2. Consecinţe.d.g) se realizează lanţul de împărţiri cu rest de mai sus dacă grad(f)grad(g). sau ¢[ X ]) . g  £ [ X ] . Fie f  £ [ X ] (sau ¡ [ X ].c.m. Resturile obţinute la împărţirile de mai sus au proprietatea grad(r1) > grad(r2) > …>0. x2.m.d. Se împarte polinomul de grad mai mare la cel de grad mai mic.. …. Algoritmul lui Euclid. Cel mai mare divizor comun al polinoamelor (c.grad(r1)}. Deci în inegalitatea de mai sus întâlnim. d’ | g  d’|d. 1) Orice polinom f  £ [ X ] . atunci se inversează rolul lui f cu g. 1 n 2) Dacă f  a0  a1 X  L  an X . grad(r2) < grad(r1) r1 = r2 q3 + r3.2. an  0 . adică d | f şi d | g . de exemplu. şi-l vom construi efectiv prin aşanumitul algoritm al lui Euclid: Presupunem acum că f ≠ 0 şi g ≠ 0.g ≠ 0 pentru a determina (f. Oricare ar fi două polinoame f . n1.O clasă importantă de polinoame ireductibile din £ [ X ] este dată de următoarea propoziţie: Orice polinom de gradul întâi din £ [ X ] (sau ¡ [ X ]. Presupunem că grad(f)  grad(g) şi considerăm următorul lanţ de împărţiri cu rest: f = gq1 + r1. sau ¤ [ X ]. g  £ [ X ] . Deci. Dacă grad(g)grad(f). sau ¤ [ X ]. d’ | f.g).c. Următorul rezultat este cunoscut sub numele de teorema fundamentală a algebrei sau: Teorema lui d’Alembert-Gauss.) f şi g va fi notat cu (f. Cel mai mare divizor comun. date fiind două polinoame f .m. sau ¢[ X ]) este un polinom ireductibil. grad(rn-1) < grad(rn-2) rn-2 = rn-1qn + 0. rn-3 = rn-2qn-1 + rn-1.g). Ultimul rest nenul rn-1 reprezintă cel mai mare divizor comun al polinoamelor f.

x0. b ≠ 0. . avem următoarea teoremă: 1 n Teoremă.c.g) se obţine luând factorii comuni la puterea cea mai mică. a. Teorema următoare precizează proprietăţi specifice polinoamelor cu coeficienţi raţionali sau întregi. atunci mai are ca rădăcină şi conjugata x0  a  ib şi cele două rădăcini au acelaşi ordin de multiplicitate. atunci (f.x0 ) = (X – a – ib)(X – a + ib) = (X – a)2 – (ib)2 = X2 – 2aX + a2 + b2.g sunt descompuse în factori ireductibili. v  £ [ X ] astfel încât d = uf + vg.c. şi d = (f. Polinoame cu coeficienţi raţionali Cum ¤ [ X ]  ¡ [ X ] . Din teoremă rezultă de asemenea că: 1) Orice polinom cu coeficienţi reali are un număr par de rădăcini complexe (care nu sunt reale). 1) Dacă polinoamele f. al polinoamelor f . Orice polinom f  a0  a1 X  L  an X . o egalitate se înmulţeşte cu a  £  {0} . atunci d este polinomul ale cărei rădăcini sunt rădăcinile comune ale polinoamelor f . s  1. atunci.m. adică (f. g . f ≠ 0.m. înseamnă că rezultatele stabilite referitoare la polinoamele cu coeficienţi reali rămân valabile şi pentru polinoamele cu coeficienţi raţionali sau întregi. g  £ [ X ] sunt prime între ele. Dacă x0  a  ib .b £ *. 2) Orice polinom cu coeficienţi reali de grad impar are cel puţin o rădăcină reală.d. g  £ [ X ] . atunci : 1) x0  a  ib este de asemenea o rădăcină complexă a lui f. dacă două polinoame f . se poate scrie ca un produs de polinoame de gradul întâi sau de gradul doi cu coeficienţi reali (cele care corespud rădăcinilor complex-conjugate): f =an(X – x1) k1 …(X – xi) ki (X2 + b1X + c1) l1 …(X2 + bpX + cp) l p . Din teoremă rezultă că dacă f este un polinom cu coeficienţi reali care au o rădăcină complexă x0  a  ib . bg). atunci exista u. p .Observaţii.x0 . Fie f .b ¡ .g) este c. g  £ [ X ] .g)=1. g  £ [ X ] . Ţinând seama de relaţia precedentă. Fie f ¡ [X]. 2) x0 şi x0 au acelaşi ordin de multiplicitate. Cum şi x0 este de asemenea rădăcină rezultă că f se divide şi prin X . Dacă x0 este o rădăcină simplă.g). b ≠ 0. atunci polinomul f se divide prin X . Atunci există u . unde bs2  4cs  0. an  0. Polinoame cu coeficienţi reali Teorema. Ţinând seama de teorema de descompunere în factori ireductibili.x0)(X .g) = (af. 3) Fie f . Definiţie. este o rădăcină complexă a lui f. () a.v astfel încât 1 = uf + vg. f  ¡ [ X ] .m.d. Spunem că polinoamele f şi g sunt prime între ele dacă (f. în final. 2) Dacă în lanţul de împărţiri. c. acesta fiind unic până la asocierea cu o constantă nenulă din £ .m. nu se modifică. Deci f se divide prin (X . 4) Dacă d = (f.

a+ b ) = (X – a)2–( b )2 = X2-2aX +a2. b  ¤ . Polinoame cu coeficienţi întregi Următorul rezultat vizează mulţimea ¢[ X ] şi ne oferă un mod de a descoperi rădăcinile raţionale sau întregi ale unui polinom.Teorema. Fie f  a0  a1 X  L  an X . Cum şi x0 este rădăcină simplă a lui f rezultă că f se divide şi cu X . atunci acestea se află printre divizorii întregi ai termenului liber a0. este o rădăcină pătratică a lui f. 2) x0 . f  ¢[ X ] . Numerele complexe x1.x0 . a. xn. 2) În particular. dacă x0 = p este o rădăcină întreagă a lui f. În particular dacă pentru f  ¢[ X ] se caută rădăcini întregi. f  £ [ X ] şi rădăcinile sale x1. Teorema afirmă că dacă polinomul f  ¤ [ X ] are ca rădăcină pe x0  a  b (număr pătratic). x2. an  0. 1 n Teorema. f ≠ 0. rădăcinile raţionale p ¢ posibile se afla printre fracţiile q .b. xn. Teoremă. iar q este un divizor (în ¢ ) al coeficientului dominant an al polinomului. Deci f se divide prin produsul (X-x0)( X. an  0 . q sunt numere întregi prime între ele) este o rădăcină raţională a lui f. Relaţiile lui Viéte 1 n Stabilesc legătura între coeficienţii polinomului f  a0  a1 X  L  an X . f  a0  a1 X 1  L  an X n . atunci f are ca rădăcină şi pe x0  a  b (conjugatul pătratic al lui x0). atunci p este divizor al termenului liber (adică p | a0). b  0. p 1) Dacă x0 = q (p.a. Teorema afirmă că pentru un polinom f cu coeficienţi întregi. …. atunci f se divide cu X – x0. Fie f  ¤ [ X ] . de asemenea. şi mai mult cele două rădăcini au acelaşi ordin de multiplicitate. …. unde p este un divizor (în ) al termenului liber a0. b) q divide coeficientul dominant al polinomului (adică q | an). sunt rădăcinile polinomului f  £ [ X ] . b  ¤ . atunci : a) p divide termenul liber (adică p | a0).b )( X. atunci: 1) x0  a  b este. x2. dacă şi numai dacă au loc relaţiile (lui Viéte) : . Dacă x0 este rădăcină simplă a lui f.x0 ) = (X. o rădăcină (numită conjugata pătratică a lui x0 ) a lui f. x0 au acelaşi ordin de multiplicitate. Dacă x0  a  b . an  0 .

. a3  0 . P ' cu ajutorul cărora se construiesc ecuaţiile de gradul II...... P şi respectiv S ' .. 1 2 3 Fie f  a0  a1 X  a2 X  a3 X . x1  x2  L  xn      an 1  S1 an x1 x2  x1 x3  L  xn 1 xn    an  2  S2 an  x x x  x x x  L  x x x   an 3  S n  2 n 1 n 3  1 2 3 1 2 4 an   . …... x 2  Sx  P  0 şi respectiv x 2  S ' x  P '  0 care rezolvate ne dau soluţiile x1 . S n (definite în relaţiile lui Viéte de mai sus) atunci se poate construii polinomul f  £ [ X ] ale cărui rădăcini sunt x1.. S 2 . Atunci relaţiile lui Viéte pentru acest polinom sunt:  a2  x1  x2  x3    S1 a3   a1  x1 x2  x1 x3  x2 x3   S 2 a3   a x1 x2 x3   0  S3  an   1 2 3 4 Fie f  a0  a1 X  a2 X  a3 X  a4 X ....... S  x3  x4 ... 2) Dacă se cunosc valorile sumelor S1 . P  x3 x4 Remarcă: Aceste ultime relaţii permit uşor rezolvarea ecuaţiei de gradul IV când relaţia suplimentară care se dă între rădăcini conţine suma sau produsul a două rădăcini sau când rădăcinile sunt în progresie aritmetică sau geometrică. x2 şi respectiv x3 .... Observaţii: 1) Relaţiile lui Viéte nu permit găsirea rădăcinilor polinomului f  £ [ X ] dacă nu se dau şi alte relaţii suplimentare referitoare la rădăcini (spre exemplu... în acest caz din relaţiile lui Viéte şi relaţia suplimentară se scot S . xn şi anume: . x4 . P  x1 x2 .. a  x1 x2 L xn  (1) n 0  S n an  În particular să scriem relaţiile lui Viéte pentru polinoamele de gradul III şi respectic gradul IV. rădăcini în progresie aritmetică sau geometrică... a4  0 ...... Atunci relaţiile lui Viéte pentru polinomul de gradul IV sunt: a a   ( x1  x2 )  ( x3  x4 )   3  S1 S  S '   3  S1   a4 a4   a2 a2   ' '  ( x1  x2 )( x3  x4 )  x1 x2  x3 x4  a  S 2  SS  P  P  a  S 2   4 4     ( x  x ) x x  ( x  x ) x x   a1  S  SP '  S ' P   a1  S 1 2 3 4 3 4 1 2 3 3   a4 a4   a0 a   x1 x2 x3 x4   S4 PP '  0  S4   a4 a4  ' ' unde am notat: S  x1  x2 ..... sau alte relaţii)............. x2.

Pentru cazul în care n  3 şi respectiv n  4 avem: f  X 3  S1 X 2  S 2 X  S3 f  X 4  S1 X 3  S 2 X 2  S3 X  S4 .f  X n  S1 X n 1  S 2 X n  2  . x1  x2  x3  2  x1 x2  x1 x3  x2 x3  3  x1 x2 x3  1   Rezolvare. şi respectiv 3) Relaţiile suplimentare între rădăcini în cazul în care rădăcinile sunt în progresie: Polinom Rădăcini în progresie aritmetică Rădăcini în progresie geometrică De gradul trei x x x22  x1 x3 x2  1 3 2 De gradul x1  x4  x2  x3 x1 x4  x2 x3 patru De gradul cinci x x x x x34  x1 x2 x4 x5 x3  1 2 4 5 4 Probleme rezolvate (relaţiile lui Viéte) 1) Fie ecuaţia x3+2x2-3x+1=0. Rezultă că S3  29 . Relaţiile lui Viéte pentru ecuaţia 1) sunt:  a) Suma de calculat devine succesiv: x12  x22  x32  ( x1  x2  x3 )2  2( x1 x2  x1 x3  x2 x3 )  4  6  10 b) Suma de calculat devine succesiv: 1 1 1 x12 x22  x12 x32  x22 x32 ( x1 x2  x1 x3  x2 x3 ) 2  2 x1 x2 x3 ( x1  x2  x3 )     5 x12 x22 x32 x12 x22 x32 ( x1 x2 x3 ) 2 3 n n n n c) Dacă notăm cu S n  x1  x2  x3   xi .. x3. membru cu membru relaţiile obţinute după care vom găsi relaţia de recurenţă pentru aceste sume: S n  2 Sn 1  3S n  2  S n3 De exemplu pentru n = 3 avem: S3  x13  x23  x33  2S 2  3S1  S0 0 0 0 Dar S 2  10 (s-a calculat la punctul (a)) .. n 3 Această ultimă relaţie o înmulţim cu x1 şi obţinem (în mod analog pentru x2 şi x3 ):  x1n  2 x1n 1  3x1n  2  x1n 3  n n 1 n2 n 3  x2  2 x2  3x2  x2  x n  2 x n 1  3x n  2  x n 3 3 3 3  3 după care se adună. 1 1 1 b) 2  2  2 . x2. x1 x2 x3 n n n c) x1  x2  x3 . deci avem: x13  2 x12  3 x1  1  0  x13  2 x12  3 x1  1 . S1  x1  x2  x3  2 şi S0  x1  x2  x3  3 . atunci vom găsi o relaţie de recurenţă i 1 pentru aceste sume. Deoarece x1 este o rădăcină a ecuaţiei date ea verifică ecuaţia. cu rădăcinile x1. n  3 . Să se calculeze: 2 2 2 a) x1  x2  x3 .  (1) n 1 S n 1 X  (1) n S n .

adică f(a)=0. Ecuaţii algebrice de grad superior Definiţie: Se numeşte ecuaţie algebrică de necunoscută x.. atunci a este rădăcină şi pentru polinomul f şi reciproc. a0 se numesc coeficienţii ecuaţiei algebrice. a0 ). înmulţire. se numeşte ecuaţie transcendentă (exemplu: sinx = x2+x. Am văzut cum se rezolvă ecuaţiile de gradul I ( ax+b=0. cu rădăcinile x1. Dacă coeficienţii sunt numere reale. an  0 . Atât pentru ecuaţia de gradul trei cât şi pentru cea de gradul patru. etc.. x2. etc. dacă a  0 atunci a  r (cos t  i sin t ) . unde f este un polinom nenul. dacă a  0 Dacă a  R atunci a  a  0 i  iar dacă a  C  ( a)(cos   i sin  ). Dacă P=x5-2x4+6x+1. rezultatele stabilite pentru rădăcinile polinoamelor rămân valabile şi pentru ecuaţiile algebrice definite de acestea (relaţiile lui Viéte. O ecuaţie care nu poate fi redusă la o ecuaţie algebrică prin operaţiile de adunare.2) Se consideră ecuaţia x3-2x-1=0. Definiţie: Se spune că a  C este soluţie (sau rădăcină) a ecuaţiei f(x) = 0. Gradul polinomului f dă gradul ecuaţiei algebrice.  a (cos 0  i sin 0). Au forma zn  a  0 . În continuare vom rezolva ecuaţii de grad mai mare decât patru în cazuri particulare. iar coeficienţii an. aceasta se verifică. o ecuaţie de forma f(x) = 0.). Ecuaţii binome. Să observăm că dacă a este rădăcină a ecuaţiei f(x)=0. ridicare la putere. Ecuaţiile generale de grad strict mai mare decât patru nu pot fi rezolvate prin radicali. atunci ecuaţia algebrică se spune că este cu coeficienţi reali. x3. . Cu ajutorul acestei expresii vom aduce la o formă mai simplă P(x1): P ( x1 )  x12 x13  2 x1 x13  6 x1  1  x12 (2 x1  1)  2 x1 (2 x1  1)  6 x1  1  2 x13  3x12  4 x1  1   2(2 x1  1)  3 x12  4 x1  1  3 x12  8 x1  3 şi analog P ( x2 )  3 x22  8 x2  3 P ( x3 )  3x32  8 x3  3 de unde suma căutată este P ( x1 )  P ( x2 )  P ( x3 )  3( x12  x22  x32 )  8( x1  x2  x3 )  9  12  9  3 2 2 2 2 (am folosit faptul că x1  x2  x3  ( x1  x2  x3 )  2( x1 x2  x1 x3  x2 x3 )  4 ). etc. Dacă f  a0  a1 X 1  L  an X n . formulele care dau rădăcinile ecuaţiilor se exprimă cu ajutorul radicalilor dar care sunt foarte greu de aplicat. a  0 ). A rezolva o ecuaţie algebrică înseamnă a-i determina soluţiile. dacă punând x=a în ecuaţie. rădăcini multiple.. atunci ecuaţia are gradul n. de gradul al doilea ( ax2+bx+c=0. Ecuaţiile algebrice de grad superior vor fi acele ecuaţii algebrice având gradul mai mare sau egal cu trei. an-1. lgx+x-x+1=0 ). atunci să se calculeze P(x1)+ P(x2)+ P(x3). Rezolvare: Relaţiile lui Viéte pentru ecuaţia dată sunt: x1  x2  x3  0    x1 x2  x1 x3  x2 x3  2  x1 x2 x3  1  3 3 Dacă x1 este rădăcină a ecuaţiei date. Prin urmare. atunci x1  2 x1  1  0 sau x1  2 x1  1 . .

t2 şi n n apoi se rezolvă două ecuaţii binome de forma x  t1 şi x  t2 . . ecaţia devine at 2  bt  c  0 . a0.. ano pentru care an-i = ai. dacă n=4.. a0. x 1 x   y 2 . Revenim la substituţie şi rezolvăm ecuaţiile x   y 1 . ax 3  bx 2  bx  a  0  a ( x 3  1)  bx( x  1)  0  ( x  1)[ax 2  ( a  b) x  a ]  0 ax 5  bx 4  cx3  cx 2  bx  a  0  a ( x5  1)  bx( x 3  1)  cx 2 ( x  1)  0   ( x  1)[ax 4  (a  b) x 3  (a  b  c) x 2  (a  b) x  a ]  0 Rezolvarea unei ecuaţii reciproce de grad patru ax4+bx3+cx2+bx+a=0 se face împărţind ecuaţia prin x2 şi obţinem: 1 1 a(x 2  2 )  b(x  )  c  0 (1). dacă n=5. O ecuaţie de forma anxn+an-1xn-1+. Iată forma câtorva ecuaţii reciproce:  ax3+bx2+bx+a=0. x Exemple.. Toate soluţiile acestor ecuaţii sunt soluţiile ecuaţiei date. x x 1 1 2 2 Acum se notează x   y de unde x  2  y  2 şi (1) se scrie în funcţie de y: x x 1 ay2+by+c-2a=0 cu soluţiile y1. a. y2..3..  ax4+bx3+cx2+bx+a=0.  ax5+bx4+cx3+cx2+bx+a=0.. Dacă gradul ecuaţiei reciproce este impar. (n  1) n n   Exemplu: z 5  1  i  0  z 5  1  i deci      2k   2k     5 2  cos 4  i sin 4 zk  5 1  i  5 2  cos  i sin    .+a1x+a0=0.1. a  0 Cu substituţia x n  t . dacă n=3. k  0. atunci ea admite soluţia x  1 . b. k  0. 4 5 5  4 4      Ecuaţii bipătrate. care rezolvată dă soluţiile t1 .De unde rezultă z n  a  r (cos t  i sin t ) şi de aici t  2k  t  2k  zk  n r  cos  i sin  . c  R . 0  i  n (termenii egali depărtaţi de extremi au coeficienţi egali) se numeşte ecuaţie reciprocă de gradul n. a0.12. iar rezolvarea acestei ecuaţii se reduce la rezolvarea ecuaţiei x+1=0 ( cu soluţia x  1 ) şi a unei ecuaţii reciproce de grad par. 2. Să se rezolve ecuaţiile: 1) 2x3+3x2+3x+2 = 0. Sunt ecuaţiile de forma: ax 2 n  bx n  c  0. Ecuaţii reciproce.

-1 X3 2 2 X2 3 1 X1 3 2 X0 2 0  1  i 15 Din schemă rezultă ecuaţia 2x2+x+2=0 cu rădăcinile x2. atunci x3 = 3 – 4 = –1. mai îngroşaţi. raţionali. Pentru a găsi coeficienţii acestei ecuaţii utilizăm schema lui Horner (coeficienţii din ultima linie. Rezolvarea ei se reduce la rezolvarea ecuaţiei x+1=0 (când x  1 ) şi a unei ecuaţii (reciproce) de gradul al doilea. sunt coeficienţii căutaţi). utilizează pentru rezolvare o tehnică asemănătoare. Observaţie. Pentru rezolvarea acestei ecuaţii. de unde x 2  2  y 2  4 şi ecuaţia devine x x x x 2 2 y 2  y  6  0 . atunci ea admite şi rădăcina pătratică conjugată x 2  2  3 . 3. Efectuând împărţirea găsim x 3  3x 2  3x  1  (x 2  4x  1)(x  1) . Să se rezolve ecuaţiile: 1) x3-3x2-3x+1=0 dacă are rădăcină x 1  2  3 . Se împarte ecuaţia prin x2 şi se scrie sub forma 4 4 2 2 x 2  2  (x  )  10  0 .Rezolvare: Să observăm că este o ecuaţie reciprocă de grad impar.3  . Se notează x   y . se ştie că dacă ecuaţia admite o rădăcină pătratică x 1  2  3 . 4 2) x4-x3-10x2+2x+4=0 Rezolvare: Fără a fi o ecuaţie reciprocă de gradul patru. x 2  2  3 . Rezolvare: Fiind o ecuaţie cu coeficienţi raţionali. cu soluţiile y1  3. Cum x 1  2  3 . Aşadar a treia rădăcină a ecuaţiei este dată de x+1=0. Acesta este 0 dacă: . complecşi. reali. Deci pentru z   se verifică ecuaţia şi avem: α3+(4-2i)α2+(2-7i)α-3-3i=0 sau α3+4α2+2α-3+i(-2α2-7α-3)=0 care este un număr complex. mai simplu era dacă aplicam prima relaţie a lui Viẻte x1+x2+x3 = 3.2  . 2 PROBLEME REZOLVATE Ecuaţii cu coeficienţi întregi. Rezolvarea ecuaţiilor x   3 şi x   2 ne x x 3  17 x  conduce la soluţiile: x1. Deci polinomul din membrul stâng al ecuaţiei se divide prin 2 (x  x 1 )(x  x 2 )  [(x  2)  3 ][(x  2)  3 ]  (x  2) 2  3  x 2  4x  1 . Ecuaţia dată are 4  1  i 15 soluţiile: x1  1. 2) Să se rezolve ecuaţia z3+(4-2i)z2+(2-7i)z-3-3i=0 ştiind că admite cel puţin o rădăcină reală.3  .4 1 3 . adică x3 = -1. Rezolvare: Fie α rădăcina reală a ecuaţiei. y2  2 . x2.

 α 3  4α 2  2α  3  0    2α 2  7α  3  0 1 . Rezolvare: Se ordonează ecuaţia după puterile descrescătoare ale lui m şi se obţine: m2(x2+3x-4)+m(-2x3-5x2+11x-4)+x4+2x3-7x2+4x=0. atunci acesta se divide prin (x-1)2 şi deci restul împărţirii celor două polinoame este polinomul nul. x4 = 1+m. ştiind că are rădăcini independente de m. singura rădăcină reală este α = -3. Cu schema lui Horner găsim şi celelalte rădăcini ale ecuaţiei de gradul patru în x. z2 = -i+1. x2 = 1. adică m = 0 şi n = 1. x3 = m. x4 = 1+m . (1). adică:  x 2  3x  4  0  3 2   2x  5x  11x  4  0  x 4  2x 3  7x 2  4x  0  Din prima ecuaţie x1 = -4. Ecuaţia data are deci soluţiile: x1 = -4. 4) Să se determine parametrii reali m. Deci ele reprezintă rădăcinile. 1  i 3 adică x3. Celelalte rădăcini ale ecuaţiei sunt soluţii (câtul egal cu zero) ale ecuaţiei x2+x+1=0. Ecuaţia dată are soluţiile: -3. Dar numai α = -3 verifică ambele 2 ecuaţii ale sistemului. Efectuând împărţirea avem egalitatea x4-x3-mx2-x+n = (x2-2x+1)(x2+x+1-n)-2mx+n+m-1 Restul trebuie să fie polinomul identic nul.4  . independente de m ale ecuaţiei date. adică –2mx+n+m-1 0 care dă m = 0 şi n+m-1 = 0. Z3 Z2 Z1 Z0 1 4-2i 2-7i -3-3i -3 1 1-2i -1-i 0 Ecuaţia 2α2+7α+3=0 are soluţiile 1  3. i. Prin urmare. Dacă x este rădăcină independentă de m însemnă că (1) are loc oricare m  ¡ . Aceste valori verifică şi celelalte două ecuaţii.  2   Aceasta este z2+(1-2i)z-1-i = 0 cu Δ = 1. Dacă x = 1 este rădăcină dublă a polinomului x4-x3-mx2-x+n. n astfel încât ecuaţia x4-x3-mx2-x+n=0 să aibă rădăcină dublă x = 1 şi să se rezolve ecuaţia dată. Deci rădăcinile ecuaţiei sunt z1 = i. x2 = 1. -1+i. 1 -4 X4 1 1 1 X3 2-2m 3-2m -1-2m X2 m -5m-7 m2-7m-4 m2+m 2 X1 3m +11m+4 4m2+4m 0 2 X0 -4m2-4m 0 Ecuaţia x2-(1+2m)x+m2+m = 0 are soluţiile x3 = m. 3) Să se rezolve ecuaţia x4-2(m-1)x2+(m2-5m-7)x2+(3m2+11m+4)x-4m2-4m=0. Rezolvare: Metoda 1. Cu schema lui Horner se obţine ecuaţia de gardul al doilea rezultată după ce am pus condiţia de rădăcină a ecuaţiei pentru α = -3. iar aceasta are loc dacă coeficienţii trinomului de gradul al doilea în m sunt nuli. 2  .

Din enunţ x1  x2  1 . De asemenea şi polinomul S = R-xP=(1-m)x2-2x+n se va divide prin P. Acum din celelalte ecuaţii se obţine m = 0.4  . adică x3. n = 1. iar celelalte rădăcini ale ecuaţiei date 1  i 3 coincid cu ale câtului x2+x+1-m=0. Q = x4-x3-mx2-x+n. Dacă x1  x2  1 este rădăcină dublă a ecuaţiei atunci trebuie să avem egalitatea: x4-x3-mx2-x+n=(x2-2x+1)(x2+x+)  x 4  x3  mx 2  x  n  x 4  (  2) x 3  (1    2 ) x 2  (  2 ) x   . x 1 x 2  1  2 ). 1  i 3 Celelalte două rădăcini sunt date de rădăcinile ecuaţiei x2+x+1=0.Metoda 2 (schema lui Horner). Condiţia ca două polinoame P1 = a1x2+b1x+c1. 2 1  i 3 Soluţiile ecuaţiei date sunt deci x1  x2  1 şi x3. În cazul nostru m 1 Metoda 5 (relaţiile lui Viéte). Deci ecuaţia se scrie (x2-2x+1)(x2+x+1)=0. De aici prin identificare rezultă sistemul:   2  1   1    2  m      2   1   n Din prima şi a treia ecuaţie rezultă  = 1. n = 1. P2 = a2x2+b2x+c2 să aibă aceleaşi rădăcini este aceea de proporţionalitate a coeficienţilor termenilor de acelaşi grad. Cum S şi P au acelaşi grad şi S se divide prin P rezultă că ele au aceleaşi rădăcini. În schema lu Horner cerem ca x = 1 să fie rădăcină dublă deci avem: x4 x3 x2 x1 x0 1 -1 -m -1 n 1 1 0 -m -m-1 -m+n-1=0 1 1 1 1-m -2m=0 Deci –m+n-1=0 şi –m=0 dau m = 0 şi n = 1. atunci cel mai mare divizor comun dintre P şi Q trebuie să fie P. 2 Metoda 4 (metoda reducerilor succesive) Dacă P = x2-2x+1. care pentru m = 0 dă x2+x+1=0 cu soluţiile x3. Avem: R = x3-(1+m)x2-x+n.  = 1.4  . Având o relaţie între rădăcini vom asocia acesteia relaţiile lui Viéte pentru o ecuaţie de gradul IV şi avem ( x1  x2 )  ( x3  x4 )  1   x3  x4  1  ( x  x )( x  x )  x x  x x   m 1 2 3 4 1 2 3 4  x x  1 m   3 4 sau   ( x1  x2 ) x3 x4  ( x3  x4 ) x1 x2  1   x3 x4  1 x1 x2 x3 x4  n   x3 x4  n x1  x2  1  . De asemenea şi polinomul R = Q-x2P se va divide prin P. 2 Metoda 3 (metoda identificării). (relaţii ce rezultă uşor din relaţiile lui Viéte x 1  x 2   a1 a2 a1 a 2 1m n  1  . deci: a1 b 1 c1   a2 b2 c2 b1 b c c   2 .4  . De aici m = 0.

Cel mai mare divizor comun al polinoamelor P şi Q (care trebuie să fie de gradul întâi. iar prin astfel de operaţii să ajungem la faptul că polinomul d divide două polinoame de acelaşi grad cu d (S şi V). atunci pentru orice alte două polinoame h. Exemplu: Să se determine parametrul real a pentru care ecuaţiile: x2+x+a = 0 şi x3-ax-3 = 0 au o rădăcină comună. 2 Observaţie. de unde x3. Cu a = -2- (din prima relaţie). iar din a doua şi a patra n = 1-m = 1. După aceasta se impune condiţia ca aceste ultime polinoame să aibă aceleaşi rădăcini. Metoda 2 (metoda eliminării parametrului). dintre care cel puţin una este de grad superior. Deci x= verifică ecuaţiile:  2   2  0 (1). Pentru a = -2 cele două ecuaţii sunt . care divide pe S. x2 = 1 şi x3+2x-3 = 0 cu soluţiile x1 = 1. 2 Rădăcini comune Vom prezenta câteva tehnici de lucru pentru a determina un parametru astfel încât două ecuaţii. Fie  rădăcina comună a celor două ecuaţii. 1  i 11 Deci rădăcina comună a ecuaţiilor este x = 1. Q este de gradul întâi. V să aibă aceeaşi rădăcină.m. x2. 2 4a  a  3 3(2a  1) Dacă a = -2 atunci ecuaţiile devin: x2+x-2 = 0 cu soluţiile x1 = -2. de asemenea polinoame de gradul întâi.Din relaţiile a doua şi a treia rezultă 1-m = 1.m. Singura soluţie reală a ecuaţiei este  = 1. Aceasta are loc dacă coeficienţii celor două polinoame sunt proporţionali: 2a  1 3a  sau 4a3-a2-12a+12=0 cu unica soluţie reală a=-2. x3x4 = 1.4  şi x1  x2  1 . Metoda 1 (metoda scăderilor repetate) Fie P = x2+x+a şi Q = x3-ax-3. x4 se rezolva sistemul x3+x4 = -1. se impune condiţia ca S. adică m = 0. avem că d divide hf+kg. Am văzut că o modalitate de a afla rădăcinile comune a două polinoame este de a afla c. adică 1  i 3 ecuaţia x2+x+1=0. ceea ce revine la eliminarea lui a între cele două relaţii (1). k. Pentru a găsi rădăcinile x3. a celor două polinoame şi apoi rădăcinile acestuia sunt rădăcinile comune ale celor două polinoame. să admită cel puţin o rădăcină comună. Ideea de rezolvare a fost aceea că dacă polinomul d divide polinoamele f şi g. Aceasta este ecuaţia pe care o verifică rădăcină comuna . V. deoarece polinoamele P şi Q au o rădăcină comună) va fi un divizor şi pentru polinoamele: R = xP-Q = x2+2ax+3 S = R-P = (2a-1)x+3-a V = (2a-1)R-xS = (4a2-a-3)x+3(2a-1) Cum cel mai mare divizor comun al polinoamelor P. ecuaţie care să nu conţină parametrul a.3  .c. a doua relaţie din (1) devine 2 3+2-3 = 0. pentru care din cea de a doua ecuaţie se obţine a = -2. Să vedem acum şi alte metode de a rezolva această problemă.  3    a  3  0 Ideea este de a găsi o ecuaţie pe care o verifică .d.

ecuaţie ce are ca de unde relaţia (2) se scrie  x 1  x1 singură soluţie reală pe x1 = 1. x2 rădăcinile primei ecuaţii şi x1. x3.. x2 = 1 şi respectiv x3+2x-3 = 0.x2+x-2 = 0.  = -2. 1  i 11 Dacă a = -2. x1 Ţinând seama de x1x2 = a şi x2 = -1-x1. 2 Deci a = -2. Dacă x1 este rădăcina comună a celor două ecuaţii atunci fie x1. 3 x3x4  . Metoda 4 (relaţiile lui Viéte). ecuaţiile au rădăcina comună x = 1. Scriem relaţiile lui Viéte pentru cele două ecuaţii şi avem: x1+x2 = -1 x1x2 = a x1+x3+x4 = 0 x1x3+x1x4+x3x4 = -a x1x3x4 = 3 Scriem a patra relaţie sub forma x1(x3+x4)+x3x4 = -a (1) iar a treia şi ultima sub formele x3+x4 = -x1. Prima ecuaţie mai are pe lângă soluţia comună  = 1. Din (2) rezultă a = -2 şi apoi din x1x2 = a se obţine x2 = -2. Atunci au loc egalităţile: x2+x+a = (x-)(x-) x3-ax-3 = (x-)(x2+x+) sau x2+x+a = x2-(+)x+ x3-ax-3 = x3+(-)x2+(-)x- iar de aici prin identificarea polinoamelor se obţine sistemul:      1    a      0      a    3  cu soluţia  =  = 1. x4 rădăcinile celei de a doua ecuaţii.3  . x2. iar a doua 1  i 11 ecuaţie are soluţiile  = 1. cu soluţiile x1 = -2.  = 3. iar soluţia comună este x = 1. şi soluţia x =  = -2. x1 Cu acestea (1) devine 3  x 12   a . (2). a = -2. . 3 2  x 1 ( 1  x 1 ) sau 2 x13  x12  3  0 .3  . 2 Metoda 3 (metoda identificării). cu soluţiile x1 = 1. Fie  rădăcina comună a celor două ecuaţii. x2.

deci X 1 . X 2 sunt rădăcinile polinomului g  X 2  X  1 .A doua ecuaţie are rădăcina x1 = 1 şi soluţiile ecuaţiei x2+x+3 = 0. adică x3. ()k  N .4  1  i 11 . atunci  2    1  0 . 2) Să se arate că polinomul f  ( X 2  X  1) 4 n 1  X se divide cu g  X 2  1 . Rezolvare: Polinomul f  X 4  4 X 3  X 2  6 X  m se divide cu X  2  f (2)  0 dar f ( 2)  (2) 4  4(2)3  (2) 2  6(2)  m  0 de unde 16  32  4  12  m  m  32 . Rezolvare: Polinomul f este divizibil cu polinomul g dacă rădăcinile lui g sunt şi rădăcini ale lui f. deci   1  i 3 . Rezolvare: Polinomul g divide polinomul f dacă rădăcinile lui g sunt şi rădăcini ale lui f. deci:  f ( X1 )  0  f (X2 )  0 X 6 n 1  X  1M( X 2  X  1)  X 6 n 1  X  1M( X  X 1 )( X  X 2 )   unde X 1 .  f M( X  i )  3) Să se arate că polinomul g  X 2  X  1 divide polinomul f  X 6 n 1  X  1. deci: ( X 2  X  1) 4 n 1  X M( X 2  1)  ( X 2  X  1) 4 n 1  X M( X  i )( X  i ) sau încă f M( X  i )  f (i )  0 f M( X  i )  f (i )  0 de unde f (i )  (i 2  i  1)4 n 1  i  i 4 n 1  i  (i 2 )2 n i  i  i  i  0 f (i )  ((i )2  i  1) 4 n 1  i  (i 2  i  1)4 n 1  i  (i )4 n 1  i  i  i  0 ceea ce ne conduce la concluzia că f M( X  i )   f M( X  i )( X  i )  f M( X 2  1). ecuaţiile au rădăcina comună x = 1. Dar 2 3 2 3   1  (  1)(142431)  0    1 şi de aici  3k  1. 0 Verificăm acum că x   este rădăcină şi a polinomului f: . X 2  1  i 3 . Dacă notăm cu 2  oricare din cele două rădăcini X 1 . ALTE APLICAŢII referitoare la polinoame şi ecuaţii 1) Să se determine parametrul real m astfel încât polinomul X 4  4 X 3  X 2  6 X  m să se dividă prin X+2. 2 Pentru a = -2. X 2 .

Rezolvare: Se împarte ecuaţia cu X 2 2X 4  X 3  X 2  X  2  0 : X 2 1 2 1   1 2 X 2  X  1   2  0  2  X 2  2  X    1  0 X X X    X 1 3 1 Notăm X   t  2(t 2  2t )  t  1  0  2t 2  3t  1  0 . b  3 . 2 1 1 i 3 2 Dacă t1  1 atunci rezolvăm ecuaţia X   1  X  X  1  0 cu X 1. şi f (i )  ((i )2  i  1)8 n 1  i  (i )8 n 1  i  (i )8 n (i )  i  i  i  0 . de unde f M( X  1)   f (1)  14  4  4  a  b  0  f (1)  0    4 3 2 f M( X  3)   f (3)  0  f (3)  3  4 3 4 3 3a b 0  a  b  1  3a  b  9  a  4. f M( X  i )  5) Să se rezolve ecuaţia reciprocă 2 X 4  X 3  X 2  X  2  0.   9  8  1  t1. de X 4 1 unde t1  1 şi t2  . de unde X 1  1 şi X 2  3 . X 2 1 1 1 1  i 15 2 Dacă t2  atunci rezolvăm ecuaţia X    2 X  X  2  0 cu X 3.4  . f ( X 1 )  0 şi f ( X 2 )  0 . X 2 ale polinomului g rezultă că. Rezolvare: Polinomul g divide polinomul f dacă rădăcinile lui g sunt şi rădăcini ale lui f. să se determine parametrii reali a şi b astfel încât polinomul f  X 4  4 X 3  4 X 2  aX  b să se dividă cu g  X 2  4 X  3 . deci: g  0  X 2  4 X  3  0  ( X  1)( X  3)  0 .  Efectuând împărţirea . Să se determine apoi câtul împărţirii. 2 X 2 4 6) Aplicând teorema lui Bezout.2  .64 70 48 1 1  2   P ( )   6 n 1    1   6 n  1  1 ( 3 ) 2 n  1  1   1  0   Cum  este oricare din cele două rădăcini X 1 . Rezolvare: Polinomul g divide polinomul f dacă rădăcinile lui g sunt şi rădăcini ale lui f. deci: dar  f M( X  i )  f (i )  0 f ( X )  ( X 2  X  1)8 n 1  X M( X 2  1)  f M( X  i )( X  i )     f M( X  i )  f ( i )  0 f (i )  (i 2  i  1)8 n 1  i  i 8 n 1  i  i 8 n i  i  i  i  0 . De aici rezultă că: f M( X  i )   f M( X  i )( X  i )  f M( X 2  1). de unde f M( X  X 1 )( X  X 2 )  f M( X 2  X  1) deci X 6 n 1  X  1M( X 2  X  1) 4) Să se arate că polinomul f  ( X 2  X  1)8 n 1  X se divide cu g  X 2  1 .2  .

X 2 ale polinomului g rezultă că. 3 8) Folosind teorema lui Bezout. atunci  2    1  0 . Rezolvare. 7) Să se determine parametrul real m şi apoi să se afle rădăcinile polinomului X  6 X 2  8 X  m ştiind că are rădăcina x = 2. deci: rădăcinile polinomului g  X 2  X  1 . 0 Verificăm acum că x   este rădăcină şi a polinomului f: f ( )  ( 2  1)6 n  2   4  1  ( )6 n  2   3  1 (  )6 n (  ) 2  1  2  1 0 Cum  este oricare din cele două rădăcini X 1 . Dar 2 2 3  3  1  (  1)(14 24 31)  0    1 şi de aici  3k  1. deci   . deci: rădăcinile polinomului g  X 2  X  1 . X 2 ale polinomului g rezultă că. Dar 2 3 2 3   1  (  1)(142431)  0    1 şi de aici  3k  1. X 2  . Atunci rădăcinile polinomului vor fi: f ( X )  X ( X 2  6 X  8)  0 . sunt X 1 . Dacă notăm cu  2 1  i 3 oricare din cele două rădăcini X 1 . deci   . de unde f M( X  X 1 )( X  X 2 )  f M( X 2  X  1). X 2 . X 2 . Rezolvare. x3  4 . Deci  ( X  1)6 n 1  X 6 n  2  M( X 2  X  1) . Rezolvare: Faptul că f ( X )  X 3  6 X 2  8 X  m are rădăcina x = 2 înseamnă că f (2)  8  24  16  m  0  m  0 . de unde f ( X )  X 3  6X 2  8X . să se arate că: a) Polinomul f  ( X  1)6 n 1  X 6 n  2 se divide la g  X 2  X  1 . Dacă notăm cu  2 1  i 3 oricare din cele două rădăcini X 1 . Deci ( X 2  1)6 n  2  X 4  1M( X 2  X  1) . deci x1  0. x2  2. de unde f M( X  X 1 )( X  X 2 )  f M( X 2  X  1). Polinomul g divide polinomul f dacă rădăcinile lui g sunt şi rădăcini ale lui 1  i 3 f. ()k  N .X 4  4 X 3  4 X 2  4 X  3 2 X  4X  3  X 4  4 X 3 3X 2 2 X 2 4 X 3 X 1  X 2 4 X 3 rezultă câtul q  X 2  1 . Polinomul g divide polinomul f dacă rădăcinile lui g sunt şi rădăcini ale lui 1  i 3 f. b) Polinomul f  ( X 2  1)6 n  2  X 4  1 se divide la g  X 2  X  1 . X 2  . ()k  N . 0 Verificăm acum că x   este rădăcină şi a polinomului f: f ( )  (  1)6 n 1   6 n  2  ( 2 )6 n 1   6 n  2  ( 2 )6 n ( 2 )  ( )6 n  2    12 n  2  6 n  2   2  2 0 Cum  este oricare din cele două rădăcini X 1 . sunt X 1 . atunci  2    1  0 . f ( X 1 )  0 şi f ( X 2 )  0 . f ( X 1 )  0 şi f ( X 2 )  0 .

()k  N . d) Să se arate că polinomul f  ( X  1) n 3  X 2 n 3 se divide cu g  X 2  X  1 . atunci  2    1  0 . 0 Verificăm acum că x   este rădăcină şi a polinomului f: f ( )  (  1)n 3   2 n 3  (  1)n (  1)3   2 n EF3  ( 2 ) n ( 2 )3   2 n   2 n   2 n  0 E55F 1 1 Cum  este oricare din cele două rădăcini X 1 .Dacă x  0 atunci X 3  3. Verificăm acum că x1  1 şi x2  1 sunt şi rădăcini ale polinomului f: f (1)  (1  1  1)4 n 1  1  1  1  0. . Rezolvare: . care este un număr întreg [ x]  Z .3) şi  X    cu soluţia X   . . X 4  2 . Dacă notăm cu  2 1 i 3 oricare din cele două rădăcini X 1 . 2 a) Să se calculeze suma pătratelor rădăcinilor ecuaţiei X  5 X  6  0 . x   x şi ecuaţia devine X 2  5 X  6  0 cu rădăcinile . cu proprietatea că [ x]  x  [ x]  1 . deci   . 9) Dacă x  R se defineşte partea întreagă a lui x notată [ x] . X 2  2 . deci: rădăcinile polinomului g  X 2  1  0 sunt x1  1 şi x2  1 . Rezolvare. Dar 2 3 2 3   1  (  1)(142431)  0    1 şi de aici  3k  (1) k . 3 3 Deci ecuaţia are o infinitate de soluţii. deci: rădăcinile polinomului g  X 2  X  1 .c) Să se arate că polinomul f  ( X 2  X  1) 4 n 1  X se divide cu g  X 2  1 . Deci ( X 2  X  1) 4 n 1  X M( X 2  1) . 2 Rezolvare: Notăm  X   t şi ecuaţia devine 3t 2  7t  2  0 cu rădăcinile 1 1 t1  2.Dacă x  0 atunci x  0 şi ecuaţia este imposibilă ( 6  0 ). De asemenea se defineşte partea fracţionară a lui x notată {x} cu proprietatea că x  [ x]  {x} . X 2 ale polinomului g rezultă că. Rezolvare: Polinomul g divide polinomul f dacă rădăcinile lui g sunt şi rădăcini ale lui 1 i 3 f. f (1)  (1  1  1) 4 n 1  1  14 n 1  1  1  1  0. sunt X 1 . Polinomul g divide polinomul f dacă rădăcinile lui g sunt şi rădăcini ale lui f. De aici rezultă că  X   2 cu soluţia X  [2. de unde f M( X  X 1 )( X  X 2 )  f M( X 2  X  1). de unde {x}  x  [ x ] şi 0  {x}  1 . Cu aceste definiţii să rezolvăm următoarele exerciţii. 2 2 2 2 2 2 2 2 Rezultă că S  x1  x2  x3  x4  3  2  (3)  (2)  13  13  26 . f ( X 1 )  0 şi f ( X 2 )  0 . X 2  . b) Să se rezolve ecuaţia 3  X   7  X   2  0 .Dacă x  0 atunci x  x şi ecuaţia devine X 2  5 X  6  0 cu rădăcinile X 1  3. Deci ( X  1) n 3  X 2 n 3 M( X 2  X  1) . X 2 . t 2   .

de unde: X12003 +X 22003  ( X 13 )667 X 12 ( X 23 )667 X 22  X 12 X 22  (X 12 X 12 )  E5555 F E5555 F 3 1 1 1      ( X 1  X 2 ) 2 2 X 1 X 2  (1  2)  1 E5555F E5555F  1 2  2003 2003 Deci S  X 1  X 2  1 . X 2  1  i 3 . Dacă notăm 2 1 i 3 cu  oricare din cele două rădăcini X 1 . deci   . atunci  2    1  0 . X 1 X 2   2( m  1) avem atunci a a 2 2 2 2 X 1  X 2  ( X 1  X 2 )  2 X 1 X 2  3  2 2( m 1) 13 4 m . X 2 . atunci  2    1  0 . 2 3 2 3 3 31)  0    1 şi de aici  k  1. Dar 2 2 3  3  1  (  1)(14 24 31)  0    1 şi de aici  3k  (1) k . deci   . Să se calculeze X 1  X 2 . Deci ecuaţia are o infinitate de soluţii. X 2 . . de unde 13  4 m  5 şi Rezolvare: Deoarece X 1  X 2   deci 4 m  8  m  2  m  2 . ()k  N . ()k  N . Rezolvare: Cu notaţia { X }  t ecuaţia devine 3t 2  7t  2  0 cu soluţiile 1 1 t1  2. sunt X 1 . sunt X 1 . de unde X X E55F 2001 1 1 2 1 X X E55F 2001 2 2 2 1 X 2 1 X 2 2 2 G5555H ( X 1 X 2 ) 2 X 1 X 2  E5555F E55F 2 1 1  (1)  2  1 2 2003 2003 Deci S  X 1  X 2  1 .c) Să se rezolve ecuaţia 3{ X }2  7{ X }  2  0 . X 2 . De aici rezultă { X }  2 cu soluţia X   şi { X }   cu soluţia 3 3 1  X   .   . 2 b c  3. 0 3k k 3 3k k Avem atunci: X  1 şi X 1  (1) şi respectiv X 2  1 şi X 2  (1) . 3  d) Să se calculeze valoarea parametrului real m astfel încât rădăcinile ecuaţiei X  3 X  2( m  1)  0 să verifice ecuaţia X 12  X 22  5 . 2003 2003 10) Se dă polinomul X 2  X  1  0 cu rădăcinile X 1 . Rezolvare: Rădăcinile polinomului g  X 2  X  1 . Rezolvare: Rădăcinile polinomului g  X 2  X  1 . Dar   1  (  1)(1424 0 Avem atunci şi X X 2003 1 X 2003 2 3k 1  1 şi X 23k  1 . Dacă 2 1  i 3 notăm cu  oricare din cele două rădăcini X 1 . 2003 2003 11) Se dă polinomul X 2  X  1  0 cu rădăcinile X 1 . X 2 . ()k  N . () k  N . X 2  1 i 3 . t 2   . Să se calculeze X 1  X 2 .

Avem identităţile: a 2  b 2  (a  b) 2  2ab a 2  b 2  c 2  (a  b  c) 2  2ab  2ac  2bc M a12  a22  . m  1  X  1  6  X  1  6  X 4  7 şi X 5  5 .1.  X 23  2 S 2  X 1 X 2  . 1......3 şi ecuaţia X  1  m  m  6 are 5 soluţii.. De aici rezultă că m  m  6  0  m  [2.  X n 1 X n )  S12  2 S2 Din relaţiile lui Viete avem S1  X 1  X 2  . 14) Să se determine a. m  0  X  1  6  X  1  6  X 4  7 şi X 5  5 .  an 1an )  S12  2S 2 În particular.. Deci S = -2. Dar X  1  0 deci este necesar ca şi 2  m2  m  6  0 .3] . Rezolvare. X 3  c . m  3  X  1  0  X1  1 . unde X 1 .  X 22 X 23  3 2 de unde S  S1  2 S 2  4  6  2 .c R astfel încât aceste numere să fie rădăcinile ecuaţiei X  aX 2  bX  c  0 . m  1  X  1  4  X  1  4  X 2  5 şi X 3  3 ...  X 23 ) 2  2( X 1 X 2  .3 .1. deci m  2  X  1  0  X 1  1 . X 23 sunt rădăcinile ecuaţiei f  X 23  2 X 22  3 X 21  3 X 5  X 4  4 . dar m   2.... 2.  X 232  ( X 1  X 2  .  an2  (a1  a2  ..2 2 2 12) Să se calculeze suma S  X 1  X 2  . Relaţiile lui Viete sunt: X1  X 2  X 3  a    X 1 X 2  X 2 X 3  X1 X 3  b  X 1 X 2 X 3  c  3 de unde  b  c  abc  a  2   ab  ac  bc  b  b  b cu soluţiile  abc  c   ab 2  b    c 1  a  k R  b  1  sau  b  0   a  1  c  0 .0. 1.0....  X 23 .. m  2  X  1  4  X  1  4  X 2  5 şi X 3  3 . 2 Rezolvare: Avem X  1   m  m  6 . X 12  X 22  .... Rezolvare. 2 13) Să se determine m  Z astfel încât ecuaţia X  1  m  m  6 să aibă număr maxim de soluţii. 2.  an ) 2  2(a1a2  .b. Pentru fiecare din aceste valori avem: m  Z . 2 În concluzie m   2.. X 2 . Avem deci X 1  a . X 2  b ..