You are on page 1of 2

"Cezara" de Mihai Eminescu

Cezara din nuvela cu acelaşi nume de Mihai Eminescu este o tânără
frumoasă, fiica marchizului Bianchi, un om „sărac, desfrânat, jucător”, care e
dispus să-şi vândă fiica marchizului bogat Castelmare „dacă i s-ar plăti preţul
pe care îl cere”.
Menită lui Castelmare, Cezara se îndrăgosteşte de un tânăr călugăr Ieronim
şi, vrăjită de frumuseţea angelică a acestuia, îi sugerează pictorului
Francesco ideea că tânărul călugăr pe care l-a văzut în stradă ar fi cel mai
potrivit model pentru lucrarea „Căderea îngerilor”.
Tânără, frumoasă şi însetată de iubire, întreaga făptură a Cezarei tresare
atunci când Ieronim intră în atelierul pictorului. Aflându-se după un paravan
ce ascundea patul artistului de atelierul acestuia, Cezara trăieşte, în
momentul în care Francesco schiţează pe pânză trăsăturile neordinare ale
feței lui Ieronim, nişte tulburări pe care nu le-a mai simţit niciodată până
atunci, „tremura […] ca varga şi i-ai fi auzit clănţănirea dinţilor dacă n-ar fi
ţinut gura strâns încleştată”.
Cezara este conştientă de frumuseţea sa („O femeie frumoasă şi tânără, căci
ştiu că sunt frumoasă”), dar, în acelaşi timp, este atât de pe de-a-ntregul
cuprinsă de iubirea pentru Ieronim, încât reuşeşte să dea la o parte „vălul
ruşinii” şi i se destăinuie tânărului călugăr într-o scrisoare, recunoscând că ar
fi fericită să-i fie servitoare, să se afle în casa în care el locuieşte. Răspunsul
pe care îl primeşte de la Ieronim pare a fi nişte reflecţii filozofice privind
trecerea omului prin lume, lucrurile prestabilite (despre care Euthanasius
vorbea mai devreme, în scrisoare lui către Ieronim) care îi sunt date omului
să le facă, acesta având numai eronata impresie că face ce vrea. Ieronim îşi
doreşte să nu se amestece în această deșertăciune a lumii, să nu se
complacă în această „plăcere dobitocească”, în „reproducerea în muşinoiul
pământului de viermi noi cu aceleaşi murdare dorinţe în piept…”. De aceea,
acceptarea iubirii Cezarei înseamnă pentru el coborârea de pe piedestal şi
amestecarea cu mulţimea.
Cu toate acestea, Ieronim nu poate rezista ordinii fireşti, naturale care le-a
fost dată fiinţelor vii şi se întâlneşte, într-o „noapte lucie”, cu „aerul […] nins
de razele lunii”, cu Cezara în grădina palatului Bianchi, unde-i mărturisi
Cezarei iubirea pe care o nutreşte pentru ea, această „regină a sufletelor […],
curată ca izvorul, mlădioasă ca chiparosul”.
Urmărit de Castelmare după plecarea din grădina palatului Bianchi, Ieronim îl
răneşte pe acesta în urmă încăierării, cu sabia pe care i-o adusese Cezara din
palat. Din cauza aceasta, este nevoit să fugă, întrucât Castelmare este
nepotul şi moştenitorul guvernatorului oraşului, iar duelurile erau interzise
prin lege. Fuge, fiind îndemnat şi de Cezara printr-o scrisoare pe care o

al cărei împărat era acum Ieronim. pe care îl credea mort. Cezara părăseşte oraşul şi se retrage la o mănăstire de maici din apropiere.primeşte în dimineaţa de după lupta cu Castelmare. după ce auzise că barca lui Francesco. în tăcerea dumbrăvilor”. înotând în apa caldă a înserării. ce nebună sunt… pretutindenea el. în frumuseţea nopţii. cu care iubitul ei plutise în larg. o nebunie. ajunse şi ea la stâncile după care se deschidea o „panoramă cerească”. . În ziua în care trebuia să aibă loc căsătoria Cezarei cu Castelmare. o prezenţă permanentă a „celuilalt” în mintea şi inima fiecăruia dintre ei: „Ah! Gândi ea zâmbind. după moartea unchiului său. şi ajunge pe insula cu privelişti edenice a lui Euthanasius. Era insula lui Euthanasius. la sugestia pictorului Francesco. fapt care-i permitea Cezarei să amâne cununia cu un an – anul de doliu. „El s-apropie… El credea asemenea că are-onchipuirea aievea înaintea lui”. Aici. Întâlnirea Cezarei cu Ieronim. li se păru ambilor un vis. Pentru a nu fi urmărită de marchizul Castelmare. marchizul Bianchi muri de apoplexie. a fost găsită distrusă la ţărmuri.