You are on page 1of 5

TEHNICI ŞI METODE DE STIMULARE A CREATIVITĂŢII

Pentru o problemă se utilizează o metodă cunoscută pentru o soluţie necunoscută.
Utilizăm mijloace şi căi cunoscute, pentru a ajunge la rezultate cel puţin în parte necunoscute.
Studiind modul în care alţii au ajuns la solutii deosebite, ne putem contura mai uşor
propriul drum de rezolvare a problemelor.
Există un număr de peste 50 de metode euristice.
în mod convenţional le numim tehnici (sau metode simple) pe acelea care presupun
rareori mai mult de o etapă şi care exploatează, de regulă, o singură modalitate de relevare a unei
noi soluţii şi metode propriu-zise (sau matode complexe) pe cele a căror aplicare se face în etape
succesive şi cu trimiteri la tehnicite amintite anterior. Dacă de regulă tehnicile de creaţie sau de
inovare în general sunt cu precădere utile inovatorului solitar, metodele îşi relevă avantajele
îndeosebi în cazul grupului de creaţie.
a) Tehnici şi metode intuitive, care au drept element central manifestarea intuitiei.
Intuiţia este acel proces psihic ce permite relevarea nemijlocită şi imediată a unei soluţii, în
virtutea acumulănlor anterioare, fără a utiliza raţionamente logice preliminare. Aplicarea acestor
tehnici şi metode vizează ruperea inovatorului de schemele sale obişnuite de gîndire şi
diminuarea sau îndepărtarea completă a constrăngerilor pe care le-arputea exercita rutina şi cei
din jurul său.
- Tehnici bazate principial pe modificarea poziţiei de examinare a temei de inovare
(tehnica tatonărilor, inversia, analogia, empatia, tehnica detectivului, extrapolarea, tehnica
avocatului, tehnica profanilor, tehnica scenariului teratologic, tehnica retrospectivei,
tehnica intersectării imaginarului cu realul, tehnica reveriei, tehnica sleep-writingului etc.);
- Tehnici fundamentate pe relevarea unor corelaţii între obiectul urmărit şi cuvinte sau
imagini selectate logic sau ateator (asocierea, inventarele de atribute, folosirea catalogului,
încrucişarea forţată, folosirea unor cuvinte selectate la întâmlplare, jocurile de cuvinte, tehnica
obiectelor focale, tehnica perechilor aleatoare, tehnica proiectiei etc.);
- Tehnici bazate pe studiul modificărilor cantitative sau/şi calitative (combinarea,
concasarea, modificarea prin înlocuire, modificarea formei, modificarea prin redimensionare,
modificarea prin scădere etc.);
- Metode intuitive (metoda gîndirii laterale, metoda discuţiilor de grup, brainstormingul,
sinectica, metoda Philips 66, metoda Frisco, metoda Panel etc.);
b) Tehnici şi metode logice sau raţionale, al căror suport rezidă cel puţin într-o
îndepărtare sistematică şi logică a diverselor obstacole. Formele mai complexe ale acestei
categorii vizează, mai întâi, identificarea diferitelor soluţii viabile, pentru ca ulterior să fie
selectate cele care convin cel mai bine scopului propus.
Clasificarea anterioară are, ea însăşi, un caracter convenţional: analiza chiar sumară a
unora dintre metodeie intuitive relevă existenta unor faze sau secvenţe rationale, după cum
metodele logice îşi cresc eficienţa în condiţiile interventiei intuiţiei (care, de altfel, a şi permis
aparitia aşa numitelor metode logice). Există şi opinia conform căreia procesele intuitive se
desfăşoară, de fapt, după un determinism complex pe care, în mod subiectiv, noi nu suntem
capabili să-l sesizăm.
Există interferenţe a unor elemente comune mai multor tehnici sau metode,
diferenţierile fiind generate în primul rînd de experienţa autorilor lor, dar şi de condiţiile mai
largi sau mai restrînse de aplicare, de faptul că unele au beneficiat de rezultatele, de constatarea
neajunsurilor sau a direcţiilor deschise de tehnicile şi metodele apărute anterior.

2.1.Tehnici bazate pe modificarea poziţiei de examinare a problemei
1.Tehnica tatonărilor (tehnica încercărilor sau tehnica „încercare şi greşeală” ori
tehnica „pune mîna şi încearcă”) - probabil cea mai veche tehnică de rezolvare a problemelor.
Aplicarea tehnicii presupune chiar de la început identificarea imediată a cel puţin unei
propuneri de soluţie. Creatorul va proceda, ca atare, la verificarea ei: dacă varianta
considerata se va dovedi viabilă, putem aprecia că cel puţin într-o primă abordare, procesul de
căutare a unei soluţii s-a încheiat Dacă prima soluţie nu este corespunzătoare obiectivului
urmărit, va trebui ca pe cale intuitivă sau deductivă, să găsim o a doua soluţie, să verificăm
viabilitatea acesteia. Dintre elementele determinante pentru utilizarea eficientă a acestei metode,
mai ales atunci cînd sunt necesare încercări numeroase, este existenţa unor calităţi moral-volitive
ridicate.
2.Inversia. 0 posibila interpretare a termenului de inversie este aceea a unei operatii de
răsturnare a situaţiei iniţiale, de abordare a ei dintr-un punct de vedere fundamental opus celui
iniţial.
Elementele determinante pentru eficienţa aplicării sunt flexibilitatea gândirii
(înlăturarea, deci, a inerţiei psihologice) şi o capacitate ridicată de a imagina situaţiile în alte
forme de manifestare decât aceea cu care suntem obişnuiţi.
3.Analogia. Vizează existenţa unor asemănări între două sau mai multe obiecte, sisteme,
fenomene, situaţii, asemănări sesizate prin aplicarea anumitor criterii. Se orientează căutările
spre o solutie asemănătoare celor pe care le cunoaştem. Analogia este aptă să sugereze ipoteze
fertile: analiza, dezvoltarea şi materializarea acestor ipoteze implică însă intervenţia decisivă a
raţionamentului. Este util şi necesar ca inventatorul să dispună de cunoştinţe numeroase şi din
domenii variate, să aibă un spirit de observaţie dezvoltat şi să probeze o fluiditate ridicată a
gândirii.
4.Empatia. Se referă la capacitatea unei persoane de a se identifica emoţional cu trăirile altei
persoane. în sens general, empatia poate viza şi transpunerea subiectului într-un obiect exterior,
situaţie căreia îi corespunde un concept cu o circulaţie mai restrânsă, acela de intropatie.
Aplicarea acestei tehnici reclamă schimbarea fundamentală a punctului din care este
examinată situatia-problemă, inventatorul fiind obligat să recurgă la o examinare din
interiorul sau dintr-o componentă a sistemului analizat. Elemente de natura menţionată le
regăsim şi sub denumirea unei tehnici de „identificare cu obiectul" .

5.Tehnica detectivului. Pleacă de la premiza existenţei unei soluţii în locurile în care ne
aşteptăm cel mai puţin s-o găsim. Poate fi aplicată de inventatorut solitar, dar ea a îmbrăcat şi
forma unei acţiuni de grup, transformîndu-se, ca atare, înfr-o metodă cu caracteristici şi etape
bine determinate.
Practicată la nivelul grupului, presupune:
a) Formularea problemei;

b) Abordarea problemei de către echipa de investigaţie, alcătuită din 12 persoane, având
specialităţi şi vârste diferite, acestea alcătuind o listă de întrebări vizând preferenţial modalităţile
mai puţin abordate de soluţionare a problemei;
c) Transformarea listei de întrebări de către echipa de lucru, această echipă având
în componenţă 5-6 specialişti de înaltă calificare în domeniul problemei, care primesc sarcina de
a releva eventualele direcţii utile de rezolvare.
6.Extrapolarea. în sens strict, extrapolarea se referă la extinderea semnificaţiei sau
a aplicării unei noţiuni, pe baza unui raţionament prin analogie, în cadrul aceluiaşi domeniu sau
în alt domeniu.
Ca tehnică de creaţie, extrapolarea desemnează de regulă extinderea modului de utilizare a unei
soluţii în cadrul domeniului iniţial sau în domenii cu totul distincte. Există o înrudire a
extrapolării cu analogia. Solicită atât cunoştinţe multiple, din domenii variate, cât şi o mobilitate
(fluiditate) ridicată a gândirii.
7.Tehnica avocatului (sau tehnica divergenţei). în cadrul pledoariei sale, un avocat va insista
preferenţial asupra acelor aspecte în măsură să susţină nevinovăţia sau vinovăţia redusă a
clientului său, lăsând de obicei realmente în afară faptele care contravin scopului său. Inovatorul
caută să dezvolte maximal argumentele care-i convin, ajungând, în acest fel, la o mai bună
clarificare şi separare a problemei, a eventualei soluţii, din mediul iniţial aparent confuz.
Ulterior, o şedinţă realizată raţional va desprinde ceea ce este util din aceste argumente.
Practicată la nivel de grup, tehnica avocatului presupune;
a) Prezentarea problemei („incidentul" sau „faptul juridic");
b) Apărarea a două puncte de vedere, în principiu fundamental distincte, de către două
echipe, cuprinzând fiecare câte 3-4 membri. Aceste puncte de vedere pot viza, de exemplu,
soluţia veche, cunoscută şi o soluţie nouă;
c) Intervenţia arbitrului judecător, care va insista pentru clarificarea contextului
problemei, pentru atenuarea discordanţelor flagrante şi pentru îndepărtarea elementelor absurde;
d) Luarea deciziei (formularea „verdictului), după un interval de timp variind între o
săptămână şi câteva luni, de către un juriu cuprinzând judecătorul şi membrii echipelor.
Uneori, poate fi necesară o „completare a dosarului”, prin luarea în considerare a
opiniilor aparţinând unor specialişti din domeniul cercetat sau din domenii învecinate.
8.Tehnica profanilor. Tehnica profanilor presupune consultarea, de către specialistul
preocupat de o anumită problemă, a unei persoane activând în cu totul alt domeniu decât cel
vizat. Această consultare poate avea uneori două consecinţe:
a) Obţinerea, în mod direct, de la persoana chestionată, a unei soluţii utile.
b) Declanşarea, în mintea specialistului, sub influenţa întrebărilor „naivului", a unui
proces de clarificare a problemei şi de obţinere a soluţiei dorite.
Elementul specific aplicării tehnicii profanilor, în cadrul unei activităţi de grup, îl
constituie funcţionarea unei echipe alcătuite din nespecialişti (uneori aleşi efectiv la
întâmplare) şi incluzând eventual chiar adolescenţi sau copii – sau constituirea unor echipe
alcătuite din specialişti aparţinând unor domenii cu totul diferite de cel analizat, dar dispunând de
o vastă cultură şi de certe posibilităţi intelectuale, echipe apte să ofere soluţii inedite. Avantajele

tehnicii rezultă din evitarea barierei psihologice pe care o poate constitui uneori un volum mare
de cunoştinţe de
specialitate, din diminuarea acţiunii rutinei şi a prejudecăţilor.
9.Tehnica analizei intrărilor şi ieşirilor. La baza apariţiei acestei tehnici a stat
considerarea problemei de rezolvat ca un sistem dinamic, cu trei elemente principale: intrarea
(in-put-ul), ieşirea (output-ul) şi, între ele, un proces în curs de desfăşurare. în principiu, analiza
valorilor mărimilor de ieşire din sistem şi cunoaşterea legilor de desfăşurare a procesului ne oferă
informaţii asupra posibilităţilor de modificare a valorilor parametrilor de intrare, astfel încât
procesul să aibă loc în condiţii optime sau, altfel spus, parametrii de ieşire să ia valori între limite
prestabilite.
10.Tehnica scenariului teratologic. Solicită transferul problemei în alte condiţii de mediu sau
de timp. (Teratologia este o disciplină biologică ce studiază malfomaţiile, monstruozităţile din
cazul plantelor şi animalelor). Noile condiţii permit examinarea problemei sau chiar
transformarea („deformarea") ei, pentru a se asigura îndepărtarea
constrângerilor ce acţionează în condiţii curente.
11.Tehnica retroproiecţiei. Prezintă unele elemente comune cu cea menţionată anterior, şi
presupune transferul problemei în trecut. Se atribuie unui asemenea transfer calitatea de a
contribui la o posibilă dezinhibare a gândirii creative.
12.Tehnica reveriei sau tehnica visului provocat. Pleacă de la ipoteza disparitiei, în starea de
reverie (visare), a obstacolului constituit de gândirea logică Posibile etape ale folosirii acestei
tehnici ar putea fi:
a) Provocarea stării de reverie (de exemplu, utilizatorul îşi poate imagina că este o uşă
care scârţâie şi se deschide, ori că se află într-un hamac ce se leagănă etc.);
b) Conceperea, în această stare, a unor soluţii ce se pot îndepărta mult de realitate,
purtând chiar pecetea fantasticului;
c) Analiza informaţiilor captate în starea de reverie;
d) Modificarea acestor informaţii, prin acţiunea legităţilor corespunzătoare stării reale a
problemei.
13.Tehnica notării ideilor din timpul somnului. în timpul somnului, în perioada
premergătoare acestuia sau în cea imediat următoare, este posibilă relevarea unor soluţii utile,
datorită continuării unei activităţi psihice la nivelul subconştientului. Apariţia unor idei noi este
favorizată de absenţa sau de atenuarea influenţei pe care ar putea-o exercita gândirea conştientă,
logică, realizându-se deci, de la sine, înlăturarea unui posibil blocaj psihologic.
Înlănţuirea de asociaţii care a condus la o soluţie fericită s-ar putea să nu se mai repete
niciodată; o posibilă idee utilă, neconsemnată şi uitată, ar putea însemna o idee reîntoarsă în
neantul din care a venit, deci o idee pierdută. Cîteva recomandări utilizabile:
a) înainte de a adormi, recurgem la o revedere a cadrului general al problemei analizate, la o
evidenţiere a contradicţiei sale esenţiale;
b) avem în vedere existenţa unor mijloace care să permită consemnarea rapidă a
posibilelor idei utile, prin aşezarea la îndemână a unui carneţel, a unor foi de hârtie, a unor
instrumente de scris, a unei surse de iluminare etc.;

c) consemnăm expeditiv, dar suficient de clar, înainte de a adormi sau la trezire, soluţiile
sugerate;
d) examinăm ideile, deci intervenim critic ulterior, eventual în echipă, pentru o relevare mai
eficientă a unei posibile soluţii utile.
14.Tehnica intersectării imaginarului cu realul. Punem accent pe secvenţa de
manifestare neîngrădită a imaginaţiei. O asemenea secvenţă nu poate avea o durată infinită; apare
şi un moment în care produsele fanteziei se supun analizei critice, când relevăm viabilitatea
sugestiilor oferite de intuiţie sau, altfel spus, intersectăm „imaginarul" cu „realul".
Rezolvarea secvenţei poate îmbrăca două aspecte:
a) Este posibilă o separare completă a celor două etape şi chiar a persoanelor care
participă la ele, aşa cum se întâmlplă în cazul brainstormingului: în asemenea cazuri, evaluarea
sugestiilor relevate într-o primă perioadă are loc într-o secvenţă ulterioară, de către echipe de
specialişti din domeniul problemei;
b) O a doua modalitate ar fi cea în care în însăşi perioada manifestării libere a
imaginatiei se produce totuşi o intervenţie nuanţată, extrem de atentă, a elementelor de real,
pentru o mai bună axare a sugestiilor spre obiectivul propus şi pentru o anumită luare în
considerare a condiţiilor concrete. Este importantă, în această ultimă situaţie, eliminarea
formulărilor cu efect profund demoralizator (de tipul ”şa ceva nu poate funcţiona" sau contrariul
acesteia: „aşa ceva există deja" şi intensificarea eforturilor spre găsirea unor expresii cu caracter
încurajator, deci spre utilizarea aşa-numitei critici pozitive sau constructive. Un mod de
formulare pozitivă a criticii este, de exemplu: „pentru ca soluţia apărută să funcţioneze, să
reziste, ea ar trebui să...".
15.Tehnica prezentării parţiale a unei soluţii. Presupune întreruperea prezentării unei soluţii,
pentru a invita apoi auditoriul să-şi spună părerea, în vederea descrierii complete a soluţiei.
Aplicarea eficientă este influenţată de doi factori principali:
1) Volumul cunoştinţelor (inclusiv al celor din domeniul problemei prezentate) de care dispune
auditoriul;
2) Momentul întreruperii prezentării soluţiei: dacă prezentarea se limitează doar la
elementele iniţiale, pot apare dificultăţi legate de înţelegerea a ceea ce se solicită, deşi o persoană
inovativă şi interesată va veni imediat cu întrebări, pentru a-şi consolida imaginea asupra
problemei. în acelaşi timp, elemente prea numeroase, conturînd prea strict o anumită soluţie, pot
îngusta exagerat, chiar de la început, dmmul căutărilor